Patronii fabricilor de azot


Patronii fabricilor de azot

Patronii fabricilor de azot

Toţi elevii ştiu că în compoziţia aerului azotul este preponderent, reprezentând 78,08 % faţă de 20,8 procente ale oxigenului şi cele 0,4 procente ale bioxidului de carbon şi urmelor de alte gaze inerte.

Oxigenul este folosit în respiraţia animalelor şi plantelor; bioxidul de carbon în fotosinteză. Nici plămânul animalelor, nici frunzele plantelor nu au nevoie însă de principala componentă a aerului. S-ar părea că imensul „depozit" de azot atmosferic, nefiind asimilabil, rămâne total nefolosit, un fel de „stoc supranumerar" al Naturii.

Aparenţele înşală. Azotul atmosferic - deşi gaz inert şi aparent inutil - joacă un rol de frunte, ghicit abia de omul antichităţii din ce în ce mai apropiat de pământ prin practicarea agriculturii.

Naturaliştii romani Plinius Secundus şi Varro au consemnat acum 2 000 de ani, în lucrările lor Historia naturalis şi De re rustica, acţiunea favorabilă a leguminoaselor (fasole, mazăre, bob, linte, trifoi, lucerna, măzăriche, lupin) asupra plantelor ce se cultivau pe locul unde se dezvoltaseră acestea.

Abia în 1886 doi cercetători germani, Hellriegel şi Wilfarth, cercetând umflăturile (nodozităţile) de pe rădăcinile de leguminoase au constatat că bacteriile din nodozităţi, trăind într-o strânsă prietenie - numită simbioză - cu plantele, procură acestora azotul din aer de care au atâta nevoie pentru a-şi fabrica substanţele de bază ale existenţei lor, proteinele.

Foarte curând, în 1888, Beijerinck a cultivat şi descris bacteria din nodozităţi şi a botezat-o Bacillus radicicola, ulterior rebotezată de 25-30 de ori până s-a ajuns la denumirea pe care o poartă astăzi: Rhizobiiini legiuninosanun.

Cercetările care au continuat neîntrerupt şi în veacul nostru au scos în evidenţă rolul cosmic al acestor bacterii, adevărate fabrici invizibile de compuşi asimilabili ai azotului. La scara planetei, cele aproximativ 120 de milioane de hectare cultivate cu leguminoase aduc anual în sol, din atmosferă, peste 10 milioane tone de azot fără ca nimeni să prindă de veste.

Aceste laboratoare bacteriene de fixare şi transformare a azotului se găsesc pe rădăcinile leguminoaselor şi au diferite forme.

Astfel, la cafeluţă (Lupinus) are o formă încreţită, la fasole, rotundă, iar la trifoi, ovală. Numărul şi dimensiunile nodozităţilor sunt foarte variate în funcţie de specie, de „calitatea" bacteriei, de condiţiile de sol.

Apariţia nodozităţii este un rezultat al pătrunderii bacteriei în perişorii absorbanţi ai rădăcinii (preinfecţia) şi al invadării celulelor încorporatoare (infecţia).

În clipa când nodozitatea s-a maturizat, ca la un semnal celulele infectate ale rădăcinii plantelor leguminoase încep să sintetizeze un pigment asemănător celui care dă culoarea sângelui, numit leghemoglobină, toată nodozitatea colorându-se în roşu. In timpul activităţii bacteriile sporesc considerabil în dimensiuni, devenind bacleroizi.

Cu ajutorul unei enzime speciale, nitrogenaza, bacteroizii fixează azotul din atmosferă sub formă de amoniac. Amoniacul reprezintă materia primă pe care planta o preia de la bacterie, prelucrând-o la rândul ei şi obţinând o gamă bogată de produse cuaternare (în compoziţia cărora intră O, H, C, N).

In această simbioză, planta-gazdă, după ce reuşeşte să stabilească un echilibru biologic, îşi domină partenerul.

Când bacteriile se înmulţesc peste măsură, producând o cantitate prea mare, inutilizabilă, de amoniac şi pretinzând un plus de hidraţi de carbon necesari gazdei în perioada înfloririi, celulele rădăcinii înghit (fagocitează) o parte din bacterii, reglementând astfel schimbul chimic.

Simbioza dintre leguminoase şi nitrobacterii are o mare importanţă practică pentru agricultură, deoarece de pe urma acestei convieţuiri solul se îmbogăţeşte în azot combinat.

Semănând cereale după leguminoase se obţin recolte de 2-4 ori mai mari economisindu-se astfel importante cantităţi de îngrăşăminte chimice sau evitanduse abuzurile din ce în ce mai mari ale folosirii acestor produse industriale, abuz care duce la degradarea solului, la intoxicarea plantelor şi chiar a acelora ce le consumă.

Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.