Cangurul – mamiferul lăcustă


Cangurul - mamiferul lăcustă
Foto: nationalgeographic.com

Cangurul - mamiferul lăcustă

N-am fi zăbovit poate asupra cangurilor dacă aceste simpatice animale n-ar fi devenit „simbolul"' unui continent, elemente caracteristice și definitorii ale peisajului acestuia, câștigându-și o dată cu reputația de cei mai buni săritori și epitetul de mamifere lăcuste.

Într-adevăr, cine străbate în mașina scruburile australiene, tulburând liniștea stepelor aride și a tufișurilor uscate, va avea spectacolul unic al unor stoluri de lăcuste gigantice, speriate de prezența umană care se împrăștie în toate părțile în salturi de 12-14 m pentru care le-ar invidia oricare săritor în lungime.

„Design-ul" corpului lor urmărește un perfect model bionic al adaptării la deplasarea prin salt, așa cum o realizează pe respectiva treapta zoologică și lăcustele sau broaștele. Corpul lor crește în grosime dinainte spre înapoi, partea lombară, picioarele din spate și coada fiind puternic dezvoltate, pentru a le permite declanșarea saltului.

Membrele inferioare, nefuncționale în mișcare, sunt folosite doar pentru culegerea hranei și pentru „bătăi" (în America sunt dresați, li se pun mănuși și se organizează meciuri de box între canguri sau între animal și un om, nu rareori imortalizate în filme de desene animate).

Cangurii trăiesc totdeauna în cârduri. Stau sprijiniți pe membrele posterioare și pe coadăa. Datorită auzului foarte fin, la cel mai mic zgomot o iau la fugă, făcând salturi impresionante, spaima producându-le uneori o salivație abundentă.

Cangurii reprezintă principalul vânat atât al europenilor, cât și al populațiilor aborigene și nu sunt amenintați cu dispariția deoarece, având condiții de viață favorabile, sunt destul de răspândiți, fiind reprezentați de numeroase specii.

Cei mai impresionanți sunt cangurul uriaș (Macropus giganteus) care iubește stepele întinse, apoi cangurul de munte (Macropus robustus), numit de localnici Wallaroo, cangurul uriaș roșu (Macropus rufus), comun în sudul Australiei și ușor de identificat după culoare, cangurul-antilopă (Macropus antilopinus), cu bot înalt, întâlnit în regiunile stâncoase.

Un alt element de atracție al cangurului îl reprezintă punga - marsupium, care a atras întregului grup de mamifere marcate de această trăsătură morfologică numele de marsupial.

Punga - un pliu permanent al pielii abdominale (și nu un incubator ca la ornitorinc) e prevăzută cu patru mamele și un sfincter care închide buzunarul și e absolut necesară puiului care se naște incomplet dezvoltat; până la deplina maturizare, el se ascunde în marsupiu și stă prins cu gura de mameloanele femelelor-mamă.

După naștere el poate în trei minute, fără ajutorul mamei, să pătrundă în marsupiu. La vârsta de 50 de zile scoate capul din pungă. După 200 de zile iese temporar din aceasta ca după 240 de zile să o părăsească definitiv.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.