Expediţiile normanzilor


Expediţiile normanzilor

Expediţiile normanzilor

În secolele VIII—IX un rol de seamă în descoperirile maritime l-au jucat normanzii („oamenii din nord”). Astfel erau denumite în Europa apuseană triburile germanice nordice, care trăiau în peninsula Iutlanda, în insulele daneze învecinate, situate în strâmtori, precum şi pe ţărmurile de sud şi vest ale peninsulei Scandinavice.

Popoarele din Europa răsăriteană îi numeau varegi. Îndeletnicirile principale ale normanzilor erau creşterea vitelor şi pescuitul.

În căutare de peşte şi vânat ei făceau lungi călătorii prin mările nordice. În regiunile din nordul Europei, agricultura era slab dezvoltată, încât chiar şi în anii cu recoltă bună grânele nu ajungeau.

De aceea, normanzii plecau pe mare în ţările agricole din Europa, pentru a putea schimba pieile şi peştele pe grâne şi alte produse. Ei erau şi negustori de sclavi, căci în unele regiuni din Europa sclavii reprezentau marfa cea mai de preţ.

Fiii normanzilor nobili strângeau cete de oameni liberi şi întreprindeau expediţii prădalnice pe mare în ţările producătoare de grâne din Europa.

Conducătorii acestor cete — konungii („regii mărilor” cum erau numiţi în alte ţări) — acţionau în majoritatea cazurilor, nu ca negustori, ci ca piraţi: ei capturau vasele comerciale pe care le întâlneau în drum, jefuiau şi devastau satele şi oraşele de pe ţărm.

Cunoscutul istoric francez A. Thierry descrie astfel călătoriile normanzilor: „Piraţii călătoreau voioşi pe drumul lebedelor... Pândindu-şi duşmanii la strâmtori, pe lângă golfuri sau prin locuri de adăpostire bine ascunse, ei navigau, când pe lângă ţărmuri, când în largul mării, unde-şi urmăreau duşmanii, şi de aceea erau denumiţi vikingi, sau copiii golfurilor.

Furtunile năprasnice din mările nordice risipeau şi sfărâmau bărcile lor uşoare, mulţi dintre ei nu răspundeau la apel când se făcea adunarea în jurul corăbiei regelui; supravieţuitorii însă... nu-şi pierdeau încrederea şi nici curajul... Furtuna — cântau ei — ajută braţele vâslaşilor noştri, uraganul e în slujba noastră şi ne poartă acolo unde vrem să mergem”.

Dar Engels a arătat că vasele normanzilor nu erau nicidecum „bărci uşoare”, ci, dimpotrivă, erau potrivite chiar şi pentru navigaţie în largul oceanului şi că normanzii au săvârşit o adevărată revoluţie în arta navigaţiei: „Vasele lor erau bărci puternice şi rezistente, construite pentru a naviga pe mare, subţiri, cu chilă proeminentă şi cu contururi ascuţite, bărci care se bizuiau mai ales pe pânze şi nu se temeau să înfrunte furtuna în largul asprei mări a Nordului.

Pe vase de acest fel... întreprindeau normanzii expediţiile lor de jaf până la Constantinopol într-o direcţie, şi până în America, în cealaltă direcţie. Construirea de corăbii care au îngăduit traversarea Oceanului Atlantic a produs în navigaţie o adevărată revoluţie şi înainte de sfârşitul evului mediu, noile vase maritime cu fundul ascuţit (cu chilă) au fost folosite pe tot litoralul Europei.

Probabil că vasele cu care navigau normanzii nu erau de dimensiuni prea mari, nedepăşind în nici un caz o deplasare de 100 de tone; ele aveau în faţă şi în spate unul sau cel mult două catarge prevăzute cu pânze”.

Începând din secolul al VIII-lea, normanzii au devenit o ameninţare pentru aproape întreaga Europă occidentală. Ei au introdus metode de luptă cu totul noi. Pe timp de furtună, când alţi marinari se ascundeau în golfurile apărate, normanzii ridicau pânzele.

O dată cu fluxul, flotilele lor, compuse uneori din câteva sute de vase, intrau vertiginos pe gurile râurilor, navigau în sus împotriva curentului şi pătrundeau departe în interiorul ţării. Dacă drumul pe apă era blocat, ei scoteau vasele pe uscat şi le târau de-a lungul malurilor. Tot aşa procedau şi când trebuiau să treacă flotile întregi peste uscatul care despărţea un bazin fluvial de altul.

Pornind de pe ţărmurile lor, normanzii navigau şi făceau incursiuni în toate direcţiile. Înaintând spre răsărit, ei străbăteau marea Baltică, pătrundeau în golfurile Riga şi Finic şi, folosind vechile căi comerciale ruseşti, ajungeau pe fluviile Europei răsăritene până în Marea Neagră, iar prin Marea Neagră în Bizanţ (vezi harta de la cap. 11).

În nord, ei ocoleau peninsula Scandinavică şi ajungeau până în marea Albă. Spre vest, ei au fost primii care au traversat Oceanul Atlantic, au colonizat Islanda, au descoperit Groenlanda şi au debarcat pe ţărmurile de nord-est ale continentului american.

Ei s-au întărit pe ţărmurile nordice şi răsăritene ale Marii Britanii, pe insula Man şi în răsăritul Irlandei şi au cucerit în două rânduri Anglia. Pe teritoriul Franţei de astăzi ei au ocupat gurile Senei, peninsula Normandia şi insulele Normande. Pornind de aici, normanzii, care au suferit influenţe franceze, au cucerit pentru a treia oară, şi de data aceasta definitiv, Anglia (în 1066, pe timpul lui Wilhelm Cuceritorul).

Normanzii devastau ţărmurile dinspre Oceanul Atlantic ale peninsulei Iberice, pătrundeau în Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar şi prădau Europa de sud, ajungând până în Sicilia şi Italia de sud.

E posibil ca aici ei să se fi întâlnit cu alţi normanzi care erau în slujba Bizanţului; aceştia veneau din Constantinopol, unde ajungeau coborând pe cursul fluviilor din răsăritul Europei. În felul acesta căile maritime şi fluviale ale normanzilor străbăteau în secolele IX—XI toată Europa centrală, occidentală şi sudică.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.