Descoperirea Senegambiei de către portughezi

Descoperirea Senegambiei de către portughezi

Vânătoarea de sclavi a grăbit ritmul descoperirilor pe ţărmurile Africii de vest. Locuitorii terorizaţi se refugiau în interiorul ţării, căutând să scape de portughezi, iar negustorii de sclavi erau nevoiţi să se îndrepte mai departe spre sud, către ţărmuri noi, încă neatinse.

În 1445 portughezii au trimis în Africa occidentală 26 de corăbii, o parte sub comanda lui Lanzarote. Înaintând spre sud, Nuno Tristão şi Diniz Diaz, care au participat după cât se pare la expediţia lui în calitate de căpitani de corăbii, au făcut descoperiri importante.

Tristão a descoperit gurile fluviului Senegal (la paralela de 16° latitudine nordică). Diaz a ocolit un cap care înainta mult spre apus (extremitatea vestică a Africii) şi l-a denumit Capul Verde, deoarece acesta era primul punct, la sud de „Marea de nisip” (Sahara), unde creşteau palmieri.

Capul Verde se află la 800 de km sud de capul Blanco (Cabo), aproape la aceeaşi distanţă care desparte capul Blanco de Bojador. Aşadar, vânând negri, portughezii au străbătut într-un singur an o distanţă pe care înainte o străbătuseră în şapte ani.

Corabia comandată de Alvaro Fernandez, care în timpul unei furtuni s-a despărţit de restul flotilei, a pătruns şi mai departe spre sud, descoperind gurile fluviului Gambia, pe ale cărui maluri trăia o populaţie compactă.

Spre sud de gurile Senegalului, portughezii au început să întâlnească pe coastă negri adevăraţi: mai la nord ei au întâlnit reprezentanţi ai diferitelor triburi de origină arabă sau berberă. Aceşti negri înalţi, aşa-numiţii senegalezi, erau mult mai preţuiţi pe pieţele de sclavi decât maurii.

Pe litoralul Africii occidentale tropicale, portughezii obţineau în schimbul mărfurilor europene pulbere de aur, fildeş, mosc şi un condiment care înlocuia piperul. Dar mult mai avantajoasă era pentru ei vânătoarea de negri.

De atunci, călătoriile s-au dovedit a fi atât de rentabile, încât prinţul lua de la cei ce le întreprindeau a patra parte din pradă, fără să le ramburseze nimic din cheltuieli, iar în cazul când organiza el însuşi expediţiile sau suporta cheltuielile, lua jumătate din pradă.

În 1446, plecând la vânătoare de sclavi, Nuno Tristão a înaintat spre sud până la paralela de 12° latitudine nordică şi a descoperit arhipelagul Bissagos, iar la răsărit de el — în faţa gurii râului Cogon — insula Tristão (la paralela de 10°5 latitudine nordică).

El a intrat pe râu şi a coborât o barcă în care s-a urcat împreună cu aproape toţi marinarii. Dar negrii au opus aici portughezilor o rezistenţă eroică. Toţi oamenii din barcă, inclusiv Tristão, au fost ucişi sau au murit curând din cauza rănilor.

Cei patru marinari rămaşi pe corabie sub comanda notarului Airisa Tinoco au fugit spre nord, îndepărtându-se de ţărmurile primejdioase. Ei au navigat două luni în largul oceanului, fără să vadă ţărmul, până când au ajuns la Lisabona, după ce au parcurs 3500 de km, împotriva vântului şi a curentului.

Faptul acesta a dovedit însuşirile superioare de navigaţie ale caravelelor portugheze din acea vreme; numai pe astfel de corăbii a putut să săvârşească un echipaj atât de mic şi cu un conducător neexperimentat o călătorie fără precedent în istoria navigaţiei europene, pentru acea vreme.

După cât se pare, în alte regiuni mai apropiate, vânătorii de sclavi n-au întâmpinat o astfel de rezistenţă organizată, iar perspectivele negoţului de sclavi din „Senegambia” cu populaţie densă, păreau atât de mari încât înaintarea portughezilor s-a oprit.

Ea a reînceput abia după moartea lui Henric, ceea ce dovedeşte că nici la sfârşitul vieţii sale „Navigatorul” n-a căutat cu atâta perseverenţă să ajungă în India, cum susţineau istoricii. Când începeau să întâmpine dificultăţi în vânătoarea de sclavi pe litoral portughezii porneau în sus pe cursul râurilor, ajungând uneori destul de departe.

Astfel au fost cercetate în perioada 1450—1460 cursurile inferioare navigabile ale fluviilor din Africa occidentală de la Senegal (la nord) până la Cogon (la sud). Pe Senegal, lângă ultima cascadă, comandantul uneia dintre caravele, negustorul de sclavi Diogo Gomez, a strâns în 1456 informaţii despre Sudanul de vest şi despre marele fluviu ce-l străbate, „Emiu” (Niger); el curge spre răsărit, dincolo de înălţimile care constituie cumpăna apelor. Portughezii socoteau că acest râu este un afluent al Nilului.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand