Descoperirile portugheze in Golful Guineei

Descoperirile portugheze in Golful Guineei

În jurul anului 1461, Pero do Cintra a pornit de-a lungul coastei de sud-est a Africii şi a descoperit aşa-numitul „Ţinut al râurilor de la miază-zi” (litoralul Guineei de astăzi).

Dincolo de paralela de 10° el a zărit în depărtare munţi — culmile sudice ale masivului Futa-Djallon (cu altitudini până la 1.100 de m.), iar la paralela de 8° latitudine nordică — un munte (888 de m) chiar pe ţărmul mării.

Cintra a denumit acest ţărm muntos Serra do Leão („munţii Leoaicei”), dar pe hărţile de mai târziu el a fost trecut sub denumirea deformată de Sierra Leone, se pare după expresia lui Ca'da-Mosto care a descris expediţia pe mare a lui Cintra.

Înaintând mai departe şi debarcând din loc în loc pe ţărm, el întâlnea mereu planta leguminoasă „malageta”, ale cărei seminţe amintesc ca gust (dar amintesc numai) piperul indian. De aceea, ţărmul (litoralul Liberiei de astăzi) a fost denumit „Coasta Piperului”.

Cintra a ajuns până la capul Palmas (în dreptul paralelei de 4° latitudine nordică), dincolo de care ţărmul coteşte drept spre răsărit, explorând astfel ţărmurile Africii occidentale pe o distanţă de peste 1.000 de km (de la arhipelagul Bissagos).

În 1469, regele Affonso al V-lea l-a obligat pe Fernao Gomez, un bogat neguţător de sclavi din Lisabona, să-i vândă la un preţ fix tot fildeşul strâns în Guineea, acordându-i în schimb dreptul de monopol pe cinci ani asupra comerţului cu „Senegambia”, cu sarcina de a explora în fiecare an o anumită porţiune de coastă, pe o întindere de 500 km.

Gomez şi-a îndeplinit misiunea până în 1475: corăbiile trimise de el au explorat tot ţărmul nordic al golfului Guineei pe o întindere de peste 2.000 de km. Au fost descoperite succesiv: Coasta Fildeşului, Coasta Aurului (în ţara poporului aşanti), unde existau într-adevăr bogate zăcăminte de aur şi unde portughezii au acaparat mari cantităţi de nisip aurifer şi, în sfârşit, între gurile râului Volta şi delta Nigerului, s-a descoperit „Coasta Sclavilor”, care a primit şi un alt nume, mai semnificativ — „Lagunele blestemate”.

Coasta se caracterizează aici printr-un flux extrem de puternic; de-a lungul ei se găsesc recife primejdioase, printre care se încumetau să navigheZe numai marinarii foarte iscusiţi sau negustorii foarte lacomi. Dinspre largul mării nu se văd intrările în lagune.

Ţărmurile lagunelor sunt crestate de mici golfuri ascunse, străjuite de păduri tropicale. Nu departe de ţărm încep regiunile cele mai populate din Africa tropicală. Neguţătorii de sclavi nu puteau găsi nicăieri un alt teritoriu mai potrivit pentru operaţiile lor murdare decât aceste ţărmuri.

Ultima expediţie trimisă de Gomez (sub comanda lui Sequeira) a descoperit vulcanul Camerun (în dreptul paralelei de 4° latitudine nordică). Lângă golful Biafra, ţărmul cotea brusc spre sud, iar Sequeira — primul din istoria maritimă portugheză — a trecut ecuatorul, înaintând până în dreptul paralelei de 2° latitudine sudică.

În cursul acestor cinci ani, portughezii au descoperit de asemenea insulele Principelui şi Sf. Toma, situate în golful Guineei chiar lângă ecuator, iar în apropiere de coastă, în faţa vulcanului Camerun, ei au descoperit marea insulă Fernando Póo cu munţi care ating 2.850 de m. (nu încape îndoială că oamenii lui Sequeira au văzut-o).

Până la expediţia lui Sequeira, faptul că ţărmul Guineei îşi menţinea mereu direcţia spre răsărit, îi făcea pe portughezi să creadă că ei înaintează de-a lungul ţărmului sudic al Africii şi că vor putea ajunge astfel în marea Indiană.

Cotitura bruscă a ţărmului spre sud, descoperită de Sequeira dincolo de vulcanul Camerun, le-a spulberat speranţa de a ajunge în India, cel puţin în zona ecuatorială. Dar înaintarea spre sud s-a oprit temporar nu din această cauză, ci pentru că Guineea superioară — Coasta Fildeşului, Coasta Aurului şi „Lagunele blestemate” — oferea largi posibilităţi pentru procurarea de fildeş şi aur, precum şi pentru vânătoarea de sclavi.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand