# ePedia > Enciclopedie online! ### Ce este un certificat SSL? Certificates Secure Sockets Layer, sau certificate SSL, sunt o componentă esențială a procesului de criptare a datelor care fac tranzacțiile pe Internet sigure. Sunt fișiere electronice care oferă autentificare pentru a proteja confidențialitatea și integritatea comunicării site-ului web cu browserele. Certificatul SSL are rolul de a iniția sesiuni securizate cu browserul unui utilizator prin intermediul protocolului SSL. Această conexiune securizată nu poate fi stabilită fără certificatul SSL, care asociază digital informații unei chei criptografice. SSL a fost acum integrat într-un protocol de securitate mai larg numit Transport Layer Security (TLS), dar termenul "SSL" este încă folosit frecvent pentru a se referi la aceste certificate. Așadar, aceste certificate SSL conțin următoarele informații: Numele domeniului pentru care a fost emis certificatul.Proprietarul legal al certificatului.Locația fizică a proprietarului.Datele de valabilitate ale certificatului.Detaliile autorității de certificare responsabilă pentru emiterea certificatului.Beneficiile certificatelor SSL pentru site-ul tău Protecție și confidențialitate îmbunătățite a datelor Te vei simți în siguranță știind că orice date partajate între vizitatorii site-ului tău și tine rămân protejate datorită unui certificat SSL. Fie că este vorba de informații personale, parole de autentificare sau informații despre cardul de credit, SSL asigură că acestea sunt sigure și private. Certificatele SSL oferă o apărare puternică împotriva breșelor de date și perturbă schemele fraudatorilor prin criptarea acestor date. Stabilirea încrederii și a credibilității Imaginează-ți că accesezi un site și vezi un simbol de lacăt liniștitor sau literele "HTTPS" în bara de adrese. Instantaneu, simți un sentiment de încredere și siguranță în securitatea site-ului. Certificatele SSL oferă aceste indicii de încredere, demonstrând vizitatorilor tăi că valorizezi securitatea și confidențialitatea lor. Acest lucru poate crește semnificativ încrederea lor în brandul tău, ducând la o implicare crescută, sesiuni de navigare mai lungi și, în cele din urmă, mai multe conversii. Îmbunătățirea clasamentului în motoarele de căutare și SEO Știai că motoarele de căutare, cum ar fi Google, consideră HTTPS ca un factor de clasare? Prin implementarea unui certificat SSL, nu doar că îmbunătățești securitatea site-ului tău, dar îți crești și vizibilitatea în rezultatele motoarelor de căutare. Această vizibilitate crescută, combinată cu experiența pozitivă a utilizatorilor oferită de HTTPS, poate oferi site-ului tău un avantaj față de competitori și poate aduce mai mult trafic organic. Conformitatea cu reglementările privind protecția datelor Multe legi au fost implementate pentru a proteja consumatorii, pe măsură ce confidențialitatea datelor devine o problemă tot mai recunoscută. Pentru a respecta aceste reguli, certificatele SSL sunt esențiale. Unele exemple bine cunoscute includ Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR) în Europa și Legea privind confidențialitatea consumatorilor din California (CCPA) în Statele Unite. Dacă nu respecți aceste reglementări, este posibil să fii nevoit să plătești amenzi mari, pe lângă daunele reputaționale care vor costa. ### Substantivele abstracte Substantivele abstracte denumesc însușiri, calități, defecte, nume de stări și situații, nume de acțiuni. a) nume de însușiri, calități, defecte: agerime, bunătate, fățărnicie, frumusețe, lene, mărinimie, nerozie, prostie, răutate, urâțenie, vanitate, viclenie etc.; b) nume de stări, de situații: amorțeală, bucurie, fericire, plictiseală, sănătate, ură, boierie, robie, ticăloșie, plăcere, rătăcire, trai, veghe etc.; c) nume de acțiuni: apărare, comportare, fugă, înrăutățire, răcire, rătăcire, mers, plâns, adăpat, cusut etc. Cum se deosebesc substantivele abstracte de alte substantive? Substantivele abstracte se deosebesc de celelalte categorii de substantive prin faptul că denumesc obiecte care, de obicei, nu se numără. Când de la un substantiv abstract avem totuși plural, acesta capătă de multe ori înțeles concret. Să se compare, bunătate cu bunătăți, prostie cu prostii, viclenie cu viclenii etc. Formele substantivelor abstracte Substantivele abstracte se formează de la: a) adjective: ager - agerime, bun - bunătate, trist - tristețe, vesel - veselie, urât - utâțenie etc.; b) verbe: amorți - amorțeală, birui - biruință, cuteza - cutezanță, celebra - celebrare, dărui - dăruire, strânge - strânsură, trăi - trăire, veghea - veghe etc. Notă. Foarte multe substantive abstracte nu sunt decât anumite forme ale verbului: apărare (apăra), comportare (comporta), dăruire (dărui), fericire (ferici), mers (merge), plâns (plânge) etc. ### Analiza matematică a jocurilor de cazino   În lumea jocurilor de cazinou online, analiza matematică este o unealtă pentru jucători în încercarea lor de a obține avantajul potrivit în fața casei. De la poker și blackjack până la ruletă și sloturi, matematica este la baza fiecărui aspect al acestor jocuri. În acest articol, vom explora modul în care analiza matematică poate fi utilizată în diverse jocuri de cazinou online. În universul pokerului online, analiza matematică reprezintă o armă indispensabilă pentru jucători în evaluarea mâinilor și în plasarea strategică a pariurilor. Conceptele de probabilitate, statistica și teoria jocurilor sunt fundamentale în acest context. Jucătorii recurg la calcule matematice pentru a estima probabilitatea obținerii anumitor mâini sau pentru a întrece mâinile adversarilor. Să luăm ca exemplu o mână de Texas Hold'em. Prin aplicarea analizei matematice, un jucător poate calcula probabilitățile de a obține o chintă sau un flush. Aceste calcule devin cruciale în luarea deciziilor referitoare la plasarea pariurilor sau la continuarea jocului. În jocul de blackjack, matematica este un element central în dezvoltarea și aplicarea strategiei de bază, care reprezintă un set de reguli matematice care influențează acțiunea care ar trebui luată în funcție de mâna jucătorului și de cartea expusă a dealerului. Prin analiza matematică a diferitelor scenarii de joc, jucătorii iau decizii în mod strategic. Ei pot calcula probabilitățile de a obține anumite mâini și de a învinge dealerul în funcție de cartea expusă a acestuia. De exemplu, în cazul unei mâini cu valoare de 16 puncte, cunoașterea probabilității de a primi o carte care să nu ducă la depășirea valorii de 21 puncte poate influența decizia de a lovi sau de a sta. În plus, jucătorii pot utiliza analiza matematică pentru a evalua momentele potrivite pentru a mări miza sau pentru a face split la mâini pereche. Calculând probabilitățile și estimând avantajul casei în diverse situații, jucătorii pot lua decizii informate cu speranța de a învinge dealerul. În jocul de ruletă, analiza matematică devine un instrument esențial pentru jucători în înțelegerea probabilităților și a sistemelor de pariere. Chiar dacă ruleta este considerată un joc de noroc, jucătorii pot folosi matematica pentru a evalua probabilitatea diferitelor rezultate și pentru a dezvolta strategii de pariere, însă fără a avea o garanție de câștig. Jucătorii pot utiliza analiza matematică pentru a calcula probabilitatea de a lovi anumite numere sau culori atunci când plasează pariuri directe sau exterioare. Prin evaluarea acestor probabilități, chiar dacă nu există o garanție sigură de reușită, jucătorii pot lua decizii în privința modului în care își vor plasa pariurile. De asemenea, jucătorii pot să își dezvolte propriile sisteme de pariere, cum ar fi strategia Martingale sau strategia Paroli, bazate pe calcule matematice și pe gestionarea prudentă a banilor. Aceste strategii implică ajustarea pariurilor în funcție de rezultatele anterioare ale jocului, în încercarea de a obține câștiguri mai mari sau de a minimiza pierderile. În jocurile de sloturi online, analiza matematică este folosită pentru a evalua rata de returnare către jucător (RTP) și pentru a înțelege mecanismele din spatele acestor jocuri. RTP-ul este o măsură a procentajului total al banilor pariați pe un joc de sloturi care este returnat jucătorilor sub formă de câștiguri în timp. Jucătorii pot utiliza analiza matematică pentru a identifica sloturile cu cel mai mare RTP. În plus, înțelegerea algoritmilor de generare a numerelor aleatoare (RNG) și a structurii de plată a sloturilor poate oferi jucătorilor speranța unui avantaj suplimentar. Analiza matematică este o unealtă pentru jucătorii de cazinou online în încercarea lor de a obține avantajul potrivit în fața casei. De la calcularea probabilităților și a șanselor în poker și blackjack până la evaluarea RTP-ului în jocurile de sloturi, matematica influențează luarea deciziilor strategice care, este bine de știut, nu oferă garanții.  Jocurile de noroc provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. Fii responsabil și cumpătat! Nu recomandăm astfel de practici dăunătoare sănătății și modului de viață. ### Rezumat Sara pe deal. Comentariu literar Rezumat Sara pe deal. Comentariu literar Sara pe deal este o poezie reprezentativă pentru sentimentul erotic în creația eminesciană. Găsim în ea câteva trăsături generale din lirica de dragoste a marelui poet, dar poema își are particularitățile ei. Astfel, umanismul eroticii, protecția sentimentului în dimensiunea cosmică, împletirea lui cu peisajul terestru, din care rezultă umanizarea naturii - tot atâtea caracteristici esențial romantice - sunt, deopotrivă, trăsături ale tuturor poeziilor erotice cât și pentru Sara pe deal. Dintre sentimentele exprimate de erotica eminesciană (adică: bucuria iubirii, dorința, căutarea, chemarea și afirmarea ei; regretul iubirii apuse; drama neînțelegerii), în Sara pe deal predominant este sentimentul melancolic: „buciumul sună cu jale”. Tema poeziei Sara pe deal Tema poeziei Sara pe deal este dorul de dragoste în mijlocul unei naturi splendide, deci, ca specie, Sara pe deal trebuie socotită o idilă. Dar nimic ușuratic, frivol, nu o caracterizează. Dimpotrivă, există o anumită gravitate și chiar solemnitate a sentimentului exprimat. Contribuie la aceasta și ritmul lent al versurilor, care este rezultatul unei combinații „savante” între un coriamb, doi dactili și un troheu. Structura poeziei decurge firesc din tema ei. Fiind vorba de o dragoste fericită în mijlocul naturii splendide, structura se va constitui prin alternarea planului subiectiv (dragostea) cu cel obiectiv (natura). În prima strofă, fiecare vers referitor la planul obiectiv (natural) conține - cu excepția versului al doilea, care ține în exclusivitate de peisaj - cel puțin un element aparținând celui subiectiv (uman): jale; plâng; dragoste; m-aștepți tu pe mine. Și mai evidentă devine această alternanță între obiectiv și subiectiv în strofa a doua. Se mai poate observa că sinuozitatea sentimentului erotic se realizează printr-un fel de creștere și descreștere a intensității emoționale, după cum atenția cititorului a fost reținută când de planul obiectiv, când de planul subiectiv. De asemenea, de-a lungul strofelor, reciprocitatea sentimentului celor doi tineri face să crească în permanență puterea lui, astfel că finalul e dominat de planul iubirii (subiectiv), după ce în cursul poeziei dominantă a fost când bogăția afectivă a fetei, când aceea a băiatului. Alternarea planului afectiv cu cel natural nu le separă, ci dimpotrivă. Totuși, nu planul natural îl asimilează pe cel uman, ci invers, rezultatul fenomenului fiind umanizarea naturii (cosmice sau terestre). Astfel, înaltul, vechiul salcâm nici nu mai aparține planului natural, ci e integrat celui afectiv, de vreme ce este singurul martor și „complice” - prin funcția lui protectoare - la bucuria dragostei împărtășite a celor doi. Elaborată îndelung (publicată abia în 1885), Sara pe deal se circumscrie ultimei perioade de creație a marelui poet Mihai Eminescu, caracterizată prin simplitatea expresiei, prin puținătatea podoabelor artistice. Vom putea totuși găsi câteva personificări sau epitete personificatoare. În rest, totul constă în capacitatea de sugestie a cuvintelor. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Rezumat Sara pe deal. Comentariu literar ### Ce consecințe poate avea dependența de jocuri de noroc? Dependența de jocuri de noroc, cunoscută și sub numele de ludomanie, este o problemă complexă și profundă, cu consecințe care se pot extinde mult dincolo de pierderile financiare evidente. Această formă de dependență, adesea ascunsă și neînțeleasă, poate avea un impact devastator asupra vieții individului afectat, precum și asupra celor din jurul său Impactul asupra familiei Dependența de jocuri de noroc sau alte jocuri cu bani poate avea un impact profund și distructiv asupra familiei celui afectat. Această problemă nu se limitează doar la persoana care pariază, ci se extinde și asupra celor dragi, provocând adesea tensiuni și dificultăți semnificative în dinamica familială. Instabilitatea financiară generată de jocurile de noroc compulsive este una dintre cele mai directe și palpabile consecințe. Cheltuielile excesive în jocurile cu bani pot duce la dificultăți financiare majore pentru întreaga familie, inclusiv la incapacitatea de a plăti facturile de bază, datoriile acumulate și chiar la pierderea casei sau a economiilor de o viață. Această presiune financiară poate genera stres și anxietate, afectând relația de cuplu și starea de bine a copiilor. Pe lângă aspectele financiare, dependența de jocuri de noroc afectează și relațiile interpersonale din cadrul familiei. Comportamentul secretos, minciunile și manipularea sunt adesea asociate cu dependența de jocuri de noroc, erodând încrederea și sinceritatea esențiale în relațiile sănătoase. Aceasta poate duce la pierderea încrederii și a respectului din partea partenerului de viață și a altor membri ai familiei, deteriorând legăturile afective și provocând izolarea emoțională. Copiii, în special, pot suferi semnificativ din cauza dependenței de jocuri de noroc a unui părinte. Ei pot experimenta neglijare emoțională, lipsa suportului financiar și educațional, și pot fi martori la conflicte familiale. Aceste experiențe pot avea un impact negativ pe termen lung asupra dezvoltării emoționale și comportamentale ale copiilor. Tensiunile generate de dependența de jocuri de noroc pot duce la probleme de sănătate mintală, cum ar fi depresia și anxietatea, atât pentru jucător, cât și pentru membrii familiei. Aceasta poate crea un ciclu vicios în care sănătatea mintală deteriorată agravează comportamentul de jocuri de noroc, care la rândul său, accentuează tensiunile și problemele de sănătate mintală. Schimbările în viață Dependența de jocuri de noroc poate induce schimbări semnificative și adesea negative în viața celor afectați, reconfigurând aspecte esențiale ale existenței lor zilnice. Aceste schimbări pot varia de la modificări în comportament și stil de viață până la repercusiuni serioase asupra sănătății mentale și fizice. Unul dintre cele mai evidente efecte este schimbarea în comportamentul financiar. Persoanele cu dependență de jocuri de noroc pot ajunge să cheltuie sume mari de bani, sacrificând economiile personale sau ale familiei, și pot acumula datorii considerabile. Aceasta poate conduce la schimbări drastice în stilul de viață, precum scăderea calității vieții, incapacitatea de a-și permite necesitățile de bază sau chiar pierderea locuinței. În plan social, dependența de jocuri de noroc poate duce la izolare și retragere. Indivizii pot începe să neglijeze relațiile sociale și profesionale, concentrându-se exclusiv pe următorul joc sau pariu. Aceasta poate duce la pierderea prieteniilor, deteriorarea relațiilor de familie și probleme la locul de muncă, inclusiv pierderea slujbei. Sănătatea mintală este de asemenea grav afectată. Dependența de jocuri de noroc este adesea asociată cu stres, anxietate, depresie și sentimente de vinovăție sau de neputință. În cazurile severe, poate exista chiar un risc crescut de gânduri și comportamente suicidale, ceea ce subliniază gravitatea impactului emoțional și psihologic al acestei dependențe. De asemenea, pot exista schimbări în sănătatea fizică. Stresul cronic și anxietatea pot duce la probleme cum ar fi hipertensiunea arterială, tulburări de somn, probleme digestive și un sistem imunitar slăbit. Neglijarea îngrijirii personale este și ea frecventă, având potențialul de a exacerba orice probleme de sănătate existente. Cum poți cere ajutor Atunci când te confrunți cu dependența de jocuri de noroc, a cere ajutor este un pas esențial și adesea primul pas spre recuperare. A recunoaște că ai o problemă și că ai nevoie de suport nu este un semn de slăbiciune, ci unul de curaj și voință de a schimba ceva în viața ta. Primul pas este adesea cel mai greu: acceptarea că ai o dependență. După această recunoaștere, există mai multe căi pe care le poți urma pentru a obține ajutor. Consilierea profesională este adesea un punct de început esențial. Psihoterapeuții și consilierii specializați în dependența de jocuri de noroc pot oferi suport individualizat și strategii pentru controlul comportamentului și abordarea cauzelor subiacente ale dependenței. Alături de consilierea individuală, grupurile de suport, cum ar fi grupul Gamblerilor Anonimi, oferă un spațiu unde persoanele cu experiențe similare pot împărtăși și învăța una de la alta. Sentimentul de comunitate și înțelegerea reciprocă în cadrul acestor grupuri pot fi foarte valoroase în procesul de vindecare. De asemenea, există programe de tratament specializate, care oferă un plan de recuperare comprehensiv. Acestea pot include terapie rezidențială sau ambulatorie, care combină consiliere, terapie de grup și, uneori, tratament medical. Este important să consulți un medic pentru orice probleme de sănătate asociate cu dependența, cum ar fi problemele de sănătate mentală sau fizică. Medicii pot oferi și recomandări pentru resurse sau tratamente suplimentare. Un alt aspect important în procesul de recuperare este suportul familiei și al prietenilor. Comunicarea deschisă cu cei dragi poate oferi un suport emoțional vital. De asemenea, familia poate beneficia de consiliere pentru a înțelege mai bine dependența și pentru a juca un rol activ în procesul de recuperare. Concluzie Această luptă nu este ușoară, dar recunoașterea problemei și angajamentul pentru schimbare sunt esențiale pentru începerea procesului de vindecare. Înțelegerea profundă a consecințelor dependenței de jocuri de noroc și accesul la resursele adecvate de ajutor sunt cheia pentru depășirea acestei provocări și pentru revenirea la un stil de viață sănătos și împlinit. ### Primul cazinou din lume Primul cazinou din lume Lumea cazinourilor a fost întotdeauna sinonimă cu entuziasmul și atracția norocului. Deși astăzi le asociem cu luminile strălucitoare ale Las Vegas Strip sau cu stațiunile opulente din Macao, istoria cazinourilor se întinde de secole în unele dintre cele mai neașteptate locuri. Alăturați-vă nouă într-o călătorie în timp, descoperind poveștile din spatele primelor cazinouri din lume și modul în care acestea au evoluat în centrele de divertisment pe care le cunoaștem astăzi. De la poker american la piese de teatru între sesiunile de joc ale nobililor, cazinourile au oferit secole la rând divertismentul atât de mult căutat de către oamenii din toate părțile lumii. Casino di Venezia: O minune renascentistă Casino di Venezia este așezat grațios pe malul Marelui Canal din Veneția, Italia. Revendică titlul de cel mai vechi cazinou din lume, o distincție câștigată de-a lungul secolelor de istorie. Dar acest palat magnific nu a fost întotdeauna paradisul jucătorilor. În 1638, Casino di Venezia și-a deschis porțile sub numele de Teatrul Sfântului Moise. O nouă tradiție a început în timpul pauzelor pieselor de teatru jucate între zidurile sale opulente. O aripă separată a teatrului a fost rezervată pentru jocurile de noroc, marcând astfel apariția cazinourilor din Veneția. Semnificația istorică a Casino di Venezia merge dincolo de rolul său în nebunia cazinourilor. Palatul în sine, construit inițial în secolul al XV-lea de către apreciatul arhitect italian Mauro Codussi, este o capodoperă arhitecturală. Comandată de nobilul italian Andrea Loredan, această bijuterie renascentistă are tavane decorate cu fresce și picturi ale unor maeștri italieni precum Mattia Bortoloni, Palma il Giovane și Gian Battista Crosato. Aceste opere de artă neprețuite încă împodobesc pereții cazinoului, purtându-i pe vizitatori înapoi în timp. Călătoria clădirii nu s-a încheiat cu jocurile de noroc. A servit ca reședință pentru regalitatea italiană înainte de a deveni un refugiu preferat al celebrului compozitor german Richard Wagner. Din 1858 până la moartea sa în 1883, Wagner și-a găsit inspirația între acești pereți și a compus unele dintre cele mai faimoase lucrări ale sale. În 1946, orașul Veneția a preluat în proprietate clădirea și a întreprins o renovare amplă. În 1959, Casino di Venezia s-a deschis oficial ca cazinou, păstrându-și istoria bogată și îmbrățișând în același timp epoca modernă. Astăzi, Casino di Venezia oferă o gamă largă de opțiuni de jocuri de noroc, de la jocuri de masă clasice la aparate de joc și turnee de poker de prestigiu. Dincolo de emoția jocurilor de noroc, acesta rămâne un punct de atracție culturală, găzduind Muzeul Wagner și un restaurant numit The Wagner, care servește preparate clasice din bucătăria italiană. Grădina sa privată are vedere la fermecătorul Grand Canal, adăugând o notă de magie acestui loc istoric. Casino de Spa Călătoria noastră printre primele cazinouri din lume continuă la Spa, Belgia, unde Casino de Spa este un testament al originilor jocurilor de noroc moderne. Spa nu este renumit doar pentru izvoarele sale minerale curative, ci și pentru rolul său esențial în istoria cazinourilor. În 1763, primul cazinou din lume a luat naștere când Casino de Spa și-a deschis porțile. Situat într-un oraș pitoresc cuibărit în pădurile din Ardennes, cazinoul a devenit rapid faimos ca destinație pentru elita Europei. Atracția Casino de Spa s-a extins mult dincolo de jocurile de noroc. Localul în sine era o minune arhitecturală, oferind un mediu opulent în care vizitatorii se puteau delecta cu activități de agrement. Popularitatea sa a contribuit la formarea conceptului modern de cazinouri ca locuri de divertisment și de întâlnire socială. De-a lungul secolelor, Casino de Spa a suferit diverse renovări și extinderi, adaptându-se la gusturile și cerințele în schimbare ale clienților săi. A continuat să atragă vizitatori din întreaga Europă, devenind un centru de cultură, divertisment și, bineînțeles, de jocuri de noroc. Kurhaus Casino: Bijuteria din Baden-Baden Ne îndrepăm atenția spre Munții Pădurea Neagră din Germania. Aici, în mijlocul peisajului pitoresc, se află Cazinoul Kurhaus, o altă bijuterie istorică ce a jucat un rol esențial în lumea jocurilor de noroc. Mai mult decât un simplu cazinou, este un simbol al eleganței și sofisticării. Și-a deschis porțile la începutul secolului al XIX-lea, iar arhitectura sa opulentă și interioarele sale luxoase l-au transformat rapid într-o destinație preferată a nobilimii și aristocrației europene. Măreția istorică a cazinoului Kurhaus a rămas intactă, iar vizitatorii se pot bucura în continuare de aceeași opulență care a atras odată elita Europei în acest colț fermecător al Germaniei. Este un loc în care spiritul trecutului se întâlnește cu entuziasmul prezentului, ceea ce îl face o destinație obligatorie pentru cei care caută un gust de istorie și eleganță și noroc. Cazinoul Monte Carlo: locul de joacă al celor bogați și faimoși Călătoria noastră ne duce acum la strălucitorul și fermecătorul Cazino Monte Carlo din Monaco, un mic principat renumit pentru stilul său de viață luxos și pentru priveliștile uluitoare de la Marea Mediterană. Cazinoul Monte Carlo este de mult timp sinonim cu rafinamentul, eleganța și viața de lux. Își datorează existența eforturilor vizionare ale lui Charles al III-lea, Prinț de Monaco, care a încercat să revitalizeze economia micului principat la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1863, Cazinoul Monte Carlo și-a deschis porțile și a devenit rapid locul de joacă al celor bogați și faimoși. Cu arhitectura sa impresionantă Belle Epoque și interioarele sale somptuoase, cazinoul a atras regalități europene, aristocrați și celebrități din întreaga lume. Opulența cazinoului s-a extins dincolo de arhitectura sa; era un loc unde oaspeții se puteau răsfăța cu cele mai bune mese, divertisment și, bineînțeles, jocuri de noroc. A devenit un simbol al extravaganței și al eleganței, stabilind standardul pentru cazinourile din întreaga lume. Cazinoul Golden Gate: Unde a început Las Vegasul Călătoria noastră prin primele cazinouri din lume se încheie în inima Vestului american, unde ne cheamă luminile de neon din Las Vegas. În timp ce Las Vegas este acum sinonim cu jocurile de noroc și divertismentul, totul a început cu un stabiliment modest cunoscut sub numele de Golden Gate Casino. În 1905, Las Vegas era un oraș deșertic prăfuit, aflat în pragul schimbării. Sosirea căii ferate a adus noi oportunități, iar la 13 ianuarie 1906, Hotelul și Cazinoul Golden Gate și-a deschis porțile. Acesta a fost primul hotel și cazinou din Las Vegas. Situat pe Fremont Street, cazinoul era departe de complexele extravagante care aveau să împânzească mai târziu Las Vegas Strip. Avea o singură masă de zaruri, câteva aparate de joc și câteva camere pentru oaspeți. Dar a marcat începutul unei moșteniri care avea să transforme un mic oraș din deșert în capitala mondială a jocurilor de noroc. De-a lungul anilor, Las Vegas și Golden Gate Casino au evoluat. Orașul a devenit un centru de divertisment, atrăgând vizitatori din întreaga lume cu emblematicele sale semne de neon, spectacolele pline de farmec și, bineînțeles, emoția jocurilor de noroc. Cu toate că originalul Golden Gate Casino era mic și modest, a jucat un rol esențial în modelarea destinului orașului. Astăzi, Golden Gate Casino este o piesă prețioasă a istoriei Las Vegasului. Deși a fost supus unor renovări și extinderi, păstrează un sentiment de nostalgie, amintind de vremurile în care orașul abia începea să își realizeze potențialul de Mecca a divertismentului. În timp ce ne încheiem călătoria noastră prin primele cazinouri din lume, reflectăm la istoria bogată și la evoluția acestor instituții emblematice. De la opulența Veneției la sofisticarea Monte Carlo, de la eleganța din Baden-Baden la începuturile umile ale Las Vegasului, fiecare cazinou a lăsat o amprentă de neșters asupra lumii divertismentului, a jocurilor de noroc și a culturii. Cea mai negativă parte a jocurilor de noroc este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Când a fost inventat jocul de loto? Puține jocuri de noroc au captat imaginația umană și au schimbat vieți atât de profund ca jocul de loto. Datând de secole, această înclinare a oamenilor de a pune o sumă mică la bătaie pentru un premiu uriaș și-a croit drum în țesătura culturilor din întreaga lume, oferind visuri și emoție pentru nenumărați participanți. În articolul acesta vom pătrunde în istoria captivantă a jocurilor de noroc la loto, scoțând la iveală farmecul durabil al câștigului împotriva oricăror șanse. Definirea loteriei Înainte de a pătrunde în bogata istorie a loteriei, haideți să definim acest subiect. O loterie, în esența sa, este o formă de joc de noroc în care numerele sunt extrase la întâmplare pentru a determina un câștigător sau mai mulți câștigători. Guvernele din întreaga lume au păreri diferite cu privire la loterii. Unele le îmbrățișează, organizând loterii naționale sau de stat pentru a finanța proiecte publice sau cauze caritabile, în timp ce altele le interzic, considerându-le un prejudiciu pentru societate. În mod tradițional, participarea la o loterie însemna vizitarea unui magazin fizic pentru a cumpăra bilete. Cu toate acestea, era digitală a revoluționat peisajul loteriilor la fel ca cel al pariurilor online. Chiar dacă să pui un bilet la loto este total diferit de bilete pariuri, acestea aflându-se în părți opuse ale principiilor jocurilor de noroc, digitalizarea a schimbat peisajul ambelor jocuri pentru totdeauna. Platformele de jocuri online, au făcut ca loteriile să fie mai accesibile ca niciodată, cu doar câteva click-uri pe un smartphone sau pe un laptop. Originea numelui Cuvântul "loterie" poate părea o invenție modernă, dar rădăcinile sale datează din Italia anului 1620. Genovezii, într-o mișcare ingenioasă, au inventat "lotto di Genova". Conceput inițial pentru selectarea consilierilor prin pariuri, acesta s-a transformat într-un joc cunoscut astăzi sub numele simplu de "loto". Pe măsură ce acest joc a câștigat popularitate în Franța și Anglia în secolul al XVIII-lea, el presupunea extragerea unor numere de la unu la nouăzeci, iar pariorii își puteau pune speranțele în rezultatul extragerii, sperând că norocul este de partea lor și numerele lor vor fi fost extrase. Loteria în lumea antică Călătoria noastră ne duce înapoi în China antică, în jurul anului 200 î.Hr. în timpul dinastiei Hand. Dovezile arheologice dezvăluie o formă timpurie a loteriei numită "jocul porumbelului alb". Acest joc intrigant și-a câștigat numele deoarece porumbeii erau angajați pentru a transporta rezultatele extragerilor în satele îndepărtate. Mai mult, această loterie a avut un scop nobil - a contribuit la finanțarea construcției emblematicului Marele Zid Chinezesc. Acum, haideți să ne plimbăm pe străzile pietruite ale Romei antice, unde loteriile au luat diferite forme și au servit scopuri diverse. O practică deosebit de fascinantă presupunea organizarea de banchete pentru elita romană, urmate de extrageri la loterie pentru premii opulente. Cu toate acestea, favoritismele se învârteau pe buzele tuturor, existând suspiciuni că cei mai influenți membri ai grupului primeau cele mai mari recompense, nu din pură întâmplare. Odată cu trecerea timpului, loteriile au evoluat, devenind mai avansate și mai accesibile. Punctul de cotitură a venit atunci când Augustus Caesar a introdus o loterie pentru toți cetățenii Romei. Participanții au cumpărat "bilete de loterie", iar premiile puse în joc erau comorile aduse de armata romană din cuceririle lor. O parte din încasările acestei loterii au contribuit la întreținerea și conservarea străzilor și clădirilor publice ale Romei. Loteria în Evul Mediu Trecând rapid la secolul al XV-lea, ne uităm la Belgia și Țările de Jos, două regiuni care au îmbrățișat cu entuziasm conceptul de loterie. În această perioadă a debutat termenul de "loterie". Odată cu creșterea popularității, Italia s-a alăturat și ea nebuniei loteriei. Fondurile generate de aceste loterii au servit unui scop nobil, susținând Milano atunci când orașul s-a confruntat cu Veneția în niște războaie cunoscute ca ”Războaiele din Lombardia”.  În Genova, a apărut o formă unică de loterie. Aceasta presupunea o tragere la sorți pentru a determina care dintre cei 90 de membri ai consiliului urmau să primească oferte. Cetățenii plasau cu nerăbdare pariuri pe rezultatul acestor extrageri. Inițial, se foloseau numele consilierilor, dar pe măsură ce popularitatea jocului a crescut, acestea au fost înlocuite cu numere. Această transformare a dat naștere primei loterii bazate pe numere. În mod remarcabil, SuperEnalotto italian, care există și astăzi, urmează același principiu: extragerea a 6 numere dintr-un total de 90 pentru a determina combinația câștigătoare. Primele loterii americane Nașterea Statelor Unite ale Americii a dus la adoptarea încă de la început a loteriilor. În 1655, așezarea din New Amsterdam, cunoscută astăzi sub numele de New York, a organizat o loterie la care participanții ghiceau numărul de Biblii vândute în oraș într-o anumită perioadă. În mod surprinzător, mulți dintre părinții fondatori ai Americii, printre care George Washington, Benjamin Franklin și Thomas Jefferson, au fost implicați sau finanțați de loterii organizate. Chiar și instituții precum Yale, Harvard și Centrul Rockefeller au primit sprijin de la aceste loterii. Loteria irlandeză În urma declarației de independență a Irlandei față de Marea Britanie, a apărut Irish Sweepstakes, care avea ca scop strângerea de fonduri pentru spitalele subfinanțate. Pentru a susține vânzările de bilete, acestea au fost vândute nu doar în Irlanda, ci și în Marea Britanie și Statele Unite. Loteria a devenit un far de speranță în timpul Marii Depresii, deoarece poveștile câștigătorilor de la Irish Sweepstake ofereau o licărire de bucurie în vremuri dificile. Cu toate acestea, un nor de controverse a învăluit această loterie. Deși s-au generat averi, doar o mică parte a ajuns în spitalele bolnave. Organizatorii loteriei Irish Sweepstakes s-au îmbogățit, iar suspiciunile au luat amploare. În 1987, Irish Sweepstakes a cedat locul Loteriei Naționale din Irlanda. Cu toate acestea, Loteria Irlandeză rămâne îndrăgită în întreaga lume, fiind disponibilă pentru pariuri în Marea Britanie prin Lottoland. Cele mai vechi loterii care se joacă și astăzi Călătoria noastră se încheie cu un indiciu despre două dintre cele mai vechi loterii care continuă să captiveze oamenii și astăzi. Loteria Națională Olandeză, a cărei extragere inaugurală a avut loc în 1726 la Haga, deține titlul de cea mai veche loterie din lume care se mândrește încă cu o popularitate imensă. Pe locul al doilea se află "El Gordo" din Spania, care înseamnă "cel gras", o tradiție anuală din 1812. Această loterie de Crăciun a devenit una dintre cele mai mari loterii din lume, aproximativ 75% din populație achiziționând acțiuni de bilete în fiecare an în speranța de a câștiga jackpoturi care se ridică la sute de milioane de euro. Concluzie Pe măsură ce ne uităm înapoi în timp la istoria loteriei, descoperim o latură țesută cu noroc la care oamenii par să aibă o înclinație indiferent de perioada în care trăiesc. Loteriile au evoluat de la ritualuri străvechi la jocuri complicate de noroc, de la susținerea construcției Marelui Zid Chinezesc la finanțarea instituțiilor fondatoare ale Americii. În timp ce au apărut controverse, iar averi au fost câștigate și pierdute, farmecul loteriilor rămâne puternic, captivând inimi și minți din întreaga lume. Cea mai negativă parte a joculurilor de noroc este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Tehnologia RNG care calculează algoritmul la slot machine Tehnologia a evoluat în mod semnificativ, aducând inovații care au schimbat modul în care funcționează sloturile și alte jocuri de cazino. Unul dintre conceptele-cheie care stă în spatele funcționării acestor jocuri este tehnologia RNG, sau Generarea Aleatorie a Numerelor. Acest algoritm complex este inima sloturilor și asigură că fiecare rundă de joc este aleatorie pentru toți jucătorii de casino online. Ce reprezintă RNG RNG, sau Generarea Aleatorie a Numerelor, este o tehnologie fundamentală în lumea calculatoarelor și a jocurilor de noroc, dar și în numeroase alte aplicații. Această tehnologie este esențială pentru a crea secvențe de numere care par să nu urmeze nicio regulă sau tipar cunoscut, ceea ce le conferă un aspect complet aleatoriu. Deși aceste numere par a fi rezultatul hazardului pur, ele sunt generate în realitate folosind algoritmi matematici extrem de complecși. În jocurile de noroc, RNG-ul este folosit pentru a asigura că fiecare rundă de joc este cu adevărat aleatoare. De exemplu, la slot machines, RNG-ul determină ce simboluri apar pe role și când se activează combinațiile câștigătoare. Acest lucru face ca jocurile de noroc să fie corecte și imprevizibile pentru toți jucătorii. Pe lângă jocurile de noroc, RNG are o varietate de alte aplicații. Este folosit în criptografie pentru a genera chei de criptare sigure, în simulări științifice pentru a crea date aleatorii și în multe alte domenii tehnologice. Cu toate că procesul de generare a numerelor este bazat pe algoritmi matematici, RNG-ul este proiectat astfel încât să pară complet imprevizibil pentru a îndeplini cerințele de aleatoritate din diverse aplicații. RNG la aparatele de sloturi RNG (Generarea Aleatorie a Numerelor) reprezintă o componentă esențială în funcționarea aparatelor de sloturi. Această tehnologie complexă folosește algoritmi matematici sofisticați pentru a genera secvențe de numere care par să fie complet aleatorii. În esență, RNG-ul este motorul care determină rezultatele fiecărei runde de joc la aparatele de sloturi. Fiecare număr generat de RNG corespunde unui simbol sau unei combinații de simboluri de pe rolele aparatului. Aceasta face ca fiecare rundă de joc să fie cu adevărat aleatoare și independentă de runde anterioare sau viitoare. Un aspect crucial al RNG-ului este imprevizibilitatea. Deși procesul de generare a numerelor se bazează pe algoritmi matematici, aceștia sunt atât de complecși încât rezultatele par să nu urmeze niciun tipar sau regulă cunoscută. Acest lucru asigură că rezultatele la aparatele de sloturi sunt cu adevărat aleatorii și că jucătorii nu pot anticipa sau influența în niciun fel rezultatele. RNG la sloturile online RNG (Generarea Aleatorie a Numerelor) reprezintă o componentă esențială în lumea sloturilor online și asigură corectitudinea, echitatea și imprevizibilitatea acestor jocuri. Funcționarea RNG-ului la sloturile online este crucială pentru a oferi o experiență de joc autentică și pentru a menține încrederea jucătorilor. Iată cum funcționează RNG-ul la sloturile online: RNG-ul la sloturile online folosește algoritmi matematici complecși pentru a genera secvențe de numere care par să fie complet aleatorii. Aceste secvențe de numere corespund simbolurilor și combinațiilor de simboluri de pe rolele slotului. Cu alte cuvinte, RNG-ul determină ce simboluri vor apărea pe ecran în fiecare rundă de joc. Un aspect crucial al RNG-ului este imprevizibilitatea. Chiar dacă algoritmii matematici stau la baza generării numerelor, aceștia sunt atât de complecși încât rezultatele par să nu urmeze nicio regulă sau tipar cunoscut. Acest lucru asigură că fiecare rundă de joc este cu adevărat aleatoare, iar rezultatele nu pot fi prezise sau influențate în niciun fel. Pentru a menține încrederea jucătorilor, sloturile online sunt supuse unor verificări și teste riguroase ale RNG-ului. Autorități independente de reglementare și audit efectuează inspecții periodice pentru a se asigura că generatorul de numere aleatoare funcționează conform standardelor de integritate și echitate. Acest proces de certificare și auditare asigură că jocurile online rămân corecte și echitabile. RTP, pe de altă parte, reprezintă procentul de bani pe care un jucător îl poate aștepta să-l primească înapoi pe termen lung din mizele sale. Legătura dintre cele două constă în faptul că RNG-ul determină rezultatele fiecărei mize într-un joc, influențând, astfel, câștigurile și pierderile jucătorilor. Cu cât un RNG este mai mai aleatoriu, cu atât jocurile vor oferi rezultate mai imprevizibile. Acest lucru are un impact direct asupra RTP-ului, deoarece un algoritm RNG adecvat asigură că RTP-ul unui joc se apropie cât mai mult de valoarea teoretică stabilită de dezvoltatori. Concluzie Tehnologia RNG reprezintă un exemplu remarcabil de cum matematica și tehnologia se unesc pentru a oferi o experiență de joc autentică dar care provoacă dependență. Aparatele de sloturi rămân unul dintre cele mai populare tipuri din industria jocurilor de noroc, datorită utilizării inteligente a acestei tehnologii de generare a numerelor aleatoare. Cea mai negativă parte a joculurilor de noroc este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Cine a inventat jocul de poker Poker-ul este un joc de cărți care se poate juca atât online pe diferite platforme cât și fizic. Proporția între noroc și strategia jocului este de 80/20 în favoarea strategiei, în care jucătorii mizează pe valoarea superioară a combinației de cărți aflată în posesia lor. Dar de unde a apărut pokerul? Cum a ajuns acest joc de îndemânare, noroc și inducere în eroare, cu nervi întinși la maxim și schimbări radicale de situație, să fie unul dintre cele mai căutate din lume de către patimașii jocurilor de noroc? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne îmbarcăm într-o călătorie în timp, urmărind originile pokerului și descoperind legendele care i-au modelat istoria și l-au adus în prezent la stadiul de cel mai cunoscut joc de noroc, cot la cot cu jocuri ca Burning Hot. Rădăcinile jocului de Poker Originile sale pot fi urmărite cu aproape o mie de ani în urmă, traversând continente și civilizații. Unii oameni susțin că rădăcinile pokerului ajung până în China antică, în jurul secolului al X-lea d.Hr. În aceste vremuri străvechi, un joc de cărți asemănător cu pokerul era practicat de împărații chinezi. Această formă timpurie a jocului implica extragerea unor numere aleatorii pentru un premiu - un concept care există și astăzi în poker. Alții susțin că pokerul este un descendent al jocului de cărți persan "As Nas", care a apărut în secolul al XVI-lea. As Nas conținea elemente de pariere și strategie, la fel ca pokerul modern. Aceste vechi jocuri de cărți persane și chinezești au pus bazele a ceea ce avea să devină în cele din urmă o obsesie globală. Conexiunea europeană Cel mai apropiat predecesor european al pokerului a fost un joc numit "Poque", care a câștigat popularitate în Franța în secolul al XVII-lea. Poque, precum și omologul său german "pochen", se bazau pe jocul spaniol "primero" din secolul al XVI-lea. Primero avea trei cărți împărțite fiecărui jucător și punea accentul pe arta cacealmalei - miza mare pe cărți slabe pentru a-și înșela adversarii. Colonizatorii francezi au adus Poque în așezările lor din America de Nord, inclusiv în New Orleans - un oraș care avea să joace un rol esențial în evoluția pokerului. Coloniștii anglofoni din regiune au anglicizat Poque în "poker" și au introdus câteva inovații cheie, cum ar fi utilizarea unui pachet standard de 52 de cărți. Acest lucru a marcat tranziția de la pachetul de 20 de cărți al lui Poque la cel pe care îl cunoaștem astăzi. Poker pe vasele fluviale și pe câmpurile de luptă Călătoria pokerului a continuat pe măsură ce s-a răspândit pe fluviul Mississippi și în Statele Unite. Jocul a căpătat o popularitate imensă în rândul echipajelor de pe vasele fluviale din secolul al XIX-lea, care transportau mărfuri de-a lungul măreței căi navigabile. Nici măcar Războiul Civil nu a reușit să stingă farmecul pokerului. Soldații din ambele părți ale conflictului au apelat la poker pentru a trece timpul în tabără. A devenit un element de bază în saloanele din Vestul Sălbatic în timpul boom-ului de colonizare a frontierei din anii 1870 și 1880. Transformarea pokerului Pe măsură ce pokerul a continuat să evolueze, diferite variante au apărut ca forme dominante ale jocului. Five-card draw, seven-card stud și Texas Hold'em, printre altele, toate au ajuns pe rând în lumina reflectoarelor. Texas Hold'em, în special, și-a început ascensiunea în anii 1970, când a devenit jocul principal în cadrul World Series of Poker, cel mai important eveniment anual al acestui sport. Această inovație a catapultat pokerul în era modernă și l-a făcut cunoscut. Mai mult decât un simplu joc de cărți, pokerul a depășit granițele și culturile și a devenit un fenomen universal. Apariția pokerului online în 1998 a marcat un nou capitol în istoria sa. Cu un simplu clic de mouse, jucători din întreaga lume au putut concura, prezentându-și abilitățile și strategiile. Atracția pokerului se extinde și la potențialul de câștiguri mari. Legendarul teatru Bird Cage Theatre din Arizona susține că a găzduit cel mai lung joc de poker jucat vreodată, cu o durată impresionantă de 8 ani, 5 luni și 3 zile. În cadrul acestui concurs maraton, în care au jucat figuri emblematice precum Diamond Jim Brady, Bat Masterson, Wyatt Earp și Doc Holliday, peste 10 milioane de dolari au fost împărțiți, iar 10% din sumă au revenit teatrului Bird Cage. Ascensiunea pokerului Popularitatea pokerului se extinde dincolo de saloanele și bărcile fluviale de altădată. Nu este doar un joc, ci și un sport profitabil. Fondurile de premii din turneele cu sume foarte mari le eclipsează acum pe cele din sporturile tradiționale. Atracția de a câștiga sume de bani care îți schimbă viața a făcut din poker cel mai profitabil sport din lume, cu premii în valoare totală zeci de milioane de dolari. Una dintre cele mai mari legende ale pokerului este Antonio Esfandiari, care a plecat cu suma record de 18,3 milioane de dolari la Big One for One Drop de la WSOP 2012 - un turneu cu un buy-in de 1 milion de dolari Poker online Apariția pokerului online în 1998 a adus jocul în fața unei noi generații. Era digitală le-a permis jucătorilor să concureze din confortul casei lor, revoluționând modul în care lumea juca poker. Primele mâini de poker online au fost modeste jocuri Limit Hold'em, dar au marcat începutul unei noi ere. În 1973, pokerul și-a făcut debutul la televiziune cu World Series of Poker. Această emisiune a adus jocul în sufrageriile din întreaga lume, sporind și mai mult popularitatea pokerului. Astăzi, pokerul a îmbrățișat era digitală, cu streameri Twitch care își împărtășesc meciurile în direct cu publicul din întreaga lume. Misterul jucătorilor online anonimi Isildur1, un jucător misterios și neînfricat, a debutat pe scena pokerului în 2009. Spre deosebire de jucătorii sponsorizați, Isildur1 a jucat cu oricine și cu toată lumea, creând o rumoare în lumea pokerului. Stilul său agresiv a dus la victorii uimitoare, inclusiv în fața unor jucători renumiți precum Tom Dwan, Phil Ivey și Patric Antonious. Personalitatea enigmatică a lui Isildur1 și victoriile remarcabile l-au ridicat la un statut legendar în comunitatea de poker. Pokerul nu este un joc cu povești despre castiguri si pierderi colosale. 15 aprilie 2011 este o zi neagră în istoria pokerului online. Departamentul de Justiție al SUA a confiscat domeniile principalelor platforme de poker online, lăsând mulți jucători nesiguri în privința soartei fondurilor lor. Evenimentul, cunoscut sub numele de "Vinerea neagră a pokerului", a provocat unde de șoc în lumea pokerului online și a dus la condamnări și schimbări de durată în industrie. Popularitatea tot mai mare a pokerului În prezent, jocul de poker are un număr impresionant de 100 de milioane de jucători online, dintre care peste 60 de milioane numai în SUA, potrivit World Series of Poker. Această istorie bogată, plină de povești legendare care au dus mulți pătimași în depresie gravă datorita pierderilor colosale sau a făcut fericiți jucători prin câștiguri imense, a consolidat pokerul ca fiind una dintre cele mai populare îndeletniciri, atât online, cât și offline. Privind retrospectiv la călătoria pokerului de-a lungul timpului, vedem un joc care nu numai că a supraviețuit, dar a și prosperat, adaptându-se la peisaje și tehnologii în schimbare. Istoria pokerului este o mărturie a unui pachet de cărți care provoacă dependență și a emoției competiției, asigurând că moștenirea sa va continua pentru generațiile următoare.  Cea mai negativă parte a jocului de poker este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Rezumat Floare albastră. Comentariu literar Rezumat Floare albastră. Comentariu literar Poezia Floare albastră apare în Convorbiri literare, la 1 aprilie 1873, precedată de Venere și Madonă, Epigonii, Mortua est și Egiptul și urmată de Împărat și proletar, Strigoii. Compoziția poemului permite sesizarea unui spațiu exterior, descriptibil, precum și unul interior, de idei și sentimente, mai greu accesibil, la care ajungem după ce parcurgem întreaga lirică eminesciană. Motivul „florii albastre” și sensul versului ultim („Totuși este trist în lume”) au fost interpretate diferit. La Novalis, floarea albastră apare ca simbol al iubirii și al nostalgiei infinitului. Floare albastră, ca ideal de puritate, sugerând și infinitul, apare și la Leopardi. La Eminescu, floare albastră reprezintă metaforic viața, albastrul simbolizând infinitul (marile depărtări ale mării și ale cerului) și floarea - ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă. Compoziția și structura poeziei Floare albastră Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, cuprinsă în primele trei strofe, și a cunoașterii terestre, în strofele 5-13. Cele două ipostaze sunt despărțite de reflecțiile poetului din strofa a 4-a, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă: „Totuși este trist în lume”. Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut și în prezent (poetul evocă o iubire pierdută), conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existență. În primele trei strofe este reprezentat domeniul cunoașterii, de la elementele genezei („întunecata mare”) până la un întreg univers de cultură („câmpiile Asire”) și creație („piramidele-nvechite”). În strofa a 3-a se sugerează și izolarea acestui vast spirit, care nu se poate realiza în universul fericit al lumii pământești. Reflecțiile din strofa a 4-a presupun consimțământul vremelnic al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sentimentul este de înțelegere și interiorizare a râsului și a tăcerii: „Eu am râs, n-am zis nimica”, deschizând drum meditației din ultima strofă: „Totuși este trist în lume”. Concluzia este raportată la întreaga existență a poetului, deși a răspuns la chemarea terestră, tentat de frumusețea trecătoare: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră - / Floare-albastră! floare-albastră!...” Repetiția „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii, generată de contrastul dintre iluzie și realitate și accentuată de „totuși”, care implică prezentul dincolo de iluzie, cu un vag și fermecător sentiment de părere de rău. (Acest sentiment, în Luceafărul, este rece și disprețuitor: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.) În planul terestru, iubita - Floarea albastră - este vicleană, ademenitoare, promițându-i o lume de bucurii și de farmec în împlinirea dragostei: „Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”. Cele trei epitete: „frumoasă”, „nebună”, „dulce”, cuprinse în versuri exclamative („Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”) exprimă exuberanța sentimentului, specifică liricii de tinerețe. Invitația la iubire se realizează într-un cadru rustic; strofa „Hai în codrul cu verdeață,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale,/ În prăpastia măreață” ne trimite la Alecsandri, dar și la universul caracteristic poeziei de dragoste eminesciană; pădurea, trestia, satul sunt motive prezente în poeziile Sara pe deal, Lacul, Dorința. Folosirea timpului viitor „vom ședea”, „voi cerca”, „voi fi roșie”, „ne-om da săruturi” etc., combinat cu elementele de condițional: „de mi-i da o sărutare”, reînvie ideea neîmplinirii sau a amânării dragostei, sentiment cunoscut și în Sara pe deal: „Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”. Viitorul folosit aici exprimă aceeași dragoste castă, angelică, hieratică, iar pauza pe cezura ultimului vers, însoțită de interogație, exprimă fericirea și nostalgia, în același timp, pentru că iubirea nu se poate realiza decât în vis. Poezia Floare albastră poartă deci, în structura ei, o antiteză între severitatea zeului nemuritor și glasul cald al iubirii, ca simbol al vieții. Chemarea este patetică, întregită de imaginea bogată în expresie („Sufletul vieții mele”), ea presupunând dulceața și tristețea experienței. Limbajul poeziei este aproape direct și familiar; „Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”, „Ș-apoi cine treabă are!” dau poeziei un ton șăgalnic, pe alocuri, și intim. În aceeași structură se cuprinde monologul dialogar, de fapt imaginar: „Hai în codrul cu verdeață” sau „Nu căta în depărtare”, „De nu m-ai uita încalte”. Pornind de la forme populare: „Mi-oi desface” și „Să-ți astup”, se ajunge la efecte de ordin artistic rafinate, ca în inversiunile: „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare”. Epitetele din planul trăirii terestre sunt ornante: „prăpastia măreață”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”. Cuvântul „dulce”: „dulce netezindu-mi părul”, „dulci ca florile ascunse”, „dulce floare”, „dulce minune” își schimbă valoarea stilistică și gramaticală (adverb, adjectiv). Adverbul „dulce” apropie iubita prin gest; senzația se purifică prin relația adusă de comparația „Dulci ca florile ascunse”, ceea ce implică taina sărutului. Ideea este preluată în penultima strofă: „Înc-o gură - și dispare...”, coborându-l parcă din nou la gestul trăirii; de aici și exclamația, într-o construcție familiară a superlativului: „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” (este foarte frumoasă, este foarte nebună). Trăirea și taina trăirii duc la versul nostalgic: „Și te-ai dus, dulce minune”. Sentimentul se conturează în epitetul cu valoare de simbol „dulce minune”: apropierea de ființa iubită este egală cu miracolul, epitetul devine metaforă. Sintagmele care definesc universul spiritual al poetului „ceruri nalte”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”, cuprinzând epitete individuale, au valoare de simbol. Un rol important în contextul poeziei îl are „simbolismul fonetic”, în sensul că anumite sunete trezesc, cum spune Iorgu Iordan, în mintea cititorului, relații sau reprezentări. Mai mult, se poate vorbi de un adevărat motiv muzical sugerat de metrica poeziei și de ondularea vocalelor, sugestia realizând paralele sau opoziții, adevărate antiteze pe calea muzicii: „Iar te-ai confundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieții mele”, sau „Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ținea de subsoară, / Te-oi ținea de după gât”. Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară, ușor arhaică („nu căta”, „apucând spre sat”, „grija noastră n-aib-o nime”) sugerează eternitatea sentimentului iubirii cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană: dragostea se consumă într-un spațiu rustic și devine „un fapt al serii și al nopții”. Astfel, Eminescu renunță parcă la perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând un spațiu artistic limitat și echilibrat. Floare albastră depășește tema unei poezii de dragoste, implicând condiția creatorului; de aceea se poate spune că poezia este o sinteză a ceea ce a fost și ceea ce va deveni lirica eminesciană. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Rezumat Floare albastră, Comentariu literar Floare albastră ### Floare albastră Floare albastră de Mihai Eminescu - Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile asire Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. - Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie - Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? Înc-o gură - şi dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume! Sursa imagine: Tablouri de vis ### Scrisoarea I Scrisoarea I de Mihai Eminescu Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești! Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac... Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viață de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al neființei universul cel himeric... În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț' Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți... Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită - Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. "De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!" O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege... Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale - Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții! ### Tratarea dependenței de jocuri de noroc Într-o lume în care accesul la jocurile de noroc este tot mai ușor iar campaniile publicitare agresive prin oferirea de bonusuri precum cele cu rotiri gratuite provoacă o tentație de a juca care mai apoi se transformă în dependență nocivă ce duce la tulburări psihice prin impulsul necontrolat de a juca continuu. Diagnosticul Diagnosticul dependenței de jocuri de noroc este un proces complex și esențial pentru a identifica și înțelege problema și pentru a putea oferi ajutorul corespunzător. Acest proces începe de obicei cu o evaluare clinică efectuată de profesioniști în domeniul sănătății mintale sau al dependenței. Evaluarea clinică presupune o discuție deschisă și sinceră între specialist și persoana afectată. În timpul acestei evaluări, sunt discutate aspecte precum istoricul jocurilor de noroc, comportamentele asociate, consecințele acestora asupra vieții cotidiene și orice alte probleme de sănătate mentală sau fizică care pot fi legate de dependența de jocuri de noroc. Pentru a face un diagnostic precis, profesionistul va folosi criteriile stabilite de organizații medicale și psihologice recunoscute, precum Asociația Americană de Psihiatrie. Aceste criterii includ semne și simptome specifice ale dependenței de jocuri de noroc, precum creșterea frecvenței și intensității jocurilor, lipsa controlului asupra comportamentului de pariere, preocuparea excesivă cu jocurile de noroc și consecințele negative asupra vieții personale și sociale. Diagnosticul este un pas important, deoarece oferă o bază pentru planificarea tratamentului. Cu ajutorul unui diagnostic precis, profesioniștii în sănătatea mintală pot dezvolta un plan personalizat de tratament. Tratamentul Tratamentul pentru dependența de jocuri de noroc reprezintă o componentă crucială în ajutorarea persoanelor afectate pentru a-și recâștiga controlul asupra vieții. Acest tratament are ca scop principal recuperarea și reintegrarea indivizilor într-o viață sănătoasă și echilibrată. Unul dintre pilonii principali ai tratamentului este terapia individuală, în care un terapeut sau consilier specializat lucrează cu pacientul pentru a identifica cauzele profunde ale dependenței și pentru a dezvolta strategii de gestionare a comportamentului de pariere. Terapia individuală ajută la dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor și la creșterea conștientizării asupra consecințelor negative ale dependenței. Terapia de grup este, de asemenea, o componentă esențială a tratamentului. Participarea la ședințele de terapie de grup permite pacienților să se conecteze cu alți oameni care se confruntă cu aceeași problemă și să împărtășească experiențele și strategiile de recuperare. Această abordare poate oferi sprijin emoțional și social, contribuind la reducerea izolării și stigmatizării. Medicația poate fi utilizată în unele cazuri pentru a ajuta la gestionarea simptomelor asociate dependenței de jocuri de noroc, cum ar fi tulburările de anxietate sau depresie. Cu toate acestea, medicamentele nu sunt întotdeauna necesare și utilizarea lor trebuie monitorizată strâns de către un specialist. Auto-ajutorul și participarea la grupurile de suport sunt, de asemenea, componente importante ale tratamentului. Multe organizații oferă grupuri de suport pentru persoanele dependente de jocuri de noroc, unde indivizii pot împărtăși experiențe și strategii de recuperare. Adaptare și sprijin Adaptarea și sprijinul sunt două aspecte esențiale în procesul de recuperare pentru dependența de jocuri de noroc. Acestea joacă un rol semnificativ în ajutarea persoanelor afectate să se recupereze și să-și reconstruiască viața într-un mod sănătos și echilibrat. Adaptarea se referă la capacitatea indivizilor de a se ajusta și de a face față schimbărilor în viața lor. Tratamentul pentru dependența de jocuri de noroc implică adesea modificări semnificative ale comportamentului și a stilului de viață al persoanei afectate. Este esențial ca acești oameni să învețe să se adapteze la aceste schimbări și să dezvolte abilități sănătoase de gestionare a stresului și de luare a deciziilor. Terapeuții și consilierii îi ajută să dezvolte strategii de adaptare și să înțeleagă cum să evite situațiile de risc. Sprijinul este, de asemenea, un factor crucial în procesul de recuperare. Persoanele afectate de dependența de jocuri de noroc beneficiază de sprijin emoțional și social pentru a face față provocărilor și tentațiilor. Acest sprijin poate proveni de la familie, prieteni sau grupuri de suport pentru dependență. Participarea la astfel de grupuri oferă o oportunitate de a împărtăși experiențe similare cu alții care se confruntă cu aceeași problemă și poate contribui la reducerea sentimentului de izolare și stigmatizare. Sprijinul profesional este, de asemenea, important. Terapeuții și consilierii specializați în dependențe oferă îndrumare și suport în procesul de recuperare. Acești profesioniști lucrează împreună cu persoanele afectate pentru a dezvolta planuri de tratament personalizate și pentru a aborda cauzele profunde ale dependenței. În plus, sprijinul financiar poate fi crucial în recuperarea de dependența de jocuri de noroc. Mulți oameni afectați de această dependență se confruntă cu dificultăți financiare ca urmare a pierderilor mari. În aceste cazuri, consilierii financiari pot oferi asistență pentru gestionarea datoriilor și dezvoltarea unui plan financiar sustenabil. Pregătirea În pregătirea pentru tratamentul dependenței de jocuri de noroc, primul pas esențial este să recunoști și să accepți problema. Acest pas presupune să înțelegi că jocurile de noroc au un impact negativ asupra vieții tale și că este nevoie de ajutor pentru a depăși această dependență. Următorul pas important este să cauți ajutor profesionist. Acesta poate fi un terapeut specializat în dependențe sau un consilier care te poate ghida în procesul de recuperare. Este esențial să ai un plan de tratament personalizat pentru a te ajuta să depășești dependența și să îți recapeți controlul asupra vieții. De asemenea, este benefic să implici familia și prietenii în procesul de recuperare. Aceștia îți pot oferi sprijin emoțional și pot fi o sursă de susținere importantă în timpul tratamentului. Concluzie Cu efort, angajament și sprijinul adecvat, persoanele afectate de dependența de jocuri de noroc au șansa de a-și recâștiga controlul asupra vieții și de a construi un viitor mai sănătos și echilibrat. Este important să cauți ajutor profesionist și să nu eziți să ceri sprijinul celor din jur. Dependența de jocuri de noroc poate fi depășită, iar recuperarea este posibilă pentru cei hotărâți să facă acest pas. ### Cine a inventat ruleta, celebrul joc de noroc? Imaginați-vă o cameră slab luminată din Franța secolului al XVII-lea, în care un matematician curios pe nume Blaise Pascal lucrează la o invenție care va deveni în cele din urmă piatra de temelie a tuturor cazinourilor din lume. Pascal nu a știut că această căutare a imposibilului - o mașină cu mișcare perpetuă - va da naștere unuia dintre cele mai emblematice jocuri de cazino din istorie: ruleta. Omul care a inventat ruleta? Povestea noastră începe cu un om care avea o curiozitate insațiabilă față de lume și un talent pentru matematică. Blaise Pascal, un fizician, inventator și geniu francez, s-a trezit în căutarea de a sfida legile fizicii prin crearea unei mașini cu mișcare perpetuă - un dispozitiv care ar putea funcționa la nesfârșit fără o sursă de energie externă. Acum, în cazul în care vă întrebați ce legătură are mișcarea perpetuă cu ruleta, iată cum stă treaba: experimentul lui Pascal a eșuat. Da, nu a reușit să descifreze codul mișcării perpetue. Dar din acest eșec a ieșit ceva extraordinar - prima versiune a ruletei- care în prezent se joacă chiar și online în majoritatea cazinourilor, de multe ori chiar cu un bonus cu depunere. Nașterea "roții mici", cum este tradus cuvântul roulette, sau ruletă, în franceză Dacă ne-am putea transporta în cazinourile vibrante și colorate din Paris, Franța acum 400 de ani am fi martori la felul în care a  început să prindă contur roata de ruletă modernă, așa cum o cunoaștem astăzi. Numele de "ruletă" în sine provine din cuvântul francez care înseamnă "roată mică". Cu rotirea sa hipnotizantă care ia privirea oricui, și cu anticiparea locului în care va ateriza bila, ruleta a cucerit rapid inimile jucătorilor din întreaga Europă. A devenit piesa centrală a cazinourilor, captivând jucătorii cu amestecul său de șansă și strategie. Impactul cifrei zero Acum, să vorbim despre acel număr intrigant: zero. În primele zile ale ruletei, roata lui Pascal încă nu adoptase această cifră, dar totul s-a schimbat în 1842, când doi frați francezi, Francois și Louis Blanc, au proiectat o nouă roată de ruletă, special pentru regele Charles al III-lea de Monaco. Ceea ce a făcut creația lor unică a fost includerea unui singur zero (0) pe roată. Această adăugare aparent mică a avut un impact profund asupra jocului. A introdus un nou nivel de complexitate și a mărit avantajul casei, făcându-l o provocare atrăgătoare pentru jucători. Monaco, care se confrunta cu probleme financiare, a profitat de această inovație, înființând un cazinou care includea roata de ruletă cu un singur zero. Acesta a devenit parte integrantă a culturii din Monte Carlo, atrăgând deopotrivă jucători și turiști. Ca și cum destinul ar fi vrut ca această nouă versiune a ruletei să coincidă cu interzicerea jocurilor de noroc în Franța, ceea ce a făcut ca cazinoul din Monaco să fie și mai atractiv. Ruleta americană: Dilema dublului zero Acum, să facem un salt peste Atlantic, în Statele Unite ale Americii, în secolul al XIX-lea. Ruleta se impusese deja ca un joc de cazinou iubit în Europa, dar când a ajuns pe pământ american, a suferit o transformare care a dat naștere unei noi variante - ruleta americană. În Europa, roata standard de ruletă avea numerele de la 1 la 36 și un singur zero (0). Dar când americanii au adoptat jocul, i-au dat o caracteristică proprie. Aceștia au introdus un zero dublu (00) suplimentar, creând o roată cu 38 de numere (de la 1 la 36, 0 și 00). Această modificare aparent minoră a avut un impact semnificativ. A crescut avantajul casei, făcând ca ruleta americană să se deosebească de cea europeană. Atracția roții cu dublu zero a fost incredibilă și a câștigat rapid popularitate în Statele Unite. Lumea ciudată a concepțiilor greșite despre ruletă Acum că am acoperit elementele de bază ale invenției și evoluției ruletei, haideți să ne adâncim în unele dintre miturile bizare și concepțiile greșite care s-au învârtit în jurul acestui joc de cazino îndrăgit. În primul rând, ruleta era cunoscută sub numele de "Jocul Diavolului". De ce? Ei bine, totul se reduce la numere. Dacă aduni toate numerele de pe roata ruletei, obții 666 – un număr cu o încărcătură emoțională mare pentru cei care cred în astfel de povești. Bineînțeles, nu există nicio legătură cu diavolul, dar este o informație interesantă din istoria ruletei. Dar ciudățenia nu se termină aici. Undeva, pe parcurs, a apărut un zvon conform căruia inventatorul roții de ruletă ar fi fost un bărbat care s-a sinucis pentru că nu-și putea învinge propriul joc. Să lămurim lucrurile: această poveste este departe de adevăr. În realitate, inventatorul ruletei, Blaise Pascal, a fost un gânditor strălucit ale cărui experimente au dus la crearea unui joc care avea să captiveze milioane de oameni. Mecanica jocului Acum, haideți să explorăm detaliile esențiale ale modului în care funcționează de fapt un joc de ruletă. Nu este vorba doar despre roată - este vorba și despre bila de ruletă. La început, bilele de ruletă erau adesea confecționate din fildeș, conferind o notă de eleganță jocului. Dar, în epoca modernă, preocupările legate de mediu au dus la o schimbare. În zilele noastre, bilele de ruletă sunt de obicei fabricate din materiale mai ecologice. Fiecare bilă de ruletă trebuie să îndeplinească standarde precise pentru a asigura un joc corect. Dacă greutatea sau echilibrul bilei este chiar și puțin deplasat, poate influența rezultatul și poate strica integritatea jocului. În ceea ce privește roata în sine, tradiția domnește. Roțile de ruletă sunt în mod tradițional confecționate din lemn greu, adesea mahon, renumit pentru greutatea și durabilitatea sa. Această greutate este o parte din ceea ce conferă roții puterea sa de rotire, creând acel moment de suspans când bila dansează în jurul numerelor. Roți de epocă și secretele lor Dacă sunteți un pasionat de ruletă cu un gust pentru extraordinar, s-ar putea să fiți încântat să aflați că există o piață pentru roțile de ruletă de epocă. Acestea sunt adesea retrase din uzul cazinourilor și pot fi găsite acum la vânzare pentru colecționari și entuziaști dornici. Cu toate acestea, deținerea unei roți de ruletă de epocă vine cu propriul set de responsabilități. O curățare adecvată este o necesitate, dar veți dori să țineți umezeala departe de ea - lemnul și apa nu sunt prieteni. Pentru a conserva lemnul, tratarea acestuia cu un ulei precum cel de santal poate preveni crăparea și vă poate asigura că roata dvs. de epocă trece testul timpului. Și iată o informație suculentă: unele roți de ruletă de epocă se încadrează în categoria roților "trucate". Da, ele există. Dar sunt o raritate în zilele noastre, deoarece industria a devenit mult mai reglementată. Cea mai negativă parte a jocului de noroc de tip „ruletă” este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Rezumat Scrisoarea I. Comentariu literar Rezumat Scrisoarea I. Comentariu literar Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează, în cadrul mai larg al relației omului de geniu cu timpul și societatea omenească în general, tema nașterii, evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic. În partea finală, când se revine la problematica omului de geniu, Scrisoarea I dobândește accente de satiră, ca și celelalte patru Scrisori, așezate toate pe „conflictul dintre real și ideal”. Lirismului eminescian îi trebuia un pretext pentru a se manifesta satiric. În Scrisoarea I el îl află în poziția vitregă a geniului față de societatea mărginită, incapabilă de mari elanuri ale gândului; în Scrisoarea II îl găsește în transformarea poeziei într-o formă a demagogiei politice; în Scrisoarea III, în falsul patriotism al politicianismului burghez, iar în Scrisorile IV și V, în profanarea sentimentului erotic, așa cum se înfățișa acesta poetului dezamăgit în societatea vremii. Dar raportul dintre satira propriu-zisă și pretextul ei nu este atât de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Structura poemului se grupează pe două coordonate fundamentale, după cum problematica geniului este înfățișată în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naștere unei meditații filozofice. A doua, aceea a relației omului de geniu cu societatea și posteritatea, conduce la satiră. Această dublă înfățișare a omului de geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplației. Diversitatea tematică și compoziție în „Scrisoarea I” Compoziția poemului evidențiază o foarte diversă bogăție de teme și motive poetice. Ca să poată coborâ la originile lumilor cosmice, ca să poată sugera necuprinsul pentru a pune în relație cu aceste înalte concepte pe gânditorul de geniu, Eminescu recurge la motivul contemplației, pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. În poziția cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă și omniscienă aflată sub zodia eternității, adică a timpului universal, fără concept și sfârșit. Astfel partea I a poemei (primele 6 versuri) are funcția de a introduce două motive romantice scumpe poetului nostru: motivul timpului bivalent (timpul individual: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, și timpul universal) reprezentat aici prin celălalt motiv, al lumii: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate...” Partea a II-a (versurile 7-38) nuanțează motivul lunii ca astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor și motivelor și are ea însăși o structură desinestătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliștilor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri și izvoare; de la „mișcătoarea mărilor singurătate”, la țărmuri, palate și cetăți, și de aici „...în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereștri, / Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfățișează într-o serie de ipostaze pentru a introduce aici un alt motiv de sorginte schopenhaueriană: identitatea oamenilor în fața morții: „Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!” După un alt șir de ipostaze, față de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprește îndelung la condiția vitregă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic...” Dar înainte de a ajunge satiră, Eminescu trebuie să argumenteze afirmațiile din versurile 33-38. Așa își găsește locul în structura compozițională a poemului partea a treia (versurile 39-86): cosmogonia. La fel procedase Eminescu și în Scrisoarea III. Înainte de a satiriza prezentul, el trebuia să demonstreze superioritatea trecutului prin evocarea epocii lui Mircea cel Bătrân. Așa iau naștere cei doi poli ai antitezei, prezentă, cum se vede și aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opoziție cu mercantismul și meschinăria omului comun. Elasticitatea gândirii poetice eminesciene e uluitoare în măiestria de a surprinde Universul în care, undeva, rătăcită parcă, se află omenirea. Simetria și echilibrul acestei părți a poemului guvernează desfășurarea cosmogonică de la imaginea globală a increatului la creația universală, unde-și găsește loc și lumea noastră: Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Începând cu versurile următoare și culminând cu versul 75 („Căci e vis al neființei universului cel himeric”), se face din nou saltul în dimensiunea infinită a luminilor, de data aceasta involutiv, în descreștere, până ce „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie...” Partea a patra (versurile 87-144) este consacrată poziției vitrege a cugetorului de geniu în lumea semenilor săi. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete (versurile 87-96), de data aceasta nu la destinul lumilor cosmice, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetate în care apare din nou identitatea oamenilor cu ei înșiși și cu omenirea întreagă, prin versificarea unei fraze dintr-un text indic: „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”. Frământarea voințelor mărunte se lovește de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc? / Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”. Abia de la versul 97 poetul se ocupă de condiția geniului într-o societate bântuită de preocupările și interesele meschine. Abia aici accentele satirice încep să țâșnească, uneori violența ironiei, mai rar a expresiei, ca în Scrisoarea III, surprinzându-l prin incisivitatea ei pe cititor. Idei schopenhaueriene mai apar și aici. Imposibilitatea cunoașterii propriei vieți - pentru că singura clipă sigură de existență e cea prezentă - lasă considerarea operei omului de geniu la discreția răuvoitoare a invidioșilor la adresa cărora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri: „Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Anticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-le la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă”. La fel pesimisul schopenhauerian: „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi... orice-ai spune, / Peste toate o lopată de țărână se depune”. Și din nou ștergerea deosebirilor dintre ambiția puterii politice („Mâna care-au dorit sceptrul...”) și capacitatea gândirii atotcuprinzătoare („...și gânduri / Ce-au cuprins tot universul...”) în perspectiva morții („...încap bine-n patru scânduri”). Imaginea unor funeralii organizate cu falsă solemnitate dă din nou prilej poetului satiric să-și exerseze inciziile sale sarcastice în rănile tarelor omenești: indiferența, ipocrizia, lauda interesată (versurile 121-125). Precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soartă mai bună. Incompetența și nepăsarea, comoditatea și reaua-credință vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subțire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăți și mici scandale”, „păcatele și vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate e o mână de pământ”. Pentru că „Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o...” Sarcasmul cu care Eminescu se referă la mărunții cercetători ai operei omului de geniu amintește incisiva critică a politicianismului din Scrisoarea III, dar nu indignarea pare să fie starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului, ci amărăciunea, compasiunea și dezavuarea. În partea a cincea (versurile 145-156) se revine la motivele inițiale: contemplarea propriei vieți și a vieții lumii sub zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumusețile eterne ale naturii, crudul și tristul adevăr al identității tuturor oamenilor cu ei înșiși și a tuturor laolaltă în perspectiva morții: „Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și genul morții!”. Fuziunea cugetării cu poezia în „Scrisoarea I” Miracolul artistic în Scrisoarea I are două surse. Din cugetarea filozofică izvorăsc adevărurile. La rândul ei, poezia aduce substanța afectivă care dă acestor adevăruri conținutul înălțător, plin de elan și admirație pentru capacitatea minții omenești sau, dimpotrivă, deprimant, descurajator, pesimist. Este amestecul de sentimente caracteristic romanticilor. Potența liricului de care vorbeam, a cărei valență precumpănitoare este elegiacul, subzistă în folosirea expresivă a limbii, în valorificarea unor împerecheri neașteptate de cuvinte, în relevarea celor mai subtile sensuri ale acestora. În acest efort, metafora e la mare preț. Scurgerea timpului devine o „lungă cărare”, luna e „stăpân-a mării”, întinsul nesfârșit al mărilor - o „singurătate mișcătoare”. Oamenii sunt „robii” propriilor lor patimi, constelațiile și celelalte formațiuni cosmice (sisteme solare, galaxii etc.) - „roiuri luminoase izvorând din infinit”. Universul e o „lume mare”, iar oamenii „copii” ai „lumii mici”, adică ai Pământului ca planetă, corp ceresc pierdut în intensitatea nesfârșită a Cosmosului. Tot oamenii sunt, în raport cu Marele Univers, ceea ce muștele sunt în raport cu oamenii: „muști de-o zi”. Veșnicia e o „noapte pururea adâncă” (versurile 37 și 71), forța gravitațională a Soarelui devine „frânele luminii” ș.a.m.d. Pentru amploarea unor idei, Eminescu folosește comparația dezvoltată, ca în versurile 37-38, dar mai ales în versurile 69-71. Vehiculând idei abstracte, poetul simte la tot pasul nevoia de a le concretiza, scop pentru atingerea căruia el apelează la lumea imediată, accesibilă cititorului comun. Pentru ca acesta să-și poată imagina, de pildă, rapaosul universal de la începutul începuturilor, Eminescu se întreabă sugestiv, folosind un fel de metaforă interogativă: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?” Valoarea metaforică, evocatoare și sugestivă capătă adeseori în textul Scrisorii I, ca de atâtea ori în opera eminesciană, rima. Eminescu rimează neființa cu voința (versurile 41 și 42), ascuns cu nepătruns (versurile 43-44), rază cu vază (versurile 47-48), Iată-l cu Tată-l (versurile 51-52), spumii cu lumii (versurile 53-54) etc. în deplin acord cu conținutul deopotrivă ideatic și metaforic al restului versurilor rimate. Cuvinte pătrunzătoare despre subtilitățile stilistice ale pasajului Cosmogoniei a scris Tudor Vianu: „Citim și astăzi versurile acestea cu uimirea cu care le-am parcurs întâia oară, urmărind seria ei eclatantă de antiteze, obținute prin negarea cuvântului anterior prin particula negativă (ființă, neființă, pătruns, nepătruns), prin varietatea diatezei (nu s-ascundea, era ascuns), prin alternarea modurilor (de văzut, s-o vază), prin derivarea deosebită a aceleiași rădăcini (împăcată, pace). Nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilitățile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcțiunilor limbii, a întregii ei filozofii, a tuturor formelor flexiunii și derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală și poetul, o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.” Concluzii În Scrisoarea I, Mihai Eminescu abordează din nou tema romantică a cugetătorului genial, dintr-o altă perspectivă decât cea întâlnită în Împărat și proletar sau decât cea desăvârșită în Luceafărul. Complexitatea tematică, alcătuită dintr-o și mai variată țesătură de motive romantice, este perfect slujită de o compoziție ingenios cumpănită, astfel încât prăpastia dintre omul de geniu și omul comun, prefigurată în partea a doua, adâncită prin cugetarea cosmogonică din partea a treia, se transformă în partea a patra, într-un motiv satiric al cărui conținut afectiv liric este amărăciunea și tristețea romantică pricinuită de constatarea că lucrurile nu pot fi astfel. O limbă poetică de o înaltă ținută, nedepășită încă nici azi în poezia românească, face accesibil un conținut de idei de natură să uluiască prin diversitatea lui. Bogăția lirică a poemului se revarsă din toate părțile și oricare cititor este descumpănit în a hotărâ ce să admire mai întâi, ideea sau expresia ei verbală aleasă, trăind din plin sărbătoarea minții și inimii omenești prilejuită de cel mai mare dintre poeții noștri. În acest articol ați lecturat despre Scrisoarea I. Comentariu literar.  Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Rezumat Scrisoarea I. Comentariu literar ### Împărat și proletar. Comentariu literar Împărat și proletar. Comentariu literar Geneza poemului Varianta definitivă a poemului Împărat și proletar, publicat în Convorbiri literare la 1 decembrie 1874, a fost precedată de altele două: Proletarul sau Ideile proletarului și Umbre pe pânza vremii. Prima conține numai discursul proletarului. A doua trebuie să încheie marele poem de meditație romantică asupra devenirii istorice a omenirii, Memento mori (Panorama deșertăciunilor), rămas în manuscris și publicat postum. Această a doua versiune adaugă părțile a doua și a treia ale formei definitive, adică plimbarea Cezarului pe malul Senei și lupta proletariatului parizian pentru apărarea Comunei. Varianta definitivă se rotunjește cu partea a patra, meditația Cezarului detronat. Aceste trei variante au fost elaborate în perioada studiilor făcute la Viena și Berlin, într-o epocă de mari frământări europene, când imperiul lui Napoleon al III-lea se prăbușește și când proletariatul dobândește - întâia oară în istorie, însă doar pentru un scurt răstimp - puterea politică. Această frământată epocă social-istorică este, pentru tânărul Eminescu, o perioadă de avide acumulări de cunoștințe în toate domeniile, de febrile căutări în sanctuarul adevărurilor filozofice. Poetul, adâncit în lecturi, străbate gândirea filozofică de la vechii indieni la filozofia clasică germana - prin Kant și Schopenhauer -, la socialismul utopie și la Karl Marx. Reflex al tuturor acestor acumulări devine poemul Împărat și proletar, expresie a gândirii, deopotrivă poetică și filozofică, a lui Eminescu. „Împărat și proletar” - un poem de idei Impresia puternică lăsată de lectura poemului se datorează marii lui bogății tematice și ideologice. Într-o structură poetică de o logică impecabilă, poetul abordează, pe rând, tema relației antagonice dintre exploatatori și exploatați, tema revoltei împotriva nedreptății și inegalității, tema predestinării sorții, pentru a încheia într-o viziune sceptică asupra devenirii istorice a omenirii și a atitudinii față de aceasta. Antiteza din titlu se justifică în compoziția poemului, poetul punând în prima parte rechizitoriul denunțător al proletarului la adresa claselor exploatatoare și îndemnurile lui revoluționare, iar în ultima, meditația sceptică, pesimistă a Cezarului, într-o opoziție definitivă, ireconciliabilă nu numai în plan social, ci și în planul ideilor. Poemul are patru parți. Prima parte (strofele 1-23) e un discurs prin care, sub înrâurirea lecturilor marxiste, poetul face o analiză a pozițiilor diametral opuse ocupate în societate de proletariat și de stăpânitorii mijloacelor de producție. Sunt denunțate pe rând diferite aspecte și instituții ale societății burgheze, puternicul lor caracter de clasă: dreptatea și legislația: „Spune-mi ce-i drept? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;” sau „Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă, Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug;” sau „De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară Când ai ce-ți trebuiește... Iar legi sunt pentru voi”. morala: „Virtutea pentru dânșii ea nu exista. Însă V-o predică, căci trebuie să fie brațe tari.” religia: „Religia - o frază de dânșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, Ați mai purta osânda ca vita de la plug?” propaganda demagogică: „Minciuni și fraze-i totul ce statele susține, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin; Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine...” Tudor Vianu observa, considerând aceasta parte a poemei și din unghiul de vedere al romantismului eminescian: „Este aici un mod de a raționa caracteristic pentru toată ideologia revoluționară, care se complace în a demasca, în categoriile culturii, tendințele și interesele clasei stăpânitoare. Manifestul partidului Comunist al lui Marx și Engels afirmă și el o astfel de propoziție, când notează: „Legile, morala, religia sunt pentru proletar tot atâtea prejudecăți burgheze”. În urma unei asemenea analize, îndemnul la revoltă (strofele 15 - 18) ia, la un moment dat, proporții anarhice în strofele 16, 17 și 18. Cu strofa a 15-a pare să se încheie și influența textelor marxiste în urzeala gândirii proletarului, poetul făcând loc altor înrâuriri, unele dintre ele aparținând socialismului utopic. De pildă, îndemnul la distrugerea artei își află sursa în teoria lui Proudhon, după care arta a fost în mâna claselor exploatatoare un instrument corupător al claselor sărace. De aici conținutul strofei a 16-a: „Sfarmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecției umane și ele fac sa pice În ghearele uzurei copile din popor!” De socialismul utopic ține ideea egalitarismului, exprimată și în ultimul vers din strofa 15, dar mai cu seamă în strofa 21, unde egalitatea era asigurată. Aici și în strofele 22 și 23 o atare societate utopică e zugrăvită în culori idilice: spaima de moarte dispare, bolile vor fi inexistente, marile defecte omenești, precum vanitatea, egoismul, invidia, spiritul dominator, nu vor mai găsi suport într-o societate astfel alcătuită. Optimismul revoluționarului se revarsă aici din plin, contrabalansând amărăciunea, ura, revolta, chiar scepticismul de care se resimte partea anterioară a discursului. În partea a doua (strofele 24-28) ideile nu mai sunt emise de proletar, ci de poetul însuși, care face din reflecțiile Cezarului, ce „trece palid în gânduri adâncit”, un tablou măreț, iar din acesta un plan de referință în relația cu care sunt avansate idei din sfera vârfului piramidei sociale: Cezarul e „vârful mândru al celor ce apasă”. Ca și în cazul proletarului, Cezar este investit de către poet cu însușirile omului de geniu: „Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută, Privirea-i ce citește în suflete-omenești, Și mâna-i care poartă destinele lumești”. De pe poziția lui de clasă, Cezarul - spre deosebire de masa poporului care-i face loc „tăcut și umilit” - că principiul rău, autoritatea stăpânitoare a lumii, e „nedreptul și minciuna”, că „Istoria umană în veci se desfășoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău,” știe că trebuie să salute - din calcul - „cea grupă zdrențuită”, pentru că „Mărirea-i e în taină legată de acești”, iar aceștia sunt „apărătorul lui mut”, forța nebănuită pe care, manevrând-o, împăratul silește „la jug” pe cei ce se revoltă. Partea a treia (strofele 29-32) e un tablou evocator al luptei comunarzilor pentru apărarea Comunei. Prin însuși faptul că elogiază eroica luptă a proletarilor parizieni și, în spiritul romantic, în primul rând a comunardelor, Eminescu se face apărătorul ideilor comunicate în discursul proletarului. Ideea fundamentală a acestui pasaj este că revoluția singură poate să pună hotar între doua lumi - una care moare și alta care se naște -, să transforme o societate în care exploatarea a determinat degradarea ființei umane. Ca fond de idei, această a treia parte se leagă strâns de prima, cu deosebirea că ceea ce acolo se desfășoară doar în planul teoriei revoluționare, aici se concretizează în acela al practicii revoluționare, în forma ei cea mai pregnantă: revoluția. Structura impecabilă a poemului se relevă odată cu lectura părții a patra, în care, într-un cadru adecvat (strofele 33-37), are loc meditația Cezarului detronat (strofele 38-42). Dacă partea a treia se lega cu prima, ultima se leagă cu a doua. Dacă prima se alcătuia ca o teorie a revoluției și a treia ca o concretizare practică a teoriei, închegând imaginea concentrată a revoluției, relația dintre celelalte apare, din acest punct de vedere, răsturnată: partea a doua înfățișează acțiunea practică de apăsare și de „silire la jug” a maselor muncitoare de către un împărat aflat în exercițiul funcțiunii sale, pe când ultima ne arată același lucru, însă numai în plan teoretic, Cezarul fiind convins și acum că: „umana roadă în calea ei îngheață, Se petrifică unul în sclav, altu-mpăratu...” Dincolo însă de relația dintre teoria și practica social-istorică, Cezarul este aici filozoful de geniu care are acces la miezul adevărurilor. Potrivit teoriei filozofului romantic idealist german Schopenhauer, de care Eminescu a fost puternic influențat, numai omului de geniu, prin capacitatea lui de a se aplica exclusiv obiectului cercetat, îi este rezervată posibilitatea cunoașterii. Cezarul este aici un asemenea om de geniu. Deși detronat, el are capacitatea de a face abstracție de propria-i situație, pentru a se aplica exclusiv obiectului cunoașterii sale: devenirea istorică a societății omenești, văzută de pe poziția filozofiei idealiste. În meditația sa, Cezarul trece în revistă idei și concepte filozofice schopenhaueriene precum: voința oarbă de a trăi („Al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns și trăitor”; sau: „...de unde vine și unde merge floarea / Dorințelor obscure sădite în noian”); identitatea omenirii cu individul și a acestuia cu omenirea („În orice om o lume își face încercarea...”; sau: „În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, / Și-n toată omenirea în veci același om”); incognoscibilitatea formelor lumii și vieții, incapacitatea omului de a pătrunde, cu simțurile sale, tainele lumii („În multe forme-apare a vieții crudă taină, / Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină...”). Concluzia e lipsa de sens a oricăror eforturi de a cerceta, de a cunoaște și de a soluționa, negarea totală a acțiunii: „Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește, Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci teobosește Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește: <>” Prin meditația Cezarului, Eminescu se dovedește de două ori romantic: o dată în plan conceptual-poetic, creând o primă ipostază a omului de geniu - motiv romantic de predilecție la poetul nostru și în alte opere, precum Scrisoarea I, Luceafărul; a doua oară, în planul structurii poemului său, prin imaginea Cezarului ce meditează sumbru, sceptic și pesimist asupra condiției umane, Eminescu creând o puternică antiteză cu discursul dinamic, revoluționar și optimist. Astfel, filozofia revoluționară și cea schopenhaueriană stau amândouă sub acoperișul aceleiași opere poetice, și numai estetica romantică justifică ireconciliabila lor vecinătate. Ideea și expresia artistică în „Împărat și proletar” Împărat și proletar este o poezie de meditație filozofică, poetul dând ideilor nu numai expresia poetică, ci, odată cu ea și prin ea, participarea afectivă a celui care le comunică. Cum se exprimă însă ideea în „materie sensibilă”, cum zicea Maiorescu? Mai întâi, poetul pune pe cei doi gânditori ai săi - pe proletar și pe Cezar - să-și rostească gândurile într-un cadru adecvat. Pentru primul, acesta este o „tavernă mohorâtă, unde epitetul ornant (murdare, posomorâte, lunge, (î)ntunecoase, pribegită, săraci și sceptici) creează o atmosferă apăsătoare, într-un spațiu îngust, atmosferă și spațiu propice încolțirii revoltei. De cealaltă parte, meditația Cezarului e precedată de un cadru amplu, cu spații infinite („marea lină”, „din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal”), imaginea la dimensiuni cosmice, în care sugestia conținutului sceptic al meditației subzistă în prezența celor trei simboluri: al perisabilității lumii („Pe undele încete își mișcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn”), al melancoliei și tristeții apăsătoare („Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat / Al salciei pletoase”) și al gloriei prăbușite („Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna uscată - / Moșneagul rege Lear”). Proletarul își comunică ideile recurgând, pentru a convinge - el este agitatorul care seamănă în inimile auditorului proletar revolta împotriva nedreptății sociale -, la întreaga gamă a mijloacelor oratorice: exclamații și interogații („- Ah” - zise unul - spuneți că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin!...”, „Spuneți-mi ce-i dreptatea?”, „De ce uitați că-n voi e și număr și putere?”, „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizerii și bogați!”), comparații, ivite uneori în structura unor definiții poetice („...spuneți că-i omul o lumină”, „Murdară este raza-i ca globul cel de tină”). Caracterul de clasă al legilor burgheze este sugerat printr-o metaforă: cercul lor de legi sau ei îngrădiți de lege. O adevărată metaforă, cu pregnante sugestii alegorice, folosește poetul pentru a desemna suprastructura societății burgheze, cu administrația birocratică și instituțiile ei complicate, destinate să oprime: „A statelor greoaie cară trebuie-mpinse”. Definiția poetică se dezvoltă uneori în alegorie: „Religia - o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Nu lipsește metonimia („Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori”). În exemplul dat, Eminescu folosește materia primă (pânza) în locul produsului dobândit (tabloul, pictura) și-și îmbogățește versul și cu o metaforă rară: corpuri de ninsori (pentru nuduri). Apare, de asemenea, simbolul, cu ample rezonanțe sugestive în susținerea ideii. În versurile următoare, simbolul este descifrat în structura unei comparații: „Zidiți din dărmăture gigantici piramide / Ca un memento mori pe al istoriei plan” (strofa 19). Urmărind claritatea ideii, Eminescu apelează de câteva ori la versificația în ingambament: „Virtutea pentru dânșii ea nu există. Însă / V-o predică...” (Strofa 5); sau: „Ele stârnesc în suflet ideea neferice / A perfecției umane” (strofa 16). Între procedeele compoziționale trebuie amintite anafora (strofele 15, 16, 17, 18 care încep toate în același verb sau cu sinonimul lui foarte apropiat, la imperativ; tot anafora o întâlnim la strofele 21 și 22, care încep cu adverbul atunci) și enumerația, care crește tumultul patetic convingător al oratorului. Ea apare în construcțiile anaforice amintite mai sus, desfășurată pe mai multe strofe sau pe dimensiunea unui singur vers: „De purpură, de aur, de lacrimi, de urât” (strofa 18). Nu lipsește procedeul atât de frecvent la romantici: antiteza. Ea vorbește firesc din opoziția ireconciliabilă a celor două categorii sociale - una exclusiv consumatoare, alta producătoare - și se realizează verbal în primul rând prin opunerea formelor pronominale de persoana a II-a și a III-a: voi și ei: „Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari” (vers 5, strofa 5); „Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri” (vers 5, strofa 13); sau: „De ce boala și moartea să fie partea voastră, / Când ei în bogăția cea splendidă și vastă” (vers 3-4, strofa 10) sau: „Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine / Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân” (vers 4-5, strofa 9). Concluzii Împărat și proletar este o meditație romantică de ample rezonanțe, în care atitudini, idei și soluții dintre cele mai contradictorii își găsesc făgaș în profunda gândire politică eminesciană. Construcția compozițională solidă, structurată în patru părți relaționate două câte două (prima cu a treia și a doua cu a patra) și în același timp opuse prin antiteză două câte două (prima cu a patra și a doua cu a treia), poema comunică un bogat conținut de idei exprimat printr-o tot atât de bogată limbă poetică. Prin Împărat și proletar, Eminescu este printre primii poeți care rostesc o demascatoare filipică la adresa claselor exploatatoare și a surselor lor de înavuțire în societatea capitalistă. De asemenea, poetul nostru este primul evocator al Comunei din Paris. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Împărat și proletar. Comentariu literar ### Împărat și proletar Împărat și proletar de Mihai Eminescu Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. Ah! - zise unul - spuneți că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă și plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domnește pe deplin. Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră Și le subjugă munca vieții lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viață, Trec zilele voioase și orele surâd. În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeață, Vara petreceri, Alpii cu frunțile de gheață - Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânșii - ea nu există. Însă V-o predică, căci trebuie să fie brațe tari, A statelor greoaie cară trebuie-mpinse Și trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Și flotele puternice ș-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o frază de dânșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, Ați mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți... Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea - Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți. Minciuni și fraze-i totul ce statele susține, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin; Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine, Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi? De ce boala și moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăția cea splendidă și vastă Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitați că-n voi e și număr și putere? Când vreți, puteți prea lesne pământul să-mpărțiți. Nu le mai faceți ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinși de durere Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți. Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă, Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumsețile-ne tineri bătrânii lor distrug. Și de-ntrebați atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânșii se-mbată în plăceri, Robia viața toată, lacrimi pe-o neagră pâne, Copilelor pătate mizeria-n rușine... Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară Când ai ce-ți trebuiește... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeți la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă, Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca frați! Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecției umane și ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmați tot ce ațâță inima lor bolnavă, Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până și urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmați tot ce arată mândrie și avere, O! dezbrăcați viața de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât - Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârșit. Zidiți din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil și viclean. O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți Ca să vedeți ce bine prin bine o să ias'; Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbăreț, Locul cruzimii vechie, cel lins și pizmătareț. Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le șoptesc ades, Plăcerile egale, egal vor fi-mpărțite, Chiar moartea când va stinge lampa vieții finite Vi s-a părea un înger cu părul blond și des. Atunci veți muri lesne fără de-amar și grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi ați viețuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul și-a trăit. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va crește tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. ......................................................... Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înșală; Poporul loc îi face tăcut și umilit. Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută, Privirea-i ce citește în suflete-omenești, Și mâna-i care poartă destinele lumești, Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de acești. Convins ca voi el este-n nălțimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfășoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Și el - el vârful mândru al celor ce apasă - Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De ați lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări mărețe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate și bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el silește pe cei ce l-au urât. ......................................................... Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt - Prin limbile de flacări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru - Paris al lui mormânt. Pe stradele-ncrușite de flacări orbitoare, Suiți pe baricade de bulgări de granit, Se mișc batalioane a plebei proletare, Cu cușme frigiene și arme lucitoare, Și clopote de-alarmă răsună răgușit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț, Cu păr bogat și negru ce pe-umeri se coboară Și sânii lor acopăr - e ură și turbare În ochii lor cei negri, adânci și desperați. O! luptă-te-nvălită în pletele-ți bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate Sfințește-a ta viață de tină și păcate; Nu! nu ești tu de vină, ci cei ce te-au vândut! ......................................................... Scânteie marea lină, și placele ei sure Se mișc-una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete își mișcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre - țin pânzele umflate În fața lunei, care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - și-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopții și sună cadențat. Îi pare că prin aer în noapte înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată - Moșneagul rege Lear. Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, Prin creți ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieții sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: "În orice om o lume își face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opintește-n van; În orice minte lumea își pune întrebarea Din nou: de unde vine și unde merge floarea Dorințelor obscure sădite în noian. Al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea, În inima oricărui i-ascuns și trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheață, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viață Și arătând la soare-a mizeriei lui față - Fața - căci înțelesul e-același la toți dat. În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, Și-n toată omenirea în veci același om - În multe forme-apare a vieții crudă taină, Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină, Dorinți nemărginite plăntând într-un atom. Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește, Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci te obosește Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește: Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi." ### Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea lui Despot Vodă Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea lui Despot Vodă În iarna 1878-1879, când scrie, la Mircești, drama Despot-Vodă, Alecsandri avea o bogată activitate de autor dramatic: întemeiase dramaturgia românească originală, după acea comedioară de debut din 1840, Farmazonul din Hârlău, numeroase alte comedii, printre care acelea din cunoscutul ciclu al Chirițelor, vodeviluri, cântecele comice; se exersase și în drama istorică, dramatizând schița lui Negruzzi, Sobieski și românii, sub titlul Cetatea Neamțului sau Sobieski și plăieșii români. Cu vechea istorie a Moldovei rămăsese într-un permanent contact și se familiarizase deplin. Dealtfel, tot după 1870 scrie Alecsandri și marile sale poeme de inspirație deopotrivă istorică și folclorică: Dan, căpitan de plai și Dumbrava Roșie. Drama Despot-Vodă ne apare, așadar, ca o operă de maturitate artistică deplină, scrisă la vârsta unor experiențe estetice verificate. Poetul împlinea 60 de ani. După această vârstă avea să mai dea încă două drame de rezistență, cu sursa de inspirație în clasicitatea latină: Fântâna Blanduziei și Ovidiu. Despot-Vodă este a doua dramă istorică în versuri reținută de istoria noastră literară; prima fusese Răzvan și Vidra, de B.P. Hasdeu, scrisă și reprezentată cu 12 ani înainte, adică în 1867. Drama lui Alecsandri vede luminile rampei în seara zilei de 30 septembrie 1879 când, în urma succesului înregistrat, autorul este ovaționat, ceea ce-i va lăsa o foarte puternică impresie. Alecsandri mărturisește că s-a simțit „atras de figura originală a acestui Domn, precum și de trecerea sa fulgeroasă prin istoria Moldovii. El mi-a reprezentat tipul acelor vântură-lume din secolul al XVI-lea, jumătate eroi, jumătate spadasini, care trăiau într-o epocă de mari avânturi și de principii nepotrivite cu filozofia civilizațiilor moderne. Pentru dânșii îndeplinirea poftelor era tot și toate mijloacele erau bune; iar legile, atârnate de vârful spadei lor, cântăreau cu atât mai puțin cu cât brațul era mai puternic. Despot arătându-mi-se astfel înzestrat în însușirile unui personagiu afară din rând, am deschis cronicile noastre de am cercetat fazele vieții sale țesută cu întâmplări extraordinare”. Caracterul romantic al dramei Alecsandri își caracterizează el însuși eroul drept un personaj excepțional (afară din rând), pus în împrejurări excepționale (întâmplări extraordinare). Dealtfel, evoluția conflictului dramatic, personajele, întâmplările și situațiile, care concură la închegarea dramei lui Alecsandri, ne vor convinge de caracterul romatic al acestei opere. Particularitățile și dramatismul conflictului. Conflictul se instituie și se definește din primele scene. Într-o scurtă expozițiune, plăieșii Limbă Dulce și Jumătate stau de vorbă, pregătind astfel intrarea în scenă a lui Despot, eroul principal. Aflăm că acesta a venit în Moldova cu gândul de a înlătura de la tron pe Alexandru Lăpușneanu: „DESPOT: Cu vodă Lăpușneanu ei astăzi nu se-mpacă?LASK: Nu! N-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă.………………………………………………………….…………………………………………DESPOT: „Mă cheamă viitorul la el…LASK: Aleargă dar La glasul lui, și fie-ți mersul nu în zadar! Colo, jos, în Suceava, găsi-vei răzvrătirea Clocind și pregătindu-ți mărirea sau peirea. Fii om, mergi!DESPOT: Dar'! Voi merge… Născut pe-al mărei mal, Desprins sunt din pruncie să lupt cu-al mărei val…………………………………………………………….………………………………………… Al… iartă-mă-n Moldova!… măriri, averi, putere, Aici sunt partea celui ce știe-a zice: <> Eu vreu… De-acum ajute-mi în plin norocul meu.” Intuim în aceste replici intriga, generatoarea conflictului. pe lângă conflictul tradițional, dintre domn și boieri, vom întâlni în piesă elemente ale unui conflict izvorât din chiar comeplexitatea caracterului eroului principal. Trăsătura romantică fundamentală a dramei trebuie căutată în evoluția conflictului. Curba acestei evoluții cunoaște părți distincte, care structurează, în același timp, și compozițional drama. Partea întâi cuprinde primele trei acte și se caracterizează printr-o linie ascendentă în favoarea eroului central, care, depășind succesiv obstacolele, face dovada unor însușiri excepționale: voință, hotărâre, elocință, inteligență, spontaneitate în hotărâri etc. Această primă parte a evoluției conflictului traversează momentele cunoscute ale dezvoltării acțiunii până la punctul culminant, care coincide cu înfrângerea lui Lăpușneanul și încoronarea lui Despot. Se înțelege, așadar, că partea a doua va înregistra, de-a lungul actelor al IV-lea și al V-lea, o curbă descendentă, fiecare act și scenă apropiind acțiunea de momentul deznodământului. Ambele părți sunt marcate de un puternic dramatism. Cu o putere remarcabilă de a impresiona, convingător și meșter la vorbă, Despot îi cucerește repede pe boierii aflați la vânătoare, cărora le dovedește, cu acte, că descinde din Iacob Eraclitul, fostul suveran al insulelor Samos și Paros cucerite de turci. Pe tinerii boieri îi înflăcărează cu ideea libertății de sub dominația otomană. Moțoc intuiește în trăinul abia sosit în Moldova pe uzurpatorul Lăpușneanului. Domnitorul încearcă de două ori să-l omoare, dar Despot dovedește o dată prezență de spirit, luând un antidot împotriva otrăvirii lui Lăpușneanu, a doua oară îndrăzneală și măiestrie cavalerească, stăpânind iapa arăbească dăruită de Domn cu gânduri ucigașe. Despot pare aproape de atingerea scopului. Se hotărpște chiar complotul, cu Moțoc în frunte. Acesta are motive în plus să-l sprijine pe Despot, care ceruse mâna fiicei sale, Ana. Dar Lăpușneanul o ia înainte, îl arestează pe pretendent și-l condamnă la moarte. Aventurierul are motive să fie descumpănit, dar e vizitat în închisoare de Ciubăr, un nebun cu fumuri de domnie. Inteligent și spontan, Despot îl convinge pe acesta să schimbe hainele. Condamnatul evită moartea, dar se îndepărtează substanțial de tron. Refugiat în Ardeal, găsește adăpost în castelul lui Laski și mângâieri în brațele soției acestuia, Carmina, de care-l lega o pătimașă dragoste. Urmărit de trimișii lui Lăpușneanu, îi păcălește jucând farsa morții. Cu ajutorul lui Laski și al altor aventurieri (Rozel, Zay ungurul, Anton Secuiul), Despot vine în Moldova și ia, în sfârșit, tronul. Eroul dramei se află în culmea puterii. În partea a doua a acțiunii se înregistrează o răsturnare a forțelor conflictului. Datorită calităților sale, Despot adunase în jurul său, punându-le împotriva Lăpușneanului, importante forțe politice și militare: în primul rând boierii pământeni, în frunte cu Moțoc, dar cu excepția lui Tomșa a cucerit chiar o parte din a mulțumii, dăruind-o cu bani și uimind-o prin faptele sale pline de curaj (scena încălecării iepei neînvățate); n-a precupețit influența femeilor, prin Carmina dobândind sprijinul prefectului regal Zay, iar prin Ana, ajutorul necrupețit al lui Moțoc. În fiecare dintre aceste alianțe s-a arătat subtil diplomat și fin cunoscător de oameni. Cu eroul romantic Despot se petrece o răsturnare valorică: aproape toate calitățile dovedite până acum se preschimbă în contrariul lor și proaspătul domnitor își pierde pe rând aliații. Explicația e una singură, atât în planul faptelor, cât și în planul estetic: eroul romantic e orbit de puterea abia dobândită. Despot, omul care intuise cu atâta precizie situații complicate, anticipându-le desfășurarea, cavalerul care depășise atâtea piedici, are naivitatea să creadă că titlul dobândit e suficient pentru a stăpâni. Faptul e spus răspicat de Moțoc: „Netotul… în mărire se-ndeasă făr' de cale? Mărirea să-l înece în valurile sale.”(Actul IV, scena VII) de Ciubăr: „Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus Se-nchină ție, verme, și e al tău supus…?(Actul IV, scena IV) și e mărturisit de eroul însuși: Moțoc: …Ai mai crescut hariciul cu-o mână de risipă, Făr' a vedea că țara sărmană-o dai de râpă? Ce lege-ți învoiești ca să despui de ea? Ce sfetnic îndrăznit-au?… Despot: Ce lege? Vrerea mea! Ce sfetnic? Astă spadă, simbol al demnităței, Unealtă-a vitejiei și cumpănă dreptăței! Eu port toată puterea, pe cap, pe braț, pe pept. Puterea covârșește universalul drept!(Actul IV, scena X) Despot face greșeală după greșeală și semnele căderii nu întârzie să apară. Întâi e descoperit Ciubăr-vodă, care, călugărit la un ceremonial popular de care Domnul face haz, ultragiind demnitatea poporului. Ciubăr îi prezice dealtfel un sfârșit nu prea îndepărtat. Apoi Despot nu-și ține cuvântul dat Anei, pretextând că trebuie să contracteze o căsătorie cu un vlăstar regesc, și pierde astfel un aliat prețios, pe vornicul Moțoc. Și greșelile continuă. Dezarmează pe oștenii pământeni, păstrând doar soldați plătiți. Ridică haraciul către Sultan cu 10.000 de galbeni și acceptă o vasalitate deplină față de acesta, ceea ce-i determină pe boieri să-l părăsească. Expresie a rupturii totale a lui Despot de țara și poporul în fruntea cărora se află, expresie a consecințelor nesocotirii legilor nescrise ale pământului, ale obiceiurilor și credințelor populare devine blestemul lui Ciubăr din scena XI, actul IV: CIUBĂR: Păgâne, râzi de lege c-un râs neomenos? Prefacă-ți-se râsul în bocet dureros, Și toată veselia din sânul tău să peară! Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de țară, Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii, Și alungat pe lume de spectrul tău să fii! Ca urmare a imprevizibilei lipse de tact la un om ce dovedise însușiri ieșite din comun, are loc o regrupare a forțelor conflictului. Boierii trec în tabăra lui Tomșa, devenit acum principala forță ce se opune eroului. În această regrupare și reconsiderare a forțelor trebuie să se vadă atât dramatismul evoluției ulterioare a conflictului, cât și marea măiestrie a autorului. Cea mai reprezentativă dramă istorică romantică din literatura noastră își trage dinamismul acțiunii din propria-i substanță. Nici o forță exterioară nu intervine. Cu aceleași energii, deja acumulate în prima parte, dar reorganizate, Alecsandri conduce mai departe, cu dibăcie, conflictul, a cărui unitate nu e cu nimic mai știrbită. În plus, intensitatea dramatică e în continuă creștere. Într-adevăr, pierzând o primă luptă cu Tomșa, în sufletul lui Despot mândria și voința de putere sunt înlocuite de meditația sumbră: DESPOT: Învins!… de cer și oameni lasat în părăsire!… Și Lăpușneanul vine asupră-mi cu oștire, Și toți vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin, Și țara-i în răscoală, și-s singur!… Crunt destin! Ce groaznic întuneric urmat-a după soare! Ce vifor aprig după o zi încântătoare! O, deșteptare aspră din cel mai splendid vis!… Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis! Și-acum nu văd în juru-mi decât deșertăciune, Sub mantia regală văd numai goliciuni!… „Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziți Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriți Și-mi par că-s o ruină pe care buhna țipă, Și timpul odihnește bătrâna lui aripă…” Destin, destin naprasnic, în pumnul tău deschis Mi-ai arătat corona dincolo de-un abis. Fu orb, dorind lumina, eu, mic, râvnind mărimea Făr' a vedea abisul, văzui numai nălțimea. Ca vulturul voit-am zenitul să pătrund, Dar m-au atras adâncul și-acum iată-mă-n fund…(Actul V, scena IV) Singura lui șansă ar fi să-l recâștige pe Moțoc: DESPOT: O! dac-ar fi cu mine Moțoc, Moțoc dușmanul! De-ar vinde el pe Tomșa, precum pe Lăpușneanul… Atunci… Dar cum să-nduplec pe crâncenul Moțoc, Când am respins pe Ana și-am stins al ei noroc?(Actul V, scena III) Prilejul se ivește, căci Ana vine cu solie din partea populației Sucevei de a dobândi de la Despot predarea cetății sleite de puteri după trei luni de asediu. În cel mai pur spirit romantic, Ana se lasă din nou amăgită de fermecătorul Despot, pe care, deși călugărită, n-a încetat să-l iubească o clipă. După o scurtă lipsă cu sine, Ana acceptă să-și îndeuplece tatăl în favoarea lui Despot: ANA: Ah! tot voi face cu dor neobosit, Chiar de ți-ar fi norocul cu viața mea plătit. În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată, Cu lacrimile mele să-nduplec al meu tată.(Actul V, scena V) Dar Carmina, aflată de mai multă vreme la castel la Suceava, intervine și tot ceea ce construise Despot, exploatând sentimentele Anei, se prăbușește într-o clipă. Apariția celor două femei în momentul cel mai dramatic al unui conflict ajuns la paroxism e puternic contrastantăâ. Una își salvează iubitul, dând uitării ultragiul adus demeii părăsite, cealaltă, orbită de patimă, îl condamnă, căci aceasta era ultima lui șansă. Imaginația romantică a autorului e mult mai imprevizibilă. Venit să comunice lui Despot hotărârea cetățenilor Sucevei de a capitula, Laski își surprinde soția - știută departe, în palatul din Transilvania - alături de Despot. Comportarea Carminei în această scenă o înfățișează în toată devoranta ei pasiune, amestec paradoxal de dragoste și ură, perfect justificat însă de estetica romantică: CARMINA: Dar'!… pentru-acest pacat, Eu cu al meu complice o moarte-am meritat. Ucide-ne-mpreună, ca pentru vecinicie Să fim doi spectri gemeni, uniți prin infamie. Și-n iadul ce ne-așteaptă deschis, să-l însoțesc, Căci, cât e de culpabil… ah! tot, tot îl iubesc!…(Actul V, scena VIII) Laski o ucide pe Carmina și-l părăsește pe Despot. Acesta, încercând să-i mituiască pe cetățenii Sucevei veniți, în frunte cu Limbă Dulce și Jumătate, să ceară deschiderea porților, e nevoit să suporte disprețul demnității populare, al cărei ecou se face Limbă Dulce: LIMBĂ DULCE: Români!… nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mândru-ncoronat! E aur de icoane, e aur de potire, Topit chiar de Satana cu a lui Despot știre! E foc ce arde mâna!… Despot, suntem țărani, Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani! Ca să-ți culeagă darul ș-a ta pomană seacă, Ar fi ca să se plece Românul… nu se pleacă! (Respinge punga cu piciorul) Opinca îți azvârle pomana înapoi. Nici noi suntem de tine, nici tu nu ești de noi! (Acul V, scena X) Sfârșitul e aproape. Tomșa intră în cetate. Despot îl uimește pe Tomșa eliberându-i copilul zălogit, pe Iliaș, dar boierii și poporul cer moartea uzurpatorului de lege: POPORUL: Blăstem lui Despot! Auzi, om ne-nțelept! Această țară bună te-a primit la pept. Tu, Despot, ai vândut-o lui Ferdinand Germanul, Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul, La toți dușmanii care ți-au fost de ajutor Să te privești în față c-un vis amăgitor.MOȚOC: Ai râs de toate: Țară, oștime…CIUBĂR: Lege…TOMȘA: Ei bine, Fiți voi judecătorii! Spuneți: ce se cuvine Lui Despot Ereticul, de țară vânzător?MOȚOC: Pedeapsa ce așteaptă pe-oricare trădător: Moartea!CIUBĂR: Dar', moartea!POPORUL: Moartea!(Actul V, scena XVIII) Despot își joacă ultima carte. Punând la contribuție suma atâtor calități dovedite de-a lungul acțiunii, încearcă să se salveze: DESPOT: (Privind în fața tuturor cu mărire) Boieri, și tu, oștime! Mormântul, ca și tronul, e sacră înălțime, Și când vorbește omul pe peatră de mormânt, E drept să se asculte solemnul său cuvânt… Râvnit-am tronul țării, dar râvna mea regală A fost însuflețită de-a țintă colosală. Visând neatârnarea, voit-am prin Români. Să dau loviri de moarte Osmanilor păgâni. Am vrut cu-al nostru paloș, frângând soarta-ncruntată, Să scol creștinătatea pe-al ei mormânt culcată… De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din sbor, Aș fi numit de lume erou, liberator; Dar nu m-a dus destinul și timpul la izbândă, Și iartă-mă, eu, Despot, căzut azi la osândă! Așa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta: Învingător, pe-Olimp; învins pe Golgota!… (Mică pauză. Toți îl ascultă cu bunăvoință.) Vreți moartea mea?… Sunt gata!… Ucideți! căci n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă… Dar tronul mai sus este de brațul omenesc, Și singurul său jude e judele ceresc! Dar mirul e o rouă cerească, sănctitoare, Pe fruntea ce-a atins-o în veci neperitoare! Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor, Nici omul să o șteargă cu brațu-i muritor! Vreți moartea mea?… Ucideți!… Dar eu, tristă victimă, Istoria Moldovii vreu s-o scutesc de-o crimă, Să nu poarte stigmatul în ziua revenirii, Că a plătit cu moartea pe Despot, Domn al țării. (Scoțându-și corona de pe cap și aruncând-o) Mi-arunc din cap corona! Din mână sceptru-mi scot… Nu mai sunt Domn!… acum ucideți pe Despot! (Toți rămân încremeniți.)ILIAȘ: (Cu lacrimi) Iertare, tată!BOIERII: Tomșa, iertare!POPORUL: Îndurare!TOMȘA: O cereți!… Fie!… Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la monastire pe viață-i fi închis. (Ciubăr, dând semne de o exaltare fanatică, se înaintează și strigă.)CIUBĂR: Iertare?… Cui?… Lui Despot?… Iertare?… Cine-a zis? În veci nu iartă ceriul pe-acel care-l desfide. (Se repede furios și înjughie pe Despot.) Ai vrut să ucizi?… Mori! Legea te ucide! DESPOT: (Căzând) Ah!… mor!TOȚI: (Cu reprobare) O!TOMȘA: (Lui Ciubăr) Crunt fanatic! Turbat ucigător! Peri! Nu e sfânta cruce unealtă de omor!(Ciubăr se retrage aiurit, cu ochii țintiți la trupul lui Despot. Seimenii îl arestează. În fund răsună deodată un țipăt dureros.) ANA: Despot! (Vine, alergând disperată, și îngenunchează lângă Despot.) Mort!… Despot, moartea mă va uni cu tine. O, Doamne… fie-ți milă… de dânsul… și de mine!(Cade leșinată pe peptul lui Despot.)MOȚOC: (Uimit) Copila mea!TOMȘA: (Oprindu-l) Moțoace, așa vrea Dumnezeu, Acel ce-și vinde țara perde neamul său. Moartea neașteptată a eroului, după ce dobândise prin elocință iertarea acelorași judecători care-l condamnaseră cu câteva clipe mai devreme, încheie o evoluție dramatică spectaculoasă, plină de neprevăzut, de lovituri de teatru, de pasiuni revărsate clocotitor din suflete pătimașe. Estetica romantică și-a spus din plin cuvântul. Caracterizarea personajelor, întâmplări și situații romantice Caracterizarea lui Despot Vodă Cel mai realizat dintre personajele romantice ale piesei este Despot. Alcătuit din lumini și umbre, din avânturi care se dovedesc până la urmă utopice (vrea să facă să „tremure osmanul sub paloșul dreptății” într-o nouă cruciadă, să întemeieze o universitate în Moldova) și căderi sufletești care-l fac de nerecunoscut, din calitățile și însușirile ieșite din comun, dar care sunt tot atâtea defecte și slăbiciuni, Despot reține câte puțin din tot ceea ce-l caracterizeaz pe orice om în lupta cu adversitățile vieții. El este un personaj pe deplin verosimil. Observația aparent paradoxală a lui G. Călinescu cum că „Despot cade prin chiar însușirile lui, prin idealurile lui utopice” se verifică perfect. „El vrea, continuă Călinescu, să facă Universitate în țara lui Moțoc și să pornească cruciadă împotriva Semilunei... Programul lui Despot e prea fin pentru Moldova timpului și seductorul, abil în lumea Carminei, se dovedește naiv”. Creând un personaj atât de complex din perspectiva esteticii romantice, Alecsandri a știut să facă din el sursa principală a unui conflict de mare tensiune și de perfectă unitate. Cele două coordonate ale dramei - personajul și conflictul - se află astfel într-un raport complementar. Caracterizarea personajelor secundare din Despot Vodă Celelalte personaje, deși evoluează mai întotdeauna într-un plan secundat, nu sunt mai puțin spectaculoase. Moțoc, tipul intrigantului medieval, a cărui vocație este să răstoarne și să înscăuneze domni, stereotip până la un anumit punct, se individualizează în măsura în care își pune „talentul” în slujba propriilor sale interese. Chiar dacă în atingerea acestor scopuri dovedește adesea naivitate, aceasta se justifică prin patima cu care-l urăște pe Lăpușneanu mai întâi, pe Despot mai apoi; el nu nesocotește nimic din ceea ce l-ar ajuta să se răzbune. Statornic în nestatornicia lui, Moțoc completează, în drama lui Alecsandri, o strălucită carieră pe care pesonajul a făcut-o în literatura noastră, dacă socotim și nuvela lui Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul, și drama lui B.P. Hasdeu, unde amintirea acelui „groaznic bărbat / Care doar c-o-mbrâncitură pentru domni a răsturnat” stăruie prin nepoata sa, Vidra. În aceeași măsură în care Moțoc își dovedește falsul patriotism și ipocrizia față de nevoile țării, i se opune Tomșa, boierul iubitor de neam, atent la suferințele țării, inflexibil în mândria lui de a se ști român, dator să apere interesele și demnitatea poporului căruia îi aparține. Indignarea lui din actul II, scena IX e în afară de orice îndoială: TOMȘA: Ce? oare-n țară nu crește decât spin? Ce? tot pământul nostru e în așa stârpire, Și neamul nostru ager e în așa-njosire, Cât pe moșia noastră să nu găsim un pom, Și pentru tronul țării să nu găsim un om?! Unde-am ajuns, o! Doamne! Ce ți-am greșit noi ție Ca un boier de-al țării, un moldovan, să vie C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici Ca Domn, cum se aruncă pomana la calici?!Rușine, fărdelege, batjocură, trădare! La fel, replica pe care i-o dă, în aceeași scenă, lui Moțoc: Cuvântul tău, Moțoace, mai rău te osândește. El laudă străinul, și neamul tău hulește. sau admonestarea adresată lui Despot însuși: Pribeag, cu suflet mic!… Românul viețuiește și moare, când se jură, Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură. Învață de la dânșii a fi Român, de poți. Boieri, gândiți la muma ce v-a născut pe toți! Tot Tomșa rostește replica finală, care stigmează marele păcat al trădării: Moțoace, așa vrea Dumnezeu, Acel ce-și vinde țara își perde neamul său. Rostind asemenea replici, Tomșa transmite înaltul mesaj al dragostei de țară, în flagrantă opoziție cu Moțoc, ceea ce-i dă valoare simbolică, modalitate prin excelență romantică. De procedeul romantic al puternicei antiteze de caracter se resimt și cele două personaje feminine cu o importanță mai deosebită în dramă, Carmina și Ana. Angelicei Ana, consacrată până la sacrificiu iubirii sale credincioase față de Despot, i se opune meridionala, ambițioasa și răzbunătoarea Carmină, într-o împletire pătimașă de dragoste și ură. Un personaj romantic, invenție în întregime a autorului, este Ciubăr-vodă. Amestec ciudat de bufon și nebun, de înțelept și smintit, Ciubăr e anume creat pentru a sluji autorului ca instrument la înnodarea sau deznodarea unor situații, la rostirea unor adevăruri sau la încheierea evoluției eroului central. Punându-l de câteva ori pe Ciubăr față în față cu Despot, Alecsandri sugerează că între nebunia celui dintâi și visul nesăbuit de mărire al celui de-al doilea nu e mare diferență. Deosebirea dintre ei ar fi doar că, în timp ce Despot nu trece drept nebun, Ciubăr nu e judecat decât din acest unghi de vedere, chiar și când rostește mari adevăruri. Faptul se va confirma, dealtfel, în scena IV, actul IV, când însuși Ciubăr o spune. De estetica romantică țin și cele două personaje-țărani, Limbă Dulce și Jumătate. Deși nu lipsiți de oarecare convenționalitate, prin înclinarea spre pitoreasc cu care i-a dotat autorul, cei doi sunt petsonaje notabile prin înaltul mesaj patriotic pe care-l transmit, comentând, ca martori apropiați, evenimentele și făcându-se ecoul aspirațiilor maselor, ca model de demnitate umană și patriotică. În drama lui Alecsandri sunt multe situații și întâmplări romantice: evitarea otrăvirii prin antidot, stăpânirea sigură a iepei neînvățate cu care Despot sare zidul cetății, apoi scena din închisoare, farsa morții jucată în castelul lui Laski; recucerirea Anei și criza de gelozie a Carminei, uciderea acesteia de către Laski și, mai cu seamă, înscăunarea ei, moartă, scenă în care tragicul și comicul se îngemănează; apoi, succesiunea rapidă a unor asemenea întâmplări în final, încheiate cu moartea neașteptată a lui Despot, după ce fusese condamnat și apoi iertat. Toate acestea mențin la o cotă foarte ridicată dramatismului romantic al piesei. Valoarea dramei Despot-vodă constă și în limbajul ei artistic, devenit expresie a poeticii romantice. Înainte de a fi bun constructor de conflicte dramatice, Alecsandri e poet. Nu numai ideea îl preocupă pe autor, ci, în egală măsură, expresia vie, plastică, sugestivă care o comunică. Metafora și expresia metaforică, dezvoltate uneori în alegorii concentrate, sunt folosite cu predilecție: …Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meuPrin Spania, Lehia, Germania și Franța.Cu-a mea soție, spada, cu sora mea, speranța,Azi vin și pun piciorul pe-acest pământ românȘi zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpân!Deci pune-ți mari podoabe, frumoasa mea mireasă,Să faci cu mine-o nuntă de mândră-mpărăteasă.………………………………………………………….…………………………………………Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu,Și tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!(Actul I, tabloul I, scena III) Alegoriile concentrate, alcătuite adesea din simboluri, caracterizează strălucit situații sau personaje, ca aceste replici ale lui Spancioc și Stroici, care au revelația adevăratei fețe a lui Despot: SPANCIOC: Așa-i… el avea miere pe baza lui, și noi Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi. Proști!… am crezut că-i matcă de stup, și deodată Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.STROICI: E trântorul în faguri?… afară el din stup! E lupu-n stâna țării?… pe lup, zăvozi, pe lup!(Actul IV, scena VII) Nu lipsesc nici comparațiile, pertinente, sugestive, plastice. În viziunea lui Moțoc, tirania lui Lăpușneanul „trece prin popor/ Ca viforul de gheață ce cade pe-un ogor” (Actul I, tabloul I, scena IV), iar Spancioc constată că „...astă țară, lipsită de noroc,/ Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,/ De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,/ Și zimbrul să ajungă un bou ce toți îl mână” (Actul I, tabloul I, scena IV). Ciubăr-vodă comunică și el o idee de filozofie populară, privitoare la nestatornicia sorții, tot printr-o comparație plastică: Omul, ca iarba!… Viața, ca… iapa cea bălțată!Cât trece dealul mare, nu se mai vede… iată!(Actul II, tabloul II, scena II) Uneori, bogăția limbii se revarsă în serii sinonimice, parcă interminabile, ca în aceste versuri: Spancioc… tu ești lunatic, ți-e frică de strigoi,De iele, de vântoase, de stafii, de moroi.(Actul I, tabloul I, scena IV) Alteori, proverbul, cu încărcătura lui metaforică, caracterizează plastic o situație sau un personaj: Străbunii, duși de timpuri prin feluri de nevoi,Aveau o zicătoare, venită păn' la noi:Să te ferești, Române, de cui străin în casă.(Actul II, tabloul I, scena X) Pentru a sublinia poetic o idee, autorul cultivă uneori expresia absurdă. Tomșa: Nu, nu! în lumea largă și care ne-nconjoarăMai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,Un grec fără trufie, un deal fără suiș,Copaci fără de vârturi, văi făr' de coborâș,Decât, atunci când țara e la neîndemână,O lipsă de-ndrăzneală în inima română.(Actul I, tabloul I, scena IV) Concluzii Adevărata întemeiere a dramaturgiei românești, Vasile Alecsandri a îmbogățit repertoriul național cu numeroase piese de teatru, de la comedie și monolog dramatic la drama istorică și de inspirație clasică. Despot-Vodă reprezintă însă ceea ce poetul de la Mircești a izbutit mai deosebit în creația sa dramatică inspirată de istoria națională și valorificată din perspectiva esteticii romantice, piesa fiind construită în jurul unui conflict bine articulat, a cărui unitate avea să-i asigure o perenitate nedezmințită de vreme. Dincolo de situațiile, întâmplările și „loviturile de teatru” - uneori exagerate peste marginile verosimilului - care nu mai satisface astăzi întru totul exigențele gustului modern, evoluează personaje ce întruchipează aspirații, avânturi, împliniri, neșanse și eșuări general-umane care situează piesa în panteonul modelelor clasice. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Despot-Vodă. Comentariu literar. Caracterizarea personajelor ### Cine a inventat păcănelele? În lumea orbitoare a jocurilor de noroc, nicio invenție nu a reușit să capteze atenția și portofelele jucătorilor mai mult decât aparatele de jocuri pe care le numim astăzi păcănele. Cunoscute sub diferite nume - sloturi, aparate cu fructe - aceste invenții care se învârt odată cu speranțele jucătorilor au o istorie la fel de vibrantă ca și luminile care le împodobesc. Călătoria noastră înspre originile aparatelor de joc ne duce înapoi în zorii secolului XX, când aceste dispozitive captivante și-au făcut apariția pentru prima dată. De acolo și până la variantele de EGT păcănele gratis pe care le cunosc pătimașii jocurilor de noroc din ziua de azi a fost doar un salt care a venit de la sine. Charles Fey și Liberty Bell Imaginați-vă pe străzile pline de viață din San Francisco în 1895. Aici, un mecanic auto pe nume Charles Fey a dat naștere primului aparat mecanic de sloturi din lume, cunoscut sub numele de Liberty Bell. Această invenție a fost de-a dreptul revoluționară, având trei role care se învârteau, împodobite cu simboluri - diamante, pică, inimă și un Liberty Bell crăpat. Conceptul era simplu: tragerea de pârghie, privirea rolelor care se învârt și speranta la ce e mai bun. Clopotul Libertății avea un sistem inteligent de plată. Dacă jucătorii reușeau să aliniezi trei Liberty Bells la rând, obțineau jackpotul - un total de 50 de cenți sau 10 monede. La acea vreme, aceasta era o sumă considerabilă. Aparatul de joc Liberty Bell original al lui Fey poate fi văzut și astăzi la Liberty Belle Saloon & Restaurant din Reno, Nevada, o dovadă a atracției durabile a acestei invenții revoluționare. Cererea crește vertiginos Liberty Bell a fost o senzație instantanee, captând imaginația jucătorilor de pretutindeni. Micul atelier al lui Charles Fey abia reușea să țină pasul cu cererea tot mai mare pentru aparatele sale. Producătorii de articole de jocuri de noroc au văzut potențialul de profit și au încercat să cumpere drepturile de producție și distribuție pentru Liberty Bell. Cu toate acestea, Fey a fost hotărât în refuzul său de a vinde, determinat să păstreze controlul asupra creației sale. În 1907, Herbert Mills, un producător de aparate de joc din Chicago, a decis să intre în luptă. El a început să producă un aparat de joc cunoscut sub numele de Operator Bell, un design puternic inspirat de Liberty Bell al lui Fey. Mills a introdus o noutate în lumea aparatelor de joc prin plasarea de simboluri de fructe - lămâi, prune și cireșe - pe aparatele sale. Acest lucru a schimbat regulile jocului și avea să devină un semn distinctiv al viitoarelor slot machines. Cum funcționau sloturile originale Pentru a aprecia cu adevărat evoluția aparatelor de joc, este esențial să înțelegem cum funcționau cele originale. În interiorul primelor aparate de joc de sloturi din metal se aflau trei cercuri metalice denumite role. Fiecare rolă avea zece simboluri pictate pe ea. Jucătorii trăgeau de o pârghie, ceea ce făcea ca rolele să se învârtă. Când rolele se opreau, jucătorul câștiga un jackpot dacă trei simboluri identice se aliniau. Mașina distribuia apoi câștigurile sub formă de monede, un sunet satisfăcător de clinchet care încă mai răsună în cazinourile moderne de astăzi. Epoca electronicii Lumea aparatelor de joc a suferit o schimbare seismică odată cu apariția tehnologiei electronice. În 1934, un aparat animat de curse de cai numit "PACES RACES" a marcat debutul popularelor aparate electrice de jocuri de noroc. Apoi, în 1964, Nevada Electronics a introdus primul aparat de jocuri de noroc complet electronic, cunoscut sub numele de aparatul "21". Aceasta a deschis calea pentru o nouă eră a jocurilor de noroc electronice, incluzând versiuni pentru zaruri, ruletă, curse de cai și poker. Cu toate acestea, adevărata schimbare a venit în 1975, când Fortune Coin Company a introdus primul aparat de joc electronic de păcănele. Această inovație a transformat peisajul aparatelor de joc, înlocuind componentele mecanice tradiționale cu cele electronice. Aceste noi aparate au oferit caracteristici îmbunătățite ale jocului, inclusiv structuri de plată mai complexe și runde bonus. În concluzie Evoluția aparatelor de păcănele, de la Liberty Bell la cele electronice moderne, este o dovadă a ingeniozității umane și a dorinței neîncetate de divertisment si castiguri. Astăzi, aparatele de joc au forme și dimensiuni diferite, de la clasicele aparate cu fructe cu trei role până la sloturi video orbitoare cu grafică și sunete captivante. Cea mai negativă parte a păcănelelor care sunt într-o în continuă creștere în pretendenți este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Satiră. Duhului meu Satiră. Duhului meu de Grigore Alexandrescu Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine.Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine!­ Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplareNici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.­ Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poateAstăzi chiar și copii știu jocurile toate,Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul;Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul?Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare?Astfel de neștiință e lucru de mirare! Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,O damă ce la jocuri e foarte învățată,Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine:­ Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine?Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot,A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot! Vino acum de față și stai la judecată,Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine? Nu mai ești tu acela care-n copilărieȘtiai pe dinafară vestit- Alexăndrie,Și viața ciudată a unui crai cuminte,Care lăsa pe dracu fără încălțăminte?[1]Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate,De rost puteai a spune tragedii însemnate,Meropa, Atalia și altele mai multe,Declamându-le toate cui vrea să te asculte? Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,Dar cărțile cu mine e greu să se împace.Mai lesne pot a spune hoțiile urmateLa zece tribunaluri sub nume de dreptate,Mai lesne pot să număr pe degetele meleCâți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,A cui este mai mică și cine o să bată.Când sunt în adunare, n-am altă mulțumireDecât să se deschidă sujeturi de vorbire:Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcereTușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea părere.­ Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,De lume, de năravuri ai slabă încercare.Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește,Și niște mici petreceri, ce se zic româneșteJocuri nevinovate. Nevinovate fie,Măcar că vini destule din ele pot să fie;Trebuie să faci pasuri și complimente bune,La vorbe serioase când alții se vor pune,Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării,Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi. Vezi domnișoru-acela care toate le știe,Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnatăEste și mai străină, de-o formă minunată;Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminteDumnealui o tocmise ceva mai înainte.Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveșteChiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă! Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,Și trântește la vorbe fără să se gândească,Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;Iată de ce talente avem noi trebuință. Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință,Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace,Arătându-te-n lume vreo figură-a face?Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată. Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată(Căci din nenorocire puternica naturăNe-a unit împreună c-o strânsă legătură),Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte,Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună,Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne poftește,Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește;Rar să se afle damă de mijloc așa tare,Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare.Ăsta îți e talentul și darurile toate. Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate,E numai o părere: îți cer și iertăciune,Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroaceCâte o vorbă-două, care la unii place;În câte rânduri însă distracțiile taleTe fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,Să superi din greșeală persoane însemnate,Ba încă câteodată și dame delicate,Râzând de-acele două, statornică perecheCare își petrece seara șoptindu-și la ureche,De celelalte patru contese ideale,Umflate de pretenții și vrednice de jale,Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasăCă atestatul vremii nu va să-l priimească;Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește. Greșelile acestea îți fac un urât nume.Tu știi ce se întâmplă când se aude-n lumeCă cinevași s-apucă defecturi să arate:Mulți scot sub al lui nume minciuni nenumărate.S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare,Declamând sentimente ce sigur nu le are,Care la tot ar pune suflarea omenească,Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu;Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire,De te-i afla de față, e o-nvinovățire.În zadar te porți bine și lauzi câteodată,Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată. Așa, în loc să critici greșelile străine,În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;Învață danțul, vistul și multe de-alde alea;Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea. ### Satiră. Duhului meu - Comentariu literar Satiră. Duhului meu - Comentariu literar Satiră. Duhului meu este specie a liricii cetățenești în care se exprimă sentimente de dezaprobare față de aspectele negative ale socității, respinse și condamnate prin diferite forme ale comicului: ridiculizare, ironizare, zeflemisire etc. Alături de Grigore Alexandrescu, înzestrat în mod deosebit cu darul de a satiriza în versuri, specia a mai fost cultivată de Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu și alții, dobândind o strălucire neîntrecută în Scrisorile lui Heliade Rădulescu și alții, dobândind o strălucire neîntrecută în Scrisorile lui Eminescu, care înviorează expresia satirică de pe poziția esteticii romantice. Satiră. Duhului meu a fost publicată pentru prima oară în ediția din 1842 a poeziilor lui Alexandrescu. Imaginând un dialog cu propriu spirit, poetul găsește prilejul și modalitatea de a satiriza preocupările mărunte, superficialitatea culturală, cosmopolitismul și snobismul din saloanele mondene ale vremii sale. Compoziția poemului Satiră. Duhului meu Compoziția poemului Satiră. Duhului meu se realizează din trei scene distincte. Prima (versurile 1-18) imaginează o întâlnire din saloanele mondene ale timpului, care devine pretextul următoarelor două scene, satira propriu-zisă. În cea de-a doua (versurile 19-54), spiritul, devenit personal, este chemat în fața „judecății” stăpânului, care-l confruntă cu mentalitățile din „lumea bună”. A treia (versurile 55-126) oferă cititorului spectacolul „instruirii” spiritului cu „exemple” oferite din viața mondenă a timpului. Unitatea poemului e asigurată de monologul neîntrerup al autorului, care, mimând un dialog cu propriu-i spirit, arată cu degetul defectele, nimicnicia și pretențiile „lumii bune”. Procedeele artistice și formele comicului Forma principală a comicului în Satiră. Duhului meu a lui Grigore Alexandrescu este ironia. Pentru aceasta, autorul folosește o mare varietate de mijloace poetice, de la prozodia realistă într-un stil spontan și oral la expresia căutată cu grijă și capabilă să susțină substanța satirică a poemului. În prima parte apare dialogul, iar în celelalte două falsul dialog sau ceea ce s-ar putea numi, printr-o expresie paradoxală, un „monolog dialogat”. Este însă vorba de un procedeu stilistic și compozițional cu mult mai subtil, și anume stilul indirect, prin care autorul introduce în fluxul monologului său replica spiritului, devenit, la un moment dat, preopinentul stăpânului său: „Negreșit, îmi vei zice, țiu minte ce îmi place,Dar cîrțile cu mine e greu să se împace.Mai lesne poci a spune hoțiile urmateLa zece tribunaluri subt nume de dreptate” etc. Plecând de la această replică a propriului duh, autorul se lansează într-o lungă și amănunțită analiză a însușirilor spiritului său. Sub masca unei false indignări față de lipsurile acestuia (nu știe jocul danțul, nu știe să facă complimente, este neîndemânatic și stingher, singuratic și nesociabil, ba, cea ce este și mai grav, e înclinat să râdă de alții, criticându-le atitudinea, preocupările, superficialitatea), poetul sugerează permanent, printr-o fină ironie, că defectele reproșate propriului spirit sunt de fapt calități, iar „calitățile” lumii bune sunt adevărate defecte. E de reținut, de aceea, valoarea compozițională a singurei replici a spiritului citată mai sus. Procedând astfel, Alexandrescu își creează mereu noi pretexte de a observa, de a descrie cu lux de amănunte sau doar de a nota în treacăt variatele aspecte negative ale lumii devenite obiect al satirei sale. Stând de vorbă cu propriu-i spirit, poetul își rotește panoramic privirea și arată cu degetul: „Vezi domnișoru-acela, care toate le știe...?” Astfel, de-a lungul versurilor 55-71 se încheagă portretul caricatural al filfizonului, al tânărului pierde-vară ce-și consumă timpul cu nimicuri. Prin procedee de artă scenică, portretul se realizează în mișcare. Poetul devine incisiv, depășind atitudinea lui de observator pasiv. În asemenea situații, ironia cedează locul sarcasmului: „Căruia vorbă, duhul, îi stă în pălărie,În chipul d-a o scoate cu grații prefăcute”. sau: „Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,Și trântește la vorbe fără să se gândească,Am văzut multă lume cu duh să-l socotească”. Și încheie printr-o afirmație care de fapt neagă, ducând sarcasmul la ultima lui expresie: „Iată de ce talente avem noi trebuință”. Pentru a putea surpinde și stigmatiza alte defecte, poetul reia reproșurile făcute duhului său și, odată cu ele, șirul observațiilor ironice și sarcastice: notează în treacăt imaginea bârfitoare, comentează vanitatea celor „patru contese ideale”, înțeapă „o pedantă”, „o prețioasă”, zeflemisește o doamnă despre care duhul zice că „e virtuoasă cât știm noi evreiește”. Nu bunele maniere constituie vocația duhului, ci înclinația de a cârti, de a critica, astfel că: „În zadar te porți bine și lauzi câteodată,Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată”. Chiar și recomandarea finală, care nu se poate abate de la tonul general sarcastic al poemtului Satiră. Duhului meu, e folosită în același scop demascator, cu atât mai usturător cu cât spiritul e și aici „moralizator”: „Așa, în loc să critici greșeala streine,În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;Învață danțul, vistul și multe d-alde alea;Iar de vrei să faci versuri, ia pilă de la Pralea”. Concluzii Satiră. Duhului meu În Satiră. Duhului meu, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine de respingere a vieții mondene și a preocupărilor așa-zisei „lumi bune” din vremea respectivă. Compoziția satirei este realizată abil și subtil. Autorul recurge la o „înscenare judiciară”, în care, rostind un rechizitoriu la adresa propriului spirit, obține efecte comice cu intenții satirice ușor voalante. Folosind când ironia, când sarcasmul, ridiculizând un aspect sau altul, într-o limbă firească, fără pretenții stilistice, poetul își atinge fără greș ținta, el critică atât pentru a îndrepta, cât și, mai ales, pentru a restabili ierarhia firească a valorilor autentice. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Satiră. Duhului meu - Comentariu literar ### Clasicismul și Romantismul Clasicismul și romantismul ni se înfățișează drept cele mai viguroase atitudini estetice din literatura universală, cu sisteme estetice proprii bine închegate, constituite, când condițiile istorice au devenit favorabile, în curente literare manifestate specific pe diferite spații geografice, țări, popoare, națiuni. Clasicismul își sintetizează principiile estetice pe etape istorice uneori distincte, trecând prin antichitatea greacă și latină, prin Renașterea europeană, pentru a se maturiza sub forma clasicismului francez din secolul al XVII-lea; curentul continuă, în expresie sistematizată, și în secolul al XVIII-lea. El caută necontenit un ideal de echilibru și armonie pentru ființa umană, un model etern durabil și mereu repetabil, care să poată fi regăsit în toate timpurile și peste tot, la scară universală. Așadar, un model uman perfect în năzuința lui spre frumos. Romantismul a existat și el în stare latentă dintotdeauna. Năzuind să iasă la lumină încă în dramaturgia marelui William Shakespeare, de exemplu, se va contura tot mai clar la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca reacție violentă împotriva rigidității estetice a clasicilor, pentru reabilitarea individualității umane, a complexității ei psihologice în primul rând. Este epoca în care burghezia europeană, în impetuozitatea ei revoluționară, va rupe zăgazurile ruginite ale feudalității depășite de evoluția societății omenești. Se vor adăuga acestora două curente alte atitudini estetice - realismul și naturalismul, simbolismul și curentele moderniste -, dar acestea vor reține, chiar dacă nu declarat, unele elemente și din clasicism, și din romantism. În contradicția estetică dintre clasicism și romantism trebuie văzută dialectica oricărei evoluții. Ca întotdeauna când e vorba de o opoziție, aceasta nu devine posibilă decât în măsura în care un element comun leagă contrariile. În cazul de față, acest element este omul, iar modalitatea estetică literară de a-l concepe în chip diferit este personajul literar. Clasicismul 1. Estetica clasicismului Vom înțelege prin clasicism o atitudine estetică existentă dintotdeauna în năzuința omului spre adevăr, bine și frumos. În istoria sa sunt epoci în care această năzuință s-a apropiat de idealul mereu visat, până la identificarea cu el. Asemenea epoci sunt: antichitatea greacă, antichitatea latină, Renașterea și clasicismul secolului al XVII-lea, când această atitudine estetică dobândește și din punct de vedere teoretic expresia sa cea mai deplină. Prin interesul pentru cultura și literatura antică, Renașterea a pus în fața scriitorului medieval modelul artei antice cu lumea ei guvernată de seninătate, echilibru și armonie. Pe de altă parte, societatea franceză din secolul al XVII-lea realizează un tip ideal de om, reprezentat de nobilul de la Curtea monarhului absolut. Este momentul în care, valorificând poeticile antichității (Aristotel, Horațiu) sau ale Renașterii, Boileau cristalizează estetica clasicismului. Când acesta își redacta Arta poetică (1674), normele generale ale creației erau de circulație în epocă, astfel că el devine teoreticianul care strânge laolaltă aceste norme într-un cod care se va cere de acum respectat cu strictețe. Ca expresie a rațiunii, arta trebuie să îmbine utilul cu plăcutul, pentru a exprima adevărul identificat cu binele și frumosul. De aici finalitatea artei, care trebuie să placă și, în același timp, să moralizeze. În teoria genurilor, se pledează pentru puritatea speciilor literare, pentru o anumită specializare a scriitorilor. Clasicismul, în general, va avea predilecție pentru anumite specii: idila, oda, epigrama, rondelul, satira, epistola, epopeea, fabula, tragedia și comedia. Personajul literar clasic are note și trăsături distincte. El prezintă un tip ideal, cu însușiri morale înalte, ceea ce face ca el să fie căutat, în spiritul epocii, numai în rândul nobilimii și printre membrii familiei regale. Dominat de o singură trăsătură de caracter (curaj, vitejie, lașitate, avariție, naivitate, genorozitate etc.), care rămâne aceeași de-a lungul apariției sale într-o operă literară, personajul clasic se încheagă ca o structură unitară și general-valabilă, exemplară. Pentru clasici, natura prezintă doar un fapt general, cu valoare decorativă, natura frumoasă, dar fără particularități sau rezonanțe în sufletul omului. Sursele de inspirație se reduc la antichitatea greacă și latină, ignorându-se, adesea, istoria și eroii naționali. Trăsătura dominantă a stilului clasic este frumusețea și puritatea lui, așa-zisul stil înalt, care nu permite amestecul de stiluri. De aici, interdicția folosirii unor cuvinte sau expresii aparținând vulgului, acestea fiind lipsite, în concepția clasicilor, de resurse estetice. De fapt, interdicția are în vedere destinația operei literare, ce se adresează unui public restrâns, instruit și cultivat, care nu trebuie ofensat sau ultragiat. Printre alte norme estetice, mai trebuie reținută aceea privitoare la cele trei unități ale unei piese de teatru: de loc (acțiunea să se desfățoare în același loc), de timp (să nu depășească limita a 24 de ore) și de acțiune (unitatea și convergența părților în cadrul subiectului). Obligația respectării cu strictețe a acestor reguli a condus la exagerarea caracterului rațional al artei literare clasice, iar lipsa de elasticitate, la perimarea lor și la reacția violentă a romanticilor, încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 2. Clasicismul în literatura română În Țările Române și în alte țări din sud-estul Europei, condițiile au fost mai vitrege și literatura n-a înregistrat salturi spectaculoase decât târziu. Țările române n-au putut oferi clasicismului un teren fertil. Puținele elemente din cultura și literatura greco-latină existente în scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente. Astfel, cultura română n-a acceptat clasicismul în secolul al XVII-lea, când el se manifesta plenar în Europa, ci aproape peste un secol, când forța acestuia diminuase. Literatura română rămâne însă cu o adevărată „vocație” a clasicismului. Așa se explică persistența elementului clasic de-a lungul evoluției literaturii române, până în epoca ectuală. Un clasicism incipient găsim în poezia lirică a Văcăreștilor și a lui Conachi (în primele decenii ale secolului al XIX-lea), influențați mai mult de neoanacreontismul grec, formă târzie a clasicismului. O operă de influență clasică este, ca specie cel puțin, epopeea eroi-comico-satirică Țiganiada, a lui Ioan Budai-Deleanu. Dar, pe de o parte, ea este scrisă sub înrâurirea puternică a iluminismului, iar, pe de altă parte, nu a intrat în conștiința publică decât târziu, după 1875, când literatura română se maturizează la focul marilor genii creatoare ale literaturii noastre: Eminescu, Creangă, Caragiale. Totuși, clasicismul - cel francez, în primul rând - va influența puternic literatura română. Comediile lui Alecsandri, scrise după 1840, urmează modelele molierești, mai ales în ceea ce privește prototipurile comice. Fabula românească, afirmându-se prin D. Țichindeal și Al. Donici, se va maturiza datorită lui Grigore Alexandrescu. Nici unul dintre ei nu este străin de opera lui La Fontaine. Când, în 1825, Barbu Paris Mumuleanu scria un volum de Caracteruri, acestea își aveau ascendența în Caracterele lui La Bruyère, care, la rândul lui, urma modelul unor Caractere grecești. În rândul preocupărilor pentru caracterul uman amintim „fiziologiile”: Costache Negruzzi (Fiziologia provințialului); Mihail Kogălniceanu (Fiziologia provincialului în Iași). La rândul lor, Epistolele și Satirele lui Grigore Alexandrescu își află și ele modelele strălucite în literatura clasică franceză. Fără nici o altă precizare, doar amintind aceste opere și autori, e ușor de făcut o constatare, și anume că marele, adevăratul clasicism francez înrâurește literatura română în epoca prepașoptistă și pașoptistă, adică destul de târziu, când concomitent, se cristalizează în ideologia noastră literară estetica romantică, prin Introducția lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară” (1840). Observăm deci că la noi clasicismul și romantismul se întrepătrund. Traducând în românește Arta poetică a lui Boileanu, Ion Heliade Rădulescu va rămâne multă vreme adept al normelor și principiilor estetice clasice. În literatura noastră, el va fi primul mare poet romantic, prin poeme ca Anatolida sau prin balade cu sursă folclorică (Zburătorul). Clasicismul românesc se va împlini în Pastelurile lui Alecsandri, excelente creații atât prin frumusețea limbii literar-artistice, prin cumpănita lor expoziție, precum și prin cenzurarea și stăpânirea stărilor afective în fața naturii. Prin temă (vânătoarea), prin echilibrul sufletesc pe care-l transmite, prin stilul înalt în care este scrisă, Pseudo-kynegetikos al lui Alexandru Odobescu este, de asemenea, o operă de incontestabilă valoare artistică clasicistă. Romantismul 1. Apariția romantismului În studiul despre Clasicism, romantism, baroc, G. Călinescu afirmă: „Clasicism - Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reparabile numai la analiza în retortă”. Afirmația trebuie înțeleasă în sens foarte larg. Ca și clasicismul, năzuința romantică l-a animat întotdeauna pe om. Dar ea a fost umbrită de aspirația clasică și doar apariția unor condiții istorice favorabile a ușurat ieșirea la lumină a romantismului, prin revoltă. Revolta nu s-a produs însă înăuntrul atitudinilor teoretice, ci în plan social. A fost mai întâi Revoluția engleză, de la 1688, apoi Revoluția franceză de la 1789-1794, pregătită de mișcarea iluministă, amândouă îndreptate împotriva ideologiei și ordinii politice a feudalismului. Negând feudalismul în plan politic, revoluțiile au negat clasicismul în plan estetic. 2. Estetica romantismului S-ar părea că, apărută ca o reacție împotriva clasicismului, estetica romantismului înseamnă răsturnarea acestuia, oricare dintre principiile estetice ale romantismului constituindu-se prin opoziție cu principiul clasic corespunzător. De pildă, dacă literatura clasică era concepută ca rezultat al rațiunii, literatura romantică e rezultatul sentimentului și al fanteziei creatoare; dacă personajul clasic era rege sau cel puțin nobil, personajul romantic e recrutat din toate mediile sociale, de obicei din cele mai umile, fiind întotdeauna un erou excepțional, care evoluează în împrejurări excepționale; dacă scriitorul clasic era obligat a se exprima prin stilul înalt, pur, neamestecat, scriitorul romantic e liber să-și îmbogățească stilul și vocabularul poetic apelând la toate straturile limbii și limbajului. Alte principii estetice: interesul pentru frumusețea naturii, care devine locală, particularizându-se în funcție de stările afective ale eroului ei; interesul pentru folclor și tradiția locală, națională, care devine o sursă inepuizabilă pentru poezia romantică; interesul pentru istoria națională și pentru eroii ei; reabilitarea personalității umane, înfățișată în toată complexitatea ei contradictorie, pătimașă și animată de mari ambiții personale sau idealuri colective; libertatea totală în abordarea oricărei specii literare și chiar amestecul speciilor, dacă astfel individualizarea umană se realizează plenar, fiind luminată din toate perspectivele. Un rol important, în adeziunea la una dintre cele două atitudini estetice (clasică sau romantică), îl are temperamentul individualității creatoare a scriitorului. La clasicism aderă în primul rând firile puternic echilibrate; la romantism, dimpotrivă, temperamentele pasionate, vulcanice, contradictorii. Există totuși scriitori care, deși, prin structură, aparțin modelului clasic, au aderat la romantism și l-au ilustrat strălucit. Un exemplu în acest sens ar putea fi Vasile Alecsandri, care, temperamental, este un clasic, dar, trăind într-o epocă revoluționară prin excelență, s-a manifestat și ca scriitor romantic. Pornit ca reacție anticlasică din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea sub forma preromantismului, care evidențiază sensibilitatea și dă expresie stării afective a melancoliei, romantismul trece prin mai multe stadii teoretice, pentru a se cristaliza definitiv ca doctrină estetică, în al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, când Victor Hugo publică Prefața la drama Cromwell (1827), socotită manifestul romantismului european. 3. Romantismul în Literatura Română În nici o altă literatură ca în cea românească adevărul afirmat de G. Călinescu în legătură cu impuritatea curentelor literare nu se aplică mai bine, în înțelesul lui cel mai general. În literatura română nu există un clasicism pur așa cum nu există un romantism pur. Clasicismul și romantismul coexistă, în variate forme, în operele tuturor scriitorilor români de la 1830 încoace. Condiții istorice specifice au dat originalitate și „personalitate” romantismului românesc, acesta nefiind o imitație a celui francez, cu care tânăra intelectualitate română a venit mai direct în contact după Revoluția lui Tudor Vladimirescu, din 1821. Romantismul românesc, asimilând organic principiile estetice ale romantismului european, se constituie ca o largă mișcare de redeșteptare națională, în slujba idealurilor căreia sunt puse mai toate operele create acum. Romantismul românesc trebuie înțeles, în ultimă instanță, ca un început de nouă cultură, într-o etapă istorică în care Țările române tindeau să devină România, prin revoluție, unire și independență. De aceea, patriotismul, lupta pentru realizarea unității naționale și a independenței de stat, o înflăcărată conștiință cetățenească a slujitorilor artei, pregnanța elementului social în operele acestora sunt tot atâtea trăsături caracteristice ale romantismului românesc. Istoricii literari vorbesc de trei etape distincte în evoluția romantismului nostru. Prima coincide, în parte, cu preromantismul și este ilustrată de eforturile unor scriitori ca Gheorghe Asachi și Heliade Rădulescu, în domeniile școlii naționale, presei, teatrului. Pe fundalul unei asemenea activități culturale, poeții ca Vasile Cârlova, Asachi, Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu își întorc nostalgic privirile și simțirea spre ruinele trecutului glorios. Tot acum se fac din inițiativa aceluiași Heliade Rădulescu, numeroase traduceri din literatura universală din toate timpurile. A doua etapă este inaugurată de apariția, în 1840, a revistei „Dacia literară”, scoasă de Mihail Kogălniceanu. În articolul-program, intitulat Introducție, Kogălniceanu stabilește liniile directoare ale literaturii române, cerând scriitorilor să creeze o literatură cu un pronunțat specific național, făcând din istorie, din folclor, din frumusețile naturale ale patriei și din viața ei socială sursele principale de inspirație. Datorită acestor îndemnuri, care trebuiau să contribuie implicit la dezvoltarea și unitatea limbii române literare, romantismul românesc dobândește note distincte, constituindu-se într-un curent național și popular și devenind o componentă fundamentală a spiritualității românești. De aceea, Introducția are valoare de manifest și program al romantismului nostru. În spațiul românesc, cu o problematică de fond specifică și cu idealuri caracteristice, ea are aceeași valoare cu aamintita Prefață a lui Victor Hugo la drama Cromwell. Această a doua etapă cuprinde mișcarea de la 1848, care dă literaturii romantice românești o pregnantă coloratură revoluționară. Scriitorii acestei perioade sunt în același timp, conducătorii revoluției și operele lor se resimt în mod fericit de entuziasmul și idealurile maselor populare. Alecu Russo scrie înflăcăratul său poem patriotic mesianic Cântarea României; Nicolae Bălcescu, în exil (după eșuarea revoluției), scrie febril la patetica sa Istorie a românilor supt Mihai-voievod Viteazul; Dimitrie Bolintineanu publică Legendele istorice, în care marile fapte ale unor eroi exemplari ai trecutului îmbărbătează pe contemporani, întărindu-le sufletele în lupta pentru o viață demnă, într-o țară liberă; Grigore Alexandrescu scrie lirica sa patriotică. În sfârșit, Vasile Alecsandri, ca să numim numai pe cei mai mari scriitori, va da la iveală, în 1852, colecția sa folcorică Poezii populare ale românilor (titlul din 1866), devenită prin traducerea ei în franceză, germană, italiană, engleză, adevărată carte de vizită a românilor în fața Europei. Tot Alecsandri pune bazele dramaturgiei naționale, prin comediile și dramele sale și cântă vitejia ostașilor în Războiul de independență (Ostașii noștri). Aceste opere sunt tot atâtea aspecte ale specificității romantismului românesc, în care doina și balada populară, meditația și elegia cultă, drama, legenda istorică și poemul în versuri sau proză fac loc spiritualității românești, transmițând un înalt mesaj patriotic. Ultima etapă, a treia, intervine după 1848 și se prelungește, cu unele ecouri, până către primul război mondial. Este perioada deplinei maturități a romantismului românesc. Poeți și prozatori ca Alexandru Odobescu, B. Petriceicu Hasdeu, Eminescu, Alexandru Macedonski, iar, în altă etapă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu vor îmbogăți literatura romantică românească cu noi teme, motive și procedee. Folclorul, fantasticul, mitologia, istoria, idealurile naționale, marile probleme ale filozofiei omului, dragostea, natura constituie petrimoniul tematic al operelor acestor mari scriitori. Concluzii Clasicismul și romantismul sunt două atitudini estetice manifestate în cele mai variate domenii ale activității personalității umane. De-a lungul vremii ele s-au ilustrat mai pregnant sau mai latent, cristalizând, fiecare dintre ele, o doctrină estetică proprie, în momentul în care societatea umană, în necontenita ei dezvoltare, a oferit condiții prielnice. Împrejurarea că romantismul se constituie ca ideologie estetică în opoziție cu doctrina clasică e o dovadă că cele două atitudini artistice sunt la fel de adevărate și la fel de capabile să-l exprime artistic pe om în tot ce are el mai bun, mai frumos, mai autentic. Urmând dezvoltării culturii și artei universale, literatura română a ilustrat strălucit, la vremea maturizării condițiilor corespunzătoare, îndeosebi romantismului, aducând în peisajul literar al lumii un sunet și o culoare cu totul specifice și de aceea cu atât mai valoroase. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Clasicismul și Romantismul ### Cum să ai grijă de forma fizică în sezonul de toamnă? Unii oameni aleg să își petreacă zilele de toamnă în casă, cu o cană de ceai în mână citind o carte interesantă sau sub o pătură călduroasă, în fața televizorului. Specialiștii recomandă să ai grijă de corpul tău și starea fizică indiferent de momentul din an. În acest articol, vei învăța cum să te menții în formă în lunile de toamnă. Sporturi de toamnă - activități în aer liber Începutul toamnei înseamnă adesea după-amiezi încă destul de calde, care te încurajează să fii activ și să practici sport în aer liber. Joggingul, mersul pe bicicletă sau pe role sunt perfecte pentru a te bucura de ultimele zile frumoase din an. Aceste tipuri de antrenamente te vor încărca cu energie și te vor ajuta și să ai grijă de silueta ta. Oxigenarea corpului și posibilitatea de a admira peisaje colorate de toamnă sunt alte avantaje pe care ți le aduc acestea, mai ales dacă optezi pentru ture mai lungi în afara orașului. Poți transforma aceste activități și momente într-o tradiție de familie. Astfel de practici, în cazul copiilor mai ales, vor transmite dragostea pentru sport și activitate fizică. Propriul exemplu este important la vârste mici. Dacă preferi să stai în casă în serile reci, este complet de înțeles, vremea mohorâtă nu este prielnică pentru sport. Însă te poți bucura de razele blânde ale soarelui în timpul zilei. Optează pentru sesiuni scurte de alergare timpul zilei pentru a te menține în formă. Pentru un plus de confort încălțămintea comodă, hainele călduroase și accesoriile potrivite te vor ajuta să te bucuri de beneficiile aerului proaspăt toamna. De asemenea, un echipament electronic pentru activități sportive îți poate fi de mare ajutor în funcție de momentul și locul în care alegi să faci mișcare deoarece, spre exemplu, te poate ghida în traseul pe care să-l urmezi în mișcarea pe care ți-ai propus-o s-o faci, un gadget te poate înștiința în timp real cu privire la distanța parcursă, bătăile inimii ș.a.m.d. Piscina și înotul pe timp de toamnă Îți poți face un abonament la piscină dacă vrei să te bucuri și în acest sezon de beneficiile aduse de înot. Acest sport este unul complet, în special pentru că utilizează toți mușchii din corp în timpul antrenamentului. De asemenea, pe lângă pierderea kilogramelor în plus într-un timp record, te vei simți într-o stare fizică excelentă. Dar există și alte beneficii pentru sănătate ale vizitelor regulate la piscină, și anume: îmbunătățirea performanțelor organismului reducerea stresului și creșterea stimei de sine prevenirea bolilor de inimă efect benefic asupra sistemului respirator și circulator întărirea mușchilor coloanei vertebrale scăderea în greutate – poți arde până la 600 kcal în timpul unei ore de antrenament o formă de reabilitare după leziuni și intervenții chirurgicale Nu vrei să pleci de acasă – alege antrenamentul în interior Dacă nu ești entuziasmat să mergi la sală și preferi să rămâi acasă, te poți ocupa și de acolo de menținerea condiției tale fizice. Asociezi toamna cu serile petrecute sub o pătură caldă și vizionarea serialelor preferate? Ieși din această stare și efectuează, de exemplu, o serie de exerciții, chiar dacă o faci în fața televizorului. Totuși, este recomandat să te îmbraci în haine sport Gym Glamour adecvate. Ia în considerare sesiunile de yoga și meditație - acestea te vor ajuta să îți calmezi mintea după o zi grea și să îți găsești echilibrul interior pentru stare spirituală bună și productivitate mai mare. Întărirea imunității sau producerea endorfinelor fac ca sportul să fie unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poți face pentru starea ta de bine. Și cine nu își dorește să fie fericit și sănătos, indiferent de vremea de afară! Articol (P) ### Istoria pariurilor sportive Istoria pariurilor sportive nu este atât de proaspătă pe cât se presupune și nu reprezintă o inovație recentă în societatea noastră. Originile sale pot fi urmărite cu multe secole în urmă, mai precis în Grecia Antică, unde cetățenii obișnuiau să pună pariuri pe rezultatele sporturilor practicate. Astăzi, în cazinouri noi, putem încă simți parfumul istoriei de altă dată. Grecia antică: Unde a început totul Haideți să stabilim scena în Grecia antică, o perioadă în care togile erau la modă, filosofii cutreierau străzile și pariurile sportive erau la modă. Da, ați auzit bine - acei greci antici nu se ocupau doar de filosofie și arhitectură; aveau o pasiune serioasă și pentru sport și pariuri! Pe atunci, oamenii se adunau pentru a urmări orice, de la curse de care până la lupte, unde se si paria pe posibilii învingători. Nu era vorba doar de jocuri; era vorba de emoția de a face predicții și de a-și testa norocul. Dar nu era vorba doar de evenimente atletice. Grecii pariau chiar și pe aruncarea monedei, pe jocurile de zaruri și pe jocul de dame. Și să nu uităm de bunicul tuturor - jocurile de gladiatori. Aceste bătălii brutale din Colosseum nu se refereau doar la viață și la moarte, ci reprezentau și o oportunitate de a paria. Era ca și Super Bowl-ul Romei antice, doar că cu mult mai mult nisip și săbii. Pariurile în Imperiul Roman Mergem puțin mai departe și ne aflăm în Imperiul Roman. Romanii erau niște pariori serioși. Pariau pe aproape orice se mișca. Jocurile de gladiatori erau un succes uriaș, atrăgând mulțimi masive și oferind nenumărate oportunități pentru pariuri. Imaginați-vă cum persoanele din acea perioadă stăteau în tribune și priveau doi gladiatori feroce luptându-se până la moarte, în timp ce ei pariau pe cine va ieși victorios. A fost ca un reality show cu mize mult prea mari. Când legendele și pariurile s-au ciocnit Vorbind de mize mari, să nu uităm de Jocurile Olimpice. Da, aceleași Jocuri Olimpice pe care le cunoaștem astăzi, renumite pentru excelența lor atletică, au fost, de asemenea, un teren de joacă pentru pariorii de altădată. Cursele de care, meciurile de lupte și alte competiții erau toate un joc cinstit pentru spectatorii și pariorii dornici de pariuri deopotrivă. Secolul al XVIII-lea: Nașterea pariurilor oficiale Acum, să facem un salt înainte cu câteva secole. Suntem în secolul al XVIII-lea, iar lucrurile devin puțin mai organizate. Acesta este momentul în care au fost înregistrate primele evenimente sportive oficiale, iar pariurile oficiale au devenit un lucru. În centrul atenției se aflau cursele de cai, un sport care avea combinația perfectă de adrenalină și competitivitate. În Regatul Unit, cursele de cai au devenit preferatele fanilor pariurilor sportive. Jucătorii au fost îndrăgostiți de pariurile pe caii, creând o cultură competitivă a jocurilor de noroc, care este încă vie în societatea britanică de astăzi. Standardizarea curselor de cai Peste ocean, în Statele Unite, lucrurile de genul acesta deveneau cu adevărat comune. În 1868, American Stud Book a intrat în joc, organizând și standardizând cursele de cai pur-sânge. A fost ca un fel de regulament care a adus ordine în lumea haotică a pariurilor pe cursele de cai. Secolul al XIX-lea Mergem și mai departe, de data asta în secolul al XIX-lea, o perioadă de industrializare și schimbări culturale. Sporturile tradiționale precum cursele de cai, boxul și cricketul au început să câștige o popularitate serioasă. Fanii nu se mai mulțumeau doar să aplaude, ci doreau să ia parte la acțiune, plasând pariuri pe rezultatul acestor sporturi. În acest secol s-a înregistrat, de asemenea, o creștere globală a pariurilor sportive, cu țări precum Statele Unite, Anglia și Germania în frunte. Popularitatea baseball-ului profesionist în SUA, de exemplu, a oferit un teren fertil pentru creșterea pariuriurilor. Cu toate acestea, a venit și cu partea sa de probleme, cum sunt unele cazuri faimoase care au evidențiat vulnerabilitatea sporturilor profesioniste în ceea ce privește trucarea meciurilor și corupția. Reglementarea pariurilor sportive Pe măsură ce pariurile sportive au crescut, a crescut și nevoia de reglementare. Preocupările legate de corupție și de impactul jocurilor de noroc asupra integrității sporturilor au determinat SUA și Marea Britanie să implementeze legi pentru a restricționa pariurile sportive și a proteja competițiile sportive. Las Vegas a legalizat pariurile sportive în facilități licențiate în 1949, transformând orașul într-un centru de pariuri sportive. Ascensiunea pariurilor pe fotbal și a curselor cu ogari În ciuda laturii obscure a pariurilor sportive, secolul XX a fost martor, de asemenea, la ascensiunea extraordinară a pariurilor de fotbal, în special în Marea Britanie. Pariurile pe fotbal s-au răspândit ca un foc de paie, atrăgând milioane de oameni și pregătind terenul pentru aranjamentele moderne din acest sport. La mijlocul secolului, cursele de ogari au luat și ele avânt, oferind o alternativă rapidă la cursele de cai pentru pariorii entuziaști. Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, nu putem trece cu vederea Unlawful Internet Gambling Enforcement Act of 2006 (UIGEA). Acest act legislativ a avut un impact substanțial asupra peisajului pariurilor sportive din Statele Unite. Ea a avut ca scop controlul jocurilor de noroc pe internet prin interzicerea instituțiilor financiare de a gestiona tranzacțiile legate de jocurile de noroc online ilegale. UIGEA a fost un răspuns la preocupările legate de impactul social al jocurilor de noroc online, inclusiv dependența, jocul minorilor și jocurile de noroc compulsive. A încercat să abordeze aceste probleme, permițând în același timp pariurile sportive legale și reglementate. Epoca modernă: Pariurile sportive online Sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 au adus o revoluție în domeniul pariurilor sportive, odată cu popularizarea platformelor online. Datorită tehnologiei, oamenii puteau acum paria pe sporturi din confortul propriei case sau chiar din mers. Scandaluri sportive Dar, înainte de a încheia această călătorie, nu putem ignora partea mai întunecată a pariurilor sportive - controversele și scandalurile. De-a lungul istoriei, pariurile sportive au fost implicate în mai multe scandaluri la nivel mondial. Un incident notoriu este scandalul Chicago Black Sox din 1919, în care jucătorii echipei au fost acuzați că au pierdut în mod deliberat World Series în schimbul banilor de la pariori. În zilele noastre, NBA-ul a fost zguduit de descoperirea că arbitrul Tim Donaghy paria pe meciurile pe care le oficia, ceea ce a ridicat întrebări cu privire la potențialul de manipulare și la integritatea oficialilor. Atletismul universitar a avut de asemenea de suferit de pe urma scandalurilor legate de jocurile de noroc, pătând prestigiul sporturilor universitare și determinând autoritățile să ia măsuri pentru a preveni corupția. Legalizare și reglementare În ciuda trecutului său zbuciumat, pariurile sportive au parcurs un drum lung. Guvernele au recunoscut potențialul său de venituri și nevoia de reglementare. Legalizarea și impozitarea pariurilor sportive a oferit un impuls economic în multe regiuni, protejând în același timp clienții și integritatea sportului. Pariurile sportive au o istorie bogată și plină de farmec, datând din zilele Greciei antice și evoluând în era digitală a caselor de pariuri sportive online. Cea mai negativă parte a pariurilor sportive care sunt într-o în continuă creștere în pretendenți este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Matematica în jocurile de noroc Matematica în jocurile de noroc este un domeniu care ar trebui sa fie cunoscut de către pătimașii acestei industrii riscante de probabilitate a câștigurilor deoarece îmbină cele două lumi ale cifrelor și hazardului. Jucătorii au simțit misterul și suspansul care însoțesc jocurile de noroc, dar puțini dintre ei au explorat matematica care sta în spatele acestora. În mare parte, jucătorii își aleg jocurile în funcție de jocul la care primesc un bonus de bun venit. Aceștia nu se mai interesează de RTP sau alte caracteristici care pot influența rata de câștig. De aceea, este important să se înțeleagă următorii termeni. Valoarea așteptată Valoarea așteptată, reprezintă un concept fundamental în matematică și în domeniul jocurilor de noroc. Aceasta este o măsură a rezultatului mediu sau a profitului care poate fi anticipat într-o anumită situație, ținând cont de probabilitățile asociate cu diferitele rezultate posibile. Pentru a înțelege mai bine valoarea așteptată, se ia un exemplu simplu: aruncarea unei monede corecte. În acest caz, există două rezultate posibile - cap sau pajură - fiecare cu o probabilitate de 0,5 (sau 50%). Valoarea așteptată a acestui joc este zero. De ce? Pentru că, în medie, nu se câștigă sau pierde nimic pe termen lung. Sunt 50% șanse de câștig e și 50% șanse de pierdere, iar aceste rezultate se anulează reciproc. Cu toate acestea, valoarea așteptată este mai complexă atunci când sunt jucate jocuri precum cele de cazinou sau pokerul. În aceste cazuri, trebuie să se ia în considerare atât probabilitățile, cât și plățile asociate cu fiecare rezultat posibil. Spre exemplu, într-un joc de ruletă europeană, putem calcula valoarea așteptată pentru diferite tipuri de pariere. Dacă se pariază pe un singur număr, probabilitatea de câștig este de 1/37 (deoarece există 37 de numere pe roată, inclusiv zero), iar plata este de 35 de ori miza. Prin urmare, valoarea așteptată pentru această pariere poate fi calculată ca: Valoarea așteptată = (1/37) * (35 * miza) - ((36/37) * miza) = (-1/37) * miza Acest lucru înseamnă că, pe termen lung, se pierde în medie o fracțiune de 1/37 din miza la fiecare pariere pe un singur număr. Teoria probabilității În jocurile de noroc, teoria probabilității este o componentă fundamentală care influențează toate aspectele experienței de joc. Aceasta se referă la analiza matematică a incertitudinii și a rezultatelor aleatoare, oferind o bază solidă pentru înțelegerea riscurilor și a șanselor asociate cu diferitele jocuri de noroc. La baza teoriei probabilității se află conceptul de probabilitate, care reprezintă măsura gradului de credibilitate sau siguranță asociată cu un eveniment sau o situație incertă. În jocurile de noroc, probabilitatea este folosită pentru a determina cât de probabil este să se întâmple un anumit rezultat și cât de mari sunt șansele de câștig sau de pierdere. Un exemplu simplu este aruncarea unei monede corecte. Aici, probabilitatea de a obține cap sau pajură este de 50%, deoarece cele două rezultate sunt egale ca probabilitate. În cazul jocurilor de cazino, cum ar fi ruleta, blackjack-ul sau sloturile, probabilitatea se extinde la o gamă largă de rezultate posibile. De exemplu, în ruleta europeană, există o serie de pariuri posibile, fiecare cu probabilități diferite de câștig. Cu ajutorul teoriei probabilității, jucătorii pot calcula valoarea așteptată a unui pariu, adică câștigul mediu pe care îl pot anticipa în funcție de probabilitatea fiecărui rezultat și de plățile asociate. Aceasta le permite să decidă care pariuri oferă cele mai bune șanse de profit și care ar putea implica riscuri mai mari. De asemenea, teoria probabilității ajută operatorii cazinourilor să stabilească cotele și să optimizeze jocurile pentru a-și asigura un avantaj matematic în favoarea lor. Prin înțelegerea probabilităților, cazinourile pot crea jocuri care sunt atrăgătoare pentru jucători, dar care totodată le asigură un profit pe termen lung. Permutările Permutările joacă un rol semnificativ în jocurile de noroc, în special în jocurile de cărți precum pokerul și blackjack-ul. Aceste jocuri implică distribuirea cărților către jucători într-o anumită ordine și combinare, iar în acest context, permutările sunt esențiale pentru calcularea probabilităților și pentru dezvoltarea strategiilor de joc. De exemplu, în poker, unde jucătorii primesc cinci cărți, există un număr impresionant de permutări posibile ale unui pachet standard de 52 de cărți. Folosind permutările, putem determina probabilitatea de a obține anumite combinații de cărți, cum ar fi chinta roială, care este cea mai valoroasă mână în poker. Calculând numărul de permutări care duc la o chintă roială și împărțindu-l la numărul total de permutări posibile, se poate determina probabilitatea de a obține această mână rară. În blackjack, un alt joc popular de cazino, permutările sunt esențiale pentru determinarea șanselor de a obține o anumită sumă de puncte în mână (de exemplu, 21 puncte pentru un blackjack). În funcție de numărul de pachete de cărți folosite în joc și de cărțile vizibile ale dealerului, jucătorii pot folosi permutări pentru a calcula probabilitatea de a obține punctajul dorit sau de a depăși 21 de puncte și a pierde. Permutările au, de asemenea, un rol important în jocuri de noroc precum loteria și jocurile de bingo, unde extragerile numerelor sunt efectuate în ordine aleatorie. Jucătorii pot utiliza permutările pentru a evalua șansele de a câștiga, de a obține anumite combinații sau de a ghici corect extragerile. Combinări Combinările au o importanță semnificativă în jocurile de noroc, în special atunci când vine vorba de determinarea diverselor combinații sau aranjamente de cărți în jocuri precum pokerul și blackjack-ul. În poker, de exemplu, mâinile jucătorilor sunt evaluate pe baza combinațiilor de cărți pe care le au. Există diferite tipuri de mâini, cum ar fi perechi, chinte, culori sau chintă roială, iar calculul combinațiilor este crucial pentru a determina valoarea mâinii fiecărui jucător și câștigătorul potului. Combinările sunt, de asemenea, folosite pentru a calcula probabilitățile de a obține anumite mâini și pentru a lua decizii informate în timpul jocului. În blackjack, combinațiile sunt relevante în contextul punctajului mâinilor. Scopul este să se obțină un total de puncte cât mai aproape de 21, fără a depăși această cifră. Combinațiile posibile de cărți pe care le poți primi influențează șansele de a atinge sau de a depăși acest punctaj dorit. Calcularea acestor combinații pot ajuta în decizia când să se ceară încă o carte sau să să se solicite oprirea. În jocurile de noroc, cum ar fi keno sau loteria, combinațiile sunt folosite pentru a determina câștigătorii extragerilor de numere. Jucătorii pot selecta un set de numere, iar combinațiile posibile dintre acestea influențează premiile pe care le pot obține. Combinările sunt utilizate și pentru a calcula probabilitățile de a câștiga în astfel de jocuri. Concluzie Într-o lume în care incertitudinea și adrenalina se întâlnesc, cunoașterea matematicii este necesară pentru o înțelegere mai profundă a jocurilor de noroc. Este important să știți că nici matematica nu poate elimina complet elementul norocului din aceste jocuri, care rămâne întotdeauna o parte crucială a lor. Cea mai negativă parte a jocurilor de noroc care sunt într-o în continuă creștere în pretendenți este faptul că provoacă dependență extremă ce constă în tulburare legată de controlul impulsurilor care se manifestă prin nerezistența impulsului de a juca. ### Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu Compoziția și structura epopeii Țiganiada Epopeea este specia cea mai întinsă a genului epic și a fost cultivată în antichitate (Homer, Vergiliu), în Renaștere (Ariosto, Casti, Milton, Camões), precum și mai târziu, în „secolul luminilor” (Voltaire), în romantism (Klopstock). Ca operă epică în versuri, epopeea se definește prin următoarele caracteristici: narează evenimente și întâmplări eroice, istorice sau legendare, cruciale pentru existența unui popor; la acțiune participă un număr mare de personaje din viața reală, din mitologie (zei, sfinți, diavoli) sau personaje alegorice (Dreptatea, Ura, Răul, Binele etc.); datorită naturii personajelor, acțiunea se desfășoară pe cel puțin două planuri: unul al vieții reale și altul fantastic. Țiganiada, epopeea lui Ioan Budai-Deleanu, respectă în mare măsură caracteristicile genului epic, cu precizarea - pe care o face însuși autorul, Leonachi Dianeu (anagramă de la Ianachi Deleanu), în Prologul și Epistolia închinătoare cătră Mitru Perea (anagramă de la Petru Maer, Maior), vestit cântăreț - că Țiganiada este „o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțălept va înțălege!...”. În cele douăsprezece cânturi ale epopeii se înlănțuie, într-o desfășurare unitară, numeroase întâmplări. Pregătindu-se de război împotriva turcilor, Vlad Țepeș hotărăște eliberarea țiganilor și le stabilește „moșia” între Bărbătești și Inimoasa. Pentru a zădărnici planurile voievodului creștin, Satana fură pe Romica, logodnica lui Parpangel. În căutarea ei, Parpangel ajunge la palatul vrăjit, unde, în chip miraculos, se trezește Romica. Căutând-o în continuare, Parpangel întâlnește pe Argineanu, viteaz renumit, care, bând din fântâna cu apă care moleșește, cade într-un somn letargic. Dimpotrivă, bând din apa care înflăcărează, Parpangel se echipează cu armele voinicului și se pregătește să-i atace pe turci. Își aduce însă aminte de Romica și rătăcește fără țintă până îi întâlnește pe turci tocmai în clipa când aceștia atacau tabăra țiganilor. Îi alungă pe turci, înspăimântați mai mult de strălucirea armurii lui, dar, neîndemânatic, cade de pe cal și-și frânge oasele. E salvat de mama lui, Brândușa, care-l aduce în tabără, unde-l așteaptă Romica. În timpul tuturor acestor peripeții ale lui Parpangel, în tabăra țiganilor, Florescu, un bun povestitor, relatează faptele de arme ale lui Vlad Țepeș, care, ajutat de cetele de sfinți ce se luptă cu demonii, ajutoarele turcilor, îi înfrânge pe aceștia. De altă parte, țiganii comandați de Tandaler se luptă cu o cireadă de boi (Tandaler îi sfătuie să țină ochii închiși pentru a avea mai mult curaj) și ajung în tabăra plină de provizii a turcilor, pe care tocmai o părăsiseră. La nunta lui Romica, Parpangel povestește cele văzute în călătoria sa prin rai și prin iad. Țiganii se hotărăsc să-și întemeieze un stat al lor, drept care trimit delegați într-o adunare care să delibereze asupra formei de guvernământ: monarhie, republică sau guvernare mixtă. Dezbaterea însă degenerează în bătaie, țiganii se războiesc și se ucid între ei. Cei rămași se împrăștie. În urma trădărilor și uneltirilor boierești, precum și a unei hotărâri divine, Vlad Țepeș pleacă în pribegie. Armata însă e hotărâtă să continue lupta pentru libertate și noul comandant, Romândor, exprimă astfel hotărârea luată chiar împotriva voinței cerești: „Și dacă-i hotărât din vecie Patria să cază fără vină, Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie: Un mormânt ne-astupe ș-o țărină! Vrăjmașul alta nu rămână Făr' pământul și slava română!” Ultimele versuri ale epopeii sunt și ele semnificative pentru dorința arzătoare de libertate, pusă în cumpănă cu însăși viața. Într-un glas, armata lui Țepeș cere lui Romândor: „Du-ne (strigând), măcar în ce parte, Ori la slobozie sau la moarte!” Compoziția epopeii Țiganiada se evidențiază ușor. Există două planuri principale: unul, real, concret-istoric, în care evoluează Vlad Țepeș, armata sa, tabăra turcească, țiganii; celălalt, fantastic, alcătuit din locuri vrăjite, rai, iad etc., populat cu sfinți, îngeri, draci. Între aceste două planuri principale pendulează Parpangel - adevărat erou de epopee, dar de epopee alegorică - care le adună laolaltă în structura operei, completă cu alte numeroase planuri secundare și acțiuni episodice. Concepându-și astfel epopeea Țiganiada, autorul își creează pretextul de a zugrăvi în ansamblu societatea feudală, punându-i în dicuție, de pe poziții iluministe, instituțiile, reprezentanții, defectele omenești generate de ea: biserica, justiția, fanatismul și dogmatismul religios, obscurantismul, exploatarea, lăcomia, ipocrizia, trădarea. FRAGMENTE Cântul I ................................... 66 Întâi, dară, dintre toți purceasă Ceata lui Goleman vestită; Toți ciurari și feciori de acasă, Vai de-acela care-i întărâtă!... Trei sute era ei pe-ndelete, Afară de prunci, muieri și fete 67 Armele cele mai cumplite Era furce și rude de șatră, La vârv cu fier ager țintuit; Cu cestea-îndată trântea de vatră Pe vrăjmași de-aproape și de parte. Acolo să vezi capete sparte! 68 Steagul! de mânză codalbă-o piele Le era, de-aun părâng aninată, Pe care sta, cu roșii petele, O veșcă de ciur sus îndreptată. Cânta de marș în cimpoi foite, Bătând în ciure negăurite. 69 Ce să mai zic de-a lor voievod mare Goleman voinicul! Oh, acela, De nu-l va prăpădi v-o tâmplare, Nu va bate el în zadar lela, Nice va zăcea prăvălit pă spate Când i s-or fârși-în traistă bucate. 70 După-acește veniră nainte, Armați ș-în rânduri tocmite bine, Argintarii, de-inele și țânte Făcători, doao sute. Dar' cine Îi duce și le este povață? Tinăr Parpangel și mândru-în față. ................................... În cântul I, prin fața lui Vlad Țepeș defilează țiganii constituiți în cete, pe meserii, în drumul lor spre Bărbătești și Inimoasa: ciurari, argintari, căldărari, fierari, lingurari, aurari, lăieți. La fel ca în Cântul al XII-lea, în care descrie crunta bătaie dintre țigani, și aici Ioan Budai-Deleanu face dovada marii sale capacități artistice de a mânui mase mari de oameni, de a zugrăvi scene aglomerate. 77 Era nalt și ghizdav la făptură, Bun lăutariu, pre bun cântăreț; La toate faptele cu măsură, Iară de-inele meșter ales. Acest chip era voievod mare A zlătarilor mergând călare. ................................... Procedeul aproape invariabil al descrierii cetelor de țigani constă în:a) prezentarea cetei în ce are ea mai caracteristic;b) informații privind pe comandantul cetei, care, de regulă, este unul din personajele de seamă ale epopeii;c) referiri la steagul și la instrumentele muzicale ale cetei. 96 Pe-urmă-în rânduri groase, neîncheiate Mergea lăieții, goleții droaie, Mâncători zădarnici de bucate, Înarmați cu măciuci și cu maie; Muierile cu prunci mici în spate, De toate goale sau de jumătate. 97 Corcodel pe dânșii avea poruncă Să povățuiască-în rânduială, Corcodel care cu bobi aruncă Și cu vrăjituri oameni înșală. Ori cine ce va fura el știe, Spuindu-i dracu din răspântie. 98 Iară steagul era, după care Să ducea gloata de mortăciune Și de toate stârvuri mâncătoare, O tearfă-animată pe-o prăjină. Marșul suna-în cornuri mugătoare, Toți lolăindu-să-în gura mare. ................................... 51 Goleman era să mai înceapă A grăire, și de-abea cât zisă: „Toate-ahestea nu plătesc o ceapă!...” Când Sătana care-aci sosisă Dezbrăcând negura-întunecată, În chip de corb la țigani s-arată. 52 Și vrând să le facă-o nătărie, Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată, Câteva ori, ca ș-o ciocârlie Purure cântând cha! câr! și iată, Bietul Goleman, ce pe iarbă Șezând ura, să cufuri-în barbă!... 53 Și tot croncănind de-acolea mearsă, Iar' dintr-un nuor Sânt Ilie, Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă Tocma-într-a capului găvălie, Cât corbul cazu mort, iar' Sătana Fugi zberând ș-astupându-și rana. 54 De-această-arătare minunată, La toată, adunarea căzu greață. Toți să mira cu gura căscată Și de frică toți albisă-în față, Iar'ștergându-ș'barba Goleman Sudui de mamă pe croncan. ................................... Ioan Budai-Deleanu își subintitulează epopeea poemation eroi-comico-satiric. Într-adevăr, numeroase sunt elementele comice și satirice pe care le găsim în chiar descrierea defilării cetelor de țigani prin fața lui Vlad Țepeș. În strofele 51-54 găsim însă mai explicit câteva modalități comice: 1. Satana, forță supranaturală potrivnică lui Vlad Țepeș și deci și țiganilor, dar aliat turcilor, se travestește în corb și-l ridiculizează pe Goleman (strofele 51 și 52);2. La rândul lui, Sfântul Ilie - forță supranaturală potrivnică turcilor - ridiculizează pe Satana, trăsnindu-l (strofa 53);3. Ridicolul scenei este subliniat de comentariul jovial al autorului în strofa 54.Travestiul, ridicolul și ironia jovială sunt trei procedee comice frecvent întâlnite în Țiganiada. Cântul XI ................................... 2 Când văd omenirea ticăloasă, Cu totul oarbă și-întunecată, După mii și mii de-ani abea scoasă Din pruncie, în vrăji afundată, Plâng cu lacreme necontenite, Cum plângeai oarecând, Eraclite! 3 Când omul pe om strică ș-ucide Făr'nice-un folos sau trebuință, Ba muncindu-l, încă-în față-i râde, Când însuș' hulește-a sa ființă, Ce nu fac celelalte jivine, A fire-om atuncia mi-e rușine! 4 Săracă omenire-obidată! Nu-ți ajunge că vreme puțină De-a viețui în lume ț-e dată, Ș-acuș iară te-ntorci în țărână, Nu-ți ajung destul să primești Slăbiciunile tale firești? ................................... Cânturile X și XI reprezintă partea din Țiganiada în care țiganii dezbat forma de guvernământ ce ar trebui adoptată în viitorul stat. Autorul anticipează disursul lui Janalău cu un comentariu în care versurile îmbracă haina cernită a meditației sumbre, uneori amare, alteori satirice, asupra condiției umane. Meditația începe pe un ton aproape elegiac, cu accente asemănătoare cu cele din bocete. Este deplânsă soarta tristă a omului, victimă a pierderii, din diferite motive, a rațiunii. Pe măsură ce reflecția capătă un aspect mai analitic, ea devine în aceeași măsură o satiră cu accente pe alocuri sarcastice, fiind totodată o pledoarie pentru raționalitate, pentru toleranță între oameni, în cel mai curat spirit iluminist. Asupra analizei critice a scăderilor omenești în general, dar mai ales a concepțiilor și instituțiilor feudale, Ioan Budai-Deleanu va mai reveni indirect, în celelalte părți ale Cântului XI, prin intermediul țiganilor care iau cuvântul. Critica însă e un prilej de a avansa idei iluministe, pentru că ea se face de pe promontoriul noii filozofii a veacului luminilor. În această ordine, Janalău face la un moment dat teoria dreptului natural: „Deacă vom lua la socoteală Cum că toți oamenii de la fire Să nasc într-un chip, prin o tocmeală, Nice s-află-între dânșii-osăbire, Vom afla că-asemene dreptate Trebue s-aibă toți dreptate Trebue s-aibă toți în cetate”. În alt loc, Goleman spulberă mitul monarhului absolut care guvernează în virtutea dreptului divin, reducându-l la o dimensiune pământească proprie și lui: „Spuneți-m, rogu-vă, ce greutate Are-un vodă? Eu voi desvolbi-o: Doarme ca noi, pă dungă, pă spate, Sau cum vra, păn' (ce) să face zio; Apoi sculdându-să bea și mâncă, Sau îș razămă capul în brâncă...” Lăcomia reprezentanților bisericii este biciuită de Ciuciu: „Bine că scăpăm de-o mâncătură,Dumnezeu dă ei să ne ferească!Numa la părale și prescurăAhăst feliu dă oameni acum cască;Cu o mână te blogoslovesc,Cu alta dă-averi te jecuiesc”... iar lenea și parazitismul boieresc, de același Goleman: „Iar' în cât e pentru boierie, Ei încă șed în pălaturi nalte Toată zioa cu ciubuc în gură Ș-a vorbi câteodată să-îndură.” Stilul și arta literară în Țiganiada Un poem atât de întins ca Țiganiada, cu un conținut atât de bogat de idei, a ridicat autorului numeroase probleme, cu atât mai mult cu cât era prima asemenea realizare în literatura română. Ioan Budai-Deleanu dovedește însă nu numai curaj în confruntarea cu dificultăți întâmpinate, ci și cu măiestrie artistică de a le depăși. O primă observație se va opri asupra priceperii de a alcătui compozițional textul prin modalități foarte originale. Sintaxa poetică e variată și novatoare în cele mai multe cazuri. Sunt numeroase inversiunile topice folosite pentru evidențierea unora dintre problemele teoretice dezbătute. Între acestea, antepunerea epitetului este un asemenea procedeu. Procedeul enjambomentului, adică continuarea proproziției (frazei) dincolo de sfârșitul versului, e foarte des folosită și reprezintă emanciparea poeziei culte de poezia populară, care nu-l cunoaște. El demonstrează ușurința cu care Budai-Deleanu își continuă ideea fără să se „poticnească” de constrângerile prozodice, care nu-l stânjenesc însă deloc. Autorul le respectă doar în măsura în care acestea îl ajută în transmiterea cu ușurință a ideii. Poet de idei, Deleanu este preocupat în primul rând de acestea. Este, dealtfel, primul poet cult care se emancipează, prin enjambament, de versificația folclorică.Vocabularul folosit de Ioan Budai-Deleanu este foarte bogat și variat. Unele forme lexicale arhaice se datorează stadiului încă neevoluat al unor construcții morfologice: un vocativ, ca în Scrisoarea lui Neacșu, de la 1521, de pildă: „Tu le dăduși, oame ticăloase!” pentru omule; vom, pentru voim; mângâietoriu sau viitoriu, pentru mângâietor, viitor. Alte arhaisme sunt pur și simplu ale timpului, ieșite azi din uz sau cu rare întrebuințări: ghiaur, a blogoslovi, a chivernisi, price, sobor, a izvodi etc. Frecvente sunt formele regionale ale pronumelui (adjectivului) demonstrativ: ceia (aceia), ceștea (aceștia), ceste (aceste) etc., plus varianta arhaică ahăsta (acesta). În cântul XI, atât de bogat în idei moderne, nu lipsesc, bineînțeles, neologismele: autocrat, organizat, comisie, autoritate. Concluzii Pentru că se manifestă în mai toate domeniile de cultură ale secolului luminilor (filozofie, istorie, limbă, literatură), Ioan Budai-Deleanu este socotit cel mai de seamă reprezentant al variantei românești a iluminismului european, cunoscută sub numele de Școala ardeleană. Adept al generoasei filozofii luministe, autorul Țiganiadei rostește - direct sau prin gura eroilor săi - o înflăcărată pledorie pentru raționalitate în toate inițiativele omenești, pentru înțelegere și armonie între oameni și popoare. Ceea ce face din singura epopee a literaturii române o operă cu un conținut modern și mai ales de mare actualitate într-un moment când, pe plan mondial, rațiunea face vădite eforturile de a precumpăni slăbiciuni omenești ca: orgoliul nemăsurat, spiritul dominator, goana după înavuțire etc. Pe de altă parte, capodopera lui Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, marchează, în cultura română, începutul modenrizării literaturii noastre. Ea operează certe deschideri spre romantism și realism, fiind în același timp, ca epopee, singura operă mare a clasicismului nostru. Dacă ar fi fost publicată la vremea scrierii ei (1800-1812), ar fi putut marca serios, într-un sens pozitiv, dezvoltarea literaturii române de la începutul sec. al XIX-lea. Rămânând însă în manuscris până la 1875, literatura noastră a fost constrânsă să refacă tot ceea ce ar fi putut însemna pentru ea Țiganiada, în primul rând în ce privește limba literar-artistică. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu ### Cutia de carton - Istorie, specificații Cutia de carton, așa cum o cunoaștem astăzi, este rezultatul evoluției treptate a tehnologiei și a materialelor de ambalare, fără a fi asociată cu un singur inventator sau o singură invenție distinctă. Cu toate acestea, dezvoltarea cutiilor de carton a fost influențată de mai mulți factori și inovații de-a lungul timpului. Iată câteva puncte cheie care au contribuit la evoluția cutiilor de carton: Utilizarea cartonului: Cartonul ca material de ambalare există de secole. În Egiptul Antic și în alte civilizații antice, s-au folosit foi de papirus pentru a împacheta și a proteja obiectele valoroase. Hârtia și cartonul au fost utilizate pe scară largă în Europa începând din secolul al XIV-lea. Tehnica de ondulare a hârtiei: În secolul al XIX-lea, englezul Sir Henry Fourdrinier a dezvoltat o metodă de producere a hârtiei ondulate, cunoscută sub numele de mașina Fourdrinier. Această inovație a permis obținerea unui carton ondulat mai rezistent și a deschis calea către fabricarea cutiilor de carton cu structuri mai solide. Îmbunătățiri ale tehnologiei de producție: De-a lungul secolului al XIX-lea și al XX-lea, diferiți producători și inovatori au adus îmbunătățiri procesului de fabricare a cutiilor de carton. Aceste îmbunătățiri au inclus mașini specializate pentru tăierea, lipirea și plierea cutiilor, permițând producția lor în masă. Deși nu există un inventator specific pentru cutia de carton, putem aprecia contribuțiile multiple ale diferiților inovatori și tehnologi. Cutia de carton - Fabricarea În secolul al XIX-lea, au avut loc progrese semnificative în domeniul fabricării și utilizării cutiilor de carton. Cartonul ondulat a fost dezvoltat în jurul anului 1856 de către englezul Albert Jones și americanul Oliver Long, care au creat o mașină pentru fabricarea cartonului ondulat. Această inovație a permis obținerea unei structuri mai rezistente și mai flexibile, deschizând noi posibilități de utilizare pentru cutia de carton în diferite industrii. În același timp, existau și alte companii și inventatori care contribuiau la dezvoltarea și perfecționarea cutiilor de carton. De exemplu, compania britanică "Thornhill Crates and Containers Ltd", fondată în 1817, a adus îmbunătățiri semnificative în tehnologia fabricării cutiilor de carton, folosind tehnica lipirii foilor de hârtie umede între ele și apoi uscarea lor într-o formă corespunzătoare. Inovațiile tuturor contribuitorilor au fost revoluționare în industria de ambalaje, deoarece cartonul era mai ușor, mai ieftin și mai ușor de manipulat decât alte materiale de ambalaj utilizate în acea perioadă, cum ar fi lemnul sau metalul. Cutiile de carton au devenit rapid populare datorită versatilității lor și au fost utilizate inițial în special pentru ambalarea produselor alimentare și a produselor industriale. De-a lungul timpului, cutiile de carton au evoluat în design și tehnologie. Astăzi, există o varietate de tipuri și stiluri de cutii de carton, adaptate pentru diferite scopuri și industrii. Ele pot fi personalizate, imprimate și pot fi concepute pentru a oferi protecție și prezentare optimă a produselor. Cutia de carton a avut un impact semnificativ în industrie și comerț, asigurând o modalitate eficientă și convenabilă de ambalare, depozitare și transport a diferitelor produse. Cutiile de carton sunt utilizate în mod frecvent în logistica globală, în industria alimentară, în comerțul electronic și în multe alte domenii. Este important de menționat că există și alte inovații continue în domeniul cutiilor de carton, cum ar fi dezvoltarea de cutii reciclabile, cutii cu caracteristici de protecție îmbunătățite și soluții inovatoare de ambalare sustenabilă. Specificații cutii de carton O cutie de carton este o structură confecționată din carton rezistent, utilizată pentru ambalarea și transportul diferitelor produse. Specificațiile unei cutii de carton pot varia în funcție de nevoile individuale și de produsele pe care urmează să le ambaleze. Iată câteva aspecte cheie despre cutiile de carton: Dimensiuni: Fabricarea de cutii de carton se poate realiza într-o gamă largă de dimensiuni, în funcție de mărimea produsului pe care urmează să-l ambaleze. Acestea pot varia de la cutii mici, cum ar fi cutiile pentru bijuterii, până la cutii mari, utilizate pentru transportul electronicelor sau mobilierului. Material: Cutiile de carton sunt fabricate dintr-un material numit carton ondulat sau carton solid, în funcție de nivelul de rezistență necesar. Cartonul ondulat constă într-un strat de hârtie ondulată între două straturi de hârtie netedă, oferindu-i rezistență și durabilitate. Cartonul solid este format dintr-un singur strat gros de hârtie și este utilizat pentru produse mai ușoare. Structură și design: Cutiile de carton pot avea o varietate de forme și construcții, inclusiv cutii cu capac, cutii cu clapetă superioară, cutii cu fereastră, cutii cu divizare internă etc. Acestea pot fi personalizate pentru a se potrivi cerințelor specifice ale produsului și pot fi imprimate cu informații, logo-uri sau designuri personalizate. Folosire: Sunt folosite în diverse industrii pentru ambalarea și protejarea produselor. Aceste cutii de carton pot fi utilizate în comerțul electronic, industria alimentară, industria farmaceutică, industria de îmbrăcăminte, logistică și multe altele. Cutiile de carton asigură protecția produselor împotriva impactului, umidității, prafului și manipulării nepotrivite. Reciclare: Cartonul este un material reciclabil, ceea ce înseamnă că cutiile de carton pot fi colectate și reciclate pentru a fi transformate în noi produse din hârtie și carton. Reciclarea cutiilor de carton ajută la conservarea resurselor naturale și la reducerea impactului asupra mediului. Este important să menționăm că specificațiile exacte ale cutiilor de carton pot varia în funcție de producători și de cerințele specifice ale fiecărui client. ### Ioan Budai-Deleanu (1760-1820) Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760, Cigmău, Geoagiu, Hunedoara, România – d. 24 august 1820, Lemberg, Imperiul Austriac) este cel mai de seamă reprezentant al iluminismului românesc, prin opere cu caracter științific, dar mai ales prin Țiganiada. Om de cultură umanistă, Ioan Budai-Deleanu se formează la Facultatea de filozofie a Universității din Viena, unde intră în contact nu numai cu filozofia și literatura antică, ci și cu mișcarea de idei al veacului al XVIII-lea, cu filozofia luminilor, cu literaturile contemporane europene: franceză, italiană, germană, engleză. Pe de altă parte, relațiile cu Samuil Micu, Gh. Șincai și Petru Maior îl vor face sensibil la problemele naționale ale românilor. Deși departe de Transilvania (se stabilise la Lwow, în Galiția, din 1787), n-a rămas străin de frământările din țară. Se presupune că Budai-Deleanu a fost prezent în Transilvania în timpul pregătirii memoriului Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791), pentru că i se semnalează lipsa de la tribunalul din Lwow, unde era secretar. Opera lui Ioan Budai-Deleanu Opera filologică istorică a lui Ioan Budai-Deleanu e tot așa de importantă ca și a celorlalți reprezentanți ai Școlii ardelene. El este, în primul rând, autorul unei gramatici a limbii române, scrisă mai întâi în latină (Fundamenta gramatices linguae romanicae...), publicată la Lwow în 1818, apoi tradusă în românește (Temeiurile gramaticii românești) și rămasă în manuscris. Sunt apoi proiectate și realizate în parte două dicționare: Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc (în 10 volume) și Lexicon pentru cărturari (adică de neologisme). În domeniul istoriei, Ioan Budai-Deleanu a proiectat și a scris în parte o lucrare în limba latină, care trebuia să se ocupe de originea neamurilor care au locuit pe teritoriul românesc din cele mai vechi timpuri. Măsura întreagă, atât a erudiției sale filologice și istorice, cât și a talentului său literar, Ioan Budai-Deleanu a dat-o în opera poetică: poemul (neterminat) Trei viteji și mai cu seamă epopeea eroi-comico-satirică Țiganiada sau tabăra țiganilor. Epopeea lui Deleanu, singura de acest fel din literatura română, a rămas trei sferturi de veac în manuscris, fiind tipărită prima oară abia în 1875-1877. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Ioan Budai-Deleanu (1760-1820) ### Iluminismul Apariția iluminismului Iluminismul (luminism sau epoca luminilor) apare ca o nouă mișcare ideologică, filozofică și literară, în secolul al XVIII-lea, datorită dezvoltării generale a societății și a unor evenimente petrecute încă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în țările avansate din Europa, Anglia și Franța în primul rând. Evenimentul care constituie punctul de origine al noii mișcări este Revoluția burgheză din Anglia (1688), când parlamentul votează Declarația drepturilor omului. Era pentru prima oară în istorie când monarhia era negată în esența ei și se proclama suveranitatea poporului. Faptul constituie un mod nou, concret și eficient, de a aborda problema libertății și dreptății omenești. Felul mai mult teoretic, în planul ideilor, în care Renașterea aborda această problemă nu mai satisfăcea. Dezvoltarea burgheziei, clasă viguroasă dinamică și revoluționară în perioada ei de ascensiune, cerea o doctrină filozofică cuprinzătoare, care să sprijine procesul de emancipare a acestei noi clase sociale. Iluminismul se va cristaliza din punct de vedere ideologic la jumătatea secolului al XVIII-lea în Franța, unde va avea drept reprezentanți filozofi și literați străluciți, precum Montesquieu, Voiltaire, Rousseau, Diderot, d'Holbach, Helvétius etc. Ei vor colabora la realizarea celei mai strălucite sinteze a ideilor filozofice, estetice și social-politice: Enciclopedia. Din Franța, unde va pregăti Revoluția burgheză din anii 1789-1794, iluminismul va iradia în întreaga Europă, manifestându-se în chip felurit, în funcție de particularitățile fiecărei țări. În România, iluminismul și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala ardeleană, mișcare ideologică și literară a românilor, cu centrul în Transilvania, dar cu puternice ecouri în Moldova și Țara Românească. Iluminismul ca mișcare ideologică Iluminismul este mișcarea ideologică - filozofică, științifică, estetică și social-politică - a burgheziei în ascensiune din întreaga Europă. Ideologia iluministă are următoarele trăsături definitorii: raționalism, spirit laic, materialism mecanicist, toleranță religioasă, emancipare și ameliorare a ființei umane prin educație și cultură. De pe aceste poziții, iluminismul se manifestă ca mișcare de idei antifeudală. El pune în discuție, supunându-le unei temeinici judecăți critice, toate instituțiile feudale: monarhia absolută, dreptul, religia, biserica, școala. Reprezentanții iluminismului pun în circulație, pe baza acestei critici raționaliste, concepte noi ca, egalitatea și dreptul natural, suveranitatea poporului printr-un sistem ideal de guvernare (monarhia luminată), republica. La ideea de monarh și monarhie iluminată, iluminații ajungeau, de pildă, plecând de la constatarea că, prentru a împăca clasele sociale ce alcătuiesc societatea în epoca modernă, monarhul trebuie să fie un filozof (un om iluminat), capabil să înțeleagă mecanismele conviețuirii sociale. Pe baza dreptului natural, acesta trebuie să armonizeze clasele sociale prin reforme de sus în jos. Alți reprezentanți ai iluminismului erau radicali și respingeau chiar monarhia luminată, pledând pentru republică (de exemplu Radiscev, în Rusia). Cu toții respingeau însă monarhia absolută constituită în baza dreptului divin, pe care, ca raționaliști, îl socoteau o aberație. Contribuții substanțiale au adus iluminiștii și în domeniul școlii și al educației, considerate un drept al tuturor și o formă de eliberare spirituală de sub tirania dogmelor religioase și a superstițiilor. În acest sens, lupta pentru organizarea învățământului în limba națională (maternă) devenea o premisă de căpătâi, căreia toți i-au acordat o atenție deosebită. Pentru atingerea acestor idealuri de dreptate și libertate a individului, iluminiștii au văzut în literatură, artă, filozofie și știință mijloace indispensabile de influențare și luptă și le-au folosit ca atare. Iluminismul în cultura și literatura Europeană Mai toți reprezentanții iluminismului european sunt nu numai filozofi și oameni de știință, ci și scriitori. De aceea, literatura celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea (în România, și în primele decenii ale secolului al XIX-lea) este, aproape în întregime, pătrunsă de spiritul înnoitor al ideilor iluministe. Istoricii literari consideră că publicarea romanului epistolar satiric al lui Montesquieu, Scrisorile persane, marchează începutul literaturii iluministe, adică momentul pătrunderii în literatură a spiritului filozofic iluminist. Vom înțelege deci că tragediile și operele în proză ale lui Voltaire (Brutus, Zaira, Mahomet, Zadig, Candid), romanele și eseurile lui Diderot (Cugetări filozofice, Eseuri despre pictură, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jacques fatalistul) sunt tot atâtea modalități de a propaga idei iluministe: toleranța religioasă, respingerea fanatismului, elogiul libertății și al dreptății, toate comunicate sub forma unei aspre satire la adresa instituțiilor feudale. Din literatura iluministă franceză face parte și opera dramaturgului Beaumarchais, autorul binecunoscutelor comedii în care sunt biciuite prejudecățile feudale, Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro. Literatura europeană în epoca luminilor reține și alte nume de scriitori și alte titluri de opere din alte țări. În Anglia, Daniel Defoe scrie romanul de aventuri posibile, credibile, Robinson Crusoe, iar Jonathan Swift, romanul de aventuri fantastice Călătoriile lui Gulliver. În Germania, Lessing scrie fie studii de estetică literatură (Laocoon), fie drame (Emilia Galotti, Nathan Înțeleptul). În Italia, Giambattista Vico elaborează teoria dezvoltării istorice în cicluri, în opera sa de filozofia istoriei, Știința nouă. Tot aici, Carlo Goldoni ilustrează comedia iluministă în piese ca Bădăranii, Hangița, Evantaiul etc. În fine, în Rusia, iluminismul este reprezentat de gânditori și scriitori ca A.N. Radiscev, autor al unui jurnal de călătorie, Călătorie de la Petersburg la Moscova, în care se situează pe o poziție net revoluționară, îndemnând masele de iobagi la răscoală. Școala ardeleană - expresie a iluminismului românesc În Țările Române ideile iluministe pătrund mai târziu. Burghezia e slab dezvoltată în Moldova și Țara Românească și de aceea primele ecouri sunt receptate tot de reprezentanții feudalității. Enciclopedia interesa, de pildă, în 1778, pe episcopul Chesarie de Râmnic și, în 1802, pe domnitorul Constantin Ipsilanti. În schimb, în Transilvania, tânăra burghezie românească, mai dezvoltată datorită deschiderii spre Occident, va resimți acut injustețea vechiului tratat al celor trei națiuni, Unio trium nationum (1437). Lipsită de egalitate în drepturi cu naționalitățile privilegiate, burghezia românească din Transilvania e mai receptivă față de noile idei, mai cu seamă în latura lor națională. Iluminismul se va grefa aici pe ideologia unei națiuni subjugate de Imperiul Habsburgic. Reprezentanții ei intelectuali inițiază o mișcare ideologică, politică, literară și social-culturală de esență iluministă, cunoscută sub numele de Școala ardeleană. Școala ardeleană are o contribuție deosebită la dezvoltarea și organizarea învățământului în limba română prin înființarea de școli (ca director al școlilor române, Gh. Șincai înființează 300 de școli), tipărirea de manuale școlare etc. Marile idei iluministe propagate de ea vor fi valorificate în domeniul istoriei și al filologiei, puse în slujba idealurilor de libertate națională și socială. Reprezentanții oligarhiei chezaro-crăiești negau românilor dreptul de stăpâni ai locurilor lor de baștină, socotindu-i „tolerați”. Intrând în polemică cu ei, corifeii Școlii ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu) au scris opere de ținută științifică deosebită, în care, cu argumente istorice și filozofice, continuându-i pe cronicari, dovedeau latinitatea limbii și a poporului român, continuitatea neîntreruptă a românilor pe meleagurile vechii Dacii, unitatea poporului român. Conținutul umanist al iluminismului Școlii ardelene În lucrări istorice și filologice, autorii desfășoară o amplă bătălie științifică. Ridicându-se împotriva celor care contestau drepturile românilor, reprezentanții Școlii ardelene preiau unele argumente ale cronicarilor - pe Miron Costin și pe Dimitrie Cantemir ei îi citează ca pe adevărate autorități în materie - cărora le adaugă un conținut nou, adecvat noilor stadii ale luptei. Dacă cronicarii vorbesc cu mândrie patriotică despre originea latină a limbii și poporului român, iluminiștii ardeleni folosesc argumente în lupta ce țintea la cucerirea egalității în drepturi cu naționalitățile privilegiate din Transilvania. Dovezile istorice și filologice sunt suficiente pentru a demonstra „noblețea” de origine a poporului român. În consecință, primii îndreptățiți la privilegii ar fi românii: ei stăpânesc aceste meleaguri din vechime, iar ca urmași ai romanilor sunt și „nobili”. Dar potrivit filozofiei iluministe, reprezentanții Școlii ardelene nu-și opresc argumentația la acest aspect, ci pledează pentru conviețuirea pașnică, pentru înțelegerea între diferite națiuni în virtutea ideii progresiste a egalității în drepturi. Petru Maior, de exemplu, afirma: „Cu adevărat că nimic este mai potrivit cu natura, decât ca națiile cele... cultivate să se îngrijească pentru luminarea celorlalte nații ce sunt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii deopotrivă au trup și suflet, pricepere și voință... Deci dar toate națiile firește se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor nații sunt numai întâmplătoare”. El dădea națiunii de noblețe un sens modern, progresist: „…potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluându-se în seamă întâmplarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu ajutorul alteia spre înaintarea culturii, de la care depinde fericirea pre pământ; aceasta dacă o face vreo nație arată că au ajuns la adevărata cultură (luminare) și că trebuie a se zice în adevărat nobilă, iar din contră, dacă cineva într-aceea se silește ca să pună piedici și culturii sale, ori luminarii altei nații, lămurit arată că se află încă și acum în vechea barbarie și greu păcătuiește împotriva naturii, mama tuturor, care poruncește a se îndeplini înțelegerea și voința fiecăui om”. Ideea iluministă a dreptului natural, a legii firii, încălzește în cel mai pur spirit umanist gândurile reprezentantului Școlii ardelene. La două secole de la așternerea lor pe hârtie, ele vobresc elocvent generațiilor de azi, slujind același deziderat fundamental al omenirii: înțelegerea între oameni, între națiuni și popoare. Cu alte mijloace, în cadrul epopeii Țiganiada, Ioan Budai-Deleanu face loc ideii de libertate deplină în dezvoltarea multilaterală a personalității umane, ridicându-se, ca altădată umaniștii Renașterii, împotriva a ceea ce limitează orizontul cunoașterii omenești, condamnându-l pe om la o condiție subumană: Înveți dogme care nice-o minte Le cuprinde,-obiceaiuri afară De fire și crezământuri sfinte, Însă nice-o știință-adevărată, Nice-o precepere și simțire Potrivită cu-omeneeasca fire. Tu înveți pe om ca el să nu vază Când vede, să nu știe când știe, Iar'-cându-i dea crede, să nu crează, Zicându-i că mintea-i nebunie, Simțirea-i patimă rușinată, Firea-i tot de una necurată. (Strofele 16, 17 - Cuvântul XI) Animații de puternice sentimente patriotice, în dorința lor de a fi convingători în argumentație, reprezentanții Școlii ardelene emit unele teorii exagerate, depășite azi din punct de vedere științific. Ei afirmă, de pildă, - și susțin cu tărie, preluându-l dealtfel pe Cantemir - ideea purității etnice latine. Potrivit acestei teorii, romanii ar fi exterminat, la venirea lor în Dacia, pe toți băștinașii, astfel că românii sunt romani puri. O eroare asemănătoare comit cărturarii Școlii ardelene în domeniul limbii. Pentru a dovedi latinitatea limbii române, ei propun scrierea etimologică. În același sens, pledează și pentru scoaterea cuvintelor nelatine din vocabularul limbii române. Mai târziu, dându-și seama de imposibilitatea aplicării propunerilor lor, vor reveni asupra acestor idei. Lupta pentru dobândirea egalității în drepturi s-a dus în Transilvania nu numai pe tărâmul științific, ci și pe cel politic. În 1971, reprezentanții Școlii ardelene redactează un memoriu intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, semnat „de cler, de nobilime, de starea militară și cetățenească a întregii națiuni române din Transilvania” și înaintat Curții imperiale de la Viena. Contribuția iluminiștilor ardeleni la dezvoltarea conștiinței naționale și a culturii române este foarte importantă. În opere istorice și filologice de mare erudiție, ei preiau de la cronicarii umaniști problema originii poporului și a limbii române, a continuității neamului românesc în spațiul carpato-danubiano-pontic și o duc mai departe, punând în slujba susținerii ei ideile generoase ale iluminismului. Introducerea (sau grăbirea introducerii) alfabetului latin în scrierea limbii române, îmbogățirea lexicului ei cu termeni neologici (mai ales de origine romanică) sunt, pe de altă parte, elemente care au facilitat modernizarea limbii române literare. De asemenea, în practica social-culturală, iluminiștii ardeleni trebuie socotiți printre organizatorii de seamă ai învățământului românesc din Transilvania. În Țara Românească și Moldova iluminismul are alte particularități. Aici avem de consemnat, în planul practicii politice, Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Aceasta, ca și Eteria - mișcarea pentru libertate națională a grecilor -, nu era străină de atmosfera iluministă, care în sud-estul Europei dăinuie încă la 1821. Dealtfel, ideile iluministe vor continua să apară, în toată prima jumătate a secolului al XIX-lea, în operele literare ale unor boieri luminați ca Dinicu Golescu, autor al unui jurnal de călătorie, Însemnare a călătoriei mele, în poeziile lui Iancu Văcărescu și Costache Conachi, în activitatea și scrierile reprezentanților tinerei burghezii de dincoace și de dincolo de munți: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, I.H. Rădulescu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian. Dintre reprezentanții iluminismului românesc, cel care va lăsa o remarcabilă operă literară va fi Ioan Budai-Deleanu, autorul epopeii Țiganiada și al poemului Trei viteji. Concluzii Iluminismul apare ca mișcare de idei în momentul în care burghezia se afirmă tot mai categoric pe plan politic. Originea lui se află în Declarația drepturilor omului. Filozofia iluministă se cristalizează în secolul al XVIII-lea în Franța prin gânditori de prestigiu european: Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau, d'Holbach, Helvétius. Din Franța iluminismul se răspândește în întreaga Europă. În Țările române ideile noii mișcări pătrund în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și persistă în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Expresia cea mai tipică a iluminismului românesc o capătă mișcarea ideologică politică, literară și social-culturală a românilor din Transilvania subjugată de Imperiul Habsburgic, pentru libertate socială și națională, cunoscută sub numele de Școala ardeleană. Reprezentanții acestei mișcări au fost oameni de înaltă cultură științifică, filologică și istorică, scriitori. Ei și-au pus cunoștințele și talentul în slujba idealurilor de libertate națională, într-o vreme când dreptul de stăpâni autentici ai teritoriului pe care-l locuiau de milenii le era contestat. Aducând argumente în sprijinul latinității limbii și poporului român, al continuității poporului român pe teritoriul vechii Dacii, în ciuda unor exagerări, corifeii Școlii ardelene se manifestă ca înalte conștiințe ale poporului în descendența cronicarilor, prelungind umanismul renașterii cronicărești în atmosfera înnoitoare a iluminismului. În plan literar, Școala ardeleană reprezintă o punte de legătură cu iluminismul Europei Occidentale. Sub influența acestuia începe procesul de modernizare a literaturii române. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Iluminismul ### Trotineta electrică - Istorie și evoluție Trotineta electrică este o invenție în rapidă creștere. Caracteristicile ei ecologice și conveniența utilizării alimentează o piață în plină expansiune în întreaga lume. Prima trotinetă electrică a fost inventată în 1918 de Arthur Gibson și Joseph Merkel. Autoped-ul a fost prima trotinetă cu motor produs în serie. Online Bike Museum explică faptul că Autoped-ul, prima trotinetă motorizată produsă în masă în SUA, era "în esență, o trotinetă pentru copii, cu un motor montat deasupra roții din față". Deși unele rapoarte afirmă că putea atinge viteze de 35 de mile pe oră, coloana de direcție acționa ambreiajul și frâna, ceea ce făcea ca mersul să fie "nesigur" când atingea 20 de mile pe oră. În 1918, compania Eveready Battery Co a cumpărat o parte din companie și s-a montat o baterie și o bobină pe aparat. A fost acum promovat ca Eveready Autoped. Această mașină fascinantă reprezintă primul model de trotinetă electrică din lume. A fost singurul motociclu construit în New York City. Deși adoptat de Poșta SUA și alte servicii, precum și de femeile interesate de modă din Europa și America, a fost utilizat și de membrii bandelor din New York pentru evadări rapide - puteau merge cu motorul în josul aleilor înguste pentru a scăpa de polițiștii care îi urmăreau cu mașinile. În cele din urmă, din cauza crizei din SUA, Autopedurile nu au avut succesul pe care îl meritau. Cu toate acestea, compania nu s-a oprit și a continuat să dezvolte diferite vehicule. Primele trotinete electrice pe benzină în poziție verticală, după Autoped, au fost lansate de Go-Ped în 1986. Designul cu profil jos a propulsat al doilea mare boom al trotinetelor în anii '90, cu o platformă mare în mijloc pentru picioarele riderului și motorul montat pe roata din spate. Transportul personal electronic a devenit în cele din urmă fezabil după dezvoltarea bateriilor cu ioni de litiu în 1991, cele mai eficiente și prietenoase cu mediul până în prezent, care au fost utilizate pe scară largă în produsele de consum în deceniul următor. Scuterele au devenit din nou o formă populară de transport, datorită companiilor precum Micro și Razor. Go-Ped a introdus prima trotinetă electrică în 2001, iar în curând după aceea, companiile concurente au început să creeze propriile trotinete electrice. Ceața din istoriei Istoria trotinetelor electrice este marcată de multe încercări eșuate, de modele mai puțin cunoscute și de detalii adesea dificil de verificat ale companiilor care nu mai există. De exemplu, în aceeași perioadă în care a fost introdus primul scuter cu motor, Autoped-ul, compania Steirische Fahrzeugwerke A.G. a introdus și Austro Motorette în apropierea Austriei. Modelele timpurii de trotinete electrice, chiar până la sfârșitul anilor '90, erau în mare parte design-uri de dimensiuni mari, adesea denumite moped. Aceste design-uri mai mari permiteau instalarea bateriilor voluminoase necesare pentru funcționarea pe distanțe lungi. Popularitatea tot mai mare a trotinetelor electrice poate fi atribuită parțial progreselor în tehnologia bateriilor. Trotineta electrică de astăzi Trăim într-o perioadă fascinantă. Tehnologia avansează într-un ritm uimitor în comparație cu istoria noastră. Multe dintre aceste progrese în tehnologia de consum pot fi atribuite avansurilor în tehnologia bateriilor. Scuterele electrice au fost limitate în trecut de baterii voluminoase sau de design-uri ineficiente cu acumulatori de plumb. Progresele în tehnologia de ioni de litiu au oferit o opțiune mai mică, mai puternică și mai durabilă, ajutând la propulsarea scuterelor electrice pliabile în fruntea tehnologiei de transport personal. În prezent se regasăsesc o varietate de modele cu design-uri încântătoare, fiind produse pe scară larga petru toate vârstele, de la trotinetă electrică pentru adulți, până la trotinetă electrică pentru copii. Referințe:Wikipedia - "Electric Motorcycles and Scooters"Wikimedia Commons - "Lady Florence Norman" ### Vasile Pârvan (1882-1927) Vasile Pârvan (1882-1927) s-a născut la 28 septembrie 1882, în comuna Huruiești, județul Bacău, ca fiu al unui învățător. După mamă, se înrudea cu filozoful materialist Vasile Conta (1845-1882). Urmează liceul la Bârlad, apoi devine student la Facultatea de litere din București, unde contactul cu istoricii Ion Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga va marca definitiv formarea sa ca om de știință. Trimis, ca bursier, la studii, în Germania, se specializează în istoria antică și tipărește câteva lucrări ce dovedesc calități excepționale de cercetător. În 1909 este ales membru corespondent al Academiei Române și numit profesor de istorie antică la Universitatea din București. Devenit în scurt timp unul dintre arheologii români de frunte, Vasile Pârvan făcea, în 1913, după alegerea sa ca membru activ al Academiei, următoarea profesie de credință, caracteristică pentru orice mare umanist: „M-am deprins a vedea doar două lucruri vrednice de străduințele și iubirea noastră: cultul pios al amintirii lăsate de resturi și ruine, cultul entuziast al geniului omenesc, continuu învins și continuu din nou bituitor.” Astfel, Vasile Pârvan se lega, peste timp, în gând, aspirație și faptă cu cronicarii (Ureche, Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Cantemir), în strădania de a scoate din negura uitării faptele înaintașilor și de a le oferi drept pildă contemporanilor. Opera lui Vasile Pârvan Cercetările în domeniul arheologiei și gândurile despre viață ale savantului au fost valorificate în numeroase studii, articole, comunicări, referate, dar mai ales în volumele sale: 1. Idei și forme istorice, București 1920;2. Memoriale, București 1923;3. Începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923;4. Getica: O protoistorie a Daciei, București 1926 (lucrare masivă, însumând 850 de pagini, fundamentală pentru ultimul mileniu de istorie de dinainte de era noastră a strămoșilor poporului român. Titlul conține termenul getica, la plural în limba latină, adică getice, ceea ce s-ar putea citi: probleme privitoare la geți);5. Dacia - Civilizațiile antice din țările capato-danubiene, Cambridge, 1928 (deci apărută postum, tradusă în franceză, limbă în care redactase autorul, în englezește. În românește s-a publicat prima oară în 1937. Lucrarea reprezintă o privire sintetică asupra evoluției civilizațiilor din teritoriile locuite de strămoșii noștri preromani, urmărită în strânsă legătură cu evoluția civilizațiilor popoarelor vecine). Dacă până la Vasile Pârvan în studiile istorice despre originea românilor precumpănitoare era ideea romanității, după apariția lucrărilor lui a devenit evidentă și contribuția covârșitoare a culturii și civilizației geto-dace în plămădirea poporului român. Vasile Pârvan însuși sublinia rolul catalizator pe care civilizația romană l-a avut în evoluția ulterioară a culturii naționale românești: „Ideea-mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei”. Dar ținea să precizeze în același timp importanța înaintașilor săi întru istoriografie: „Istoriografia românească din Moldova, Ardeal și Țara Românească e creatoarea conștiinței naționale superior culturale a poporului nostru.” Înzestrat cu o capacitate intelectuală excepțională, Vasile Pârvan era în același timp animat de fierbinți idealuri umanist-patriotice, validate practic prin dăruirea totală cauzei poporului din care făcea parte. Savantul a trăit arzând ca o flacără, stinsă, din păcate, prea repede: Vasile Pârvan a încetat din viață la vârsta de numai 45 de ani, înainte de a fi adăugat operei sale de arheolog și filozof al istoriei și alte lucrări, pe care le pregătea cu minuțiozitatea ce-i era caracteristică: „Când semenii tăi - scria el în articolul Datoria vieții noastre din volumul Idei și forme istorice - te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu ești un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de-ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai”. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Vasile Pârvan (1882-1927) ### Nicolae Iorga (1871-1940) Nicolae Iorga (1871-1940) s-a născut la 5 iunie 1871 la Botoșani și rămâne orfan de tată la vârsta de 5 ani. Este un adevărat fenomen, dovedind în timpul studenției o precocitate uluitoare, care se va materializa în anii următori în lucrări de valoare autentică. La 18 ani absolvă cursurile universitare și pleacă, pentru a-și desăvârși calificarea profesională prin doctorate, în străinătate, mai întâi la Paris, apoi la Berlin și Leipzig de unde face numeroase călătorii de studii în toată Europa, cercetând arhivele din Paris, Berlin, München, Dresda, Nürnberg, Viena, Genova, Milano, Veneția, Bologna, Ferrara. Din arhivele acestor centre de cultură europeană tânărul savant adună cu febrilitate documente referitoare mai cu seamă la istoria națională, pe care le va publica în anii următori în numeroase volume, convins că fără o documentație severă nu se poate scrie adevărata istorie a românilor. Opera lui Nicolae Iorga Revenit în țară, în 1894, la vârsta de 23 de ani, este numit profesor la Universitatea din București. Începe acum, paralel, o susținută activitate în publicistica literară a vremii, devenind, între 1903 și 1906, ideologul și directorul (din 1905) al revistei Sămănătorul. Unică în întreaga lume prin vastitatea ei, bibliografia lui Nicolae Iorga include opere de istorie națională și europeană monumentale, titluri de referință în istoriografia universală, ca următoarele: 1. Geschichte des Rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (Istoria poporului român în cadrul formațiilor sale statale), două volume, Gotna, 1905;2. The Byzantine empire (Istoria Imperiului Bizantin), London, 1907;3. Geschichte des Osmanischen Reiches(Istoria Imperiului Otoman), 5 volume, Gotha, 1908 și 19013;4. Istoria românilor, 10 volume (1936-1939);5. Istoria lui Mihai Viteazul, două volume, 1935. Aceste lucrări, împreună cu numeroase altele, au marele merit de a fi contribuit substanțial la integrarea istoriei României, în contextul istoric universal. Când a fost ucis, în mod bestial, de către legionari, în 1940, marele om de știință lucra la o imensă Istorie universală. Nicolae Iorga a fost și un istoric literar de mare valoare, a cărui contribuție este excepțională mai ales în latura ei documentară, nu însă fără a se impune și prin acuitatea interpretativă, prin modul convingător în care demonstrează originalitatea culturii românești: 1. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), două volume, 1901;2. Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, 1904;3. Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, 3 volume, 1907-1909;4. Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor, 3 volume, 1920-1925;5. Istoria literaturii românești contemporane, două volume, 1934. În fine, savantul Nicolae Iorga a fost și un remarcabil scriitor. Sunt de amintit: 1. O viață de om - Așa cum a fost, 3 volume, 1934;2. Oameni cari au fost, 4 volume, 1934-1939;3. Memorii, 7 volume, însemnări zilnice, făcute între 1917-1938;4. Piese de teatru de inspirație istorică: Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia. ### Istoria ieroglifică - Comentariu literar Istoria ieroglifică - Comentariu literar Complexitatea valorică a lucrării Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir ca operă literară începe cu subsumarea ei unei anumite specii a genului epic. Dacă e adevărat că e un roman istoric, pentru că înfățișează viața politică și socială din Moldova și Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, nu e mai puțin adevărat că este în același timp un roman autobiografic. În centrul întâmplărilor se află însuși autorul, care adoptă însă formula alegorică de fabulă prin „metoda de a travesti observația asupra oamenilor în figurația zoologică”, cum spune G. Călinescu. Cum însă este o operă izvorâtă din ură și răzbunare, romanul devine adesea pamflet politic prin atacurile cu adresă precisă, chiar dacă mascată alegoric, la oameni politici de marcă ai timpului. În fine, Istoria ieroglifică este un roman-eseu prin paginile care dezbat probleme de viață, reflecții etice, idei filozofice, într-un spirit deopotrivă umanist și iluminist. Istoria ieroglofică este o narațiune alcătuită din 2 părți. Un rezumat foarte concentrat al romanului trebuie să rețină următoarele date. Materialul epic se organizează în jurul disputei dintre împărăția patrupedelor (Țara Leului, adică Moldova) și împărăția păsărilor (Țara Vulturilor, adică Țara Românească). În fapt, lupta se dă între Corb (Constantin Brâncoveanu) și Inorog (Dimitrie Cantemir). Aducând daruri la templul lăcomiei din Împărăția peștilor (Imperiul Otoman), Corbul reușește înlocuirea Vidrei cu Struțocămila la cârmuirea patrupedelor. Din cauza numeroaselor victime pe care Struțocămila (domnitorul Mihai Racoviță), ajutată de Pardos, Urs, Leu, Vulpe, Mâță sălbatecă etc., le face în rândul dobitoacelor mici, acestea se răscoală. Corbul și Struțocămila bănuiesc că Filul (Antioh Cantemir) și Inorogul (Dimitrie Cantemir) uneltesc în Împărăția peștilor împotriva lor și pun la cale prinderea Inorogului. Șoimul (Toma Cantacuzino) este cucerit de prietenia Inorogului și capturarea acestuia eșuează. Dar Cameleonul (Scarlat Ruset), lingușindu-l pe Corb, întinde Inorogului o cursă, îl prinde și-l predă crocodililor (corpul jandarmeriei turcești). Părăsit de toți, până și de fratele său, Filul (elefantul), care l-ar fi putut ajuta, Inorogul reușește totuși să scape. În cele din urmă, datorită unor schimbări în conjunctura politică, Corbul e nevoit să se împace cu Inorogul și să accepte la cârmuirea patrupedelor pe Fil, fratele Inorogului. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Istoria ieroglifică - Comentariu literar ### De neamul moldovenilor - Comentariu literar Lucrarea De neamul moldovenilor cuprinde șapte capitole, în care Miron Costin împletește datele referitoare la Italia și Imperiul Roman cu cele privind situația Daciei în momentul cuceririi ei de către Traian, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii. Având de combătut falsurile privitoare la nașterea poporului român, autorul imprimă lucrării un ton polemic, uneori vehement, dar întotdeauna demn. Lucrarea De neamul moldovenilor se repartizează astfel pe cele șapte capitole: capitolul I - prezentarea geografică șo etnografică a Italiei, ținându-se demonstrarea originii comune a italienilor și românilor; capitolul al II-lea - formarea Imperiului Roman, întinderea lui, dovedite prin valorificarea legendelor privitoare la întemeierea Romei, existente în epopeea lui Vergiliu, Eneida; capitolul al III-lea - înfățișarea Daciei, patria strămoșilor noștri autohtoni; capitolul al IV-lea - vorbește despre cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian, precum și despre expansiunea romanilor în Asia și Africa; capitolul al V-lea - este consacrat argumentării originii romane a poporului român pe baze arheologice (cetăți vechi, podul lui Traian de pe Dunăre, turnul lui Sever, Columna lui Traian de la Roma); capitolul al VI-lea - aceleași probleme, dar cu argumente filozofice și etnografice; capitolul al VII-lea - încearcă să completeze răstimpul între colonizarea Daciei de către romani și întemeierea Moldovei, dar lucrarea nu e terminată. De neamul moldovenilor - Comentariu literar Fragmentul citat face parte din Predoslovia către cititoriu. Ea cuprinde trei idei principale, vizând scopurile urmărite de autor în lucrare: 1) să stabilească împrejurările istorice care au determinat nașterea „neamului moldovenescu și muntenescu și câți sunt și în țările ungurești cu acest nume, români...”, 2) să combată falsurile („basnele”) rezultate din interpolările („adăosăturile”) pe care Mihail Călugăreanu și mai ales Simeon Dascălul le făcuseră copiind cronica lui Ureche; 3) să infirme teoriile greșite, aprținând unor istorici ca Aeneas Sylvius sau Iane Zamovschii, privitoare la etnogeneza românească. Trebuie, de asemenea, reținută atitudinea probă a lui Miron Costin față de înaintașul său, Grigore Ureche, căruia îi recunoaște osteneala de a fi început scrierea istoriei Moldovei, animat de puternice sentimente patriotice: „Laud - zice Costin - osârdia răposatului Urechie vornicul, carile au făcut de dragostea țării letopisețului său... că numai lui de această țară i-au fost milă...”. Predoslovia - ca întreaga lucrare dealtfel - are o valoare deosebită, și din punctul de vedere al limbii române literare. Fiind o operă științifică, autorul o redactează într-o limbă îngrijită, izvorâtă din cunoașterea particularităților graiului moldovenesc, filtrat însă de un cărturar deprins cu subtilitățile limbii latine. Este vădit la tot pasul efortul umanismului pentru a eleva expresia moldovenească, concentrată, directă, orală („cându ocărăsc într-o zi spre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”), alternând-o cu fraza îndelung elaborată, în perioada amplă de tip latin, adesea cu verbul predicator la sfârșit, după un lung șir de enumerări. Între asemenea fraze lucrate cu migală apar din când în când pasaje redactate în cea mai firească limbă populară, autorul adresându-se direct, cu căldură sufletească, beneficiarului muncii sale, cititorului: „Eu, iubite cetitorule, nicăieri n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, și viiața mea, Dumnezeu știe, cu ce dragoste pururea la istorii, iată și pănă la această vârstă, acum și slăbiă”. Frumusețea artistică a unor asemenea rânduri constă în folosirea expresiilor plastice, pline de sugestie, construite prin perifrază populară: „la cumpănă au stătut sufletul nostru”, „ieste inimii durere”, „biruit-au gândul”, „a scrie ocară vecinică” etc. Expresii ca acestea sau cuvinte regionale ori arhaice azi (osebit, neștene - cineva, a oblici, osârdie, a cerca, izvod etc.), întâlnite în construcții frazeologice savante conduse cu abilitate, înviorează stilul, îl fac mai comunicativ, ușurează degajarea ideii și-l deprind pe cititor cu subtilitățile textului științific. Cu termeni populari desemnează Miron Costin și pe istoricii cu care intră în polemică. Aceștia sunt pizmași și zavistnici. Concluzii Scrisă într-o astfel de limbă, De neamul moldovenilor contribuie substanțial la dezvoltarea stilului îngrijit, cult. Echilibrul perfect între fondul științific, conținând argumentații strânse sau pledeoarii ample, și stilul elevat sprijinit pe fondul lexical autohton și pe particularitățile sintactice ale limbii vorbite face din lucrarea lui Miron Costin o carte de aleasă limbă românească din secolul al XVII-lea, scrisă cu intensă participare afectivă izvorâtă din sentimentul dragostei de țară. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – De neamul moldovenilor - Comentariu literar ### Tot ce trebuie să știi despre sterilizarea și microciparea la câini: importanță, riscuri și recomandări Momentul aducerii unui animal de companie acasă poate fi plin de emoție și amuzament, în special dacă acesta are un comportament jucăuș. Când vei începe să îl obișnuiești să îți răspundă sau să îl gâdili pe burtă, va fi puțin probabil să-ți treacă prin minte că acesta va avea cândva propriii pui. Totuși, niciodată nu este prea devreme să te gândești la castrarea la caini sau la sterilizarea lor. Importanța castrării câinilor Cu siguranță, ai observat cel puțin o dată manifestările unui câine în perioada de călduri și neplăcerile create de acest comportament. Există mai multe avantaje în ceea ce privește etapa de castrare câine de care poate beneficia patrupedul tău, în funcție de sex. Printre acestea se află un risc scăzut de îmbolnăvire și un comportament mai bun. Beneficiile castrării unui câine mascul: Previne tumorile testiculare și reduce riscul cancerului de prostată și al altor infecții. Reduce posibilitatea unor tumori și hernii în partea de jos, care sunt uzuale la câinii mai bătrâni, necastrați. Poate reduce impulsurile agresive naturale, ceea ce scade posibilitatea ca animalul tău de companie să se rănească prin lupte. Previne părăsirea locuinței pentru căutarea unei partenere. Poate ameliora comportamentul neplăcut, cum ar fi marcarea teritoriului sau încercarea de a se împerechea cu obiecte/oameni. Beneficiile sterilizării unui câine femelă: Reduce riscul de cancer mamar care poate fi fatal. Reduce riscul de infecții ale uterului, cunoscute drept piometru. Previne sarcinile nedorite care pot surveni în urma împerecherilor accidentale. Previne apariția gestațiilor false ce pot duce la probleme de comportament și afecțiuni medicale. Cățelușa după sterilizare se va simți mult mai bine și nu va avea stări de nervozitate sau dorința de a părăsi locuința. Dacă operația de sterilizare este umflată, trebuie contactat veterinarul. Beneficiile sterilizării sau castrării câinilor pentru proprietari Nu vei întâmpina probleme de comportament precum călarirea canapelei, a pernelor sau a picioarelor. E posibil să observi că un câine castrat se împerechează cu obiecte, dar acest comportament va trece în scurt timp. Vei evita riscul ca un mascul să fugă pentru că a simțit o femelă gata de împerechere. Vei evita cheltuielile cu îngrijirea femelei pe perioada sarcinii. Vei evita înmulțirea numărului de câini fără proprietar. Vei evita perioada de menstruație la femele, perioadă ce necesită o igienă suplimentară. Per total sterilizarea câinilor sau castrarea lor este o idee bună atât pentru ei cât și pentru proprietar. Riscurile pe care le implică castrarea Interventiile pentru castrare câine sunt consierate operatii de rutina si, in mod normal, nu implica probleme. Bineinteles, ca și în cazul oamenilor, orice intervenție chirurgicală ce presupune anestezie generală, poate avea anumite riscuri, generate de modul în care organismul supoarta anestezia. Câinii trebuie evaluați din punct de vedere medical, înainte de procedură, pentru a elimina problemele de sănătate ascunse ca: boli ale ficatului, rinichilor sau inimii. Exista multe preconcepții legate de aceasta procedură, care împiedică uneori stăpânii să ia decizia corectă. Iată câteva dintre ele: Câinele castrat se va îngrășa– FALS: atât timp cât stapanul asigură alimentația potrivită și un nivel optim de activitate fizică, un câine castrat nu va lua în greutate Câinele îsi va modifica personalitatea – FALS: castrarea poate ameliora anumite comportamente problematice care țin de acumularea de hormoni (marcarea casei, “călăritul”), însă nu va altera în niciun fel personalitatea câinelui tău. Castrarea/sterilizarea nu este sanatoasa – FALS: asa cum am menționat și anterior, această procedură ajută la evitarea unor probleme grave de sănătate Câinele meu nu se va simti la fel de mascul, dacă îl castrez – FALS: câinii nu sunt constienti de ego sau identitate sexuala. Un caine castrat se va comporta exact la fel ca unul necastrat, singura diferenta este aceea ca probabil nu isi va mai marca teritoriul atat de des, sau nu va mai fugi dupa femele. Femelele trebuie să facă cel puțin un rând de pui – FALS: nu există beneficii oficiale ale unei sarcini, asupra organismului femelelor de câine. Mai mult decât atât, câinii nu dezvoltă o relație lungă cu puii lor, deci nu există nici implicția psihologică. Nu există niciun motiv întemeiat pentru ca o femela să aibă cel putin o sarcina. Recomandările specialiștilor Masculul sau femela ta ajunge la maturitate sexuală în jurul vârstei de 6-7 luni, dar aceasta poate varia ușor, în funcție de rasă. Pentru a evita o sarcină nedorită a femelei, este cel mai bine să o sterilizezi înainte de a ajunge la această vârstă. Dacă observi o infecție după sterilizarea câinelui, trebuie să mergi neapărat cu el la veterinar. Unii veterinari preferă să lase femelele să aibă un ciclu menstrual înainte de a le steriliza. Acest lucru poate fi dificil, deoarece sterilizarea se poate face abia la 3 luni de la încheierea ciclului, însemnând o așteptare monitorizată îndeaproape pe tot parcursul acestei perioade. Pentru o refacere mai rapidă, noi sugerăm sterilizarea laparoscopică la câini. Beneficiile aduse de castrare sănătății scad pe măsură ce aceștia îmbătrânesc, așa că este mai bine să îi castrezi cât mai curând cu putință. De asemnea, odată cu vârsta va crește și perioadă de recuperare după castrarea câinilor. ### Oxigenul Sursa: wikipedia Oxigenul Oxigenul este un gaz incolor și inodor și un element cheie în compoziția mai multor compuși. Aproape toate organismele au nevoie de oxigen pentru a supraviețui, dar numai copacii și unii microbi pot produce oxigen prin fotosinteză. Oxigenul ajunge în corpul nostru prin respirație și este absorbit de celule pentru o bună funcționare. Oxigenul este, de asemenea, necesar pentru a crea energie. Focul se va stinge în absența oxigenului. Natura Pământului ne oferă oxigen din abundență și trebuie să păstrăm resursele libere de poluare, astfel încât aerul pe care îl inhalăm să nu fie toxic. Apa este un alt element crucial care susține viața și se formează prin amalgamarea a două gaze, respectiv hidrogenul și oxigenul. Ciclul oxigenului este procesul care implică producerea de oxigen de către plante și după aceea un organism (inclusiv plante) care utilizează oxigen pentru respirație și eliberează dioxid de carbon, iar acest dioxid de carbon fiind din nou folosit pentru fotosinteză. Acest ciclu de utilizare a oxigenului menține cantitatea de gaz din atmosferă. Apa este, de asemenea, o componentă esențială a mediului nostru care este necesară pentru a susține viața. Sursele de apă de pe Pământ sunt râurile, pâraiele, ploaia, iazurile/lacurile, subterane, mările și oceanele. Apa formează o parte a ecosistemului numit ecosistem marin sau acvatic. Apa este habitatul pentru organisme precum pești, rechini, balene, căluți de mare etc. Și aceste organisme sunt surse de hrană și, de asemenea, o contribuție la activele economice. Plantele și animalele au nevoie de apă pentru creșterea lor. Aproape 60% la sută din corpul nostru este format din apă. Apa ajută la circulația sângelui, lubrifierea articulațiilor, menținerea corpului nostru rece prin transpirație, eliberează toxine din organism. Apa, alta decât cea de băut, este folosita și de noi pentru a ne curata, iar baia este esențiala pentru menținerea temperaturii corpului nostru. Apa este folosită și pentru fabricarea mai multor produse, generarea de energie electrică (energie hidroelectrică), etc. Atât oxigenul, cât și apa sunt esențiale pentru supraviețuire. Excesul din oricare dintre acestea este dăunător, cum ar fi excesul de oxigen, tusea, turbulența musculară, pierderea vederii și poate fi fatal, iar consumul excesiv de apă poate dăuna rinichilor. Poluarea oricăreia dintre cele două resurse va avea ca rezultat crearea unui efect negativ asupra mediului. Trebuie să ne străduim să ne păstrăm mediul curat, astfel încât să putem respira aer curat și să bem apă curată. Conservarea ambelor resurse este vitală pentru a continua viața prin menținerea echilibrului în ecosistem. Oxigenul, ca și carbonul și hidrogenul, este un element de bază al vieții. În plus, sub formă de ozon O3, oferă protecție vieții prin filtrarea razelor UV ale soarelui pe măsură ce acestea intră în stratosferă. Pe lângă faptul că constituie aproximativ 20% din atmosferă, oxigenul este omniprezent. De asemenea, apare în combinație ca oxizi în scoarța și mantaua Pământului și ca apă în oceane. La începutul evoluției Pământului, se crede că oxigenul a fost eliberat din vaporii de apă prin radiația UV și s-a acumulat în atmosferă pe măsură ce hidrogenul a scăpat în gravitația pământului. Mai târziu, fotosinteza a devenit o sursă de oxigen. Oxigenul este vital pentru noi în multe feluri (pe lângă cel mai evident, pentru respirație). Apa poate dizolva oxigenul și acesta este oxigenul dizolvat care susține viața acvatică. Oxigenul este, de asemenea, necesar pentru descompunerea deșeurilor organice. Deșeurile de la organismele vii sunt „biodegradabile” deoarece există bacterii aerobe care transformă deșeurile organice în materiale anorganice stabile. Dacă nu este suficient oxigen disponibil pentru aceste bacterii, de exemplu, din cauza cantităților enorme de deșeuri dintr-un corp de apă, ele mor și bacteriile anaerobe care nu au nevoie de oxigen preiau controlul. Aceste bacterii schimbă deșeurile în H 2S și alte substanțe otrăvitoare și urât mirositoare. Din acest motiv, conținutul de substanțe biodegradabile din apele uzate este exprimat printr-un indice special numit „cerere biologică de oxigen” (BOD), reprezentând cantitatea de oxigen necesară bacteriilor aerobe pentru a descompune deșeurile. ### Tabelul periodic al elementelor Tabelul periodic al elementelor Tabelul periodic al elementelor reprezintă o asamblare a toate cele 118 elemente chimice cunoscute omului. Tabelul organizează aceste elemente într-un mod informativ care poate fi ușor de înțeles de toată lumea. Tabelul periodic al elementelor a oferit chimiei șansa de a fi ușor înțeles de mințile tinere și de a le menține interesate, dar pentru că majoritatea profesorilor buni îi stimulează pe elevi să memoreze cele 118 elemente găsite în tabelul periodic ca o modalitate de a învăța, elevii au nevoie de sfaturi pentru a-și îmbunătăți memoria. Tabelul periodic al elementelor arată greutatea atomică, numărul atomic, configurația electronică și proprietățile chimice ale tuturor elementelor. În tabelul periodic al elementelor, elementele au fost aranjate în funcție de numărul lor atomic și grupate în nemetale, metale și metaloizi. Unele elemente găsite în tabelul periodic au fost descoperite cu mult înainte de începuturile teoriei atomice moderne, în timp ce unele tocmai au fost descoperite cu aproximativ cinci ani în urmă. În chimie, un element este o substanță care este alcătuită din același tip de atomi. Toate elementele nu pot fi descompuse în substanțe mai mici, dar pot fi combinate pentru a fi transformate în alte elemente sau, în unele cazuri noi, prin utilizarea procedurilor nucleare. Toți atomii prezenți într-un element poartă același număr atomic și atunci când numărul de protoni din acești atomi s-a schimbat, atunci elementul se schimbă odată cu el. Tabelul periodic al elementelor folosit de studenți, academicieni și chimiști deopotrivă până în prezent, a fost dezvoltat de Dmitri Ivanovici Mendeleev, mai cunoscut sub numele de Dmitri, încă din 1869. Tabelul periodic al elementelor creat de el clasifică elementele în funcție de proprietățile lor chimice și creșterea greutății atomice. Numărul atomic, care identifică poziția unui element în tabelul periodic, este egal cu numărul de protoni din nucleu. Dmitri Mendeleev a fost un chimist rus, cel mai bine cunoscut pentru dezvoltarea legii periodice a proprietăților elementelor chimice. Această lege prevede că elementele prezintă o periodicitate a proprietăților chimice atunci când sunt dispuse în funcție de greutatea atomică. Mendeleev și alți chimiști au avut o idee monumentală de a folosi greutățile atomice ale elementelor pentru a construi un principiu de organizare care ar putea lega proprietățile elementelor de greutățile lor atomice. Mendeleev a început să încerce să discearnă un model între elemente. Când a aranjat elementele în funcție de greutatea lor atomică, a găsit un model nedescoperit de predecesorii săi. Modelul avea de-a face cu valența sau puterea de combinare a elementelor. În 1871, Dmitri Mendeleev a publicat o versiune îmbunătățită a tabelului periodic, în care a lăsat goluri pentru elemente care nu erau încă cunoscute. Din spațiile goale indicate în tabelul său, Mendeleev a putut prezice existența unor elemente nedescoperite încă. Diagrama și teoriile sale au câștigat o acceptare sporită atunci când au fost descoperite ulterior trei elemente prezise: galiu, germaniu și scandiu. Când a publicat inițial primul tabel periodic al elementelor în 1869, oamenii de știință nu s-au grăbit să adune, deoarece nu a suscitat prea mult interes în rândul lor. Cu toate acestea, după ce Mendeleev a lăsat în mod deliberat goluri pentru elementele care nu au fost încă descoperite și chiar a indicat care ar trebui să fie proprietățile sale chimice și a fost apoi descoperit, Mendeleev și tabelul său periodic al elementelor au atras atenția comunității științifice. Faptul că predicțiile sale au fost dovedite în mai puțin de două decenii este destul de remarcabil pentru comunitatea științifică și pentru care a fost recunoscut la nivel internațional și chiar a primit diverse distincții și premii. Cunoașterea tabelului periodic pe de rost este probabil una dintre cele mai dificile sarcini științifice prin care trebuie să treacă un student. Tabelul periodic al elementelor este probabil cea mai recunoscută ilustrație folosită în studiul științei, în special, în chimie. La mai bine de 150 de ani de la crearea tabelului periodic al elementelor, 55 de elemente au fost adăugate la tabel, pe măsură ce oamenii de știință continuă să descopere ceva nou. Dintre cele 118 elemente cunoscute, 98 dintre ele apar în mod natural, ceea ce înseamnă că acestea nu trebuie să fie prelucrate chimic în laboratoare. Celelalte 20 de elemente au avut nevoie de laboratoare și acceleratoare nucleare pentru a fi produse. Altele 32 din cele 98 de elemente care apar în mod natural sunt în forma lor pură, în timp ce restul de 66 sunt compuși, iar 80 de elemente naturale nu pot fi supuse dezintegrării radioactive și, prin urmare, sunt considerate stabile. După peste 200 de ani de dezvoltare și îmbunătățire a tabelului periodic al elementelor, acesta este în sfârșit complet. Până în prezent, tabelul periodic al elementelor este cunoscut ca inima studiului chimiei. Tabelul periodic al elementelor nu a rămas neatins de timp, ci, în schimb, a fost îmbunătățit de acesta, fără a-și pierde scopul și forma inițială. ### Hidrogenul - Element chimic Hidrogenul Hidrogenul (H) este o substanță gazoasă incoloră, inodoră, fără gust, inflamabilă și care reprezintă cel mai simplu membru al familiei elementelor chimice. Atomul de hidrogen are un nucleu format dintr-un proton care poartă o unitate de sarcină electrică pozitivă și un electron care poartă o unitate de sarcină electrică negativă, care este de asemenea asociat cu acest nucleu. În condiții obișnuite, hidrogenul gazos este o agregare liberă de molecule de hidrogen, fiecare constând dintr-o pereche de atomi, o moleculă diatomică H2. Cea mai timpurie proprietate chimică importantă cunoscută a acestuia este că arde cu oxigen pentru a forma apă (H2O). Într-adevăr, numele este derivat din cuvinte grecești care înseamnă „făcător de apă”. Deși este cel mai abundent element din univers (de trei ori mai abundent decât heliul, următorul element cel mai răspândit), acesta reprezintă doar aproximativ 0,14% din greutatea scoarței Pământului. Apare, totuși, în cantități mari, ca parte a apei din oceane, pachete de gheață, râuri, lacuri și atmosferă. Ca parte a nenumăraților compuși de carbon, hidrogenul este prezent în toate țesuturile animale și vegetale și în petrol. Chiar dacă se spune adesea că există mai mulți compuși cunoscuți ai carbonului decât ai oricărui alt element, adevărul este că, deoarece hidrogenul este conținut în aproape toți compușii carbonului și formează, de asemenea, o multitudine de compuși cu toate celelalte elemente (cu excepția unora dintre gaze nobile), este posibil ca compușii cu hidrogen să fie mai numeroși. Hidrogenul elementar își găsește principala aplicație industrială în fabricarea amoniacului (un compus de hidrogen și azot, NH3) și în hidrogenarea monoxidului de carbon și a compușilor organici. Hidrogenul are trei izotopi cunoscuți. Numerele de masă ale izotopilor hidrogenului sunt 1, 2 și 3, cel mai abundent fiind izotopul de masă 1 numit în general hdrogen, dar cunoscut și sub numele de deprotium. Izotopul de masă 2, care are un nucleu de un proton și un neutron și a fost numit deuteriu sau hidrogen greu (simbol D), constituie 0,0156% din amestecul obișnuit de hidrogen. Tritiul (simbol T), cu un proton și doi neutroni în fiecare nucleu, este izotopul de masă 3. Practica de a da nume distincte izotopilor de hidrogen este justificată de faptul că există diferențe semnificative în proprietățile acestora. Tabelul prezintă proprietățile importante ale hidrogenului molecular. Punctele de topire și de fierbere extrem de scăzute rezultă din forțele slabe de atracție dintre molecule. Existența acestor forțe intermoleculare slabe este relevantă și de faptul că, atunci când hidrogenul gazos se extinde de la presiune înaltă la presiune scăzută la temperatura camerei, temperatura acestuia crește, în timp ce temperatura majorității celorlalte gaze scade. Conform principiilor termodinamice, aceasta înseamnă că forțele de respingere depășesc forțe atractive între moleculele de hidrogen la temperatura camerei. Astfel, expansiunea ar răci hidrogenul. De fapt, la 168,6 grade Celsius predomină forțele atractive, iar hidrogenul, prin urmare, se răcește când este lăsat să se extindă sub această temperatură. Efectul de răcire devine atât de pronunțat la temperaturi sub cea a azotului lichid (-196 grade Celsius) încât efectul este utilizat pentru a atinge temperatura de lichefiere a hidrogenului gazos în sine. Hidrogenul este transparent la lumina vizibilă, la lumina infraroșie și la lumina ultravioletă la lungimi de undă sub 1800 A. Deoarece greutatea sa moleculară este mai mică decât a oricărui alt gaz, moleculele sale au o viteză mai mare decât cele ale oricărui alt gaz la o anumită temperatură și difuzează mai repede decât orice alt gaz. În consecință, energia cinetică este distribuită mai rapid prin hidrogen decât prin orice alt gaz; are, de exemplu, cea mai mare conductivitate termică. Hidrogenul molecular poate reacționa cu multe elemente și compuși, dar la temperatura camerei vitezele de reacție sunt de obicei atât de mici încât să fie neglijabile. Această aparentă inerție este în parte legată de energia de disociere foarte mare a moleculei. La temperaturi ridicate, totuși, vitezele de reacție sunt mari. O aplicație majoră a hidrogenului este în catalitichidrogenarea de compuși organici. Uleiurile și grăsimile vegetale și animale nesaturate sunt hidrogenate pentru a face margarină și shortening vegetal. Hidrogenul este utilizat pentru a reduce aldehidele, acizii grași și esterii la alcolii corespunzători. Compușii aromatici pot fi reduși la compușii saturați corespunzători, ca în conversia benzenului în ciclohexan și a fenolului în ciclohexanol. Compușii nitro pot fi reduși cu ușurință la amine. Hidrogenul a fost folosit drept combustibil primar pentru rachete pentru arderea cu oxigen sau fluor și este favorizat ca propulsor pentru rachetele cu propulsie nucleară și vehiculele spațiale. O altă utilizare în creștere a hidrogenului este reducerea directă a minereurilor de fier lafier metalic și în reducerea oxizilor de wolfram și molibden la metale. O atmosferă de hidrogen (reducătoare) este folosită la turnarea pieselor speciale, la fabricarea magneziului, la recoacerea metalelor și la răcirea motoarelor electrice mari. Hidrogenul a fostfolosit cândva pentru umflarea vaselor mai ușoare decât aerul, cum ar fi dirijabilele și baloanele, dar acum heliul este folosit în general pentru că este neinflambil. ### Umanismul Umanismul. Sensurile și evoluția conceptului Umanismul, într-un sens foarte larg, este tot ceea ce întreprinde omul spre folosul omului, tot ce are în vedere grija pentru om, respectul pentru personalitatea umană, efortul făcut în vederea ameliorării continue a condiției umane. Fiind vorba de tot ceea ce emană de la om, de cltură, de civilizație, de perfecționarea relațiilor dintre oameni (sociale) , prin cuvântul umanism denumim formele fundamentale cele mai diverse de manifestare a omenescului. Din punct de vedere filozofic, conceptul se încheagă încă în antichitatea greco-latină. Gânditorii antichității manifestau încredere în posibilitățile omului de a se perfecționa și teoretizau ideea unui sistem educativ conceput în lumina filozofiei despre om și problemele sale. Ei identificau binele cu adevărul și frumosul, într-un prim efort de a da expresie sintetică a ceea ce este mai înălțător în om. Este ceea ce putem numi umanismul antichității. O filozofie a omului și a comportării sale ca ființă socială găsim și în înțelepciunea populară, cristalizată în proverbe și zicători, în legende și snoave, în basme, balade etc., cu alte cuvinte în folclorul tuturor popoarelor din toate timpurile. Vorbim în acest caz de umanism popular. Filozofia materialist-dialectică situează omul în centrul lumii și al vieții. De aici preocuparea permanentă pentru crearea condițiilor de realizare plenară a omului într-o orânduire socială lipsită de exploatare. Definim în acest fel forma cea mai înaltă a umanismului, umanism socialist. Într-un sens mai restrâns, termenul de umanism s-a specializat pentru a denumi, global, totalitatea științelor umaniste, diferite de științele pozitive. Cu acest sens funcționa el în Renaștere, când denumea umanioarele, ca discipline specializate de studiu adâncit al limbilor și literaturilor greacă și latină, prin gramatică și retorică în primul rând. Pentru că are în centrul ei omul cu aspirațiile și îndoielile lui, cu împlinirile și dezamăgirile lui, cu trăirea intensă a celor mai diferite sentimente, literatura este manifestarea spirituală care are cele mai strânse relații cu ceea ce se înțelege îndeobște prin umanism. De aceea, de-a lungul mileniilor, umanismul de cele mai diverse nuanțe s-a reflectat din plin în literatura omenirii, s-a identificat adesea cu ea. Umanismul şi Renaşterea Erasmus din Rotterdam, Niccolò Machiavelli și Galileo Galilei Expresia cea mai tipică a gândirii umaniste o capătă mișcarea reprezentată de marile personalități ale culturii europene, cu centrul de iradiere în Italia, cunoscută sub numele de Renaștere. Caracterizată prin interesul pentru valorile culturale ale antichității greco-latine și prin valorificarea acestora într-o renaștere a științelor și artelor, mișcarea strânge laolaltă pe marii gânditori ai secolelor al XV-lea și al XVI-lea (filozofi, filologi, literați, poeți, pictori, sculptori, arhitecți, astronomi etc.) într-o cumunitate intelectuală al cărei ideal este eliberarea ființei umane de orice constrângeri, în vederea manifestării și dezvoltării sale multilaterale. Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Pico della Mirandola, Angelo Poliziano, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti (în Italia), Lefèvre d'Étaples și François Rabelais (în Franța), Martin Luther (în Germania), Thomas Morus (în Anglia), Erasmus din Rotterdam, supranumit prințul umaniștilor (în țările nordice), Nicolaus Olahus (în Transilvania), mare admirator și prieten al lui Erasmus din Rotterdam, cu care a purtat o bogată corespondență, sunt tot atâtea înalte spirite umaniste. Operele lor afirmă plenar personalitatea umană. Ei pleacă de la ideea că rațiunea și conștiința sunt supremele însușiri ale omului, care-l diferențiază de celelalte viețuitoare. Văzut în această lumină, omul nu mai apare ca o creație a divinității, de voința căreia depindea soarta lui, ci ca o ființă care are dreptul să trăiască demn și liber, bucurându-se de perspectiva perfectibilității ei prin educație și cultură. Punând la îndoială dependența omului de divinitate, umaniștii Renașterii adoptă o atitudine în fond antireligioasă și mai ales anticlerică, intrând în conflict cu biserica romană, care prin Inchiziție oprima orice tendință de independență spirituală. Unii dintrei ei cad chiar victime în această confruntare: în 1600, de pildă, Giordano Bruno este ars pe rug ca eretic. Spiritul lor critic se îndreaptă însă nu numai împotriva dogmatismului și scolasticii clericale, ci și împotriva a ceea ce îngrădea și constrângea pe om în năzuința lui spre mai bine și mai frumos. Începuturile umanismului în literatura română Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce Sub forma renascentistă, umanismul românesc apare ceva mai târziu, deși reprezentanții lui n-au lipsit din contemporaneitatea Renașterii europene. Nicolaus Olahus (1493 - 1568), descendent din familia munteană a Drăculeștilor, din care se trăgea și Vlad Țepeș, și înrudit cu Matei Corvin, este primul nostru umanist de limbă latină. Pentru prima dată, un scriitor de origine română afirmă în lucrările sale unitatea de limbă și de origine a românilor: „Într-adevăr, se știe că ei se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a împăraților, și că au fost așezați într-o parte foarte bogată a Daciei, care se numește Transalpina, spre a opri incursiunile vecinilor dușmani în provinciile romane. De aceea ei chiar și acum pe limba lor se numesc romani (…). Moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii (…) Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani”. Voievozii și umanismul O particularitate a Renașterii românești constă în eforturile voievozilor români - unii dintre ei principi de cultură umanistă oriental-bizantină - de a mobiliza energii capabile să țină piept expansiunii, în centrul și apusul Europei, a puterii feudale otomane, văzută ca o forță uzurpatoare de valori culturale străvechi. Ștefan cel Mare, în toată a doua jumătate a veacului al XV-lea (a domnit între 1457 - 1504), s-au străduit să stabilească legături cu papii și principalii umaniști în vederea închegării unei comunități politice și spirituale europene anti-otomane. Pe de altă parte, Ștefan este inițiatorul uneia dintre primele scrieri despre istoria Moldovei, Cronica lui Ștefan cel Mare, redactată în limba slovană, limbă de cult religios și de cultură umanistă în Răsărit, împreună cu greaca veche, precum limba latină în apus. Alt voievod, Neagoe Basarab (domnește între 1512 și 1521), întreține și el relații cu papa și cu Veneția, în cadrul cărora se manifestă ca un remarcabil diplomat, și desfășoară o bogtă activitate culturală. El este ctitorul celebrei mănăstiri de la Curtea de Argeș, capodoperă a arhitecturii medievale românești. De asemenea, Neagoe Basarab este presupusul autor al lucrării Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, comparabil cu Principele umanistului italian Niccolo Machiavelli. În fine, Neagoe Basarab este primul mare poet român din perioada slavonă a literaturii noastre. El inaugurează tema fortuna labilis (soarta nestatornică, alunecoasă) ce va face o strălucită carieră în scrisul românesc de mai târziu, la preromantici și romantici, culminând cu Eminescu. Constantin Brâncoveanu este, la două secole după Neagoe Basarab, voievodul umanist cel mai tipic pentru Renașterea românească târzie. În timpul domniei lui (1688 - 1714), cultura românească cunoaște o dezvoltare deosebită. Mare iubitor de frumos, Brâncoveanu este inițiatorul unui stil nou în arhitectură, stilul brâncovenesc. Merită mențiune deosebită măcar două monumente ctitorite de el: Mănăstirea Horezu și Palatul de la Mogoșoaia. Politica înțeleaptă și abilă, orientată spre mențiunea pe cale pașnică a independenței țării, a fost în concepția voievodului condiția absolut necesară înfloririi culturii. Cronicarii Udriște Năsturel, Nicolae Milescu, mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei, Antim Ivireanu sunt alți umaniști ai culturii noastre. Renașterea românească va străluci însă cu adevărat odată cu apariția cronicarilor, în veacul al XVII-lea: Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce. Momentul de vârf va fi atins la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea cu Dimitrie Cantemir, voievodul cărturar, cea mai strălucită minte românească a vremurilor sale. Cantemir este o personalitate cu adevărat renascentistă, în primul rând prin numărul însemnat de domenii ale cunoașterii, în care spiritul său s-a manifestat: filozofie, istorie, literatură, muzică, matematică, fizică, geografie. El este însă, în același timp, un precursor al iluminismului, propagat la noi, în forme posibile, în condițiile social-istorice date, de către reprezentanții Școlii ardelene, adevărații noștri iluminiști. Coordonatele fundamentale ale umanismului cronicilor Mobilul principal al reconstruirii și consemnării istoriei de către cronicarii noștri este unul umanist, și anume valoarea educativă a cunoașterii istoriei, a transmiterii către urmași a experienței înaintașilor. În această idee, Grigore Ureche „…au aflat cap și începătura moșilor, de unde au izvorât în țară și s-au înmulțit și s-au lățit ca să nu se înece a toate țărâle anii trecuți și să nu știe ce s-au lucrat, să se aseamene fiarălor și dobitoacelor celor mute și fără minte.” El „…au lăsat izvod pre urmă și bune și rele, să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să să ferească și să să socotească, iară de pre cele bune să urmeze și să învețe și să să indirepteze.” Ideea va fi reluată de continuatorul lui Ureche. Miron Costin dăruiește cititorului „atâta din truda noastră cât să nu uite lucrurile și cursul țării, de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul... să nu să treacă cu uitarea de unde este părăsit...”, iar Ion Neculce își dedică și el letopisețul tot generațiillor următoare, în virtutea aceleiași generoase concepții a perpetuării unei experiențe care nu trebuie să se piardă, ci trebuie să folosească oamenilor în neîntreruptul lor efort de a realiza între ei o omenească înțelegere: „Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisățu mai mult, cu atâta veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la noroade de cinste.” Rolul educativ al scrierilor cronicărești se corelează cu responsabilitatea în fața contemporanilor și mai ales a urmașilor. „Eu voi da seama de ale mele, cât scriu”, spune Miron Costin, iar Ureche depune mărturie în același sens: „nu numai letopisețul nostru, ce și cărți striine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deșarte, ce de dereptate…” Conținutul educativ al letopisețelor se vădește la tot pasul și rezultă din poziția adoptată față de domn, stat și religie. Domnul devine uneori un exemplu pentru urmași - idee caracteristică epocii renascentiste - scopul fiind slujirea binelui țării, dar și faima istorică și gloria. În acest sens se reînvie prototipul ideal al viteazului. Dând cronicilor și celorlalte lucrări scrise de ei o valoare educativă, cronicarii își vor iniția urmașii în câteva direcții principale: 1. Etnogeneza românească cu tot ce presupune ea ca origine, unitate și continuitate a neamului. Cronicarii descoperă și argumentează convingător latinitatea limbii și a poporului român, continuitatea neîntreruptă a elementului roman în Dacia, unitatea de limbă, cultură și teritoriu a românilor de pretutindeni. Găsindu-și punctul de plecare la Ureche, problema evoluează, la Costin, Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino, cu argumente noi, tot mai complexe și convingătoare, având în vedere și atmosfera polemică în care ideea a fost abordată și tratată. Miron Costin consacră problemei o lucrare separată. De neamul moldovenilor, pentru a îndrepta erorile interpolatorilor lui Ureche, iar Cantemir, în lumina unor vederi mai largi, combate, în Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, pe acei istorici care înțeleseseră greșit formarea poporului român sau o interpretaseră ca atare din rea-credință. 2. Ideea luptei pentru independență națională. Pe această idee se grefează dealtfel patriotismul lor, ca manifestare umanistă. Văzut diferit de la un cronicar la altul, în funcție de perioada istorică, de personalitatea voievodului prezentat și mai ales de „creșterea” sau „descreșterea” forței asupritoare a otomanilor, lupta pentru independență, poziția față de Imperiul Otoman, relațiile cu el reprezintă nucleul central în jurul căruia gravitează nu numai întâmplările consemnate de istografi, ci și acțiunea din Istoria ieroglifică, romanul lui Dimitrie Cantemir. Dragostea de țară o vom găsi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc într-o împrejurare povestită de Neculce. „Și i-au zis vizirul să-i spuie dreptu: pare-le lor bine c-au luat împărăția Camenița, au ba?… Atuncea Miron au dzisu că <>”. Speranțele pe care moldovenii și le puseseră în alianța lui Cantemir cu Petru cel Mare în vederea dobândirii independenței țării transpar în simpatia și dragostea cu care Neculce vorbește în letopisețul său despre Dumitrașco-Vodă, despre domnia lui și despre vizita lui Petru cel Mare la Iași. 3. Reflecția filozofică asupra condiției umane. Miron Costin este autorul unui poem de meditație filozofică, Viața lumii, în care, pe tema fortuna labilis, se glosează în marginea ideii de fragilitate a ființei umane, comparată cu o floare trecătoare. Preocuparea pentru condiția umană o întâlnim și în Istoria ieroglofică. Dimitrie Cantemir face loc, în lamentația fabulosului său personaj, Inorogul, unei indirecte meditații pe tema destinului omului într-o societate în care bântuie invidia, lăcomia, ura, reaua-credință. Plângerea Inorogului, ca întreaga carte dealtfel, se transformă într-o pledoarie alegorică pentru efortul ameliorării condiției umane, romanul fiind, din acest punct de vedere, o operă literară pătrunsă de un spirit umanist dinamic, activ. Concluzii Umanismul românesc se constituie ca rezultantă a două surse principale: umanismul popular cristalizat în literatura folclorică și umanismul renascentist, reprezentat de mari personalități formate la școala Renașterii europene, dintre care se detașează net cronicarii. Aceștia își pun cultura și talentul în slujba idealurilor de mai bine ale poporului din mijlocul căruia se ridicaseră și descoperă, în problematica etnogenezei românești, secretele duratei noastre nemuritoare ca neam, unitatea și continuitatea noastră spirituală, misiunea noastră istorică în spațiul european. Unind într-o sinteza particulară umanismul popular cu idealurile politice de libertate națională nutrite de voievozii și cărturarii veacurilor al XV-lea, al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, Renașterea românească, deși nesincronă întru totul cu cea europeană și neavând toate caracteristicile ei, va pune bazele umanismului în literatura română. Idealurile umaniste odată intrate în circulația culturală a românilor vor evolua, îmbogățindu-se permanent, spre a se maturiza sub forma umanismului socialist, ai cărui contemporani și beneficiari suntem noi, cei din generația de azi. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Umanismul ### Operații cu numere naturale și relația de ordine în N Operații cu numere naturale și relația de ordine în N Pe axa numerelor, din două numere naturale cel mai mare se află la dreapta celui mai mic. Înțelegem prin aceasta că sensul de la numărul mai mic la numărul mai mare este sensul pozitiv al axei numerelor. De exemplu, 5 este mai mare decât 2 și se constată că 5 este la dreapta lui 2, ca în figura 1. To astfel, putem spune că, pe axa numerelor, din două numere naturale cel mai mic se află la stânga celui mai mare. Înțelegem prin aceasta că sensul de la numărul mai mare la numărul mai mic este opus sensului pozitiv al axei numerelor. De exemplu, 2 este mai mic decât 5 și se constată că 2 este la stânga lui 5, ca în figura 1. Inegalitatea nestrictă între numere naturale, notată prin a ≤ b, având semnificația a < b sau a = b, este o relație de ordine în N, deoarece are următoarele proprietăți: 1) Oricare ar fi numărul a avem a ≤ a. Aceasta este proprietatea de reflexivitate a relației de ordine în N. 2) Oricare ar fi numerele naturale a și b, dacă a ≤ b, și b ≤ a atunci a = b. Aceasta este proprietatea de antisimetrie a relației de ordine în N. 3) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c, dacă a ≤ b și b ≤ c atunci a ≤ c. Aceasta este o proprietate de tranzitivitate a relației de ordine în N. Și relația de inegalitate strictă are proprietatea de tranzitivitate, adică: Oricare ar fi numerele naturale a, b și c dacă a < b și b < c atunci a < c. Operații cu numere naturale și egalitatea în N Din 2 = 2 obținem 5 = 5 prin adunarea lui 3 la ambii membri ai egalității 2 = 2. În general: 1) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c, dacă a = b atunci a + c = b + c. Alfel spus, dacă adunăm același număr natural la numerele naturale care formează cei doi membri ai unei egalități între numere naturale, obținem numere naturale egale. Din 7 = 7 obținem 3 = 3 prin scăderea lui 4 din ambii membri ai egalității 7 = 7. În general: 2) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a = b, a ≥ c și b ≥ c atunci a - c = b - c. Altfel spus, prin scăderea unui număr natural din ambii membri ai unei egalități între numere naturale, atunci când scăderile se pot efectua, obținem o egalitate între numere naturale. Din 4 = 4 și 3 = 3 obținem 7 = 7 prin adunarea membru cu membru a egalității 4 = 4 și 3 = 3. În general: 3) Oricare ar fi numerele naturale a, b, c și d, dacă a = b și c = d atunci a + c = b + d. Altfel spus, prin adunarea membru cu membru a două egalități între numere naturale, obținem o egalitate între numere naturale. Din 5 = 5 și 2 = 2 obținem 3 = 3 prin scăderea membru cu membru a egalității 5 = 5 și 2 = 2. În general: 4) Oricare ar fi numerele naturale a, b, c și d astfel încât a = b, c = d, a ≥ c, b ≥ d atunci a - c = b - d. Altfel spus, prin scăderea membru cu membru a două egalități între numere naturale, atunci când scăderile se pot efectua, obținem o egalitate între numere naturale. Din 2 = 2 obținem 10 = 10 prin înmulțirea cu 5 a ambilor membri ai egalității 2 = 2. În general: 5) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c, dacă a = b atunci a • c = b • c. Altfel spus, dacă înmulțim cu același număr natural numerele naturale care formează cei doi membri ai unei egalități între numere naturale, obținem numere naturale egale. Din 6 = 6 se obține 3 = 3 prin împărțirea cu 2 a ambilor membri ai egalității 6 = 6. În general: 6) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a = b, c ≠ 0 și se pot efectua împărțirile între a și c, pe de o parte, și între b și c, pe de altă parte, atunci a : c = b : c. Altfel spus, prin împărțirea cu un număr natural a ambilor membri ai unei egalități între numere naturale, atunci când împărțirile se pot efectua, obținem o egalitate între numere naturale. Împărțirea cu 0 nu se poate efectua, deoarece avem 2 • 0 = 7 • 0, dar nu avem 2 = 7. Din 8 = 8 și 3 = 3 obținem 24 = 24 prin înmulțirea membru cu membru a egalităților 8 = 8 și 3 = 3. În general: 7) Oricare ar fi numerele naturale a, b, c și d, dacă a = b și c = d atunci a • c = b • d. Altfel spus, prin înmulțirea membru cu membru a două egalități între numere naturale, obținem o egalitate între numere naturale. Din 12 = 12 și 4 = 4 obținem 3 = 3 prin împărțirea membru cu membru a egalităților 12 = 12 și 4 = 4. În general: 8) Oricare ar fi numerele naturale a, b, c și d astfel încât a = b, c = d, c ≠ 0, d ≠ 0 și se pot efectua împărțirile între a și c pe de o parte și între b și d pe de altă parte, atunci a : c = b : d. Altfel spus, prin împărțirea membru cu membru a două egalități între numere naturale, atunci când împărțirile se pot efectua, obținem o egalitate între numere naturale. Operații cu numere naturale și inegalitatea în N Din 3 < 5 obținem 7 < 9 prin adunarea lui 4 la ambii membri ai inegalității 3 < 5. Din 2 ≤ 6 obținem 5 ≤ 9 prin adunarea lui 3 la ambii membri ai inegalității 2 ≤ 6. În general: 1) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c pentru care a < b avem a + c < b + c. De asemenea: 1.1) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c pentru care a ≤ b avem a + c ≤ b + c. Altfel spus, prin adunarea unui număr natural la ambii membri ai unei inegalități între numere naturale, obținem o inegalitate de același sens între numere naturale. Din 2 < 6 obținem 1 < 5 prin scăderea lui 1 din ambii membri ai inegalității 2 < 6. Din 3 ≤ 5 obținem 1 ≤ 3 prin scăderea lui 2 din ambii membri ai inegalității 3 ≤ 5. În general: 2) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a < b și a ≥ c, b ≥ c, atunci a - c < b - c. De asemenea: 2.2) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a ≤ b și a ≥ c, b ≥ c, atunci c - c ≤ b - c. Altfel spus, prin scăderea unui număr natural din ambii membri ai unei inegalități între numere naturale, atunci când scăderile se pot efectua, obținem o inegalitate de același sens între numere naturale. Avem 1 < 2. Dar avem și 1 • 3 < 2 • 3. Nu același lucru se întâmplă dacă în loc de 3 este 0, din cauză că 1 • 0 = 2 • 0. În general: 3) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c pentru care a < b și c ≠ 0 avem a • c < b • c. De asemenea: 3.3) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c pentru care a ≤ b avem a • c ≤ b • c. În ultimul caz avem 1 ≤ 2, dar avem și 1 • 0 ≤ 2 • 0. Altfel spus, prin înmulțirea cu același număr natural, diferit de 0, a ambilor membri ai unei inegalități între numere naturale, se obține o inegalitate de același sens între numere naturale. În cazul inegalității nestricte, nu este nevoie de restricția ca numărul natural cu care se înmulțesc cei doi membri ai inegalității să fie diferit de 0. Din 2 < 6 obținem 1 < 3 prin împărțirea cu 2 a ambilor membri ai inegalității 2 < 6. Din 10 ≤ 20 obținem 2 ≤ 4 prin împărțirea cu 5 a ambilor membri ai inegalității 10 ≤ 20. În general: 4) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a < b, c ≠ 0 și se pot efectua împărțirile între a și c pe de o parte și între b și c pe de altă parte, atunci a : c < b : c. De asemenea: 4.4) Oricare ar fi numerele naturale a, b și c astfel încât a ≤ b, și c ≠ 0 și se pot efectua împărțirile între a și c pe de o parte și între b și c pe de altă parte, atunci a : c ≤ b : c. Altfel spus, prin împărțirea cu un număr natural a ambilor membri ai unei inegalități între numere naturale, atunci când împărțirile se pot efectua, obținem o inegalitate de același sens între numere naturale. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Operații cu numere naturale și relația de ordine în N ### Propoziții adevărate. Propoziții false Propozițiile care exprimă un adevăr se numesc propoziții adevărate, iar cele care exprimă un neadevăr se numesc propoziții false. Orice propoziție poate fi sau adevărată sau falsă, dar nu poate fi și adevărată și falsă. Exemple de propoziții adevărate: a) Muncipiul București este capitala României.b) 2 + 2 = 4.c) 2 m = 20 dm. Exemple de propoziții false: a) Muncipiul Pitești este un oraș din județul Dâmbovița.b) Trenul circulă pe autostrada București - Pitești.c) 2 + 2 = 5.d) 2 km = 200 m. Întâlnim propoziții false în situații de felul următor. Punem întrebarea:Care dintre următoarele propoziții: 2 + 2 = 3, 2 + 2 = 4, 2 + 2 = 5 este adevărată? Prin această întrebare urmărim să vedem dacă cel întrebat știe sau nu că propoziția 2 + 2 = 4 este adevărată, iar celelalte propoziții 2 + 2 = 3, 2 + 2 = 5 sunt false. Adevărul îl vom nota cu A, iar falsul cu F și vom spune că A este valoarea logică sau valoarea de adevăr a unei propoziții adevărate, iar F este valoarea logică sau valoarea de adevăr a unei propoziții false. ### Sarea de bucătărie Sarea de bucătărie De la zahăr la cristale, de la hidrogen și oxigen la apă, legăturile sunt peste tot în jurul nostru, dar cum se întâmplă acest lucru? Cum poți să treci de la două substanțe chimice periculoase precum sodiul și clorul, și să le transformi în sarea de masă pe care o mâncăm în fiecare zi? Fiecare tip de cristal are propriile sale proprietăți și forme. Cristalele sunt un aranjament organizat de atomi și molecule. Atomii de sodiu și clor formează cristale de sare și au formă cubică. O soluție de sare va conține atomi de sodiu și clor care sunt separați de molecule de apă. Cristalele se formează atunci când apa se evaporă din soluție și atomii de sodiu și clor încep să se lege între ei (acest proces se numește cristalizare). Sodiul este adăugat în alimente pentru a păstra, a spori aroma, a colora și a îmbunătăți aroma texturii. Reduce activitatea apei, măsura cantității de apă disponibilă pentru creșterea microbiană, la produsele din carne procesate. Sarea dă gust mâncărurilor noastre. Ajută la digestie. Ne purifică sângele și este util sănătății noastre în multe feluri. Sarea este folosită la prepararea medicamentelor. De asemenea, este folosită în conservarea alimentelor, precum carnea. Sarea este prezentă în majoritatea alimentelor, dar în alimentele naturale, cum ar fi legumele și fructele, este prezentă în cantități foarte mici. Este adesea adăugată la alimentele procesate (cum ar fi alimentele conservate și în special alimentele sărate, alimentele murate și gustările sau alte alimente comode), unde funcționează atât în rol de conservant, cât și ca aromatizant. Sarea de lactate este folosită la prepararea untului și a produselor din brânză. Ca aromă, sarea îmbunătățește gustul altor alimente prin suprimarea amărăciunii acestor alimente, făcându-le mai gustoase și relativ mai dulci. Principalele surse de sare din dieta occidentală, în afară de utilizarea directă a clorurii de sodiu, sunt pâinea și produsele din cereale, produsele din carne și laptele și produsele lactate. În zilele noastre, proprietățile funcționale ale sării în procesarea și producția de alimente depășesc cu mult gust. De fapt, sarea joacă diferite roluri tehnologice în producția de alimente. Pe lângă aromă, are un rol important și în siguranță și asupra proprietăților texturale. De asemenea, influențează creșterea bacteriilor implicate în procesele de fermentație. Sarea joacă, de asemenea, un rol de îmbunătățire a texturii. Modifică structura proteinelor și modifică interacțiunea proteinelor cu alte componente, cum ar fi apa și grăsimea, ceea ce afectează textura alimentelor. De exemplu, dacă se adaugă cantitatea potrivită de sare, brânza poate avea mai multă corp, carnea poate fi mai suculentă, iar peștele și pâinea pot fi mai tari. Sarea este, de asemenea, importantă ca agent de legare și emulsionare. Noua structură proteică ajută la menținerea produsului împreună și ajută la prevenirea umidității și pierderii de grăsime. Acest lucru este foarte important, de exemplu, în carnea procesată. Capacitatea de gelificare a proteinelor alimentare este un atribut funcțional important pentru fabricarea alimentelor. Industria alimentară folosește diferite proteine ​​pentru a produce geluri sau produse care conțin gel care prezintă diferite proprietăți reologice, aspect și punct de gel. Gelarea este un proces de bază în prelucrarea diverselor alimente, și anume, cărnii și alte produse din carne, pâine și aluat de panificație, produse lactate și produse din pește, printre altele. Sarea, zahărul și grăsimea, incluse în formulările majorității produselor alimentare, modifică proprietățile gelurilor, afectând caracteristicile reologice și texturale ale alimentelor. Sarea joacă un rol crucial în menținerea sănătății umane. Este principala sursă de ioni de sodiu și clor în dieta umană. Sodiul este esențial pentru funcția nervoasă și musculară și este implicat în reglarea fluidelor din organism. Sodiul joacă, de asemenea, un rol în controlul organismului asupra tensiunii arteriale și a volumului. Deși sodiul este esențial, persoanele care consumă prea mult sodiu pot avea hipertensiune arterială sau hipertensiune arterială, o afecțiune care poate duce la boli grave, cum ar fi boli de inimă, boli de rinichi și accident vascular cerebral. Sarea a îndeplinit roluri diferite, dar foarte importante de-a lungul istoriei omenirii. A fost un produs important, în primul rând pentru acțiunea sa în conservarea alimentelor și pentru rolul său de amplificator de aromă. Mai recent, a fost recunoscut și efectul sării asupra unor componente ale alimentelor, și anume proteinele. De fapt, sarea modifică structura proteinelor și interacțiunea acestora cu alte componente ale alimentelor, ceea ce are consecințe asupra proprietăților tehnologice ale acelor produse alimentare (carne și produse din carne, pâine și alte produse de panificație, brânzeturi și alte produse lactate și conserve din pește), printre alții). În ceea ce privește rolul tehnologic al sării, aceasta are un efect evident și asupra modulării microbiene, care este deosebit de importantă în produsele fermentate și de reglare a activității enzimatice. ### Izgonirea lui Prometeu - Versuri Izgonirea lui Prometeu de Al. Philippide PROMETEU (neclintit) Un urlet sud, adânc ca o furtună, Îmi geme în urechi necontenit. E vântul care prin prăpăstii sună, Ori stânci din vârfuri s-au rostogolit? Când vremea încă nu s-a împlinit, Pe Prometeu cine-ar putea să-l cheme? E muntele, bătrânul, care geme. Adormi din nou, tovarăș ostenit. Destinul încă nu s-a împlinit. Nu s-a sfârșit nimic. Mai este încă. Nu crește veșnicia, nici nu scade. Abia mai simt că vulturul mă roade; Abia mai simt că rana mi-e adâncă. Mi-e trupul stâncă-n lanțuri pe o stâncă! De muștă vreme nu mai știu să simt. Spre cer de veacuri fulgerând mereu, E-atâta vreme de când ochiul meu Și-a-nfipt adânc privirile în zare, Că m-ar durea să mi le smulg! și, greu, S-ar povârni, prelungi și orbitoare, Ca niște drugi de aur zvâcniți din ochiul meu. MULȚIMEA Huo! Prometeu... PROMETEU (tresărind) Cine-a strigat pe Prometeu? S-a împlinit sorocul Sorții, oare? De-abia câteva veacuri călătoare S-au stins de-a valma în nemărginit, Și drumul vremii s-a și împlinit? De-atâta neclintită veșnicie Mi-s ochii grei, și-abia mai văd pământul. E vântul care urlă prin prăpăstii. E vântul. MULȚIMEA Huo! Prometeu... PROMETEU (tresărind mai tare) Același glas! MULȚIMEA (în timp ce azvârle cu pietre) Huooo! Prometeu... La strigătul mulțimii, Prometeu, zguduit de un cutremur adânc, și-a întors privirile spre pământ. Privirile lui au izbit mulțimea, făcând-o să șovăie o clipă. Dar urletul care începuse din nou s-a stins, când Prometeu, zvârcolindu-se, și-a rupt lanțurile, pe care acum le ține în mână, fluturătoare. PROMETEU (în picioare pe stâncă, cu o mână ținându-și lanțurile, cu cealaltă gâtuind vulturul, ca pe un hulub) O, urlet, te-așteptăm! Zvâcnește, sânge! Cutremură-te-n mine, viață! Sfarmă- Te-n mine iarăși, răcnet de alarmă! O, inimă, în pieptul meu te strânge Ca un pumn! (spre cer, hohotind) Ascultă, Zeus! Omenirea zbiară... N-ai auzit?... În cerul tău ascuns Străvechiul răcnet încă n-a ajuns? Trezește-te! (Mulțimea huiduie; spre ea) Da, urlă, urlă, fiară! Mugește, turmă! Ai timp destul să plângi, pe urmă. (spre cer) O, Zeus! Omenirea-i ca un câne, Sătulă de izbavă și osândă. Ascultă-i urletul adânc, „stăpâne”! „Părinte”! frânge-ți trupul ca o pâne Și zvârle-l omenirii - că-i flămândă. Columnele templelor tale Ca niște gâturi albe, zbucnite din pământ, De mii de ani spre cerul tău zădarnic Își răsucesc flămândul lor avânt. Mulțimea, Zeus, nu te mai așteaptă! Blestemul ei prin mine spre tine se îndreaptă. Prea mult întârzii, zeu nebun! Acum, când lanțurile mi-au căzut, Coboară lângă mine, zeu de lut. Să-ți spun: Să tremuri, Zeus! Trăsnetele-s sparte, Vulturii - morți! Spre tine vremea vine de departe, Cu huruit de roți, să-ți bată-n porți. Dă-mi mâna, Zeus! Singur ești, ca mine, În cerul tău pustiu și zdrențuit. Spre stânca unde-am stat înlănțuit Privește-n jos puhoiul care vine. Ne blesteamă mulțimea deopotrivă. Ești singur, Zeus! Singur sunt și eu. De ce înlături mâna milostivă Pe care ți-o întinde Prometeu? Cu mine, Zeus, zvârle-te în larg, Acolo unde zările se sparg Spre haosul cu mii și mii de ceruri În care se vor naște aștri noi. De ce nu vii cu mine-n larguri, Zeus, Să cucerim nemărginirea amândoi? Mulțimea zbiară. O clipă, Prometeu pare că așteaptă. Apoi glasul lui amenințător și puternic umple văzduhul, în timp ce el își aruncă lanțurile spre cer. Ia-ți, Zeus, lanțurile înapoi! Au ruginit de vânturi și de ploi, Dar sunt destul de trainice și grele. Păstrează-le - dacă mai crezi în ele! (către mulțime) Iar voi, flămânde fiare, înapoi! Pomană vreți?... Așa e: se cuvine S-aveți și voi o urmă de la mine. (le aruncă vulturul gâtuit) Luați-l! E destul de proaspăt încă. E plin la trup și gras de nemurire. Te pune-n patru labe și mănâncă, Omenire! (insinuant) E-un stârv mai sfânt ca altele, un dar Ceresc... E vulturul lui Zeus doar! (spre cer) Nu te scobori!... Ți-e frică, zeu nemernic! Păstrează-ți bine lanțurile. Eu Mă voi urca spre soarele puternic, Să-ntâmpin vremea nouă-n drumul meu, (cu glas tot mai zvârcolit) S-adun în mine fulgerele toate, Să mi le-aprind priviri în ochi, să sorb În ochii mei întreg văzduhul orb, Și cerurile toate să le sorb! Și inima luminii s-o smulg din Haos vie, S-o prind pe veșnicie-n pieptul meu. Și, pân-voi izbuti să mor și eu, Întemnițat în veșnicie, Mereu să sufăr și să lupt mereu. (cu brațele întinse în gol) În nicăieri, o, Nimeni, te salut! Vă năruiți de-acum, statui de lut, Religii, zei, apostoli, mucenici, Credințe mici. Izbește-te cu creștetul de soare, Pământ! Cer, înapoi! Drum larg despică-n zare, O, mare! (spre cer) Iar tu, tu cel de sus, cel „bun” și „sfânt”, Coboară iarăși pe pământ, În țărna-n care trebuie să vii, Tâlhar al Soartei, Hoț de veșnicii! În globul de la care te-ai zvârlit, Săgeată frântă în nemărginit, În glodul slut din nou rostogolit! (spre mulțime) M-ați izgonit!... Mă-ntorc în nemurire, Să-mi caut altă omenire-n loc; Să-i dau și ei mistuitorul foc; Și ferecat de-o nouă-nlănțuire, S-aștept să se mai năruie un cer, Să mă mai latre într-o omenire. Și-așa, din izgonire-n izgonire, Să-mi port prin Haos râsul meu stingher. Urlați!... În deznădejdea voastră nu e Decât izbânda strigătului meu, Care de-a pururi tot mai sus se suie, Din cer în cer! din dumnezeu în dumnezeu! Căci cine va putea cândva să spuie Că l-a văzut plângând pe Prometeu? Urlați! Rămâi în urma mea, Pământ! Pe fruntea ta, lovită de-un cuvânt, Pe veci de veci de-acum se așterne Pedeapsa așteptărilor eterne. Și-acum - într-un vârtej cotropitor, Ca un vulcan lumina-n mine fiarbă! Avânt, o, Cer! o, vânt, aripi! să zbor! Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă... Bulboana soarelui clocotitor Pe veșnicie să mă soarbă! Se aruncă. Golul îl înghite. O clipă, tăcerea. Apoi, la poalele prăpastiei, jalnică, mulțimea: Prometeu...” ### Izgonirea lui Prometeu - Comentariu literar Izgonirea lui Prometeu - Comentariu literar Izgonirea lui Prometeu de Al. Philippidde este un poem care se încadrează ca mit în literatura populare. Acest mit și-a pierdut semnificația originară, el a suferit transformări, înainte de a fi semnalat pentru prima dată de Hesiod. În istoria literară universală, mitul cunoaște o simbolistică bogat; el explică nașterea unui fenomen al naturii, dar în literatură semnificația acestuia va fi îmbogățită. Prometeu dă oamenilor focul și rațiunea, taina meșteșugarilor, deci este un erou civilizator; prin faptă și sacrificiu devine arhetip (pentru că gustul lui este exemplar pentru oameni). Dacă Hesiod, în Teogonia, nu-l venerează, Eschil, în Prometeu înlănțuit, arată că focul răpit de Prometeu a ajuns pentru oameni „principiul tuturor artelor, izvorul a mii de foloase”. Prometeu dă oamenilor inteligența potrivită nevoilor vieții, spune Platon. În secolul al II-lea e.n., la Lucian, Prometeu apare ca plăsmuitor, ca artist (ars, artis = meșteșug); ca simbol al creatorului, este prezent, în perioada iluministă, și la Goethe, iar pe măsură ce urcăm în timp, gestul lui Prometeu semnifică aspirații umane, dorința de a atinge perfecțiunea sau condiția creatorului în contextul societății. Romanticii îi vor atribui calitățile revoluționarului: solidar și mândru, la Byron, neînfrânat, la Shelly (T. Vianu). Motiul lui Prometeu apare în literatura română sub forma unor repovestiri sau traduceri (Al. Odobescu, P. Cerna); mai târziu într-un poem dramatic al lui V. Eftimiu. Al. Philippide scrie o „poezie de excepție”, el este romantic și modern în același timp. Poemul Izgonirea lui Prometeu (cuprins în volumul Aur Sterp, 1922) este scris în perioada de tinerețe, sub imperiul sensibilității romantice, dar și al formulelor moderne, mai ales expresioniste. Poetul definește creatorul, ca și romanticii, drept omolog al demiurgului, prelungind astfel simbolistica creatorului de artă obsedat de atingerea absolutului și decepționat de contrastul dintre ideal și real. Structura și compoziția poemului Izgonirea lui Prometeu Compoziția poemului este dramatică. Autorul fixează cadrul (vârful Caucazului, pe care Prometeu se află înlănțuit) și concentrează în câteva fraze povestirea mitului, pentru ca poemul propriu-zis să se constituie ca un monolog adresat, pe rând, zeului și mulțimii; prezența acesteia intervine distructiv, constituindu-se ca o manifestare a forțelor oarbe ale naturii, ca în teatrul expresionist. Momentele poemului sunt punctate de intervențiile dramatice ale autorului. Dezordinea din conștiința umană transpusă metaforic într-un spațiu natural, decor teatral și apocaliptic. Manifestarea stihială a dezordinii este vântul; sub imperiul lui, prăpăstiile sună, stânci se rostogolesc. Prometeu se identifică cu natura: „Mi-e trupul stâncă-n lanțuri pe o stâncă!/ De multă vreme nu mai știu ce simt”. Asistăm la o identificare a omului cu planul naturii, ca o prelungire sau ca o manifestare a forțelor ei oarbe. Muntele este bătrân și geme, el este tovarășul ostenit al titanului. Cea care rămâne trează însă e conștiința: „E-atâta vreme de când ochiul meu/ Și-a-nfipt adânc privirile în zare”. Pierderea ei - a conștiinței - o simte Prometeu organic: „Că m-ar durea să mi le smulg!” (privire - n.n.), în timp ce rana și durerea trupească sunt ignorate: „Abia mai simt că vulturul mă roade”. Eroul este tragic; este măreț prin conștiința la care se ridică, și anume că suferința și sacrificiul lui aduc binefaceri oamenilor. Ca la marii tragici (Eschil), Prometeu este supus destinului: „S-a împlinit sorocul Sorții, oare?”. În același timp, imaginea de sfârșit de lume dă poemului dimensiune expresionistă; poetul creează relații cu cosmicul: astfel, ochiul eroului fulgeră spre cer de veacuri și, în momentul smulgerii acestei priviri înfricoșătoare din zare, peste lume s-ar povârni drugi de aur. Spațiul este cuprins de spaime, se-aud glasuri haotice, ele se dilată cosmic, constituind astfel imaginea lăuntrică a monologului, ținut cu fața când spre cer, când spre Pământ. Cei doi poli spre care se organizează poemul se interferează sub semnul disperat al unei conștiințe rănite. Dialogul cu Zeus ne amintește de Psalmii lui Arghezi și de psalmul lui Blaga. Invocația este argheziană: „Iar tu, tu cel de sus, cel „bun” și „sfânt”/ Coboară iarăși pe pământ,/ În țărna-n care trebuie să vii/ Tâlhar al Soartei, Hoț de veșnicii”! Prometeu se simte egalul absolutului, ca în psalmul arghezian („Cercasem eu,... Să te răstorn pe tine, Dumnezeu”): „Dă-mi mâna, Zeus! Singur ești, ca mine”. Asistăm la degradarea ideii de divinitate: „zeu nebun”, „zeu de lut”, „ți-e frică”, „zeu nemernic”. Astfel, zeul rămâne un izolat al cerului: „Păstrează-ți bine lanțurile”. Ateismul poetului ne trimite la ideea renunțării, la sacrificiul ființelor vii și al individului, jertfind în schimb pe însuși Zeus. (Ideea apare și-ntr-un psalm al lui Arghezii: „Dar trebuie-mi dau seama, să-nceapă de-abia cu tine”.) Zeus nu înțelege dorința de libertate a omenirii; de aceea, el se izolează de oameni. Zbaterea dramatică a lui Prometeu, trăirea nemulțumirii la temperaturi înalte ne amintesc de psalmul lui Blaga. În compoziția dialogului cu Zeus surprindem un zbor cosmic de esență eminesciană, un zbor regresiv. Prometeu se întoarce în haosul cu mii și mii de cercuri, haos care va naște aștri noi: „De ce nu vii cu mine-n larguri, Zeus,/ Să cucerim nemărginirea amândoi?”. Prometeu se scufundă în lumină. Zborul spre inima luminii pe care vrea s-o smulgă haosului este tot eminescian („Părea un fulger ne-ntrerupt” - Luceafărul): „S-adun în mine fulgerele toate,/ Să mi le-aprind priviri în ochi! să sorb/ În ochii mei întreg văzduhul orb,/ Și cerurile toate să le sorb!”. Identificarea cu lumina este întruparea în veșnicie: „Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă.../ Bulboana soarelui clocotitor/ Pe veșnicie să mă soarbă!”. Prometeu este un titan răzvrătit, care înfruntă autoritatea titanică a lui Zeus și, în același timp, este conștient că suferințele lui nu sunt zadarnice; nemuritor fiind, prin actul lui, devine expresia unei personalități libere și puternice. Adresându-se mulțimii, simțim disprețul și semeția Luceafărului: „M-ați izgonit! Mă-ntorc în nemurire,/ Să-mi caut altă omenire-n loc;/ Să-i dau și ei mistuitorul foc;/ Și ferecat de-o nouă-nlănțuire/ S-aștept să se mai năruie un cer,/ Să mă mai latre într-o omenire./ Și-așa, din izgonire-n izgonire,/ Să-mi port prin Haos râsul meu stingher”. Înscenarea mulțimii undeva jos, oarbă de mânie, dar șovăitoare, și apelul adresat lui Zeus sunt dominate de un spațiu sufletesc al unei lumi flămânde de avânturi, dar obosită de un cer ce se arată neîndurător. Doar Prometeu rămâne nemuritor în raport cu această mulțime dezorientată în osânda și-n aspirațiile ei, supusă unor ordini trecătoare: „În nicăieri, o, Nimeni, te salută!/ Vă năruiți de-acum, statui de lut,/Religii, zei, apostoli, mucenici,/ Credințe mici”. Eșecul religiilor viitoare este cauzat de faptul că ele presupun stăvilirea elanului de libertate a mulțimii. Prometeu știe că mulțimea își schimbă stăpânii; de aceea, el se deschide în orgoliul său și se desparte de oameni. Existența dramatică a omenirii este sugerată în poem de pierderea echilibrului, de neputința de a alege între bine și rău, de trăirea tulbure și apăsat terestră: „Luați-l! E destul de proaspăt încă./ E plin la trup și gras de nemurire./ Te pune-n patru labe și mănâncă,/ Omenire!”. Există o anume înțelegere a lui Prometeu în raport cu lumea. Ingratitudinea nu-l înfrânge, deznădejdea mulțimii rămâne eterna așteptare, pentru că Zeus nu se arată oamenilor. Ca și Arghezi, în psalmi, absolutul nu le trimite nici un semn: „Urlați! Rămâi în urma mea, Pământ!/ Pe fruntea ta, lovită de-un cuvânt,/ Pe veci de veci de-acum se așterne/ Pedeapsa așteptărilor eterne” (s.n.). Simțim aspirația lui Prometeu spre libertatea și fericirea oamenilor, idee ce-l leagă, într-un fel, de Prometeu al lui Goethe, la care dorința de a zidi o lume după chipul și asemănarea celui capabil de jertfă este directă și răspicată: „Aici rămân și voi zidi mereu/ Făpturi de oameni după chipul meu, un neam la fel cu mine” (Prometeu, Goethe). La sfârșitul poemului, când are loc unirea cu soarele, mulțimea își recunoaște Demiurgul; gestul lui Prometeu-titan, care a vrut să se realizeze uman, este abia cum înțeles: vuietul, sunetele nearticulate, dezlănțuite se opresc, și din jale și tăcere se naște arhitectura luminoasă a chemării invocatoare: „Prometeu!”. Concluzii Motivul este clasic, cuprins într-o atmosferă spirituală romantică, într-o formă artistică modernă, implicând, în poemul lui Philippide, și „condiția existenței tragice a modernilor”. Poemul este liric și dramatic, înfățișând un erou titan, un evoluționar care trăiește prezentul unor avânturi sublime, cu dorința nestăvilită de a-și depăși condiția. Ca la toți romanticii, încercarea este irealizabilă; de aceea, proclamă nemurirea ca o afirmare a începutului în haos și eternitate (elemente de permanență). Poetul le exprimă metaforic prin lumina „mistuitoare și nedeterminantă”, jocul ei și zborul fiind cuprinse într-un elan de dezamăgire, ca în poemul lui Lucian Blaga („Avânt, o, Cer! o, vânt, aripi! să zbor!/ Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă...”). Atitudinea este de protest orgolios, iar decepția este provocată de un decor, în ruină, al unei societăți sortite dispariției. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Izgonirea lui Prometeu - Comentariu literar ### Utilizarea literelor în calcule Utilizarea literelor în calcule Utilizarea literelor în calcule se folosește aproape la fel de frecvent în expresii precum numere naturale. Literele țin locul unor numere naturale. De exemplu, a + b este o expresie care exprimă suma a două numere naturale, primul fiind notat cu litera a, iar al doilea cu litera b. Apoi a • b, pe care-l vom mai scrie ab, este o expresie care exprimă produsul a două numere naturale, primul fiind notat cu litera a, iar al doilea cu litera b. Expresia a - b exprimă diferența între două numere naturale, primul fiind notat cu a, iar al doilea cu b. În cazul expresiei a - b, se consideră că numărul natural notat cu a este cel puțin egal cu numărul natural notat cu b, adică a ≥ b. Deoarece literele țin locul unor numere naturale, ne vom exprima mai simplu spunând „numărul natural a”, așa cum am și făcut în toate paragrafele precedente, în loc de „numărul natural notat cu a”. Expresia a: b exprimă câtul între două numere naturale, primul fiind a și al doilea fiind b. În cazul lui a : b, se consideră că se poate împărți numărul natural a la numărul natural b. Expresia an exprimă puterea numărului natural a, exponent fiind numărul natural n. În cazul lui an, se consideră că nu avem a = 0 și n = 0. Deoarece, în cazul de față vorbim numai de numere naturale, vom spune „număr” în loc de „număr natural”. De asemenea, așa cum spuneam: numărul de 2 ori mai mare decât 3 este 2 • 3, adică 6, sau: numărul de 2 ori mai mare decât 5 este 2 • 5, adică 10, tot așa putem spune: numărul de 2 ori mai mare decât numărul a este 2 • a, care se mai scrie 2a. Analog, de două ori suma numerelor a și b se scrie 2(a + b). Asemănător, numărul de trei ori mai mare decât a este 3a. Apoi, un număr mai mare cu 2 decât a este a + 2. Un număr mai mic cu 2 decât a este a - 2. Știm, până în prezent, ce înseamnă a - 2 numai dacă a este mai mare sau egal cu 2. În calcule, folosim literele ca și cum ar fi numere naturale. De exemplu, am văzut că putem scrie 4 • 2 + 4 • 5 = 4 • (2 + 5), La fel, putem scrie 5x + 5y = 5(x + y). Analog ax + ay + az = a(x + y + z). În cazul sumei 2a + 3a, unde a este un număr natural, putem scrie 2a + 3a - (2 + 3)a = 5a. Asemănător, 7a + 3a + a = 11a. Analog, 6a - 2a = (6 - 2)a = 4a. Conform celor de mai sus, putem scrie: 2a + 3a + b + 3a = 5a + 4b. Valoarea unei expresii, în care intervin litere, pentru anumite valori, care sunt numere naturale, date acestor litere, se obține înlocuind literele cu aceste valori și calculând valoarea expresiei obținute. De exemplu, să notăm cu E(x) expresia x + 1. Vom scrie E(x) = x + 1. Valorile expresiei E(x) pentru valorile 1, 2 și 10 ale lui x pot fi trecute în oricare din următoarele tabele: xE(x)12102311 x1 2 10E(x)2 3 11 În cazul expresiei 2(x + 3) putem alcătui următoarele tabele: x2(x + 3)235810121622 x2 3 5 82(x + 3)10 12 16 22 Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Utilizarea literelor în calcule ### Meșterul Manole de Lucian Blaga - Comentariu literar Meșterul Manole de Lucian Blaga - Comentariu literar În 1927 Lucian Blaga publica la Sibiu drama Meșterul Manole. Peste doi ani, în 1929, la 6 aprilie, piese vedea și lumina rampei, în premieră absolută, pe scena Teatrului Național din București. Cu drama lui Blaga suntem din nou în fața fenomenului de intensă circulație a unui mit în mediile literare culte. De la publicarea baladei, în 1852, de către Vasile Alecsandri, tema jertfei creatoare a fost abordată sub diferite specii, de la poem și poezie lirică la nuvelă, roman și piesă de teatru. Între numeroasele opere literare culte care au valorificat-o, drama lui Lucian Blaga se detașează net prin complexitatea cu care mitul folcloric este străluminat în înțelesurile lui cele mai intime cu instrumentele teatrului modern. Blaga reface structural semnificațiile baladei, încât se poate vorbi de o asimilare totală a mitului, în vederea regândirii și reconstruirii lui din perspectiva unor concepte estetice și a unor elemente de sensibilitate moderne. Între acestea, expresionismul pare să dețină un loc primordial. Pe de altă parte, împrejurarea că Lucian Blaga, poet și filozof al culturii, își alege ca temă și sursa de inspirație balada despre zidirea Mănăstirii Argeșului nu e întâmplătoare. Cercetătorii sunt unanimi în a recunoaște că balada românească a dat temei - în spațiul foarte larg în care ea circulă, în primul rând cel sud-est european - cea mai aleasă întruchipare artistică. Superioritatea variantelor românești nu e, bineînțeles, străină de bogăția și strălucirea, de unicitatea arhitectonică a mănăstirii de pe Argeș; dovadă a înnoirii și înnobilării unui mit străvechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrăzneală, tenacitatea și jertfa generațiilor mai noi. Fericita întâlnire a temei jertfei zidirii cu o capodoperă arhitectonică inegalabilă prin stilul ei aparte a condus la apariția unei capodopere poetice folclorice. Va fi deci pasionant să urmărim refexele acestui mit, ce a căpătat o expresie artistică desăvârșită în drama unui poet de talia lui Lucian Blaga. Întriga și conflictul. Implicații expresioniste în manifestările lor Lucian Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei și expozițiunea dramei începe cu motivul surpării zidurilor. Derutat și aproape descurajat de acest fenomen de nepătruns, Manole măsoară și socotește în odaia sa de lucru, în prezența starețului Bogumil și a unui personaj ciudat, Găman, care doarme întins pe podele un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori să tresară și să se comporte în neștire. Starețul Bogumil are pentru situația disperată în care se află constructorii o singură soluție: jertfa: „Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului”, zice starețul (Ne aflăm în preajma intrigii - izvorul oricărui conflict.) Pentru Meșterul Manole jertfa unei ființe umane este irațională: „MANOLE: Jertfa aceasta de neînchipuit - cine-o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfa de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.BOGUMIL: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-l închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui în minte. Dar crezi tu oare că măsuri și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunului Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? Poate că unul slujește celuilalt…Cine vrea jertfă? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea îm nici o vorbă de a mea nu vei găsi nici o umbră de întrebare. Noapte bună, meștere.” Manole însă continuă să se frământe în nehotărâre: „Înăuntru un gol se deschide - mâhnire fără întrebări Deasupra întuneric se-nchide - deznădejdea nesfârșitelor încetări. Ni se mistuie somnul și sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă depsart. Lăuntric, un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește și-mi strigă: jertfește!… Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci…” Conflictul dramei începe a se defini, dar el nu va fi cu desăvârșire instalat în acțiunea piesei decât după intrarea în scenă a Mirei, soția lui Manole. Mira cunoaște frământărea interioară a soțului său și a înțeles sfatul starețului Borgumil. După un plin de înțelesuri și schimburi de replici cu Manole, din care rezultă puternica dragoste ce-i leagă pe cei doi soți, are loc următoarea scenă, revelatoare atât pentru frământarea și îndoielile lui Manole, cât și pentru destinul tragic al celor doi: „GĂMAN: (se întoarce-n somn)MIRA: (Face semn lui Manole să tacă. Ceva îi trece prin gând. Așteaptă până ce Găman se liniștește.MANOLE: Au căzut și cele din urmă cărămizi.MIRA: (Într-un fel de extaz ștrengăresc, sare cu piciorul pe Găman care e întins enorm pe podele.)GĂMAN: (Suspină și urlă închis.)MIRA: Scutură-te, Gămane, voinicește ca zmeii tărâmului celuilalt, încă o dată - așa - scutură-te! Tu ești pământul marele, eu sunt biserica - jucăria puterilor! Seninătate - vreau, nestăpâniților - că toți sunteți înnorați și prăpăstioși. Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Țara îngrijorare. Vreau să sfârșesc odată povestea aceasta de spaimă și tristă nebunie.GĂMAN: (Se scutură din încheieturi.)MIRA: Mai din adânc, moșule, așa, de la început, încă o dată!…GĂMAN: (muge și scrâșnește sinistru) U-u-u-u! Vrrr! Izbăvi nas nă sei ceas!MIRA: Vezi ce bine mă țin, și nu sunt nici de var, nici de cărămidă. Seninătate - când sunt între voi! Și puțină lumină! Să se ridice sprâncenele! Inimă mai ușoară! Manole e hotărât parcă și-ar fi pierdut îngerii, ce-l păzeau fără simbrie. Și tu ești mâhnit parcă ai fi pierdut raiuri, pe care nimenea nu le-a văzut. Moșule vezi? Nu m-am prăbușit. Trupul meu e întreg, arcurile întinse, os nu s-a spintecat, - stâlpii sunt drepți! Răbdare numai întunecaților - Și într-o zi nici biserica n-are să se mai năruie. Cum ar putea să stea, dacă nimeni nu lucrează râzând la ea (Sare de pe Găman.)” Scema citată, în care Găman se manifestă ca expresie a forțelor oarbe dezlănțuite, devine, în contextul frământărilor lui Manole, o amplă metaforă a stihiilor telurice învrăjbite împotriva zidirii, care trebuie învinse prin jertfă, și Meșterul Manole înțelege că sfatul lui Bogumil nu e lipsit de tâlc. Acum conflictul e clar și definitiv instalat; el e de natură interioară, izvorât din înfruntarea lucidității meșterului care construise încă multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irațională, de a sacrifica un om, și nu pe oricine, ci propria-i soție. Elementele conflictului sunt, așadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru construcție, pe de altă parte, intensa dragoste pentru viață, pentru frumusețea și puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Meșterul Manole este obligat de jocul sorții să aleagă între biserică - simbol al vocației creatoare - și Mira - simbol al vieții, al dragostei, al purității omenești. Or, biserica și Mira sunt cele două „jumătăți” ale personalității eroului. Fără una dintre ele, marele meșter e anulat ca om. Constatăm deci un echilibru perfect al forțelor conflictului, și de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor frământări interioare, făcând din personajul său un erou de tragedie antică, acolo unde balada rezolvă aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prăbușirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru că e fără ieșire. „Ieșirea” din conflict (rezolvarea lui) nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesară, fără îndoială, iar nu o sinucidere, cum am fi tentați, poate, să credem, sau o moarte accidentală, ca în baladă. Întreaga desfășurare a acțiunii relevă condiția tragică a creatorului de valori durabile, aflat în luptă cu propriul său destin. Iar dincolo de această semnificație, mitul conferă acestei scene înțelesuri încă nebănuite. Metafora femeie-biserică, devenită transparentă prin însăși desfășurarea scenei, ne trimite cu gândul la vocația zămislirii, în care biserica e simbol al plăsmuirii unei valori estetice eterne, așa cum femeia reprezintă simbolul eternității prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul. Pe de altă parte, scena în discuție este semnificativă și pentru viziunea modernă în care Blaga regândește mitul și balada. Dacă vom fi atenți la felul de a vorbi și de a se manifesta al Mirei, de pildă, vom constata cu ușurință că acesta nu e de natură s-o caracterizeze. Ea nu este un personaj cu o identitate socială și temporală precisă, ci un simbol și, în același timp, un purtător de cuvânt al autorului, care odată cu desfășurarea întâmplărilor descifrează și semnificațiile lor. În același fel trebuie văzut și Găman, personaj stihial el însuși și simbol, totodată, al forțelor iraționale dezlănțuite împotriva raționalului. Aceasta este perspectiva estetică din care expresioniștii își concep personajele dramatice. Ca personaj într-o dramă modernă, Meșterul Manole, deși simbol și el ca mai toate celelalte personaje, evoluează totuși ca un caracter cu o puternică și problematică personalitate, cu o individualitate distinctă. Toate acestea fac din el, cum am mai spus, un personaj de tragedie antică, ce-și trăiește intens și neabătut destinul său de martir al frumosului etern. Dar întâmplările se precipită. Zidurile cad din nou și meșterii lui Manole sunt tentați tot mai mult de ideea abandonării lucrării. Și, ca și cum noul eșec nu era de ajuns, din partea lui Vodă un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare și urmărit de ideea jertfei, Manole făgăduiește, spre uluirea zidarilor, o nouă încercare: „Răbdarea lui Vodă o mai cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru va slei... Ai venit sol de la Vodă, întoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!” Se impune să facem câteva considerații privitoare la limbajul personajelor și al dramei în general. O primă observație rezidă în constatarea că, până la convorbirea cu solul, Manole - ca și celelalte personaje - folosește un limbaj încărcat de metafore și simboluri. De aici încolo, vom observa o permanentă alternare a limbajului metaforic - uneori eminamente metaforic - cu limbajul propriu, transparent. Modificările registrului metaforic al limbajului se face în dependență de funcția lui. Când misterul și iraționalul domină scena, limbajul e metaforic și încărcat de simboluri („Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Țara îngrijorare”, zice Mira, sfidând legile echilibrului pe trupul bântuit de stihii al lui Găman); când, dimpotrivă, vorbesc luciditatea și judecata rațională, precumpănitor e limbajul propriu. Dubla valoare a momentului culminant E momentul unei observații privitoare la compoziția dramei: cu răspunsul dat de Manole lui Vodă acțiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozițională a dramei izvorăște din complexitatea personajului ei principal. În permanență Manole evoluează pe două planuri fundamentale aflate într-o strânsă condiționare reciprocă: unul psihologic și unul al faptelor. În ordine psihologică, acțiunea și, odată cu ea, personajul ating punctul maxim al încordării în momentul hotărârii de a jertfi (când Manole spune solului că „biserica se va ridica”, hotărârea e definitivă); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii. Solul pleacă și Manole trebuie să deslușească zidarilor tâlcul făgăduielii lui. Unii vor să-l părăsească, dar marele meșter le strecoară în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfă: „Mărturisire auziți din parte-mi, c-am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel. Din câmp și munte v-am chemat, fiindcă n-am putut altfel… O pescar, o băieșiu, o cioban, o călugăr - suntem oare noi chemați să judecăm ceea ce mai presus de vrerea noastră prin noi se face?… Cui nu i se răscoală sângele gândindu-se că munca a fost în deșert? Dar făcut-am oare în afară de muncă - o jertfă - o singură jertfă smulsă din viața noastră, pentru zid?… O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică… Soția unuia din voi va trebui să fie jertfa, soră sau fiică. Soție care încă n-a născut, soră curată, fiică luminată.” Hotărârea e pecetluită prin jurământ. După trei zile de așteptare înfrigurată, în care meșterii se istovesc în tot felul de bănuieli de încălcare a jurământului, ale unuia împotriva celuilalt și ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira vine însă pentru a preîntâmpina un omor de care-l face răspunzător pe starețul Bugomil. Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearcă să evite jertfirea Mirei, dar zidarii săi îl conving în virtutea jurământului făcut. Acolo unde balada încerca evitarea jertfirii Anei prin invocarea forțelor naturii, Lucian Blaga își pune eroul în confruntarea directă cu proprii săi colaboratori pentru a releva finețea mecanismelor sufletești antrenate în trăirea de către marele meșter a propriului său destin. În baladă natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern îl obligă pe poet la întruchiparea forțelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, dată fiind confruntarea directă dintre ei. Manole împlinește destinul, căci patima de a zămisli frumosul este neîndurătoare: „MANOLE: A mea a fost patima, eu am fost al patimei, eu am fost… Vai nouă, Mira, biserica s-a tot prăbușit - cu cât se prăbușea - patima creștea… De-atâtea ori ai fost căprioară neagră când suiai drumul la noi. De-atâtea ori ai fost izvor de munte, când coborai de la noi. Acum ești aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurământul cu care l-am învins… Nu, Mira, nu. Știm că vii speriată, știm că vii purtând grija altor vieți. Și atunci am glumit, făcând pe bărbații sălbatici. Povestea cu jertfa omenească - e numai așa - un joc. Un joc de albă vrăjeală și întunecată magie, pe care-l vom face cu tine.MIRA: Cu mine? - Nu înțeleg. - Cu mine?MANOLE: (cu glas ireal) Cu tine, fiindcă tu ești aici - din întâmplare. Și-apoi așa se și potrivește. Fiindcă între toți și toate tu ești cea mai pornită spre joc.MIRA: (cu oarecare nedumerire) Bine! (Se uită cu ochire spre soare.) Dacă nu e prea târziu… că vreau să mă întorc înapoi încă înainte de a se face amiază…MANOLE: „Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem cu un joc.MIRA: (ca un copil) Am să mă joc cu voi cum doriți. - Dar ăștia să nu se mai încrunte că-mi pierd orice plăcere. Parcă și sprâncenele le-au mai crescut peste uitătura piezișă.MANOLE: Zidari, ați auzit? Înscruntarea s-a sfârșit. Acum începem partea luminei. Înschipuiți-vă - copii, cu treizeci de ani înapoi, închipuiți-vă în trecut, când clădești biserici din nisip! Luați uneltele, pregătiți țărâna și tot ce e de pregătit! Zidarii: (Se pun în mișcare.)” Momentul zidirii Mirei în temelia bisericii este, iarăși, plin de semnificații. El nu desăvârșește numai, în planul construcției dramatice și al desfășurării faptelor, punctul culminant inaugurat de psihologia frământată a lui Manole încă în momentul hotărârii de a jertfi, ci reprezintă, în ordinea luptei omului cu natura, la scară istorică, momentul, transfigurat artistic, al neutralizării opoziției dintre natură și cultură. Manole e aici, prin sacrificiul făcut, un erou civilizator, care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, așa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. Lucian Blaga nu părăsește nici o clipă condiția omului. Zidarii trăiesc din plin febra creației și biserica crește. Manole însă s-a schimbat. O vreme el se lasă antrenat în febra constructivă a celorlalți, dar obsesia vaierului care răzbate din zid și comportarea Mirei în ultimile ei clipe de viață îl robesc tot mai mult. Tot mai puternică devine conștiința că pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamnă izbândă, ci secătuirea tuturor puterilor sufletești. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preț ființe care-i aparținea cu trup și suflet, în gestul suprem al renunțării nemaigăsind iarăși nici un sens, Manole se răzvrătește împotriva propriei sale fapte și a celui care i-o ceruse și vrea să spargă zidul pentru a-și elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparține autorului ei, ci eternității. G. Călinescu găsește în această scenă esența clasică a interpretării „pe care o dă Lucian Blaga mitului Meșterului Manole... Meșterul vrea să dărâme biserica, dar norodul (citește zidarii, n.n.) îl dă la o parte. Mulțimea nu vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”. Condiția mitică a creatorului Din nou drama se disociază de baladă. În baladă, după terminarea bisericii, marele meșter declara că vrea să construiască Altă monastire, / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Și mai frumoasă! În dramă, insistența autorului se concentrează asupra condiției dramatice a creatorului, de unde gestul de răzvrătire împotriva propriei lui opere. Biserica rămâne dreaptă. Ea are acum zugrăveli, clopote și cărți. Domnitorul vine cu alai să vadă minunea și să se bucure de strălucirea ei. Boierii și călugării însă îl acuză pe Manole de crimă și socotesc biserica lui „întâiul lăcaș al lui Anticrist”. Acest conflict în aparență secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradicții existente în sufletul lui Manole încă de la începutul dramei. El se și manifestă prin dezacordul dintre marele meșter și starețul Bogumil și prin ezitările lui Manole de a se hotărâ asupra jertfei. Izvorul acestei contradicții se află în incompatibilitatea mitului precreștin al jertfei cu religia creștină care nu acceptă ideea uciderii. Se clarifică astfel sensurile mitice pe care le aduce în dramă Bogumil, călugăr atemporal, altfel decât călugării care cer osândirea lui Manole pentru crimă. Dar osânda nu mai ajunge la marele meșter. El și-a depășit condiția, cucerind eternitatea și atingând absolutul prin creația sa zămislită din suferință. Judecarea lui Manole prin raportarea la ceea ce tocmai isprăvise nu mai e posobilă. El nu mai aparține clipei, nici măcar timpului istoric, ci pur și simplu timpului. Nu întâmplător Lucian Blaga își localizează drama pe Argeș în jos, dar într-un timp mitic românesc, adică într-un timp inițial, fără determinare precisă, în care se încheagă, prin expresia miturilor, situațiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, în speță poporul român. Mulțimea însăși, care-l apără pe Manole împotriva călugărilor și boierilor, sanctifică esența mitică a eroului: „Noi strigăm, boierii urlă, noi apărăm, călugării osândesc - toți suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastră, deasupra bisericii!” La propriu și la figurat, căci Meșterul Manole se urcă într-adevăr în turlă, trage clopotul, după care se atuncă în gol. Propria lui moarte, eternă ca orice moarte, îi eternizează opera. Astfel amândoi, autor și operă, ating absolutul. Deși Manole este cel ce filtrează întreaga putere și forță a jertfei, zidarii nu rămân nici ei străini de suferință și de ideea că au dat minunii clădite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv liniștea și echilibrul sufletesc. Ei au înveșnicit capodopera lor cu propriile lor suflete: „AL DOILEA: Sunt cu rostul pierdut.ALTUL: Nu vom ști cum să ne mai găsim un loc în viață, vom rătăci din loc în loc.ÎNTÂIUL: Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi.” După cum știm, balada se încheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificație nu numai a sacrificiului total, dar și a răzbunării voievodului egoist (care vrea să fie singurrul ctitor al unei asemenea capodopere). Lucian Blaga îi lasă în viață pe meșteri ca pe niște dovezi vii și concrete ale adevărului că marile izbânde ale omului vor cere neîntrerupt noi și mari sacrificii umane. În esența lor, fiecare dintre zidari e un Meșter Manole. Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Meșterul Manole de Lucian Blaga - Comentariu literar ### Mulțimi. Operații cu mulțimi O mulţime este o colecţie de obiecte distincte pe care le numim elemente. Mulțimea poate fi redată în 3 moduri: prin diagrama Venn-Euler, scriind elementele între două acolade sau cu ajutorul unei proprietăți ce caracterizează elementele mulțimii. Mulțimi. Operații cu mulțimi Orice mulțime este formată din elemente. Putem da orice nume oricărei mulțimi. Cele mai simple nume care pot fi date unei mulțimi sunt literele majuscule: A, B, C, D, ... Tot astfel, fiecărui element al unei mulțimi i se poate da un nume, care poate fi oricare. Cele mai simple nume care pot fi date unui element sunt literele minuscule: a, b, c, d, ... Pentru a putea vorbi despre mulțimea cifrelor 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, le-am enumerat. Ne putem rezuma numai la enumerarea lor atunci când ne referim la mulțimea lor, dar, pentru ascoate în evidență faptul că este vorba de o mulțime, le punem între acolade: {0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9}. Dacă vrem să punem în evidență literele din alfabetul limbii române cu ajutorul cărora este alcătuit cuvântul elev, enumerăm literele distincte din acest cuvânt și formăm mulțimea {e, l, v}. Litera e, care apare în această mulțime, este prima și a treia literă din cuvântul elev. De aici reținem că, într-o mulțime orice element apare o singură dată. Cu ajutorul scrierii A = {0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9} scoatem în evidență faptul că notația A este numele mulțimii cifrelor, și citim „A este mulțimea cifrelor”. Analog, prin B = {e, l, v} scoatem în evidență faptul că notația B este numele literelor e, l, v și citim „B este mulțimea literelor e, l, v”. Ordinea în care considerăm elementele unei mulțimi este oarecare, deoarece interesează numai faptul că anumite elemente alcătuiesc o mulțime. De aceea, mulțimea {1, 2, 3} o mai putem scrie {1, 3, 2}, {2, 1, 3}, {2, 3, 1}, {3, 1, 2}, {3, 2, 1}. Mulțimile despre care am vorbit, până în prezent, se numesc mulțimi finite. Există însă și mulțimi înfinite. De exemplu: mulțimea numerelor naturale {0, 1, 2, ..., n, ...}, pe care o vom nota cu N, este infinită. La fel, mulțimea numerelor naturale {1, 2, 3, ..., n, ...}, pe care o vom nota cu N*, este infinită Să considerăm mulțimea C a elevilor din clasa noastră. Mulțimea C se poate scrie enumerând efectiv elementele sale, adică indicând numele tuturor elevilor. Mulțimea C se mai poate scrie și ținând seama de proprietatea conform căreia fiecare element al mulțimii C este elev al clasei noastre. Această proprietate este o proprietate caracteristică tuturor elementelor mulțimii C. Ea nu este adevărată pentru nici un alt element care nu aparține mulțimii C. Mulțimea C se mai poate scrie astfel: {x} x este elev al clasei noastre}. Pentru a arăta că notația C este numele mulțimii elevilor din clasa noastră, scriem: C = {x} x este elev al clasei noastre}. Citim: „Mulțimea C este mulțimea elementelor x, astfel încât x este elev al clasei noastre”. Alt exemplu: Știm că mulțimea cifrelor, pe care am notat-o cu A, este următoarea: {0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9}. Spunem că am scris mulțimea A enumerând elementele sale. Această mulțime se mai poate scrie ținând seama de o proprietate caracteristică a elementelor sale, în felul următor: {x} x este cifră}. Deci A = {x} x este cifră}, ceea ce citim: „A este mulțimea elementelor x, astfel încât x este cifră”. Simbolurile ∈, ∉ Fie mulțimea A = {0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9}. Citim această frază astfel: „Fie mulțimea A care este mulțimea cifrelor 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9”. Pentru a arăta că 3 este un element al mulțimii A scriem 3 ∈ A și citim „3 aparține lui A”. Fie mulțimea B = {e, l, v}. Deci e ∈ B. Faptul că a nu aparține lui B se arată scriind a ∉ B și citim „a nu aparține lui B”. Alte exemple: Fie: M = {a, b, c, d}.a ∈ M, adică a aparține lui M;b ∈ M, adică b aparține lui M;e ∉ M, adică e nu aparține lui M;f ∉ M, adică f nu aparține lui M. Fie mulțimea M = {n | n ∈ N, 1 < N < 5}. Citim această frază astfel: „Fie mulțimea M care este mulțimea acelor n astfel încât n este un element al lui N și n este mai mare decât 1 și mai mic decât 5”. Această mulțime a fost scrisă ținând seama de o proprietate caracteristică a elementelor mulțimii M: fiecare din elementele acestei mulțimi este număr natural mai mic decât 5 și mai mare decât 1. Mulțimea M mai poate fi scrisă enumerând elementele sale, adică astfel: M = {2, 3, 4}. Exercicțiu rezolvat Să considerăm mulțimea: B = {x | x ∈ N, x < 5}. Să se scrie această mulțime enumerând elementele sale. Răspuns: B = {0, 1, 2, 3, 4}. Diagrama Venn-Euler Figura 1 Deoarece ordinea în care considerăm elementele unei mulțimi este oarecare, putem să așezăm oricum pe foaie o hârtie, dar atunci nu le mai prindem între acolade, ci le înconjurăm cu o linie închisă. De exemplu: B = {c, o, ș} se reprezintă ca în figura 1. O astfel de figură poartă numele de diagramă Venn-Euler a mulțimii considerate. Mulțimea vidă Să considerăm mulțimea elevilor care au vârsta de o lună. Această mulțime nu are nici un element. Mulțimea fără nici un element se numește mulțime și se notează cu Ø. Există o singură mulțime vidă. Incluziune. Submulțimi Considerăm mulțimea {0, 4, 7, 9} pe care o notăm cu A și mulțimea {0, 2, 4, 5, 7, 9} pe care o notăm cu B; se constată că orice element care aparține mulțimii A aparține și mulțimii B. În acest caz se spune că mulțimea A este inclusă în mulțimea B sau că mulțimea A este o submulțime a mulțimii B și aceasta se scrie astfel: A ⊆ B și se citește: „mulțimea A este inclusă în mulțimea B” sau că „mulțimea A este o submulțime a mulțimii B”. Dacă A ⊆ B vom scrie și B ⊇ A, ceea ce va fi citit: „mulțimea B include mulțimea A”. Figura 2 Cu diagramele Venn-Euler, faptul că mulțimea A este o submulțime a mulțimii B se arată ca în figura 2. Orice mulțime este propria sa submulțime, adică A ⊆ A. Mulțimea Ø este o submulțime a oricărei mulțimi. Dacă o mulțime P nu este inclusă în altă mulțime Q, scriem: P ⊈ Q. De exemplu, considerăm mulțimile: P = {1, 2} și Q = {2, 3, 4}. Se vede că P ⊈ Q. Alte exemple:Fie: P = {1, 2}; Q = {1, 2, 3, 4}; R = {2, 3, 4}.P = Q, adică P este o submulțime a lui Q;P ⊈ R, adică P nu este o submulțime a lui R;Q ⊇ R, adică R este o submulțime a lui Q. În cazul în care o mulțime A este o submulțime a unei mulțimi B, dar mulțimea B are cel puțin un element care nu aparține mulțimii A, se scrie A ⊂ B sau B ⊃ A și se spune că A este o submulțime strictă a lui B. Dacă o mulțime P nu este submulțime strictă a unei mulțimi Q, scriem: P ⊄ Q. Mulțimi egale Două mulțimi A și B sunt egale dacă au aceleași elemente. Aceasta se svrie: A = B și se citește: „mulțimea A este egală cu mulțimea B”. Aceasta înseamnă că mulțimea A este inclusă în mulțimea B și mulțimea B este inclusă în mulțimea A. De exemplu, mulțimile A = {1, 2, 3} și B = {3, 1, 2} sunt egale, pentru că au aceleași elemente. Operații cu mulțimi Intersecția Mulțimea elementelor comune mulțimilor A și B (fiecare element comun mulțimilor A și B figurând o singură dată) se numește intersecția mulțimilor A și B. Această nouă mulțime formată se notează cu A ∩ B și se citește „intersecția mulțimilor A și B”. Exemplu. Dacă A = {1, 2, 3, 4} și B = {2, 4, 6, 8} atunci: A ∩ B = {2, 4}. Se constată că, fiecare element în parte al mulțimii A ∩ B aparține ambelor mulțimi A și B sau, altfel spus, aparține mulțimii A și mulțimii B. Într-adevăr, să considerăm elementele mulțimii A ∩ B. Se vede că: 2 aparține și mulțimii A și mulțimii B,4 aparține și mulțimii A și mulțimii B. Mai putem scrie: A ∩ B = {x | x ∈ A și x ∈ B}. Figura 3 Cu ajutorul diagramelor Venn-Euler, intersecția mulțimilor A și B din exemplul dat arată ca în figura 3. Dacă două mulțimi nu au nici un element comun, intersecția lor este mulțimea vidă. Se spune că două mulțimi sunt disjuncte, dacă intersecția lor este mulțimea vidă. Exemplu. Dacă A = {1, 3, 5} și B = {2, 4, 6} atunci A ∩ B = Ø și deci mulțimile A și B sunt disjuncte. Alt exemplu: Fie mulțimea: P = {1, 2, 3}; Q = {1, 2, 7, 8}; R = {4, 5}; T = {1, 2}. Avem P ∩ Q = {1, 2}; P ∩ T = {1, 2}; Q ∩ R = Ø; R ∩ T = Ø. Reuniunea Mulțimea în care se află toate elementele mulțimilor A și B, și numai ale lor (fiecare element comun mulțimilor A și B figurând o singură dată), se numește reuniunea mulțimilor A și B. Această nouă mulțime formată se notează cu A ∪ B și se citește „reuniunea mulțimilor A și B”. Exemplu. Dacă A = {1, 2, 3} și B = {2, 3, 4, 5} atunci A ∪ B = {1, 2, 3, 4, 5}. Figura 4 Cu ajutorul diagramelor venn-Euler, reuniunea mulțimilor A și B din exemplul dat arată ca în figura 4. Se constată că, foecare element în parte al mulțimii A ∪ B aparține cel puțin uneia din mulțimile A și B sau, astfel spus, fiecare element al mulțimii A ∪ B aparține mulțimii A sau mulțimii B. Într-adevăr, să considerăm elementele mulțimii A ∪ B. Se vede că:elementul 1 aparține numai mulțimii A;elementul 2 și 3 aparține și mulțimii A și mulțimii B;elementele 4 și 5 aparțin numai mulțimii B. Mai putem scrie A ∪ B = {x | x ∈ A sau x ∈ B}. Alt exemplu. Fie mulțimea P = {1, 3}; Q = {3, 4, 5}; R = {1, 2, 5}. P ∪ Q = {1, 2, 3, 4, 5}; P ∪ R = {1, 2, 5};Q ∪ R = {1, 2, 3, 4, 5}. Diferența Mulțimea elementelor care aparține mulțimii A, dar care nu aparțin mulțimii B, se numește diferența între mulțimile A și B. Această mulțime se notează cu: A – BsauA \ B ceea ce se citește „diferența între mulțimile A și B”. Exemplu. Dacă A = {1, 2, 3, 4} și B = {2, 4, 6, 8} atunci A – B = {1, 3}. Se constată că fiecare element al mulțimii A – B aparține mulțimii A, dar nu aparține mulțimii B. Într-adevăr, să considerăm elementele mulțimii A – B. Se vede că:1 aparține lui A, dar nu aparține lui B;3 aparține lui A, dar nu aparține lui B. Mai putem scrie: A - B = {x | x ∈ A și x ∉ B}. Figura 5 Cu ajutorul diagramelor Venn-Euler, diferența între mulțimile din exemplul dat arată ca în figura 5. Alt exemplu. Se dau: P = {1, 2, 3}; Q = {1, 2}; R = {1, 3, 4, 5}. Avem: P – Q = {3}; Q – P = Ø; R – Q = {3, 4, 5}; Q – R = {2}. Operații cu mulțimi - Problemă rezolvată Să se afle mulțimea X și Y știind că sunt îndeplinite, în același timp, următoarele condiții:(1) Fiecare (sau oricare) dintre numerele: 2, 3, 4, 7 aparține ambelor mulțimi.(2) Mulțimile {1, 6, 8} și X sunt disjuncte.(3) Oricare (sau fiecare) dintre numerele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 aparține cel puțin uneia din mulțimile X și Y și nu mai există alte numere care să îndeplinească această condiție (condiția 3). Această problemă mai poate fi formulată și astfel:Să se afle mulțimile X și Y știind că sunt îndeplinite, în același timp, următoarele condiții:(1) X ∩ Y = {2, 3, 4, 7},(2) {1, 6, 8} ∩ X = Ø,(3) X ∪ Y = {1, 2, 3, 4, 6, 7, 8}. Judecăm în felul următor:Conform condiției (1) fiecare dintre numerele 2, 3, 4, 7 există și în mulțimea X și în mulțimea Y.1 nu există în mulțimea X, dar datorită condiției (3) trebuie să existe în mulțimea Y.6 nu există în mulțimea X, dar conform condiției (3) trebuie să existe în mulțimea Y.8 nu există în mulțimea X, dar conform condiției (3) trebuie să existe în mulțimea Y. Deci mulțimile sunt:X = {2, 3, 4, 7}Y = {1, 2, 3, 4, 6, 7, 8}. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca ### Scrierea în baza 2. Sistem de numerație binar Sistemul de numerație în baza 2 se mai numește sistem de numerație binar. Numărul natural 2 se numește baza sistemului de numerație binar. Numerale naturale 0 și 1 se numesc cifre binare. Ele sunt mai mici decât 2. Sistemul de numerație în baza 2 se folosește îndeosebi la tot ce ține de electronică/software. Scrierea în baza 2 Figura 1 Obiectele din figura 1 sunt grupate câte două, apoi grupurile formate de câte două obiecte pot fi grupate câte două ș.a.m.d. Numărul obiectelor considerate este deci [(1 • 2 + 1) • 2 + 0] • 2 + 0. Aceasta se justifică astfel: după gruparea obiectelor câte două, obținem A = B • 2 + 0, unde A este numărul obiectelor considerate, iar B este numărul grupurilor ce s-au format de câte 2 obiecte, 0 arătând că n-a mai rămas nici un obiect negrupat. După gruparea câte două a grupurilor de obiecte al căror număr este B, obținem B = C • 2 + 0, unde C este numărul grupurilor de câte două grupuri de două obiecte. În sfârșit, C = 1 • 2 + 1, după cum se vede în figura 1. Deci A = B • 2 + 0 = (C • 2 + 0) • 2 + 0 = [(1 • 2 + 1) • 2 + 0] • 2 + 0. Avem deci [(1 • 2 + 1) • 2 + 0] • 2 + 0 = 1 • 2³ + 1 + 2² + 0 • 2 + 0, iar pe 1 • 2³ + 1 • 2² + 0 • 2 + 0 convenim să-l scriem sub forma 1100 ceea ce este scrierea în baza doi a numărului de obiecte din figura 1. Avem deci un sistem de numerație în baza 2 care se mai numește sistem de numerație binar. Se observă că cifrele binare ale numărului 1100, luate de la dreapta la stânga, sunt respectiv: restul 0 al împărțirii lui 12 la 2; restul 0 al împărțirii lui 6 la 2, 6 fiind câtul împărțirii lui 12 la 2; restul 1 al împărțirii lui 3 la 2, 3 fiind câtul împărțirii lui 6 la 2; câtul 1 al împărțirii lui 3 la 2. Calculele se fac în felul următor: Aceste calcule și scrierea cifrelor binare, în ordinea inversă obținerii lor, care în cazul numărului 12 ne dau 1100, constituie trecerea unui număr din baza zece în baza doi. Scriindu-l pe 1100 sub forma 1 • 2³ + 1 • 2² + 0 • 2 + 0 și efectuând calculele, obținem 1 • 2³ + 1 • 2² + 0 • 2 + 0 = 1 • 8 + 1 • 4 = 8 + 4 = 12. Aceste calcule și scrierea numărului obținut constituie trecerea unui număr din baza doi în baza 10. Gruparea obiectelor se poate face și câte 3 și câte oricâte vrem, dar nu câte unul singur, deoarece în ultimul caz, după gruparea câte unul singur nu se schimbă nimic. Deci scrierea numerelor naturale poate fi făcută în orice bază b, unde b este un număr natural mai mare decât 1. Numărul natural 1100 scris în baza 2 se mai notează și astfel 1110(2). Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Scrierea în baza 2. Sistem de numerație binar ### Miorița - Comentariu literar Balada populară Miorița face parte din rândul acelor plăsmuiri privilegiate ale literaturii universale care sintetizează experiențe de viață seculară, pentru a le ridica, prin transfigurare artistică, la rang de valoare general-umană și, prin aceasta, etern-durabilă. De aceea, pentru creația orală Miorița nu se poate face o datare, oricât de aproximativă, a nașterii sale, ea rămânând rezutatul unui îndelungat proces de transformări succesive. Miorița - Comentariu literar Compoziția și expresia poetică în „Miorița” În ciuda bogăției de variante, cercetările au stabilit că motivele fundamentale pe care se sprijină poemul Miorița sunt reductibile la cinci. Varianta reprodusă și publicată de Vasile Alecsandri, în 1850, le cuprinde pe toate. Ele sunt următoarele: conflictul dintre ciobani, oaia năzdrăvană, testamentul ciobanului, alegoria moarte-nuntă și măicuța bătrână. Armonizate într-o structură bine articulată, aceste motive se distribuie, pe ansamblu baladei, în trei părți. Prima parte este acoperită de primul motiv (în text, versurile 1-21, inclusiv), a doua, de motivul mioarei năzdrăvane (versurile 22-46), cea de-a treia, de următoarele trei motive (versurile 47-71, motivul testamentului; versurile 72-87, motivul alegoriei moarte-nuntă; versurile 88-123, motivul măicuței bătrâne), care sunt tot atâtea părți ale unui lung monolog liric. Motivele sunt legate sintactic prin conjuncțiile iar, dar, cu valoare adversativă, dar și copulativă, uneori. Relațiile astfel stabilite nu sunt lipsite de semnificații nici pentru structura, nici pentru înțelesurile baladei. Un exemplu: opoziția dintre atmosfera calmă, echilibrată, din primele versuri, și sumbra punere la cale a omorului se realizează cu ajutorul unei conjuncții advsersative: Iar cel ungurean... Pe de altă parte, fragmentarea textului în cele trei părți nu este nici ea întâmplătoare, pentru că are la bază criteriile modalităților de expresie, ale genului literar și ale conținutului afectiv. Prima parte reprezintă imaginea cadrului natural (Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai), în care se succedă fapte: turmele coboară conduse de „trei ciobănei”, are loc punerea la cale a omorului. Este evident deci caracterul precumpănitor epic al acestei prime părți, o epică învăluită într-o atmosferă calmă, idilic-feerică, dar și întunecată, în același timp, de accentele grave ale complotului. Opoziția între aceste două momente ale cadrului epic inițial este perfect pusă în evidență de expresia artistică. Atmosfera senină de la început este sugerată de metafore ca picior de plai, gură de rai sau de sintagme care încheagă un tablou al transhumanței, a cărui compoziție, simetrizată de reluarea numeralului trei, transmite sentimentul tonic al stabilității. Dimpotrivă, pasajul complotului se rezumă la comunicarea, prin enumerare, a unor date informative, făcută cu detașare obiectivă. O singură dată poetul anonim se abate de la acest ton sec: când se spune că cel moldovean urmează să fie omorât, folosind un dativ etic, „Ca să mi-l omoare”, exprimând astfel atât situația dramatică a ciobanului, cât și puternica lui compasiune față de cel sortit pieirii. Complotul însă nu rămâne doar un moment de vârf în desfășurarea epică a primei părți, căci tot el declanșează și dramatismul de care se va resimți întreaga baladă, prin perspectiva tragică ce se rezervă baciului moldovean. Partea a doua, dominată de motivul oiței năzdrăvane, este, în întregime, dramatică, în dublu sens: a) dramatismul ca atare al noii situații apărute: comportare anormală a mioarei, neliniștea ciobanului, determinată de această comportare, și b) dialogul, ca modalitate fundamentală de expresie a dramaticului. Acest dialog pune în evidență relația strânsă dintre animalul credincios și stăpân, vocabularul acestei „conversații” sui-generis conținând numeroase diminutive mângâietoare, pline de o caldă afecțiune reciprocă, reflectată, din partea oiței, și în modul învăluit, cu grija de a nu speria, în care ciobanul este avertizat asupra pericolului. Mai întâi: Dă-ți oile-ncoace..., apoi: Stăpâne, stăpâne / Îți cheamă și-un câne... și abia la sfârșit: Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare. În felul acesta, tensiunea dramatică crește de la vers la vers, pregătind replica ciobanului, care devine, cum am spus, un lung monolog (modalitate de expresie a liricului, de această dată) prin care capătă contur curajoasa confruntare a omului cu moartea, capacitatea lui de a pătrunde tainele alcătuirii universului și pe ale omului însuși în relația lui cu universul, locul lui în acest univers. Valoarea monologului nu constă însă numai în conținutul lui filozofic, ci și în expresia artistică. Cu atât mai mult cu cât experiența mitică pe care o trăiește eroul, rostindu-l, se comunică foarte simplu. Figura poetică principală e repetiția, care devine cadrul organizator al structurilor sintactice, al vocabularului, al întregii compoziții a monologului. Un tip de repetiție este paralelismul, realizat prin reluarea acelorași construcții sintactice ușor variate: În strunga de oi / Să fiu tot cu voi; / În dosul stânii / Să-mi aud cânii; sau Fluieraș de fag / Mult zice cu drag! / Fluieraș... etc. Portretul ciobanului, închegat de imaginația arsă de dor a măicuței bătrâne, este, și el, ca modalitate compozițională, tot un paralelism, enumerativ de astă dată, în care metafora descifrată este o figură de stil folosită cu mare „îndemânare” de poetul anonim: Fețișoara lui / Spuma laptelui, / Mustețioara lui... etc. Altă figură poetică importantă pentru organizarea sintactică a monologului este enumerația. Pasajul alegoriei moarte-nuntă se realizează printr-o enumerare de elemente naturale aflate la diferite stadii ale metaforizării, de la explicitarea mai amplă din versuri ca Soarele și luna / Mi-au ținut cununa, la un minimum de indici ai descifrării metaforice, ca în șirul de versuri: Preoți, munții mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Și sutele făclii! De mare efect stilistic se vădește enumerația din versurile: Din ochi lăcrimând, / Pe câmpii alergând, / Pe toți întrebând / Și la toți zicând, în care cele patru gerunzii din rimă terminate în grupul sonor ând sugerează un lung geamăt dureros. Sunt apoi, în textul monologului, câteva metafore totale, în sensul că ele nu mai sunt deloc descifrate. Astfel, lacrimi de sânge, mândră crăiasă a lumii mireasă, la nunta mea a căzut o stea marchează adevărate momente-cheie în confruntarea omului cu marile taine ale existenței și universului. Plină de subtilitate, comunicând o informație cu sens contrar celui pe care ea îl organizează sintagmatic, este expresia să spui curat (o dată oilor și a doua oară măicuței), prin care ciobanul cere mioarei sale năzdrăvane să mistifice ființele cele mai apropiate lui asupra adevărului morții sale. Este evident că monologul, adică ultima parte a baladei, are un caracter precumpănitor liric, pe alocuri exclusiv liric chiar, orice testament fiind, prin natura sa ultimativă, expresia unor dorințe, și nu a oricăror dorințe, ci a celor din urmă. Vom conchide că, din punctul de vedere al apartenenței la gen, al modalității de expresie și al conținutului afectiv, tema mioritică evoluează de la o structură epică spre una dramatică, pentru a se încheia cu una lirică, mai convingătoare în măsura în care mobilizează energii afective sporite din partea cititorului. Asemenea particularități de construcție interioară determină, la rândul lor, particularități de expresie poetică, și exegeții baladei vorbesc de o substituire, în planul transfigurării artistice, a umanului cu naturalul. Substituirea se sprijină pe aspecte de viață trăită aievea. Se știe, de pildă, că tinerilor morți înainte de căsătorie li se face o înmormântare aparte, sub forma unei nunți simbolice, pentru ca, astfel, individul în cauză să treacă prin toate cele trei momente cruciale ale vieții: nașterea, nunta, moartea. Eroul mioritic moare nu numai înainte de vreme, ci și în condiții de izolare totală față de oameni. De aceea, sarcina organizării ceremonialului funebru revine elementelor naturii, care preiau funcțiile cele mai importante din ceremonialul nupțial mioritic: soarele și luna (nașii), munții (preoții) etc. Mai mult, în motivul alegoriei moarte-nuntă, „se ajunge la o dublă substituire: moartea, substituită prin nuntă și mediul uman prin mediul natural”, ceea ce reprezintă o particularitate artistică de mare finețe și substilitate. Sensurile etice, filozofice, estetice în „Miorița” De-a lungul deceniilor, Miorița a ridicat în fața exegeților ei o întrebare foarte spinoasă. Care este - s-au întrebat ei - atitudinea, adevărata atitudine a ciobanului în fața morții? Două răspunsuri principale, diametral opuse, s-au dat la această întrebare. Unul dintre răspunsuri susține că mesajul central al baladei se circumscrie unei etici fataliste, de renunțare la luptă, în virtutea unei filozofii a resemnării. Cei care susțin acest răspuns dau au un argument foarte puternic: la avertismentul mioarei, ciobanul nu schițează nici un gest de apărare, nu exprimă nici măcar o împotrivire de ordin afectiv față de asasinii lui, cărora - lucru cu totul neașteptat - le încredințează o dorință foarte delicată: propria lui înmormântare. Această imprevizibilă comportare a ciobanului a condus la concluzia că moartea e acceptată cu seninătate, fapt socotit - și aici se află cea mai gravă greșeală a acestor cercetători - drept caracteristic pentru întreg poporul român. A doua categorie de cercetători afirmă, dimpotrivă, o atitudine activă în fața morții, în care se manifestă puternic dragostea de viață și de muncă a baciului, moartea fiind astfel neutralizată și integrată vieții ca un dat firesc. Exegeza mioritică de această orientare este foarte bogată. Merită reținută măcar concluzia lui Dumitru Caracostea: „În poporul nostru, a cărui îndeletnicire de căpetenie este păstoritul, a circulat, într-o epocă străveche... un caracteristic cântec liric, în care se exprima dragostea de îndeletnicire păstorească, așa încât, și după moarte, păstorul ar fi vrut să aibă ceva din ceea ce a fost îndeletnicirea lui în viață. O stare socială de completă adaptare la muncă și un sentiment clasic de afirmare optimist; muncă, sentiment și credință sunt la unison, stare deosebit de prielnică reprezentativelor creațiuni clasice. Acest motiv central este nedezlipit de toate variantele și el este acela care a creat toate aspectele epice. În centrul baladei, așadar, ca miez generator de poezie, stă un sentiment a cărui substanță lirică constă în atașamentul ciobanului față de muncă. Acest sentiment dă eroului siguranța unui echilibru sufletesc nealterat nici chiar de amenințarea morții, stare izvorând din „completa adaptare la muncă”. Afirmarea impetuoasă a vieții, înțeleasă în perfecta osmoză a omului cu profesiunea sa, cu mediul ambiant prielnic, se realizează artistic prin dorința de a rămâne, și după moarte, în preajma locurilor în care el s-a realizat ca entitate umană. Din păcate, amândouă aceste interpretări date de sensurile etice ale baladei ignoră - prima într-o măsură foarte mare - conținutul estetic. În primul rând, nu se pune problema resemnării sau împotrivirii în fața morții, ci a unei atitudini mult mai subtile față de sfârșitul inexorabil al ființei biologice a omului. În al doilea rând - lucru și mai important! - această atitudine nu se comunică în felul în care s-ar face o declarație publică, ci într-un mod poetic guvernat de legi care trebuie neapărat avute în vedere. Altfel spus, nu predispozițiile naturale morbide dictează etica eroului mioritc, ci sensul exclusiv liric către care se îndreaptă balada prin monologul baciului. Liricul, așadar, care presupune sentimente, și nu epicul, care cere fapte, determină conținutul estetic al baladei în această parte a ei. Se înțelege, pe de altă parte, că liricul, ca modalitate estetică precumpănitoare în această baladă, este expresia unei filozofii populare, a unei concepții integratoare deopotrivă a vieții și a morții, înțelese ca fenomene pe cât de firești, pe atât de inevitabile. Este semnificativă și împrejurarea că, din totalul de 123 de versuri ale baladei, 78, adică două treimi, sunt afectate monologului liric. E limpede deci că, din momentul în care ciobanul începe rostirea testamentului, balada derogă de la genul ei. Ea nu mai satisface exigențele genului epic, ci pe acelea ale genului liric: ciobanul se confesează la modul elegiac, plecând de la perspectiva nouă în care este pus: eventualitatea morții. De pe această nouă poziție trebuie deci înțeleasă etica eroului mioritic: prin ce afirmă și comunică, nu prin ce săvârșește. Dragostea de profesiune, de locurile cunoscute, de prietenii lui nedespărțiți (câinii și oile) - tot atâtea atribute și obiecte ale meseriei - este transmisă cu oarecare seninătate, pentru că moartea nu-l putea despărți de ele, dar și cu sentimentul tragic al neputinței de a stabili, după moarte, legături și cu mediul uman, cu familia, cu mama, de care ciobanul este cu brutalitate despărțit prin moartea sa nefirească. Tragismul se traduce artistic prin efortul permanent de a rămâne totuși în contact cu acest mediu: baciul lasă înhumarea sa în seama asasinilor, dar aceștia nu pot îndeplini toate rânduielile și atunci elementul natural ia locul celui uman. Mioara va pune la capul mortului cele trei fluiere (fiecare exprimând o altă valoare din bogăția efectivă a dispărutului: drag, duios, cu foc), iar vântul va face să sune cele trei flueiere: Ș-oile s-or strânge, / Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge! Oile devin, așadar, elementele dinamice ale ceremonialului funebru, săvârșind ceea ce femeile din familia mortului nu mai pot săvârși, iar metafora lacrimi de sânge adună la un loc atât regretul pentru o viață sfârșită înainte de vreme, cât și tragismul brutalei rupturi de mediul uman. Acest tragism, amplificat de alegoria moarte-nuntă și de motivul măicuței bătrâne, într-un ultim efort de a stabili relații cu mediul uman, capătă, în economia monologului liric, semnificația unui protest împotriva morții premature și nedrepte. Alegoria satisface nevoi încă mai acute. Modalitate estetică fiind, ea răspunde unor trebuințe sufletești de o tulburătoare adâncime filozofică. Săvârșind actul nupțial într-o feerică natură ocrotitoare, ciobanul, mort în izolare, își va salva echilibrul sufletesc de pericolul alienării, căci se va simți permanent inetegrat naturii și mediului profesiunii sale. Este, așadar, limpede că a cere eroului un gest de apărare sau de împotrivire, când balada face saltul din epic la liric, e un nonsens, iar a lua atitudinea lui drept o fatalistă acceptare a morții - o gravă eroare de logică artistică, scopul baladei încetând a mai fi unul epic. Concluzii Privit prin prisma esteticului, singura în măsură să nu deformeze sensurile capodoperei noastre folclorice, poemul mioritic își dezvăluie frumusețea și conținutul său mitic, devine, pentru cititorul de azi, expresia artistică a efortului strămoșului de demult de a rezolva în favoarea sa relația lui cu universul. Vechi și aparent depășite valori etice s-au păstrat prin perpetuarea valorilor estetice cristalizate de textul Miorița și se constată cu surprindere că nu există mare scriitor român care să nu-și fi confruntat conștiința artistică cu problema etică și estetică a „celei mai frumoase epopei pastorale din lume”. Sursa: Editura didactică și pedagogică - București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu - Limba și literatura română – Miorița - Comentariu literar ### Miorița Versuri - Baladă populară Miorița Versuri - Baladă populară Balada populară Miorița a fost culeasă de Aleccu Russo, dar prelucrată și publicată de Vasile Alecsandri Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Și unu-i vrâncean. Iar cel ungurean Și cu cel vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ș-are oi mai multe, Mândre și cornute Și cai învățați Și câni mai bărbați. Dar cea mioriță, Cu lână plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. — Mioriță laie, Laie, bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ți mai tace! Ori iarba nu-ți place, Ori ești bolnăvioară, Drăguță mioară? — Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. Stăpâne, stăpâne, Îți cheamă ș-un câine, Cel mai bărbătesc Și cel mai frățesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Și cu cel vrâncean! — Oiță bârsană, De ești năzdrăvană Și de-a fi să mor În câmp de mohor, Să spui lui vrâncean Și lui ungurean Ca să mă îngroape Aice, pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stânii, Să-mi aud cânii. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraș de fag, Mult zice cu drag; Fluieraș de os, Mult zice duios; Fluieraș de soc, Mult zice cu foc! Vântul, când a bate, Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mândră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Și stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuță bătrână, Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmp alergând, De toți întrebând Și la toți zicând „Cine-a cunoscut Cine mi-a văzut Mândru ciobănel, Tras printr-un inel? Fețișoara lui, Spuma laptelui; Mustăcioara lui, Spicul grâului; Perișorul lui, Pana corbului; Ochișorii lui, Mura câmpului?“ Tu, mioara mea, Să te-nduri de ea Și-i spune curat Că m-am însurat C-o fată de crai, Pe-o gură de rai, Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntași Brazi și păltinași, Preoți, munții mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Și stele făclii! Miorița este o baladă populară pastorală care a fost transmisă pe cale orală, suferind astfel modificări de-a lungul timpului. ### Scrierea în baza 10. Sistemul zecimal Numerele în baza 10 sau sistemul de numerație zecimal este cel mai cunoscut și folosit sistem în toată lumea. Pentru scrierea în baza 10 sunt utilizate cele zece cifre arabe: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9. Toate cele zece cifre utilizate în scrierea în baza 10 sunt mai mici ca 10. Scrierea numărului natural 217, se spune că, este făcută în baza zece sau sub formă zecimală, deoarece: 217 = 2 • 10² + 1 • 10 + 7, iar 2, 1, 7 sunt cifre. Vom spune că scrierea de mai sus a numerelor naturale, împreună cu operațiile de adunare, scădere, înmulțire și împărțire și tot ce rezultă din aceste operații efectuate cu aceste scrieri, constituie sistemul de numerație în baza 10 sau sistemul de numerație zecimal. Numărul natural 10 se numește baza sistemului de numerație zecimal. Reprezentarea unui număr natural, de exemplu, a lui 12, sub forma 1 • 10 + 2 poate fi obținut luând 12 obiecte, ca în figura 1, și grupându-le câte zece, ca în figura 2. Au rămas două obiecte în afara singurului grup de zece obiecte care s-a putut forma. Numărul obiectelor considerate este deci 1 • 10 + 2, în care 1 reprezintă numărul grupurilor de câte 10 obiecte care s-au format, iar 2 reprezintă numărul de obiecte care au rămas negrupate după formarea grupurilor de câte zece obiecte. Orice număr natural de două cifre îl vom scrie sub forma $latex \overline{ab}$, unde a, b, sunt cifre și a ≠ 0. Aceasta înseamnă că $latex \overline{ab}$ = 10a + b Exemple cu scrierea în baza 10 Fie numărul natural 354 format din trei cifre. Avem 354 = 3 • 10² + 5 • 10 + 4. Orice număr natural de trei cifre îl vom scrie sub forma $latex \overline{abc}$, unde a, b, c sunt cifre și a ≠ 0. Aceasta înseamnă că $latex \overline{abc}$= a • 10² + b • 10 + c, ceea ce poate fi scris și astfel: $latex \overline{abc}$= 100a + 10b + c. Fie numărul natural 3052 format din patru cifre. Avem 3052 = 3 • 103 + 0 •102 + 5 • 10 + 2. Orice număr natural de patru cifre îl vom scrie sub forma $latex \overline{abcd}$, unde a, b, c, d sunt cifre și a ≠ 0. Aceasta înseamnă că $latex \overline{abcd}$= a • 103 + b • 102 + c • 10 + d, ceea ce poate fi scris si $latex \overline{abcd}$= 1000a + 100b + 10c + d. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Scrierea în baza 10. Sistemul zecimal ### Black Friday - ce este și cum a început povestea „Black Friday” este poate, cea mai așteptată zi din an. Dar foarte puțină lume cunoaște, cu adevărat, istoria acestei zile și de unde provine, de fapt, denumirea de „vinerea neagră”. Black Friday – ce este și cum a început povestea Black Friday reprezintă denumirea informală a zilei care urmează după Ziua Recunoștinței în Statele Unite, zi care are ca scop deschiderea sezonului de cumpărături pentru Crăciun. Termenul a fost utilizat pentru prima dată în Philadelphia, de către Departamentul de Poliție, cu scopul de a descrie haosul din jurul congestiei traficului pietonal și auto din zona centrală a orașului. Numele a fost înregistrat pentru prima dată în 1966 de către Earl Apfelbaum, un dealer în timbre. Pentru o foarte lungă perioadă de timp, termenului „negru” i-a fost atribuită o conotație negativă. Spre exemplu, Lunea Neagră a fost numele pe care jurnaliștii i-au dat-o zilei de 19 octombrie 1987. În acea zi, Dow Jones Industrial Average a scăzut 22%. Istoria închiderii Dow arată că a fost cea mai mare scădere într-o zi din istoria pieței de valori. O altă zi întunecată, Joia Neagră, a avut loc pe 24 octombrie 1929. A fost ziua care a semnalat începutul Marii Depresiuni. Apoi, în următoarea săptămâna, Marțea Neagră, ziua în care piața bursieră a pierdut 11%, în ciuda eforturilor investitorilor majori de a stopa acest lucru.  Acest eveniment a distrus orice urmă de încredere a investitorilor în piața de capital, care în acele zile era percepută ca fiind economia. Interpretarea modernă a acestui termen în limba engleză este mai pozitivă - este asociată cu idiomul „în negru” (adică „echilibrul pozitiv”, spre deosebire de „în roșu”), ceea ce înseamnă că mulți vânzători „vor fi în creștere” în această zi. Toți clienții pot beneficia de produsele preferate la prețuri foarte bune, iar piața este plină de oferte de nerefuzat, precum coduri reducere cărturești sau cod reducere vivre. Astăzi, Black Friday este una dintre dintre cele mai așteptate zile din an, chiar și în România. Este ziua în care toți comercianții scot majoritatea produselor la cele mai mari reduceri posibile. De aceea, românii sunt foarte nerăbdători să cumpere la cele mai bune reduceri la cele mai bune prețuri, indiferent de produs. Deoarece Ziua Recunoștinței este a patra joi din luna noiembrie, Black Friday este ziua de vineri de după aceasta, și are loc în fiecare an între 23 și 29 noiembrie. Black Friday este cea mai aglomerată zi de cumpărături din an, atât în Statele Unite, dar și în România. ### Marea Unire din 1918 Marea Adunare Națională de la Alba din 1 Decembrie 1918 Marea Unire din 1918 a fost o împlinire a poporului român care de-a lungul epocii moderne a arătat cu câtă tărie s-a zbătut prin lupte sângeroase pentru libertatea și unirea românilor. Marea unire de la 1 decembrie 1918 se înscrie, în același timp, în cadrul marilor prefaceri internaționale care s-au petrecut spre sfârșitul primului război mondial. Lupta popotului român pentru realizarea marii uniri Consecințele primului războiului mondial s-au răsfrânt și asupra situației maselor muncitoare de toate naționalitățile din Transilvania. Pe front au fost trimiși să lupte, pentru o cauză care nu era a lor, sute de mii de soldați. În fabrici și întreprinderi se simțea acut lipsa brațelor de muncă. Agricultura era paralizată de rechizițiile forțate și de concentrări. Aprovizionarea cu bunuri de primă necesitate s-a înrăutățit, iar din 1917 s-a făcut simțită foametea. După intrarea României în război, guvernul maghiar a intensificat măsurile represive împotriva populației românești din Transilvania. Fruntașii mișcării de eliberare erau urmăriți cu severitate. Au fost suspendate numeroase publicații românești, printre care ziarul socialist „Adevărul”, revista „Luceafărul” din Sibiu și ziarul „Românul” din Arad. Ceasurile imperiului austro-ungar erau însă numărate. Pe front și în spatele lui au început să apară semne de nemulțumire încă din 1916. În lunile mai-iunie 1916 minerii din Valea Jiului au declarat o puternică grevă. La sate, atmosfera devenea tot mai încordată: protestul și nemulțumirile pătrundeau adânc în rândurile populației orășenești. Pe acest fundal care prevestea agravarea contradicțiilor sociale și naționale s-a răspândit suflul eliberator al Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Revoluția din Octombrie, care a dus la instaurarea Puterii Sovietice în Rusia, a găsit un puternic răsunet în mișcarea muncitorească și revoluționară din România, contribuind la radicalizarea și cristalizarea pozițiilor ideologice din sânul mișcării, în urma dezbaterii problemelor pe care revoluția le-a ridicat și a propagării experienței marelui eveniment. Adeziunile entuziaste de simpatie la cauza revoluției reflectau dorința transformării radicale a societății, a victoriei lumii noi. „Strigați și cântați de bucurie - suna un manifest de salut din partea unui grup de socialiști români - De azi începe o nouă eră în istoria lumii! Revoluția rusă a făcut primul pas, nimicind cu avânt titanic tot ce i-a stat în cale. De acum soarta lumii e legată de victoria proletariatului". Alături de acțiunile din țară în sprijinul revoluției socialiste, cauza acesteia a fost apărată direct cu arma în mână pe câmpul de luptă de către detașamente revoluționare românești. Astfel, la Odesa s-a format dintre muncitorii și soldații români, evacuați acolo în timpul războiului, primul batalion revoluționar internațional care a participat la apărarea cuceririlor revoluției. Ulterior s-au alcătuit și alte detașamente insurecționale românești care au luptat pe alte teatre de operații. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a dat impuls puternic și luptei de eliberare națională. Principiile revoluționare privind autodeterminarea națională corespundeau năzuințelor adânci ale popoarelor aflate sub dominație străină, dorinței legitime de a rupe legăturile istorice ale acestei dominații. După ce, la 22 ianuarie 1918, s-a constituit Republica Moldovenească Independentă, la 27 martie a aceluiași an, Basarabia, teritoriu al Moldovei care în 1812 fusese încorporat în Rusia țaristă, s-a unit cu România în urma hotărârii reprezentanților pupopulației dintre Prut și Nistru. Prăbușirea Imperiului țarist sub loviturile revoluției socialiste a grăbit și prăbușirea Imperiului austro-ungar, împlinindu-se astfel cele prevăzute, încă din 1888, de Engels: „Dacă mâine despotismul din Petersburg ar cădea, pomâine nu ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie...” O dată cu accentuarea crizei Imperiului austro-ungar, evenimentele au început să se desfășoare cu repeziciune și în Transilvania. În ciuda interdicțiilor, muncitorii au pornit să-și refacă organizațiile profesionale și politice, să organizeze greve și demonstrații. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul socialist „Adevărul”. În ianuarie și iunie 1918 Imperiul dualist a fost cuprins de două greve generale cu un pronunțat caracter politic, care s-au întins și în Transilvania. În mai 1918, s-a întrunit Congresul socialiștilor români care a dezbătut problema războiului și a păcii și a contribuit la intensificarea mișcării socialiste din Transilvania. În condițiile războiului a căpătat o semnificație aparte și lupta pentru votul universal care a frământat masele în întreaga perioadă de la începutul secolului al XX-lea. Această revendicare exprimă, în cursul anului 1918, năzuința unor pături largi ale populației spre înnoirea hotărâtă a vieții politice. Pe valul nemulțumirilor crescânde ale maselor populare și al ascuțirii crizei tuturor resorturilor politice-statale ale dublei monarhii, s-au întețit criticile curentelor de opoziție la adresa politicii oficiale a cercurilor guvernamentale. Deși denunțau „politica stupidă de asimilare” a naționalităților de clasele dominante maghiare și germane, chiar și cei mai proeminenți reprezentanți ai acestor curente, ca de pildă conducătorii Partidului Radical din Ungaria, se pronunțau în fond pentru integrarea statutului multinațional ungar. O ultimă încercare de a-și salva tronul a întreprins, la 3 octombrie, împăratul Carol I, lansând manifestul „Către popoarele mele credincioase” în care propunea reorganizarea federativă a Austro-Ungariei în șase regate independente. Dar Imperiul austro-ungar se îndrepta inevitabil spre prăbușire. Evenimentele decisive ale acestui proces s-au petrecut în lunile octombrie-noiembrie 1918: o amplă mișcare revoluționară a maselor cu caracter social, înfrângerea armatelor austro-ungare și o suită de acțiuni ale popoarelor din cuprinsul dublei monarhii, pentru întemeierea de state naționale proprii. Astfel, la 28 octombrie 1918, au ieșit de sub tutela dominatoare austriacă cehii și slovacii, care au proclamat, cu două zile mai târziu, Republica Cehoslovacă independentă. Aproape concomitent s-a constituit statul independent al sârbilor, croaților și slovenilor. Flacăra revoluției a izbucnit și în cele două capitale ale imperiului - la Viena și Budapesta, la 29 octombrie și respectiv 31 octombrie - ducând la înlăturarea monarhiei și la desfacerea Imperiului dualist. Înlăturând monarhia, atât Ungaria cât și Austria s-au proclamat republici. În această mare mișcare istorică s-au situat și evenimentele din octombrie-noiembrie 1918 din Transilvania și Bucovina. Lupta pornită de masele muncitorești încă din etapele anterioare s-a revărsat în toamna anului 1918 într-un adevărat torent revoluționar al proletariatului, al țărănimii și soldaților întorși de pe front. Formele caracteristice de luptă ale muncitorilor au fost grevele generale și demonstrațiile politice. La Timișoara, muncitorii au ocupat clădirea poștelor și telecomunicațiilor, la Reșița au fost dezarmați jandarmii și s-a manifestat pentru republică, în bazinul carbonifer Valea Jiului s-au alcătuit consilii muncitorești. La sate, în sute de localități, țăranii luau în stăpânire depozitele de cereale, atacau conacele, izgoneau autoritățile locale. În numeroase comune, țăranii români și maghiari acționau în comun. Acțiunea revoluționară a țărănimii a slăbit puterea moșierimii și totodată a înlăturat în foarte multe localități autoritățile administrative și jandarmerești, ușurând astfel sarcina preluării puterii de stat de organele naționale românești și contribuind la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Mișcarea muncitorească parcurgea un rapid proces de reorganizare, de creștere a combativității sale, caracterizat prin împletirea strânsă a sarcinilor de ordin social cu cele de ordin național. Ideea autodeterminării românilor din Transilvania și din Bucovina și a unirii lor cu România a devenit în toamna anului 1918 ideea de bază care a polarizat energiile mișcării socialiste de dincolo de Carpați. În felul acesta, mișcarea socialistă a fost un factor activ de cea mai mare importanță la realizarea unirii. Din inițiativa mișcării socialiste, la sfârșitul lunii septembrie 1918 s-au reluat legăturile dintre socialiști și reprezentanții Partidului Național Român în vederea coordonării acțiunilor lor. Cauza marii unirii era propagată în străinătate și prin activitatea neobosită pe care au desfășurat-o numeroși soli ai poporului român care s-au aflat în timpul războiului în diferite centre europene sau din S.U.A. Împrejurările războiului aduseseră în aceste centre o puternică și reprezentativă emigrație românească: oamenii politici și ziariști, savanți și scriitori. Marea Unire era susținută intens prin presă și conferințe, în adunări care reuneau mii de simpatizanți, precum și pe cale diplomatică. La Paris s-a constituit, în octombrie 1918, Consiliul Național al Unității Române având rol de coordonator al mișcării pentru unire. În această vreme, progresa rapid mișcarea de eliberare și în Bucovina. La 4 octombrie 1918, deputații români din Bucovina au declarat în parlamentul din Viena că vor face uz de dreptul de autodeterminare și au alcătuit Consiliul Național Român pentru Bucovina. Deputatul socialist George Grigorovici declara cu acest prilej: „unirea românilor este un ideal și o țintă pe care românii o vor urmări totdeauna și în veci! Bucovina trebuie restituită patriei”. „Paravanul tăcerii”, adică tăcerea impusă de guvernanții unguri, a fost rupt și de partidul Național Român din Transilvania. La 18 octombrie 1918, în parlamentul de la Budapesta, a produs o puternică impresie expunerea poziției Partidului Național Român în problema națională, care a fost socotită o adevărată declarație de independență: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară - se preciza în această declarație - așteaptă și cere, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. La 18/31 octombrie 1918, s-a constitui Consiliul Național Român Central, ca for de coordonare a mișcării de eliberare din Transilvania și de unire cu România. În componența sa au intrat șase reprezentanți ai Partidului Național și șase social-democați. Concomitent, pe întinsul întregii provincii se desfășura intens procesul de formare a consiliilor locale și a gărzilor naționale, organisme reprezentative ale populației românești și nuclee ale noii administrații și ale apărării acesteia. Adunările de organizare a consiliilor și gărzilor naționale s-au transformat în manifestări entuziaste pentru unire. La începutul lunii noiembrie, Consiliul Național Român Central, care își avea sediul la Arad, a cerut guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei. La această cerere imperativă, Consiliul Național Ungar și guvernul de la Budapesta au căzut de acord să organizeze la Arad, între 13 și 15/25-28 noiembrie, tratative cu Consiliul Național Român. Tratativele au eșuat datorită faptului că delegația maghiară promitea „autodeterminarea în cadrul Ungariei”, în timp ce delegația română proclama necesitatea recunoașterii dreptului românilor la independență deplină. Această idee captase mințile și conștiința întregii populații românești din Transilvania, devenind o uriașă forță materială în împrejurările din toamna anului 1918. Analizând situația creată, Consiliul Național Român a ajuns la concluzia că se impune ca imperativ istoric convocarea unei Adunări naționale care să reafirme și să decidă, totodată, voința de unire a poporului român. Experiența seculară a luptei de eliberare din Transilvania consacrase Adunarea Națională ca forma politică cea mai reprezentativă și autorizată a națiunii în ceasurile hotărâtoare ale istoriei. La 18 noiembrie 1918, românii transilvăneni au adresat un manifest către opinia publică mondială, vestind țelul unirii și principiile călăuzitoare ale acțiunilor care conduceau la realizarea acestui țel. Mișcarea pentru Marea Unire se dezvoltă, în mod impetuos și în Bucovina. În plină prăbușire a Imperiului austro-ungar, clubul parlamentar al românilor bucovineni de la Viena s-a transformat în Consiliul Național. Mai târziu, la 14-27 octombrie 1918, la Cernăuți, s-a convocat o adunare a reprezentanților din întreaga provincie, devenită Adunare Constituantă, care s-a pronunțat pentru „unirea Bucovinei cu celelalte țări românești într-un singur stat național independent”. Adunarea Constituantă a reorganizat Consiliul Național, care a condus în continuare mișcarea națională. S-au dezbătut intens aspectele reformelor care urmau să fie adoptate, s-au luat legăturile cuvenite cu reprezentanții altor naționalități din Bucovina. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al populației din Bucovina a hotărât unirea cu România. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Însemnătatea istorică pentru Marea Unire din 1918 În ultima decadă a lunii noiembrie au intrat în faza finală și pregătirile pentru convocarea Adunării Naționale a românilor din Transilvania la Alba Iulia. „Istoria ne cheamă la fapte” - cu aceste cuvinte se deschidea textul Convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de care opinia publică românească lua cunoștință. Potrivit regulamentului stabilit în vederea desemnării delegaților, urmau să fie alese 1228 de persoane, dintre care jumătate prin vot universal, iar jumătate desemnați de partidele politice (Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat), de instituțiile centrale și obștești, de școli și biserici. În rândurile celor aleși ca deputați se aflau reprezentanți ai tuturor păturilor și categoriilor sociale și profesionale din toate colțurile provinciei. Muncitorii erau reprezentați prin 150 de delegați oficiali. Mandatele (credenționale) delegaților subliniau că aceștia sunt „autorizați a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română”. Ele erau întărite și de adeziunea în scris a participanților la adunările de alegeri ale delegaților. Aceste adeziuni purtau sute de semnături, fiind o mărturie puternică a voineței de unire cu România. Alegerile deputaților și pregătirile pentru organizarea Marii Adunări Naționale au imprimat astfel un și mai puternic avânt mișcării pentru unire. „Națiunea română - scria, în preajma Adunării, gazeta socialistă „Adevărul” - voiește acum să devină cu desăvârșire liberă și să se contopească într-un singur stat național. Românii din Transilvania și Ungaria, fără deosebire de clasă, voiesc să se unească cu frații lor de peste munți... Alba Iulia va însemna pentru noi începutul unei vieți noi. Să mergem cu toții acolo”. Și într-adevăr, din orașe și din sate, din toate părțile Transilvaniei, s-au îndreptat spre Alba Iulia, la marea sărbătoare a Unirii, peste 100.000 de persoane. Ca și la 1848, veniseră zeci de mii de țărani; ei erau temelia vieții naționale românești în Transilvania, ei au format temeiul Marii Adunări; în freamătul mulțimilor adunate se aflau aproape 10.000 de muncitori, subliniind prin prezența lor adeziunea la unire, dar și năzuința spre dreptate și libertate socială. Marea Adunare de la Alba Iulia a dat astfel hotărârilor luate un caracter plebiscitar. În rândurile reprezentanților „generației unirii” și-au înscris numele fruntași ai Partidului Național Român ca Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, exponenți ai mișcării socialiste ca Ion Mihuț, Ion Ciser, cunoscutul poet Emil Isac etc. La ședința delegațiilor, Vasile Goldiș, om cu vederi largi burghezo-democratice, a prezentat un raport cu caracter politic și Rezoluția de Unire; 14 adunări de masă aclamau în această vreme unirea, în timp ce în satele și orașele Transilvaniei se desfășurau alte zeci și sute de adunări locale consacrate marelui eveniment. Mulțimea fremătândă trăia un moment unic în care se închegau eforturile, lupta și năzuințele multor generații. Adunarea Națională de la Alba Iulia a fost, prin hotărârea pe care a luat-o și prin principiile care au călăuzit-o, un mare act istoric, iar Rezoluția adoptată, unul dintre documentele fundamentale ale poporului român. Primul punct al Rezoluției de la Alba Iulia „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie|1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.” Conținutul rezoluției cuprindea, de asemenea, o serie de alte principii importante străbătute de suflu democratic, înaintat: necesitatea asigurării depline, în cadrul noului stat român, a libertății naționale pentru naționalitățile conlocuitoare, înfăptuirii unui regim democratic în toate domeniile vieții publice, realizarea unei reforme agrare radicale și a unei legislații muncitorești la nivelul statelor capitaliste avansate. În relațiile internaționale, Rezoluția exprima dorința realizării unei comuniuni libere a națiunilor, asigurarea dreptății și libertății pentru toate națiunile mari și mici, și eliminarea, pe viitor, a războiului ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaționale. Pentru conducerea Transilvaniei, până la integritatea ei administrativă cu țara, s-am constituit un organ parlamentar - Marele Sfat Național - care a desemnat apoi Consiliul Dirigent (guvern provizoriu). Ambele organisme au păstrat legături strânse cu guvernul de la București. Ele aveau sarcinile limitate pe perioada de autonomie. Unirea a fost ratificată ulterior pentr-un Decret al statului român. Pe plan internațional, Marea Unire din 1918 și-a găsit consacrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles încheiate după primul război mondial. Astfel, în tratatul de pace dintre Austria, pe de o parte, și puterile aliate și asociate, pe de altă parte, încheiat la Saint-Germain la 10 septembrie 1919, se consacra unirea Bucovinei cu România. De asemenea, tratatul de la Trianon din 4 mai 1920, care stabilea condițiile de pace ale puterilor aliate și asociate cu Ungaria, consfințea unirea Transilvaniei cu România. Tratatele de pace au marcat recunoașterea juridică internațională a actelor istorice realizate și împlinite prin voința nestrămutată de unire și libertate a poporului român, a maselor populare. Legitimată de întreaga istorie a poporului nostru și pecetluită cu lupta și jertfele sale, Marea Unire a fost astfel consfințită și de sistemul de pace de la Versailles. Legitimitatea istorică a unirii Transilvaniei cu România a fost înțeleasă și de reprezentanții cu vederi înaintate din rândurile naționalităților, care au condamnat politica de asuprire din Imperiul Austro-Ungar și au îmbrățișat principiile autodeterminării popoarelor. Astfel, Consiliul Național Maghiar de la Târgu Mureș, luând act de realizarea unității naționale a românilor, a susținut dreptul de autodeterminare a popoarelor nemaghiare din Ungaria. Președintele Consiliului, Endre Antalffy, a acționat pentru a se aplana orice excese, pentru ca întreaga viață din Transilvania, așezată pe noi baze, să se desfășoare normal. Populația săsească a convocat, în ianuarie 1919, o adunare la Mediaș care a adoptat o rezoluție de adeziune la Unire. „Având în vedere unirea Transilvaniei cu România - specifica rezoluția - și fiind convinși de importanța mondială a acestui act, sașii din Transilvania se pronunță, conform principiului de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută cordial poporul român și îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naționale”. De asemenea, șvabii din Banat au aderat la unire printr-o adunare întrunită în mai 1920 la Timișoara. Populația maghiară și germană s-a încadrat, astfel, în statul unitar român, înțelegând, prin reprezentanții ei lucizi și înaintați, necesitatea istorică a acestui act și legătura indisolubilă a destinelor lor cu destinele și înflorirea patriei comune. Operă a întregului popor român, Marea Unire din 1918 a exprimat o adâncă necesitate istorică și un deziderat secular al românilor de pretutindeni. Marea Unire a creat un cadru propice, firesc, pentru dezvoltarea mai accentuată a economiei, științei și culturii, a întregii societăți, pentru punerea în valoare a resurselor materiale și spirituale ale poporului român. O dată cu realizarea unirii și cu transformările pe care le-au marcat evenimentele acestei perioade, s-a deschis o etapă nouă în evoluția României. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Marea Unire din 1918 ### România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Prin alegerea unui singur domn în cele două principate, s-a înfăptuit astfel unirea Moldovei cu Țara Românească, iar Alexandru Ioan Cuza devenea primul domnitor al Principatelor Române. România parcurge, după 1859, un proces de adâncă înnoire. După realizarea unirii depline a Principatelor Române se adâncea activitatea de reformare burgheză. De asemenea, s-a consolidat autonomia țării în raporturile cu Poarta Otomană și marile puteri, promovându-se o politică națională activă, conform cu obiectivele majore ce urmau a fi înfăptuite, independența absolută și crearea statului național al tuturor românilor. Recunoașterea și consolidarea unirii sub Alexandru Ioan Cuza Principalele obiective ale mișcării naționale de după 24 ianuarie 1859 erau, în interior, unificarea și centralizarea aparatului de conducere a statului la București, iar în exterior, recunoașterea de către marile puteri a dublei alegeri. Demonstrând de la început hotărâre în urmărirea acestor obiective, Alexandru Ioan Cuza venea, de la 8 februarie 1859, la București, care devenea astfel în fapt, capitala țării. Cu această ocazie, liberalii-radicali conduși de C. A. Rosetti, D. și I.C. Brătianu au organizat o extraordinară manifestare populară, națională. Ea demonstra speranța pe care poporul și-o punea în Alexandru Ioan Cuza și unitatea de voință românească în jurul conducătorului mișcării naționale pentru unire deplină și independență, care continua și se adâncea. Alexandru Ioan Cuza, îndreptățind încrederea națiunii, a voit să proclame imediat unirea completă a Principatelor. Poziția marilor puteri, atitudinea cu deosebire ostilă a Imperiului Habsburgic și Turciei, l-au impiedicat s-o facă. Îmbinând prudența cu îndrăzneala, Alexandru Ioan Cuza a inițiat o amplă acțiune diplomatică. Emisari speciali au plecat la Londra, Paris, Torino, Berlin, Viena, Petersburg, Constantinopol. Printre ei, se remarcau Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi. Ultimul preluase conducerea misiunii diplomatice românești din capitala Turciei. Ca urmare, în conferința puterilor garante de la Paris, din martie 1859, Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia îl recunoșteau pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, pe timpul vieții sale. Austria era nevoită să accepte faptul în august 1859, mai apoi și Turcia. În interior Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea și centralizarea unor instituții, printre care serviciile de vamă și telegraf, de administrație din Focșani și București, cursul monetar etc. București, capitala țării, adopta ca stemă vulturul și zimbrul, simbolizând unitatea deplină. S-a trecut apoi la unificarea forțelor armate, un rol important având în acest sens și tabăra de la Florești, constituită în aprilie 1859 din 12.000 de combatanți. Convocați în timpul războiului italo-franco-austriac, ei aveau misiunea să apere la nevoie unirea și chiar să asigure, în condiții externe favorabile, realizarea unității și cu Transilvania, visul de veacuri al tuturor românilor. Unificarea forțelor armate era încheiată în 1860, când își începea activitatea ministerul de război, primul minister unic. Uniformizarea legislativă a fost impulsionată de Comisia Centrală de la Focșani, care-și începea lucrările în mai 1859. În doi ani ea a elaborat, printre altele, un proiect de constituție, un proiect de lege rurală (care îi emancipa pe țărani de servituțiile feudale, dar îi deposeda total de pământ), precum și un proiect de lege electorală. Procesul de unificare administrativă era întregit și prin introducerea noii ordini burgheze. Noul aparat de stat, în care pătrunderea masivă a burgheziei fusese facilitată, înlocuia practicile învechite cu cele burgheze, pe baza principiului de egalitate în fața legilor și dărilor, a desființării privilegiilor. Moșierii erau astfel supuși la plata capitației (impozit pe cap de familie plătit până atunci doar de țărani). La sate era desființată bătaia și organizate judecătoriile sătești. Centralizarea trebuia să se încheie prin constituirea la București a Adunării unice și a guvernului unic, expresie a unirii depline. Acționând în conformitate cu voința generală, exprimată în acest sens de Adunările ad-hoc din 1857, Al. I. Cuza redacta și trimitea puterilor un viguros memoriu. Se revendica, totodată, și o nouă lege electorală. Vizita lui la Constantinopol, în seprembrie 1860, unde a fost primit ca un adevărat suveran a contribuit la realizarea unui climat internațional favorabil împlinirii năzuințelor românești. Poarta se mai opunea încă. În țară se cerea contopirea la București a celor două adunări legiuitoare într-o singură adunare și constituirea totală a unui singur guvern fără a se mai aștepta rezultatul demersurilor internaționale. Adunările legislative propuneau, ca urmare, în aprilie 1861, reunirea lor la București, pentru a dezbate proiectul de lege electorală și proclamarea desăvârșitei unirii. Alexandru Ioan Cuza se adresa din nou puterilor garante, inspirând asupra situației din țară, prezentată ca fiind în prag de revoluție. Într-adevăr, cu voia sau fără voia marilor puteri, România își urma drumul ei. Și, din nou, acestea erau nevoite să cedeze. În decembrie 1861, Poarta aproba, în sfârșit, unirea politico-administrativă a Principatelor, dar numai pe timpul vieții lui Alexandru Ioan Cuza. În acceași lună, domnitorul vestea oficial națiunii că „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi - se sublinia în proclamație - s-a recunoscut la Înalta Poartă și Puterile garante și s-a înscris în datinile națiunilor ... în zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a Voastră încredere în alesul națiunii, ați întrunit speranțele Voastre într-un singur domn, alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie.” Ca urmare, la 22 ianuarie se constituia la București primul guvern unic al României, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar Adunarea unică a României se deschidea la 24 ianuarie 1862, în capitala țării, București. În fața ei, Alexandru Ioan Cuza proclama „Unirea definitivă a Principatelor”. Se sublinia din nou că era victoria poporului român, că Poarta și puterile „au voit a recunoaște unirea Adunărilor și a ministerelor” ... V-am zis - spunea domnul românilor Alexandru Ioan Cuza referindu-se la unire - că ea va fi precum România o va dori și simți”. Unirea, rezultat al unei lupte îndelungate, seculare, a întregii națiuni, deschidea drumul spre independență și unitate a tuturor românilor. Statul național român era constituit. El era însă lipsit de o parte din teritoriul său național aflat încă sub dominația străină. Ca urmare, în aceste împrejurări istorice, 13 deputați, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, propuneau, simbolic, în ședința publică a Adunării legiuitoare românești din 20 martie 1862, ca „Titlurile de români, Țară Românească, România, să fie păstrate de guvern în titlurile domnitorului și în actele publice ale țării” și „Să se hotărască definitiv și unic culorile drapelului și stema României”. Noul stat trebuia consolidat printr-o cuprinzătoare operă de reformare internă, prin dotarea cu instituții moderne. În primul rând trebuia realizată grabnic reforma agrară, așteptată cu nerăbdare de țărani, clasa producătoare a societății românești de atunci, baza socială de sprijin a mișcării naționale. O amplă mișcare țărănească condusă de Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea ad-hoc din București, și având sprijinul maselor bucureștene, în frunte cu liberalii-radicali, încercase răsturnarea guvernului conservator Barbu Catargiu și promovarea unui guvern progresist, adept al reformării adânci democratice. Deși impiedicată cu ajutorul forțelor de ordine, mișcarea subliniase încă o dată necesitatea realizării urgente a reformei agrare, în conformitate cu interesele țărănimii și ale națiunii în general, condiție indispensabilă pentru consolidarea și progresul României. Principalele reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza Prin aducerea în fruntea României la 11 octonbrie 1863 a guvernului Mihail Kogălniceanu, se deschidea o epocă de mari transformări reformatoare, fără precedent. Luându-se în considerare nevoile urgente ale societății, precum și cele de perspectivă istorică, acțiunea reformatoare bazată pe principiile revoluției burghezo-democratice de la 1848-1849 a cuprins toate sectoarele de activitate. Ea era inaugurată însă în condiții deosebite, când în exterior poziția României părea stabilizată, dar unirea fusese recunoscută doar pe durata vieții lui Alexandru Ioan Cuza, iar în interiorul domnitorului și guvernului său erau nevoiți să înfrunte o „coaliție potrivnică”. Prima dintre marile reforme, prin care guvernul marilor prefaceri condus de Mihail Kogălniceanu intra în istorie, a fost secularizarea averilor mânăstirești, în decembrie 1863. Prin reformă erau trecute în patrimoniul național imensele averi mânăstirești care însumau 22,33% din suprafața Moldovei și 27,69% din teritoriul Munteniei. În rezolvarea acestei probleme, cu o profundă importanță națională și economică, statul român, bazându-se pe sprijinul întregii națiuni, a respins cu fermitate orice intervenție străină, hotărând să apeleze la nevoie la rezistență armată. Iată de ce România refuza orice compromis în problema mănăstirilor închinate manifestându-se ca un stat suveran, făuritor liber al viitorului său. Era demonstrat că era gata, și mai ales că se simțea în stare să asigure respectarea de către străini, inclusiv de către marile puteri, a principiului inviolabilității și intangibilității teritoriului național, principiu care era trecut apoi la loc de frunte în constituția burghezo-liberală și națională din 1866. În martie 1864, în condițiile în care coaliția îndreptată împotriva domnitorului fusese slăbită, ca urmare a sprijinului larg de care se bucura Alexandru Ioan Cuza, în realizarea primei mari reforme, era pus în dezbaterea Adunării Elective proiectul guvernamental de reformă agrară, în jurul căruia autoritățile făcuseră o largă publicitate. Adunarea, dominată de conservatori reacționari, expresie a caracterului extrem de restrictiv al prevederilor electorale ale Convenției de la Paris, a dat însă un vot de blam guvernului Mihail Kogălniceanu. Guvernul, care ar fi trebuit să demisioneze, conform normelor parlamentare, era însă menținut de Alexandru Ioan Cuza, care dizolvă Adunarea (2 mai 1864). Această lovitură de stat era urmată imediat de organizarea unui plebiscit pentru aprobarea noii constituții a țării, de această dată un act românesc: Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris. Noua lege fundamentală a statului, cu tot titlul derutant, înlătura Convenția, stăvilea drumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolida autonomia - deschizând noi perspective luptei pentru independență absolută. Prin ea, puterea domnului era considerabil întărită și lărgită. Adunarea legiuitoare pierdea din drepturile sale inclusiv dreptul de interpretare. Conform Statutului, domnul iniția legile cu concursul Consiliului de Stat, organ juridic, nou constituit, din specialiști. Se organiza o nouă Cameră, Corpul Ponderator, trecându-se astfel la sistemul parlamentar bicameral (de la sistemul unicameral, cu o singură cameră legiuitoare, se trecea la sistemul cu două camere legiuitoare). Majoritatea membrilor Corpului Ponderator erau numiți de domn care desemna și pe președintele Adunării. Statutul lărgea în mod considerabil dreptul de vot, înlătura privilegiile electorale ale moșierilor și permitea accesul al burgheziei. Dar importante categorii sociale de la sate și orașe erau menținute pe o poziție de inferioritate politică. Proletariatul sătesc și orășenesc era exclus de la vot. Marile puteri garante aprobând noile schimbări, consfințeau dreptul absolut al României de a-și modifica legile, indiferent de prevederile Convenției de la Paris. La 14 august 1864 era decretată legea rurală, cea mai importantă dintre reformele realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Prin ea erau desființate obligațiile feudale ale țăranilor clăcași; aceștia erau declarați proprietari pe pământul avut în folosință, în conformitate cu numărul de vite. În funcție de inventarul viu existent, legea lua în considerare existența a trei categorii de clăcași (fruntași, mijlocași și pălmași) și fixa pentru țărani obligația plății către moșieri, timp de 15 ani, a unei însemnate răscumpărări bănești. Erau împroprietărite prin lege 463.554 de familii, cu o suprafață totală de 1.810.311 ha. Alte peste 48.000 familii au primit pământ pe domeniile statului abia în 1878.Reforma agrară din 1864 a constituit un moment important în edificarea României moderne. Ea a generalizat relațiile capitaliste, consfinţind victoria noii orânduiri burgheze, a deschis câmp larg, dezvoltării economice burgheze, creând condiții pentru accelerarea progresului societății românești. A avut, de asemenea, și o importanță națională, contribuind la consolidarea „națiunii”, după cum sublinia Mihail Kogălniceanu, la asigurarea bazei de masă a luptei viitoare pentru independență. Reforma a avut însă și unele limite generate de caracterul său moderat burghez. Zeci de mii de țărani, cu pământ insuficient sau lipsiți total de pământ, n-au fost luați în considerare de legiuitori. De asemenea, nici clăcașii n-au fost înzestrați cu suprafața de pământ necesară pentru a le asigura independența economică față de moșieri. Marea proprietate moșierească, deși știrbită, era păstrată (împreună cu marea proprietate de stat, ea reprezenta circa 66% din suprafața țării). Aplicarea legii însă permitea deposedarea de pământ a țăranilor și sabotarea legii de către moșieri. Au fost reformate, de asemenea, învățământul, justiția, finanțele, armata etc. Legea instrucțiunii publice dădea învățământului o orientare modernă, științifică și o structură unitară. Ea introducea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru ani și extindea învățământul secundar și universitar. Universității ieșene (din 1860) i se adăuga în 1864 cea de la București.De o nouă legislație dispunea și justiția. Codul penal și cel civil (aplicate din 1865 și 1866) desființau jurisdicția consulară și contribuiau la consolidarea statutului și a societății burgheze. Acestea stabileau că și străinii erau judecați și condamnați potrivit legilor române (în trecut, li se aplica de către consulate legislația țărilor lor). Toată această activitate de organizare a instituțiilor statului pe principii moderne era subordonată luptei pentru realizarea statului unitar național român independent. Cuza a încercat astfel să realizeze Banca Națională a României, să bată monedă națională „romanatul”, să instituie distincția națională „Spicul de aur” sau „Ordinul Unirii”. S-a preocupat cu insitență de întărirea capacității militare a țării, România ajungând să dispună de un efectiv permanent de 40.000 de ostași și de o rezervă la fel de numeroasă care se putea mobiliza rapid. Era o forță apropiată numericește de cea pe care România o mobiliza în 1877. Politica națională era ilustrată și prin strânsele legături de solidaritate cu românii din Imperiul Habsburgic, ca și prin sprijinul și integrarea rapidă în viața politică a României a celor care treceau Carpații spre București. Erau sprijinite moral și material mișcarea cultural-politică națională, învățământul, publicistica românească, dar și nevoile curente ale românilor. Urmărind cu deosebită consecvență împlinirea obiectivelor naționale de unitate și libertate, România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza a inaugurat o politică la fel de activă în exterior, plină de demnitate în raporturile cu marile puteri și de solidaritate și sprijin material și moral cu mișcările de elibeare din Balcani, din Polonia și Ungaria. Pe teritoriul românesc au primit adăpost comunități întregi de bulgari, fugiți de prigoana turcească, care și-au constituit cete înarmate dar și școli, au publicat cărți și reviste. România a sprijinit cu fonduri însemnate taberele de refugiați maghiari, organizate mai ales în Moldova, în anii prigoanei habsburgice de după 1849, a conlucrat cu sârbii și polonezii în lupta pentru libertate și unitate, împotriva marilor imperii. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza lua sfârșit prin abdicarea forțată, la 11 februarie 1866. România modernă, lipsită totuși de o parte însemnată a teritoriului său național, era însă edificată și de ea se legau, cu îndreptățire legitimă, speranțele tuturor românilor. După ani grei de silit și exil, Alexandru Ioan Cuza moare la 15 mai 1873, la Heidelberg, Germania. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – România în timpul lui Alexandru Ioan Cuza ### Metoda figurativă. Rezolvarea problemelor Metoda figurativă (sau metoda grafică) este o metodă ce constă în reprezentare prin segmente a mărimilor necunscute cu scopul de a fixa relații între acestea și mărimile date în problemă. Se dă următoarea problemă: Un număr este cu 24 mai mare decât altul, iar suma lor este 246. Să se afle numerele. Cum se revzolvă problema prin metoda figurativă? Figurăm cu un segment de dreaptă numărul mai mic. Spunem că numărul mai mic reprezintă „o parte” (p). Numărul mic se reprezintă astfel (Fig. 1): Numărul mai mare se reprezintă astfel (Fig. 2) Suma celor două numere este reprezentată în figura 3: După cum se vede, avem: 2p = 246 - 24, 2p = 222, p = 222 : 2, p = 111. Numărul mic este 111. Numărul mare este 111 + 24, adică 135. Să luăm o altă problemă: Suma a două numere este 726, iar unul este de două ori mai mare decât celălalt. Să se afle numerele. Problema se rezervă în felul următor: Numărul mic se reprezintă în figura 4. Numărul mare se reprezintă în figura 5. Suma numerelor se reprezintă în figura 6. După cum se vede, avem: 3p = 726, p = 726 : 3, p = 242, 2p = 242 * 2, 2p = 484. Numărul mic este 242. Numărul mare este 484. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Metoda figurativă ### Metoda reducerii la unitate Se dă următoarea problemă: 5 kg de mere costă 40 lei. Cât costă 7 kg de mere de aceeași calitate? Cum se rezolvă problema prin metoda reducerii la unitate? Pentru a rezolva această problemă prin metoda reducerii la unitate judecăm în felul următor: dacă 5 kg de mere costă 40 de lei, atunci 1 kg de mere costă de 5 ori mai puțin, adică 8 lei. Dacă 1 kg de mere costă 8 lei, atunci 7 kg de mere costă de 7 ori mai mult, adică 56 lei. Rezolvarea se poate face scriind astfel: 5 kg .................... 40 lei7 kg .................... x lei_____________________________________5 kg .................... 40 lei1 kg .................... 40 : 5 = 8 lei7 kg .................... 7 • 8 = 56 lei ### Proprietatea lui Darboux Darboux Proprietatea lui Darboux Jean Gaston Darboux (1842 - 1917) este una dintre personalitățile proeminnete ale domeniului matematic francez, elaborând, pe lângă multiple memorii și articole de geometrie infinitezimală, două opere monumentale: Lecson sur la theorie generale des surfaces et les aplications geometriques du calcul infinitesimal (4 volume publicate între anii 1887 și 1896)Lecson sur les systemes orthogonaux et les coordonees curvilignes (publicată în anul 1910) Pentru a defini proprietatea lui Darboux, presupunem funcția: $latex \ f : I \rightarrow R\ $ Spunem că funcția de mai sus are proprietatea lui Darboux dacă, pentru orice a, b care aparțin mulțimii I, a este mai mic decât b și pentru orice $latex \gamma$ cuprins între f(a) și f(b) există $latex \ c \in [a,b]$ astfel încât $latex \ f(c)=\gamma$. În definiția enunțată anterior putem observa faptul că numărul c, dacă există, depinde de $latex \gamma$. Dacă $latex \gamma=f(a)$ sau dacă $latex \gamma=f(b)$, este evident faptul că putem alege c = a, sau c = b. Din acest motiv, în continuare este important de descris cazul $latex \gamma \notin {f(a), f(b)}$, dacă $latex \ f(a) \neq f(b)$. Dacă funcția $latex \ f : I \rightarrow R$ are proprietatea lui Darboux și dacă există $latex \ a, b \in I$, $latex \ a \leq b$ astfel încât $latex \ f(a) x f(b) \leq 0$, atunci f are cel puțin o rădăcină $latex \ c \in (a,b)$. Dacă funcția $latex \ f : I \rightarrow R$ are proprietatea lui Darboux și nu are rădăcini reale, atunci f are semn constant pe I. O funcție $latex \ f: I \rightarrow R$ nu are proprietatea lui Darboux dacă există $latex \ a,b \in I$, $latex \ a \leq b$ și există $latex \gamma$ cupris între f(a) și f(b), astfel încât, oricare ar fi $latex \ c \in [a,b], f(c)=\gamma$. În ceea ce privește interpretarea geometrică a proprietății lui Darboux, descriem următoarele: funcția $latex \ f : I \rightarrow R $ are proprietatea lui Darboux, dacă și numai dacă, alegând pe graficul funcției f două puncte distincte arbitrare A(a,f(a)) și B(b,f(b)), orice dreaptă orizontală care separă punctele A și B va intersecta graficul funcției cel puțin într-un punct C(c,f(c)) care are abcisa cuprinsă între a și b. O teoremă care stabilește o clasă destul de largă de funcții care au proprietatea lui Darboux este teorema lui Cauchy - Bolzano. Aceasta enunță faptul că orice funcție continuă $latex \ f : I \rightarrow R$ are proprietatea lui Darboux. În schimb, funcțiile continue nu sunt singurele care au proprietatea lui Darboux. Vom lua ca exemplu următoarea funcție: $latex \ f : R \rightarrow R, f(x)= sin\frac{1}{2}, x \neq 0$ $latex \ f : R \rightarrow R, f(x) = \alpha , x = 0$ Presupunem că $latex \alpha \notin [-1,1]$ și alegem pentru început $latex \alpha$ > 1 (cazul $latex \alpha$ < -1 se va trata similar). Alegând a = 0, $latex \ b=\frac{2}{\pi}$, avem f(a) = $latex \alpha$ și f(b) = 1. De asemenea, alegând $latex \alpha = \frac{\alpha + 1}{2}$, observăm că f(b) = 1 < $latex \gamma$ < $latex \alpha$ = f(a). Pentru orice valoare $latex \ c \in (a,b)$, avem $latex \ f(c)=sin\frac{1}{c} \leq 1 < \gamma$ și deci $latex \ f(c) \neq \gamma$. Așadar, funcția f nu are proprietatea Darboux, presupunerea făcută fiind ca urmare falsă, deci $latex \alpha \in [-1,1]$ Fie a,b $latex \in$ I, a < b. Dacă funcția f are proprietatea lui Darboux și dacă f(a) < 0 și f(b) > 0 (sau f(a) < 0 si f(b) < 0), atunci există cel puțin un punct cuprins între a și b în care funcția se anulează. Dacă funcția f are proprietatea lui Darboux și nu se anulează în niciun punct din I, atunci f păstrează același semn pe tot intervalul I. Dacă funcția f are proprietatea lui Darboux și este injectivă, atunci f este strict monotonă. Sursa: I. Colojoara, : Analiza matematica. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1983. ### Hippocrate Sursă: Wikipedia Hippocrate - viața și realizările sale Hippocrate s-a remarcat ca fiind un medic grec care a ajutat la transformarea medicinei dintr-un domeniu guvernat de magie, religie și superstiție într-o disciplină științifică. Hipocrate și-a bazat practica medicală pe studiul corpului uman și pe observații obiective. Opinia lui că sănătatea proastă ar trebui tratată nu cu medicamente, ci cu odihnă, dietă bună, aer curat și exerciții fizicea fost progresivă. Se consideră că Hippocrate s-a născut în jurul anului 460 î.Hr. pe insula grecească Cos, fiul lui Heraclides și Phenaretes. Tatăl său era medic, iar Hippocrate ar fi studiat sub el, precum și sub atomistul Democrit și sofistul Gorgias. Platon s-a referit la Hippocrate în unele dintre scrierile sale, la fel ca și Aristotel. Hippocrate pare să fi călătorit mult în Grecia și Asia Mică de-a lungul carierei sale, predând și practicând medicina. Se crede că a petrecut mult timp predând la facultatea de medicină din Cos.  Respingând opinia comună conform căreia boala este cauzată de defavorizarea zeilor sau de posesia de către spiritele rele, Hippocrate credea că boala are o explicație rațională, fizică. El a tratat corpul ca un întreg, mai degrabă decât ca o serie de părți, iar în practica sa a adunat informații despre părți ale corpului pentru a forma un concept general înainte de a descompune întregul în părți. Hippocrate a îmbrățișat, de asemenea, credința comună că boala este cauzată de un dezechilibru al celor patru umori corporale, dar a extins teoria și a susținut că umorile sunt secreții glandulare și dezechilibrul lor a fost cauzat de forțe exterioare. Hippocrate a fost un susținător al proceselor naturale de vindecare. Scopul medicinei, a spus el, ar trebui să fie acela de a evita afecțiunile despre care se știe că provoacă boli și de a construi puterea bolnavilor printr-o dietă adecvată, curățenie, exerciții fizice și odihnă. Reputația lui Hippocrate și miturile despre viața lui și familia sa au început să crească în perioada enelistică, la aproximativ un secol după moartea sa. În această perioadă, Muzeul Alexandriei din Egipt a adunat pentru bibliotecă material literar din perioadele precedente, pentru a celebra măreția trecută a Greciei. Din câte se poate deduce, lucrările medicale care au rămas din perioada clasică (printre cele mai vechi scrieri în proză în limba greacă) au fost adunate ca grup și numite lucrările lui Hippocrate (Corpus Hippocraticum). Lingviștii și medicii au scris ulterior comentarii asupra lor și, ca urmare, toate virtuțile lucrărilor medicale clasice au fost în cele din urmă atribuite lui Hipocrate și personalitatea sa a fost construită din ele. Toate lucrările Corpusului împărtășesc ipoteze de bază despre modul în care funcționează organismul și despre ce este boala, oferind un sentiment al substanței și atractivității medicinei grecești antice, așa cum a fost practicată de Hippocrate și alți medici ai epocii sale. Printre aceste lucrări atractive se numără Epidemiile, care oferă înregistrări anuale ale vremii și ale bolilor asociate, împreună cu istorice individuale de caz și înregistrări ale tratamentului, colectate din orașele din nordul Greciei. Diagnosticul și prognosticul sunt subiecte frecvente. Alte tratate explică modul de stabilire a fracturilor și tratarea rănilor, hrănirea și alinarea pacienților și îngrijirea corpului pentru a evita îmbolnăvirea. Există lucrări despre bolile femeilor, nașterea și pediatria. Medicamentele prescrise, altele decât alimentele și unguentele locale, sunt în general purgative pentru a scăpa organismul de substanțele nocive despre care se crede că provoacă boli. Unele lucrări susțin că medicina este într-adevăr o știință, cu principii și metode ferme, deși teoria medicală explicită este foarte rară. Medicamentul depinde de o mitologie a modului în care funcționează organismul și a modului în care organele sale interioare sunt conectate. Hippocrate a murit și a fost înmormântat în Larissa, Tesalia. Se spune că a murit în aproximativ același an cu Democrit. Fiii săi, amândoi formați ca medici de către el, au continuat tradiția familiei prin pregătirea propriilor fii pentru a fi medici. Amândoi au numit și un fiu Hippocrate. În lucrările istorice, subiectul acestui articol, Hippocrate din Kos, este adesea menționat ca Hipocrate al II-lea, nepoții săi ca Hipocrate al III-lea și Hipocrate al IV-lea, iar bunicul său ca Hipocrate I. După moartea lui Hippocrate, pe insula natală Kos a fost înființat un cult. Hippocrate a primit statut divin, cu sacrificii făcute de ziua lui. ### Marie Curie (1867 - 1934) Marie Curie Sursa: wikipedia Maria Salomea Sklodwska - Curie s-a născut în data de 7 noiembrie 1867, la Varșvia, Polonia. Dintre toți oamenii de știință de seamă din istorie, aceasta se remarcă ca fiind poate cea mai puternică reprezentare a unei femei care reușește împotriva oricăror șanse să schimbe pentru totdeauna domeniul fizicii. Descoperirile aduse de ea au condus-o dintr-o copilărie de obscuritate la a fi unul dintre cei mai cunoscuți oameni de știință a tuturor timpurilor. Marie Curie a avut o mare dragoste în viața ei, și anume Pierre Curie. S-au cunsocut la universitate și au observat rapid o conexiune și interes comun pentru magnetism. Aceștia ulterior s-au îndrăgostit și s-au căsătorit curând, dar relația lor a mers mai departe decât cea a unui soț și soție, deoarece au devenit parteneri în știință și descoperire și multe dintre cele mai mari realizări ale lui Curie au fost dezvoltate împreună cu soțul ei. Cuplul a avut două fiice, Irene Joliot - Curie și Eve Curie, care au continuat să aibă o carieră de succes. Din păcate, această familie atât de fericită nu a putut continua, deoarece dezastrul a avut loc în 1906, când Pierre Curie a fost lovit de o trăsură de cai și a murit. După pierderea soțului ei, Marie Curie a fost devastată și a apelat la prietenul său Paul Langevin pentru a o ajuta cu suferința imensă. Această prietenie s-a dezvoltat cu pași repezi într-o relație pentru care Curie a fost disprețuită public. Ea era văduvă, dar el „era căsătorit și tatăl a patru copii”. Presa franceză a folosit aceste informații pentru a o afecta și pentru a aduce în discuție atitudinile negative ale oamenilor față de „intelectualii fără Dumnezeu și femeile emancipate”. Marie Curie a efectuat una dintre cele mai impresionante descoperiri ale timpului ei în momentul în care a teorizat faptul că „radioactivitatea este mai degrabă o proprietate atomică decât o proprietate chimică”. Aceasta a devenit rapid un pionier în domeniul variat al radioactivității, astfel câștigând și numeroase premii și devenind „prima femeie laureată cu Nobel” în anul 1903, cu premiul ei comun în fizică, alături de soțul ei Pierre Curie și de colegul Henry Becquerel. Marie Curie a câștigat la ceva timp un alt premiul Nobel pentru Chimie, de data aceasta ca singura beneficiară. Ea a descoperit, de asemenea, elementele poloniu și radiu. Aceasta a dus o luptă continuă fără să fie văzută și recunoscută pentru marile ei realizări. În acea perioadă era extrem de anormal ca o femeie să facă parte dintr-un domeniu atât de dominat de bărbați. Însă în data de 13 mai 1906, lucrurile s-au schimbat. Consiliul Facultății de Științe a hotărât în unanimitate să mențină catedra creată pentru Pierre Curie și să o încredințeze Mariei Curie. Aceasta a fost prima dată când unei femei i se oferă un rol vizibil în învățământul superior francez. Faptul că acest vot a fost unanim arată că Marie Curie a fost recunoscută ca un om de știință cu suficient talent pentru a merita posibila reacție din partea unei comunități mai conservatoare. Marie Curie este cu siguranță una dintre cele mai proeminente femei de știință din toate timpurile. Notorietatea acesteia a fost câștigată prin numeroasele sale premii, diplome onorifice și calitatea de membru la diferite societăți învățate. Vorbim în special despre faptul că a fost „prima femeie laureată a Nobelului” în anul 1903 la fizică și a apoi a câștigat un alt premiu Nobeș pentru chimie. Este important de menționat că a fost distinsă cu premii Nobel în două categorii diferite, ceea ce este rar în sine, faptul că a fost o femeie care făcea asta șa începutul secolului XX, o face cu atât mai remarcabilă. Aceasta a primit totodată medalia Davy, împreună cu soțul ei, tot în anul 1903. Acest premiu este „unul dintre cele mai înalte premii”. Cu un an mai târziu, în 1904, i s-a acordat Medalia Matteuci de către Societatea Italiană de Științe, din nou împreună cu soțul ei, iar în 1909 i-a fost distinsă Medalia Elliott Cresson de către Institutul Franklin. Marie Curie a primit, de asemenea, nenumărate diplome onorifice și statut de membru în întreaga lume pentru realizările sale. Fără cunoștințele despre radiații pe care le avem acum, Curie nu și-a luat măsuri de precauție pentru a evita otrăvirea. Pentru a înrăutăți lucrurile, atunci când și-a început cercetarea, avea foarte puține finanțări. Chiar dacă ar fi vrut să ia măsuri de siguranță, nu ar fi pututu. Ea nu avea nici măcar un laborator pentru a își efectua experimentele, ci trebuia în schimb să se mulțumească „cu o magazie pentru experimentele lor”. Din această cauză, notițele ei și chiar cărțile ei de bucate din anii 1890 sunt prea radioactive pentru a fi manipulate. Marie Curie a murit la 4 iulie 1934 din cauza anemiei aplastice din cauza acestei expuneri la radiații. Din păcate, pasiunea ei pentru știință și descoperire a dus la moartea ei. Șaisezi de ani mai târziu, în 1995, rămășițele cuplului au fost transferate la Pantheonul din Paris, din respect pentru realizările lor. Curie a fost prima femeie care a primit vreodată această onoare, care i-a cimentat poziția nu doar ca om de știință, ci și ca simbol al posibilității pentru femei în viitor. ### Solul Solul este învelișul afânat care se află în partea superioară a litosferei și pe suprafața căruia se instalează vegetația și microorganismele, care găsesc aici un mediu propice de viață. Solul diferă de roca mamă din care a provenit; este un înveliș cu însușiri fizice și chimice noi, cu o capacitate sporită de a înmagazina apă și aer, cu o dinamică nouă. Una din proprietățile esențiale ale solului este fertilitatea, respectiv capacitatea de a satisface nevoile de apă, de substanțe minerale nutritive și de aer pentru plante. Cum scoarța de alterare, ca și vegetația, diferă în funcție de climă și relief, rezultă că și solul, ca un produs al acestora (interacțiunea dintre rocă-climă-vegetație-relief într-o lungă perioadă de timp), va îmbrăca forme diverse în funcție de zonalitatea climatică și de etajarea reliefului. Există însă și alți factori locali ai mediului (roca, panta, pânza freatică etc.) ce influențează tipul de sol, acesta reflectând, prin însușirile sale, toate aceste influențe. Solul este format din materie anorganică, organică, apă și gaze Partea anorganică a solului reprezintă sfărâmăturile de roci care, după mărime, pot fi: pietrișuri, nisipuri, praf și argile (care se numesc și coloizi minerali). Partea organică este alcătuită din substanțe vegetale și animale (predominant vegetale); aceasta este intim amestecată cu partea anorganică, formând un complex organo-mineral. Partea organică descompusă, încorporată solului prin transformarea ei de către microorganisme, poartă numele de humus. Acesta are o culoare neagră sau brună, jucând un rol deosebit în formarea însușirii de fertilitate a solului. În humus se păstrează o mare parte din substanțele nutritive necesare plantelor. Îngrășămintele organice măresc cantitatea de substanțe nutritive. Apa, provenită din precipitații, în drumul ei prin sol, dizolvă anumite substanțe și facilitează o serie de reacții chimice în sol. Astfel încărcată, apa devine o soluție, denumită chiar soluția solului. Din aceasta, plantele absorb substanțele nutritive; soluția solului reprezintă deci sursa directă de alimentare a rădăcinilor. În sol se găsește și aer, provenit din atmosferă, dar proporția de CO2 este aici mai mare, datorită proceselor de descompunere a materiei organice. Aerul este absolut necesar pentru respirația rădăcinilor, încolțirea semințelor și pentru procesele microbiologice; porozitatea solului asigură circulația aerului în sol (în solurile argiloase aerul circulă greu, de aceea se recomandă lucrări speciale de afânare). Culoarea, textura și structura sunt proprietăți de bază ale solului Culoarea solului poate varia de la alb la brun și negru și de la galben la roșu. Dacă tranziția de la alb la negru reflectă cantitatea de humus, cea de la galben la roșu reflectă compuși ai fierului. Așa de exemplu, în climatele temperate, orizontul superior al solului este negru sau brun, iar spre pustiuri tinde către culori deschise datorită lipsei materiei organice. Culoarea roșie apare în zonele calde și umede, inducând adesea și o drenare bună, pe când cea galbenă indică o zonă mai puțin drenată; aceste ultime două culori se dezvoltă mai ales în orizontul intermediar al solului. Textura reprezintă proporția în care participă la alcătuirea solului diferitele grupe de particule, cum sunt: nisipul, praful și argila. Când cele trei elemente sunt într-un amestec echilibrat se întrebuințează și termenul de lut. Textura are mare importanță. După textura orizontului de suprafață, solurile se împart în trei categorii: ușoare (nisipoase - se lucrează ușor, dar sunt sărace în elemente nutritive), grele (argiloase - se lucrează cu dificultate, dar au însușiri chimice bune), mijlocii (lutoase - sunt cele mai bune). În ce privește structura solului, trebuie spus, mai întâi, că particulele de nisip, praf și argilă se asociază între ele în procesul de formare a solului, dând naștere unor agregate de mărimi diferite, care se numesc structuri. Legarea particulelor elementare se face cu ajutorul unor lianți existenți în sol (oxizi, humus, baze etc.). După forma și mărimea agregatelor se deosebesc diferite tipuri de structuri: cubică (agregate structurale cu dimensiuni dezvoltate egal în direcția tuturor axelor), prismatică (agregate dezvoltate mai mult în direcția axului vertical) și lamelară sau plată (dezvoltate mai mult în direcția axului orizontal). Structura are o mare importanță pentru reținerea unei rezerve de apă în sol și pentru ușurința cu care solul poate fi cultivat. Spațiile dintre agregatele structurale permit circulația gravitațională a apei, iar de aici, prin capilaritate, apa este absorbită și menținută timp mai îndelungat în structuri, de unde este luată de rădăcini. pH-ul indică reacția acidă sau alcalină a solului Pentru schimburile chimice care se produc în sol sau între sol și plante, un rol important îl au coloizii din soluția solului, care au sarcini electrice, astfel că ei pot atrage și reține ioni. Între acești ioni, un rol de seamă îl are cationul h+ și anionul OH- (oxidrilul). În general, concentrația ionilor H din soluția solului (aciditatea actuală) este cunoscută sub denumirea de pH. Când concentrația în ioni de H este mai mică de 7, solurile sunt acide; când este mai mare - bazice (alcaline); cele care au pH-ul între 6,8-7,2 sunt neutre. Solurile prea acide (pH mai mic de 5,5) se amendează cu calcar (CaCO3), iar cele prea bazice (pH peste 8,5), cu gips. Profilul solului este format din orizonturi Profilul solului În timpul evoluției solului rezultă o serie de constituenți stabili, care sunt antrenați pe verticală de către apele de infiltrație și depuși la anumite adâncimi. În același timp, în partea de la suprafață se acumulează substanța organică (humusul). Aceste diferențieri conduc la individualizarea unor straturi, care se deosebesc între ele prin culoare, structură, textură etc., pe care specialiștii le numesc orizonturi. Ele sunt notate cu literele mari ale alfabetului. Orizontul A este stratul de la suprafață, în care se acumulează humusul, iar argila a migrat uneori în jos; orizontul E este un orizont mineral, intermediar, sărăcit în argilă sau oxizi de fier și aluminiu și materie organică; orizontul B este intermediar și se caracterizează prin acumulare de argilă, precum și oxizi și hidroxizi de Fe și Al; orizontul Cca(Ca = calcic) acumulează sărurile spălate din orizonturile superioare; orizontul C este roca mamă, alterată; orizontul R, roca mamo nealterată, alcătuită din roci dure, compacte; uneori, la suprafața solurilor excesiv umezite se formează un orizont turbos notat cu I. Succesiunea de orizonturi, de la suprafață până la roca pe care s-a format solul, poartă numele de profil de sol (A-B-Cca-C). Toate solurile au orizont A, deoarece nu există sol fără substanță organică; de asemenea, toate solurile au orizont C, deoarece ele se formează obligatoriu pe un substrat alterat. Pot lipsi orizonturile B sau Cca în funcție de condițiile climatice (în stepă lipsește orizontul B, dar există orizontul Cca; la munte lipsește orizontul Cca, dar există B). Solurile care au orizontul A în formare (solurile de luncă) se numesc tinere; celelalte sunt considerate mature. După tipul de sol, diferă și tipurile de orizonturi, cae pot fi: Am, Ao sau Bv, By etc. Tipurile de sol se diferențiază după climat În funcție de schimbarea condițiilor de solificare (în special a celor climatice, care atrag după ele schimbarea vegetației) se modifică și tipurile de sol. Dacă în zona rece (cu îngheț prelungit și perioadă scurtă de vegetație) se întâlnesc soluri slab evoluate, denumite soluri de tundră, în zona temperată rece procesele de solidificare sunt mai intense, iar solurile au profile cu orizonturi bine diferențiate. Aici se întâlnesc podzolurile humico-feriiluviale și feriiluviale, precum și soluri argiloluviale. În zona temperată propriu-zisă, cu condiții variate de umiditate și vegetație, se succed zonal (de la nord la sud) următoarele tipuri principale: argiloiluviale, cenușii, cernoziomuri și solurile cernozionice de prerie, solurile castanii de stepă aridă.  Spre deșerturi urmează: soluri brune de semipustiu și soluri brune cenușii de pustiu. Pentru zona subtropicală (cu temperaturi ridicate tot anul și perioadă lungă de vegetație) amintim solurile roșii (crasnoziomurile) și solurile galbene subtropicale (jeltoziomurile) etc. În zona ecuatorială și subecuatorială (unde procesele de solidificare au loc în tot timpul anului) sunt tipice lateritele (sub pădurile ecuatoriale permanent umede) și solurile roșii de savană. Sistemul românesc de clasificare a solurilor cuprinde mai multe clase, divizate în tipuri și subtipuri. Au fost deosebite 10 clase de soluri. 1. Molisoluri - orizontul-diagnostic este A de tip molic (mollis = moale), adică afânat, bogat în humus, bine structurat (ca tipuri: sol bălan, cernoziom, sol cenușiu, rendzină); 2. Argiluvisoluri - orizontal-diagnostic este B, în care s-a acumulat o mare cantitate de argilă migrată prim spălare de sus (tipuri: brun-roșcat, brun-argiloiluvial, brun-roșcat podzolit sau luvic ș.a.). 3. Combisoluri - orizontul B este alcătuit din material parental alterat, ceea ce duce la schimbarea culorii sale în gălbui-roșcat (cambiare = a schimba) (tipuri: sol brun, terra rossa, sol brun acid). 4. Spodosoluri - orizontul B este spodic (spodos = cenușă), adică de culoare cenușie, din cauza acumulării de materie organică și de sescvioxizi (tipuri: sol brun feriiluvial, podzol). 5. Umbrisoluri - orizontul A este închis la culoare, dar acid din cauza mediului răcoros și umed (termenul latinesc umbra = umbră) (tipuri: sol negru acid, andosol). 6. Soluri hidromorfe - slab drenate, care au în plus un orizont G (gleic), format din gleizare, adică reducerea fierului (dă un aspect pătat, marmoraceu), sau un orizont W (pseudogleic) creat de menținerea apei de ploaie pe suprafața solului (W = Wasser = apă) (tipuri: lăcoviște, sol gleic, sol negru de fâneață, sol pseudogleic). 7. Soluri halomorfe - cu acumulări de săruri ușor solubile, respectiv cu un orizont sa (salic) sau na (natic sau alcalic) situat pe primii 20 cm (tipuri: solonceac, soloneț). 8. Vertisoluri - în care orizontul A este nestructurat, bulgăros, compact și dur în stare uscată (tip: vertisol). 9. Soluri neevoluate - cu orizont A slab format și urmat direct din material parental (tipuri: litosol, regosol, psamosol, sol aluvial etc.). 10. Soluri organice, care au un orizont turbos de peste 50 cm. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Solul ### Vegetația și fauna Pământului Vegetația și fauna reprezintă totalitatea formațiunilor de plante și animale care se regăsesc pe Pământ într-o anumită regiune sau zonă. 1. Biosfera - Învelișul viu al planetei Plantele și animalele formează, în ansamblul lor, un înveliș distinct: biosfera (învelișul biotic). Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic și relațiile pe care le are cu celelalte învelișuri terestre. Biosfera cuprinde totalitatea plantelor și animalelor care trăiesc pe planeta noastră. Se apreciază că pe Terra trăiesc cca 500.000 de specii de plante și 1.500.000 specii de animale. Ele sunt răspândite îndeosebi în zona de interferență a geosferelor sau în apropierea acesteia. În general, animalele au o răspândire mai largă, populând întreaga suprafață a uscatului și oceanele până la mari adâncimi. În litosferă limita inferioară a biosferei se situează la 3.000 m adâncime, unde s-au descoperit unele bacterii în zăcămintele de petrol. În hidrosferă această limită corespunde practic cu cele mai mari adâncimi oceanice, unde s-au întâlnit moluște, crustacee, bacterii și chiar pești abisali. În atmosferă au fost identificate bacterii și spori de ciuperci chiar în stratosferă. Deși biosfera are limite destul de largi (15-20 km în atmosferă și 11.000 m în hidrosferă), cea mai mare parte a ei este concentrată la interferența litosferei, hidrosferei și atmosferei. 2. Factorii care influențează repartiția organismelor vii Organismele vii sunt influențate de un număr mare de factori naturali (fizico-geografici) și antropici, care au ca efect modificări ale arealelor biogeografice, adaptări și modificări morfologice ale indivizilor. a. Factorii climatici au o influență considerabilă asupra organismelor. Astfel, radiația solară directă, care ajunge la suprafața terestră sub forma luminii vizibile, stă la baza procesului de fotosinteză; totodată, determină unele adaptări ale viețuitoarelor. Temperatura influențează procesele fiziologice ale plantelor (respirația, transpirația, dezvoltarea etc.) și determină, într-o măsura mare, zonalitatea latitudinală a vegetației și animalelor. Umiditatea solului influențează dezvoltarea plantelor și a determinat adaptări corespunzatoare ale acestora (ex. plantele hidrofile, higrofite, xerofite). Gazele atmosferice influențează lumea vie, dioxidul de carbon fiind la baza fotosintezei plantelor, iar prezența oxigenului fiind indispensabilă majorității plantelor și animalelor (exceptându-le pe cele anaerobe, care și-l procură pe alte căi). Vântul duce la diseminarea unor plante, la mărirea evaporației ce are loc la suprafața frunzelor, dar poate avea și efecte negative. b. Factorii geomorfologici influențează direct și indirect plantele și animalele. Astfel, altitudinea reliefului determină etajarea verticală a învelișului vegetal și poate constitui uneori o piedică în extinderea spațială a unor areale. Totodată, diferitele unități de relief pot crea zone de adăpost pentru plante și animale. c. Factorii edafici (de sol) influențează de asemenea dezvoltarea plantelor și a microorganismelor. d. Activitatea societății omenești a transformat și transformă într-o măsura considerabilă învelișul biotic. Se apreciază că în decursul istoriei omul a provocat dispariția a peste 120 specii de mamifere și peste 150 specii de păsări, dar probabil numărul real al acestora este mai mare. De asemenea, o transformare puternică se observă asupra vegetației naturale, care a fost înlocuită pe suprafețe mari cu vegetația de cultură. Efectele activităților umane se rasfrâng și indirect asupra învelișului biotic prin poluarea aerului și eroziunea terenurilor. 3. Domeniile de viață ale Terrei Domeniile de viața ale Terrei sunt: domeniul acvatic, domeniul terestru și domeniul subteran. Separarea acestora s-a făcut pe baza „mediului” de viață în care organismele își duc existența. Domeniul acvatic cuprinde la rândul lui un domeniu al apelor marine și oceanice și un domeniu al apelor continentale (râuri, lacuri, mlaștini). Domeniul apelor oceanice constituie un mediu de viață determinat de existența maselor de apă cu proprietățile lor (salinitate, transparență, maree, valuri, curenți, presiune etc.), care se diferențiază foarte mult pe verticală, o dată cu adâncimea. Astfel, în cadrul acestui domeniu se disting mai multe zone: o zonă litorală, deosebit de populară, unde se concentrează cea mai mare parte a biocenozelor marine; o zonă pelagica, situată în continuarea celei litorale, cu adâncimea de până la 500 m, formată îndeosebi din plancton și necton; o zonă abisală, unde condițiile devin mai dificile (temperatura de 4° - 0°, presiune ridicată, lipsa luminii). Domeniul apelor continentale cuprinde la rândul său mai multe subdiviziuni, legate de specificul mediului de viață (râuri, lacuri, mlaștini etc.). Domeniul terestru reflectă cel mai bine zonalitatea latitudinală a repartiției organismelor, datorită influenței puternice a factorilor fizico-geografici (îndeosebi climatici). Domeniul subteran se individualizează destul de net prin anumite proprietăți ale mediului de viață. Acesta cuprinde la rândul său un domeniu hipogeu (peșteri, ape subterane, cavități artificiale etc.) și un domeniu endogen sau edafic, care cuprinde organismele din sol. 4. Zonele biogeografice ale Pământului Caracteristicile zonale ale factorilor naturali imprimă repartiției pe Glob a plantelor și animalelor un caracter zonal, mai pronunțat pentru cele din domeniul continental. Zonele de vegetație ale uscatului Zonele de vegetație ale uscatului, ca reflectare a condițiilor naturale (și îndeosebi climatice), sintetizează o serie de trăsături esențiale ale mediului înconjurător, fiind - alături de soluri - o materializare a acestora. De asemenea, zonele de vegetație au o influență considerabilă asupra răspândirii animalelor. De aceea, elementul de bază al caracterizării mediului geografic sub aspect biotic îl constituie vegetația, sub raportul marilor zone și asociații întâlnite la suprafața terestră; din acest punct de vedere, animalele apar „asociate” zonelor de vegetație (de care dealtfel depind într-o mare măsură). Putem vorbi astfel de zone biogeografice (cuprinzând asociațiile vegetale naturale, modul lor de repartiție teritorială, structura lor floristică, relațiile cu factorii naturali, la care asociem și animalele caracteristice), individualizate pe baza zonelor de vegetație naturală, diferențiate de la ecuator la poli. Zonele de vegetație: 1-zona pădurilor ecuatoriale; 2,3-zona subecuatorială; 4-zona pustiurilor și semipustiurilor; 5-zona mediteraneană; 6-zona subtropicală umedă; 7-zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare; 8-zona stepelor și pustiurilor reci; 9-stepa; 10-zona pădurilor de conifere (taiga); 11-tundra; 12-vegetația ghețarilor continentali. Zona pădurilor ecuatoriale Zona pădurilor ecuatoriale este situată în apropierea ecuatorului și ocupă suprafețe mai extinse decât ale climatului ecuatorial, datorită întinderii mari a regiunilor cu precipitații bogate situate în afara acestuia. Caracteristica pădurii ecuatoriale este dată de abundența și stratificarea vegetației. Astfel, se remarcă numărul mare de specii floristice (cca 40.000 în Amazonia, 20.000 în arhipelagul malayez), dintre care speciile de arbori sunt cele mai numeroase și diversificate de pe Glob (peste 3.000). În etajarea verticală a pădurii se observă mai multe straturi; astfel, la partea superioară (40-50 m) se află un strat arborescent superior, format din coronamentele arborilor, sub care dezvoltă un strat de arbori de înălțime mijlocie (10-20 m), apoi un alt strat de arbori mici și arbuști, sub care se dispun, la partea inferioară, un strat erbaceu. Dintre arbori, remarcăm palmierii (peste 1.500 specii), cum ar fi palmierul de ulei și palmierul de cocos, arborele de cauciuc, arborele de cafea, arborele de cacao, arbori de esență prețioasă (mahon, acaju) ș.a. În pădurile ecuatoriale cresc numeroase epifite (cum ar fi orhideele), care, pentru dezvoltare, au nevoie de un suport vegetal, liane (care pot ajunge la 200 m lungime), diferite plante parazite sau semiparazite și un covor erbaceu dezvoltat. Dintre animalele ce trăiesc în pădurea ecuatorială, amintim maimuțele (urangutanul și gibonul în Asia de Sud-Est, gorila și cimpanzeul în Africa), reptilele, păsările etc. Pe țărmul oceanelor se dezvoltă mangrovele - o vegetație specifică, adaptată oscilațiilor zilnice ale apelor datorită mareelor și care prezintă o zonare în raport cu ritmul și înălțimea acestora. Vegetația de mangrove. Zona pădurilor musonice Zona pădurilor musonice se aseamănă mult cu pădurile ecuatoriale, în ceea ce privește abundența și varietatea vegetației, dar diferă prin aceea că arborii își pierd frunzele în anotimpul secetos. Dintre speciile de arbori, amintim teck-ul și lemnul de santal. Animalele sunt comune cu cele din regiunile de savane situate în apropiere. Zona subecuatorială Zona subecuatorială, cu două anotimpuri, cuprinde două mari asociații vegetale: savanele și pădurile-galerii. Savanele sunt formațiuni vegetale de ierburi înalte care acoperă toată suprafața solului în anotimpul ploios (savane ierboase), alături de care se pot întâlni arbori și arbuști izolați sau grupuri compacte (savanele cu arbori). În structura covorului vegetal al savanei predomină ierburile (în special graminee), cu caractere xerofile, de adaptare la uscăciuni în timpul secetos. Dintre arbori, amintim baobabul, palmierii de savană, accacia. În America de Sud savanele poartă denumirea de „llanos” în bazinul Orinoco și „campos” în Brazilia. Pădurile ecuatoriale pătrund de-a lungul râurilor în interiorul savanei formând așa-numitele păduri-galerii. Dintre animalele savanei, menționăm erbivorele (antilopa, girafa, elefanții, zebra, cangurul - numai în Australia -), carnivorele mari (leul, tigrul, pantera) și păsările alergătoare, reprezentate prin struț (Africa), nandu (America) emu (Australia); în apropierea apelor trăiesc rinoceri și hipopotami (în Africa). Zona pustiurilor și semipustiurilor Zona pustiurilor și semipustiurilor cuprinde suprafețele din zona de climă tropicală uscată (a deșerturilor), cu vegetație săracă, adaptată la uscăciune și cu o mare discontinuitate a repartiției ei. Se întâlnesc diferite specii de arbuști, tufișuri, ierburi, iar în zonele marginale (semipustiuri) și oaze, specii din regiunile înconjurătoare. Pe mari întinderi, vegetația lipsește aproape, complet. În pustiuri se întâlnesc animale puține - mai frecvente fiind reptilele, unele păsări, insecte, iar în Sahara, dromaderi. Zona subtropicală umedă Zona subtropicală umedă se caracterizează prin persistența vegetației în tot timpul anului, datorită temperaturilor ridicate și a precipitațiilor uniforme. Dintre arbori, amintim speciile de Sequoia (din California, care pot atinge 50 m înălțime), fagul austral, eucalipții (Australia și Tasmania), magnolia și arborele de camfor (China). Zona mediteraneană Zona mediteraneană cuprinde specii de arbori veșnic verzi (stejarul verde, măslinul, stejarul de plută), arbori cu frunze căzătoare (stejarul pufos) și tufișuri (formațiuni denumite garriga și maquis); dintre animale, menționăm: vipera cu corn, scorpionul, broasca țestoasă de uscat, magotul, șacalul etc. Zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare Zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare (păduri de foioase) se caracterizează prin adaptarea vegetației forestiere la frigul din anotimpul de iarnă (căderea frunzelor). Compoziția floristică a pădurilor diferă în latitudine și pe continente. În vestul și centrul Europei predomină fagul, ce este înlocuit spre est de carpen și stejar pedunculat. În partea centrală a Americii de Nord predomină stejarul alb și stejarul negru (regiunea Munților Apalași), care spre sud (câmpia Mississippi) sunt înlocuiți cu frasini și pini, iar spre nord (regiunea Marilor Lacuri și golful Sf. Laurențiu), cu mesteceni, arțari și carpeni. Viața animală a pădurilor de foioase este foarte bogată. Dintre animalele caracteristice, amintim: pisica sălbatică, veverița, cerbul, căprioara, mistrețul, lupul, vulpea, ursul brun ș.a. Zona stepelor și pustiurilor reci Zona stepelor și pustiurilor reci, bine reprezentată în continentele nordice, prezintă datorită schimbării caracteristicilor climatice o succesiune de formațiuni vegetale diferite: silvostepa, stepa, semipustiul și pustiul. Stepa este o formațiune vegetală alcătuită în principal din ierburi, între care predomină gramineele xerofile. În preriile nord-americane, ierburile sunt mai înalte, datorită precipitațiilor mai bogate. Stepa eurasiatică trece spre pădurile de foioase printr-o zonă de silvostepă. În America de Nord, preriile sunt populate cu o serie de animale specifice, cum ar fi: antilocapra, lupul de prerie, viezurele american, bizonul etc., iar în stepele eurasiatice întâlnim: calul sălbatic, gazela, antilopa saiga și numeroase păsări (presuri, prepelițe, dropii, potârniche etc.). În America de Nord, în semipustiuri (Arizona, Podișul Marelui Bazin) cresc cactuși, pelin și tufișuri xerofile, iar în semipustiurile și pustiurile asiatice, pelin, saxaul alb, tufișuri și diferite plante ierboase. Zona pădurilor de conifere (taiga) Zona pădurilor de conifere (taiga) ocupă părțile nordice ale Eurasiei și Americii de Nord, reprezentând cea mai întinsă zonă forestieră a Terrei. Pădurea canadiană este formată îndeosebi din molid alb, pin, plop, mesteacăn și brad de balsam; în cadrul ei trăiesc o serie de animale, cum ar fi: cerbul canadian, ursul negru, lutra, vizonul, castorul, bizamul ș.a. Taigua eurasiatică este formată mai ales din molid (în partea de vest), brad, zimbru și larice (în partea centrală și estică). În cadrul ei, întâlnim printre animale: elanul, zibelina, renul, hermelina, ursul brun, vulpea ș.a. Spre nord, taigua trece spre tundră printr-o zonă de tranziție, în care predomină arborii pitici și arbuștii, denumită silvotundră. Tundra Tundra este o asociație vegetală situată dincolo de taiga, adaptată frigului, precipitațiilor reduse și perioadei scurte de vegetație (1-2 luni). Ea este formată din arbuști cu frunze căzătoare (sălcii, mesteceni pitici), asociații ierboase și formațiuni de mușchi și licheni. În tundră trăiesc renul, boul moscat, ursul polar și numeroase păsări. Vegetația ghețarilor continentali Vegetația ghețarilor continentali este alcătuită îndeosebi din alge, care formează un adevărat „plancton” al ghețarilor și zăpezilor, iar la marginea acestora se adaugă pajiști de tundră, mlaștini ierboase, mușchi, licheni și chiar mesteacănul pitic. La marginea ghețarilor continentali trăiesc animale specifice tundrei. 5. Etajarea vegetației Regiunile muntoase au o vegetație etajată, în parte cu caracter azonal, care au în partea inferioară caracteristicile vegetației zonale în care se află situate. Ca exemplu, menționăm etajele de vegetație ale masivului Kilimandjaro, situat chiar pe ecuator; astfel, în partea inferioară, întâlnim păduri ecuatoriale, urmate de un etaj relativ continuu cu vegetație ierboasă asemănătoare savanei, apoi un etaj de culturi (porumb, viță de vie, cafea, banane etc.), deasupra căruia se află pădurea tropicală umedă montană, care se întinde până la 2.800-3.000 m, urmată de un etaj de pajiști până la 4.000-4.400 m, de unul de stâncării golașe până la 5.000-5.400 m și, la cele mai mari înălțimi, de ghețari montani și zăpezi perpetue. Vegetația de cultură are în general un caracter azonal față de formațiunile vegetale naturale. În cadrul ei, însă, diferitele plante cultivate au o repartiție zonală, în funcție de condițiile ecologice proprii fiecăreia. 6. Zonele naturale ale Terrei Datorită mișcării de rotație, mișcării de revoluție, înclinării axei, formei sferice a Pământului și altor factori derivați (încălzirea inegală a suprafeței terestre, repartiția precipitațiilor etc.), unele fenomene fizico-geografice de la suprafața terestră se dispun zonal, de la ecuator spre poli. Zonalitatea este mai ușor de sesizat la fenomenele climatice (precipitații, temperatura aerului, mișcarea maselor de aer), care au imprimat o repartiție zonală legată de acestea și altor fenomene fizico-geografice, cum ar fi vegetația și solurile. Elementele și fenomenele fizico-geografice au un caracter relativ unitar pe anumite suprafețe, formând o serie de unități cu caracter zonal. Aceste unități au fost denumite zone naturale, deoarece sintetizează principalele aspecte ale interdependenței factorilor naturali (fizico-geografici) și se dispun sub forma unor zone latitudinale. Aceste zone naturale nu sunt uniforme, ci cuprind în interiorul lor mai multe tipuri de peisaje și subunități regionale care - pe fondul caracterelor generale ale zonei - au unele particularități de manifestare a fenomenelor fizico-geografice. Deși în individualizarea acestor unități naturale factorul determinant principal îl constituie clima, celelalte elemente naturale (vegetație, soluri, uneori hidrografia) au un caracter relativ unitar: de aceea, factorii polarizatori ai definirii acestor unități naturale sunt cei climatici, la care se asociază proprietățile zonale ale vegetației, solurilor, hidrografiei. Zonele naturale ale Terrei: 1-forestieră ecuatorială; 2-tropicală umedă cu două anotimpuri; 3-tropicală uscată; 4-mediteraneană; 5-temperat-continentală; 6-temperat-oceanică; 7-forestieră rece; 8-subpolară; 9-ghețari continentali; 10-regiuni montane înalte. Suprafața terestră - în domeniul continental - este formată din următoarele zone naturale. Zona forestieră ecuatorială Zona forestieră ecuatorială se întinde de o parte și de alta a ecuatorului. Ea cuprinde trei regiuni: a) regiunea Americii de Sud (Amazonia); b) regiunea africană (golful Guineea și bazinul fluviului Zair); c) regiunea arhipelagului indonezian. Zona tropicală umedă (zona subecuatorială) Zona tropicală umedă cu două anotimpuri (zona subecuatorială) se află situată la nord și sud de zona forestieră ecuatorială. Zona tropicală uscată Zona tropicală uscată se întinde de-a lungul tropicelor, în interiorul maselor continentale. În cadrul zonei tropicale uscate, deosebim mai multe regiuni. În Africa, trecerea de la savane la deșertul Sahara se face printr-o zonă secetoasă, de semipustiu, denumită Sahel. Zona mediteraneană Zona mediteraneană este mai restrânsă ca întindere decât cele de până acum și are caracteristici de tranziție între zonele tropicale uscate și cele cu caracter temperat-oceanic. O extensiune mai mare a acestei zone naturale a Pământului o întâlnim în jurul Mării Mediterane. Zona temperat-oceanică Zona temperat-oceanică se caracterizează prin precipitații bogate, datorită vânturilor de vest și influenței maselor de aer oceanic, și o vegetație naturală reprezentată prin pădurile de foioase. Zona temperat-continentală Zona temperat-continentală se află situată la aceeași latitudine cu cea oceanică și în continuarea acesteia. Elementul principal este dat de scăderea precipitațiilor o dată cu depărtarea de ocean. Formațiunile vegetale dau specificul acestei zone: peisaj de silvostepă și stepă, de semideșert rece, cu varietățile și aspectul lor regional. Regiunea temperat-oceanică din America de Nord cuprinde o vegetație de prerie (corespunzătoare stepelor eurasiatice), iar în America de Sud, de pampas, care corespunde stepelor și preriei din emisfera nordică. Zona forestieră rece Zona forestieră rece se întinde în continentele nordice, în medie între 50° - 70° latitudine N și formează un brâu compact de păduri de conifere (taiga). Cu toate condițiile nefavorabile (îngheț în sol, precipitații și temperaturi reduse), în această zonă s-a dezvoltat cea mai întinsă și compactă suprafață forestieră a Terrei. În zona forestieră rece se pot distinge două regiuni: regiunea euro-siberiană și regiunea nord-americană. Zona subpolară Zona subpolară cuprinde regiunile reci și foarte reci, situate dincolo de cercurile polare, caracterizate prin precipitații (sub 300 mm anual) și temperaturi scăzute, sol înghețat și o vegetație de tundră. Zona ghețarilor continentali Zona ghețarilor continentali cuprinde o regiune antarctică și o regiune arctică (Groenlanda și insulele cu ghețari), caracterizate prin prezența unei mari mase de gheață (în grosime de până la 4.000 m), lipsa vegetației, temperaturi foarte coborâte și vânturi polare puternice care bat în tot timpul anului. În afara acestor zone, dispuse în latitudine, există regiuni întinse ale Terrei unde condițiile naturale sunt determinate de altitudinea și dispunerea reliefului; acestea creează unități naturale diferite distincte, cu un pronunțat caracter azonal, regiunile montane. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Vegetația și fauna Pământului ### Apele subterane Apele subterane sunt apele din interiorul scoarței terestre, de origine exogenă sau endogenă, care circulă sau stagnează în fisurile sau porii rocilor.  Apele subterane - generalități Apa provenită din precipitațiile atmosferice (ploaie, zăpadă), odată ajunsă la suprafața scoarței terestre, se poate infiltra, în virtutea gravitației atunci când scoarța este alcătuită din roci permeabile (de exemplu, pietrișurile, nisipurile, gresiile, conglomeratele). Când, în drumul ei, apa întâlnește roci impermeabile (de exemplu, argilele, marnele, rocile cristaline nefisurate), infiltrarea ei este oprită; în acest caz, ea umple spațiile libere dintre granulele rocilor și formează strate acvifere numite pânze freatice. Adâncimea lor oscilează obișnuit între 0,5-40 m. În anii ploioși, nivelul pânzelor freatice mai puțin adânci (0,5-5 m) se poate ridica până la suprafața solului, producând excese de umiditate și înmlăștiniri. Sub stratul impermeabil, care formează suportul pânzei freatice, se mai pot găsi multe alte strate permeabile, în care, de asemenea, se acumulează pânze de apă. Acestea sunt apele de adâncime; se mai numesc și strate acvifere captive, deoarece sunt prinse fiecare între două strate impermeabile. Alimentarea lor se face obișnuit numai printr-o porțiune restrânsă, unde stratul permeabil poate veni în contact cu suprafața terestră sau cu altă sursă de apă. Strate acvifere (de suprafață și de adâncime). Clasificarea apelor subterane Apele de adâncime se găsesc adesea sub o anumită presiune. Dacă sunt atinse de un foraj, au tendința să se ridice către suprafață. Cele care se ridică până la suprafață sau chiar deasupra ei se numesc ape arteziene; cele care urcă pe o coloană, dar rămân undeva sub suprafața locului, se numesc ape ascensionale. Când o pânză freatică sau un strat acvifer de adâncime sunt intersectate de o vale, apa începe să curgă la suprafață. Locul de apariție pentru apele subterane se numește izvor. Când scoaterea apei la suprafață se face printr-un foraj, avem de-a face cu un puț. După debit (cantitatea de apă ce curge într-o secundă, exprimată în l/s), izvoarele pot fi de mai multe feluri: cu debit mic, cu debit mare, constante, variabile și intermitente. După temperatura apei, izvoarele se clasifică în: reci (temperatură egală sau inferioară temperaturii medii a aerului) și calde (temperatura apei este mai ridicată decât media temperaturii aerului). În mod convențional, izvoarele cu temperatură peste 20° se numesc termale. Un tip aparte de izvoare termale sunt gheizerele. Ele sunt izvoare foarte fierbinți care aruncă, la anumite intervale de timp, coloane de apă și abur. Izvoarele a căror apă are mai mult de 0,5 g săruri la litru se mai numesc izvoare minerale; ele pot fi: sărate, feruginoase, sulfuroase, iodurate etc. Uneori, conțin și gaze, cum ar fi acidul carbonic (izvoare carbogazoase) etc. Schema de funcționare a unui izbuc. Din golurile calcaroase apar, uneori, izvoare intermitente, numite izbucuri. Importanța apelor subterane Apele subterane reprezintă cea mai mare sursă de apă dulce din lume - un procent de 97% din toate rezervele de apă. Diferența de trei procente este reprezentată de lacuri, râuri, mlaștini și umiditatea solului. Apa furnizată de apele subterane este folosită de populație pentru consum, afaceri și industrie (spre exemplu, pentru sistemele de răcire). De asemenea, este folosită și pentru agricultură, prin procesul de irigare. Apele subterane reprezintă o parte esențială a ciclului hidrologic și protejează împotriva perioadelor secetoase, furnizând apa necesară pentru a menține zonele umede și râurile pline pe tot parcursul anului. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Apele subterane ### Râurile și fluviile Apa căzută la suprafața continentelor se concentrează pe făgașele cele mai joase ale terenurilor și curge spre mare. Scurgerea se face prin pâraie, râuri sau fluvii, pentru toate se întrebuințează noțiunea generală de râuri. Râurile și fluviile: elemente caracteristice ale bazinului și ale rețelei hidrografice a. Elementele unui râu La un râu se deosebesc: cursul de apă, locul de unde începe acest curs - izvorul și locul de vărsare - gura râului; distanța dintre izvor și gură constituie lungimea râului. Cursul de apă se materializează în relief printr-o albie. Suprafața de pe care un râu își adună apele poartă numele de bazin hidrografic; în cadrul său, apa este transportată de un râu principal (colector) și de afluenții săi. Un bazin hidrografic se delimitează de cele vecine lui printr-o linie sinuoasă, numită cumpăna apelor, care urmărește de obicei linia celor mai mari înălțimi ale reliefului. Scurgerea râurilor și aspectul albiilor lor sunt puternic influențate de tipurile mari de relief; de aceea, partea din munte sau din amonte se numește curs superior; cea din câmpie sau dinspre vărsare, curs inferior; intermediar este cursul mijlociu. Schema bazinului hidrografic și elementele sale. b. Debitul râului Debitul este cantitatea de apă scursă într-un anumit timp. Volumul de apă ce se scurge într-un râu se măsoară într-o anumită secțiune a sa și se exprimă în metri cubi pe secundă sau în litri pe secundă. Cantitatea de apă poate însă să varieze foarte mult de la o zi la alta sau de la o lună la alta. De aceea, din măsurătorile de debit făcute, se realizează medii zilnice, lunare etc. Ele constituie debitul mediu zilnic, lunar, sezonier, anual. Pentru necesități practice se iau în considerare și debitele minime și cele maxime. Toate aceste tipuri de debite se numesc debitele caracteristice ale unui râu. Factorii care influențează debitele. Debitele râurilor sunt dependente, în primul rând, de cantitatea de precipitații care cade în bazinul lor. Fluviile cu debitele cele mai mari se găsesc în zona ecuatorială (Amazon și Zair), unde plouă aproape zilnic. Temperatura ridicată a aerului face ca o parte din apa ploilor sau chiar apa din sol să se evapore și să nu se mai scurgă spre râu. Vegetația elimină și ea, prin transpirație, o altă cantitate de apă, micșorând debitele râurilor. Fenomenul se numește evapotranspirație. Diferența dintre apa căzută prin precipitații pe suprafața unui bazin și cea care ajunge să se scurgă prin râuri se numește deficit de scurgere. De exemplu, în zona ecuatorială deficitul este de 2/3, adică râurile scurg numai 1/3 din cantitatea de precipitații căzută. Relieful influențează debitele prin precipitații, care întotdeauna sunt mai abundente la munte, și prin pantele sale, care cu cât sunt mai mari impun o scurgere mai rapidă a apei și astfel se reduc evaporarea și infiltrarea în sol. Alți factori care influențează debitele sunt: suprafața de pe care se colectează apa, natura rocilor (de exemplu, calcarele au râuri subterane cu debite destul de constante; în nisipuri și pietrișuri apa se poate înfiltra în cantități mari). c. Regimul râului Regimul râului reprezintă variațiile de debit într-un an. Debitul oricărui râu variază pe parcursul unui an, crescând sau descrescând, în funcție de mai mulți factori. Limitele obișnuite între care oscilează debitul unui râu se numesc ape mari și ape mici, iar între ele se plasează apele medii. Variațiile sezoniere ale cantității de precipitații constituie principala cauză care face ca în anotimpul ploios debitele să crească, iar în cel secetos să descrească. Variațiile sezoniere ale temperaturii conduc și ele la oscilații de debit. Astfel, în regiunile cu un timp de iarnă, când precipitațiile căzute rămân blocate sub formă de zăpadă și gheață, debitele scad foarte mult, primăvara, când zăpada se topește, debitele cresc brusc chiar dacă nu plouă. De asemenea, în zonele temperate și mediteraneene, evaporarea este maximă vara când și debitele vor fi minime. Permeabilitatea rocilor influențează de asemenea regimul râurilor. Tipurile de regim hidrologic sunt în funcție de factorii indicați mai sus. Se deosebesc: regimuri simple, cele care se caracterizează printr-o singură creștere de debit în timpul unui an și o singură perioadă de ape minime, și regimuri complexe. În cadrul regimurilor simple pot fi amintite următoarele subtipuri: tropical (un maxim de vară și un minim de iarnă), mediteranean (un maxim de iarnă și un minim de vară), temperat-continental de câmpie (apele mari sunt primăvara și cele mici vara; exemplu Volga), temperat-continental de munte (apele mari se produc primăvara și se prelungesc până vara; exemplu Rinul și Ronul). Regimurile complexe le au fluviile care trec prin mai multe zone climatice (exemplu Nilul) sau prin mai multe etaje de relief. În funcție de regimul hidrologic râurile mai pot fi clasificate în: permanente, intermitente (seacă o dată la câțiva ani) și temporare (seacă în fiecare an). d. Regimul de îngheț al râurilor O dată cu apariția temperaturilor negative ale aerului are loc și răcirea treptată a apei râurilor, începând de la suprafață spre adâncime. Mai întâi apar formațiuni de gheață (ace de gheață, gheață la mal, năboi, gheață de fund), după care apare podul de gheață, iar uneori se produce înghețul complet al râului. e. Revărsările și indunațiile Afară de apele mari ce survin anual, care dau revărsări ciclice și care în general sunt moderate, există și creșteri mari de debite produse întâmplător, numite viituri, care dau indundații. Ele se caracterizează prin mărirea bruscă a debitelor, iar uneori printr-un volum de apă cu totul neobișnuit, care dezlănțuie inundațiile cu efecte catastrofale (de exemplu viiturile din 1970 din țara noastră). Cauzele viiturilor rezidă în ploile îndelungate sau cele torențiale care survin la un moment dat. La noi în țară se citează multe cazuri când cantitatea de precipitații căzută în 24 ore a depășit 200 mm. Viiturile sunt influențate însă și de alți factori care le pot mări sau micșora efectele. Dacă ploile cad o dată cu topirea zăpezilor și dacă solul este în prealabil bine îmbibat cu apă, atunci viitura crește în intensitate. De asemenea, în amonte de zonele înguste (chei, defilee), viitura are un nivel crescut. Măsurile împotriva inundațiilor au în vedere atât influențarea cauzelor, cât mai ales a efectelor lor distructive. Cele mai obișnuite măsuri sunt digurile laterale, care protejează localitățile agricole. Barajele și lacurile de acumulare sunt menite să rețină o mare parte din volumul de apă la viituri, atenuând totodată și viteza de scurgere a apei. Împăduririle sau menținerea pădurilor existente pe suprafețe tot mai mari reduc din forța viiturilor. Amenajările complexe ale bazinelor hidrografice reprezintă acțiunea cea mai eficientă împotriva viiturilor. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Râurile și fluviile ### Diateza reflexivă Diateza reflexivă arată că acțiunea unui verb se răsfrânge asupra subiectului gramatical care o execută. La diateza reflexivă verbele se conjugă ca cele la diateza activă, fiind însă însoțite de un pronume reflexiv, în cazul acuzativ sau dativ, formele neaccentuate.Astfel, verbele a se teme, a se gândi, a-și reveni și altele de felul acesta, care se conjugă cu a se bucura sau a-și închipui, sunt la diateza reflexivă. Te-ai supărat ca măgaru pe sat. ("tu" - face și suferă acțiunea "a supăra")Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. ("eu" fac acțiunea de a gândi și tot "eu" o sufără) Pronumele folosite astfel nu au funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale în diateza reflexivă. La diateza reflexivă, verbele nu au modurile participiu și supin. La modurile infinitiv și gerunziu, verbele reflexive sunt însoțite de pronumele reflexiv la fiecare din cele trei persoane ale acestuia, la singular și la plural. Nu orice verb însoțit de un pronume reflexiv este la diateza reflexivă. Atunci când pronumele reflexiv are funcție sintactică proprie, verbele sunt la diateza activă pronominală. Ca mijloc de control se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal sau dacă poate fi reluat printr-o formă de pronume personal accentuat. În această situație pronumele nu face parte din structura verbului. Și-au mâncat mâncarea în pauză. (au mâncat - verb la diateza activă pronominală, și (lor) - complement indirect) Ortografia pentru diateza reflexivă: 1. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv se leagă prin liniuță de unire de verbul ajutător sau de conjuncția să cu care se pronunță într-o silabă astfel: a) pronumele reflexiv în acuzativ la:- perfectul compus al indicativului - m-am bucurat (> Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: Moșia moșie, funcția funcție, coana Joițica coana Joițica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii... Da' eu, unde? famelie mare, renumerație după buget mică”. Vorbind, personajul se dezvăluie treptat. Remarcăm frecvența unor expresii ca: îmbuc, mă dau pe-o parte, sar năvală, a unor forme ca: ale lui domn Nae Cațavencu (literar: ale domnului), Joițica (pentru Zoe), douășpce, paișpce sau a regionalismelor muntenești: aoleu, d-aia, ăilalți. Observăm că frazele nu sunt corecte gramatical („...tocmai coana Joițica, tocmai dumneei, care de!... să ne așteptăm de la dumneei la o protecție...”), iar unele neologisme sunt deformate: bampir, catrindală, famelie, renumerație. Toate acestea indică lipsa de cultură a personajului. Repetarea servilă a unor cuvinte și replici din vocabularul stăpânilor dovedește dorința lui de a le intra în grație, dar și caracterul rudimentar al gândirii sale: TIPĂTESCU: Caraghioz! / PRISTANDA: Curat caraghioz!TIPĂTESCU: Mișel / PRISTANDA: Curat mișel!TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! / PRISTANDA: Nu s-alege!TIPĂTESCU: ...să-mi rază mie mustățile! / PRISTANDA: Și mie!TIPĂTESCU: ...lasă-l să urle ca un câine! / PRISTANDA: Curat ca un câine! Ticul verbal al lui Pristanda produce adeseori asociații comice („curat murdar”) sau pur și simplu îl dă de gol (Tipătescu: Lasă Ghiță... ai tras frumușel condeiul / Pristanda: Curat condei!). În final, Caragiale speculează acest tic, punând sub semnul ridicolului toată mascarada electorală a vremii („Curat constituțional!”). Personajele lui Caragiale luminează, în felul lor, istoria și sociologia României din a doua jumătate a veacului trecut. „Caragiale este - în apropierea lui G. Ibrăileanu - cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, care critică și care explică. Sintetizând în câteva personaje și în câteva evenimente caracteristice categoriile sociale, stările sufletești și întâmplările produse de introducerea civilizației apusene la noi, el a istorisit, a criticat și a explicat întreaga viață a epocii de care s-a ocupat.” Natura și mijloacele comicului Mijloacele de zugrăvire a epocii aparțin unui mare artist comic. În cuprinsul Scrisorii pierdute se întâlnesc procedee, motive și modalități care acționează simultan, dramaturgul speculând aspectele comice ale evenimentelor, ale comportării oamenilor, ale circulației ideilor și cuvintelor. Există, în primul rând, un comic al situațiilor, rezultat din fapte neprevăzute și din grupuri insolite (triunghiul Trahanache-Tipătescu-Zoe, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, combinațiile diverse de adversari etc.). Caragiale folosește o serie de scheme tipice cunoscute în literatura comică universală: încărcătura, coincidența, echivocul, revelațiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva), acumularea progresivă etc. Fiecare scenă în parte și piesa în totalitatea ei se dezvoltă pe astfel de scheme, încât se poate afirma că la Caragiale predominantă este o situție comică, în care evoluează personaje cu trăsături comice, având idei și un limbaj comic. În al dilea rând, există un comic al intențiilor, care reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și oameni. Substanța piesei este supusă unor modalități de tratare diferite: ironică, umoristică, sarcastică, grotească etc. Ion Luca Caragiale este un scriitor obiectiv, în sensul capacității de a crea viață, dar nu e un scriitor indiferent. El pare că-și iubește personajele, este îngăduitor față de ele, dar nu iartă trăsăturile prin care oamenii devin ridicoli și le evidențiază în mod subtil, tratându-i cu ironie, cu umor, punându-i în situații absurde sau grotești, demontând mecanismele sufletești și reducând-i uneori la condiția simplificată a marionetei. Există, în al treilea rând, un comic al caracterelor. În comedia clasică, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, îngâmfatul, risipitorul, lăudărosul, pedantul, păcălitorul păcălit etc. Personajul purtător al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare și tipizare, pentru că esența lui e ascunsă uneori sub aparențe înșelătoare. Caragiale creează și el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comică, așa cum s-a arătat mai înainte. În al patrulea rând, există un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea ieșită din comun de a reține cele mai fine nuanțe ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetiția aproape obsedantă a unei specificități de limbaj, care deplasează atenția de la fondul comunicării la forma ei, și interferența de registre ale limbajului, adică interefernța stilurilor. Comicul de limbaj poate fi urmărit la nivelul lexicului și la nivelul sintaxei. La nivelul lexicului, comicul provine din amestecul a două straturi: unul vechi, cu ziceri tipice și cuvinte de origine neogreacă sau turcă, altul nou, cuprinzând mai ales neologisme de origine franceză, deformate prin lipsă de instrucție și prin mimetism. Deformările cele mai frecvente apar prin pronunție greșită (famelie, andrisant, plebicist, renumerație etc.), etimologie populară (capitaliștii - locuitori ai Capitalei!), sensuri inadecvate (liber-schimbist înseamnă pentru Nae Cațavencu elastic în concepții). La nivelul sintaxei, interesează mai mult comicul gândirii materializate în limbaj. Din punct de vedere gramatical, unele fraze sunt corecte și numai încălcarea legilor gândirii produce comicul și dă impresia de limbaj dezarticulat. Cele mai obișnuite abateri sunt: contradicția în termeni („După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”), nonsensul („Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale”), truismele - adevărurile evidente („un popor care nu merge înainte stă pe loc”, „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”). Comicul provine, de asemenea, din construcții bizare, echivoce, din idei paradoxale sau din idei naive, din rapiditatea enunțului sau din încetineala lui. Formulele acestea din limbaj incoerente denunță un fenomen de inerție inteșectuală, de automotism. Insuficienta stăpânire a limbajului coboară personajele la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind și ceea ce sunt în fond. În sfârșit, valențe comice remarcabile se găsesc în onomastica personajelor, problemă cercetată în amănuntul de G. Ibrăileanu în cunoscutul său studiu: Numele proprii în opera comică a lui Caragiale. Păstrând un echilibru strict între efectele comicului de limbaj și condiția specifică a fiecărui personaj, Caragiale a făcut din limbaj principalul instrument de modelare a eroilor săi. Geniul comic al celui mai mare dramaturg român se dovedește astfel profund original și rezultatele lui țin de o combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor. G. Călinescu situează problema în sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca și lirismul eminescian, constând în <>, adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile” și fraze întregi au devenit de o uzualitate ironică curentă. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat O scrisoare pierdută. Comentariu literar ### Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar Amintiri din copilărie a fost publicată de Ion Creangă în trei părți în revista „Convorbiri literare”, între anii 1881-1882. Partea a IV-a a văzut lumina tiparului postum, în 1892. Amintirile cuprind povestea copilăriei sau, mai degrabă, spectacolul vârstei fericite. Amintiri din copilărie - Ion Creangă Prin amănunte, copilăria reconstituită a aparținut biografic lui Creangă, prin semnificație este universală, aparține tuturor: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul; măcar să zică cine ce-a zice”. Scriitorul oprește timpul omului la ceasul zburdălniciei și al poznelor și-l evocă într-o narațiune al cărei farmec este de neegalat. Copilăria apare ca o epocă de aur, ca un tărâm al bucuriei și al inocenței, fără griji și suspine, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare: „Ce-i pasă copilului, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire! Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”. S-ar putea spune, deci, că în Amintiri din copilărie Ion Creangă zugrăvește copilăria „veselă și nevinovată” și că Nică al lui este „copilul universului”, de pretutindeni și de oricând, în care toți ne regăsim cu nostalgie. Opera stă sub semnul neastâmpăratului băiețesc, al spontaneității, al capacității de a inventa cele mai năstrușnice pozne. Acestei copilării ideale i se oferă un mediu real de existență, un cadru uman și geografic, care este cel al ținutului natal. Satul Humulești este tărâmul de basm al candorii infantile și chiar dacă în realitate - cum dovedesc documentele - era un sat mic cu oameni nevoiași, pentru Creangă este un sat mare, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, și mai ales cu oameni harnici și iscusiți și la lucratul pământului, și la făcutul sumanelor, și la tăiatul lemnelor, și la neguțătorie, și la altele. În fiecare capitol, scriitorul are grijă să adauge câteva cuvinte de laudă pentru satul său: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra Satului, Delenii și Bejenii.” Din paginile Amintirilor iese cu pregnanță la iveală satul românesc tradițional. Lumea rurală este privită, din interior, de cineva care cunoaște ocupațiile și gesturile oamenilor, tradițiile și obiceiurile lor, care le știe mișcările și, mai ales, le aude vorbele. Ion Creangă cunoaște psihologia oamenilor, raporturile lor în viața socială, superstițiile lor. Prin trăsături, comunitatea descrisă este arhaică, dar apar semnele unor înnoiri. Satul nu este total izolat, are legături de rudenie în alte sate, iar lipsa pământului îi obligă pe oameni să muncească prin alte locuri, să fie cărăuși, să facă negoț la târguri. Dovada cea mai sigură că lumea se îndreaptă spre anumite schimbări este atenția pe care locuitorii încep s-o acorde învățăturii, efortul lor de a ridica o școală în sat sau de a-și trimite copiii mai departe la alte școli. O făceau cu scopul de a le înlesni mai târziu traiul (aceasta este una dintre cauzele pentru care Smaranda vrea cu tot dinadinsul să-și vadă feciorul preot), dar importantă este capacitatea lor de a se adapta la noile realități sociale. Povestea Amintiri din copilărie cuprinde un număr relativ mare de personaje, unele memorabile, fără însă ca scriitorul să le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizarea directă, prin acțiune și prin vorbire. De fapt, personajele sunt vii, devin autentice mai ales când vorbesc. Totuși, Ion Creangă reușește să le schițeze o individualitate și prin alte mijloace, în mod deosebit printr-o știință a detaliului, care îi permite să nuanțeze caracterele. Varietatea firii omenești se observă în mulțimea înfățișărilor umane care apar în opera lui Creangă. Dascăli și preoți, unchi și mătuși, copii și părinți, bătrâni și tineri se prezintă în formele cele mai diverse și mai pitorești. O figură aparte este Smaranda, mama lui Nică. Fiică de vornic și având frați cu învățătură, ea se trage dintr-un neam bun, iar după felul în care se adresează bărbatului se socotește superioară lui ca putere de înțelegere a lucrurilor și mai sensibilă la înnoiri. Aceasta nu înseamnă că nu-i o exponentă a lumii arhaice în care trăiește, înconjurată de superstiții și crezând în leacuri băbești: „Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ afară, dinaintea ușii; [...] bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!” și îndată-mi trecea durerea...” Smaranda este individualizată în special prin hărnicia și dragostea ei de mamă, un accent special dobândind dârzenia cu care își urmărește ambiția de a-l vedea pe Nică preot. Pentru aceasta, „mama... era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la școală...” Tenacitatea Smarandei se manifestă cu tărie în discuțiile cu Ștefan a Petrei, pe care vrea să-l facă să-i împărtășească punctul de vedere: „Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă deie undeva la școală. Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine. - Lui dascălul Vasile a Vasilicăi îi plăteam numai câte un sorcovăț pe lună. Iar postoronca de dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tâlcuri decât alții și sfârcâiește toată ziua la tabac, cere câte trei husăși pe lună; auzi vorbă! Nu face băietul ista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru dânsul până acum! Când a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc: - Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorcoveții la musteață, de ce nu te olicăiești atâta?...” Tatăl lui Nică ar fi vrut ca băiatul să rămână gospodar în sat, de aceea se arată nepăsător față de învățătura, despre care nu are o părere prea bună: „Dacă-ar fi să iasă toți învățați..., n-ar mai ave cine să tragă ciubotele.” Sunt și alte portrete construite în același stil lupidar și expresiv (fata Irinucăi, Luca Moșneagu), dar cel mai complex dintre toate este portretul lui Nică, pentru că, fiind eroul din Amintiri din copilărie, structura lui ni se dezvăluie treptat și din toate unghiurile posibile. Universul Amintirilor este atât de puternic dominat de personalitatea lui Nică, încât întâmplările se structurează în jurul aceleiași idei - a frumuseții copilăriei -, fără să intereseze prea mult ordinea desfășurării lor. Compozițional, Ion Creangă nu respectă cu strictețe cronologia evenimentelor. Capitolele I și II pot fi inversate, iar poznele din partea a doua pot fi așezate oricum, succesiunea lor fiind dictată de capriciile memoriei. Nu se poate spune că n-ar exista un fir călăuzitor, dar se observă cu greu, și abia în capitolul al treilea sesizăm că Nică a trecut într-o altă vârstă, că „tigoarea de băiet” a devenit un flăcău care îl lasă pe Trăsnea să doarmă pe hat cu gramatica lui Măcărescu sub nas, iar el se duce „în ciudă la fata popei” din Fălticenii Vechi. Evocarea copilăriei se face din perspectiva depărtată a maturității. Consecința cea mai izbitoare a acestei perspective este calitatea stilului, vag nostalgic și de o mare căldură sufletească, aparținând unei ființe înțelegătoare, înzestrată cu un limbaj de o uluitoare autenticitate și de o rară savoare lexicală. Ion Creangă se scufundă cu voluptate într-o lume preferată și intim cunoscută, reînviind-o într-un lung și neobosit monolog, în care el însuși apare ca personaj și actor deopotrivă. Astfel realizată, Amintiri din copilărie rămâne o operă unică în literatura română prin forța cu care a reușit să comunice miracolul copilăriei, prin farmecul neegalat al limbajului și prin umor. Pentru conștiința românească, ea este amintirea copilăriei fiecăruia dintre noi. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar ### Rezumat Luceafărul. Comentariu literar Rezumat Luceafărul. Comentariu literar Poemul Luceafărul nu este un basm obișnuit. Mihai Eminescu se folosește de cadrul fantastic (castelul între cer și mare, noaptea, visul fetei de împărat, întruparea lui Hyperion etc.) pentru a ne spune o poveste mult mai profundă despre dragoste și moarte, despre puterea de a renunța din iubire până și la nemurire, despre atracția pe care o exercită asupra omului forțele superioare, înalte, eterne. Așadar, latura de basm e un decor pentru toate acestea. Dacă citim cu atenție acele părți ale Luceafărului în care vorbesc, rând pe rând, Hyperion, Cătălina, Cătălin și Demiurgul, avem impresia că știm de undeva cuvintele și felul lor de a vorbi. Mihai Eminescu pune în gura acestor „personaje” cuvinte, expresii, pe care le-a folosit în alte poezii, în care el vorbea în nume propriu. De exemplu, când Cătălin îl cheamă pe Hyperion, chemarea ei seamănă cu aceea a fetei din Floare albastră sau a bărbatului din Dorința. Cătălin, la rândul lui, pare a folosi limbajul curtenilor și jucăuș din acele poezii eminesciene ca Pajul Cupidon, în care dragostea seamănă cu un joc vesel și agreabil. În sfârșit, Demiurgul vorbește în sentințe, ca acelea din Glossă sau din alte poezii eminesciene pe care G. Călinescu le-a numit gnomice (adică bazate pe enunțarea unor adevăruri și maxime filozofice). Putem să spunem că Luceafărul, sub o înfățișare de basm, este o sinteză a liricii lui Eminescu, a „vocilor” poetice din opera lui. Din punctul de vedere al ideilor și al fanteziei lirice, poemul conține numeroase opoziții: între cer și pământ; între dorința Cătălinei de a-l vedea pe Hyperion în universul ei pământesc și dorința lui Hyperion de a o ridica alături de el în universul ceresc; între Hyperion și Cătălin; între vis și realitate; între pasiune și renunțare. Aceste opoziții de idei sau de metafore i-au dictat lui Eminescu anumite simetrii în compoziția Luceafărului. De exemplu, apariția lui Hyperion, invocațiile ca și unele elemente materiale sunt două, repetate simetric. Cătălina îl cheamă de două ori pe Hyperion, care se întrupează de două ori și de fiecare dată din câte două elemente contradictorii (cer și mare, lumină și întuneric). Hyperion apare fetei de împărat o dată ca înger și o dată ca demon. Rostește, la rândul lui, două chemări, ca și Cătălin. În ultima parte a poemului, această simetrie e ruptă: la a treia chemare a Cătălinei, din final, Hyperion răspunde printr-un refuz. Poemul Luceafărul reprezintă și o sinteză de teme și de motive din poezia lui Eminescu, nu numai una de „voci”, adică de atitudini filozofice și lirice. Regăsim, de exemplu, atât natura de elemente primordiale, de început de lume, din Scrisoarea I sau din Memento Mori, cât și natura familiară, ocrotitoare, din poeziile de dragoste. Două serii de imagini pot fi puse față în față. Pe de o parte, „a chaosului văi”, locul „unde nu-i hotar”, în care ajunge Hyperion în drumul său spre originile universului, și unde timpul încearcă în zadar „din goluri a se naște”, unde „e un adânc asemene/Uitării celei oarbe”; pe de altă parte, „cărările din crânguri”, „șirul lung de mândri tei”, sub care Cătălina și Cătălin stau îmbrățișați, ploaia de flori argintii mirositoare (ca în Dorința). Aceste serii de imagini ilustrează cele două aspecte esențiale ale naturii lui Mihai Eminescu. În același fel simetric par a se raporta unele la altele imaginile marelui univers, exterior, cosmic, și de cele ale micului univers, interior, domestic. Poemul începe cu opoziția dintre marea nesfârșită, cu zarea ei îndepărtată, de unde apare Luceafărul, și camera Cătălinei din negrul castel, cu fereastra îngustă deschisă larg. Între Hyperion și Cătălina este și o diferența dintre un locuitor al marelui univers, fără granițe, și o ființă ce trăiește în micul univers domestic al castelului. El se simte bine în cer, în mare, locuri nețărmuite, uriașe; ea, în odaie, în cadrul ferestrei (care sugerează felul în care lumea Cătălinei poate veni în contact cu lumea lui Hyperion), în parcul castelului sau în crâng. Această opoziție a imaginilor ne conduce spre o opoziție de idei: Cătălina e un simbol al făpturilor pământești, limitate și muritoare, în vreme ce Hyperion simbolizează ființa fără moarte, geniul, excepția. Dragostea dintre două ființe atât de deosebite este ca o atracție a contrariilor. Cătălina e mânată de dorința de a se înălța, de a-și depăși condiția; Hyperion e mânat de dorința de a se sacrifica, de a renunța la eternitate. Aspirația fetei de împărat și capacitatea de sacrificiu a Luceafărului - iată mișcările spirituale care fac posibilă întâlnirea lor, fie și în închipuire. Și chiar dacă întâlnirea e urmată de o definitivă despărțire (Hyperion, întors la locul lui din cer, se resemnează să mai devină muritor, iar Cătălina își găsește fericirea pe pământ, alături de Cătălin, om obișnuit ca și ea), experiența spirituală nu a putut rămâne fără urmări pentru nici unul dintre cei doi. În finalul poemului, Hyperion pare pătruns de amărăciunea de a fi descoperit că lui, nelimitatul, nemuritorul, îi este totuși oprit să se bucure de dragoste: că există o limită pe care nu și-o știa. Cătălina, la rândul ei, își dă seama că, dacă nu se poate ridica la Luceafăr și dacă el nu-i poate lumina „viața”, cum îi cere la început, o poate totuși însoți în „norocul” ei alături de ființa iubită. Din fantezia de basm a Luceafărului putem desprinde nenumărate astfel de înțelesuri profunde. Imaginația lui Mihai Eminescu seamănă cu o cutie cu miracole. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Luceafărul. Comentariu literar ### Luceafărul de Mihai Eminescu (1850-1889) Luceafărul de Mihai Eminescu A fost odată ca-n povești,A fost ca niciodată,Din rude mari împărătești,O prea frumoasă fată. Și era una la părințiȘi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfințiȘi luna între stele. Din umbra falnicelor bolțiEa pasul și-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colțLuceafărul așteaptă. Privea în zare cum pe măriRăsare și străluce,Pe mișcătoarele cărăriCorăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâni,Astfel dorința-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-și răzimaVisând ale ei tâmpleDe dorul lui și inimaȘi sufletu-i se împle. Și cât de viu s-aprinde elÎn orișicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apară. * Și pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Țesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie. Și când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mâinile pe piept,I-nchide geana dulce; Și din oglindă luminișPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închișiPe fața ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină– „O, dulce-al nopții mele domn,De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!" El asculta tremurător,Se aprindea mai tareȘi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare; Și apa unde-au fost căzutÎn cercuri se rotește,Și din adânc necunoscutUn mândru tânăr crește. Ușor el trece ca pe pragPe marginea feresteiȘi ține-n mână un toiagÎncununat cu trestii. Părea un tânăr voevodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale. Iar umbra feței străveziiE albă ca de ceară -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară. – „Din sfera mea venii cu greuCa să-ți urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuȘi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninȘi m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Și toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte." – „O, ești frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată; Străin la vorbă și la port,Lucești fără de viață,Căci eu sunt vie, tu ești mort,Și ochiul tău mă-ngheață." * Trecu o zi, trecură treiȘi iarăși, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele-i senine. Ea trebui de el în somnAminte să-și aducăȘi dor de-al valurilor domnDe inim-o apucă – „Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!" Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere; În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Și din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă; Pe negre vițele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfășorMarmoreele brațe,El vine trist și gânditorȘi palid e la față; Dar ochii mari și minunațiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără sațȘi pline de-ntuneric. – „Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ș-acuma,Și soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma; O, vin', odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele." – „O, ești frumos cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Și ochii mari și grei mă dor,Privirea ta mă arde." – „Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nțelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Și tu ești muritoare?" – „Nu caut vorbe pe ales,Nici știu cum aș începe -Deși vorbești pe înțeles,Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine." – „Tu-mi ceri chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să știi asemeneaCât te iubesc de tare; Da, mă voi naște din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege." Și se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesii rochii,Băiat din flori și de pripas,Dar îndrăzneț cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furișează pânditorPrivind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcuȘi mândră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu-i acuCa să-ți încerci norocul. Și-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.– „Da' ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t' de-ți vezi de treabă." – „Ce voi? Aș vrea să nu mai staiPe gânduri totdeuna,Să râzi mai bine și să-mi daiO gură, numai una." – „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe -O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte." – „Dacă nu știi, ți-aș arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binișorul. Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele lațul,Când ți-oi întinde brațul stângSă mă cuprinzi cu brațul; Și ochii tăi nemișcătoriSub ochii mei rămâie...De te înalț de subțioriTe-nalță din călcâie; Când fața mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu fața,Să ne privim nesățiosȘi dulce toată viața; Și ca să-ți fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăși mă sărută." Ea-l asculta pe copilașUimită și distrasă,Și rușinos și drăgălaș,Mai nu vrea, mai se lasă. Și-i zise-ncet: - "Încă de micTe cunoșteam pe tine,Și guraliv și de nimic,Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsăritDin liniștea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătății mării; Și tainic genele le plec,Căci mi le împle plânsulCând ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul; Lucește c-un amor nespusDurerea să-mi alunge,Dar se înalță tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi și-n veciVa rămânea departe... De-aceea zilele îmi suntPustii ca niște stepe,Dar nopțile-s de-un farmec sfântCe nu-l mai pot pricepe." – „Tu ești copilă, asta e...Hai ș-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleȘi nu ne-or ști de nume, Căci amândoi vom fi cuminți,Vom fi voioși și teferi,Vei pierde dorul de părințiȘi visul de luceferi." * Porni luceafărul. CreșteauÎn cer a lui aripe,Și căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt,Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger nentreruptRătăcitor prin ele. Și din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul...El zboară, gând purtat de dor,Pân' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaște,Și vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naște. Nu e nimic și totuși eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe. – „De greul negrei vecinicii,Părinte, mă dezleagăȘi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preț,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor ești de viețiȘi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimbȘi focul din privire,Și pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărutȘi m-aș întoarce-n chaos...Și din repaos m-am născut.Mi-e sete de repaos." – „Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu cere semne și minuniCare n-au chip și nume; Tu vrei un om să te socoți,Cu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toți,S-ar naște iarăși oameni. Ei numai doar durează-n vântDeșerte idealuri -Când valuri află un mormânt,Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu norocȘi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Și nu cunoaștem moarte. Din sânul vecinicului ieriTrăiește azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăși soare; Părând pe veci a răsări,Din urmă moartea-l paște,Căci toți se nasc spre a muriȘi mor spre a se naște. Iar tu, Hyperion, rămâiOriunde ai apune...Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -Să-ți dau înțelepciune? Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munții cu păduriȘi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arățiDreptate și tărie?Ți-aș da pământul în bucățiSă-l faci împărăție. Îți dau catarg lângă catarg,Oștiri spre a străbatePământu-n lung și marea-n larg,Dar moartea nu se poate... Și pentru cine vrei să mori?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorȘi vezi ce te așteaptă." * În locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseȘi, ca și-n ziua cea de ieri,Lumina și-o revarsă. Căci este sara-n asfințitȘi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniștitȘi tremurând din apă. Și împle cu-ale ei scânteiCărările din crânguri.Sub șirul lung de mândri teiȘedeau doi tineri singuri – „O, lasă-mi capul meu pe sân,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninȘi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă liniște de veciPe noaptea mea de patimi. Și de asupra mea rămâiDurerea mea de-o curmă,Căci ești iubirea mea de-ntâiȘi visul meu din urmă." Hyperion vedea de susUimirea-n a lor față;Abia un braț pe gât i-a pusȘi ea l-a prins în brațe... Miroase florile-argintiiȘi cad, o dulce ploaie,Pe creștetele-a doi copiiCu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Și-ncetișorDorințele-i încrede – „Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru și în gând,Norocu-mi luminează!" El tremură ca alte dățiÎn codri și pe dealuri,Călăuzind singurătățiDe mișcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor și rece." ### Rezumat Dorința de Mihai Eminescu (1850-1889). Comentariu literar Dorința de Mihai Eminescu Poezia Dorința de Mihai Eminescu apare în primul număr al „Convorbirilor literare” la data de 1 septembrie 1876. Mihai Eminescu Dorința este o chemare lirică a iubitei în mijlocul naturii. Iubita e chemată în codru, sub ramurile ocrotitoare ale teiului (alături de brad, teiul este un copac îndrăgit de Mihai Eminescu), din care plouă cu flori și vântul face să răsune copacii de o muzică fermecătoare. Alături un izvor se ascunde. Acestea sunt elemente obișnuite la Eminescu. Natura din poezia de dragoste nu e însă înfățișată ca ura sălbatică, amenințătoare, ci, din contră, ca familiară și ocrotitoare. Perechea de îndrăgostiți face cunoștință cu liniștea din mijlocul naturii. E un refugiu și un loc al visătorilor. Cântecul izvoarelor, blânda batere de vânt îngână cuvintele de iubire. Visarea începe să se confunde cu somnul. Poezia are un ritm legănător, ca un del de murmur monoton și surd, care produce somnolarea, și ea specifică romantismul eminescian, căci în romantism somnul și visul sunt mijloace obișnuite ale poeților de a pătrunde în tainele lumii. Ei se lasă în voia somnului și văd în vis ceea ce nu se poate vedea ziua, cu ochii deschiși. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Dorința de Mihai Eminescu. Comentariu literar ### Dorința de Mihai Eminescu (1850-1889) Poezia Dorința a fost scrisă de Mihai Eminescu în perioada de maturitate a scriiturii. Deși scurt, este considerat unul dintre cele mai importante poeme ale sale. Poezia a fost scrisă în genul clasic de idilă și prezintă o temă de dragoste romantică combinată cu o temă a naturii. Scopul său principal este de a crea o poveste de dragoste idealistă într-un fundal natural încântător, în care îndrăgostiții se angajează într-un ritual de unire în mijlocul înțelegerii depline aromate. Dorința de Mihai Eminescu Mihai Eminescu Vino-n codru la izvorulCare tremură pe prund,Unde prispa cea de brazdeCrengi plecate o ascund. Şi în braţele-mi întinseSă alergi, pe piept să-mi cazi,Să-ţi desprind din creştet vălul,Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei şedea-vei,Vom fi singuri-singurei,Iar în păr înfiorateOr să-ţi cadă flori de tei. Fruntea albă-n părul galbenPe-al meu braţ încet s-o culci,Lăsând pradă gurii meleAle tale buze dulci... Vom visa un vis ferice,Îngâna-ne-vor c-un cântSinguratece izvoare,Blânda batere de vânt; Adormind de armoniaCodrului bătut de gânduri,Flori de tei deasupra noastrăOr să cadă rânduri-rânduri. ### Revedere de Mihai Eminescu (1850-1889) Poezia Revedere de Mihai Eminescu Revedere de Mihai Eminescu Mihai Eminescu - Codrule, codruțule,Ce mai faci, drăguțule,Că de când nu ne-am văzutMultă vreme au trecutȘi de când m-am depărtat,Multă lume am îmblat. - Ia, eu fac ce fac de mult,Iarna viscolu-l ascult,Crengile-mi rupându-le,Apele-astupându-le,Troienind cărărileȘi gonind cântările;Și mai fac ce fac demult,Vara doina mi-o ascultPe cărarea spre izvorCe le-am dat-o tuturor,Împlându-și cofeile,Mi-o cântă femeile. - Codrule cu râuri line,Vreme trece, vreme vine,Tu din tânăr precum eștiTot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, când de veacuriStele-mi scânteie pe lacuri,Că de-i vremea rea sau bună,Vântu-mi bate, frunza-mi sună;Și de-i vremea bună, rea,Mie-mi curge Dunărea,Numai omu-i schimbător,Pe pământ rătăcitor,Iar noi locului ne ținem,Cum am fost așa rămânem:Marea și cu râurile,Lumea cu pustiurile,Luna și cu soarele,Codrul cu izvoarele. ### Rezumat Scrisoarea III. Comentariu literar Rezumat Scrisoarea III. Comentariu literar Poezia Scrisoarea III de Mihai Eminescu se constituie printr-o antiteză, procedeu frecevent folosit la Eminescu (Epigonii, Împărat și proletar). Prima parte povestește visul sultanului Osman. Regăsim în continuare glorificarea trecutului prin figura legendară a unui voievod român (în cazul de față Mircea) și toate acele sentimente nobile de care Mihai Eminescu leagă de obicei istoria veche a poporului român. Scrisoarea a III-a Această parte a poemului eminescian, una dintre cele mai frumoase, conține întreaga concepție a autorului despre eroismul strămoșilor și despre justețea luptei lor contra celor care voiau să răsplătească libertatea și suveranitatea țării. Mircea cel Mare este înfățișat ca un bătrân înțelept și simplu, comportându-se cu demnitate în fața orgoliosului Baiazid. El îl primește pe sultan fără vorbe mari, modest și prietenos, așa cum poporul nostru și-a primit totdeauna oaspeții. Dar refuză să i se închine și se declară gata să lupte, dacă sultanul a venit cu gânduri de război. În cuvintele lui Mircea cel Mare este o mare dârzenie. Baiazid însă e un cuceritor trufaș care nu admite să fie împiedicat de nimeni în visul lui expansionist. El se laudă cu îngenuncherea unei mari părți din Europa și-l amenință pe Mircea. Dar domnitorul român, fără a se lăsa intimidat, îi spune că el e purtătorul de cuvânt al unui popor mândru și drept ce nu s-a lăsat niciodată umilit ori călcat în picioare. Îl previne că victoria a fost totdeauna de partea celor care și-au apărat țara contra celor care au voit s-o ocupe. Episodul următor înfățișează lupta dintre armata lui Mircea, mică, dar curajoasă și însuflețită de ideea apărării pământului strămoșesc, și marea oaste a sultanului. Lupta e descrisă în versuri dinamice. Auzim parcă zgomotele câmpului de bătălie, vedem norul de săgeți. La sfârșit, când dușmanul e aruncat peste Dunăre, în tabăra română se așterne liniștea victoriei. Lângă cortul său, unul dintre fiii domnitorului scrie o scrisoare „dragei sale” în versuri de factură populară, pe care poetul le prelucrează admirabil. Partea a doua, constituită în antiteză cu prima, este un pamflet politic, ținta sarcasmelor poetului fiind partidul liberal, aflat în acel moment la putere și contra căruia Mihai Eminescu scria în „Timpul”, zilnic numeroase articole cu un spirit critic deosebit de acut. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Scrisoarea III. Comentariu literar ### Scrisoarea III de Mihai Eminescu (1850-1889) Poemul Scrisoarea III de Mihai Eminescu Scrisoarea III de Mihai Eminescu Scrisoarea III Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboarăȘi s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atîta frumusețe,Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,Pulbere de diamante cade fină ca o bură,Scînteind plutea prin aer și pe toate din naturăȘi prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte,Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…Ea, șezînd cu el alături, mîna fină i-o întinde,Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: — Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…Scris în cartea vieții este și de veacuri și de steleEu să fiu a ta stăpînă, tu stăpîn vieții mele.Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprindeȘi sub dînsul universul într-o umbră se întinde;Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă —Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuriȘi corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri,Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuriMările țǎrmuitoare și cetăți lîngă limanuri,Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor —Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefacÎn întinsă-mpărăție sub o umbră de copac. Vulturii porniți la ceruri pîn’ la ramuri nu ajung;Dar un vînt de biruință se pornește îndelungȘi lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător.Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vîntȘi deasupra Romei nouă se înclină la pămînt. Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cerVede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.Și privește trist la casa șeihului Edebali;După gratii de fereastră o copilă el zăriCe-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,An cu an împărăția tot mai largă se sporește,Iară flamura cea verde se înalță an cu an,Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan.Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid… La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagăȘi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahiiVin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii;Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari…Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț.Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț:— Ce vrei tu?— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat. La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cortUn bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.— Tu ești Mircea?— Da-mpărate!— Am venit să mi te-nchini,De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. — Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că potCa întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus!Toată floarea cea vestită a întregului Apus,Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adunăSă dea piept cu uraganul ridicat de semilună.S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,Fulgerele adunat-au contra fulgerului careÎn turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri,Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi,Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!… La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strînsCa să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă,Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs,Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag? — De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce priveștiNu e om de rînd, el este domnul Țării Românești.Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapăAu venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă —Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt.Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtejOștile leite-n zale de-mpărați și de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,A credinții biruință căta orice cavaler.Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zidCare nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! Și abia plecă bătrînul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semnȘi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt,Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt,Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie… Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie,Cad asabii ca și pîlcuri risipite pe cîmpie,În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,Cînd săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎCad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul… Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare,Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți;Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată —Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată.Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mînă,Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. Pe cînd oastea se așează, iată soarele apune,Voind creștetele nalte ale țării să-ncununeCu un nimb de biruință; fulger lung încremenitMărginește munții negri în întregul asfințit,Pîn’ ce izvorăsc din veacuri stele una cîte unaȘi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna:Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.Lîngă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domnSta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe: „De din vale de RovineGrăim, Doamnă, către Tine,Nu din gură, ci din carte,Că ne ești așa departe.Te-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiți prin cinevaCe-i mai mîndru-n valea Ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprîncenele;Că și eu trimite-voiCe-i mai mîndru pe la noi:Oastea mea cu flamurile,Codrul și cu ramurile,Coiful nalt cu penele,Ochii cu sprîncenele.Și să știi că-s sănătos,Că, mulțămind lui Cristos,Te sărut, Doamnă, frumos“. De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut;Au cu lira visătoare ori cu sunete de flautPoți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii,Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini,Descălecători de țară, dătători de legi și datini,Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastrăDe la munte pîn’ la mare și la Dunărea albastră. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?Au la Sybaris nu suntem lîngă capiștea spoielii?Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele sulițiÎn aplauzele grele a canaliei de uliți,Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,Măști cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele,Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă.Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască… Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie,Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte,Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuriȘi aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri... Și apoi în sfatul țării se adun să se admireBulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiSă ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi! Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,Toți se scurseră aicea și formează patrioții,Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații! Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!Și această ciumă-n lume și aceste creaturiNici rușine n-au să ieie în smintitele lor guriGloria neamului nostru spre-a o face de ocară,Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară! La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal-Mabil,Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană!Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncăNumai banul îl vînează și cîștigul fără muncă,Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înșela,Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa? Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! ### Sara pe deal de Mihai Eminescu Sara pe deal de Mihai Eminescu Sara pe deal buciumul sună cu jale,Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,Apele plâng, clar izvorând în fântâne;Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,Stelele nasc umezi pe bolta senină,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,Streşine vechi casele-n lună ridică,Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână. Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinareVin de la câmp; toaca răsună mai tare,Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altulŞi surâzând vom adormi sub înaltul,Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? ### Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie Poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie de Mihai Eminescu Ce-ți doresc eu ție, dulce Româniede Mihai Eminescu Mihai Eminescu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,Țara mea de glorii, țara mea de dor,Brațele nervoase, arma de tărie,La trecutu-ți mare, mare viitor!Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;Căci rămâne stânca, deși moare valul,Dulce Românie, asta ți-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântulSpada ta de sânge dușman fumegând,Și deasupra idrei fluture cu vântulVisul tău de glorii falnic triumfând,Spună lumii large steaguri tricoloare,Spună ce-i poporul mare, românesc,Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,Dulce Românie, asta ți-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace,Pe altarul Vestei tainic surâzând,Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,Când cu lampa-i zboară lumea luminând,El pe sânu-ți vergin încă să coboare,Guste fericirea raiului ceresc,Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,Dulce Românie, asta ți-o doresc. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!Tânără mireasă, mamă cu amor!Fiii tăi trăiască numai în frățieCa a nopții stele, ca a zilei zori,Viață în vecie, glorii, bucurie,Arme cu tărie, suflet românesc,Vis de vitejie, fală și mândrie,Dulce Românie, asta ți-o doresc! ### Rezumat Răzvan și Vidra. Comentariu literar Rezumat Răzvan și Vidra. Comentariu literar Răzvan și Vidra Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu este o dramă istorică. Evoluția eroului principal - Răzvan -, cunoscut din istorie, și a celorlalte personaje ale piesei este proiectată pe fundalul evenimentelor politice și al relațiilor istorice ale Moldovei cu țările vecine, la sfârșitul secolului al XVI-lea. Subiectul dramei se află însă într-o relație strânsă cu preocupările social-politice ale societății românești din secolul al XIX-lea. Dezrobirea țiganilor se făcuse în 1848 numai parțial. Ea s-a definitivat însă mult mai târziu. Acțiunea întâmpină opoziții serioase. Primul număr al revistei „România literară” este interzis, spre exemplu, în 1852, din cauza unui articol al lui Nicolae Bălcescu, în care se arată documentat, originea lui Răzvan-Vodă, care a domnit în Moldova, cinci luni, în anul 1595. Prin atitudinea și comportarea lor, personajele dramei (domnitori, boieri, răzeși, haiduci, târgoveți, cerșetori, vătafi, hatmani, ostași etc.) ne dau o imagine complexă asupra structurii societății românești din perioada postpașoptistă. Felul în care gândesc și acționează aceste personaje, bine conturate și individualizate, scoate în evidență mentalități specifice diverselor clase și categorii sociale: boieri hrăpăreți, dar naivi și lipsiți de vigoare, în opoziție cu cei reprezentați de Vidra, setoși de putere și păstrători ai ambiției de mărire: răzeși scăpați, care iau calea codrului sau ajung cerșetori și, neîmpăcați cu situația, oftează după bucățica lor de pământ acaparată de boieri; haiduci și hatmani vicleni, corupți și brutali, care veghează cu strășnicie la menținerea orânduirii feudale etc. Numeroase replici puse în gura foștilor răzeși sau a târgoveților constituie o critică necruțătoare a exploatării feudale, reflectând ura neîmpăcată a lui Hasdeu față de boierime. Dacă prin subiect Răzvan și Vidra este o dramă istorică, prin temă și modul de tratare a personajelor ea aparține dramelor psihologice. Două suflete puternice, clocotind de energie, se angajează într-o luptă teribilă, încă din prima clipă a întâlnirii lor. Fostul rob Răzvan, înzestrat cu un temperament echilibrat și cu un caracter generos, are în primele acte ale piesei o singură ambiție - aceea de a-și trăi viața liber, de a nu se lăsa robit din nou și de a lupta pentru omenire și dreptate. Dar conștiința lui pură și umană este asaltată cu insistență și abilitate de Vidra, femeie cu un temperament activ și puternic, moștenind ambiția înflăcărată de mărire a boierilor de odinioară, întreprinzători și setoși nu numai de bogăție, ci și de putere. Ea intuiește de la prima vedere calitățile excepționale ale lui Răzvan, curajul și bărbăția în lupta dreaptă, loialitatea și generozitatea lui, calitățile care îi aduceau nu numai prieteni devotați, ci și faimă și popularitate în rândul oamenilor simpli. Speculând, în egală măsură, drama omului apăsat de prejudecata inferiorității originii sale și influența pe care femeia o poate exercita, Vidra îi strecoară în suflet, prin aceste breșe, mirajul visului de mărire. Femeie frumoasă și energică, dar în același timp afectuoasă și devotată, Vidra subjugă voința lui Răzvan, pe nesimțite, lăudându-l și încurajându-l în eroismul lui. Energia ei și voința neînfricată de a ajunge Doamnă a Moldovei înregistrează un triumf strălucitor prin transformarea lui Răzvan dintr-un om onest, cu caracter integru, care nu și-ar fi trădat pentru nimic în lume nici prietenii, nici țara, într-un nemulțumit și ambițios; sufletul lui, invadat de ambiția Vidrei, nu se mai mulțumește cu situația de căpitan, nici cu cea de polcovnic în oastea poloneză, unde ajunsese tot la îndemnul Vidrei, renunțând la viața de haiduc ce se potrivea atât de bine cu aspirația de a trăi liber și de a face dreptate celor oropsiți. Ținta lui, spre care Vidra l-a condus cu rafinament feminin, înfățișându-i perspectiva de a deveni urmaș demn al lui Ștefan cel Mare, este acum tronul Moldovei: „Sau la tron, ori la mormânt”, spune el, luând hotărârea de a-l înlătura pe Aron-Vodă. Nici un sacrificiu, nici cel al vieții, nu era pentru el acum prea mare spre a atinge acest țel. În momentul în care Răzvan rostește aceste cuvinte, ne dăm seama că lupta crâncenă dintre cele două suflete - al Vidrei și al lui Răzvan - luase sfârșit. Sufletul lui fusese cucerit de ambiția neclintită a Vidrei. Nimic din caracterul integru, uman și drept nu mai rămăsese. (De altfel, femeia bărbătoasă care-și împinge soțul pe calea ambițiilor de mărire este în tradiția literaturii noastre, ca și în aceea a literaturii universale.) Dragostea lui de țară, care înfrânsese ispite mari, generozitatea, loialitatea și devotamentul dezinteresat față de oamenii simpli, printre care îi plăcea să se considere, erau înlocuite cu ambiția oarbă de a avea tot poporul la picioarele sale. Marea valoare artistică a piesei constă în talentul cu care Hasdeu înfățișează această dramă a transformării unei conștiințe. Sentimentul acesta este generat nu numai de evoluția eroului principal - Răzvan, ci și de celelalte personaje, care, în rolurile lor, sunt la fel de bine realizate. Fiecare are o pasiune, o ambiție sau un ideal, pentru care luptă. Toate acestea sunt caracteristice pentru categoria socială sau pentru tipurile umane, pentru caracterele pe care le prezintă: Bașotă este vătaful abuziv, brutal și fudul, Sbierea este boierul avar, când țanțoș și naiv, când lacom și laș, Tănase - tipul țăranului dominat de prejudecăți, ofițeri polonezi - nobili îngâmfați etc. Și în opera literară Bogdan Petriceicu Hasdeu se dovedește un gânditor, un filozof, ceea ce transpare de altfel și în numărul mare al aforismelor folosite în piesa Răzvan și Vidra. Prin subiectul și tema piesei Răzvan și Vidra, dar mai ales prin nivelul de realizare artistică a ei, Hasdeu și-a câștigat meritul de a fi considerat întemeietorul dramei moderne în literatura română. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Răzvan și Vidra. Comentariu literar ### Rezumat Ciocoii vechi și noi. Comentariu literar Rezumat Ciocoii vechi și noi. Comentariu literar Ciocoii vechi și noi - Nicolae Filimon Ciocoii vechi și noi, romanul lui Nicolae Filimon, se impune în istoria literaturii române prin două însușiri artistice de mare valoare, care îl deosebesc de tot ceea ce se crease până atunci. Mai întâi este primul roman tipologic, înfățișând eroi complecși, tipuri pe care memoria cititorului le reține ca pe niște ființe vii, autentice. Desigur, cel mai reușit dintre toate aceste personaje este Dinu Păturică, personaj care ilustrează tipul ciocoiului, al arivistului epocii zugrăvite de Filimon. El a devenit în cultura noastră un prototip, un model. Apreciind valoarea artistică a unui asemenea personaj, G. Călinescu spunea: „...eroul devenit tip iese din file și trăiește în afara cărții. Nu este în literatura noastră, pe măsura deplasării orizontului, un erou cu acte mai solide de stare civilă decât Dinu Păturică”. Folosind procedeul romantic al antitezei, Nicolae Filimon realizează două categorii de personaje care, din punct de vedere moral, alcătuiesc două lumi total opuse. Deși fiecare cu individualitatea lui proprie, bine conturată artistic, potrivit rolului pe care îl joacă în construcția romanului. Dinu Păturică, Andronache Tuzluc, chera Duduca, chir Costea Chiorul, Neagu Rupe-Piele, Ghinea Păturică, domnitorii Caragea și Ipsilanti acționează, în toate împrejurările în care sunt puși, sub impulsul celor mai meschine interese personale și fără nici o urmă de sentiment uman. Aceste personaje care palpită în toate paginile cărții, fiecare urmărindu-și frenetic interesele proprii, neliniștindu-se, suferind sau bucurându-se după împrejurări, - personaje atât de caracteristice epocii evocate de Filimon, - dau conținut și valoare artistică întregului roman. Asupra lor se exercită talentul de excelent creator de caractere și spiritul critic deosebit al scriitorului. Cealaltă categorie de personaje (Banul C., Gheorghe, Maria, domnitorul Grigore Ghica), animate de cele mai oneste și mai demne sentimente, nefiind reprezentative pentru relațiile sociale din epocă, nu intră în conflicte semnificative cu cele din prima categorie. De altfel, și apariția lor este episodică. Idealizându-le comportarea, scriitorul le-a „inventat” numai din dorința de a le opune, ca valoare umană, celorlalte. Prezentând ca modele de boieri, slujitori, domnitori sau soții niște tipuri idealizate, în care întruchipează virtuți cetățenești (cinste, modestie, devotament, demnitate, dispreț față de străinii care se îmbogățesc jefuind țara etc.), Nicolae Filimon procedează ca oricare scriitor ce își propune ca scop să contribuie la îndreptarea societății. Intenția moralizatoare transpare și în faptul că în rezolvarea conflictelor autorul romanului restabilește dreptatea, pedepsind pe nelegiuiţi și răsplătind pe cei cu o comportare virtuoasă: Dinu Păturică sfârșește la ocnă, Andronache Tuzluc ca cerșetor, chera Duduca moare înecată, chir Costea Chiorul este condamnat „a fi bătut la spate prin toate piețele neguțătorești și a se țintui de urechi în fața prăvăliei sale”. În același timp, ca răsplată a comportării virtuoase, Maria se căsătorește cu Gheorghe și, mare surpriză în stil romantic (de altfel nu singura), în timp ce mergeau la cununie se întâlnesc cu suita domnească. Grigore Ghica le face onoarea de a asista la ceremonia căsătoriei, iar apoi îi spune lui Gheorghe: „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare-spătar și te fac caimacam al Craiovei ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău și slujbele ce ai făcut țării!”. Nicolae Filimon încearcă să demonstreze că „este de ajuns ca omul să fie bun și înzestrat de natură cu virtuți și inteligență și, fie condițiunea sa oricât de obscură la început, el va ajunge la mărire!”. Evident, este o naivitate în măsura în care Filimon avea o asemenea convingere. Trecând peste această latură a romanului, reținem, pe lângă talentul remarcabil al scriitorului, dovedit în realizarea acelei game variate a tipurilor de ciocoi, caracterul de vastă frescă socială - prima de acest fel în literatura noastră - pe care Filimon l-a imprimat scrierii sale. În aceasta constă a doua trăsătură distinctivă a romanului Ciocoii vechi și noi. Descrierea amănunțită a vieții la curțile boierești și la curtea domnească, a ierarhiei servitorilor și a funcționarilor oferă informații bogate despre moravurile protipendadei; în contrast cu acestea atrag atenția paginile în care este zugrăvită viața mizeră a țărănimii, jefuită prin tot felul de biruri și dări; capitole întregi, ca: Scene de viață socială, Muzica și corografia în timpul lui Caragea, Teatrul în Țara Românească etc., deși întrerup firul acțiunii, se remarcă prin informațiile despre începutul artei dramatice românești sau prin pitorescul unor tablouri de viață specifice vremii. Astfel, elementele realiste devin evidente în substanța romanului. Ca stil, scrisul lui Nicolae Filimon se impune atenției prin structura orală a frazei, cursivitatea și claritatea limbajului, prin bogăția vocabularului și adecvarea lui la particularitățile fiecărui personaj. În ceea ce privește arta literară, Nicolae Filimon poate fi considerat și azi un maestru al portretului. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Ciocoii vechi și noi. Comentariu literar ### Malul Siretului de Vasile Alecsandri (1821 - 1890) Poem Malul Siretului de Vasile Alecsandri Malul Siretului de Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridicăȘi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaurCe în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verdeȘi privesc cum apa curge și la cotituri se perde,Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,Bătând apa-ntunecată de un nour trecător. Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la valeCu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.Lunca-n giuru-mi clocotește! o șopârlă de smarald,Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald. ### Rezumat Deșteptarea României (1848). Comentariu literar Rezumat Deșteptarea României. Comentariu literar Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri a scris poezia „Deșteptarea României” în primăvara anului 1848, la solicitarea prietenilor din partida națională a Moldovei. Avântata chemare către popor, intitulată, la început, Către români, apoi Deșteptarea României, a fost tipărită și difuzată sub formă de foaie volantă, fiind un manifest dintre cele mai mobilizatoare la revoluție. Poetul adresează românilor de pretutindeni un îndemn la luptă pentru libertate, arătându-le că întreaga lume s-a deșteptat din „adâncă-i letargie” și a pășit „către un țel de mult dorit”. Dorul luptei de libertate a aprins acel „mândru soare” al revoluției către care se îndreaptă toate popoarele. Încrederea poetului în această luptă oferă poeziei o notă de optimism și un deosebit patos revoluționar. Vasile Alecsandri, printr-o repetată mustrare, vrea să stimuleze dorul de libertate, pe care-l găsim nu numai în cartea de vitejie a trecutului, ci și la contemporanii săi; întronarea dreptății, prin alungarea „oarbei tiranii”, face posibilă redeschiderea, acum, la 1848, a unei noi pagini de vitejie. Animat de dorința eliberării patriei sale sub suzeranitatea străină, în finalul poemului Vasile Alecsandri dă expresie năzuinței spre unire a tuturor românilor și cheamă la luptă împotriva tiraniei. ### Deșteptarea României (1848) de Vasile Alecsandri Poezia Deșteptarea României de Vasile Alecsandri Deșteptarea României de Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,Ca o lungă salutareCătr-un falnic viitor? Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românescLa cel glas de înviere, la cel glas de libertateCe pătrunde şi răzbateOrice suflet omenesc? Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!Sculaţi toţi cu bărbăţie,Ziua vieţii a sosit! Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintescCa un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoareSe cerc vesel ca să zboareCătre soarele ceresc! Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,La obşteasca fericire,La obştescul viitor? Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranieŞi la caru-i de trufieSă ne-njuge ea pe noi? Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să priveascăPe câmpia româneascăCete mândre de români! Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste CarpaţiAruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrieŞi de-acum pe vecinicieCu toţi mâinile vă daţi! Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unireLibertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,Pentru-a mamei dezrobireViata noastră să jertfim! Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,Fericit, măreţ acela care sub un falnic soarePentru Patria sa moare,Nemurire moştenind. ### Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei, așa cum atestă însăși titlul nuvelei, format dintr-un substantiv propriu compus, care poartă numele domnitorului Moldovei. Alexandru Lăpușneanu Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu Este un personaj real, cu atestare istorică, fiind o personalitate istorică cunoscută, fost domnitor al Moldovei între septembrie 1552 și 18 noiembrie 1561 și apoi între octombrie 1564 și 5 mai 1568. Autorul ni-l prezintă în timpul celei de-a doua domnii, când vine în țară ca să ocupe tronul cu ajutorul turcilor. În nuvelă el este prezentat ca un tiran crud, sângeros, răzbunător și viclean. Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și psihologic. Pe lângă defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex. Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii care l-au trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat de sânge, ci un domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor. Este un lucid apărător al intereselor țării, de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, deși se îndoiește de spusele acestuia: ”Ce socoți, Bogdane (...) izbândi-vom oare?”. Se preface binevoitor cu delegația boierilor, ”silindu-se a zâmbi”, dar este orgolios, dârz, neabătut în decizia sa, nu dă înapoi în fața greutăților și respinge pretențiile delegației. ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau (...) și dacă nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.” Este un om inteligent, cu spirit de pătrundere. A câștigat o experiență bogată în prima domnie, își dă seama de adevăratele intenții ale lui Moțoc, căruia îi vorbește fără ascunzișuri: ”Să mă încred în voi?... pesemne gândești că eu nu știu zicătoarea moldovenească : Lupul păru schimbă, iar năravul ba?” Alexandru Lăpușneanu este un fin psiholog, care pătrunde ușor caracterul și psihologia celor din jur. Este foarte abil în politică, știe să se apropie de popor și să îndrepte nemulțumirea acestora către boieri, de aceea îl păstrează pe Moțoc lângă el, căci ”îmi ești trebuitor”. La intrarea în Moldova el este întâmpinat cu bucurie de către popor, fără a i se cunoaște adevăratul caracter. Ajuns pe tronul țării, el devine crud, violent și brutal, pentru că era însetat de răzbunare, de aceea ucide fără milă, cu sau fără motiv, pe boierii trădători. Nici față de soția sa nu are tot timpul aceeași atitudine, uneori este binevoitor, iubitor, dar când soția sa, doamna Ruxandra Lăpușneanu, fiica lui Petre Rareș, îi amintește de crimele săvârșite, devine violent în limbaj și gesturi: ”- Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul (...) și mâna lui prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa.” Dar de îndată ”stăpânindu-se, se plecă și rădicând pe Ruxanda de jos”.... , ”- Și ce vrei, întrebă Lăpușneanul zâmbind.” Cu toate acestea, știe să-și stăpânească impulsurile, să se prefacă, pentru a-și ascunde adevăratele intenții. Ipocrit, ironic, profită de naivitatea soției sale, căreia îi promite că va înceta cu vărsările de sânge și că îi va da ”un leac de frică”, prilej cu care-și pune în aplicare planul diabolic pe care l-a gândit. Prefăcătoria sa atinge punctul culminant în timpul discuției de la Mitropolie, când se preface darnic și bun, dar nesocotește ceea ce este sfânt și jură strâmb în fața altarului. El se preface că vrea să se împace cu boierii pe care îi invită la un ospăț de împăcare. Cruzimea lui atinge culmi nebănuite când poruncește să fie omorâți cei 47 de boieri, și să le fie așezate capetele sub formă de piramidă, după neam și rang. Este disprețuitor, ironic față de reacția soției sale: ”Femeia tot femeie (...) în loc să se bucure, ea se sparie”, însă poate fi și tandru: ”Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicând-o ca pre o pană , o puse pe genunchii săi”, ”ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață?” El se dovedește un adevărat maestru al disimulării. Astfel, reușește să înșele atenția boierilor, în afară de Spancioc și Stroici. Cu Moțoc el este ironic, batjocoritor și cinic. Când mulțimea îi cere lui Vodă: ”Capul lui Moțoc vrem!”, acesta îi propune domnitorului să-i ucidă cu tunurile ”pentru că sunt proști”, iar Vodă îi răspunde că ”sunt proști, dar mulți (...) să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” Vodă îl sacrifică pe Moțoc și astfel își atinge două scopuri: pedepsește pe boierul trădător și își câștigă simpatia poporului. Spre sfârșitul vieții vrea să se călugărească, dar simțindu-se mai bine, îi revine dorința de răzbunare, de a ucide, îi jignește pe călugări, pe soția sa, chiar amenințându-i cu moartea. În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În caracterizare directă, însuși autorul precizează: ”dorul lui cel tiranic”, ”vorbele tiranului”, alte personaje îl caracterizează direct astfel: ”bunul meu domn”, ”viteazul meu soț” (doamna Ruxandra), ”crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan). Gesturile, felul lui de a vorbi, expresia feței sunt mijloace de caracterizare indirectă folosite de autor în prezentarea personajului său: ”Ochii scânteiau ca un fulger”, ”răspunse cu sânge rece”, ”strigă sărind în picioare”, ”în clipa aceea el era foarte galben la față, și că racla sfântului ar fi tresărit”, ”sângele într-însul începu a fierbe”. Ura și dușmănia, disprețul și răutatea sunt reliefate prin felul lui de a vorbi, prin caracterizare indirectă. El vorbește ca un înțelept în pilde și proverbe, alteori își valorifică vorbirea cu citate din Sfânta Scriptură. Alteori, cuvintele sale sunt dure, jignitoare: ”Ești un tâlhar”, ”Boaită (n.a. ticălos, netrebnic) fățarnică”. ”Ai să dai samă, doamnă!...”, ”De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!...” Nicolae Iorga explică psihologia eroului prin aceea că el avea ”sufletul unui bolnav, ce-și află alinarea unei suferințe tainice, numai la vederea și auzul suferinței altora.” În antiteză cu Lăpușneanu este prezentată soția sa, domnița Ruxandra, caracterizată prin gingășie, blândețe și iubire de oameni. Atât acțiunile eroilor, cât și replicile lor, emblematice pentru constituția psihică a personajelor, procedeele de caracterizare, compun personaje de factură romantică, într-o construcție realistă, caracterizate prin însușiri deosebite, excepționale, care-i singularizează, a căror trăsătură dominantă de caracter trimite și către influențe clasiciste. Comportamentul personajului principal sugerează indirect trăsăturile sale de caracter, astfel autorul a realizat un personaj complex nu numai prin însușirile personajului său, ci și prin varietatea mijloacelor de caracterizare folosite... Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu ### Rezumat Alexandru Lăpușneanu. Comentariu literar Rezumat Alexandru Lăpușneanu. Comentariu literar Nuvela de inspirație istorică Alexandru Lăpușneanu a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară” (1840). Pentru realizarea ei, autorul a folosit ca punct de plecare episoadele luptei sângeroase dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri, descrise în cronica lui Grigore Ureche. Nuvela lui Costache Negruzzi este una dintre cele mai izbutite reconstituiri artistice ale unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în secolul al XVI-lea. De factură romantică în special prin modul de abordare a destinului eroului principal, prin atitudinea voluntară a unor personaje, prin patetismul gesturilor și prin conflictul social-politic, nuvela este însă clasică prin profundele observații psihologice și tipologice pe care le conține, prin proporția și echilibrul compoziției. Tema este încleștarea dintre domn și marii boieri, în lupta pentru hegemonia politică. Această luptă pentru putere determină adesea uneltiri, suspiciuni, trădări și crime în întreaga perioadă a câte unei domnii. Marea artă de prozator a lui Costache Negruzzi constă în îmbinarea elementelor clasice și romantice cu o măiestrie care dă cititorilor sentimentul verosimilului. Momentele narațiunii se succedă gradat ca într-o operă dramatică, fiecare dintre cele patru capitole (asemenea actelor unei drame) încadrându-se armonios în structura compozițională unitară a nuvelei. Accentul cade în povestire mai mult pe acțiune și dialog, făcând să crească astfel dramatismul conflictului. Personajele nuvelei se caracterizează prin individualizare puternică și prin complexitate spirituală. Alexandru Lăpușneanu, personajul principal al nuvelei, este prezentat ca o persoana romantică, cu trăsături neobișnuite și antitetice (calități și defecte), acționând în situații excepționale. El este tipul domnului feudal, deprins să-și exercite despotic voința. Vărsările de sânge sunt acte de răzbunare împotriva boierilor trădători și intriganți, care-l vânduseră în prima domnie. Evoluția conflictului dintre el și boieri scoate în evidență violența și cruzimea diabolică, tenacitatea și voința în realizarea gândului ascuns. Aceste trăsături de caracter ale tiranului se manifestă puternic chiar și în pragul morții, când, cu ultimele puteri, înfrânge obișnuita teamă, alungând din juru-i pe călugări. Bun cunoscător al psihologiei umane, în realizarea planurilor sale, de rival neîmpăcat al boierilor, inteligența și hotărârea sunt însoțite adesea de viclenie. Bucuria sadică de a-i oferi doamnei Ruxanda un „leac de frică”, arătându-i capetele boierilor tăiați, rânduite după rang într-o piramidă, și voluptatea cu care prelungește scena tânguielilor și chinurilor lui Moțoc – deși hotărârea de a-l oferi mulțimii să-l sfâșie fusese luată – întregesc, prin nuanțe expresive, trăsăturile fundamentale ale personajului. În acele vremuri de mari încleștări și spaime cumplite, el nu ucide din plăcerea de a ucide, ci în numele unei idei: consolidarea autorității domnului prin anihilarea voinței de putere a boierilor. Boierii pe care-i ucide sunt cu toții vinovați față de el. Trădarea domnului, înseamnă, în concepția lui, și trădarea țării, după cum rezultă din comentariul sarcastic pe care îl face asupra situației grele în care se afla poporul la venirea sa pe tron a doua oară. Situația Moldovei din vremea aceea (luptele necurmate dintre diferitele grupări de boieri, ce ușurau astfel amestecul puterilor străine în treburile țării, desele schimbări de domni, pentru care se plăteau sume mari de bani, secătuindu-se vistieria) explică apariția unui domn ager care, cum spune Grigore Ureche, „cu sabia răzbunării” încearcă să restabilească puterea voievodală. Pentru sublinierea trăsăturilor dominante ale eroului său, autorul folosește cu măiestrie procedeul antitezei. Doamna Ruxanda, soția lui Lăpușneanu, este o femeie blândă, supusă și temătoare. Vărsăturile de sânge, cruzimea domnului o impresionează, dar ezită mult până să-i ceară acestuia stăvilirea omorurilor, iar în final se hotărăște greu să-i întindă paharul cu otravă. Prin vornicul Moțoc, autorul zugrăvește în nuvelă tipul boierului feudal intrigant, lingușitor, trădător și laș în fața primejdiei. În această nuvelă apare pentru prima dată în literatura română personajul colectiv, autorul dovedind o mare artă de a surprinde psihologia mulțimii. Veștile nelămurite ce se răspândesc în Iași „burzuluiseră nordul” și-l năpustiseră la porțile curții domnești. „Gloata se întărâță din mai mult în mai mult, fără să știe bine ce vrea”. Când armașul întreabă pentru ce a venit și ce cere, mulțimea se dovedește a fi dezorientată. Dar deruta nu durează mult. Atitudinea de revoltă a mulțimii față de jafurile și nelegiuirile boierilor este concentrată împotriva aceluia care-i sărăcise cu biruirile. Norodul izbucnește acum într-o unitate de voință: „Toate glasurile se făcură un singur glas și acest glas striga: Moțoc să moară... Capul lui Moțoc vrem”. Această reacție spontană exprimă ura năpăstuiților împotriva celor care-i sărăceau prin biruri și corvezi și-i umileau prin nedreptăți. Asemenea întregii structuri a nuvelei, stilul narațiunii este, în general concis. Costache Negruzzi nu explicitează atitudinile personajelor, cauzele obiective care le-au generat, ci le sugerează prin notarea sobră a gesturilor, a mimicii și a replicii. Marea lui artă constă în a spune simplu și a sugera. Există însă în textul nuvelei și câteva descrieri de mare densitate și de o frumusețe picturală. Spre deosebire de scrisul cronicarilor și al celorlalți predecesori, sau chiar al unor contemporani ai săi, care era încă greoi și, uneori, lipsit de farmec artistic în întregimea lui, Costache Negruzzi, în special în nuvela Alexandru Lăpușneanul, atinge o limpezime și o măiestrie stilistică neîntâlnite. Elementele arhaice, regionale și populare, de altfel nu prea numeroase, prin care fixează atmosfera istorică a timpului, culoarea locală, sunt în așa fel îmbinate în procedee stilistice inedite, încât nu numai că nu tulbură claritatea frazei, dar îi aduc un spor de nuanțe și înțelesuri ce dau scrisului o mare putere sugestivă. Cu un instinct sigur al evoluției limbii literare, Negruzzi modernizează stilul frazei cu expresii verbale și cu neologisme, dintre care multe se folosesc și astăzi în forma pe care le-a dat-o el: „Ca să sece influența boierilor și să stârpească cuiburile feudalității, îi despuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și compune pre norod”. Scriitorul, care vorbise despre prețuirea limbii, așa cum o găsește în „cărțile vechi și-n gura poporului”, ne face dovada că a știut s-o întrebuințeze ca un mare meșter, lăsându-ne prima nuvelă istorică de o remarcabilă valoare artistică. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Alexandru Lăpușneanu. Comentariu literar ### Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu (1810 - 1885) Poezie Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu Un bou ca toți boii, puțin la simțire,În zilele noastre de soartă-ajutat,Și decît toți frații mai cu osebire,Dobîndi-n cireadă un post însemnat. —Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:Decît multă minte, știu că e mai bineȘa ai totdauna un dram de noroc. Așa d-a vieței veselă schimbare,Cum și de mîndrie boul stăpînit,Se credea că este decît toți mai mare,Că cu dînsul nimeni nu e potrivit. Vițelul atuncea, plin de bucurie,Auzind că unchiul s-a făcut boier,Că are clăi sumă și livezi o mie:„Mă duc — zise-ndată — nițel fîn să-i cer.“ Făr-a pierde vreme, vițelul pornește,Ajunge la unchiu, cearcă a intra;Dar pe loc o slugă vine și-l oprește:„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“ — „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia datăDupă-prînz să doarmă! Obiceiul luiEra să nu șază ziua niciodată;Ast somn nu prea-mi place, și o să i-o spui.“ — „Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală;S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi;Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,Priimit în casă daca vrei să fii.“ La o mojicie atîta de mare,Vițelul răspunde că va aștepta;Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,Pe lîngă el trece, făr-a se uita. Cu mîhnire toate băiatul le vede,Însă socotește că unchiu-a orbit;Căci fără-ndoială nu putea a credeCă buna lui rudă să-l fi ocolit. A doua zi iarăși, prea de dimineață,Să- găsească vreme, la dînsul veni:O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheață,Ca să-i facă bine, de el pomeni. „Boierule — zise — așteaptă afarăRuda dumitale, al doamnei vaci fiu.“— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.N-am asfel de rude, și nici voi să-l știu.“ ### Umbra lui Mircea. La Cozia - Rezumat. Comentariu literar Umbra lui Mircea. La Cozia - Rezumat. Comentariu literar Nota dominantă „Umbra lui Mircea. La Cozia” o constituie entuziasmul pe care i-l provoacă urmele trecutului glorios. Grigore Alexandrescu Motivul umbrelor, frecvent la scriitorii romantici ai epocii, constituie, la Grigore Alexandrescu, prilejul unei meditații asupra personalității voievodului Mircea, erou de proporții legendare, și asupra vitejiei străbunilor în lupta pentru păstrarea libertății. În poezie, într-un cadru nocturn, de factură romantică, poetul salută cu pietate, în numele generațiilor prezente, fantoma marelui erou. Elogiul vremurilor glorioase de odinioară, al luptelor eroice purtate de străbuni pentru apărarea libertății și a demnității neamului se împletește, în poezie, cu meditația pe tema evoluției societății, meditație în care se subliniază speranța poetului în viitor, în progresul omenirii. Considerațiile despre război și pace, precum și încrederea în propășirea poporului său, în înfrățirea națiunilor dau poeziei o notă de optimism. Tabloul romantic al naturii de la începutul și de la sfârșitul poeziei (dealurile cuprinse de întunericul nopții ca de o mantie neagră; norii ce „se întind ca un veșmânt”, în timp ce valurile „zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc”; imaginea mănăstirii, care-și oglindește în ape umbra tunurilor sale, precum și a nopții care „peste dealuri se lățește”) dimensionează un cadru de pastel în compoziția poemului. Între tablourile de natură, poetul intercalează o lungă tiradă oratorică, bogată în elemente de meditație și de odă, remarcabilă atât prin plasticitatea expresiei, cât și prin ritmul, amploarea și gradația atitudinii lirice. Elementele de pastel și de odă din poezie, precum și varietatea mijloacelor stilistice (exclamațiile, repetițiile, interogațiile, comparațiile, metaforele și hiperbolele) prin care se sugerează măreția eroului, ideea de evocare romantică a unor fapte de vitejie de dimensiuni gigantice, aparținând trecutului istoric, dau poeziei unitate și echilibru compozițional. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Umbra lui Mircea. La Cozia - Rezumat. Comentariu literar ### Umbra lui Mircea. La Cozia- Grigore Alexandrescu (1810 - 1885) Poezie Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,Ș-ale valurilor mândre generații spumegateZidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoarăO suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc. Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,Transilvania l-aude, ungurii se înarmez. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? Este el, cum îl arată sabia lui și armura,Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn? Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciuneDe la fiii României care tu o ai cinstit:Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune;Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit. Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași;Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare:Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat:Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,De aceea al tău nume va fi scump și nepătat. În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soțieA venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit! Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armurăCe un uriaș odată în războaie a purtat;Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:Prin științe și prin arte națiile înfrățiteÎn gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc;E a cerului urgie, este foc care topeșteCrîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc. Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt;Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt. Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalteCa fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;Și-ale valurilor mîndre generații spumegateZidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc. ### Zburătorul - Rezumat. Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) Zburătorul - Rezumat. Comentariu literar Poezia „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu are ca punct de plecare mitul folcloric al zburătorului. potrivit unei credințe populare străvechi, primele manifestări ale sentimentului de dragoste, la fete, primii fiori ai iubirii s-ar datora unei ființe supranaturale, denumită zburător, care în imaginația mitologică întruchipează trăsăturile unui flăcău frumos. Ion Heliade Rădulescu Acesta trezește în sufletul fetelor sentimentul erotic, aducându-le zbucium și suferință: „Boala” necunoscută a iubirii poate fi însă vindecată, în concepția populară, prin vrăji și descântece. Poezia, deși inspirată din folclor, este o expresie artistică modernă a mitului iubirii, atât de răspândit în cultura noastră populară, încât Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, îi acordă o atenție deosebită. În prima parte a baladei, Heliade evocă, cu o mare sensibilitate artistică, puritatea sufletească a unei tinere fete și stările ei efective provocate de „invaziunea misterioasă a dragostei” (G. Călinescu). De la monologul Floricăi, liric și emoționant prin sinceritate, poetul trece brusc, în a doua parte a baladei, la un pastel în care surprinde imaginea satului în timpul înserării. Motivul poetic al înserării constituie un cadru adecvat, specific romantic, interpretării artistice a credinței populare despre zburător. În ultima parte a baladei este reluat mitul zburătorului în dialogul dintre cele două „surate”. Trăsăturile caracteristice ale zburătorului se accentuează și, totodată, elementele folclorice se înmulțesc, poetul împletind astfel credința populară cu aspecte specifice basmului. Stările sufletești de teamă și plăcere sunt firești, fiind specifice vârstei; în finalul baladei, notele de umor și ironie ale poetului destramă „dramatismul” suferinței chinuitoare provocate de sentimentul iubirii și credința în mitul ”Zburătorului”. Prin motivul tratat, prin bogăția de imagini artistice, precum și prin tehnica deosebită a versului, balada lui Ion Heliade Rădulescu este, la începuturile literaturii române moderne, o creație literară de o deosebită valoare artistică. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Zburătorul - Rezumat. Comentariu literar ### Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) Poezia „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu Ion Heliade Rădulescu „Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,In brațe n-am nimica și parcă am ceva; Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,Și nici nu prinz de veste când singură mă strângȘi tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng. Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;În trup o piroteală de tot m-a stăpânit. Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor. Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;Mătușile cu bobii fac multe și desfac;Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac. De cum se face ziuă și scot mânzat-afarăS-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng. Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind. Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit! În arșița căldurii, când vântuleț adie,Când plopul a sa frunză o tremură ușorȘi-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor; Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fiorÎmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,Sunt eu, vin să te mângâi...» Dar e un vânt ușor! Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.” Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorulPe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina. Era în murgul serii și soarele sfințise;A puțurilor cumpeni țipând parcă chemauA satului cireadă, ce greu, mereu sosise,Și vitele muginde la jgheab întins pășeau. Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,În gemete de mumă vițeii lor strigau;Vibra al serii aer de tauri grea murmură;Zglobii sărind vițeii la uger alergau. S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântânăÎncepe să s-audă ca șoaptă în susur,Când ugerul se lasă sub fecioreasca mânăȘi prunca vițelușă tot tremură-mprejur. Încep a luci stele rând una câte unaȘi focuri în tot satul încep a se vedea;Târzie astă-seară răsare-acum și luna,Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea. Dar câmpul și argeaua câmpeanul osteneșteȘi dup-o cină scurtă și somnul a sosit.Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,Și lătrătorii numai s-aud necontenit. E noapte naltă, naltă; din mijlocul tărieiVeșmântul său cel negru, de stele semănat,Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somnieiVisează câte-aievea deșteaptă n-a visat. Tăcere este totul și nemișcare plină:Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,Și apele dorm duse, și morile au stat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „Dar ce lumină iute ca fulger trecătoareDin miazănoapte scapă cu urme de scântei?Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei? Tot zmeu a fost, surato. Văzuși împelițatu?Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu? Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc! Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vineCa brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vineN-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de el! O! biata fetișoară! mi-e milă de FloricaCum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbitȘi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:Să fugă fata mare de focul de iubit! Că-ncepe de visează, și visu-n lipiturăÎncepe-a se preface, și lipitura-n zmeu,Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!” ### Un răsunet de Andrei Mureșanu Poezia ”Un răsunet” de Andrei Mureșanu Un răsunet de Andrei Mureșanu Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,În care te-adânciră barbarii de tirani!Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! Acum ori niciodată să dăm dovezi la lumeCă-n aste mâni mai curge un sânge de romanŞi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un numeTriumfător în lupte, un nume de Traian! Înalţă-ţi a ta frunte şi cată-n giur de tine,Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii! Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi. Pre voi vă nimiciră a pizmei răutateŞi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi! O mamă văduvită de la Mihai cel MarePretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutor,Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicareÎn astfel de pericol s-ar face vânzător! De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,Când patria sau mama, cu inima duioasă,Va cere ca să trecem prin sabie şi foc! N-ajunse iataganul barbarei semilune,A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim! N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm! Români din patru unghiuri, acum ori niciodatăUniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furatăPrin intrigă şi silă, viclene uneltiri! Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ! ### Andrei Mureșanu (1816-1863) Andrei Mureșanu (n.1816 - d.1863) a fost un poet si revoluționar român. Aparținând generației pașoptiste, institutorul și apoi profesorul Andrei Mureșan a ajuns, prin studii și observație nemijlocită, la o bună cunoaștere a istorie, în special a Transilvaniei. El a propagat, prin articole publicate în presa vremii, idei avansate și a participat activ la Revoluția de la 1848 din Transilvania. Andrei Mureșanu a scris relativ puțin. Ca poet a debutat cu versuri romantice, evocând gloriile trecutului. A evoluat apoi spre poezia satirică, iar la maturitate și-a ilustrat vocația pentru versul cu mesaj patriotic. La 1848, poezia sa Un răsunet, răspândită repede sub titlul Deșteaptă-te, române și cântată pe o melodie de Anton Pann, a devenit marșul revoluționarilor români. Figura și activitatea lui Andrei Mureșanu, erou al unor poeme eminesciene din tinerețe, au inspirat, fără îndoială, și unele accente de critică socială în poezia lui Eminescu. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Andrei Mureșanu ### La patrie de Gheorghe Asachi (1788 - 1869) Poezie „La patrie” de Gheorghe Asachi La patrie de Gheorghe Asachi Gheorghe Asachi Un viu dor ma-naripeaza si ma-ndeamna din giunieCa sa cerc pe alauta româneasca armonie.Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.Armoni-a strâns pe oameni în placuta societate,Adunând pre ii din codruri în statornica cetate;De cântarea lui Orfeos muntii Traciei s-umpleau,Si de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau.Însasi ruga de evlavie unei inimi credincioaseCatra Domnul se înalta pe aripi armonioaseS-o simtire leganata prin al muzelor organ,Mângâieta, cursul trece pe al vietei ocean.Spre virtute versu-mbie, despre rele face ura,Fermacându-ni adapa d-o înalt-învatatura.O, români, români ai Daciei, ce purtati un mândru semnDe-origina, istoria acum fie-ni îndemn!În vechime maica Roma, ce-a fost doamna-n toata lume,Ni-a lasat legi si pamânturi, vorba sa si-naltul nume.Oare darul ce de timpuri si de barbari s-a pastrat,Când senina soarta luce, fi-va astazi defaimat?Nu, prin muze s-a virtutei dorul dulce si fierbinte,În noi lumea sa cunoasca stranepoti romanei ginte.Tu, Moldavio manoasa, ce pre mine ai nascut,Adapost da giunei muze care ist vers a tesut;Pe-nverzit si tânar laur, ce din tarna-acum rasare;Cu puternic scut sa-l aperi de-a fortunelor turbare;Cum va prinde radacina si în urma va-nflori,Din a sale frunzi, cununa muza tie va urzi;O cununa cungiurata de-ale vântei line raze,Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o pastreaza.Când atunce al tau nume, nemurirei consfintit,Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit. ### Dochia și Traian de Gheorghe Asachi Poezie „Dochia și Traian” de Gheorghe Asachi Dochia și Traian de Gheorghe Asachi Gheorghe Asachi IÎntre Piatra DetunatăȘ-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-a fost fatăDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacașul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorțit.Acea doamnă e Dochia,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePeste turme și păstori. IILa frumusețe și la minteNici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte;De Decebal, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;Deși e învingător,Frumuseței ei se-nchină,Se subgiugă de amor. IIIÎmpăratu-n van catăPe Dochia-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paște peste plai.A ei haină aurităO preface în șăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag. IVTraian vine-n astă țară,Și de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai ferbinte,Zamolxis, o zeu striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!Când întinde a sa mânăCa s-o strângă-n braț Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan. VEl petroasa ei icoanăNu-ncetează a iubi,Pre ea pune-a sa coroanăNici se poate despărți.Acea piatră chiar vioaieDe-aburi coperă-a ei sîn,Din a ei plâns naște ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursit-o priveghează,Și Dochia deseoriPeste nouri lumineazăCa o stea peste păstori. ### Gheorghe Asachi (1788-1869) Viața și opera lui Gheorghe Asachi Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788 – d. 12/24 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român. Își asumă în Moldova, același rol de cititor cultural și îndrumător al vieții literare pe care Ion Heliade Rădulescu îl are în Țara Românească. Inițiativele lui în domeniul presei, teatrului și învățământului au adus o contribuție esențială la reorganizarea structurală și modernizarea societății românești din Moldova. De numele său este legată apariția primei gazete în limba națională - „Albina românească” (1829). Însuflețit de principiile iluminismului privind răspândirea în popor a cunoștințelor științifice și culturale, el face din presă principalul instrument al acestei activități. În acest sens, el organizează o tipografie, înființează și conduce numeroase periodice literare sau științifice, la care desfășoară o îndelungată și fecundă activitate publicistică. În sprijinul dezvoltării învățământului în limba română, Gheorghe Asachi declanșează numeroase inițiative. Printre cele mai valoroase, menționăm: școala de ingineri hotarnici; o școală elementară, prima școală normală și un gimnaziu la Trei Ierarhi, Academia Mihăileană cu 3 facultăți (filozofie, drept și teologie) ș.a. Ca îndrumător oficial al învățământului din Moldova, el elaborează programe de învățământ și manuale. Tot de numele lui Gheorghe Asachi este legată și organizarea vieții teatrale în Moldova. Pregătește prima reprezentare teatrală în limba română cu piesa Mirtil și Hloe; înființează un conservator filarmonic-dramatic pentru formarea actorilor (1836); organizează primul spectacol de operă în limba română; îmbogățește repertoriul teatral cu numeroase traduceri, adaptări și piese originale. Acestea din urmă, inspirate din trecutul nostru istoric (Petru Rareș-Vodă, Dragoș, întâiul suveran al Moldovei etc.), deși fără valoare artistică deosebită, au contribuit esențial la dezvoltarea spiritului creator original. Activității de scriitor, cu toate că a debutat din tinerețe cu sonete în italiană, i s-a dedicat în special în a doua jumătate a vieții, abordând mai toate speciile poeziei (sonet, elegie, odă, imn, fabulă, baladă, meditație, satiră etc.). Călăuzit de ideea că literatura are ca scop să cultive virtuțile morale ale omului, el a imprimat liricii sale un caracter predominant patriotic. Odele aduc elogii personalității active în sens pozitiv; meditațiile exprimă încrederea în viitorul patriei, baladele (Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțu etc.) versifică în spirit romantic legendele ce evocă momente cruciale din istoria poporului; fabulele și satirele critică moravurile societății din vremea sa. În proză, Gheorghe Asachi a abordat nuvela istorică, povestind fără măiestrie literară deosebită, diferite legende (Rucsanda doamna, Dragoș, Petru Rareș etc.). Istoria culturii și a literaturii române îl situează pe Gheorghe Asachi printre deschizătorii de perspective și îndrumătorii cei mai zeloși din perioada modernizării sale. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Gheorghe Asachi ### Anton Pann (1796-1854) Anton Pann (n. 1796 – d. 3 noiembrie 1854), pe numele său adevărat Antonie Pantoleon Petroveanu, s-a născut în Bulgaria, la Sliven. Rămas orfan de tată, Anton Pann a învățat mai mult singur. A avut o existență destul de aventuroasă, fiind pe rând topograf, cântăreț de muzică bisericească și profesor la seminarul Mitropoliei din București. Anton Pann cunoștea cel puțin 4 limbi: greaca, rusa, bulgara și turca. A adunat și tipărit - din 1843 în propria-i tipografie - povestiri, snoave, proverbe, cărți populare, cântece de lume, cu îndelungată circulație, îndeosebi în lumea măruntă a orașului din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dintre cărțile tipărite de Anton Pann s-au bucurat de o mare popularitate acelea în care prelucrarea de către autor a materialului selectat din tezaurul folcloric se ridică la valoarea unei adevărate creații originale. Astfel, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea degajă înțelepciunea adâncă și pitorescul oriental al personajului, ca și meșteșugul vorbei înflorite; O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu, prin intervențiile participanților la șezătoare, ca și prin ceremonialul povestirilor, prevestește farmecul istorisirilor de la Hanu Ancuței, firește, într-o altă tonalitate; Culegerea de proverburi sau Povestea vorbii ilustrează în cel mai înalt grad talentul autorului. Această carte, originală antologie paremiologică românească în versuri, își ordonează riguros conținutul: după formularea temei - printr-o suită de proverbe cu înțeles apropiat -, urmează demonstrarea adevărurilor, prin intermediul unor scurte snoave sau fabule. Sfera proverbelor, ca și a povestirilor, este foarte largă, aceasta îmbrățișând, de fapt, toate laturile vieții din fiecare zi, precum și structura morală a ființei umane. Spre exemplificare, se pot aminti capitole: Despre cusururi sau urâciuni, Despre vorbire, Despre minciuni și flecării, Despre naravuri rele, Despre prostie, Despre leneși, Despre beție, Despre sărăcie etc. Anton Pann a fost un scriitor înzestrat cu un ascuțit spirit de observație, cu o adâncă înțelegere a vieții și a oamenilor derivând din cea mai autentică viziune populară, ca și cu o neasemuită știință a folosirii limbii, în așa fel încât să-i pună în lumină bogăția și expresivitatea. Proverbe de Anton Pann Despre leneși Lenea e cocoană mareCare n-are de mâncare. Toți copacii înfrunzesc,Dar mulți din ei nu rodesc. Plopul e destul de mare,Dar pe dânsul poame n-are. Parcă-i e gura-ncleștatăȘi de ielele luată. De lene ochii-și închideȘi buzele își deschide. I-e lene să și vorbească,Dar încă să mai muncească! După cum a fost sădit,Astfel a și răsărit. Umblă drumurile-n rând,Podinile numărând. Despre învățătură Ce înveți la tinerețe, aceea știi la bătrânețe.Omul în copilărie lesne-nvață orce fie.Meșteșugul la om e brățară de aur.Nici un meșteșug nu e rău, ci oamenii sunt răi.Cine învață la tinerețe se odihnește la bătrânețe.Calul bătrân nu se învață în buiestru.Cine știe carte are patru ochi. Orce cu bătaie de cap se dobândește,pe drumuri nu se găsește. Procopseala nu să cumpără cu bani, ci să câștigă cu ani.Banii nu aduc procopseală, ci procopseala aduce banii.Omul cât trăiește învață și tot moare neînvățat.Nimenea nu poate să zică: acum le știu toate La orice treabă, pe Stan pățitul întreabă. Cine întreabă nu greșește.Orbul cu întrebarea a nimerit Brăila. Nu cere de la prost învăț și de la bătrân băț. Orb pe orb povățuind, cad amândoi în groapă.Orbul își caută acul în aria cu paiele și surdul îl povățuiește unde sună. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Anton Pann ### Ruinurile Târgoviștii - Vasile Cârlova (1809-1831) Poezie „Ruinurile Târgoviștii” de Vasile Cârlova Ruinurile Târgoviștii de Vasile Cârlova Vasile Cârlova O, ziduri întristate! O, monument slăvit!În ce mărime naltă și voi ați strălucit,Pă când un soare dulce și mult mai fericitÎși răvărsa lumina p-acest pământ robit!Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,În negura uitării îndată v-a supus.Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.Oriunde nu se vede nici urma unui pas.Ș-în vreme ce odată oricare muritorPrivea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,Acum de spaimă multă se trage înapoiÎndată ce privirea îi cade drept pe voi...Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,Când ochiul vă privește în liniștit minut:De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.Voi încă în ființă drept pildă ne slujițiCum cele mai slăvite și cu temei de fierA omenirei fapte din fața lumei pier;Cum toate se răpune ca urma îndărăt,Pe aripile vremii de nu se mai arăt;Cum omul, când să fie în toate săvârșit,Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumescA voastră dărămare pe gânduri să privesc,Decât zidire naltă, decât palat frumos,Cu strălucire multă, dar fără un folos,Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,La adăpost aleargă când vede vijălii,Așa și eu acuma, în viscol de dureri,La voi spre ușurință cu triste viu păreri.Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,O Patrie a plânge cu multă jale cer.La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,Când noaptea atmosfera întunecă de tot,Când omul de necazuri, de trude ostenitÎn liniștirea nopții se află adormit,Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,La voi fără sfială viu singur lăcrămândȘi de vederea voastră cea tristă însuflatA noastră neagră soartă descoper nencetat.Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșeștiȘi simț o tânguire de lucruri omenești;Și mi se pare încă c-auz un jalnic glasZicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut"....................................................................... ......................................................................Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătrunsȘi a huli viața în stare m-au adus. Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,Căci la vederea voastră se simte spăimântat! ### Dimitrie Cantemir (1674 – 1723) Viața și opera lui Dimitrie Cantemir Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1674 – d. 21 august/1 septembrie 1723) este, în cultura noastră, unul dintre cei mai erudiți umaniști. Prin vasta și remarcabila sa operă științifică și literară, s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii. Lucrările lui, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul științelor umaniste și o mare presiune pentru cercetare. „Sufletul odihnă nu poate afla - spune el - până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de departe și oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri.” Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt cele cu caracter istoric. Între lucrările de istorie a românilor (Viața lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor), Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este o operă concepută după un plan vast și cu o largă informație extrasă din lucrări ale istoricilor din cele mai vechi timpuri. Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea înfățișează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. Romanii, afirmă Cantemir, „sunt moșii și strămoșii noștri a moldovenilor, muntenilor, a ardelenilor și a tuturor oriunde se află a românilor, precum și singur numele de moșie ne arată... și limba cea părintească... nebiruit martor ne este”. Cu toate că scriitorul exagerează susținând originea pur romană a poporului român, lucrarea este valoroasă pentru vasta ei documentare, în care se demonstrează existența unui vechi stat independent. Întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir exprimă o concepție superioară despre istorie față de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin voința forței divine, Dimitrie Cantemir interpretează istoria dând atenție cauzalității: „Nici un lucru fără pricină să se facă nu poate”. El prezintă originea romană a poporului nostru în spiritul ideilor umanismului afirmând că „suntem urmașii unui popor care a creat o civilizație și o cultură clasică”. Descrierea Moldovei, lucrare monografică de o excepțională valoare documentară, este scrisă în 1716 la cererea Academiei din Berlin. Ea cuprinde trei părți. Prima parte e consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, apelor și câmpiilor. Dimitrie Cantemir elaborează prima hartă a Moldovei. Sunt prezentate, de asemenea, flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului. În partea a II-a a lucrării este înfățișată organizarea politică și administrativă a țării, cu referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări etc. În ultima parte a lucrării găsim bogate informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care a început au fost latinești, „după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea romană, iar apoi înlocuite cu cele slavonești”. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru documentata descriere geografică sau politică, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice, Dumitru Cantemir fiind primul nostru cărturar care cuprinde în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul. Descrierea Moldovei este o operă străbătută de o vibrantă dragoste de patrie și are alocuri deosebite virtuți literare. Ideile filozofice ale marelui cărturar pot fi întâlnite cu deosebire în Imaginea științei sacre, Logică, Sistema religiei mahomedane și mai ales în opera de tinerețe Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în românește și grecește. Ideea de bază a acestei lucrări subliniază superioritatea vieții spirituale asupra celei biologice, prozaică și robită poftelor de tot felul. Istoria ieroglifică, lucrare alegorică de o valoare literară necontestată prin concepțiile istorice și filozofice pe care le afirmă, se înscrie pe linia umanismului românesc. Scrisă sub forma unei fabule de vaste proporții, personajele Istoriei ieroglifice sunt animale și păsări, simbolizând rivalitatea dintre familia Brâncoveanu și cea a Cantemireștilor, una din Țara Românească și cealaltă din Moldova. Inspirată de realitatea politică a vremii sale, această lucrare este un roman social-filozofic cu caracter patriotic, apropiindu-se de pamflet politic. După cum spunea Nicolae Iorga, ea poate fi considerată „cel dintâi roman românesc pe temeiuri de realitate istorică”. Toate lucrările lui Dimitrie Cantemir, fie că sunt scrise în limba latină, fie că sunt scrise în românește sau în alte limbi, au un stil erudit, în general retoric. Cu toate acestea, valoarea lor documentară rămâne incontestabilă. Prin vasta operă pe care a creat-o, prin ideile progresiste și prin spiritul său enciclopedic, Dimitrie Cantemir este una dintre personalitățile remarcabile ale culturii europene. În cultura și literatura noastră el prefigurează iluminismul. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Dimitrie Cantemir ### Bărbatul cel harnic - Petre Ispirescu (1830-1887) Bărbatul cel harnic de Petre Ispirescu Petre ispirescu A fost odată un flăcău, singur la părinţi. Tot satul îl iubea pentru vrednicia şi isteţimea lui. Când îşi punea în gând să facă vreo treabă se făcea luntre şi punte şi trebuia să izbutească. Venindu-i şi lui vremea să se însoare, mumă-sa îl duse la o fată pe care i-o găsise o peţitoare. Cum o văzu, îi plăcu şi hotărâră şi nunta.Toţi oamenii şi femeile care cunoşteau vrednicia flăcăului se grăbiră a veni să spuie că fata pe care voieşte a o lua de soţie este leneşă de tânjeşte pământul sub ea. Flăcăul, în loc să se tragă înapoi, el se înfipse şi mai mult şi nunta se făcu. De a doua zi chiar de nuntă, flăcăul aduse cele trebuincioase casei şi plecă la lucru. Mumă-sa, ca totdeauna, scutură, deretică, mătură, găti şi la prânz aşteptă cu masa pusă. - Cine a lucrat azi, mamă? zise el cum veni.- Noi amândoi, mamă, răspunse ea.- Amândoi să mâncăm, zise el. Şi aşa făcură, fără să se mai uite împrejur, ca şi cum n-ar mai fi fost nimeni în casă. Femeia lui, care rămase toată ziua ghemuită în colţul patului, văzu şi tăcu. Seara făcu asemenea. Femeia se culcă flămândă nădăjduind că a doua zi va fi mai fericită. A doua zi se petrecu ca şi ziua trecută.A treia zi însă, până să vină tânărul din piaţă, femeia începu a strânge aşternutul, după cum făcu soacră-sa ieri, şi o întrebă: - Acesta ce fac eu, maică, lucru este?- Lucru, maică, lucru, răspunse bătrâna.- Vezi, maică, asta nu m-au învăţat acasă. După ce plecă bărbatul la lucru, mumă-sa se apucă să facă treabă ca în toate zilele. Tânăra soţie încinse şi ea un şorţ şi începu pe lângă bătrână a tăia ceapa, a spăla carnea, apoi a mătura şi, de câte ori făcea câte ceva, tot întreba: - Dar asta treabă este, maică dragă?- Treabă, măiculiţă dragă, treabă, îi răspundea bătrâna.- Vezi, maică, mama pe mine nu mă lăsa să fac nimic din toate astea fiindcă, zicea ea, că mă ostenesc, că mi se strică mâinile, dar nu văz să fie aşa greu. - Nu e greu de făcut, maică... Curăţenia şi o regulă bună te va face să ai totdeauna puţin de lucru. Fiecare lucru să-şi aibă locul său; de cum ai umblat cu el şi ai isprăvit treaba, pune-l la loc, spălat şi curat. Hainele, de cum ai venit de undeva, scutură-le şi pune-le la locul lor. Niciodată să nu zici: lasă că treaba asta o fac mâine. Astfel făcând, vei avea toate lucrurile curate şi când vei avea trebuinţă de ceva, n-o să-l mai cauţi ci ai să te duci să-l iei de la locul lui, şi să vezi că are să-ţi rămâie timp şi să lucrezi şi să te plimbi. La prânz, când a venit tânărul, mumă-sa i-a apucat înainte şi i a zis:- Fiul meu, azi toţi am lucrat.- Toţi să mâncăm, mamă, zise el vesel. Femeia, care văzuse că cine nu lucrează în casă la ei nu mănâncă, puse bunăvoinţă, ascultă pe soacră-sa şi în puţin timp avu o mare bucurie când vecinele se mirau de fericita ei schimbare. Ea ajunse să fie arătată cu degetul în sat şi toţi lăudau pe bărbat că ştiuse să întoarcă lucrurile înspre bine. Când se da în vorbă cu soacră-sa despre ale casei, îi mai spunea că: „mumă-sa, când se ducea undeva, încuia ușa și o lăsa să șază pe la vecini până venea ea, numai să nu facă nimic, să nu deretice ca să nu se bolnăvească, fiindcă ea a fost crescută numai în bumbac”, și spuse fără sfială că iubea mai mult pe soacră-sa decât pe măsa care o făcuse să poarte ponosul satului. Își iubi bărbatul, din toată inima, care îi răsplăti cu aceeași iubire; ea ajunse să fie arătată cu degetul în sat; și toți lăuda pe bărbat pentru că știuse să întoarcă lucrurile înspre bine și îi fericea că dăduse peste pământ bun. Petre Ispirescu ### Literatura populară Literatura populară este, de fapt, folclorul literar, care cuprinde cele dintâi creații literare ale unui popor transmise prin cuvânt. De-a lungul timpului, creația folclorică orală s-a concretizat în numeroase forme de manifestare. Unele dintre ele își mai păstrează și în zilele noastre caracterul sincretic pe care îl aveau în fazele primare de dezvoltare, când, artele nefiind încă diferențiate, textul vorbit era însoțit de muzică și dans. Creația folclorică românească, lirică și epică, în versuri sau în proză, cunoaște numeroase specii, caracteristice: colinde, legende, balade, orații, doine, strigături, ghicitori, bocete, descântece, basme, povestiri, snoave, anecdote, proverbe etc. Doina sau cântecul este specia de bază a liricii noastre populare. Ea abordează o tematică complexă și variată, exprimând, printr-o mare bogăție metaforică, reacția sufletului omenesc mișcat de sentimentul iubirii, de bucurie, mulțumire, încântare, dor, tristețe, revoltă, ură, înstrăinare etc. De aici și marea diversitate a doinelor: doină de dragoste, de dor, de jale, de înstrăinare, de cătănie, de haiducie, de leagăn etc. În general, doinele se cântă pe melodii specifice, bogat ornamentate, ilustrând prin aceasta caracterul sincretic primitiv al folclorului. Prima atestare a cuvântului doină o întâlnim în Descriptio Moldaviae a lui D. Cantemir. Legenda este o specie a genului epic. Printr-un amestec specific de adevăr și imaginație, ea narează în versuri sau în proză întâmplări, deosebite evenimente istorice, credințe vechi legate de apariția unor plante animale, fenomene ale naturii etc. Legendele sunt adesea purtătoare ale unor idealuri umanitare sau ale unor înțelesuri profunde pe care oamenii le-au atribuit evenimentelor prin care au trecut, credințelor și obiceiurilor tradiționale. Legenda a fost multă vreme o formă de conservare a ecourilor istoriei în conștiința oamenilor. Balada sau cântecul bătrânesc este o specie a poeziei epice prin care se povestesc întâmplări din trecut, cu personaje puține și acțiune scurtă. După tematică, baladele noastre populare sunt pastorale (Miorița), haiducești (Toma Alimoș), istorice (Novac și corbul). Cu un conținut ușor modificat, termenul de baladă este folosit și în literatura cultă. Primul l-a folosit Alecsandri, apoi Coșbuc, Topârceanu, Iosif ș.a. Basmul - creație artistică veche - este specia de bază a epicii noastre populare. Este o narațiune, în general în proză, cu procedee și mijloace artistice specifice: întâmplările au caracter fantastic, personajele care participă la ele sunt imaginare, de regulă întruchiparea unor forțe supranaturale, a unor precepte sau idealuri colective. Sub aspectul fantastic al întâmplările și al personajelor se ascunde însă modul specific popular de reflectare a realității, de exprimare a năzuințelor spre adevăr și dreptate, se ascund trăsăturile morale tipice ale oamenilor buni și ale celor răi. Poezia obiceiurilor. În împrejurările deosebite ale vieții și ale muncii omului s-au format, din cele mai vechi timpuri, anumite datini și obiceiuri. Multe dintre acestea, dobândind o lungă tradiție, sunt respectate ca niște adevărate sărbători populare, antrenând întreaga activitate. Astfel, obiceiurile Anului Nou au produs o bogată și variată poezie, cunoscută sub numele de colinde, urături, teatru popular, în care elementele mistice se îmbină cu elementele de baladă, de legende astrale, de pantomimă etc. Obiceiurile legate de muncile primăverii, verii și toamnei, de momentele importante ale vieții omului (naștere, căsătorie, moarte) - ritualuri străvechi - îmbogățesc și colorează, prin conținutul lor, existența socială. Operele folclorice au câteva trăsături specifice comune. În primul rând, ele sunt anonime, adică nu au un autor cunoscut. Apărute spontan și circulând pe cale orală, operele folclorice, deși inițial sunt poate produsul imaginației unui singur om, devin cu timpul o creație colectivă, ele fiind transformate și cizelate prin contribuția a numeroși indivizi talentați, aflați, uneori, la distanțe mari și neștiind nimic unul de celălalt. Orice creație folclorică poate fi întâlnită în numeroase variante, care reprezintă transformări și adaptări la gusturi și necesități artistice diferite. Spre exemplu, sunt cunoscute până în prezent peste 160 de variante din balada Meșterului Manole și aproximativ 900 din Miorița. Literatura populară se dezvoltă nu prin însumarea creațiilor, ci prin transformarea și selecția lor continuă. Creațiile folclorice care au ajuns până la noi reprezintă o foarte mică parte din cele ce au circulat de-a lungul istoriei. Deși, prin esența lor, folclorul este o creație artistică spontană, supusă unor transformări și adaptări continue la necesitățile mereu noi ale vieții spirituale, orice colectivitate umană își creează, cu timpul, din aceste forme de manifestare artistică o tradiție. Această tradiție folclorică are la bază teme și motive strâns legate de experiența de viață a poporului respectiv, un fond de idei și convingeri specifice, o sumă de imagini artistice și de simboluri particulare, anumite forme și modele structurale și, în sfârșit, un stil propriu. Prin ceea ce au specific și esențial, operele folclorice sunt o cristalizare a experienței de viață în răspunsuri artistice, pe care inteligența și sensibilitatea omului simplu le-au dat, de-a lungul timpului, problemelor fundamentale ale existenței. Aceste răspunsuri s-au concretizat în teme și motive ca: bucuria de a trăi și de a-și împlini dorințele, neliniștea pe care o aduc iubirea, solidaritatea și devotamentul în prietenie, tristețe provocată de sentimentul îmbătrânirii sau al morții, nesupunerea la rău și la împilare, revolta împotriva nedreptății, credința în triumful binelui, pasiunea pentru creație, pentru muncă, sentimentul dureros al înstrăinării de țară și de cei dragi etc. Datorită schimbării condițiilor de viață și evoluției însușirilor sufletești ale omului, același teme și motive folclorice capătă întruchipări poetice diferite de la o epocă istorică la alta. Spre exemplu, tema muncii în folclorul nostru nou are un caracter profund optimist. Dar, cu toate schimbările ce se produc în mentalitatea cu care sunt abordate unele teme și motive, în mesajul umanist al folclorului există anumite trăsături esențiale perene, care stau la baza întregii creații populare. Cea mai pregnantă dintre aceste constante este caracterul lui profund național și unitar. Unitatea de limbă, de tradiții morale, obiceiuri, credințe, de aspirații și de idealuri social-politice se observă și în răspândirea pe întreg teritoriul țării a tuturor temelor și operelor folclorice mai importante. Aceleași colinde, descântece, superstiții, bocete, orații, doine, balade, legende și basme pot fi întâlnite în variante ce nu diferă prea mult de la o provincie a țării la alta. Se vede de aici că ideea unității spirituale și a continuității noastre pe aceste meleaguri este o veche și durabilă concluzie a gândirii populare, a reflectării caracterului specific al existenței noastre social-istorice și spirituale în conștiința colectivă a maselor. Ne explicăm astfel de ce românii nu cedau în fața dușmanilor nici când erau cotropiți. Ei mai aveau ceva de apărat - cultura, idealurile, speranța, unitatea vieții lor spirituale, exprimată cu atâta vigoare în creațiile folclorice. O altă constantă a conținutului creației folclorice românești este sentimentul legăturii stabile a omului cu locul în care s-a născut. De aici izvorăște și dragostea pentru natură și pentru tot ce ține de ea: munții și dealurile, văile și câmpiile, apele și pădurile țării, holdele de grâu și livezile de pomi fructiferi, miresmele florilor și cântecele păsărilor etc. Din același sentiment al legăturii tainice a omului cu locul în care s-a născut și în care au trăit, s-au bucurat și au suferit părinții, moșii și strămoșii lui, izvorăște și respectul pentru neam și pentru istorie, pentru faptele de vitejie ale eroilor. Exprimând acest sentiment deosebit de puternic, baladele și legendele noastre populare umpleau repede întreaga țară cu ecourile faptelor de vitejie, făcând să vibreze timpurile de știri emoționante sau dramatice: Auzit-ați de-un oltean,De-un oltean, de-un craioveanCe nu-i păsa de sultan? Auzit-ați de-un viteazCare vecinic șede treazCât e țara la necaz? Auzit-ați de-un MihaiCe sărea pe șapte caiDe striga Stambulul vai? El e domnul cel vestitCare-n lume au venitPe luptat și biruit. În basmele românești orizonturile sunt larg deschise: călătoriile se fac peste nouă mări și nouă țări; omul pleacă în străini și se întoarce la ai săi cu o concluzie invariabilă - „Român în țară / Duce dorul și suspină”. Privită din acest punct de vedere, creația folclorică ne apare ca un gest multimilenar de armonizare a existenței omului cu pământul țării și cu legile lui specifice. Creația folclorică românească a fost din cele mai vechi timpuri o armă de luptă împotriva nedreptăților de tot felul, a asupririlor sociale și naționale cu care s-a confruntat poporul nostru de-a lungul existenței sale milenare. Nota aceasta de protest străbate deopotrivă lirica și epica populară, de la doină la basm. Ea este, poate, una din cele mai importante trăsături ale folclorului nostru. După concepția populară, omul cât trăiește are datoria să facă dreptate, să lupte împotriva răului. Apariția eroului în literatura populară marchează epoca în care societatea a devenit conștientă de valoarea individului, de rolul pe care acesta îl poate juca. Literatura noastră populară este bogată în eroi, nu în zei, ca a altor popoare. Pintea-Voinicul sau Viteazul-Vitejilor, Baba-Novac, profilând imaginea demnității ce nu se umilește. Ursan, care înfrânge prin cinste pe asupritorii nedrepți. Toma Alimoș și atâția alții nu puteau să lipsească din panteonul figurilor legendare literatura populară românească. O notă distinctă capătă în creația populară expresia sentimentului iubirii. Lirica românească de dragoste se caracterizează prin intensitate, puritate, gingășie, gust pentru frumos: Dragele iubirileCântă ca păsărileÎn toate colțurile,Și pe lunci și pe câmpii,Și prin livezi și prin vii,Și prin munții cei pustii.Ce-mi tot zici că lumea-i mareȘi că-n lume-s fete multeCare-ar vrea să mă asculteȘi să facă tot ce vreuCa s-aline dorul meu!Că din sută și din mieNumai una-mi place mie. Folclorul românesc a acumulat de-a lungul timpului o mare bogăție de teme și imagini, și-a format și a menținut în permanență un nivel de exprimare artistică strălucitoare. Așa cum reiese din toate trăsăturile fundamentale menționate mai sus, sensul existenței omului în folclorul nostru nu este ambiguu, neclar. Oamenii nu se zbat în incertitudine. Lupta lor neîncetată este determinată de dorința de a face să se respecte sensul pozitiv, uman, al existenței lor. Într-o formulare mai generalizatoare, putem spune că folclorul nostru literar este expresia dragostei pentru om, a iubirii de viață de țară, un reflex artistic spontan al acestor două sentimente care s-au împletit atât de strâns de-a lungul istoriei poporului român. Limbajul folcloric, deși spontan, este deosebit de bogat în imagini artistice și în figuri de stil (comparații, metafore și simboluri), care îi conferă o valoare stilistică remarcabilă. Prin aceste elemente specifice, stilul folcloric depășește mult capacitatea vorbirii obișnuite de exprimare a gândurilor și sentimentelor, oferind autorilor de literatură cultă un adevărat model de comunicare artistică, perfecționat și viguros. Așa se explică faptul că toți marii noștri scriitori au găsit un izvor nesecat de inspirație nu numai în aria motivelor și a temelor culturii populare, ci și în expresia stilistică a folclorului literar. În creațiile folclorice literare aflăm prima folosire a limbii române ca instrument de cultură. Sfera de utilizare folclorică a limbii noastre fiind foarte largă, iar exercițiul creației populare fiind vechi și efectuându-se destul de intens, limba română are o consacrare culturală și literar-artistică de o îndelungată tradiție. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu - Literatura populară ### Împărțirea unei puteri cu aceeași bază Cum se efectuează împărțirea unei puteri cu aceeași bază Să efectuăm 25 : 23. Câtul împărțirii între 25 și 23 este 22, căci 23 • 22 =25. Dar 22 = 25-3. Analog: 7100 : 780= 720, 65 : 6 = 64. În general: Dacă a, m și n sunt numere naturale, m ≥ n, iar a ≠ 0, avem am : an = am-n. Deci: Câtul puterilor aceluiași număr natural, diferit de 0, exponentul deîmpărțitului fiind cel puțin egal cu exponentul împărțitorului, este o putere a acestui număr natural, în care exponentul este diferența între exponentul deîmpărțitului și exponentul împărțitorului. Ordinea efectuării operațiilor este aceea de la efectuarea operațiilor de adunare, scădere, înmulțire, împărțire, efectuându-se, mai întâi, ridicările la putere. Exemple: a) 1 + 22 =1 + 2 • 2 = 1 + 4 = 5. b) (1 + 2 • 22 •2200) : (1 + 2203) = (1 + 2203) : (1 + 2203) = 1. c) (3 + 718) : (3 + 730: 712) = (3 + 718) : (3 + 718) = 1. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Împărțirea unei puteri cu aceeași bază ### Puterea unui produs Ce este puterea unui produs? Prin puterea unui produs se înțelege că un produs se ridică la o putere ridicând fiecare factor la acea putere și înmulțind puterile obținute. Putem Scrie (2 • 3)2 = (2 • 3) • (2 • 3) = (2 • 2) • (3 • 3) = 22 • 32. Asemănător: (23 • 3 • 5)2  = (23 • 3 • 5) • (23 • 3 • 5) = (23 • 23) • (3 • 3) • (5 • 5) = 23•2 •32 •  52  = 26 • 32• 52. ### Puterea unei puteri Ce este puterea unei puteri? Aceasta reprezintă o putere a unui număr natural în care exponentul este produsul exponenților. Să calculăm: (2³)². Putem scrie (23) = 23 • 23 = 23+3  = 23•3. Asemănător, putem scrie (32)10 = 320. În general: Dacă a, m și n sunt numere naturale, avem (am)n = amn ### Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784 Horea, Cloșca și Crișan Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784 a fost punctul culminat al luptei iobagilor din Transilvania împotriva asupririi feudale. Ea a zguduit puternic orânduirea feudală anunțând începutul destrămării ei. Cauzele răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan Pe fondul vechilor contradicții de clasă, al opresiunii sociale și naționale, răscoala din anul 1784 a fost rezultatul agravării continue, îndeosebi a sarcinilor feudale de-a lungul sec. al XVIII-lea, în condițiile începuturilor destrămării orânduirii feudale. Sporirea zilelor de robotă la aproape întreaga săptămână, la care se adaugă abuzurile de tot felul, condițiile de muncă inumane și faptul că li se nesocotesc cele mai elementare drepturi, determină nemulțumiri și în cele din urmă ridicarea la luptă a iobagilor împotriva orânduielilor feudale. Asuprirea cea mai gravă a exercitat-o nobilimea, dar deosebit de împovărătoare erau și obligațiile către statul austriac. În sec. al XVIII-lea sunt frecvente răpirile de pământuri, de păduri, de pășuni, motive suplimentare de nemulțumire. Cea mai grea situație o aveau moții, iobagi pe domeniile statului din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei, în condițiile unui minerit reorganizat și unde s-au deschis noi mine, moții mineri erau obligați la munci auxiliare nesfârșite și plătite derizoriu, la construirea cuptoarelor pentru topit minereu, la transportul lemnelor li minereului, la arderea cărbunilor etc. în același timp, au sporit restricțiile: locuitorilor le-au fost răpite pășunile și pădurile, dreptul la defrișări, la cârciumărit etc. Primul incident, cu privire la dreptul de cârciumărit a izbucnit la Câmpeni la 24 mai 1782. Arendașilor armeni, care săvârșeau numeroase abuzuri, le-au fost vărsate buțile cu băutură de către localnici. Conflictul s-a încheiat cu condamnarea la moarte a câtorva moți și cu întemnițarea altora și plata pagubelor. Aceste măsuri au stârnit noi agitații. Pentru a patra oară reprezentanții moților, în frunte cu Horea (Nicula Urs) au luat drumul Vienei, pentru a-și cere drepturile. Iobagii credeau că împăratul Iosif al II-lea le va face dreptate ușurându-le sarcinile feudale și înlăturând nedreptățile. Întors acasă Horea încearcă noi intervenții la forurile locale, la Sibiu, unde a constatat că plângerile țăranilor au rămas fără rezultat. Izbucnirea și desfășurarea răscoalei Izbucnirea răscoalei a fost grăbită de intenția împăratului Iosif al II-lea de a spori regimentele de graniță. La 31 ianuarie 1784 împăratul a dat un decret care prevedea înscrierea în regimente a locuitorilor din satele mai apropiate de sediul acestora. Măsura era ispititoare, căci grănicerii nu erau iobagi și în schimbul serviciului militar aveau casa și pământul lor. Dornici de a scăpa de iobăgie țăranii au luat cu asalt centrele de înscriere de la Alba Iulia. S-au întocmit liste pe sate, funcționarii neputând face față solicitărilor. Vestea s-a răspândit cu iuțeală. În comitatul Turzii s-au înscris și iobagi unguri. Dinspre Târnave au venit țărani sași pentru același scop. În așteptarea armelor, țăranii nu-i mai ascultau pe stăpâni, refuzau sarcinile iobăgești, amenințând cu împărțirea pământurilor nobiliare. La intervenția nobilimii și a autorităților, conscripția a fost anulată, trecându-se la măsuri drastice împotriva nesupușilor. Horea pornește noi agitații, răspândind vestea despre existența unor pretinse porunci privitoare la ușurarea slujbelor iobăgești. Cu ocazia târgului de la Brad, din 28 octombrie 1784, la îndemnul lui Crișan (Marcu Giurgiu) - în numele lui Horea, moții au fost chemați la Mesteacăn, pentru 31 octombrie. La adunare au participat 5-600 de țărani din Zarand, din părțile Abrudului și ale Hunedoarei. Hotărâră cu toții să meargă la Alba Iulia, pentru a primi arme, aici urmând a se întâlni cu țăranii veniți de pe Mureș. În satul Curechiu, lângă Brad fiind atacați de autorități la 1 noiembrie, răsculații au ucis doi dregători și i-au dezarmat pe soldații trimiși împotriva lor. Apoi atacă nobilimea satelor, răscoala răspândindu-se cu iuțeală. Focul ei cuprinse Zarandul, Hunedoara, Munții Abrudului, comitatul Aradului, regiunile Sibiului și Hațegului. În munți, Horea, Cloșca și Crișan au luat, la 4 noiembrie, jurământul celor adunați. Răsculații, sprijiniți de mineri, au ocupat localitățile Câmpeni, Abrud, Roșia, Zlatna. Nobilii se ascund în orașe, fug spre Deva, Cluj, Arad, Hunedoara, Oradea, la adăpostul zidurilor acestora. La răscoală participă țăranii români, în primul rând, lucrătorii de la mine, dar și maghiari și sași, când răscoala a ajuns în părțile Turzii și Clujului sau pe Târnave. Programul răscoalei În numele lui Horea, la 11 noiembrie 1784, răsculații de pe Mureș adresează un ultimatum nobililor adăpostiți între zidurile cetății Deva. Aici, în acest ultimatum este sinteza programului răscoalei: „Nobilul comitat împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor să jure pe cruce.Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască.Nobili stăpâni și moșii să-și părăsească odată pentru totdeauna moșiile.Și să plătească dare ca și poporul de rând.Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înălțatul împărat”. Este cel mai avansat program țărănesc de luptă socială al vremii. El exprimă cauza întregii iobăgimi, vizând răsturnarea din temelii a orânduirii feudale. Încercări de liniștire a răscoalei Înspăimântate, oficialitățile Transilvaniei iau măsuri pentru liniștirea spiritelor, începând tratative cu răsculații. Se urmărea potolirea răsculaților. Pentru a se câștiga timp s-au încheiat trei armistiții (la Tibru, Valea Bradului, Sălciua). Încrezători în promisiuni, mulți țărani au părăsit tabăra. Guberniul n-a vrut să audă de nici o condiție privitoare la înțelegerea cu răsculații. Luptele au reînceput, în condiții mult mai grele. Țărănimea s-a confruntat cu armata la Brad, Râmeți și Lupșa. Ei înving, copleșind unitățile militare prin numărul mare al cetelor de luptători. Încrezători în biruința cauzei lor, resping amnistia promisă în numele împăratului. Bătălia decisivă se dă la Mihăileni. Atacați prin surprindere țăranii nu mai pot rezista în fața unei armate bine organizate, astfel că au suferit o grea înfrângere. La 14 decembrie, Horea a hotărât încetarea luptelor. Retrăgându-se în munți, împreună cu Cloșca și alți oameni apropiați, el plănuiește o nouă ridicare, în primăvară. În aceste condiții începe represiunea nobilimii care nu cunoaște margini prin cruzimea ei. Cu acest prilej cad pradă răzbunării nobilimii un mare număr de țărani. Horea și Cloșca au fost prinși la 27 decembrie, în pădurea Scoruset, din Munții Gilăului, fiind trădați de pădurarul Anton Melzer. Pe capul lui Horea se pusese o recompensă de 300 de galbeni. La 31 ianuarie 1785 a fost prins și Crișan. Închiși la Alba Iulia, ei au fost supuși unei lungi anchete; Crișan și-a pus capăt zilelor în închisoare. Horea și Cloșca, după ce fuseseră purtați în lanțuri prin satele iobăgești, au fost zdrobiți cu roata la 28 februarie 1785, pe platoul „La Furci” din Alba Iulia. Trupurile lor, tăiate în bucăți, au fost expuse la margini de drumuri. La supliciu au fost obligați să asiste vreo 6.000 de oameni. Caracterul social și aspectul național al răscoalei Antrenând toată iobăgimea împotriva regimului feudal, răscoala are un profund caracter social. Cauza ei fundamentală a fost agravarea obligațiilor iobagilor. Cei care s-au răsculat au fost iobagii români, marea masă a iobăgimii din Transilvania. La ea participă și țăranii unguri și sași în zonele în care populația era mixtă. Răscoala a avut, desigur, un pronunțat caracter social prin programul formulat și ridicarea marii mase românești împotriva feudalismului. Țărănimea răsculându-se împotriva nobilimii, în majoritatea ei maghiară, lovea în reprezentanții ordinii și legislației feudale care socoteau națiunea română tolerată și fără drepturi politice. Așa se și explică faptul că ridicarea la luptă a iobăgimii române transilvănene a avut și un caracter național, fiind privită de nobilimea maghiară ca o afirmare a poporului român; nobilimea temându-se de o stăpânire românească și de un ajutor de peste munți. Răsunetul european al răscoalei, urmările și semnificația ei Ecourile răscoalei au depășit granițele țării. Presa europeană a publicat numeroase articole privitoare la acest eveniment. Diplomații străini, aflați la Viena și în alte centre, și-au informat imediat guvernele. Unii întrevedeau posibilitatea extinderii răscoalei și în celelalte țări române. De apreciere s-au bucurat știrile în Germania. În Franța, J. Pierre Brissot, viitorul conducător girondin, i-a luat apărarea lui Horea și răsculaților lui, justificându-le dreptul la rezistență împotriva asupririi. Diplomația europeană, luând act despre o problematică a românilor din Transilvania, a reținut caracterul românesc și țărănesc al mișcării. Urmările răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan După înfrângerea ei, împăratul a hotărât strămutarea câtorva sute de moți în Banat și Bucovina. Locuitorilor din munți le-a acordat libertatea pășunatului și unele scutiri de cărăuși. Minerii au fost scutiți de sarcinile publice. Cârciumăritul s-a arendat pe trei ani. Prin patenta imperială din 22 august 1785 s-a desființat servitutea personală și legarea de glie a țărănimii iobage. Iobagilor li s-a dat libertatea de a se căsători fără consimțământul stăpânului, de a învăța carte și meserii. Nu s-au desființat sarcinile feudale ale iobăgimii, obligațiile acesteia, ci i s-a redat iobagului dreptul de strămutare (pierdut în 1504) oriunde dorea, după satisfacerea îndatoririlor sale către stăpânii feudali. Răscoala a zguduit pentru moment orânduirea feudală din Transilvania. Prin loviturile date, prin ecoul larg pe care l-a stârnit lui Horea a rămas pentru țărănime un veșnic îndemn la luptă. Ea constituie o pildă vie a „hotărârii cu care țărănimea s-a ridicat împotriva asupririi sociale și naționale, pentru o viață mai bună și mai dreaptă”. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan ### Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea Secolul al XVII-lea ne apare ca o vreme de afirmare politică pe linia deschisă de programul lui Mihai Viteazul. La început de veac, urmează o perioadă în care două dintre marile puteri, Imperiul Habsburgic și Polonia, caută să mențină în sfera influenței lor Țările Române (Polonia în Moldova și Țara Românească, Imperiul Habsburgic mai cu seamă în Transilvania). În acest timp Radu Șerban (1602-1611), unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, încearcă să mențină alianța antiotomană cu puterile creștine, păstrând, totodată, independența țării. Din aceste confruntări iese învingător, până la urmă, Imperiul Otoman care, încheind în 1606 pacea cu Imperiul Habsburgic, profită și de nemulțumirea Țărilor Române față de politica polonilor și a Habsburgilor, pentru a le readuce la ascultare. Restaurarea dominației otomane deschide calea pătrunderii masive a boierilor greci în Țările Române, care sunt înzestrați cu domenii și cărora li se acordă un rol important în sfatul domnesc. Turcii vor astfel să-și creeze o bază socială prin boierimea de origine greacă, care controlează vistieria țării concurând boierimea autohtonă. Opoziția acesteia din urmă se accentuează în preajma domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu Profitând de situația politică dificilă prin care trecea Imperiul Otoman, boierimea impune pe tronul Țărilor Române domni care să le exprime interesele, pe Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească și pe Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova. Cele două domnii au de la început acordul deplin al boierimii autohtone. Aceasta năzuia la o epocă de liniște, pentru a-și consolida poziția în interior față de boierimea greacă și țărănimea dependentă. Matei Basarab (1632-1654) Regimul instituit de Matei Basarab s-a întemeiat pe marea boierime autohtonă, așa cum de altminteri a fost, la început, și cel al lui Vasile Lupu. Această epocă a fost o vreme de prosperitate, de bună organizare a țării, a instituțiilor sale și de strălucire culturală. Vasile Lupu (1634-1653) Cele două domnii s-au remarcat și printr-o excesivă fiscalitate, suportată de masele producătoare. În vremea lui Matei Basarab se încearcă o reglementare fiscală menită să sporească veniturile vistieriei. Această măsură a însemnat și un început timid de mai bună organizare a instituțiilor centrale ale statului. Principatul Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVII-lea În acest timp în Transilvania, după ce se depășește situația instabilă de la începutul secolului, urmează o epocă de consolidare a principatului prin Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1657). Principatul autonom sub suzeranitatea otomană cunoaște o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală. Se întărește puterea centrală, principii Transilvaniei promovând o politică absolutistă, dublată de tendințele de răspândire a calvinismului. În timpul acestor trei principi puterea centrală are un rol precumpănitor în raport cu dieta și în general cu nobilimea mare. Regimul absolutist menține în afara vieții politice populația majoritară românească de religie ortodoxă. Cu toate acestea, datorită însemnătății pe care o are populația românească cât și legăturile dintre Țara Românească și Transilvania, principii - la cererea mitropoliților ardeleni - acordă privilegii bisericii ortodoxe. Gabriel Bethlen (1613-1629) Țările Române încheie în acest răstimp un sistem de tratare de alianță. Astfel Gabriel Bethlen prin legăturile stabilite cu Moldova și Țara Românească urmărea să refacă vechea unitate din timpul lui Mihai Viteazul. Legăturile sunt continuate de Gheorghe Rákóczi I și Matei Basarab prin încheierea unor înțelegeri de prietenie și ajutor reciproc. O înțelegere asemănătoare se încheie și între Transilvania și Moldova. Aceste legături au continuat și în timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea. Îndeosebi între 1640-1648, în legătură cu o viitoare ligă antiotomană, relațiile dintre Țările Române se întăresc. Rolul Țării Românești sporește, Matei Basarab urmând să fie numit „general al întregului Răsărit”. Ceea ce nu se realizează acum va încerca Țara Românească sub Mihnea al III-lea în 1659. Atunci Țările Române ridică steagul luptei antiotomane. Deși lupta de eliberare a fost la început încununată de succes, Imperiul Otoman cu ajutorul tătarilor își reinstaurează dominația. Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi II Dovadă a afirmării politice a Țărilor Române a fost și participarea Transilvaniei la războiul de 30 de ani și la încheierea păcii din Westfalia (1648). Spre sfârșitul deceniului al șaselea Imperiul Otoman se străduiește să înfrângă tendințele de independență ale Țărilor Române. Intrat într-o perioadă de redresare, Imperiul Otoman, favorizat de frământările interne din Țările Române, de luptele între partidele boierești și facțiunile nobiliare din Transilvania, începe să se amestece tot mai mult în Țările Române. Domnii sunt numiți de Poarta Otomană și ajung la discreția boierimii și nobilimii. Ca atare scade autoritatea domnească și princiară, în schimb se accentuează presiunea economică și politică a otomanilor. Țara Românească și Moldova la sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea În istoria Țării Românești și Moldova prin domniile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) se deschide o nouă perioadă. După ani de domnii efemere, la discreția marii boierimi, ei încearcă să întărească puterea domnească. Șerban Cantacuzino s-a străduit să îndepărteze tutela facțiunilor boierești în vederea unei politici externe favorabilă luptei antiotomană. Aceeași politică de întărire a rolului puterii centrale o exprimă și domnia lui Constantin Brâncoveanu, atunci când încearcă să reglementeze sistemul fiscal. Politica domnească, autoritară, pe care o cunoaște Țara Românească în timpul lui Șerban Cantacuzino, o încearcă și Dimitrie Cantemir. El a îndepărtat tutela boierească, a redus birurile și dăjdiile, încercând o lărgire a bazei sociale a domniei. Epoca de sfârșit a domniilor pământene se distinge prin organizarea în spirit modern a instituțiilor centrale. Instaurarea dominației habsburgice în Transilvania Calea instaurării dominației habsburgice a fost determinată de evenimentele care au urmat înfrângerii turcilor la Viena prin victoria austro-polonă. Liga sfântă la care au participat Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneția și în cele din urmă Rusia, deschide calea penetrației Imperiului Habsburgic în răsărit prin cucerirea Ungariei, în urma luptelor de la Buda (1686) și Mohács (1687). Odată ajuns stăpân în Ungaria, Imperiul Habsburgic se îndreaptă spre principatul Transilvaniei, un stat de sine stătător, dar sub suzeranitatea otomană. Acest fapt a impus căi diferite de anexare a Transilvaniei. Imperiul Habsburgic alternează tratativele diplomatice cu presiunea militară, în condițiile în care și Polonia se dovedea un concurent primejdios pentru stăpânirea centrului și sud-estului european. De aceea trimișii imperiali caută să-și atragă adeziunea nobilimii prin propuneri ademenitoare, tratative și discuții interminabile. În acest timp însă armata pătrunde, sub pretextul pericolului turcesc, tot mai adânc în țară, căutând astfel să convingă pe reprezentanții Transilvaniei de avantajele noii stăpâniri. Prin tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687) principatul este obligat să accepte armata imperială, obligații în bani și produse pe care austriecii le impun. Transilvania, prin același tratat, rămâne încă formal o țară distinctă, cu instituțiile sale, încercând chiar să facă o politică externă proprie. Imperialii impun însă la Sibiu (1688) reprezentanților stărilor privilegiate renunțarea la suzeranitatea otomană și acceptarea protecției imperiale. De acum armata ocupă Bistrița, Baia Mare, Brașovul și alte cetăți, întâmpinând rezistența armată a localnicilor, în special a brașovenilor. Datorită tratativelor și presiunilor se accepta Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) care va servi drept constituție Transilvaniei. Diploma este un compromis între Imperiul Habsburgic și privilegiații locali, nobilimea, patriciatul săsesc și vârfurile secuiești. Ea menține o legislație feudală, Tripartitul lui Werboczy, Aprobatele și Compilatele, sistemul religiilor recepte, asuprirea celor mulți și cu deosebire a românilor, care nu se bucurau de drepturile politice. În 1699 prin pacea de la Karlowitz turcii renunțau la Transilvania în favoarea Imperiului Habsburgic. Pentru imperiu se deschide acum perioada organizării și consolidării regimului habsburgic în Transilvania. Politica externă a Țărilor Române Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a fost și semnalul încercărilor Țărilor Române de a ieși din sistemul otoman. Factorii noștri politici încep lupta de eliberare și se apropie de Imperiul Habsburgic și Polonia ostile Imperiului Otoman. Tratativele cu habsburgii le inițiază Șerban Cantacuzino. În centrul acestor tratative a stat ideea de independență a țării, libertatea religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale țării; acestea constituind principalele idei ale programului politic de ieșire din sistemul politic otoman. După moartea lui Șerban Cantacuzino tratativele sunt continuate de Constantin Brâncoveanu fără să ajungă la un rezultat, deoarece imperiul nu a dat garanțiile militare solicitate de Țara Românească. Constantin Brâncoveanu și ceilalți oameni politici după pacea de la Karlowitz, privesc cu încredere alianța cu habsburgii. Era evident că aceștia voiau o înlocuire a dominației otomane cu propria lor stăpânire. În aceste împrejurări atât Țara Românească cât mai ales Moldova stabilesc raporturi cu Rusia în timpul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir încheie chiar o înțelegere la Luck (aprilie 1711). Prin prevederile sale actul a însemnat alianța și ieșirea Moldovei de sub dominația otomană, recunoașterea deplinei suveranități și integrități a Moldovei, domnie ereditară în familia Cantemir. Concepția politică cristalizată în vremea lui Șerban Cantacuzino și Dimitrie Cantemir exprimă ideea independenței Țărilor Române și a domniei autoritare. Războiul ruso-româno-turc purtat pe teritoriul Moldovei se sfârșește cu înfrângerea de la Stănilești pe Prut (1711). Dimitrie Cantemir este obligat să se refugieze în Rusia la curtea lui Petru cel Mare, unde a continuat prin activitatea lui culturală și politică să sprijine ideea independenței Țărilor Române și a luptei antiotomane. Imperiul Otoman în aceste împrejurări introduce în Moldova și Țara Românească regimul fanariot. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea ### Mihai Viteazul - domnul Țării Românești (1593-1601) Mihai Viteazul (n. 15 ianuarie 1558 – d. 19 august 1601), domnul Țării Românești între anii 1593-1601, deschide în istoria poporului român o nouă epocă care se va desfășura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: unirea Țărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn și faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic Țărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului dominației otomane și biruind în raporturile cu Poarta Otomană, el a dovedit resursele puterii pe care Țara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin unirea Țărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană și tendințele de dominație ale Imperiului habsburgic și Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, și mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbușirii dominației ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naționale pentru unirea românilor într-o singură țară. Situația externă și internă a Țărilor Române la sfârșitul sec. al XVI-lea Situația internațională, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, s-a caracterizat prin politica expansionistă a celor trei mari puteri: Imperiul Otoman, Polonia și Imperiul Habsburgic. După moartea sultanului Soliman cel Mare, în 1566, încep să apară fenomene de criză care au slăbit imperiul. Totuși, turcii mai dispuneau de suficiente forțe pentru a-și menține dominația în sud-estul Europei, sau pentru a încerca noi cuceriri. Regatul polon nu avea altă cale de expansiune decât spre Țările Române sau spre Ucraina. Imperiul Habsburgic care se izbea spre vest de puterea Franței, iar spre răsărit de aceea a Poloniei încerca noi cuceriri în sud-estul Europei. Aici intra în conflict cu Imperiul Otoman. În aceste condiții, pentru a-și realiza scopurile, Imperiul Habsburgic, inițiază o coaliție antiotomană, numită Liga Creștină, la care aderă Spania, Veneția și Statul Papal. La ea mai participau ducatele italiene: Mantua, Toscana și Ferrara. Se depuneau eforturi pentru atragerea Țărilor Române. Ca urmare a războaielor purtate în Asia cu perșii, în Europa cu puterile creștine, cerințele Imperiului Otoman față de Țările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul și știrbirea autonomiei interne vădeau intenția de a le transforma în pașalâcuri. Tributul Țării Românești ajunsese la suma de 155.000 de galbeni. Singura soluție de a ieși din acest impas era o angajare alături de puterile creștine în lupta antiotomană. Începutul domniei lui Mihai Viteazul, alianța antiotomană cu Moldova și Transilvania În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Țării Românești. Înainte de a fi domn a câștigat o vastă experiență străbătând lumea răsăritului, toate treptele dregătorilor ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul Porții, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzeștilor, de Cantacuzinii de la Constantinopol, în 1593 ocupă tronul. El a avut sprijinul principelui Transilvaniei Sigismund Báthory. Confruntat de la început cu opresiunea exploatării otomane, Mihai aderă, din proprie inițiativă, la Liga Creștină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron vodă s-au alăturat și ei ligii. În aceste împrejurări, declanșarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai i-a adunat pe creditorii levantini la vistierie și i-a ucis, lichidând și o unitate turcească, cantonată în capitală. În continuare, atacă cetățile de la Dunăre: Giurgiu, Brăila, Nicopole etc. Între timp la Putinei și Stănești (Ilfov) Mihai înfrânge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Șerpătești (Ilfov) o armată turcească. Cu excepția Giurgiului, unde turcii rezistaseră, toate celelalte cetăți din stânga Dunării sunt cucerite de oștile muntene și moldovene. Încurajate de victoriile lui Mihai Viteazul, popoarele asuprite din sudul Dunării amenințau cu o răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina și mai cu seamă pentru a reduce Țările Române sub ascultare, turcii pregătesc o ofensivă împotriva Țării Românești. În această gravă situație, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianței. Depășind indicațiile domnului, delegația de boieri a încheiat la Alba Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu principele Transilvaniei Sigismund recunoscându-l drept suzeran. Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ștefan Răzvan. La 3 iunie, la Alba Iulia, el a încheiat și cu acesta un tratat, asemănător celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două Țării Românești. Lupta de la Călugăreni Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzeștii, Mihai Viteazul și-a organizat o armată proprie de mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de aceasta, el și-a format unități de călărași „roșii”, unități de „dărăbanți” și voluntari din sudul Dunării. Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea turcească se pregătea de luptă. Dușmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au eșuat. Mai multe unități de munteni, moldoveni și cazaci, prin incursiuni pe malul drept al Dunării, au pustiit Nicopole și Babadagul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredințeze comanda bătrânului vizir Sinan Pașa, care, între 14 și 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15.000 de oameni, ajutat și de o oaste din Transilvania condusă de Albert Király, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaștina, zona păduroasă) la 23 august 1595, datorită puterii exemplului personal, Mihai Viteazul a avut o mare victorie. Planul bătăliei de la Călugăreni Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munți, așteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan Pașa a ocupat orașul București, începând organizarea țării în pașalâc. Încercarea de organizare a pașalâcului a provocat o categorică opoziție a tuturor păturilor sociale și mai cu seamă a maselor țărănești. În luna septembrie, 20.000 de ostași trimiși de Sigismund, împreună cu un contingent de artileriști toscani se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai Viteazul. Ei eliberează Târgoviștea și-i urmăresc pe turci. Contraofensiva le-a fost ușurată și de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană și-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei au zdrobit trupele turcești, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat Giurgiu obținând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenței Țării Românești. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Țărilor Române este cheia succesului militar și temeiul păstrării neatârnării. În perioada care urmează, în relațiile cu Poarta, Mihai Viteazul alternează negocierile cu politica de confruntare armată. Acțiunile lui sunt tot mai îndrăznețe și încununate de succes. În acești ani reapare însă și opoziția boierească, nemulțumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boierești, năvălirile tătarilor, intențiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum și confruntările dintre imperiali și otomani în Ungaria, îl fac pe Mihai să-și dea seama că singura soluție posibilă este pacea cu turcii, recunoașterea domniei și a independenței țării. Mihai încheie pacea cu turcii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianța cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă, aliatul polonilor, în Moldova și de renunțarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În aceste împrejurări pentru Țara Românească se prefigura o situație dificilă. Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistițiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic și semnează un tratat în 1598. Acesta a anulat pretențiile la suzeranitate ale principelui Transilvaniei, asupra Țării Românești. Mihai Viteazul s-a dovedit cu acest prilej un mare și iscusit diplomat, știind să deschidă noi posibilități de afirmare țării și planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului și a independenței țării mărturisesc gândurile politice ale marelui voievod. Politica socială a lui Mihai Viteazul Mihai a desființat, în condițiile externe, nu întotdeauna favorabile, și a presiunii boierimii, dreptul la liberă strămutarea țăranilor, legându-i de glie (1595-1596). Documentele afirmă că țăranul „care pe unde va fi acolo să fie rumân veșnic, unde se va afla”. Au fost transformați în șerbi și unii țărani liberi și orășeni, retrași din fața pericolului otoman în timpul războiului și așezați pe pământurile boierești. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii, clasă din care făcea și el parte. A urmărit în aceeași vreme întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii și domniei în vederea susținerii politicii de independență. Necesitatea unirii Țărilor Române Situația politică a țării părea pentru un moment parțial consolidată. La scurtă vreme însă politica oscilantă și nehotărâtă a lui Sigismund aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunțarea la politica de independență față de otomani. În aceeași vreme apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Țării Românești. Momentul istoric impunea o soluție imediată, hotărâtă, fiindcă dominația poloneză înseamnă anularea rezultatelor politice obținute de Mihai Viteazul. Era amenințată independența Țării Românești și de asemenea sistemul politic întemeiat de alianța Țărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât dușmănoasă față de Mihai, cerându-i recunoașterea suzeranității, apoi părăsirea țării. Conștient de destrămarea coaliției antiotomane, Mihai și-a dat seama că, în aceste împrejurări politice deosebite, numai unirea Țărilor Române, sub o singură cârmuire, mai putea salva independența obținută cu atâtea sacrificii. Unirea Țărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul Mihai Viteazul ca și împăratul Rudolf dorea înlăturarea lui Andrei Báthory și scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polono-turc. Pentru aceasta trebuiau luate măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul istoric de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory. În fruntea unei armate Mihai trece prin pasul Buzăului (14 octombrie 1599) pătrunzând în Brașov. A doua coloană adusă din Oltenia de boierii Buzești și de banul Udrea a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu Roșu. Cele două armate au făcut joncțiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai Viteazul dispunea acum de peste 20.000 de ostași. Bătălia cu oștirea lui Andrei Báthory s-a dat la Șelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai Viteazul au venit și vreo 2.000 de secui, conduși de Moise Székely. Lupta s-a sfârșit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat trecerea Transilvaniei sub stăpânirea sa. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanșarea unor puternice răscoale țărănești îndreptate împotriva feudalilor. Iobagii - spun izvoarele - începură să se miște „întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de nația lor”. La 1 noiembrie, primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba Iulia, capitala Transilvaniei. Planul bătăliei de la Șelimbăr După ce dieta l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să consolideze unirea celor trei țări. Deși a menținut dieta, el a subordonat-o politicii domnești. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele țări; a numit în cetățile Transilvaniei căpitani, dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe seama nobilimii române. În aceeași vreme a obligat dieta să acorde drept de pășunat satelor românești și scutirea de robotă preoților români. A întărit secuilor vechile libertăți, ca unora „ce au oștit pentru binele obștimii creștinești”, adică împotriva turcilor. Toate aceste măsuri au arătat tendința de unificare politică a celor două țări române. Încercarea de a introduce administrația românească și în general politica lui Mihai Viteazul au nemulțumit nobilimea și au înrăutățit raporturile cu împăratul. Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei țări românești, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar turcilor și dușman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai Viteazul a trecut pin pasul Oituz înaintând pe Trotuș, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Țara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Oștile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, ușurându-i biruința. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie cele trei Țări Române erau unite sub aceeași cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Înfăptuirea unirii politice a Țărilor Române de către Mihai Viteazul, în condițiile politice ale epocii, a răspuns unei necesități istorice. Ea venea ca o încoronare a unei îndelungi evoluții istorice, la care au colaborat o seamă de factori istorici. În primul rând, faptul că Țările Române, pe deasupra separatismul politic, reprezentau o singură civilizație, creație a poporului român, unitar prin limbă, cultură și religie. Ideea o exprimau boierii munteni într-o scrisoare în care cereau de a fi la un loc cu Țara Moldovei, fiindcă „suntem toți de o limbă și o lege”. Deci în societatea românească a evului mediu exista o limpede conștiință de neam. În al doilea rând, legăturile economice dintre Țările Române în evul mediu au creat premisele acestei unificări. În sfârșit, solidarizarea Țărilor Române în lupta antiotomană de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea cel Bătrân la Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare a contribuit la cristalizarea ideii unirii. Dacă la acestea adăugăm evenimentele recente, victoria de la Călugăreni prin forța armată a celor trei țări românești, avem prezente temeiurile hotărârii lui Mihai Viteazul și ale marii lui înfăptuiri. Intervenția străină împotriva unirii Strălucita realizare politică a lui Mihai Viteazul a stârnit nemulțumirea dușmanilor externi și interni. Formarea unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor și turcilor, fiecare urmărind să stăpânească Țările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-și amenințate privilegiile economice și politice. În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit și a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului la Turda. În fața acestei situații, Mihai înfruntă oastea nobilimii și a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600). Înfrânt se retrage spre Făgăraș. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-și apoi înaintarea în Țara Românească, pentru instalarea lui Simion Movilă. Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acțiunea polonezilor, Mihai a trecut munții, dar a fost înfrânt. În aceste condiții, domnul se îndreaptă spre Curtea imperială, pentru a-i solicita ajutor împăratului. Mihai Viteazul ajunge foarte curând la înțelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanților împărătești, proclamându-l principe pe Sigismund Báthory. Astfel, oastea lui Mihai și oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp, boierii Buzești au alungat din țară pe Simion Movilă și oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601). Sigismund fiind înfrânt, Mihai era din nou domn al Țării Românești și stăpânea în Transilvania. El putea de acum să continue opera de consolidare a unirii. Basta, dominat de ambiții proprii, fiind convins și de adeziunea curții imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârșită la 9 august 1601, în tabăra de lângă Turda. Însemnătatea națională și internațională a domniei lui Mihai Viteazul Mihai Viteazul a fost una din marile personalități ale istorie noastre din toate timpurile. Militar înzestrat cu calități excepționale, a fost și un diplomat care a știut să aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa țara. Soluțiile sale dovedesc un atașament pentru ideea de apărare a civilizației europene, pe care o și exprimă, continuând firul istoriei românești. În acest sens, nu numai că s-a integrat Ligii creștine, dar a asociat țelurile acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de sub dominația otomană, cu gândul la independența acestora. A recâștigat independența Țărilor Române și a fost înfăptuitorul primei uniri politice din istoria poporului Român. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum vor fi și împlinirile ulterioare. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Mihai Viteazul - domnul Țării Românești (1593-1601) ### Ai căror, al căror sau ale căror. Cum este corect? Cum este corect? Ai căror, al căror sau ale căror? Cum este corect? Pentru a afla când și cum se scrie corect ai căror, al căror sau ale căror, se aplică regula numită „acordul în cruce”: ai/al/ale se acordă cu obiectul (ființă sau lucru) (ex: câini, câine, cărți) iar căror se acordă cu posesorul (băieții/fetele). Corect este:Băieții ai căror câiniFetele ai căror câiniBăieții al căror câineFetele al căror câineBăieții ale căror cărțiFetele ale căror cărți ### Ai cărui sau ai cărei. Cum este corect? Cum este corect? Ai cărui sau ai cărei Pentru a afla când și cum se scrie corect ai cărui sau ai cărei, se aplică regula numită „acordul în cruce”: ai se acordă cu obiectul (ființă sau lucru) (ex: câini) iar cărui/cărei se acordă cu posesorul (băiatul/fata). Corect este:Băiatul ai cărui câiniFata ai cărei câini ### A căror sau ale căror. Cum este corect? Cum este corect? A căror sau ale căror Pentru a afla când și cum se scrie corect a căror sau ale căror, se aplică regula numită „acordul în cruce”: a/ale se acordă cu obiectul (carte/cărți) iar căror se acordă cu posesorul (băieții/fetele). Corect este:Băieții a căror carteFetele a căror carteBăieții ale căror cărțiFetele ale căror cărți ### A cărui sau a cărei. Cum este corect? Cum este corect? A cărui sau a cărei. Pentru a afla când și cum se scrie corect a cărui sau a cărei, se aplică regula numită „acordul în cruce”: a se acordă cu obiectul (carte) iar cărui/cărei se acordă cu posesorul (băiatul/fata). Corect este:Băiatul a cărui carte.Fata a cărei carte. ### Ale cărui sau ale cărei. Cum este corect? Cum este corect? Ale cărui sau ale cărei Pentru a afla când și cum se scrie corect ale cărui sau ale cărei, aplicăm regula simplă numită „acordul în cruce”: ale se acordă cu obiectul (cărți) iar cărui/cărei se acordă cu posesorul (băiatul/fata). Corect este:Băiatul ale cărui cărțiFata ale cărei cărți ### Al cărui sau al cărei. Cum este corect? Cum este corect? Pentru a afla când și cum se scrie corect al cărui sau al cărei, aplicăm regula simplă numită „acordul în cruce”: al se acordă cu obiectul (ființă sau lucru) (ex: câine) iar cărui/cărei se acordă cu posesorul (băiatul/fata). Corect este:Băiatul al cărui câine.Fata al cărei câine. ### Principatul Transilvaniei (1541-1699) Principatul Transilvaniei Principatul Transilvaniei a fost o formațiune statală între anii 1541- 1699 care a urmat după voievodatul Transilvaniei și care cuprindea comitatele din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei districte (Braşov, Făgăraş şi Bistriţa), precum şi comitatele apusene din „Partium” (Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior,Bihor, Zarand şi Arad). Istoric Înfrângerea Ungariei medievale la Mohács (1526) a însemnat dispariția acestei puteri de pe harta politică a Europei centrale. Evenimentul prilejuiește o accentuare a confruntărilor politice și militare dintre habsburgi și Imperiul Otoman, agravate în Transilvania de lupta grupărilor nobiliare care se înfruntă cu forțe crescânde. Pe fundalul acestor evenimente pătrund și se afirmă ideile Reformei religioase, ca expresie a gândirii burgheze, îndreptate împotriva bisericii catolice. Reforma critica starea socială existentă și alimenta mișcările sociale orășenești. Sub forma luteranismului a devenit religia oficială a sașilor iar calvinismul și unitarianismul au cuprins o parte din populația maghiară. Reforma străbate, pe alocuri, și mediul românesc. În aceste împrejurări voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya ocupă tronul Ungariei, deținându-l până în 1540. În toată această perioadă teatrul confruntărilor militare dintre habsburgi și Imperiul Otoman se mută în Transilvania, unde intervin și domnii din Moldova și Țara Românească așa cum a făcut Petru Rareș. Interesat într-o politică antiotomană, Petru Rareș, deși îl sprijină de la început pe Ferdinand, văzând incapacitatea habsburgilor de a se constitui într-o forță eficientă antiotomană, îl sprijină apoi pe Ioan Zápolya. Învinge armatele lui Ferdinand la Feldioara (22 iunie 1529), întărind astfel situația partidei adverse. Și o obține și pe cea proprie prin obținerea unor cetăți și domenii în Transilvania: Cetatea de Baltă, Ciceul, Ungurașul, Rodna și Bistrița. Pentru moment domnul Moldovei ajunge un element de decizie pe scena politică transilvăneană, contribuind prin stăpânirile sale la accentuarea conștiinței de neam la românii din interiorul arcului carpatic. Situația Transilvaniei până la moartea lui Ioan Zápolya rămâne confuză datorită instabilității politice prilejuită de lupta pentru stăpânirea țării. În 1538 se încheiase la Oradea un tratat de pace între Ferdinand și Zápolya, potrivit căruia, la moartea acestuia din urmă, Transilvania urma să treacă pe seama habsburgilor. În acest cadru al planurilor habsburgice antiotomane se situează și politica lui Petru Rareș. Imperiul nu a fost însă în măsură să se angajeze în lupta antiotomană, astfel domnul Moldovei este înlăturat din domnie în 1538. de către turci, în timp ce Zápolya se supune din nou sultanului. După moartea lui Zápolya se deschide succesiunea și lupta cu turcii care nu acceptă prevederile tratatului de la Oradea. În timp ce Ungaria este transformată în pașalâc, în Transilvania se organizează, la mijlocul veacului, principatul autonom sub suzeranitatea otomană. Principatul a fost o nouă formă de conducere În fruntea Transilvaniei era un principe ales de dietă și confirmat de sultan. Țara își păstrează instituțiile ei proprii și se dezvoltă nestingherită de îngrădirile regalității maghiare. Deși tributar Porții Otomane, Principatul Transilvaniei, prin poziția sa geografică, mai aproape de puterile creștine, se bucură de o instituție mai bună, de o mai mare libertate de mișcare. În condițiile organizării pașalâcului de Buda, Principatul Transilvaniei se orientează și mai mult spre Țara Românească și Moldova. Noua formă de organizare politică, principatul, a exprimat interesul celor trei națiuni politice, adică a stărilor privilegiate, nobilimea, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor. Sub raport religios principatul a reflectat interesele celor patru religii admise ca oficiale: catolică, luterană, calvină și unitariană. Acesta este așa-zisul sistem al toleranței, întemeiat numai pe aceste religii, cu excluderea celei ortodoxe care reprezenta populația românească majoritară. Acest sistem s-a cristalizat în timpul lui Ștefan Báthory, ajuns principe în 1571. Sistemul politic al principatului îi excludea pe români, atât din rândul „națiunilor” privilegiate, cât și din rândul religiilor admise. Ștefan Báthory desfășoară, ca principe, o politică turcofilă, accentuată, atunci când ajunge în 1575 rege al Poloniei. Această politică este curmată de Sigismund Báthory (1586) care aderă la „Liga creștină” antiotomană. Sigismund Báthory, prin așa-numitul plan dacic, a realizat prima unire, efemeră, a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, în 1595. În anul 1599 Mihai Viteazul a ocupat temporar Transilvania și a supus-o autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi. Transilvania a intrat la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom, cu parlament propriu (Dieta Transilvaniei). În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia). După 1699 Principatul Transilvaniei a continuat să existe ca entitate politică separată denumită Marele Principat al Transilvaniei, însă fără armată și fără politică externă proprie. Titlul de principe al Transilvaniei a fost atunci preluat de împărații din Casa de Habsburg. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Principatul Transilvaniei (1541-1699) Wikipedia ### Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja a izbucnit în Transilvania și s-a desfășurat în perioada 9 aprilie - 15 iulie 1514. Este considerată una dintre cele mai mari răscoale din România datorită amplorii, programului și consecințelor ei care au făcut să se ridice la nivelul unui adevărat război țărănesc. Ea se încadrează în frământările și răscoalele țărănești europene, având aceleași caracteristici antifeudale, dar un program care exprimă în bună parte stările locale. Răscoala s-a produs într-un moment important, de răscruce, în istoria societății feudale din răsăritul Europei. Cauzele răscoalei După răscoala din 1437 procesul de dezvoltare a feudalismului continuă, în condițiile în care nobilimea ieșise învingătoare. Cauzele răscoalei rezidă în tendința nobilimii de a-și mări veniturile. Ca urmare sporește renta în muncă, produse și bani. Nobilimea mereu în goană după venituri caută să obțină prin munca țăranilor dependenți cât mai multe din produsele pe care le solicită piața. O face prin mărirea veniturilor rezultate din munca țărănească, în situația în care domeniul feudal produce încă puțin. Dezvoltându-se circulația mărfurilor și economia bănească, nobilul sporește și el sarcinile feudale obligându-i pe iobagi la renta în produse, muncă și bani. Nobilimea nu numai că împovărează țărănimea cu sarcini, dar lovește și în țărănimea liberă, sau, pur și simplu se împotrivește dreptului de strămutare al țărănimii iobage. Astfel la începutul sec. al XVI-lea în momentul declanșării ofensivei otomane, în rândul țărănimii creșteau nemulțumirile. Ea răspunde opresiunii feudale prin cele mai variate forme ale luptei de clasă părăsind domeniile și refuzând îndeplinirea sarcinilor. Deopotrivă țărănimea luptă împotriva stăpânilor feudali, laici și ecleziastici, a feudalității apăsătoare, împreună cu plebea orășenească, nemulțumită de exploatarea patriciatului, și cu lucrătorii de la ocnele de sare. Începuturile răscoalei Răscoala a pornit de la un pretext, oferit de chemarea la cruciada antiotomană în primăvara anului 1514. Promisiunile de eliberare din iobăgie făceau țărănimea să se adune în tabăra de la Buda cu zecile de mii, sub conducerea unor oameni care vor deveni și conducători ai răscoalei. Unul dintre ei a fost secuiul Gheorghe Doja, un mic nobil, și el nemulțumit de apăsarea marilor feudali, Laurențiu Meszaroș și fratele lui Doja, Grigore. În această situație nobilimea încearcă să se opună plecării țăranilor de pe domenii, intervine prin măsuri restrictive și opresive, provocând nemulțumiri. Țărănimea adunată la Buda, în număr de 40.000, refuză de a pleca în cruciada antiotomană și întoarce armele împotriva nobilimii. Astfel cruciada se transformă într-o mare răscoală. Desfășurarea și programul răscoalei Oastea țărănească împărțită în cete s-a răspândit în mai multe direcții. La Țegled a făcut popas, organizându-se și cristalizându-și programul. Țăranii prin conducătorii lor își exprimă nemulțumirea împotriva apăsării feudale, a obligațiilor pe care le aveau față de nobili, îndeosebi împotriva servituții. Doja cerea răsculaților să distrugă „nobilimea blestemată și necredincioasă”. Țărănimea s-a răsculat împotriva dijmei, a robotei și, în general, împotriva sarcinilor feudale, dar mai ales împotriva tendințelor de legare de glie. În programul răscoalei își face loc și ideea recuceririi cu armele a libertăților răpite de nobili. Răscoala se întinde în direcția sud-est, est și nord, cetele trec Tisa, pătrund în Transilvania. O parte din cete care se aflau sub conducerea lui Laurențiu Meszaroș înaintează în Transilvania prin nord, o altă parte, sub conducerea lui Grigore Doja, spre sud, iar grosul oștirii înaintează, având în frunte pe Gheorghe Doja, pe valea Crișului Alb. Din regiunea Aradului se asociază țăranii români și maghiari. Curând oastea lui Doja îi învinge pe nobili la Cenad. Oastea țărănească cucerește târguri și cetăți de pe Mureș, răscoala extinzându-se apoi în întreaga Transilvanie și transformându-se într-un război țărănesc. La răscoală se asociază orășenii săraci din Cluj, Turda, Dej, Bistrița și Sighișoara, care deschid porțile orașelor. Se alătură și lucrătorii de la ocnele de sare. Astfel, forțele participante se constituie din iobăgimea satelor, orășenime, mica nobilime, din toți cei care erau nemulțumiți de asuprire. În scurtă vreme răscoala atinge apogeul cuprinzând teritorii întinse însă forțele se dispersează înlesnind înăbușirea ei. Între timp oastea nobiliară se concentrează în Banat, la Timișoara, nu departe de oastea țărănimii aflată între Lipova și Timișoara. Urmează asediul Timișoarei. Răsculații sunt înconjurați de oastea voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya. În lupta care se dă țăranii suferă o grea înfrângere. După bătălie căpeteniile sunt supuse unei sălbatice răzbunări. Doja a fost ars pe rug, alți căpitani uciși în chinuri îngrozitoare. Nobilimea trece pretutindeni la represiuni, mii de țărani și orășeni săraci sunt uciși, clasa feudală se dovedește în stare de nemaipomenite sălbăticii. Urmările răscoalei Răscoala s-a terminat printr-o înfrângere. Nobilimea nu se mulțumește însă cu ea. Dieta din 1541, chemată să hotărască apărarea împotriva turcilor, se ocupă de fapt de răscoală. Din 71 de articole hotărâte de dietă, abia două au în vedere apărarea țării. Aceste legiuiri vor fi codificate de juristul Ștefan Werbőczy în Tripartit (1517), o lucrare în trei părți. Prevederile legiuirilor au un caracter profund antițărănesc. Acum se statornicesc măsuri aspre împotriva iobăgimii, de fapt împotriva tuturor categoriilor țărănimii dependente. Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului; astfel se stabilește rabota, renta în muncă la o zi pe săptămână. Țărănimea dependentă este condamnată la o șerbie veșnică și legată de glie, nemaiavând dreptul la strămutare. S-a desăvârșit astfel evoluția feudalismului, fixându-se prin lege vechile dorințe ale nobilimii. Legiuirile au avut și rostul de a generaliza raporturile iobăgești, contribuind la agravarea situației întregii țărănimi dependente. Răscoala, și mai ales represiunea, au făcut ca atunci când s-a produs invazia otomană țărănimea să nu participe la luptă, lăsând în fața dușmanului o armată nobiliară incapabilă să stăvilească înaintarea turcilor. Ce a însemnat războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja Fr. Engels în lucrarea Războiul țărănesc german considera răscoala, prin programul și forța ei, un adevărat război țărănesc. Ea a constituit un moment de răscruce în istoria raporturilor feudale, țărănimea dependentă fiind acum legată de glie în numele legiuirilor feudale. Întreaga istorie a țărănimii din Transilvania se va resimți în secolele următoare în urma acestei legiuiri, deoarece sarcinile feudale vor spori de acum înainte fiind impuse prin lege. În aceeași vreme participarea la luptă a țărănimii, română și maghiară, a dovedit forța acesteia și însemnătatea colaborării împotriva dușmanului comun, nobilimea. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja ### Țara Românească în secolul al XVI-lea Țara Românească în secolul al XVI-lea Țara Românească în secolul al XVI-lea parcurge o perioadă de mare dificultate. Ofensiva otomană spre Europa Centrală și căderea Ungariei fac simțit pericolul adâncirii dependenței. Țara plătește în continuare tribut Porții Otomane, păstrându-și în schimb autonomia internă și instituțiile țării. Atunci când presiunea se accentuează și pericolul sporește, țara, prin domnii ei, se opune prin forța armată. Sporește și presiunea clasei feudale împotriva țărănimii libere, apăsarea feudală în general și tendința de a-și impune domni potriviți intereselor ei. Ca atare, în acest secol, se constată o confruntare între ideea autorității domnești și acea a unei domnii subordonată marii boierimi ce renunță, în general, la lupta antiotomană. Dintre domniile mai importante amintim pe acele ale lui Radu cel Mare (1495-1508) și Neagoe Basarab (1512-1521). Cel dintâi se remarcă prin măsuri menite să întărească puterea domnească și prin inițiative culturale. Neagoe Basarab (1512-1521) Al doilea, care vine în scaun ca reprezentant al boierilor Craiovești, deși plătește un tribut sporit Porții, se orientează spre legături politice cu Ungaria, Veneția și papalitatea. Împrejurările politice nu erau însă favorabile confruntărilor militare, deoarece imperiul se afla în plină expansiune. Astfel politica lui Neagoe Basarab, oglindită în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, exprimă ideea întăririi statului în interior și a soluțiilor politice externe obținute prin tratative. A treia domnie importantă este ilustrată de Radu de la Afumați, care domnește cu întreruperi între 1522-1529. El este un luptător pentru independența țării într-un moment când pericolul transformării țării în pașalâc se accentuează. Prin luptele purtate el a reușit să păstreze autonomia țării, să salveze instituțiile ei. Istoria Țării Românești cunoaște de-a lungul veacului până la Mihai Viteazul dese schimbări de domni, o viață politică supusă treptat politicii boierești și amestecul extern. Boierimea munteană susține pretendenți care apelează la forțele externe, la intervenția militară. Este un veac agitat, cu numeroase încercări dramatice, cu înscăunări, detronări și ucideri de domni, cu pierderi teritoriale. Dintre domnii care s-au distins prin activitatea lor culturală a fost Petru Cercel (1583–1585), umanist cunoscut în cultura timpului. Brăila este transformată în raia, adică în stăpânirea efectivă otomană. În aceste condiții de presiune externă se intensifică legăturile cu Transilvania. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Țara Românească în secolul al XVI-lea ### Moldova sub Petru Rareș și Ion Vodă cel Viteaz Moldova sub Petru Rareș și Ion Vodă cel Viteaz Petru Rareș și Ion Vodă cel Viteaz au căutat să continue aceleași linii politice lăsate de Ștefan cel Mare, adică de consolidare a statului, independență și de îndepărtare a influenței Imperiului Otoman din Moldova. Continuitatea luptei pentru independență Petru Rareș (1527-1538), (1541-1546)Sură imagine: wikimedia Moldova este confruntată după victoria turcilor la Mohács cu pericolul expansiunii otomane. Petru Rareș (1527-1538), (1541-1546), se bazează pe forțele sociale opuse marii boierimi, înclinată spre înțelegerea cu turcii. El desfășoară o politică activă în Transilvania sprijinindu-l pe Ferdinand de Habsburg apoi pe Ioan Zapolya. Încearcă să încheie o alianță și pace perpetuă cu Polonia dar nu peste mult timp ajunge în conflict cu aceasta din cauza politicii de neutralitate față de turci. În realitate, Petru Rareș, în perioada conflictului cu Imperiul Otoman rămâne fără ajutor din partea Poloniei și a habsburgilor. În timpul marii invazii otomane din 1538, el este trădat de marii boieri și înlocuit. Cea de a doua domnie este subordonată politicii Imperiului Otoman, fără însă ca Rareș să părăsească gândul luptei antiotomane. De acum este tot mai evidentă presiunea otomană în viața politică a Țărilor Române. Istoria Moldovei se desfășoară în a doua jumătate a veacului, în general sub semnul unor domnii slabe și efemere, a opoziției boierești și a amestecului puterilor străine în treburile Moldovei. Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574) Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574) este cel mai de seamă domnitor, din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, datorită luptei antiotomane pe care a reluat-o pentru recâștigarea independenței țării. În politica internă s-a sprijinit pe boierimea mijlocie, inclusiv pe curteni. A desfășurat o acțiune de confiscare a moșiilor mănăstirești supunând clerul controlului statului. În egală măsură a sprijinit țărănimea liberă, pe răzeși - deoarece aceștia reprezentau o reală forță militară. Țăranii cum spune un izvor, „aveau o deosebită credință și iubire pentru Ion vodă”. În politica externă a năzuit la alăturarea Moldovei puterilor creștine, fapt ce atrage după sine intervenția turcilor. Ion Vodă cel Viteaz expune în fața Marii adunări a țării dorința și hotărârea de a apăra Moldova. Lupta s-a dat la Jilişte în aprilie 1574 unde îi învinge pe turci. Imperiul răspunde printr-o nouă intervenție fapt ce atrage, în condițiile trădării boierimii, înfrângerea de la Roșeani. Trădarea a pus capăt nu numai vieții domnului, ci, pentru moment, și luptei antiotomane deoarece boierimea era înclinată tot mai mult spre ideea unui regim politic sub controlul ei. După domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, Imperiul Otoman instaurează un regim de dominație care limitează libertatea de mișcare a Țărilor Române. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Moldova sub Petru Rareș și Ion Vodă cel Viteaz ### Ștefan cel Mare - domnul Moldovei (1457-1504) Sursă imagine: wikimedia.org Ștefan cel Mare (Ștefan al III-lea) (n. 1438-1439 – d. 2 iulie 1504) a fost domnul Moldovei între anii 1457-1504 și primul domnitor care deschide în istoria poporului român una dintre cele mai strălucite pagini de la întemeierea statelor feudale. De-a lungul unei domnii de aproximativ 50 de ani marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al relațiilor internaționale în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ștefan cel Mare a inaugurat o nouă eră a afirmării internaționale a Moldovei, care s-a impus marilor puteri vecine prin acțiuni politice independente. Moldova datorită rolului politic pe care și l-a asumat în condițiile reluării ofensivei otomane și-a câștigat, dimpreună cu marele ei domn, un prestigiu internațional care a atras prețuirea și alianța unor mari puteri, angajate în confruntarea antiotomană. Numele său a fost timp de mai bine de un sfert de secol, din momentul angajării Moldovei în războiul împotriva cuceritorului Constantinopolului, rostit cu admirație și teamă. Capetele încoronate i-au căutat alianța, dușmanii l-au privit cu respect, iar umaniștii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor. Umanismul polonez Jan Dlugosz i-a recunoscut meritul marilor victorii și dreptul de a i se încredința funcția de comandant și conducător al cruciadei antiotomane. Virtuțile sale s-au dovedit excepționale și ca organizator de țară, ca domn care a știut să adune în jurul puterii centrale forțele sociale capabile s-o susțină. Cadrul internațional al domniei lui Ștefan cel Mare Domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) s-a desfășurat, încă de la început, în condițiile rivalității dintre cele trei mari puteri, Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman, care deopotrivă, aspirau la dominația Moldovei. Îndeosebi rivalitățile polono-maghiare aveau în vedere stăpânirea marilor drumuri comerciale și a însemnatelor puncte economice din zona Mării Negre. La acestea se adaugă politica Imperiului Otoman de dominație a Mării Negre și a întregii regiuni. Aceste rivalități se manifestă în politica de stăpânire a Moldovei, fie în forma exercitării suzeranității, fie în încercarea de dominație efectivă. Începând cu anul 1456, în vremea lui Petru Aron, când Moldova intră sub suzeranitatea otomană și plătește tribut, dificultățile sporesc întrucât Ungaria și Polonia încercau să o mențină în sfera politicii lor și chiar să-și exercite dominația asupra ei. În aceste împrejurări politice își începe domnia Ștefan cel Mare. Începutul domniei Ștefan cel Mare intră în Moldova având sprijinul domnului Țării Românești, Vlad Țepeș, dar și ajutorul forțelor sociale moldovene în special al celor din Țara de Jos, nemulțumiți de politica lui Petru Aron. Cronica moldo-germană subliniază clar: „Ștefan vodă, un fiu al lui Bogdan Vodă, ...veni cu putere mică, cu munteni și cu Țara de Jos, la vreo 6000 de oameni”. Acestora li se alăturau mari boieri-dregători, ca Șendrea, portarul Sucevei, oastea de călăreți, toți acei care fuseseră nemulțumiți de închinarea țării față de turci. Confruntarea cu Petru Aron a avut loc la Doljești pe Siret, în Țara de Jos și s-a sfârșit cu victoria tânărului domn. După victorie Ștefan cel Mare a fost proclamat domn, pe locul numit Direptate, având adeziunea „țării”, adică a marii adunări. Astfel a început o nouă domnie, lungă și bogată în fapte. Politica internă După neîntrerupte lupte dinastice, care i-au irosit forțele de-a lungul unui sfert de veac, țara a avut de suferit consecințele politicii marii boierimi, care sfârșise prin a o închina turcilor. Marea boierime a reușit să ajungă o forță socială care domina, prin averile ei importante, viața politică. Prima grijă a noii domnii a fost întărită puterii centrale și deci emanciparea politică de sub tutela marii boierimi. Aceasta era o condiție principală pentru realizarea independenței față de puterile înconjurătoare. Prin tratativele pe care le poartă cu boierimea care sprijinea pe Petru Aron, caută să elimine orice motiv de nemulțumire. El a știut să înlăture, la momentul potrivit, elemente din marea boierime opusă politicii sale. Așa a procedat după lupta de la Baia cu boierii trădători. Ștefan cel Mare a încercat însă și a reușit să creeze o bază materială forțelor sociale și politice sprijinitoare ale domniei. El a reconstituit domeniul domnesc și a limitat posibilitățile de acumulare a pământurilor de către marea boierime. În schimb a făcut danii numeroase micii boierimi, țărănimii libere pe care se întemeia efortul său militar. În același timp el a intervenit cu măsuri înțelepte în reorganizarea organelor de guvernare: a întărit sfatul domnesc, în care un loc dominant îl aveau dregătorii numiți de domn; a acordat un loc important pârcălabilor (reprezentanți ai domniei în orașe) în sfat, încredințându-le atribuții administrative, judiciare și militare. De la începutul domniei a avut în vedere importanța orășenimii în viața țării, preocupându-se de crearea unor condiții necesare prosperității economice. Astfel de-a lungul timpului el a creat o bază socială mai largă puterii centrale, constituită din dregătorii domnești, din mica boierime, orășenime și țărănimea liberă. Un rol deosebit în politica internă a statului l-a avut armata și sistemul de apărare al țării. Modul de organizare al armatei în vremea lui Ștefan cel Mare se oglindește atât în politica socială cât și în țelurile politice pe care le-a urmărit. Armata a constituit una din principalele preocupări ale domniei; ea se baza pe forțele sociale favorabile politicii de centralizare: boierimea mică, orășenimea, țărănimea liberă. Astfel locul detașamentelor marilor boieri este luat de unitățile de cavalerie ale micilor boieri și țăranilor liberi. Izvoarele străine subliniază rolul masiv al țărănimii în câștigarea victoriilor. Participarea țărănimii se explică prin măsurile sociale luate de domnie și care fereau țărănimea de tendințele acaparatoare ale marilor boieri. Un rol, de prim ordin, în sistemul de apărare l-au avut cetățile Suceava, Neamț etc. cărora le-a acordat întreaga atenție, consolidând sistemul de fortificații. Rolul cetăților este relevant și de locul pe care îl ocupă între dregătorii țării, portarul de Suceava. Epoca lui Ștefan cel Mare este una dintre cele mai strălucite sub aspectul vieții economice. Controlând marile drumuri comerciale și orașele care s-au dezvoltat de-a lungul lor, politica economică a lui Ștefan are în vedere prosperitatea orășenimii moldovene. Astfel marele comerț care se îndrepta spre Chilia și Cetatea Albă face din orașele moldovene centre internaționale ale schimburilor de produse. Domnia a continuat politica economică a lui Alexandru cel Bun simulând comerțul prin sistemul de privilegii pe care le acordă negustorilor din Liov și Brașov, precum și prin protejarea negustorilor locali. Încă de la începutul domniei Ștefan cel Mare anunță pe negustorii brașoveni despre intențiile domniei de a relua legăturile economice. El le reînnoiește în 1458 privilegiul obținut de la Alexandru cel Bun, acordându-le libertatea de a umbla „prin toată țara... și prin cetăți și prin târguri, ca să-și vândă marfa lor”. Aceeași politică se remarcă și față de comerțul polonez, astfel că domnul reînnoiește vechiul privilegiu pe seama negustorilor lioveni. Relațiile economice ale Moldovei și cu alte centre comerciale se extind astfel că în 1475 el acordă un act pentru toți negustorii din Ungaria. Măsurile lui Ștefan cel Mare oferă posibilitatea de participare a negustorilor moldoveni la comerțul internațional. Moldova cunoaște, în consecință, o intensivă viață economică, care se exprimă în dezvoltarea și prosperitatea orașelor. Politica externă În timpul lui Ștefan cel Mare politica externă se desfășoară în directă legătură cu raportul de forțe dintre marile puteri, dar și cu țelurile politice pe care și le-a propus de la începutul domniei. O primă etapă a politicii externe moldovene are în vedere emanciparea de sub suzeranitatea Ungariei și Poloniei. Ștefan reușește să-l îndepărteze pe Petru Aron din Polonia și să încheie o convenție în 1459, prin care se stabilește pacea, domnul obligându-se, pentru moment, la acceptarea suzeranității polone. Prin această înțelegere Moldova se îndepărta de Ungaria și în general de politica lui Matei Corvin care avea intenția de a perpetua controlul asupra Moldovei prin azilul pe care l-a acordat lui Petru Aron și prin stăpânirea Chiliei. Ștefan, în timpul evenimentelor din Țara Românească, în 1462, atacă chilia pe care o și cucerește în 1465, eliminând în acest mod un reazem al dominației maghiare în Moldova. Drept urmare are loc campania lui Matei Corvin din 1467 în Moldova și înfrângerea sa la Baia. Victoria lui Ștefan cel Mare a însemnat de fapt eșecul opoziției boierești în interior și emanciparea cu forța armelor de sub pretențiile de dominație ale Ungariei. Ștefan continuă după această reușită să-și întărească legăturile cu Polonia. Datorită unei politici clarvăzătoare, care a știut aprecia și profita de conjuncturile politice, domnul așază relațiile pe o bază nouă, asigurând Moldovei libertatea de acțiune. O a doua etapă a politicii externe a lui Ștefan cel Mare o constituie luptele cu turcii. Încercarea Imperiului otoman de a pune stăpânire pe Caffa (stăpânire a Genovei la Marea Neagră), pe Mangop și pe hanatul Crimeei, pe Chilia și Cetatea Albă, creează o nouă situație periculoasă pentru Moldova sub aspect militar și economic. Țelul politicii lui Ștefan cel Mare se îndreaptă, de acum, spre contracararea politicii otomane prin sprijinul pe care îl acordă stăpânirilor genoveze, Mangopolului și tătarilor. În aceeași vreme a încercat să exercite un control asupra regiunilor de la Dunărea de Jos, mai ales asupra Țării Românești, unde Radu cel Frumos era un exponent al Imperiului Otoman. Ștefan a închegat un sistem de alianțe cu forțele antiotomane, cu Veneția, care purta din 1463 un lung război cu turcii pentru stăpânirea Mării Egee și prin intermediul republicii venețiene cu statul turcmen din Asia. Acțiunea antiotomană o începe în Țara Românească. După înfrângerea lui Radu cel Frumos la Soci (1471), Ștefan impune un domnitor credincios politicii antiotomane, pe Laiotă Basarab. El rupe legăturile cu Poarta Otomană și încetează să mai plătească tribut. Prin aceasta se deschide lupta cea mare, Ștefan cel Mare integrându-se ferm sistemului de alianțe antiotoman, fapt ce plasează Moldova în avangarda politicii europene, ca factor esențial al luptei împotriva Imperiului Otoman. Principiile politicii externe au fost expuse cu limpezime de Ștefan cel Mare în actele diplomatice care exprimă gândirea politică a marelui domn. Ele pot fi rezumate astfel: independența țării și apărarea civilizației europene. Ștefan, conștient de poziția geografică a Moldovei, a considerat-o „o poartă a creştinătăţii”, adică a civilizației Europei. Mijloacele utilizate au fost sistemul de alianțe cu țările europene care se opuneau expansiunii otomane și lupta armată. Lupta antiotomană sub conducerea lui Ștefan cel Mare Refuzul tributului și încercarea de a scoate Țara Românească din sistemul otoman, determină campania din 1475. Sultanul trimite împotriva Moldovei pe Soliman Pașa în fruntea unei armate covârșitoare ca număr. Armatei otomane i s-a alăturat și Laiotă Basarab, domnul Țării Românești, trecut de partea turcilor. Ștefan cel Mare a ridicat vreo 40.000 de oameni „țărani luați direct de la plug”. Acestora li se adăugară 5.000 de secui, 1.800 de transilvăneni și vreo 2.000 de polonezi. Aplicând tactica clasică a terenului pustiit, lipsindu-l pe dușman de orice posibilitate de aprovizionare, moldovenii s-au retras spre nord. Locul ales de Ștefan pentru bătălie era situat la confluența Racovei cu Bârladul, în fața orașului Vaslui. Locul nu îngăduia desfășurarea numeroasei oștiri turcești. Era o vreme de dezgheț, cu ceață groasă. În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, turcii au fost lăsați să înainteze pe drumul desfundat, după care s-a trecut la atac. Un detașament moldovenesc i-a atacat frontal. Al doilea din flanc, iar al treilea a acționat puternic din spate, zdrobindu-i pe turci. Soliman s-a retras în derută. Urmărirea a durat 4 zile. Victoria moldovenilor la Vaslui a fost cea mai strălucită biruință a lui Ștefan cel Mare împotriva turcilor. Lupta de la Vaslui Ștefan cel Mare și-a dat seama că sultanul nu va renunța la gândurile sale de a ocupa Moldova. De aceea, încearcă să obțină sprijin militar și diplomatic în cazul unui nou atac. La 12 iulie 1475 a încheiat cu Matei Corvin un tratat de alianță orientat împotriva turcilor. Imediat, sub impulsul marii victorii, Veneția trimite la Suceava o misiune diplomatică permanentă, prima de acest fel în Țările Române, cu scopul de a strânge legăturile cu Moldova. „Nu e nimeni - scrie Senatul venețian - care să nu înțeleagă cât de mult poate influența Ștefan desfășurarea evenimentelor, atât într-un sens cât și într-altul”. Sultanul acționează hotărât în Crimeea, ocupă Caffa, Mangopul, aducând sub controlul Imperiului Otoman Hanatul tătarilor de aici. Se făceau pregătiri pentru a înfrânge Moldova și a o scoate din sistemul de alianță antiotoman. În vara anului 1476 sultanul însuși, în fruntea unei mari armate a pornit spre Moldova, poruncind și tătarilor să atace dinspre răsărit. Ștefan a fost nevoit să-i lase pe răzeși să-și apere gospodăriile, rămânând în fața turcilor cu numai 12.000 de oameni. A aplicat aceeași tactică a pustiirii retrăgându-se în pădurile de pe Pârâul Alb, lângă satul Războieni, unde în iulie 1476 i-a întâmpinat pe turci. Cu tot eroismul de care au dat dovadă moldovenii, după lupte grele, copleșiți de numărul mare al invadatorilor, au fost nevoiți să se retragă. Turcii au ars Suceava și alte orașe, nu însă cetățile care au rezistat în totalitatea lor. Oștile otomane s-au răspândit prin țară, după jaf. La chemarea domnului, aproape 16.000 de oameni s-au adunat la oștire, atacându-i pe turci. Înfometați și hăituiți, turcii s-au îndreptat spre Dunăre în debandadă. Ștefan cel Mare i-a urmărit până la Dunăre, încât campania din 1476 s-a transformat într-o înfrângere pentru sultan. Fiindcă Laiotă Basarab trecuse de partea turcilor, oștile lui Ștefan și ale lui Matei Corvin, în toamna anului 1476, au pătruns în Țara Românească și l-au instalat ca domn pe Vlad Țepeș. După victorie, în primăvara lui 1477, Ștefan trimite o ambasadă la Veneția și Roma pentru a determina o reluare a ofensivei antiotomane, prin antrenarea unor forțe puternice aliate. În această vreme Imperiul Otoman încheie pace cu Veneția (1479) și cu Ungaria (1483) iar Polonia duce o politică de neutralitate. În aceste condiții începe o nouă epocă în istoria relațiilor turco-moldovene. În 1484 turcii invadează Moldova, atacând-o pe apă și pe uscat, reușind să ocupe Chilia și Cetatea Albă, importante puncte economice și strategice din Moldova. Văzându-se singur în fața pericolului invaziei otomane în Moldova, Ștefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, depune jurământul de omagiu regelui Poloniei Cazimir al IV-lea. Dar în loc de a-i da ajutor, acesta a încheiat în 1487, pace cu sultanul. Pentru a apăra libertatea Moldovei, în aceste împrejurări grele, Ștefan este nevoit să plătească Porții suma de 5000 de ducați. Umanistul italian Filippo Buonaccorsi, negociatorul păcii dintre Imperiul Otoman și Polonia nota „...iar românii după ce au respins armatele și încercările acesteia (ale puterii otomane) s-au închinat prin tratate nu ca învinși ci ca învingători”. Noua orientare politică a Moldovei după sfârșitul domniei lui Ștefan Astfel Moldova după ani de confruntări își reglementează raporturile la Poarta Otomană, păstrându-și independența. În aceste împrejurări noi, văzând ineficiența alianței cu Polonia întărește alianța cu Ungaria (1489), fapt ce anula angajamentele de la Colomeea. El a și obținut cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă din Transilvania la care adaugă noi stăpâniri. În aceeași vreme s-a străduit să stăvilească puterea statului polono-lituanian în Europa centrală și răsăriteană. El luptă, împotriva expansionismului polon, cu Ioan Albert, regele Poloniei, care încearcă o invazie în Moldova în 1497. Înfrângându-i pe poloni la Codrii Cosminului, Ștefan se emancipează de suzeranitatea polonă. Tratatul pe care îl semnează Ștefan cel Mare cu Polonia în iulie 1499 consemnează independența Moldovei, recunoscută deopotrivă atât de regele Ungariei cât și de cel al Poloniei. Personalitatea lui Ștefan cel Mare și însemnătatea domniei În istoria României domnia lui Ștefan cel Mare a fost una dintre cele mai strălucite, care a asigurat independența Moldovei în fața marilor puteri. Bun organizator de țară, a întărit instituția domnească prin politica de centralizare, bazându-se pe mica boierime, orășeni și țărănimea liberă. A consolidat celelalte instituții ale țării, îndeosebi armata, a întărit cetățile Moldovei, alcătuind un puternic sistem defensiv. Ca diplomat a dovedit cea mai mare clarviziune îndreptându-se spre alianța cu puterile antiotomane, din apus și răsărit, vădind mobilitatea politică a unui principe din epoca Renașterii. Îmbinând diplomația cu efortul militar a reușit să anuleze politica marilor puteri și să impună independența statului moldovean. În vremea lui, datorită politicii interne și externe, Moldova se afirma ca o putere însemnată în politica acestei părți de lume. Moldova ajunge la o mare înflorire economică, datorită sprijinului pe care l-a acordat forțelor sociale, antrenate în creația materială. Înflorirea civilizației moldovene și prestigiul domniei se exprimă în actele de cultură care mărturisesc o epocă de apogeu. Rolul Țărilor Române în stăvilirea înaintării otomane spre Europa centrală Secolul al XV-lea rămâne înscris în istoria europeană ca un secol al efortului românesc în apărarea civilizației europene. Faptul este mărturisit de izvoarele contemporane care sunt unanime în elogia eforturilor militare ale lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Țările Române au desfășurat în prelungirea luptei antiotomane purtată de Mircea cel Bătrân un efort constant de-a lungul unui veac întreg, în care se pot distinge trei etape principale: vremea lui Iancu de Hunedoara, a lui Vlad Țepeș și aceea ilustrată de Ștefan cel Mare. În primul caz principalul rol l-a avut voievodul Transilvaniei, care a contribuit prin resursele sale umane și materiale, alături de alte popoare ca maghiarii, albanezii, sârbii și bulgarii, la ofensiva antiotomană. În a doua, pe urmele politicii lui Iancu de Hunedoara se angajează, în cadrul unor mai largi alianțe europene, lupta antiotomană a lui Vlad Țepeș. În a treia se afirmă rolul Moldovei, prin personalitatea exemplară a lui Ștefan cel Mare. Astfel Țările Române au reușit printr-un efort de durată să îndepărteze pericolul transformării lor în pașalâcuri, dar în același timp să stăvilească pentru un timp pătrunderea turcilor în Europa centrală. Prin aceasta românii au adus o contribuție strălucită la istoria Europei. Ei au fost apărători ai civilizației europene. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Ștefan cel Mare - domnul Moldovei (1457-1504) ### Vlad Țepeș - domnul Țării Românești Vlad Țepeș (n. 1431 – d. 14 decembrie 1476), sau Vlad Dracula, a fost domnitorul Țării Românești în anii 1448, 1456-1462 și 1476. Vlad Țepeș și-a câștigat faima europeană de voievod autoritar, personalitate puternică, necruțător cu dușmanii, dar și luptător neînfricat împotriva turcilor. Izvoarele narative, îndeosebi Povestirile germane despre faptele domnului, au răspândit în Europa imaginea unui domn crud, neîndurător, pentru a justifica atitudinea lui Matei Corvin, care nu a dus la bun sfârșit campania de sprijinire a domnului în lupta antiotomană din 1462. Scrise sub influența politicii lui Matei Corvin, aceste povestiri accentuează trăsăturile exclusiv negative ale domnului, ignorând calitățile sale. Dimpotrivă, alte izvoare, documentele istorice propriu-zise, ne oferă o imagine în concordanță cu adevărul istoric. Un Vlad Țepeș, domn autoritar în politica internă, neînduplecat cu boierii și un luptător pentru apărarea independenței Țării Românești. Începuturile domniei. Politica internă a lui Vlad Țepeș Cu ajutorul protectorului său, Iancu de Hunedoara, și a unui grup de boieri el se înscăunează domn în 1456. Domn autoritar, Vlad Țepeș a urmărit întărirea puterii centrale. El a încercat să pună capăt abuzurilor boierești, potrivit unui principiu pe care îl expune cu claritate de la început (10 septembrie 1456) brașovenilor: „gândiți-vă și voi că, atunci când un om sau domn este tare și puternic, atunci poate face pace cum vrea; iar când e fără putere unul mai tare va veni asupra lui și va face cu dânsul ce va vrea”. Ideile politice ale domnului apar și în Povestirile slavone despre Vlad Țepeș, în care este calificat un „mare stăpânitor”, în măsură să pedepsească pe cei care ar pune sub semnul întrebării prerogativele domnești. Pe plan intern a dus o politică antiboierească, în sensul că a înlăturat pe cei ce unelteau sau a îngrădit abuzurile marii boierimi. În aceeași vreme și-a recrutat dregătorii din oameni devotați lui, căutând astfel să ia puterea din mâinile vechii boierimi. Aceste măsuri au dus la îngrădirea puterii marii boierimi și la întărirea puterii centrale. S-a preocupat de dezvoltarea internă a țării; a încurajat comerțul prin măsuri de protejare a negustorilor locali. Celor ardeleni le asigura securitate în țară, prin pedepsele drastice pe care le administrează hoților și celor necinstiți. De asemenea, Țepeș a păstrat și a consolidat instituțiile centrale, asigurând însă o mai mare mobilitate a dregătorilor și în aceeași vreme a eliminat din sfatul domnesc pe boierii fără dregătorii. Astfel domnul a putut să controleze boierimea prin oamenii săi, reprezentanți în sfatul domnesc și să evite crearea unei grupări nefavorabile, domniei sale. Dregătorii lui Vlad Țepeș, în marea lor majoritate, nu făceau parte din marea boierime. O parte a lor provenea și din ardeleni și moldoveni, oameni atașați lui, din vremea pribegiei. S-a preocupat și de organizarea armatei. El a menținut „oastea cea mare”, dar a instituit un corp de oaste, un fel de gardă personală, alcătuită din soldați credincioși lui și din mercenari. A răsplătit ostașii cu averile confiscate de la cei care nesocoteau vrerile domnești și i-a ridicat în rândurile „vitejilor”, adică a călăreților, cărora le-a acordat un rol în administrația țării. Din vremea lui Vlad Țepeș datează și prima atestare documentară a orașului București, unde se construiește curtea domnească. Lupta antiotomană sub conducerea lui Vlad Țepeș Vlad Țepeș se angajează în lupta antiotomană refuzând plata tributului și rupând relațiile cu turcii. Bizuindu-se pe sprijinul lui Matei Corvin, el se orientează hotărât spre alianța cu statele creștine. Alianța cu Ungaria determină încercările turcilor de a-l prinde și înlătura prin vicleșug, trimițând pe Hamza beg să-l aducă la Poartă, sub pretextul discutării unor litigii de hotar. Simțind cursa în care era să fie atras, Vlad Țepeș s-a prezentat la Giurgiu însoțit de o gardă puternică și, luptându-se vitejește, i-a înfrânt pe turci. Prizonierii luați au fost duși lângă Târgoviște și trași în țeapă, în frunte cu Hamza beg, așezat în țeapa cea mai înaltă. În iarna anului 1461/1462 Vlad Țepeș a organizat o incursiune în sudul Dunării. Cu acest prilej eliberează Giurgiu pustiind teritoriile de la gurile fluviului până la Zimnicea provocând mari pierderi turcilor. În primăvara anului 1462 Mahomed al II-lea însuși, în fruntea unei mari armate, trecu Dunărea pentru a-l pedepsi pe Vlad Țepeș. Sultanul aduse și un pretendent la tron, în persoana lui Radu cel Frumos, fratele domnului. Vlad cu o armată de aproximativ 22.000 de oameni, recrutată din țărani, orășeni și boieri mici, după mai multe lupte de hărțuială, la 16/17 iunie 1462, în apropiere de Târgoviște, întreprinde un atac de noapte, rămas celebru în memoria contemporanilor și reprezentant în pictura românească de către Theodor Aman. El a pătruns, cu vreo 7000 de călăreți, în tabăra otomană, urmărind atacarea cortului sultanului și uciderea acestuia. Provocând o mare panică, turcii au ajuns să se măcelărească între ei, lupta încheindu-se cu un dezastru pentru sultan. Această victorie n-a putut fi exploatată pe deplin deoarece o parte din boieri, nemulțumiți de măsurile aspre luate de domn împotriva lor, l-au părăsit, trecând de partea lui Radu cel Frumos. Totodată Matei Corvin, care primise importante ajutoare din apus, pentru a-l sprijini pe Vlad Țepeș, întârzie prea mult și urmărind scopuri politice în alte regiuni din sud-estul european, nu voia de fapt o angajare în conflictul cu turcii. În această situație, Vlad Țepeș s-a retras peste munți în Transilvania, așteptând ajutorul lui Matei Corvin. O intrigă pusă la cale a spulberat speranța lui Vlad Țepeș. Acum se plăsmuiesc scrisori compromițătoare: în una adresată sultanului, se făgăduia ajutor împotriva Ungariei. Scrisoarea a fost însă numai un pretext, deoarece, în realitate, Matei Corvin trebuia să justifice atitudinea sa din timpul luptelor lui Vlad Țepeș cu turcii. Acesta a fost motivul principal al punerii în circulație a literaturii defăimătoare menită să-l compromită pe domnul Țării Românești în fața opiniei publice străine. Regele Matei l-a închis pe Vlad Țepeș, timp de peste un deceniu la Buda. În toamna anului 1476, la îndemnul lui Ștefan cel Mare, convingându-se că Țepeș este personalitatea cea mai indicată pentru reorganizarea luptei antiotomane, Matei Corvin l-a eliberat pentru a-și relua tronul. N-a domnit însă decât două luni, fiind ucis de boieri, în urma uneltirilor lui Laiotă Basarab și ale turcilor. Astfel se încheie o viață pe care, de la început și până la sfârșit, a dedicat-o ideii de păstrare a independenței Țării Românești. Oamenii politici l-au prețuit, încredințându-i acțiunea de reluare a luptei antiotomane. Prin lupta lui împotriva Imperiului otoman, el a stăvilit intențiile turcilor de a transforma țara în pașalâc și a contribuit la consolidarea politică a Moldovei în primii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Vlad Țepeș și lupta antiotomană ### Iancu de Hunedoara (1441-1456). Lupta antiotomană Iancu de Hunedoara (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a ajuns la putere în momente grele ale politicii, pricinuite de luptele pentru tron din Ungaria, de intervenții ale turcilor, de dezbinări în partide potrivnice. Iancu de Hunedoara a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456. Originea și începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara Iancu de Hunedoara s-a ridicat din mijlocul cnejilor români din Țara Hațegului, afirmându-se în cadrul procesului de înnobilare din această parte de țară. Izvoarele istorice subliniază originea lui românească din cnezimea hațegului. Alte izvoare așază originea familiei lui Iancu în Țara Românească, ceea ce nu poate fi categoric exclusă, având în vedere raporturile Țării Hațegului cu regiunile sud-carpatice. Documentele pomenesc ca având rosturi militare, tatăl său Voicu fiind dăruit în 1409 cu castelul și domeniul Hunedoarei. Numit ban al Severinului în anii prevestitori marilor confruntări, Iancu de Hunedoara își dă seama de pericolul otoman. După moartea regelui, în dieta din 1440 Iancu expune situația politică din țară, gravitatea pericolului turcesc și consecințele pentru Ungaria și Transilvania. Pledând convingător pentru o putere centrală puternică, susține candidatura regelui polon Vladislav al III-lea la tronul Ungariei. El este numit voievod al Transilvaniei, demnitate pe care o ocupă în 1441. Iancu de Hunedoara voievod al Transilvaniei În această nouă funcție, Iancu de Hunedoara s-a ocupat de întărirea puterii politice și militare a Transilvaniei. Nobilimea strângându-și rândurile în timpul răscoalei de la Bobâlna, putea opune oricând rezistență puterii centrale. De aceea, Iancu de Hunedoara și-a întărit legăturile cu mica nobilime. El s-a preocupat de întărirea bazei economice a voievodatului, de organizarea și controlul minelor, al ocnelor de sare, ramură care aducea venituri vistieriei. Întărirea armatei va fi una dintre preocupările de seamă ale noului voievod. Pe lângă armata sa proprie, alcătuită din cneji și mici nobili, au pătruns în rândurile acesteia multe elemente din țărănimea liberă. Era conștient că poporul privea cu simpatie războiul antiotoman. Mulți cneji români, participanți la marile campanii au fost înnobilați. Neavând încredere în nobilimea mare, și-a completat armata cu trupe de mercenari. A studiat cu multă atenție tactica de luptă a turcilor, căreia i-a opus ideea luptei ofensive, pentru a-i înfrânge în teritoriile pe care le stăpânea. Lupta antiotomană sub conducerea lui Iancu de Hunedoara Lupta comună a românilor împotriva otomanilor Marile victorii împotriva turcilor încep în 1441 când Iancu de Hunedoara reușește să înfrângă o oaste a acestora în Serbia. Imperiul Otoman, la începutul anului 1442, plănuia să transforme Țara Românească într-un pașalâc. Dar, pe neașteptate, în martie același an, turcii pătrund în Transilvania și găsindu-l pe Iancu nepregătit înfrâng oastea acestuia, în bătălia de la Sântimbru (lângă Alba Iulia). Dând dovadă de calități organizatorice deosebite, proclamând ridicarea generală a maselor la oaste, Iancu i-a lovit pe turci cu forțe noi, între Alba Iulia și Sibiu. Înfrângerea a fost transformată în victorie, căzând în luptă însuși comandantul oștirii otomane și fiul său. Armata turcească s-a retras în debandadă spre Turnu Roșu. Iancu de Hunedoara i-a urmărit trecând în Țara Românească, unde l-a înscăunat pe Basarab al II-lea ca domn. Victoria lui Iancu de Hunedoara, și așezarea în domnie a unui voievod credincios planurilor sale, exprimă intenția de a întări frontul antiotoman, prin alianța cu Țara Românească. Sultanul înțelege prea bine primejdia care venea dinspre planurile lui Iancu în Țara Românească, astfel că trimite o nouă expediție, pentru a o transforma în pașalâc. În fața noii primejdii Iancu trece munții în 1442 și în bătălia de pe Ialomița îi zdrobește pe turci, obținând o strălucită izbândă. Vestea s-a răspândit cu iuțeală făcând să renască speranțele într-o victorie care să-i alunge pe turci din Europa. Biruința obținută a îndemnat state (Polonia, Veneția, Burgundia, Aragonul) să plănuiască o coaliție antiotomană, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. La începutul anului 1443, voievodul Transilvaniei, a început pregătirea unei lungi campanii, bazându-se și pe ajutorul promis de celelalte țări. Acest ajutor a fost însă sub așteptări. Bizuindu-se atunci pe forțele proprii, Iancu de Hunedoara trece Dunărea cu o mare oaste, ținând la ocuparea Adrianopolului și la despresurarea Constantinopolului. Cu toate victoriile obținute, „campania cea lungă” se întrerupe, Iancu revenind în țară. Imperiul este nevoit să ofere pacea. Aceasta s-a încheiat în iulie 1444 la Seghedin, pe o durată de 10 ani. „Campania cea lungă” s-a sfârșit cu un succes, demonstrând turcilor și lumii europene forța militară și politică a lui Iancu de Hunedoara. Cruciada de la Varna În atmosfera creată de succesul lui Iancu de Hunedoara și mai cu seamă de pacea de la Seghedin, s-au reluat planurile de începere a războiului. Cu deosebire insistențele papale și plecarea flotei venețiene spre Bosfor și Dardanele determină ruperea tratatului. La campanie participă trupe regale, Iancu în fruntea oștilor ardelene, croate și bosniace precum și oastea Țării Românești a lui Vlad Dracula. Oastea regală pătrunde spre Nicopole, și de aici spre Varna. Într-un consiliu de război voievodul Transilvaniei se opune planului de a se întări într-o tabără și propune atacul hotărât. În zorii zilei de 10 noiembrie 1444 s-a dat bătălia care pusese față-n față oastea puțin numeroasă a creștinilor și puternica armată otomană. Regele cade în luptă, fapt ce sporește deruta în rândul armatelor sale. Turcii câștigă o mare bătălie, nu însă și victoria asupra lui Iancu de Hunedoara și a sistemului politic și militar pe care începuse să-l închege. De la Varna la Belgrad Înfrângerea de la Varna nu a însemnat și renunțarea la lupta antiotomană. Ales guvernator al Ungariei în 1446, Iancu de Hunedoara desfășoară o activitate remarcabilă pentru a închega o alianță trainică cu Țara Românească și Moldova. În anii 1447-1448 se conturează, împotriva Imperiului Otoman, un sistem politic militar comun, alcătuit din toate Țările Române. Iancu stabilește legături cu Skanderbeg, conducătorul luptei de eliberare al albanezilor. Astfel, în 1448 el dă una dintre marile bătălii, la Kosovo Polje, împotriva turcilor. La ea participă și oastea Țării Românești. Nu a obținut însă victoria deoarece turcii, în condițiile trădării despotului Gheorghe Brancovici, înving. De acum Imperiul Otoman se îndreaptă tot mai hotărât spre înfăptuirea planului de cucerire a centrului Europei. Victoria de la Belgrad Înfrângerea suferită de Iancu de Hunedoara a contribuit la slăbirea puterii lui în interior, dar în egală măsură a fost și un prilej pentru tendințele de destrămare a sistemului său de alianțe. Cu toate acestea el reușește să impună în Moldova pe Bogdan al II-lea (tatăl lui Ștefan cel Mare), un domn fidel politicii sale. Acesta și mărturisește că „țara domniei mele și țara domniei tale să fie una singură”. Aceleași relații bune se mențin și cu Țara Românească, care rămâne sub ascultarea lui Iancu. La puțini ani oștile otomane ale lui Mahomed al II-lea cuceresc în 1453 Constantinopolul, fapt ce a avut un puternic ecou politic în lumea europeană. Primejdia otomană era de neînlăturat, sultanul își face apariția în fruntea armatei în Serbia. Drumul turcilor se îndreaptă spre Belgrad, cheia Europei centrale. Iancu întărește linia Dunării și-și pregătește armata, încercând să mențină sistemul de alianțe în sud și est de Carpați. El se străduiește în preajma luptei de la Belgrad să refacă sistemul de alianță cu Țara Românească și Moldova. În 1456 îl instalează pe Vlad Țepeș în Țara Românească urmând, se pare, ca imediat în Moldova să-l introducă în scaunul Moldovei pe viitorul Ștefan cel Mare. În vederea luptei, Iancu de Hunedoara adună oaste care se ridică la 30.000 de luptători, alcătuită din cnezimea românească, în general din mica nobilime, orășenime și din mari mulțimi din Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc. Armata turcilor s-a izbit de vitejia oștirii lui Iancu, a cărei victorie era evidentă. Atacul general dezlănțuit asupra taberei turcești nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială. Iancu învinsese. Turcii se retrag în derută, Mahomed a fost rănit. Din Belgrad, Europei i se dădea știrea despre marea victorie. Urmează procesiuni, sărbători pretutindeni, din Veneția până în Anglia. În acest timp în tabăra de lângă Zemun, în 11 august 1456, Iancu a murit, răpus de ciumă. Trupul lui a fost înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, în mijlocul acelei țări pe care o stăpânise și aproape de cei pe care i-a condus la biruință. Iancu de Hunedoara a fost, fără îndoială, una dintre marile personalități ale istoriei sec. al XV-lea. Luptător pentru apărarea țărilor noastre împotriva pericolului otoman, a fost, în egală măsură și un apărător al civilizației europene. Trăind și luptând într-o vreme de mari confruntări militare, a știut să-și pună talentul în serviciul unei idei superioare. A făcut-o în spiritul și cu mijloacele timpului, dar cu priceperea pe care i-o dădea vremea Renașterii, cu ideile ei despre necesitatea salvării Europei. S-a bazat pe straturile sociale mai largi, pe mica nobilime și țărănimea liberă, pe orășeni și desigur, în momentele grave, pe păturile largi ale poporului. A fost însă și un mare comandant, dovedind o mare mobilitate în adoptarea soluțiilor, dublat de un om politic clarvăzător, în stare să aprecieze situațiile ivite. A înțeles ca nimeni altul cerințele momentului, stăvilirea ofensivei otomane. Programul său politic și militar a fost continuat de Vlad Țepeș, dar mai cu seamă de Ștefan cel Mare. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Iancu de Hunedoara și lupta antiotomană ### Alexandru cel Bun - domnul Moldovei (1400-1432) Alexandru cel Bun (n. secolul al XIV-lea – d. 1 ianuarie 1432) a ajuns domn al Moldovei cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân. Perioada sa de domnie este cuprinsă între ani 1400-1432 și devine cunoscut pentru ca a dus o politică de pace și liniște, de prosperitate economică și de întărire a statului feudal. Lunga domnie i-a îngăduit lui Alexandru cel Bun să statornicească măsuri politice, administrative, financiare și militare, care au dus la consolidarea puterii, la creșterea prestigiului și autorității sale. Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun Făurirea unui sistem de alianțe în scopul apărării independenței țării Înscăunarea lui Alexandru cel Bun a coincis cu un moment de încordare a relațiilor dintre regatele Poloniei și Ungariei, între care exista, pentru dominația răsăritului Europei și gurilor Dunării, o rivalitate mai veche. De aceea, de la început, domnul și-a pus speranțele în Mircea cel Bătrân. Moldova fiind legată de Țara Românească prin aceleași interese politice. Tratatul încheiat între cei doi domni, în care se făcea și delimitarea granițelor, a dus la o strânsă alianță și colaborare. Aflându-se între două puteri rivale, Polonia și Ungaria, Alexandru cel Bun a înțeles că trebuie să se apropie de Polonia, din mai multe motive: exista o tradiție a bunelor relații de pe timpul predecesorilor săi Petru I și Roman; prin Moldova treceau drumurile comerciale de la Liov și Cracovia spre porturile dunărene și maritime, comerțul de tranzit aducând însemnătate venituri vamale Moldovei; nădejdea ca prin alianța cu Polonia să neutralizeze pretențiile regelui Ungariei. În anul 1402, Alexandru cel Bun a încheiat o înțelegere cu Vladislav Iagiello, recunoscându-i suzeranitatea, reînnoită de mai multe ori (1404, 1407, 1411), fără știrbirea independenței țării. Domnul Moldovei a urmărit prin apropierea de Polonia: consolidarea politică a țării și creșterea prestigiului domniei în cadrul relațiilor internaționale. Privilegiul comercial acordat negustorilor din Liov, în 1408, presupunea existența unei strânse colaborări politice între cele două țări. Prietenia cu Mircea cel Bătrân și cu fii acestuia, înțelegerile încheiate cu Polonia, raporturile de colaborare cu ducele Lituaniei, au vizat crearea unui puternic sistem politic defensiv, pentru preîntâmpinarea unui atac din afară. Participarea moldovenilor la lupta poporului polonez împotriva teutonilor Cavalerii teutoni, după ce fuseseră alungați din Țara Bârsei, și-au întemeiat un stat puternic în zona Mării Baltice, continuând politica agresivă și de expansiune în dauna Poloniei. Pe baza tratatului încheiat, Alexandru cel Bun i-a trimis, în anul 1410, ajutor armat regelui Poloniei, ușurându-i biruința de la Grünwald, împotriva cavalerilor teutoni sprijiniți de regele Ungariei. Cum neînțelegerile polono-maghiare s-au intensificat, tratatul încheiat la Roman, în 1411, între Alexandru cel Bun și Vladislav Iagiello prevedea și apărarea comună împotriva Ungariei. Creșterea pericolului otoman, înfrângerea cavalerilor teutoni, criza politică internă, l-au determinat pe Sigismund de Luxemburg să ajungă la o înțelegere cu Polonia, încheind tratatul de la Lublau din 1412. Tratatul prevedea o acțiune comună împotriva turcilor, la care trebuia să participe și Alexandru cel Bun. În caz de refuz, Moldova urma să fie împărțită între cele două puteri. Deși regele Ungariei a încercat de mai multe ori să pună în aplicare aceste prevederi, regele Poloniei s-a opus. În anul 1414 Alexandru cel Bun i-a sprijinit din nou pe polonezi împotriva teutonilor, precum și în 1422, la Marienburg, unde călăreții moldoveni s-au acoperit de glorie. El urmărea, prin alianța cu Polonia, să dejoace planurile expansioniste ale regelui Sigismund, dar și pe cele ale turcilor. Aceștia din urmă, în anul 1420, după ce l-au înfrânt pe domnul Țării Românești, s-au îndreptat spre Cetatea Albă. Alexandru cel Bun a cerut în zadar ajutor Poloniei. În aceste împrejurări el reușește prin forțele-i proprii să respingă atacul turcesc. Alexandru cel bun a murit ianuarie 1432, fiind înmormântat la mănăstirea Bistrița. Domnia lui Alexandru cel Bun a însemnat o perioadă de realizări economice și politice. În relațiile externe, el s-a sprijinit pe alianța cu Țara Românească, știind în același timp să păstreze echilibrul între puterile vecine, Polonia și Ungaria. Contracarându-le planurile expansioniste, reușește astfel să păstreze independența țării. Moldova a câștigat o recunoaștere internațională a prestigiului ei, fiind considerată, alături de Țara Românească, după Bizanț, drept o forță însemnată a Răsăritului. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Alexandru cel Bun - domnul Moldovei (1400-1432) ### Mircea cel Bătrân - domnul Țării Românești (1386-1418) Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească, România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de Argeș, România) a fost domnul Țării Românești între anii 1386-1418 și apare în istoria poporului român ca una dintre cele mai puternice personalități. Ajuns în scaun în vremuri ce anunțau mari confruntări cu Imperiul Otoman, se remarcă prin abilitatea politică și prin calitățile de oștean viteaz. Un cronicar turc îl numește, pe bună dreptate, „cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini”. El a știut, în complexitatea raporturilor politice ale timpului, să aducă în hotarele țării pământuri străvechi românești. Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a fost și un bun organizator, a manifestat interes pentru așezămintele social-economice, într-o vreme de generală consolidare și de sporire a populației în răsăritul Europei. Mircea cel Bătrân a fost un luptător pentru independența țării, un hotărât apărător al civilizației europene. Istoricii i-au asociat însă și calități de bun diplomat și de sprijinitor al culturii. Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân Începuturile domniei La urcarea pe tron, Mircea cel Bătrân era stăpân numai al Țării Românești. Teritoriile de peste munți, Amlașul și Făgărașul, pe care le deținuse încă Vladislav Vlaicu, fuseseră pierdute în vremea lui Radu I. Mircea ia în stăpânire aceste teritorii, astfel că în septembrie 1389 se intitulează domn „al țărilor de peste munți”. Din același an apare în titlul domnesc și Banatul Severinului. Titlurile domnești oglindesc de la an la an întinderea teritorială a Țării Românești, prin integrarea noilor sau mai vechilor stăpâniri. Primejdia otomană însă se apropie de hotarele țării, în timp ce Ungaria este frământată de lupte interne. Conștient de creșterea pericolului otoman, Mircea a căutat să consolideze statul, continuând opera predecesorilor săi, fiind primul dintre domnii români care a închegat un front puternic românesc. Încă din primii ani s-a străduit să stabilească bune relații cu Moldova lui Petru Mușat, prin intermediul căruia încheie o alianță cu Polonia. Nu cu mult înainte, în vremea expediției turcilor în Dobrogea împotriva lui Ivanco, Mircea intervine și integrează Țării Românești în 1388 și acest teritoriu românesc. Politica internă Mircea cel Bătrân s-a preocupat de sporirea bogățiilor țării: a desăvârșit organizarea socială a țării, sistemul de obligații și de privilegii. În timpul lui s-au stabilit sistemul proprietății feudale (prin actele emise de cancelaria domnească) și dregătoriile. A realizat o mai bună administrație a țării, care a fost controlată din aproape de domnie. El a întărit sistemul de cetăți de la Dunăre, organizând și „oastea cea mare”. Mircea a acordat atenție și organizării bisericii Țării Românești. Această activitate de consolidare a statului explică, în bună parte, puterea pe care o reprezenta Țara Românească în sud-estul Europei. Lupta antiotomană sub conducerea lui Mircea cel Bătrân Mircea cel Bătrân a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. Lupta de la Rovine Ofensiva otomană se îndreaptă din 1393 spre cetățile de la Dunăre stăpânite de Mircea, astfel că Țara Românească se află în prima linie a frontului antiotoman. Participarea lui Mircea la lupta de la Câmpia Mierlei din 1389 alături de forțele sârbești conduse de cneazul Lazăr, politica domnului îndreptată împotriva stăpânirii otomane în Peninsula Balcanică și sistemul de alianțe cu statele creștine au constituit tot atâtea cauze care au prilejuit agresiunea otomană în Țara Românească. Cu o armată de aproximativ 40.000 de ostași, căreia i s-au adăugat și armatele vasalilor sârbi și albanezi, în toamna anului 1394, Baiazid Ilderim (Baiazid I) a trecut Dunărea pe la Turnu în Țara Românească, înaintând spre capitala țării, la Argeș. Mircea cel Bătrân dispunând doar de 10.000 de ostași a evitat la început lupta directă. El a adoptat tactica hărțuirii, a evacuat satele, retrăgând pe locuitori în zona muntoasă; a dezlănțuit atacuri prin surprindere, mai ales noaptea, împotriva trupelor turcești, răzlețite pentru a-și căuta hrana sau a jefui. Forța dușmanului a slăbit treptat. În ziua de 10 octombrie 1394, la Rovine (rovină = loc mlăștinos), între Turnu și Argeș, s-a dat una dintre cele mai mari lupte din istoria confruntărilor turco-române. O cronică bulgară contemporană povestește: „și lănci nenumărate s-au frânt”, iar cerul „nu se mai putea vedea de desimea” săgeților. Victoria obținută nu a putut fi exploatată, deoarece o parte din marea boierime, nemulțumită de creșterea autorității domnești, a sprijinit pe un pretendent, anume Vlad (Uzurpatorul) susținut și de domnul Moldovei. În aceste condiții Mircea cel Bătrân a încheiat la Brașov în 7 mai 1395 - tratatul de alianță cu regele Ungariei, Sigismund, împotriva turcilor. Acest tratat nu este un act de vasalitate ci o alianță împotriva turcilor, în vederea unei cruciade. Mircea este recunoscut ca domn al țării, dovadă că el, de fapt, controla partea răsăriteană a ei fiind susținut de importante forțe sociale și militare. Vlad Uzurpatorul, sprijinit și de intervenția armatei otomane, având și adeziunea unei părți a boierimii, se menține un timp în scaun. În vara anului 1396, Mircea, cu sprijinul lui Știbor, voievodul Transilvaniei, întărindu-și pozițiile în Țara Românească a participat la cruciada antiotomană. Lupta de la Nicopole Presiunea otomană asupra Europei și încercările Imperiului Otoman de a se înstăpâni în Țara Românească determină organizarea unei cruciade antiotomane, plănuită cu mai mulți ani în urmă. Scopul acesteia era de a-i alunga pe turci de la Dunăre și chiar din Europa. Încă din primăvara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri francezi și burgunzi, apoi germani, italieni și englezi. Acestora li se alătură oști maghiare, precum și un corp ardelean condus de voievodul Știbor. Cruciaților li se atașează oastea Țării Românești sub conducerea domnului Mircea cel Bătrân. În vara anului 1396 aliații au cucerit Vidinul și Rahova, ajungând la Nicopole. Deși Mircea, care cunoștea tactica turcilor, a cerut să atace cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. Acesta pornind la atac s-a îndepărtat mult de liniile creștine. Astfel că oastea franco-burgundă a fost înconjurată. Cruciada a luat sfârșit cu victoria turcilor. De acum înainte rolul principal în confruntarea cu Imperiul Otoman, la Dunăre, a rămas în seama Țării Românești. Înfrângerea de la Nicopole, prezența turcilor în Bulgaria și ocuparea de către turci a cetății Turnu au întărit, pentru moment poziția lui Vlad Uzurpatorul. După cucerirea Vidinului crescând însă pericolul transformării țării în pașalâc s-a produs o regrupare a forțelor în jurul lui Mircea cel Bătrân. La aceasta s-a adăugat și situația favorabilă creată de îndepărtarea lui Baiazid de linia Dunării. Sultanul, având în intenție pregătirea asediului Constantinopolului, dezangajează frontul dunărean. În aceste condiții Mircea, având sprijinul țării, este reînscăunat cu ajutorul lui Știbor, voievodul Transilvaniei. Etapa de apogeu și lupta diplomatică dusă de Mircea cel Bătrân Victoria mongolilor conduși de Timur Lenk la Ankara (1402) și luarea în captivitate a lui Baiazid, au prilejuit luptele pentru tron între fiii acestuia. Această etapă, extinsă pe parcursul unui deceniu, a însemnat și o perioadă de oarecare liniște, îngăduindu-i lui Mircea cel Bătrân să se manifeste ca abil diplomat, iar țării să joace un rol însemnat în istoria acestei părți de lume. Reînnoind tratatul de alianță cu Polonia, asigurându-se de sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, Mircea, ajutat de oști moldovenești și transilvănene, i-a izgonit, în 1404, pe genovezi din Chilia - puternic port dunărean - luând-o în stăpânire. Mircea cel Bătrân se putea intitula: „Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu stăpânind toată Țara Ungro-Valahiei și părțile de peste munți încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor”. Folosindu-se de anarhia feudală din Imperiul Otoman, de luptele pentru tron, Mircea cel Bătrân s-a amestecat în politica internă a acestuia, sprijinind pe diferiți candidați. În același timp, pentru reluarea războiului antiotoman, Mircea a întărit relațiile de colaborare cu cneazul sârb Ștefan Lazarevici, iar cu regele Sigismund al Ungariei a plănuit o nouă campanie antiotomană. Țara Românească ajunsese în această vreme o putere însemnată. Înlăturarea lui Musa, pretendentul ajutat de Mircea, și înscăunarea lui Mahomed (1413), a însemnat o grea lovitură pentru politica lui Mircea. Regii Ungariei și Poloniei duceau tratative pentru încheierea unui armistițiu cu Imperiul Otoman. În aceste condiții de izolare, părăsit de foștii aliați, Mircea a fost nevoit să trateze cu Poarta, obligându-se la plata unui tribut anual, care însemna răscumpărarea păcii. Mircea cel Bătrân moare la 31 ianuarie 1418 și este îngropat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Mircea cel Bătrân ### Ce stabilea pactul Unio Trium Nationum (Uniunea Frățească)? Ce devine acest pact? Ce stabilea pactul Unio Trium Nationum (Uniunea Frățească) Pactul Unio Trium Nationum (Uniunea Frățească) a fost un pact încheiat între nobilimea laică și ecleziastică, fruntașii secuilor și sașilor la data de 16 septembrie 1437. Pactul stabilea:- Dacă una dintre părți va fi atacată și va cere ajutor, ceilalți să fie datori să-i dea ajutor;- Eliminarea completă a iobagilor;- Excluderea grupul etnic român din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială; Unio Trium Nationum devine baza sistemului politic al voievodatului Transilvaniei. ### Ce prevedea înțelegerea de la Bobâlna dintre țărănime și nobili (1437)? Înțelegerea de la Bobâlna dintre țărănime și nobili? Această înțelegere, de la data de 6 iulie 1437 prevedea:- Fixarea precisă a sarcinilor iobăgești, scăderea sau ameliorarea unora dintre ele;- Stabilirea precisă a dijmei bisericești;- Dreptul la moștenirea averii de către urmași sau, în condițiile absenței moștenitorilor, dreptul de a o lăsa moștenire prin testament;- Stabilirea în viitor, împreună cu nobilimea, obligațiile feudale;- Recunoașterea dreptului de a se strămuta. ### Care a fost cauza izbucnirii răscoalei de la Bobâlna (1437-1438)? Răscoala de la Bobâlna. Care a fost cauza izbucnirii? Răscoala Bobâlna a început în 1437 când Gyorgy Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala. Zeciuiala nu se mai strânsese din 1434, când turcii au invadat Ungaria și au cerut taxe. Prin emiterea acestei cereri, episcopul a cerut să se facă o singură plată pentru toate zecimiile lipsă într-o singură sumă. În plus, el a cerut micilor nobili unguri și supușilor români - care anterior erau scutiți de la plata zecimii din cauza credinței lor ortodoxe - să plătească impozitul. Când aceşti supuşi nu puteau plăti ceea ce datorau, episcopul i-a excomunicat. În plus, le-a cerut să plătească folosind o monedă veche cu o valoare nouă, care era de zece ori mai mică decât ceea ce era scris pe ea. Țăranii erau nemulțumiți de faptul că regele Ludovic I cel Mare al Ungariei i-a îndepărtat de autoritatea comitetelor regale în 1365. În schimb, i-au plasat sub jurisdicția moșierilor. În consecință, au început să restrângă libertatea de mișcare acordată anterior țăranilor. Astfel, cauza izbucnirii răscoalei a fost asuprirea feudală și în special limitarea dreptului de strămutare. ### Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) Răscoala de la Bobâlna din secolul al XV-lea a fost prima mare răscoală antifeudală a țăranilor români și maghiari. Ea se încadrează în seria frământărilor sociale și a marilor răscoale țărănești europene, care străbat istoria celei de-a doua jumătăți a sec. al XIV-lea. Cu deosebire războaiele husite și programul de revendicări sociale ale taboriților a avut influență și în Transilvania. Ecourile luptei husiților împotriva abuzurilor bisericii catolice s-au propagat prin soldații care au participat la campaniile din Cehia, prin negustori și studenți. Răscoala de la Bobâlna este îndreptată împotriva exploatării, în condițiile agravării sarcinilor feudale și asupririi exercitate de statul și biserica feudală. Cauzele care au dus la răscoala de la Bobâlna Răscoala de la Bobâlna din 1437 este prima mare răscoală țărănească din Transilvania, fiind precedată, cu numai câțiva ani, de o seamă de alte răscoale locale în secuime, în Țara Bârsei, Țara Făgărașului, precum și de a lucrătorilor din minele Maramureșului. Ridicarea la luptă a țărănimii a fost cauzată de asuprirea feudală în creștere în sec. al XV-lea. Nobilimea a nesocotit dreptul de strămutare a țărănimii de pe un domeniu pe altul. La aceasta s-au adăugat abuzurile nobilimii care încalcă dreptul de moștenire a iobagului. În același timp au crescut nemulțumirile țăranilor în legătură cu dijma episcopală, percepută de biserică. Aceasta nefiind strânsă timp de trei ani, a fost cerută nu în monedă curentă, ci în noua monedă, cu valoare mai mare. Nemulțumirea țărănimii a fost sporită, în condițiile medievale, și de refuzul prestării asistenței bisericii la botezuri, cununii și înmormântări. Contradicției fundamentale dintre nobilime și țărănime i se asociază o suită de alte contradicții, dintre mica și marea nobilime, dintre orășenime și sărăcime, dintre nobilime și biserică. Mica nobilime, deși importantă ca număr, fusese împinsă pe planul doi în viața politică, fiind la discreția marilor baroni, așa cum orășenimea săracă era asuprită de patriciat. Aceste contradicții din interiorul clasei dominante au determinat nemulțumiri și oscilații, care au făcut ca mica nobilime să participe, la început, și ea la răscoală, alături de țărănime. Începutul răscoalei Țărănimea s-a ridicat la luptă în primăvara anului 1437, în satele din regiunea Someșurilor, atacând curțile nobiliare și domeniile bisericești. Răscoala s-a extins și în alte părți, până în comitatul Alba. Ținutul Someșurilor devine centrul acțiunilor țărănești din voievodatul Transilvaniei. Aici, în apropierea Dejului, pe dealul Bobâlna țărănimea își stabilește centrul acțiunilor, organizându-și o tabără potrivit sistemului husit. Țărănimea era organizată sub conducerea stegarilor ei. Cetele țărănești se aflau, la scurtă vreme după izbucnirea evenimentelor, față în față cu oastea nobilimii, aflată sub conducerea voievodului Transilvaniei. Conducătorii țărănimii încearcă prin mijlocirea unei solii să obțină împlinirea revendicărilor. Trimișii țărănimii sunt însă uciși, nobilimea demonstrând, o dată mai mult neînțelegerea pentru soarta țărănimii. În lupta care se dă la poalele dealului Bobâlna, țărănimea iese biruitoare. Astfel se deschide calea tratativelor. Înțelegerea din 6 iulie 1437 dintre țărănime și nobilime Tratativele purtate între reprezentanții obștii țărănești și nobili se încheie cu o înțelegere, la 6 iulie, în fața Conventului Cluj-Mănăștur. Termenii în care este redactat textul înțelegerii mărturisesc o țărănime victorioasă, în stare să-și impună condițiile. Ea obține fixarea precisă a sarcinilor iobăgești, scăderea sau ameliorarea unora dintre ele, stabilirea precisă a dijmei bisericești, dreptul la moștenirea averii de către urmași sau, în condițiile absenței moștenitorilor, dreptul de a o lăsa moștenire prin testament. Țărănimea impune însă nobilimii recunoașterea dreptului de a se strămuta. Ei obțin și posibilitatea de a stabili în viitor, împreună cu nobilimea, obligațiile feudale. Regruparea forțelor nobiliare; Unio Trium Nationum Victoria țărănimii concretizată în textul înțelegerii a lovit în atotputernicia nobilimii. În aceste împrejurări feudalii încearcă singura soluție posibilă, împăcarea contradicțiilor din interiorul clasei dominante, făcând concesii micii nobilimi, pentru a o scoate din frontul răsculaților. Astfel la Căpâlna, în apropierea Dejului, se întâlnesc clasele dominante, reprezentate de nobilimea laică și ecleziastică, fruntașii secuilor și sașilor, încheind o „unire frățească” cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum. Mica nobilime s-a solidarizat, din interese de clasă, cu restul privilegiaților. Unirea celor trei națiuni a reprezentat o tipică alianță a claselor dominante, a nobilimii, a păturilor conducătoare ale secuilor și sașilor. Unirea acestor trei națiuni politice, care reprezentau clasele și păturile dominante, a devenit baza sistemului politic al voievodatului Transilvaniei. Uniunea, pe lângă caracterul ei de clasă, grupa privilegiații de alt neam. Ea a exclus de la viața politică pe cei mai mulți dintre locuitorii țării, adică pe români. Reizbucnirea conflictului și a doua înțelegere Țărănimea confruntată cu alianța privilegiaților își strânge rândurile, se ridică din nou la luptă. Confruntarea se soldează cu un rezultat nedecis. În această situație la Apatiu, în 6 octombrie 1437, se încheie o a doua înțelegere, menită să reglementeze raporturile dintre iobagi și nobilime. În comparație cu prima, textul este mai scurt și mult mai defavorabil țărănimii. Nu mai apar vechile libertăți și reducerea prestațiilor feudale. În schimb se sporește censul, se stabilește renta în muncă la o zi pe an. În plus, țăranii nu mai sunt socotiți locuitori ai țării (regnicolae, în înțelesul de cetățeni), ci, simplu, țărani iobagi (rustici, iobagiones). Nu mai sunt prevăzute nici adunările anuale și drepturile obștii țăranilor. Evenimentele din toamnă și declinul răscoalei În toamnă, răscoala reizbucnește cu putere, ciocnirile între nobilime și țărani se întețesc, răscoala acum se transformă tot mai mult într-o confruntare a țărănimii sărace cu nobilimea. Cu ajutorul sărăcimii orășenești sunt ocupate orașele Aiud, Cluj. În jurul lor se dau lupte grele, nobilimea întărindu-se prin ajutoarele pe care le primesc de la rege, secui și sași. Țărănimea în aceste condiții este înfrântă. Ceea ce a urmat a fost o cumplită represiune. Executarea căpeteniilor se împletește cu schingiuiri de neimaginat. Nobilimea ieșită victorioasă poate acum proclama la adunarea privilegiaților de la Turda (2 februarie 1438), rosturile antițărănești, ale convenției de la Căpâlna: „stârpirea și distrugerea răutății și răscoalei țăranilor nelegiuiți”. Răscoala de la Bobâlna, prin amploarea participării și formulările ei pragmatice, se înscrie drept cea mai dintâi mare răscoală antifeudală din țara noastră. Pornită dintr-un moment de criză a feudalismului, prin participarea țărănimii române și maghiare, răscoala a dovedit forța ei socială și conștiința drepturilor pe care le avea. Ridicându-se împotriva tendinței nobilimii de șerbire a țărănimii, răscoala de la Bobâlna a întârziat acest proces și a reglementat unele obligații. Mai mult însă țărănimea a dovedit nobilimii forța de care dispune și de care trebuia să țină seama. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) ### Înmulțirea de puteri cu aceeași bază Din înmulțirea de puteri cu aceeași bază, rezultatul va da mereu acea bază, iar exponentul va rezulta din adunarea exponentului primei puteri cu al celei de-a doua. Dacă a, m și n sunt numere naturale, atunci regula pentru înmulțirea de puteri cu aceeași bază este: am • an = am+n Exemplu: Să calculăm: Deci: 23 • 24 = 23+4 = 27 Asemănător: 32 • 33 = 35 Analog: 5 • 52 • 53= 51 • 52 • 53 = 56 ### Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV a avut puternice influențe venite atât dinspre Imperiul Bizantin cât și dinspre apusul Europei. Dezvoltarea instituțională prezintă un profund caracter unitar. Ea este aceeași în toate țările locuite de români. Organizarea politico-instituțională a voievodatelor Termenii de voievod și voievodat, ca formă de organizare politică românească, se constată atât în Transilvania cât și în Moldova și Țara Românească. Voievodul și-a exercitat, la început, în Transilvania, o autoritate teritorială asupra a șapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba și Hunedoara. Regalitatea încearcă să limiteze puterea voievodatului, recunoscând patru sași și secui o organizare aparte. Voievodul avea atribuții administrative, judiciare și militare, își alegea singur subalternii, dintre oamenii apropiați lui, îndeobște aflați în serviciul său personal. Voievodul Transilvaniei își organizează o cancelarie, cu o anumită stabilitate, începând din a doua jumătate a sec. XIV-lea. Un rol important l-a avut vicevoievodul, care, adeseori, în lipsa voievodului, conducea treburile publice. În Țara Românească și Moldova instituția centrală, domnia se exercita de către un mare voievod și domn. Domn (dominus) însemna stăpânul țării, iar voievod, conducătorul oștilor. Considerat stăpân al țării întregi, domnul avea atribuții executive, judecătorești, legislative și militare. Titlul de domn, așa cum apare el în documentele emise de cancelaria domnească, exprimă atributele domniei. Bunăoară, titlul de Vladislav-Vlaicu, din Țara Românească: „Ioan Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată Ungro-vlahia”. El era conducătorul suprem al armatei, era judecător suprem, avea dreptul de a emite hrisoavele, actele de proprietate. Aceste atribuții aveau adeziunea marilor feudali, reprezentați în sfatul domnesc, fiind limitate de drepturile și puterea acestora. Sfatul domnesc și principalii dregători În vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun organizarea politică și administrativă a țării ne apare pe deplin conturată. Marele voievod domnește având asentimentul sfatului domnesc, alcătuit la început de marii boieri, apoi treptat numai din boieri cu dregătorie. Cei mai însemnați dregători au fost: vornicul (palatinul), conducătorul curții domnești, logofătul (cancelarul), vistierul (tezaurarul), care ținea socoteala domniei, spătarul (purtătorul de spadă). În Țara Românească banul Olteniei era cea mai de seamă demnitate, urmând imediat după domn, iar în Moldova portarul, unul din cei mai de seamă dregători, cu atribuții militare, de exemplu portarul Sucevei. Se poate observa că în Țara Românească și Moldova sunt, în linii mari, aceleași dregătorii din societatea medievală apuseană. Ele sunt similare Transilvaniei, exprimând o evoluție unitară a civilizației. Marea adunare a țării și adunările obștești O instituție importantă în evul mediu a fost marea adunare a țării, compusă din reprezentanții stărilor privilegiate. Ea avea atribuții politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale și fiscale, ratificarea tratatelor de pace și de vasalitate. Adunările se convocau cu participarea întregii boierimi, a clerului, a oștenilor din satele privilegiate și a orășenilor. Adunările n-au devenit o instituție permanentă, ci se întruneau numai în cazuri excepționale. În Transilvania, adunările obștești (congregațiile generale) erau adunări cu caracter judiciar, dar care se interesau și de probleme economice și administrative sau chiar legislative. Ele aveau un pronunțat caracter de clasă. După răscoala de la Bobâlna apar congregațiile generale ale nobilimii, prin întrunire chiar în 1437, la care participă nobili și păturile înstărite ale sașilor și secuilor, denumite „stări” privilegiate. Dacă înainte de 1437 la congregații participau și cnejii și nobilii români, după această dată ele exprimă numai interesele celor trei stări privilegiate. Aceste congregații sunt o formă premergătoare a dietelor din secolul al XVI-lea. Tot în Transilvania, în condițiile organizării specifice a sașilor și secuilor, constatăm congregațiile sau adunările scaunelor săsești și secuiești, amândouă cu atribuții judiciare. Curtea domnească de la Târgoviște: turnul Chindiei Organizarea administrativ-teritorială a Țărilor Române Teritoriul României a cunoscut în epoca medievală o diversitate de organisme administrative, cum sunt în Transilvania districtele la români. Cele mai multe districte românești se aflau în Țara Hațegului, în Banat unde s-a păstrat străvechea organizare socială românească. Districtele dispuneau de o largă autonomie judiciară. Alături de districte se constată existența organizării scăunale la secui și sași, nume care semnifică scaunul de judecată. În teritoriul secuiesc erau șapte scaune, cu atribuții judiciare și militare, peste care se suprapuneau autoritatea unui comite, numit de rege din rândul nobilimii maghiare. Organizarea sașilor este asemănătoare districtelor românești și scaunelor secuiești; în total au fost șapte scaune, la care se adaugă încă două. Scaunele aveau aceleași atribuții judiciare și administrativ-fiscale. La sași vom găsi însă și districte, districtele Brașovului și Bistriței. Treptat, la sași s-a conturat, pornind de la adunarea celor 7 scaune, o adunare teritorială și politică numită „Universitatea sașilor”, ce se va dezvolta mai cu seamă în sec. al XVI-lea. Comitatele au fost vechi organizații ale cetăților și domeniilor regale; ele se transformă în organisme nobiliare. În fruntea lor se află comitele sau locțiitorul său, vicecomitele. Organizarea administrativă a Țării Românești și Moldovei se întemeiază pe curteni, adică slujitorii curții domnești, care aduceau la îndeplinire poruncile domnești. Teritoriul Moldovei era împărțit în ținuturi, iar al Țării Românești în județe, care își aveau originea în organizarea obștilor. Județele și ținuturile aveau în fruntea lor un reprezentant al domniei, cu atribuții administrative, judiciare și financiare. Un loc aparte l-a avut organizarea orașelor. În Transilvania acestea se bucurau de autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-și aleagă organele de conducere. Aici orașul era condus de sfatul orășenesc, compus din 12 jurați, de obicei oameni cu avere. Acesta era condus de un jude. Judele era de regulă și reprezentantul regelui. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea își face apariția burgmeșterul (Bürgermeister, magister, civium). În Moldova și Țara Românească conducerea orășenească o exercită un șoltuz și respectiv județ, ajutați de 12 pârgari, sub controlul reprezentantului domniei - vornicul sau pârcălabul de târg. Conducerea orășenească avea și ea atribuții largi. Castelul Bran Organizarea judiciară Atât în Transilvania, cât și în Țara Românească și Moldova, justiția avea un caracter de clasă. În sec. al XIV-lea și al XV-lea, deși dăinuiau vechile obiceiuri judiciare, dreptul românesc etc., legiuirile feudale elaborate de stat tind în Transilvania să le ia locul. Instanțele feudale au fost: cea seniorală, exercitată de feudal asupra țăranului, apoi a comitatului, cea voievodală și cea regală. În Țara Românească și Moldova constatăm același vechi drept românesc „obiceiul țării noastre”, „legea românească”, peste care se suprapune jurisdicția feudală, exercitată de boier, adeseori dregător domnesc. Judecătorul suprem al țării era domnul, singurul care pronunța pedepse capitale. Țăranii liberi erau supuși judecății dregătorilor domnești și a obștii. Și în Țara Românească și în Moldova, din sec. al XV-lea, începe să se apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale și civile de origine bizantină. Cu sec. al XVI-lea în Transilvania, după răscoala lui Gheorghe Doja, pe baza hotărârilor dietei, apare Tripartitul lui Verbőczy (colecție de legi tipărite) având un pronunțat caracter de clasă. Organizarea militară În Transilvania ca și în Țara Românească și în Moldova voievodul avea, printre atributele sale, și pe aceea de comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate, din steagurile marilor nobili și a episcopului Transilvaniei, din cetele boierești în Țara Românească și Moldova. Un rol important în Transilvania l-au avut, până în sec. al XVI-lea, cnejii și voievozii români, care au constituit forța armatei lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor. În Țara Românească și Moldova, alături de cetele boierești și oastea domnească, depinzând direct de voievodul țării, era chemată la luptă și țărănimea liberă, răzeșii și moșnenii, oastea târgoveților. Începând cu vremea lui Mircea cel Bătrân, și mai cu seamă în timpul lui Ștefan cel Mare, țăranii participă constant la oaste. În aceste vremuri un loc important l-a avut oastea de călăreți dotată cu armament specific societății feudale. Nevoia de apărare a determinat construirea cetăților de margine și din interior, care constituiau un adevărat sistem defensiv: Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Suceava, Roman etc. De reținut: Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV (perioada feudală), a fost în esență aceeași, având un caracter unitar.Ca formă de organizare politică, instituția centrală a fost voievodatul, aceeași pentru toate Țările Române.Instituțiile reflectă civilizația românească autohtonă, dar și influențele care s-au exercitat de către feudalitatea apuseană și bizantină.Prin formele și modul de organizare instituțiile se încadrează, cu particularitățile lor, în feudalitatea europeană. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV ### Puterea unui număr natural. Ridicarea la putere Puterea unui număr natural an în care a se numește baza buterii, iar n se numește exponentul puterii, este definită ca o înmulțire repetată an = a • ... • a. an se citește „a la puterea n” sau „a la pătrat”. Produsul 2 • 2 • 2 se mai scrie și la 2³ și se citește astfel: „2 la puterea a treia” sau „doi la cub”. 54 se citește „5 la puterea a patra”. Dacă a este un număr natural, scriem: În general: Dacă a și n sunt numere naturale, unde n ≠ 0 și n ≠ 1, atunci în care a se numește baza puterii, iar n se numește exponentul puterii. Deci an este produsul a n factori egali cu a, dacă n ≠ 0 și n ≠ 1. Admitem că a0 = 1, a fiind un număr natural diferit de 0, adică: orice număr natural diferit de 0 la puterea 0 este egal cu 1. Scriem deci: 50 = 1, 70 = 1, 10000 = 1. Admitem și că a¹ = a, a fiind un număr natural. Iată câteva exemple de puteri în care exponentul este 1 sau baza este 0 sau 1: 2¹ = 2, 0³ = 0, 1n = 1. Iată și exemple de puteri în care baza este 10: 101 = 10, 102 = 100, 103 = 1000, 104 = 10.000, 105 = 100.000, 106 = 1.000.000 .... Putem scrie: 20.000 = 2 • 104, 70.000.000 = 7 • 107. Vă recomandăm să memorați următoarele rezultate pentru a le folosi ori de câte ori intervin în calcule, făcând astfel mai repede calculele: 21 = 2, 22 = 4, 23 =8, 24 = 16, 25 = 32, 26 =64, 31 = 3, 32 = 9, 33 = 27, 34 = 81, 41 = 4, 42 = 16, 43 = 64, 51 = 5, 52 = 25, 53 = 125. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Puterea unui număr natural. Ridicarea la putere ### Factor comun Ce este un factor comun? Factor comun este numărul prin care se divide oricare dintre termenii unei sume de numere. În membrul al doilea al egalității 4 • (2 + 1) = 4 • 2 + 4 • 1, 4 apare atât în produsul 4 • 2, cât și în produsul 4 • 1. Spunem că 4 este factor comun în produsele 4 • 2 și 4 • 1. În membrul întâi al egalității 4 • (2 + 1) = 4 • 2 + 4 • 1, 4 apare o singură dată înmulțit cu suma celorlalți factori ai produselor 4 • 2 și 4 • 1. Spunem că 4 este scos în factor comun. La scoaterea în factor comun, egalitatea de mai sus o scriem astfel 4 • 2 + 4 • 1 = 4 • (2 + 1).  ### Formarea Dobrogei Dobrogea 1370 Formarea Dobrogei se realizează în secolul al XIV-lea, pe baza dezvoltării formațiunilor prestatale existente în această provincie încă din sec. al X-lea (stăpânirea lui Jupan Dimitrie). Procesul de feudalizare, viața economică prosperă, stimulată de marele comerț european, influențele bizantine care se exercită din nou în sec. al X-lea contribuie la cristalizarea statală. Nucleul statului l-a constituit „țara Cavarnei”, pomenită în izvoarele vremii. În condițiile frământărilor din Bizanț aceasta ajunge la o tot mai evidentă autonomie în sec. al XIV-lea. În 1364 Balica câștigă titlul de despot, iar urmașul său Dobrotici, la început vasal al Bizanțului, devine mai târziu autonom față de imperiu. Dobrotici își întinde stăpânirea până la Dunăre, intrând în conflict cu genovizii di Vicina și Chilia, pentru controlul drumurilor comerciale. Spre sfârșitul sec. al XIV-lea statul dobrogean a fost un factor însemnat în Balcani. Sub urmașul lui Dobrotici, Ivanco, se bate monedă proprie, se stabilesc contacte politice și economice, statul căpătând atribute suverane. În împrejurările pericolului otoman, care urmăresc transformarea Dobrogei într-un pașalâc, ea revine în componența Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Formarea Dobrogei ### Întemeierea Moldovei. Descălecatul Moldovei Dragos-I-al-Moldovei Întemeierea Moldovei s-a realizat în trei etape și a fost favorizată de unii factori externi ca slăbirea dominației tătare ca urmare a luptei desfășurată de Ungaria, Polonia, Țara Românească. Slăbirea puterii tătarilor a însemnat și înlăturarea unor piedici din calea comerțului răsăritean care putea străbate de acum nestingherit Moldova. Prima etapă din întemeierea Moldovei Informațiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă de întemeiere a Moldovei, petrecută mai cu seamă în anii 1352-1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor. Cu acest prilej, în partea de nord-est, în valea râului Moldova - unde datele istorice așază o formațiune prestatală românească - se organizează de către regalitatea maghiară o marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică și militară condusă de Dragoș voievodul românilor maramureșeni. Aici, pe un șes întins cu multe sate, cu așezări orășenești, Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova mică, care nu era un stat organizat deplin. Ea îndeplinea funcția de apărare, fără însă să lipsească și alte caracteristici ale viitorului stat. Dovadă că Letopisețul de când s-a întemeiat Țara Moldovei, scris în vremea lui Ștefan cel Mare, consideră pe Dragoș, întemeietorul statului moldovean. Organizarea Moldovei în timpul lui Dragoș a pornit și de la formațiunile politice anterioare. Ea oglindește tendințele locale de organizare statală, amplificate în perioada următoare. Aceste tendințe se împletesc cu cele de emancipare de sub regalitatea maghiară. A doua etapă din întemeierea Moldovei A doua etapă începe cu 1359, în condițiile asemănătoare cu cele petrecute în Țara Românească. Istoricii au vorbit, în lumina izvoarelor documentare, de descălecarea lui Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, pe care l-au socotit întemeietorul statului feudal Moldova. Bogdan a fost stăpânul unui cnezat situat pe Valea Vișeului, compus din 22 de sate și având Cuhea reședință fortificată. El făcea parte din feudalitatea românească maramureșană, ridicându-se la funcția de voievod din rândul numeroșilor cneji români. Bogdan I al Moldovei 1307 – 1367 Spre mijlocul sec. al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatelor de către regalitatea maghiară și înlăturării voievodatului autohton românesc. Documentele regale îl pomenesc cu calificativul de „necredinciosul nostru”, semn al rezistenței românești la politica de anulare a vechilor libertăți. Ascensiunea Dragoșeștilor și atribuirea mărcii moldovene acestora împiedicau libertarea de mișcare și comunicare a teritoriilor din afara Carpaților, mai ferite de imixtiunile politicii angevine. În aceste împrejurări ale continuei presiuni politice și religioase a regalității maghiare, asupra românilor din interiorul arcului carpatic și din exteriorul lui, are loc o răscoală împotriva Dragoșenilor în 1359. La ea participă și Bogdan voievodul Maramureșului care pleacă spre Moldova, încercând s-o scoată de sub controlul coroanei maghiare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune: „Bogdan, voievodul valahilor (românilor) din Maramureș, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut în taină în Țara Moldovei, supusă coroanei ungurești... Deși a fost atacat în mai multe rânduri chiar de oștile regelui, totuși crescând numărul valahilor ce locuiau în această țară, ea s-a mărit, făcându-se o domnie”. Cronicarul redă evenimentele petrecute în Maramureș, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de acesta împotriva regelui, precum și esența noii etape a întemeierii, organizarea Moldovei într-o domnie. Acțiunea lui Bogdan s-a manifestat la început în Maramureș, împotriva presiunii regale asupra vechilor organizații politice voievodale locale, mai apoi ea s-a organizat prin hotărârea de a întemeia o nouă țară românească. Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureș, se realizează în afara arcului carpatic prin lupte purtate până în 1365. Înlătudând pe urmașii lui Dragoș, cu ajutorul boierimii locale moldovene răsculate împotriva dominației maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârșind începuturile de organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de „viteji” maramureșeni, vasalii voievodului, care și-au unit forțele cu cele din Moldova. Regalitatea maghiară, ca și în cazul Țării Românești, asipirând la dominația Moldovei, reacționează prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat de-sine-stătător, sub conducerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare politică independentă. Formarea statului feudal Moldova nu se încheie odată cu Bogdan. Statul întemeiat în partea de nord nu încorpora toate teritoriile Moldovei și nici nu-și desăvârșise organizarea statală. O fac urmașii în a doua jumătate a veacului. Unificarea teritorială deplină Creatorului statului moldovean independent îi urmează Lațcu (1365 - 1374) care, având să facă față presiunii polono-maghiare, stabilește raporturi cu papalitatea. În vremea lui Petru Mușat (1374 - 1391), urmașul lui Lațcu, statul moldovean își consolidează poziția politică în raport cu Ungaria și Polonia. Se manifestă preocupări pentru organizarea economică și administrativă, crește prosperitatea țării, se bat primii bani moldovenești, se înființează mitropolia, instituție ce va contribui la întărirea puterii centrale. În timpul lui Roman voievod (1391 - 1394), dispărând ultimele resturi ale stăpânirii tătare din Moldova, este încorporată Țara de Jos, partea de sud a Moldovei. Astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean și moștenitor a toată Țara Românească de la munți până la țărmul mării”, Moldova prin urmare devine o nouă țară românească, prin unificarea teritorială și consolidarea internă și externă. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Întemeierea Moldovei. Descălecatul Moldovei ### Civilizația românească la începutul feudalismului (sec. al VII-lea - al XIII-lea) Izvoarele istorice arată că civilizația românească la începutul feudalismului trăia organizată în obști teritoriale sau sătești. Obștea este o formă de organizare a producției, o comunitate de muncă, în cuprinsul căreia membrii comunității dețin un teritoriu împărțit în arabil și nearabil. Terenul arabil se distribuie în loturi, iar terenul nearabil (fânețele, pășunile, pădurile și apele) este folosit în comun. Conducerea obștii a fost colectivă și se exercită prin adunările și sfatul oamenilor buni și bătrâni, la care se adaugă conducătorii satelor, judele (termen de origine latină) sau cneazul (termen de origine slavă), jurătorii care exercitau justiția pe baza dreptului pământului sau dreptului românesc. În teritoriul său, obștea a trecut printr-un proces de diferențiere. Treptat și adeseori prin luptă, cneazul pune stăpânire pe loturile comunității, îi servește pe posesorii acestora, ocupând uneori și părți din pământurile stăpânite în comun. Astfel, cu timpul, din interiorul obștii se ivește atât feudalul, stăpânul unor pământuri mai întinse, care vor constitui viitoarele domenii, cât și țărănimea aservită. Obștea, chiar aservită de feudal, supraviețuiește până la sfârșitul feudalismului. În Țările Române s-au păstrat însă și comunitățile obștești neaservite, care cuprind de-a lungul evului mediu țărănimea liberă. Din organizarea de obște, prin unirea mai multora, au rezultat cnezatele și voievodatele. Cnezatul a fost în primul rând un conducător al statului, având atribuții administrative și judiciare, la început deosebindu-se prea puțin de membrii obștii. Cu timpul, pe măsura dezvoltării feudalismului, diferențierea de avere și putere sporește, mai cu seamă după ce cnejii devin, la sfârșitul sec. al XIII-lea, stăpâni ereditari ai satelor. O parte din cneji ajung la o mai mare putere, prin unirea mai multor cnezate într-un voievodat. Viața economică Izvoarele narative se mărturisesc începând cu vechea cronică rusă, Povestea anilor care au trecut, un aflux de produse care se schimbă la Dunărea de Jos, aduse din cele mai îndepărtate regiuni, din Boemia, Ungaria. Izvoarele arheologice tot mai bogate, în ultimele decenii, dovedesc o intensă activitate economică pe meleagurile românești. Cuvintele vechi mărturisesc și ele îndeletniciri economice care se exprimă prin verbele latine: a ara, a țese, a frământa, a măcina etc. Vechimea agriculturii la români este dovedită de numele latin al plugului de lemn (aratrum) și de denumirea plantelor cultivate: mei, grâu, orz, secară. La rândul lor, izvoarele narative, cronicile, vorbesc despre bogățiile subsolului, despre importantele acumulări de avere ale voievozilor din sec. XI-lea. Ilustrative pentru vechimea lor sunt îndeletniciri ca: extragerea sării și a păcurii. Diploma ioaniților (1247) ne furnizează știri despre viața economică din viitorul stat feudal Țara Românească, în care se dezvoltase agricultura, confirmată de existența morilor. Date însemnate despre îndeletnicirile economice din Transilvania în sec. al XII-lea - al XIII-lea evidențiază și documentele care vorbesc despre punerea în valoare a unor terenuri agricole, precum și despre bogățiile subsolului (sarea, aurul, argintul și fierul). Cercetările arheologice aduc dovezi despre obținerea minereului de fier pe ambele laturi ale Carpaților. Unelte agricole din sec. X-XI descoperite la Gravăn și Capidava Obiecte meșteșugărești din sec. al XIII-lea descoperite la Șelimbăr Circulația bunurilor pe teritoriul românesc Se constată și o intensă circulație a bunurilor, dovedită de terminologia românească provenită din limba latină: a vinde, a schimba, a cumpăra, negustor; alți termeni, de origine slavă: târg, vamă, precupeț, a plăti indică o nouă etapă în viața economică. Odată cu întemeierea orașelor apar și alți termeni noi: oraș, bani, bâlci, aldămaș, chezaș, iarmaroc. Din aceste câteva exemple rezultă o continuitate de civilizație de la antichitate la evul mediu, a cărei purtători au fost românii. Cercetările arheologice, izvoarele narative și exemple oferite de limba română dovedesc pe teritoriul de astăzi al României, înainte de apariția statelor feudale, o activitate creatoare desfășurată de o populație aflată pe calea feudalizării. Un rol însemnat l-au avut drumurile comerciale care străbăteau teritoriul țării, legând Europa de Asia. Activitatea negustorilor străini, a genovezilor la gurile Dunării, în porturile Vicina, Chilia și Cetatea Albă, ca și comerțul prosper sunt un indiciu pentru activitatea economică a localnicilor angajați în tranzacțiile negustorești. Drumurile care străbăteau Țările Române, cum erau „drumul moldovenesc”, ce trecea prin Moldova de la nord la sud, sau drumul ce lega Transilvania cu Țara Românească și cu alte regiuni, cum era coasta Mării Adriatice, dovedesc proprietatea vieții economice. Organizarea societății feudale Începând din sec. IX-lea, în izvoarele istorice, apar tot mai des informații despre organizarea socială feudală pe teritoriul țării. Apariția cnezatelor și voievodatelor este o dovadă despre existența unei societăți împărțite în clase. În sec. al XIII-lea, izvoarele menționează existența unor feudali locali, cunoscuți sub numele de cneji, care în această vreme, sunt încă foarte puternici, constituind o importantă forță socială. Ei reprezintă feudalitatea românească unitară, dovedind aceeași dezvoltare de o parte și de alta a Carpaților. În Transilvania, odată cu organizarea domeniilor feudale, ecleziastice și nobiliare, apare mica și marea nobilime. Nobilimea română, cunoscută sub denumirea de cneji în Țara Hațegului și în Maramureș, boieri în Țara Făgărașului, ne apare bine conturată și ierarhizată, stăpânind sate și ctitorind monumente feudale. În Țara Românească feudalii erau numiți în Diploma ioaniților „maiores terrae”. Alături de feudali laici, biserica catolică și mai târziu și cea ortodoxă ajung să stăpânească mari domenii. În aceste secole de început ale feudalismului, țărănimea își păstrează în marea ei majoritate libertatea rezistând feudalizării. Aservirea obștilor țărănești se accentuează în sec. XIII-lea, în Transilvania, odată cu organizarea domeniilor feudale, iar în Țara Românească și Moldova după jumătatea sec. XIV-lea. Țărănimea aservită purta numele de iobagi în Transilvania sau rumâni și vecini în documentele muntene și moldovene. Izvoarele menționează și robii, o categorie socială inferioară țărănimii. Formațiunile politice românești în secolele al IX-lea și al XI-lea Apariția cnejilor și accentuarea procesului de feudalizare a dus la cristalizarea clasei feudale. Această clasă, pentru a-și asigura dominația asupra membrilor obștii, organizează, prin unirea mai multor cnezate, voievodatele, în frunte cu un voievod. În Transilvania izvoarele narative ne indică, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, în Crișana, voivodatul (ducatul) lui Menumorut, cu centrul la Biharea; un al doilea voievodat se constată între Mureș și Dunăre, condus de Glad, cu reședința în cetatea Cuvin, iar în podișul Transilvaniei, de la poalele Meseșului și izvoarele Someșurilor, voievodatul lui Gelu, cu centrul, probabil la Dăbâca, unde cercetările arheologice ale ultimilor ani au scos la iveală o cetate întărită, datând din această vreme. Pentru prima jumătate a sec. al XI-lea, izvoarele narative atestă două voievodate, mai întinse și mai bogate: unul în Transilvania, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia), dezvoltat din voievodatul lui Gelu, o țară „foarte întinsăși bogată”. În Banat voievodatul lui Ahtum, care, așa cum ne povestește Legenda Sfântului Gerard, era o formațiune politică puternică, dispunând de o armată și desfășurând o politică externă proprie. Pentru aceeași epocă la est și sud de Carpați izvoarele istorice atestă o evoluție asemănătoare cu cea din nordul și vestul acestora, adică organizarea societății în cnezate și voievodate. Organisme politice similare se constată în Dobrogea, în 943, unde stăpânea jupan Dimitrie. La sfârșitul sec. al X-lea bizantinii revin la Dunărea de jos, organizând o unitate administrativă, tema Paristrion. Unele izvoare ne indică în sec. al XI-lea, în Dobrogea existența și a altor formațiuni politice prestatale, ele încep să intre în legătură cu statele feudale vecine. Informațiile sporesc. Astfel, în Moldova, sunt pomeniți berladnicii, o populație în sudul și centrul Moldovei, implicată în acțiuni militare în exteior. Stăpânirea lor se formează de-a lungul drumului comercial ce lega orașele de la Dunăre de statul Haliciul, situat în nordul teritoriului moldovean. Pătrunderea maghiarilor și secuilor în Transilvania Începând cu sec. al IX-lea apare în istoria aeuropeană un popor de origine fino-ugrică, maghiarii. Veniți din regiunea munților Urali, se deplasează pe parcursul mijlociu al Volgăi și Kamei. Aici, triburile maghiare ajung în contact cu diferite alte populații turce și bulgare. Acestea au influențat limba și felul de viață al maghiarilor. Mai târziu, în același secol, maghiarii sunt constatați între Don și Nipru, regiune pe care o părăsesc sub presiunea pecengilor, stabilindu-se la sfârșitul sec. al IX-lea la vest de Nistru, în nordul Mării Negre, în Atelkuz. De aizi, în urma înfrângerii suferite din partea bulgarilor, ei trec Carpații și se așază în Panonia și Câmpia Tisei. În noua patrie, societatea maghiară evoluează spre feudalizare, sub influența procesului de destrămare a raporturilor tribale și a civilizației pe care o întâlnesc. Din Panonia fac, la începutul sec. al X-lea, incursiuni în Transilvania. În această etapă datorită rezistenței populației autohtone - rămânii, nu se poate vorbi de o cucerire a țării și, cu atât mai puțin, de o organizare a acesteia. Cucerirea sistematică se realizează numai din a doua jumătate a sec. al XI-lea, după ce procesul de creștinare a maghiarilor în ritul catolic și de integrare în feudalitatea apuseană avusese loc. Pătrunderea regalității maghiare în Transilvania a întâmpinat rezistența voievodatelor românești. De aceea, pentru consolidarea stăpânirii lor în Transilvania sunt așezați secuii în regiuni unde trăia populația românească în formele ei de viață tradițională. Întâi în părțile vestice ale țării, apoi în părțile Târnavelor și în cele din urmă în sud-est, în vederea apărării granițelor. Maghiarii și secuii, integrându-se civilizației existente, vor contribui alături de români la sporirea acesteia, prin munca ce o desfășoară și mai apoi prin lupta comună a asupriților împotriva asupritorilor. Colonizarea sașilor Sașii, germani originari din Flandra, Luxemburg și din teritorii de la apus de Rin, au început să se așeze la începutul sec. al XII-lea, în părțile de vest ale Transilvaniei, aproape de Alba Iulia; alte grupuri sosesc în sec. al XIII-lea. Colonizarea s-a făcut, deci, începând cu sec. al XII-lea, având cauze sociale și economice - creșterea populației și procesul de feudalizare în locurile lor de baștină. Colonizarea sașilor s-a desfășurat pașnic, ei fiind chemați de puterea centrală care le-a acordat privilegii, libertatea personală și juridică. Ei s-au stabilit mai cu seamă în părțile Sibiului și Târnavelor, Brașovului, Orăștiei, Bistriței. Sașii s-au integrat de la început civilizației noii lor patrii, contribuind substanțial la creșterea materială și spirituală, la dezvoltarea orașelor medievale, având un rol major în legăturile economice dintre Țările Române. Așezarea teutonilor Aducerea cavalerilor teutoni, un ordin militar religios, a avut loc în 1211 în Țara Bârsei. Ea nu a putut avea efecte durabile în civilizația Transilvaniei, datorită caracterului militar al ordinului și pentru că au fost alungați în 1225. De prezența lor se leagă, totuși, colonizarea populației germane din Țara Bârsei. Formațiunile politice românești în secolele al XII și al XIII-lea Începând cu sec. al XII-lea și mai ales în secolul următor, știrile despre români sunt tot mai numeroase, întrucât regatele feudale interesate în extinderea stăpânirii lor asupra teritoriilor românești, alături de biserica catolică, exercită o presiune crescândă asupra formațiunilor politice românești existente. Izvoarele istorice din aceste veacuri se înmulțesc, devin mai bogate și ne transmit mai exact faptele istorice. Astfel constatăm, pe de o parte, o continuitate a formațiunilor politice întâlnite anterior și, pe de alta, apariția altora noi. La începutul sec. al XIII-lea sunt înregistrați în documentele papale, bradnicii în sudul Moldovei. Informații mai însemnate despre organizarea politică a românilor de la sud de Carpați oferă Diploma ioaniților. Potrivit informațiilor diplomei, pe viitorul teritoriu al Țării Românești, încă înainte de 1247, constatăm existența a cinci formațiuni prestatale cu o structură feudală. Acestea erau: Țara Severinului, unde s-a organizat în 1230, de către regalitatea maghiară, Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi, în depresiunea Târgu Jiului, între depresiunea Tismanei și Olt, care încorpora Țara Hațegului, voievodatul lui Seneslau, în Argeș, Muscel, Dâmbovița, care se prelungește în Țara Făgărașului și cnezatele lui Ioan și Farcaș. Unele dintre aceste formațiuni dispuneau de o largă autonomie politică (voievodatele lui Litovoi și Seneslau), putere militară și economică. Totodată, diploma reflectă procesul de evoluție de la cnezat la voievodat. Dovadă că cercetările arheologice de la Argeș ne indică o așezare pe cale de urbanizare. Alături de voievodate mai erau și alte formațiuni politice românești: Țara Făgărașului (Terra Blachorum), Amlașul, Țara Maramureșului, Țara Loviștei, Vrancea, Câmpulung etc. ultimele pomenite de Dimitrie Cantemir. În aceste țări românești se constată o feudalitate românească puternică, reprezentată de cnejii români. Structura socială, organizarea voievodatelor, larga lor autonomie, recunoscută de regalitatea maghiară, întinderea lor teritorială, bogățiile de care dispuneau sunt indicii despre evoluția formațiunilor prestatale spre organizarea statală. Din această vreme și în legătură cu luptele purtate împotriva tătarilor, regalitatea maghiară manifestă pretenții de putere suzerană asupra cnezatelor și voievodatelor românești. Ea încearcă să impună o stăpânire efectivă. Marea invazie tătaro-mongolă Marea invazie tătaro-mongolă din 1241 atinge, în drumul ei spre centrul Europei, și teritoriul țării noastre. Cele trei coloane ale invadatorilor afectează regiuni întregi ale țării noastre, pustiind așezări rurale și urbane, orașe ca Rodna, Bistrița, Oradea, Alba Iulia, Brașov și Sibiu. Despre devastările pricinuite, călugărul orădean, Rogerius, ne-a lăsat o plastică și emoționantă descriere în opera sa Carmen miserabile. Din acest timp tătarii vor exercita - la sud și est de Carpați - o dominație variabilă ca intensitate, care va dura până în sec. al XIV-lea. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Civilizația românească la începutul feudalismului (sec. al VII-lea - al XIII-lea) ### Împărțirea. Cum se face împărțirea? Împărțirea este operația aritmetică prin care se determină de câte ori un număr se cuprinde în altul. A : B = C, unde A este denumit deîmpărțit, B este denumit împărțitor sau divizor iar C este denumit cât. Exemplificare 14 : 7 = 2, 14 : 2 = 7 Spunem că 2 este câtul între 14 și 7 obținut prin împărțirea lui 14 la 7. Pe 14 îl numim deîmpărțit, iar pe 7 împărțitor. Analog, 7 este câtul împărțirii deîmpărțitului 14 la împărțitorul 2. În cazul în care se găsește un număr natural, dar numai unul singur, care să fie câtul împărțirii între două numere naturale, spunem că împărțirea se poate efectua între cele două numere naturale. Nu se poate împărți un număr natural cu 0 pentru că nu există niciun număr care multiplicat cu zero să dea rezultatul a (pentru orice a nenul, ori a ≠ 0). Ca atare, împărțirea la zero este o operație nedefinită. Cum se face împărțirea Exemplul 1 69 : 3 = 23 Calculele se așează în felul următor 3 (împărțitorul) se cuprinde de două ori în 6; deci, scriem 2 la cât;înmulțim pe 2 cu împărțitorul și avem 2 x 3 = 6 (scriem rezultatul acesta sub 6 și efectuăm scăderea);avem 6 - 6 = 0 (de obicei, în loc de 0 scriem semnul = ) Coborâm următoarea cifră a deîmpărțitului - cifra 9;3 (împărțitorul) se cuprinde în 9 de 3 ori;scriem 3 la cât, după cifra 2;înmulțim pe 3 cu împărțitorul și avem 3 x 3 = 9 (scriem rezultatul acesta sub 9 și scădem 9 - 9 = 0);nu mai sunt cifre de coborât, deci am terminat împărțirea. Exemplul 2 73656 : 216 = 341 Calculele se așează în felul următor 216 este mai mare decât 7, deci nu se cuprinde în 7;considerăm și următoarea cifră a deîmpărțitului și obținem numărul 73,observăm că 216 este mai mare decât 73, așa că luăm în considerare și următoarea cifră a deîmpărțitului și obținem 736;să vedem de câte ori se cuprinde 216 în 736 (de 4 ori pare prea mult pentru ca 216 x 4=864);Să vedem dacă 216 se cuprinde de 3 ori în 736 : 216 x 3 = 648;am obținut că 216 se cuprinde de 3 ori în 736;scriem 3 la cât, iar sub 73656 scriem valoarea 648 pentru că înmulțim împărțitorul cu 3: 216 x 3=648;scadem 736-648 și scriem sub, valoarea rămasă 88 Coborâm lângă 88 următoarea cifră a deîmpărțitului și obținem 885;Să vedem de câte ori se cuprinde 216 în 885: de 5 ori parcă este prea mare pentru ca 216 x 5=1080;încercăm cu 4: 216 x 4 = 864, deci 216 se cuprinde de 4 ori în 885;scriem 4 la cât, după cifra 3;înmulțim împărțitorul cu 4 și obținem 864, valoare pe care o vom scrie sub 885;Scadem 885 din 864 și obținem 21, iar lângă 21 coborâm următoarea cifră a deîmpărțitului și obținem 216;216 se cuprinde în 216 de o singură dată;deci, scriem 1 la cât, lângă cifra 4; Câtul impărțirii 73656 : 216 este 341. ### Ordinea efectuării operațiilor Spunem că adunarea și scăderea sunt operații de ordin I, înmulțirea și împărțirea sunt operații de orin II, iar ridicarea la putere este operație de orin III. Ordinea efectuării operațiilor este: 1) Adunarea și scăderea se rezolvă de la stânga la dreapta în ordinea în care apar. Exemplu: Valoarea expresiei 2 + 4 - 1 o obținem adunând pe 2 cu 4 și apoi scăzând pe 1 din 6 (6 fiind care rezultatul adunării lui 2 cu 4) căpătăm 5. 2) Dacă într-un exercițiu sunt înmulțiri și împărțiri, acestea se rezolvă în ordinea în care sunt scrise. (Ex.: Dacă operația de împărțire este prima scrisă, atunci aceasta va fi efectuată prima. Dacă înmulțirea este prima operație, atunci înmulțirea se va face prima dată.) Exemplu: Valoarea expresiei 3 • 8 : 4 o obținem înmulțind pe 3 cu 8 și apoi împărțind la 4 pe 24 (24 fiind rezultatul înmulțirii 3 cu 8), căpătăm 6. 3) Dacă într-un exercițiu sunt adunări, scăderi, înmulțiri, împărțiri și ridicarea la putere, se efectuează mai întâi păerațiile de ordinul III (număr didicat la putere), operațiile de ordin II (înmulțirea și împărțirea) și operațiile de ordin I (adunarea și scăderea). Exemplu: a) 7 • 5 - 2 • 4 + 9 = 35 - 8 + 9 = 27 + 9 = 36. b) 17 • 23 - 3 • 52 = 17 • 8 - 3 • 25 = 136 - 75 = 61. 4) Dacă într-o expresie există paranteze, efectuăm, mai întâi, calculele dinăuntrul parantezelor. Exemplu: (7 • 5 - 2) • 4 + 9 = (35 - 2) • 4 + 9 = 33 • 4 + 9 = 132 + 9 = 141. În cazul în care într-o expresie există paranteze rotunde, drepte și acolade, începem cu efectuarea calculelor din parantezele rotunde. După efectuarea acestor calcule, parantezele drepte le transformăm în paranteze rotunde, iar acoladele în paranteze drepte și continuăm efectuarea calculelor din noile paranteze rotunde ș.a.m.d. {[(7 • 3 - 5) + 2 - 6] : 4 + 5} • 10 - [(4 + 32) • 5 - 60]. Începem cu efectuarea calculelor din parantezele rotunde și înlocuim parantezele drepte cu cele rotunde, iar acoladele cu paranteze drepte. Obținem [(16 + 2 • 6) : 4 + 5] • 10 - [(13 • 5 - 60). Mai departe obținem (28 : 4 + 5) • 10 - 5 = 12 • 10 - 5 = 120 - 5 = 115. Calculele se fac în felul următor: {[(7 • 3 - 5) + 2 - 6] : 4 + 5} • 10 - [(4 + 32) • 5 - 60] = [(16 + 2 • 6) : 4 + 5] • 10 - [(13 • 5 - 60) = (28 : 4 + 5) • 10 - 5 = 12 • 10 - 5 = 120 - 5 = 115. Dacă într-o expresie apar operații de înmulțire sau împărțire situate înaintea unei paranteze sau după o paranteză, le efectuăm imediat după cele din paranteze, ca în exemplele: 5 + 45 + 2 • (12 - 9) = 50 + 6 = 56, 72 - 3 + (15 - 7) : 4 = 69 + 2 = 71. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Ordinea efectuării operațiilor ### Formarea poporului român și a limbii române Formarea poporului român (etnogeneza românească), reprezintă problema fundamentală a istoriei noastre. Ea a fost un proces complex, ale cărui aspecte principale sunt reprezentate de o întrebare: când, unde și în ce împrejurări ustorice s-au format poporul român și limba română? La aceste chestiuni știința istorică românească a dat răspunsuri limpezi și convingătoare. Pentru înțelegerea procesului de formare a poporului român și a limbii române este esențială continuitatea daco-romană pe teritoriul Daciei. Numeroase dovezi demonstrează, așa cum s-a văzut, că abandonarea oficială a provinciei Dacia n-a însemnat o părăsire totală a ei de către populația daco-romană și că aceasta a continuat să trăiască pe vechile ei vetre, alături de grupurile migratoare stabilite vremelnic aici. Altfel, migratorii aveau tot interesul să cruțe și să exploateze populația autohtonă producătoare de bunuri. Dominația diferitelor triburi migratoare nici nu trebuie privită altfel decât ca o stăpânire ce le aducea tribut, venituri în bunuri materiale și în oameni. Dovezile arheologice ale continuității Cercetările arheologice au scos la iveală numeroase vestigii ale autohtonilor daco-romani nu numai pentru epoca de după retragerea aureliană, ci și pentru secolele următoare. Astfel, circulația monetară pe teritoriul fostei provincii, destul de intensă în secolul al IV-lea, este bine atestată și pentru prima jumătate a secolului al V-lea. Același lucru se poate spune și despre necropolele autohtone sau despre obiectele cu caracter paleocreștin, care se datează atât în secolul al IV-lea, cât și în cel următor sau chiar mai târziu. Astfel, o necropolă a fost cercetată la Bratei (jud. Sibiu), iar la Tibiscum, veche așezare romană din epoca provinciei traiane, s-a găsit un capac de vas paleocreștin, databil în secolele V-VI. Ceramica autohtonă din sec. VI-VII, descoperită în Transilvania Așezări autohtone din aceeași vreme au fost descoperite la Țaga și Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Cipău (jud. Mureș), Noslac (jud. Alba) și Bratei. Ceramica secolelor V-VIII, descoperită în așezări și necropole, se leagă strâns, din punctul de vedere al formelor și al tehnicii, de ceramica autohtonă dacică și romană. Mai mult, la Sărata Monteoru (jud. Buzău), s-au descoperit vase de lut ars din secolele VI-VII, lucrate la roată, asemănătoare ceramicii din așezarea de la Morești, pe Mureș. Dovezile lingvistice ale continuității În ajutorul istoricilor vine și știința limbii, lingvistica, atât prin cercetarea numelor de locuri (toponimia) și de râuri (hidronimia), cât și prin studierea caracteristicilor limbii române. S-a putut stabili că toponimia și hidronimia țării noastre sunt românești în proporție de 80%. Cele mai mari râuri ale României poartă nume vechi, dacice, folosite și în epoca romană: Alutus - Olt, Samus - Someș, Maris - Mureș, Crisius - Criș, Tibisis - Timis. Folosirea acelorași hidronime timp de peste două mii de ani este o clară demonstrație a continuității de viețuire. Se pune întrebarea: de ce au dispărut, în decursul timpului, numele localităților romane Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta etc.? Explicația este simplă: aceste așezări fiind distruse în perioada migrațiilor, denumirile lor s-au șters din memoria oamenilor, în timp ce numele marilor râuri s-au păstrat aproape neschimbate. Cercetările lingvistice au demonstrat de multă vreme caracterul romanic al limbii române, cu alte cuvinte originea ei latină. Limba română este moștenitoarea directă a limbii latine; se poate spune, într-un anumit sens, că limba română este latina vorbită în zilele noastre în ținuturile locuire de români, după cum franceza este latina vorbită azi în Franța, spaniola în Spania etc. Limba română prezintă, cum e și firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice: franceza, italiana, spaniola, portugheza, dalmata (o limbă azi dispărută, care se vorbea pe coasta de răsărit a Mării Adriatice). Există însă și trăsături care deosebesc limba română de aceste limbi; aceste particularități au putut fi bine stabilite de spcialiști și studiul lor arată că limba română nu s-a putut forma la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică. Semnificația numelui de vlah Românii sunt numiți vlahi în cele mai vechi izvoare medievale. De origine germanică, acest termen apare în limba slavilor de sud sub forma vlah, iar în limba slavilor de răsărit sub forma voloh. Faptul că slavii răsăriteni numesc populația romanică de la nordul Dunării volohi (și nu vlahi) dovedește că ei au cunoscut-o aici dintru început și direct, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi imigrat din sud, slavii de răsărit ar fi desemnat acest popor, nou pentru ei, cu termenul slav care era desemnat în sudul Dunării, deci cu denumirea de vlah. Termenul de vlah este folosit pentru a-i desemna pe români și de către alte popoare, între ele și maghiarii care utilizează cuvântul sub forma olah, înrudită cu olasz, prin care ungurii denumesc pe italieni. Folosirea acestor denumiri pune în evidență caracterul romanic al poporului român. Este de reținut însă că românii înșiși s-au numit întotdeauna pe sine cu termenul români - rumâni (de la latinescul Romanus), iar limba românească sau rumânească. Netemeinicia teoriei imigrației Toate acestea arată cât de neadevărat este așa-numita teorie imigraționistă, care susține că poporul român nu s-a format în țara sa de azi, ci a venit aici din altă parte. Ea a fost formulată pentru a servi interesele politice reacționare ale stăpânitorilor străini, care căutau astfel să-și justifice pretențiile de dominație asupra Transilvaniei. Dintre autorii acestei teorii, cel mai cunoscut a fost austriacul Robert Roesler (a doua jumătate a sec. XIX): de aici și numele de teorie roesleriană. Partizanii teoriei roesleriene se înverșunau să „demonstreze” originea sud-dunăreană a poporului român. Ei susțineau fie că populația dacică a fost complet exterminată, fie că romanizarea dacilor nu s-a putut petrece în cei 165 de ani de stăpânire a Romei pe aceste meleaguri, timpul fiind, după părerea lor, prea scurt, iar dacii rămași în viață trăind izolați de coloniștii romani. Afirmând, totodată, că Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană și invocând asemănarea unor cuvinte din limbile română și albaneză, adepții teoriei lui Roesler trăgeau concluzia greșită că poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, undeva în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde apoi ar fi trecut în stânga fluviului, iar de aici ar fi pătruns în Ardeal, prin secolele IX-XIII. Netemeinicia teoriei roesleriene este demonstrată de numeroasele dovezi ale continuității dacice sub stăpânirea romană, cât și de cele ale dăinuirii unei populații daco-romane în fosta provincie. De asemenea, analiza diverselor elemente ale limbii române arată că aceasta nu s-a putut forma în nici un caz în Peninsula Balcanică. Nici un izvor nu atestă o stabilitate masivă a populației Daciei romane în sudul Dunării la anul 271 e.n., după cum nu există nici atestarea unei „migrații românești” de la sud spre nord în veacurile următoare. De altminteri, Roesler și adepții lui n-au fost niciodată în stare să explice (și nici nu se poate explica!) prin ce miracol un popor nou format - românii - s-a așezat, venind din sudul Dunării, exact în ținuturile locuite de strămoșii săi daci și romani la nord de fluviu. Continuarea procesului de romanizare Retragerea aureliană n-a pus capăt procesului de romanizare. Acesta a continuat, mai ales că, în perioada migrațiilor, a avut loc o deplasare a populației urbane, mai puternic romanizată, spre ținuturile rurale. Așa se explică, apariția, după anul 271 e.n., a unor așezări daco-romane cum sunt cele de la Bratei, Biertan și Laslea. Pe de altă parte, acțiunea romanizatoare a populației din fosta provincie se exercită acum asupra grupurilor de daci liberi care pătrund, dinspre est și vest, în Dacia traiană. Așezările de la Mugeni, în răsăritul Transilvaniei și de la Cipău-Gârle, pe Mureș documentează asemenea pătrunderi. În continuarea procesului de romanizare la nordul Dunării au jucat, fără îndoială, un anumit rol și relațiile neîntrerupte cu romanitatea sud-dunăreană, care se mai dezvoltă timp de secole sub scutul armatelor Imperiului. Aceste raporturi sunt dovedite de penetrația continuă a produselor și a monedelor romane și romano-bizantine în stânga Dunării. Răspândirea în limba latină a creștinismului la nord de Dunăre constituie o altă dovadă a acestor raporturi. În noile condiții, când Dacia nu mai făcea parte din Imperiul roman, propagarea noii credințe nu putea avea loc decât prin misionari veniți din sudul fluviului. Tot din sud, din Imperiu, a ajuns în fosta provincie nord-dunăreană și tipul de cruce cu monograma lui Hristos (ca în descoperirea de la Biertan), specific pentru perioada domniei împăratului Constantin. Condițiile istorice de la Dunărea de Jos în secolele IV-VI permit să se presupună că, pe lângă circulația comercială a oamenilor și a bunurilor, a existat și fenomenul mutării voluntare și definitive. Spre nord puteau trece, în anumite momente, cei care fugeau de apăsarea fiscală a aparatului birocratic roman sau de sclavie; în alte împrejurări, a putut avea loc o deplasare în sens contrar, adică de la nord spre sud, a celor care fugeau de amenințarea cetelor migratoare. Paralel cu continuarea romanizării pe teritoriul fostei provincii are loc un proces de extindere a populației romanizate nord-danubiene, provinciale, în regiunile neromanizate inițial. Desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților orientali și meridionali, care a permis, de exemplu, carpilor să pătrundă în Transilvania, a înlesnit și trecerea unor elemente romanizate din provincie spre exterior. E mai presus de orice îndoială că, în primul rând, păstorii cu turmele lor au profitat de absența unei granițe păzite de trupe pentru a pendula pe ambele versante ale munților. Acest proces durează secole de-a rândul. Slavii În mijlocul populației autohtone romanizate pătrund dinspre răsărit slavii. Izvoarele literare și cele arheologice sunt de acord în atestarea prezenței slavilor în anumite zone extracarpatice ale României în a doua jumătate a secolului al VI-lea e.n. Istoricii Iordanes și Procopius vorbesc despre atacurile slave împotriva Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos, iar descoperirea unei așezări la Suceava și a unei necropole la Sărata Monteoru confirmă trecerea slavilor prin Moldova și Muntenia. Ceramică din necropola slavă de la Someșeni Pătrunderea în număr mai mare a slavilor pe teritoriul țării noastre se produce abia în cursul secolului al VII-lea. Pentru veacurile VII-IX, descoperirile de tip slav sunt mai frecvente, de la așezările din Dorobanț și Hincea, în Moldova, până la necropolele tumulare de la Nusfălău și Someșeni, în Transilvania. Totuși, o mare parte a slavilor a trecut în sudul Dunării după anul 602 e.n. Slavii care au rămas pe teritoriul patriei noastre au fost asimilați de autohtoni, superiori numericești și prin civilizația lor. La rândul lor, slavii, în procesul conviețuirii și al conlucrării cu autohtonii au exercitat asupra acestora anumite influențe în domeniul culturii materiale, al limbii și al organizării social-politice. Stabilirea în masă a slavilor la sud de Dunăre, în Moesia, a rupt unitatea romanității de pe cele două maluri ale fluviului. Populația romană a Moesiei, care n-a rămas pe loc și n-a fost, deci slavizată cu timpul, s-a retras către sud, în munți, și a dat naștere, în cele din urmă, macedo-românilor (aromânilor) și istro-românilor (grup etnic din peninsula Istria). Întrucât, până la venirea slavilor, limba latină vorbită în ținuturile carpato-danubiano-pontice avoluase destul de mult către stadiul de limbă română, graiurile vorbite de aromâni și de istro-români nu sunt altceva decât dialecte ale limbii române. În ținuturile situate imediat în dreapta Dunării s-au menținut grupuri compacte de romanici, al căror grai actual nu se deosebește de limba română vorbită la nord de fluviu și în Dobrogea. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Formarea poporului român și a limbii române ### Înmulțirea. Cum se face înmulțirea? Înmulțirea este operația aritmetică care constă în mărirea unui număr (deînmulțit) de atâtea ori cât alt număr (înmulțitor), pentru a obține un rezultat numit produs. Înmulțirea mai poate fi definită ca o adunare succesivă. Înmulțirea este reprezentată prin semnele: „x”, „•”. Cum se face înmulțirea? Fiind date două numere naturale, de exemplu 4 și 3, vom înțelege prin produsul numerelor 4 și 3 , care se numesc factorii produsului, numărul natural notat cu 4 x 3 sau 4 • 3, care se obține astfel: 4 • 3 = 4 + 4 + 4. (4 este deînmulțit iar 3 este înmulțitor.) Spunem că 4 • 3 se obține prin înmulțirea numerelor 4 și 3. Dacă facem produsul numerelor naturale 3 și 4 vom obține 3 • 4 = 3 + 3 + 3 + 3. Deci: Produsul unui număr natural cu un număr natural, diferit de 0 și 1, se exprimă printr-o sumă în care primul număr natural apare ca termen de atâtea ori de câte ori arată al doilea număr natural. Apoi 4 • 0 = 0 și 4 • 1 = 4. Deci:Produsul unui număr natural cu zero este zero. Produsul unui număr natural cu unu este numărul natural considerat. Calculând sumele prin care exprimăm pe 4 • 3 și 3 • 4, obținem: 4 + 4 + 4 = (4 + 4) + 4, (4 + 4) + 4 = 8 + 4, 8 + 4 = 12. Aceste egalități pot fi scrise sub forma: 4 + 4 + 4 = (4 + 4) + 4 = 8 + 4 = 12. Analog: 3 + 3 + 3 + 3 = (3 + 3) + 3 + 3 = 6 + 3 + 3 = (6 + 3) + 3 = 9 + 3 = 12. Deci 4 • 3 = 3 • 4 O astfel de proprietate este adevărată oricare ar fi perechea de numere naturale considerate și se enunță în general: Oricare ar fi numerele naturale a și b avem a • b = b • a. Această proprietate a înmulțirii numerelor naturale se numește comutativitatea înmulțirii numerelor naturale. Fiind date trei numere naturale 4, 2, 2 avem: (4 • 2) • 2 = (4 • 4) • 2 = 8 • 2 = 8 + 8 = 16. 4 • (2 • 2) = 4 • (2 + 2) = 4 • 4 = 4 + 4 + 4 + 4 = (4 + 4) + 4 + 4 = 8 + 4 + 4 = (8 + 4) + 4 = 12 + 4 = 16. Deducem că (4 • 2) • 2 = 4 • (2 • 2). O astfel de proprietate este adevărată și pentru alte trei numere naturale, oricare ar fi ele, și se enunță în general: Oricare ar fi numerele naturale a, b și c avem (a • b) • c = a • (b • c). Această proprietate a înmulțirii numerelor naturale se numește asociativitatea înmulțirii numerelor naturale. Din cauză că (a • b) • c = a • (b • c), vom conveni ca prin a • b • c să înțelegem sau (a • b) • c, sau a • (b • c). Deci, în loc de (4 • 2) • 2 vom scrie 4 • 2 • 2 și în loc de 4 • (2 • 2) vom scrie tot 4 • 2 • 2. Numărul natural 1 este element neutru la înmulțirea numerelor naturale, deoarece, oricare ar fi numărul natural a, avem: a • 1 = 1 • a = a. Înmulțirea unui număr natural cu un număr natural de o cifră Să înmulțim numărul natural 216 cu 3. Pentru obținerea produsului acestor numere naturale se procedează astfel: înmulțim, mai întâi, cu 3 ultima cifră din 216, adică înmulțim pe 6 cu 3. Obținem 18. Scriem la rezultat pe 8 și înmulțim cu 3 următoarea cifră din 216, adică pe 1 cu 3, obținând 3. La 3 adunăm pe 1 din 18, obținând 4, și scriem la rezultat pe 4 în fața lui 8. Înmulțim, apoi, pe 2 cu 3, obținând 6, și scriem la rezultat pe 6 înaintea lui 4. Produsul numerelor 216 și 3 este 648. Se spune că, numărul 648 este de 3 ori mai mare decât 216. De asemenea, numărul 648 este de 216 ori mai mare decât 3. Înmulțirea a două numere naturale Să înmulțim numerele naturale 216 și 341. Calculele se așază în felul următor: Fiecare cifră din numarul natural 341, adica 3, 4 și 1 se va înmulți cu fiecare cifră din numărul natural 216, adică 2, 1, 6. Înmulțirea se face de la dreapta la stânga după cum urmează:: cifra unu de la finalul numărului 341 se va înmulți cu fiecare cifra din numărul natural 216. Mai exact: 1 se va înmulții cu 6, rezultând 6, apoi 1 se va înmulți cu 1, rezultând 1, iar în cele din urmă 1 se va înmulți cu 2, rezultând 2. Va rezulta produsul 216. Sub produsul rezultat 216 în urma înmulțirii cu 1, vom trece produsul rezultat în urma înmulțirii cu 4. Așadar, continuăm înmulțirea cu urmatoarea cifră de la dreapta la stânga din numărul natural 341, adică cu 4. 4 se va înmulți cu 6 rezultând 24, vom scrie 4 și vom ține în minte numărul 2 pe care îl vom adăuga la rezultat înmulțirii dintre 4 și 1 (1 fiind următoarea cifra de la dreapta la stânga din 216) care este egal cu 4 la care adaugâm numărul 2 din minte și rezultă 6, vom scrie 6. Mergem mai departe înmulțind 4 cu 2, rezultând 8 pe care îl vom scrie. Produsul înmulțirii cu cifra 4 este 864. În acest fel se va continua și cu ultima cifra din numărul natural 341, adică cu cifra 3 care se va înmulți cu fiecare număr în parte din numărul natural 216, rezultând produsul 648 care se va scrie sub produsul înmulțirii cu 4. Distributivitatea înmulțirii față de adunare și scădere Pentru numerele 4, 2, 1 avem 4 • (2 + 1) = 4 • 3 = 4 + 4 + 4 = (4 + 4) + 4 = 8 + 4 = 12. 4 • 2 + 4 • 1 = 8 + 4 = 12. Deducem că 4 • (2 + 1) = 4 • 2 + 4 • 1. O astfel de proprietate este adevărată și pentru alte trei numere naturale, oricare ar fi ele, și se enunță în general: Oricare ar fi numerele naturale a, b și c avem a • (b + c) = a • b + a • c. Această proprietate se numește distributivitatea înmulțirii față de adunare. Problemă rezolvată Cineva cumpără o dată 2 m de stofă, iar altă dată 3 m din aceeași stofă. Știind că metrul de stofă costă 200 lei, să se afle cât a costat stofa. Rezolvare Putem judeca în două moduri: a) Aflăm, mai întâi, câți metri de stofă au fost cumpărați și înmulțim rezultatul cu cât costă 1 m de stofă. Obținem: 200 • (2 + 3) = 1000 (lei) b) Aflăm cât a costat de fiecare dată stofa și adunăm rezultatele. Obținem: 200 • 2 + 200 • 3 = 1000 (lei) Se vede că: Am pus în evidență, aici, distributivitatea înmulțirii față de adunare. Avem: 4 • (2 - 1) = 4 • 1 = 4, 4 • 2 - 4 • 1 = 8 - 4 = 4. Deducem că 4 • ( 2 - 1) = 4 • 2 - 4 • 1. În general: Oricare ar fi numerele naturale a, b, c și b ≥ c avem a • (b - c) = a • b - a • c. Această proprietate se numește distributivitatea înmulțirii față de scădere. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Scăderea ### Scăderea. Cum se face scăderea? Scăderea este operația aritmetică prin care se determină valoarea rezultată dintre două sau mai multe numere prin reducere, adică prin scaderea acestora. Valoarea rezultată dacă este adunată cu scăzătorul trebuie să dea un număr egal cu descăzutul. Scăderea este operația inversă adunării. c − b = a descăzut (c) − scăzător (b) = diferență (a) Cum se face scăderea? 6 - 2 = 4, 6 - 4 = 2 Spunem că, 4 este diferența între 6 și 2 obținută prin scăderea lui 2 din 6. Pe 6 îl numim descăzut, iar pe 2 scăzător. Analog, 2 este diferența între descăzutul 6 și scăzătorul 4. În ambele cazuri, descăzutul este mai mare decât scăzătorul. Descăzutul poate fi și egal cu scăzătorul, ca în 3 - 3 = 0, deoarece avem 3 + 0 = 3 sau 0 + 3 = 3. În cazul în care se regăsește un număr natural care să fie diferența între două numere naturale, spunem că scăderea se poate efectua între cele două numere naturale. În general: Dacă a și b sunt două numere naturale astfel încât a ≥ b, diferența între a și b, notată prin a - b, este acel număr natural c, pentru care a = b + c. Se scrie c = a - b și se citește „c este egal cu a minus b”. Scăderea unui număr natural dintr-un număr natural se efectuează după cum urmează: Exemplul 1 Să scădem numărul natural 7104 din numărul natural 20553. Calculele se așază în felul următor: Și se fac începând cu cifrele cele mai din dreapta ale celor două numere. Din cauza că 4 este mai mare decât 3, se scade 4 din 13 și deci 0 se va scădea din 4 și nu din 5. Apoi fiind mai mare decât 0, se scade 7 din 10 și apoi se transcrie 1 și nu 2. Se spune că, numărul 13449 este mai mic cu 7104 decât 20553. Exemplul 2 Să efectuăm diferența 20553 - 7764. Calculele se așază în felul următor: Din cauză că 4 este mai mare cât 3, se scade 4 din 13. Urmează să scădem pe 6 din 5 - 1 = 4. Dar 6 este mai mare decât 4, deci 6 se scade din 14. Urmează să scădem pe 7 din 4. Dar 7 este mai mare decât 4. Deci vom scădea pe 7 din 14. Am luat un 1 din 20. Următorul 7 se va scădea din 9, deoarece 20 - 1 = 19. După aceea îl transcriem pe 1. Scăderea, ca și adunarea, se efectuează parcurgând cifrele de la dreapta la stânga. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Scăderea ### Continuitatea daco-romană în spațiul carpato-danubiano-pontic Retragerea aureliană a intervenit într-un moment în care Dacia nu putea fi o provincie puternic romanizată. După cum s-a dovedit în secolele următoare, romanizarea a fost un fenomen ireversibil, adică niciodată nu s-a mai revenit la situația de dinaintea cuceririi traiane și pe teritoriul Daciei a viețuit în permanență o populație romanizată - daco-romanii. Continuitatea daco-romană Interpretarea logică, rațională, a informațiilor izvoarelor antice duce la concluzia că Aurelian a retras din Dacia armata și administrația. Bineînțeles, a trecut la sud de Dunăre și acea parte a populației provinciale, ale cărei interese erau legate de Imperiul roman și de orânduirea sclavagistă, dar restul locuitorilor au rămas pe loc. Această interpretare este pe deplin confirmată de descoperirile arheologice, care demonstrează categoric continuitatea daco-romană în fosta provincie traiană. Continuitatea daco-romană în regiunile din preajma Dunării nici nu putea fi pusă în discuție; în Banat și Oltenia s-au aflat numeroase urme romane posterioare retragerii, iar circulația monedelor romane nu încetează aici nici o clipă în sec. IV-VI. Mai mult, în timpul lui Constantin cel Mare (306-334) și Iustinian (527-565), anumite teritorii de la nordul Dunării se află sub stăpânirea Imperiului, iar Constantin construiește mai multe poduri peste fluviu. Așezări ca Sucidava, Drobeta, Tibiscum continuă să fie romane. Dovezi arheologice ale continuității daco-romană Retragerea aureliană a lăsat să dăinuiască și în Transilvania vechile așezări. La Sarmizegetusa, într-un fost palat, s-au descoperit ziduri ridicate în secolul al IV-lea și s-a constatat că, tot atunci, porțile amfiteatrului au fost blocate, întreaga construcție fiind transformată într-o fortăreață. Numeroase obiecte de factură romană posterioare părăsirii au fost descoperite și la Apulum. Locuitorii acestei așezări au început, în prima jumătate a secolului al IV-lea e.n., să-și îngroape morții în ruinele unor terme romane. Un fenomen asemănător se constată la Porolissum, unde, tot în ruinele unei clădiri din epoca romană, s-au descoperit morminte de înhumație datând din sec. IV. Sunt de amintit și cele trei morminte de incinerație sigur posterioare retragerii aureliene, găsite la Baciu, în apropierea anticei Napoca, precum și urna funerară de la Iernut, pe Mureș, în care, alături de osemintele calcinate, se afla o monedă romană de argint emisă la 275 e.n. La Napoca au fost descoperite și două cuptoare romane de olărie, care au funcționat în secolul al IV-lea e.n. Pe când în fostele centre urbane viața romană continuă în forme mai modeste, așezările daco-romane de la Biertan, Bratei, Laslea, Sighișoara, aflate într-o zonă relativ retrasă pe valea Târnavei Mari, conturează imaginea unui colț de refugiu al populației rămase în provincie după abandonarea oficială a Daciei. Deosebit de semnificative pentru demonstrarea continuității sunt monumentele și obiectele creștine (vreo 15 la număr), datând din secolele IV și V. La Napoca, o piatră funerară păgână a fost transformată în sarcofag și „creștinată” prin incizarea semnului crucii. Un asemenea monument „creștin” a fost descoperit și la Ampelum, în timp ce la Apulum și la Dej se cunosc câte un opaiț creștin (primul de lut ars, al doilea de bronz). Foarte important este donariul (dar, ofrandă) creștin (o parte dintr-un candelabru de bronz), cu inscripție latină și cu monograma lui Hristos, descoperite la Biertan, lângă Mediaș. Monument funerar creștin de la Napoca După cum se vede, creștinismul se răspândește în Dacia tocmai în secolul al IV-lea, deci după retragerea aureliană. Descoperirile arheologice dovedesc că, în acest secol, el se răspândește numai printre daco-romani. În nici unul dintre complexele arheologice aparținând populațiilor migratoare și datând din sec. IV e.n. nu există obiecte cu caracter creștin; la aceste populații (goți, gepizi) așezate pe teritoriul fostei provincii traiane, noua credință va pătrunde cel puțin un secol mai târziu. Dovezi numismatice ale continuității Continuarea circulației monetare pe teritoriul provinciei și după Aurelian reprezintă altă dovadă certă a dăinuirii daco-romanilor. Deosebit de elocvent este faptul că majoritatea monedelor sunt de bronz, iar altele, mai puține, de argint. Se știe că populațiile migratoare nu foloseau și nu primeau monede de bronz, preferând banii de argint și, mai ales, pe cei de aur. Circulația monedelor de bronz se explică, deci, numai prin rămânerea în fosta provincie a unei populații daco-romane, obișnuită cu folosirea monedei mărunte. La Sarmizegetusa, Cipău (lângă Tg. Mureș), Răcăşdia (Banat) și în alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede îngropate în secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure (cum sunt cele de la Dierna, Hunedoara, Nireș lângă Dej) începuse înainte de Aurelian și continuase după abandonarea oficială a provinciei, așa încât proprietarii lor nu puteau fi decât daco-romanii rămași pe loc. Mărturii epigrafice ale continuității În condițiile istorice ale Daciei post-aureliene, absența inscripțiilor este firească. Totuși, asemenea mărturii nu lipsesc cu desăvârșire: inelul de argint de la Micia cu inscripția QVARTINE VIVAS („Să trăiești Quartine!”), donariul de bronz de la Biertan cu inscripția EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI („Eu, Zenovie, am pus acest dar”) și inscripția latinească de pe o cărămidă descoperită la Gornea, pe Dunăre și cea de pe fragment ceramic de la Porolissum (toate datând din sec. IV e.n.), nu lasă nici o îndoială asupra limbii vorbite de cei care nu urmaseră armata romană în retragerea ei la sud de fluviu. Dovezi lingvistice ale continuității Dovezi grăitoare ale continuității daco-romane oferă și lingvistica. Ea a stabilit că numele râurilor Olt, Mureș, Someș, Criș, Timiș etc. derivă din denumirile dacice folosite în epoca romană: Alutus, Maris, Samus, Crisius, Tibiscus, ceea ce înseamnă că în Dacia a rămas o populație care a păstrat aceste denumiri. Tot lingvistica arată că pe teritoriul fostei Dacii romane limba latină a fost purtătoarea creștinismului. În adevăr, în românește termenii de bază ai religiei creștine (cruce, creștin, Dumnezeu, înger etc.) derivă din limba latină. Cel mai semnificativ în această privință este termenul „biserică”. Numai în limba română (și în cea retoromană, vorbită pe un mic teritoriu din Elveția) acest cuvânt s-a păstrat din latinește (de la basilica); în celelalte limbi romanice (franceza, italiana etc.), el derivă din termenul grecesc ecclesia (în franceză église, în italiană chiesa). Explicația acestui fenomen constă în împrejurarea că în secolul al IV-lea e.n. când are loc înlocuirea termenului basilic prin cel de ecclesia, daco-romanii nu mai aparțineau Imperiului. Dacă daco-romanii ar fi trăit în sudul Dunării, în cadrul Imperiului, și în limba română ar fi pătruns această inovație, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la albanezi. Așadar, descoperirile arheologice, numismatice și epigrafice, precum și datele lingvistice demonstrează continuitatea daco-romană. Ocupațiile și modul de viață al populației daco-romane Chiar și în epoca romană agricultura fusese ramura de bază a Daciei, dar pe atunci și meșteșugurile, legate de orașe, jucau un rol important. După retragerea aureliană, orașele și viața urbană au decăzut cu încetul și întreaga economie a dobândit un caracter rural din ce în ce mai accentuat. Îndeletnicirea principală a daco-romanilor continua să fie agricultura, la care se adăuga, ocupând un loc ceva mai important decât înainte, creșterea animalelor. Aceasta nu înseamnă că meșteșugurile dispăruseră; așa cum s-a văzut, un atelier de olărie de la Napoca a continuat să lucreze și în secolul al IV-lea e.n. Totuși, în general, meșteșugurile redevin casnice. Retragerea aureliană a pus capăt existenței relațiilor de producție sclavagiste, căci acestea fuseseră introduse în Dacia prin stăpânirea romană și era firesc să dispară odată cu sfârșitul ei. În aceste condiții, populația autohtonă a provinciei revine la forma strămoșească de organizare a obștilor sătești. Acestea nu dispăruseră nici în epoca romană, constituind un element de continuitate, de legătură cu epoca anterioară, dacică; acum, după retragerea aureliană, obștile sătești se întăresc. În felul acesta, organizarea socială a daco-romanilor din fosta provincie și a dacilor din afara ei devine, în esență, aceeași; și unii și alții trăiesc în cadrul obștilor sătești. Faptul acesta va face ca dezvoltarea social-economică ulterioară să fie asemănătoare pe întreg teritoriul României. Piese din tezaurul de la Pietroasa Primele populații migratoare În mijlocul autohtonilor daci și daco-romani pătrund, din secolul al IV-lea e.n., primele populații migratoare. Aceste valuri sunt însă repede trecătoare pe teritoriul Daciei și influența lor asupra populației autohtone a fost redusă. Goții de neam germanic, și anume ramura lor de apus (vizigoți), sunt cei dintâi care-și fac apariția în ținuturile intracarpatice abandonate de Aurelian, lăsându-ne o serie de vestigii materiale (unele tezaure de aur, cimitirul de la Sântana de Mureș). Descoperirile aprținând goților sunt însă mult mai numeroase în câmpia munteană (necropolele de la Spanțov, Târgșor etc.), ceea ce dovedește că masa lor se afla, în secolul al IV-lea, în afara fostei provincii Dacia. Tocmai în regiunile răsăritene extracarpatice vor fi zdrobiți goții de huni în anul 376, împrejurarea care va determina o emigrare masivă a lor în sudul Dunării; puțini goți rămași pe loc vor dispărea treptat în masa populației autohtone. Cât despre ostrogoți (ramura răsăriteană a goților), ei au trecut mai târziu (sec. V) peste teritoriul țării noastre, lăsându-ne, după cum se crede, faimosul tezaur de obiecte de aur de la Pietroasa (jud. Buzău) și mormintele princiare de la Apahida (lângă Cluj-Napoca). Hunii, învingătorii goților, sunt o populație nomadă de neam turanic, venită din Asia. După victoria din anul 376 asupra goților, ei nu pătrund în Dacia intracarpatică, ci pornesc spre nord-vest și, trecând prin pasurile Carpaților de miază-noapte, se stabilesc în câmpia panonică, la vest de Tisa. Puterea lor ajunge la apogeu în prima jumătate în prima jumătate a sec. V, sub Attila, când organizează numeroase expediții de pradă spre apus și sud (unei astfel de expediții i-a căzut pradă și cetatea Sucidava). Totuși, stăpânirea fermă a lui Attila asupra unor ținuturi întinse a avut și un aspect pozitiv, asigurând stabilitatea politică în aceste regiuni. După moartea lui Attila, puterea hunilor slăbește; în anul 454, ei sunt învinși și împrăștiați de gepizi. Exercitând numai o stăpânire de la distanță asupra teritoriilor dacice, fără a fi efectiv prezenți aici, hunii au lăsat puține urme arheologice pe meleagurile noastre. Gepizii exercită și ei, după victoria asupra hunilor, numai o dominație formală fostei Dacii romane, deși o parte a lor se stabilește și aici. În secolul al VI-lea, așezări gepide sunt atestate la Morești (pe Mureș), și la Porumbenii Mici (în estul Transilvaniei); unele obiecte din inventarul acestor așezări aparțin însă autohtonilor, cu care gepizii au convețuit. Înfrânți în anul 567 de avari și longobarzi, gepizii se împrăștie și sunt asimilați (până pe la 650 e.n.) de autohtoni. Avarii, originari din Mongolia, sunt cei care trag foloase de pe urma victoriei împotriva gepizilor, preluând dominația asupra regiunilor din Europa Centrală până la sfârșitul sec. VIII, când sunt definitiv bătuți de franci și de bulgari. În Dacia, avarii sunt prezenți, în număr nu prea mare, în sec. VII-VIII; ei sunt atestați prin descoperiri arheologice, ca: mormântul unui argintar de la Felnac (la sud de Mureșul inferior), mormintele de la Teiuș (jud. Alba) etc. Deși nici stăpânirea lor n-a fost efectivă, cultura lor materială a exercitat o anumită influență asupra civilizației autohtone. Dobrogea în secolul IV-VI e.n. Sfârșitul crizei di secolul al III-lea e.n. a Imperiului roman este legat de activitatea împăratului Dioclețian (284-305). Luând măsuri energice pe plan politic, militar și administrativ, Dioclețian reface unitatea zdruncinată a Imperiului. Capitel din sec. V-VI de la Callatis Dobrogea romană beneficiază și ea de reformele lui Dioclețian, devenind provincie aparte, sub numele de Scythia. Linia de fortificații de pe Dunăre e consolidată; această acțiune continuă mai ales sub împăratul Constantin cel Mare, care mută capitala Imperiului la Constantinople. Acum Dobrogea dobândește o însemnătate militară sporită și împăratul se îngrijește în mod deosebit de apărarea ei. Perioada domniei lui Constantin cel Mare este, în ținutul dintre Dunăre și Mare, o epocă de dezvoltare economică, mai cu seamă în domeniul meșteșugurilor. În anul 395, Imperiul se împarte în două state distincte: Imperiul roman de apus și Imperiul roman de răsărit (bizantin), Dobrogea făcând parte din acesta din urmă. Iustinian este ultimul împărat care asigură o apărare eficace a Dobrogei, refăcând fortificațiile de pe linia Dunării și de pe litoral. După moartea lui, atacurile populațiilor migratoare se întețesc din nou, fiind organizate mai ales de avari și de slavi. Secolele IV-VI reprezintă ultima perioadă de înflorire a culturii Dobrogea pe linia tradițiilor greco-romane. Activitatea de construcție e încă intensă: la Histria și Tropaeum Traiani se ridică basilici, terme, portice, se pavează și se canalizează străzi, iar la Tomis, în sec. IV, se construiește un mare edificiu public pavat cu mozaic. Cel mai important fenomen pe planul culturii spirituale este acum difuziunea creștinismului în Dobrogea. În diferite centre urbane dobrogene s-au descoperit peste 20 de basilici paleocreștine, iar Tomis și, mai târziu, Durostorum, sunt reședințe episcopale. În anul 587, Dobrogea este devastată de avari și orașele Durostorum, Tropaeum etc. distruse. Expedițiile bizantine de represalii, organizate la nordul Dunării între 592-602, rămân fără rezultate decisive. În anul 602, apărarea frontierei dunărene, considerabil slăbită, se prăbușește; avarii, slavii și, mai târziu, bulgarii se revarsă pe teritoriul dintre Dunăre și Balcani. Mozaic din sec. IV e.n. de la Tomis Autohtonii și migratorii Odată cu retragerea aureliană, daco-romanii din fosta provincie traiană au încetat să mai facă parte efectiv din Imperiul roman și au fost nevoiți să înfrunte valurile succesive de popoare migratoare. Chiar și în Dobrogea, rămasă sub stăpânirea romană până în anul 602 e.n. năvălirile gotice, avare etc. au fost foarte frecvente și au provocat distrugeri însemnate. În aceste condiții neînchipuite de grele, daco-romanii nu și-au părăsit vatra strămoșească. Ei au rezistat tuturor invaziilor, păstrându-și ființa etnică, limba latină și elementele esențiale ale culturii lor. Nevoiți, adeseori, să-și abandoneze așezările deschise și să caute adăpost vremelnic în locuri mai ferite (în munți, văi lăturalnice etc.), ei au rămas permanent pe teritoriul fostei provincii, constituind populația ei statornică și de bază. Ei au menținut tot timpul legăturile cu provinciile romane din sudul Dunării și influențele acestora se fac simțite în cultura materială și spirituală a autohtonilor. Perioada migrațiilor n-a însemnat, totuși, o vreme de războaie neîntrerupte. Între daco-romani și grupurile care au pătruns vremelnic în Dacia au existat, în cea mai mare parte a timpului, relații pașnice. Populațiile migratoare aveau nevoie de produsele agricultorilor și păstorilor autohtoni, de munca lor și chiar de oșteni: de aceea, s-au instituit relații de exploatare a autohtonilor de către migratori, aceștia din urmă luând un tribut de la cei dintâi. Descoperirile arheologice pun în lumină coexistența daco-romanilor cu migratorii pe același teritoriu și, uneori, în aceleași așezări (de exemplu la Morești, unde așezărea din sec. VI-VII era locuită și de autohtoni, și de gepizi). Tocmai această conviețuire a dus, până la urmă, la asimilarea populațiilor migratoare, căci autohtonii erau numeroși, iar cultura lor, de trdiție romană, era superioară. În contact cu populația romanizată, migratorii au împrumutat de la aceasta felurite elemente de civilizație. Cultura materială a goților, de exemplu, prezintă numeroase influențe romane, iar creștinismul a pătruns, treptat, și la goți. Se poate afirma că autohtonii au avut o influență pozitivă asupra migratorilor, transmițându-le acestora o serie de elemente ale civilizației romane și bizantine. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Continuitatea daco-romană în spațiul carpato-danubiano-pontic ### Inegalitatea între numere naturale Ce este inegalitatea între numere naturale? Inegalitatea între numere naturale este relația prin care două mărimi nu sunt egale. Semnele de inegalitate sunt: ≠ („inegal”), > („mai mare”), < („mai mic”). Fie o pereche de numere naturale, de exemplu, 4 și 6. Se constată că 6 = 4 + 2 iar 2 ≠ 0. Vom spune că „6 este mai mare decât 4” și vom scrie aceasta astfel: 6 > 4. În loc de 6 > 4 vom scrie și 4 < 6, ceea ce vom citi „4 este mai mic decât 6”. În general: Vom spune că un număr natural a este mai mare decât un număr natural b și vom scrie a > b, dacă există un număr natural c, diferite de numărul natural 0, astfel încât să avem a = b + c. Vom scrie și b < a și vom citi aceasta „b este mai mic decât a” dacă a > b. Oricare din simbolurile < sau > este utilizat la definirea inegalității stricte a > b sau a inegalității stricte a < b între numerele naturale a și b. Fie numerele naturale 47 și 38, formate din același număr de cifre. Avem 4 > 3, deoarece 4 = 3 + 1 și 1 ≠ 0. În același timp avem și 47 > 38, deoarece 47 = 38 + 9, unde 9 ≠ 0. Fie numerele naturale 483 și 437, formate din același număr de cifre. Avem 4 = 4 și 8 > 3, inegalitatea între numere naturale obținându-se din 8 = 3 + 5, unde 5 ≠ 0. În același timp avem 483 > 437, deoarece 483 = 437 + 46, unde 46 ≠ 0. În general: Fie două numere naturale formate din același număr de cifre. Este mai mare numărul în care o cifră este mai mare decât cifra de același ordin din ce de-al doilea număr, cifrele de ordine superioară fiind egale două câte două. Fie numerele naturale 131 și 91, care nu au același număr de cifre. Avem 131 > 91, deoarece 131 = 91 + 40, unde 40 ≠ 0. În general: Dintre două numere naturale, care au același număr de cifre, este mai mare acela care are mai multe cifre. Fie numerele naturale 8, 9, 10. Avem 8 < 10, 9 < 10, dar 10 = 10. Dacă notăm cu a oricare dintre numerele naturale 8, 9, 10, avem a < 10 sau a = 10. În loc de a scrie „a < 10 sau a = 10” vom scrie a ≤ 10, ceea ce se citește „a este mai mic sau egal cu 10” și care se numește inegalitate nestrictă între a și 10. În general: Fiind date două numere naturale a și b, pentru a indica faptul că a > b sau a = b, scriem a ≥ b și citim aceasta „a este mai mare sau egal cu b” sau „a este cel mai puțin egal cu b”. Inegalitatea a ≥ se numește inegalitate nestrictă între a și b. Analog: Fiind date două numere naturale a și b, pentru a indica faptul că a < b sau a = b, scriem a ≤ b și citim aceasta „a este mai mic sau egal cu b” sau „a este cel mult egal cu b”. Inegalitatea a ≤ b se numește inegalitate nestrictă între a și b. Exemplul 1 Să se afle toate numerele naturale x, astfel încât x ≤ 4. Rezolvare:Aceste numere naturale sunt: 0, 1, 2, 3, 4. Exemplul 2 Să se afle toate numerele naturale x, încât x < 4. Rezolvare:Aceste numere naturale sunt: 0, 1, 2, 3. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Inegalitatea între numere naturale ### Romanizarea daco-geților Romanizarea este un proces de asimiliare etnolingvistică între romani şi populaţia cucerita. Aceasta reprezintă un proces indelungat, ce presupune însuşirea de către locuitori a tradiţiilor, obiceiurilor, normelor juridice , religie, culminând cu însuşirea limbii latine. Cucerind Dacia și transformând-o în provincie, romanii n-au nimicit și populația țării, ci au supus-o și au exploatat-o. Dăinuirea unei numeroase populații autohtone, dacice, sub stăpânirea romană este demonstrată de multe și variate descoperiri și documente. Continuitatea dacică Astfel, din diferite izvoare, mai ales epigrafice, se cunosc mai multe unități militare formate din daci pe vremea lui Traian și a urmașilor săi. Tot inscripțiile atestă prezența unor soldați de origine dacică în rândurile legiunilor romane și printre locuitorii orașelor și statelor provinciei traiane. Pe seama dacilor învinși, dar neresemnați cu supunerea, trebuie puse și răscoalele care au zguduit în câteva rânduri Dacia și dintre care cea mai importantă s-a desfășurat în anii 117-118 e.n. Toponimia (numele de locuitori) și hidronomia (numele de ape) vin și ele în sprijinul tezei continuității dacice sub stăpânirea romană. Aproape toate orașele romane poartă nume vechi, dacice: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum. Este semnificativ în această privință faptul că împăratul Hadrian a dat capitalei provinciei, Ulpia Traiană, întemeiată de cuceritorul Daciei, și numele de Sarmizegetusa; această măsură avea un sens numai dacă exista în provincie o numeroasă populație autohtonă, căreia numele cetății de scaun a lui Decebal îi spunea ceva. Dacice sunt și numele marilor râuri - Maris, Alutus, Samus etc. - păstrate, într-o formă ușor schimbată, până astăzi. Grăitoare este apoi descoperirea, în circa 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane, a urmelor de cultură materială dacică datând din secolele II-III e.n. Autohtonii și coloniștii Populația autohtonă, dacică, trăiește în provincia traiană alături de coloniști aduși, cum spune scriitorul antic Eutropius, „din toată lumea romană”. După același autor, mulțimile coloniștilor erau „nesfârșite” (ceea ce înseamnă o colonizare masivă), ele fiind aduse în Dacia „pentru cultivarea ogoarelor și popularea orașelor”; colonizarea a cuprins, deci, nu numai centrele urbane, ci și regiunile rurale ale noii provincii. Tocmai această împrejurare a înlesnit conviețuirea autohtonilor cu coloniștii și împletirea civilizațiilor dacică și romană. Inscripțiile descoperite atestă prezența în Dacia a unor coloniști veniți din Dalmația și cele două Moesii, din Panonia, Tracia, dar și din ținuturile mai îndepărtate: Italia, Grecia, Asia Mică, Siria. Spre deosebire de alte provincii, unde colonizarea a fost mai mult sau mai puțin spontană, în Dacia ea a fost organizată pe scară largă de statul roman, dornic să împânzească acest bastion înaintat al Imperiului cu cât mai multe elemente romane. Este vrednic de reținut, în această privință, faptul că până și coloniștii veniți din provinciile de limbă greacă ale Imperiului roman ridică în Dacia inscripții redactate în latinește. Coloniștii au fost, împreună cu soldații și veteranii trupelor din Dacia, un puternic factor al romanizării populației autohtone. Același lucru se poate spune și despre Dobrogea. Romanizarea daco-geților Caracterul organizat și masiv al colonizării provinciei Dacia a făcut ca autohtonii să sufere o puternică influență romană. Totul contribuia la aceasta: superioritatea tehnicii și a culturii spirituale romane, folosirea limbii latine în administrație, justiție și armată, negustorii, proprietarii de pământ, dar mai ales coloniștii de rând, care conviețuiau cu autohtonii și soldații numeroși. Aceștia, la lăsareala vatră, primeau loturi de pământ și se stabileau în așezările din Dacia, înrudindu-se cu autohtonii, întemeindu-și gospodării și familii. Așa se explică faptul că într-un interval istoric relativ scurt are loc romanizarea populației autohtone; aceasta înseamnă că dacii își însușeasc cultura, obiceiurile, credințele și limba cuceritorilor. Dintre toate însă, limba este elementul principal: o populație nu poate fi socotită romanizată doar dacă s-a desprins să folosească limba latină în locul propriei sale limbi strămoșești. Firește, acest proces se desfășoară în timp. La început pătrund la daci elementele culturii materiale romane. Ieftină și de bună calitate, ceramica romană se impune: în așezările și necropolele dacice din sec. II-III, o bună parte a inventarului ceramic este defactură romană-provincială. De asemenea se impun uneltele mai productive (de pildă, brăzdarul de plug de tip roman), diferitele obiecte de uz practic și de podoabă. Adoptarea culturii materiale romane nu înseamnă încă romanizarea (căci nu presupune și adoptarea limbii latine), dar ea atestă că dacii nu trăiau izolați, ci în strâns și permanent contact cu coloniștii, ceea ce prezintă o condiție a romanizării adevărate. Cu timpul, dacii din provincia traiană nu numai că își insușesc cultura materială romană, dar adoptă credințe și obiceiuri romane, nume romane și, ceea ce este esențial în procesul romanizării, limba latină. Se cunosc autohtoni care ridică monumente funerare de tip roman; unii dintre ei își iau nume romane, păstrând numai ca porecle numele lor vechi, dacice. Lipsa dovezilor dintre ale adorării divinităților dacice ne permit să credem că cel puțin în mediul urban, pentru care izvoarele sunt mai numeroase, cultele romane au biruit foarte curând. Conviețuind cu coloniștii, dacii se deprind să vorbească latinește; același lucru îl fac tinerii daci recrutați în armată, această adevărată școală de romanizare. Interesul de a dobândi cetățenia romană care le asigura drepturi depline, îi face pe dacii din provincie să adopte, treptat, limba latină în locul propriei lor limbi; din aceasta, o serie de cuvinte vor pătrunde însă în latina populară vorbită pe teritoriul Daciei și se vor transmite astfel limbii române de mai târziu. Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a Imperiului, limba unei culturi superioare, a armatei, a procesului de producție, se impune peste tot în provincie. În felul acesta, în momentul părăsirii Daciei, provincia era locuită de o populație puternică și pentru totdeauna romanizată. Un proces asemănător se desfoșoară și în Dobrogea, unde populația geto-dacică este atestată de inscripții și de descoperiri arheologice (de exemplu, necropola de la Enisala, jud. Tulcea). Și aici numărul mare al coloniștilor romani și situația lor dominantă au dus la romanizarea interiorului Dobrogei, litoralul rămânând însă în bună parte grecesc. În procesul romanizării se produce o sinteză daco-romană. Predominante sunt, desigur, elementele civilizației romane superioare și limba latină, dar autohtonii contribuie și ei cu anumite elemente de cultură materială (ceramica cenușie), cu tradiții și credințe (zeitățile autohtone), cu cuvinte din limba lor. Aceste elemente autohtone vor fi întărite mai târziu, când va avea loc romanizarea dacilor liberi. Dacii liberi Sub acest nume este cunoscută acea parte a poporului dac, care n-a ajuns sub stăpânirea romană. În Moldova sunt cunoscute triburile costobocilor și ale carpilor, iar prin Maramureș și părțile sătmărene - dacii mari. Cercetările arheologice au pus în lumină diferite așezări ale dacilor liberi, ca acelea de la Poiana-Dulcești (Moldova), Medieșu Aurit (jud. Satu Mare) și din diferite puncte de pe cuprinsul Bucureștilor și necropole (Poienești-Vaslui și Medieșu Aurit). Dacii liberi, mai ales carpii, au atacat în repetate rânduri teritoriile romane din dreapta și din stânga Dunării, dar în cea mai mare parte a secolelor II-III relațiile au fost pașnice și s-au caracterizat printr-un comerț intens. Produsele romane și moneda romană pătrund în cantități apreciabile în așezările dacilor liberi din Muntenia, Moldova, Crișana etc., influențând cultura materială a autohtonilor din Muntenia, Moldova, Crișana etc., influențând cultura materială a autohtonilor. De exemplu, în așezările și necropolele carpilor se găsesc, alături de ceramica dacică, și numeroase vase de lut ars confecționate după tehnica și după modelele romane. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Romanizarea daco-geților ### Adunarea. Cum se face adunarea? Adunarea este operația aritmetică care constă în totalizarea a două sau mai multor numere într-o singură valoare, numită sumă sau totalul respectivelor numere. Cum se face adunarea? Fiind date două numere naturale, de exemplu 3 și 2, vom înțelege prin suma numerelor naturale 3 și 2, care se numesc termenii sumei, un număr naturl, notat cu 3 + 2. Acest număr natural este 5. Spunem că numărul natural 5 s-a obținut prin adunarea numerelor naturale 3 și 2 sau spunem că 3 + 2 , ceea ce se citește „trei plus doi”, este 5 și scriem aceasta astfel: 3 + 2 = 5. Spunem că numărul 5 este mai mare cu 2 decât 3 și, de asemenea, că numărul 5 este mai mare cu 3 decât 2. AVem și 2 + 3 = 5. Deci: 3 + 2 = 2 + 3. O astfel de proprietate este adevărată oricare ar fi perechea de numere naturale considerate și se enunță în general: Oricare ar fi numerele a și b avem a + b = b + a. Această proprietate a adunării numerelor naturale se numește comutativitatea adunării numerelor naturale. Avem (4 + 3) + 5 = 12, deoarece 4 + 3 = 7 + 5 = 12. Am pus pe 4 + 3 între paranteze ca să scoatem în evidență numărul natural 4 + 3 care se adună cu 5. Avem 4 + (3 + 5) = 12, deoarece 3 + 5 = 8, 4 + 8 = 12. Deducem că (4 + 3) + 5 = 4 + (3 + 5) O astfel de proprietate este adevărată și pentru alte trei numere naturale, oricare ar fi ele, și se enunță în general: Oricare ar fi numerele naturale a, b și c avem (a + b) + c = a + (b + c). Această proprietate a adunării numerelor naturale se numește asociativitate adunării numerelor naturale. Din cauză că (a + b) + c = a + (b + c), vom conveni ca prin a + b + c să înțelegem ori (a + b) + c, ori a + (b + c). Deci, în loc de (4 + 3) + 5 vom scrie 4 + 3 + 5 și, de asemenea, în loc de 4 + (3 + 5) vom scrie 4 + 3 + 5. Observăm că 2 + 0 = 2, 0 + 2 = 2. Se spune că: Numărul natural 0 este element neutru la adunarea numerelor naturale, adică oricare ar fi numărul natural a avem a + 0 = 0 + a = a Adunarea a două numere naturale se efectuează după cum urmează: Exemplul 1 Să adunăm două numere naturale 2401 și 30510. Pentru ușurința calcului, cele două numere naturale se așază unul sub altul, se trage sub ele o linie orizontală și se adună cifrele de același ordin, de la dreapta la stânga. În acest exemplu, se constată că, prin adunarea cifrelor de același ordin se obține tot o cifră. Rezultatul adunării se scrie sub linia orizontală, astfel încât rezultatele adunărilor cifrelor să fie de același ordin cu cifrele care s-au adunat. După primul număr natural se scrie simbolul + (plus) pentru a arăta că se adună cele două numere naturale. Anume: Cifra 3, care este prima cifră din cel de-al doilea număr natural, a fost transcrisă sub linia orizontală, neexistând nici o cifră de același ordin în numărul natural 2401. Exemplul 2 Să adunăm numerele naturale 7809 și 84095, procedând analog. Obținem: De data aceasta, adunăm cifrele 5 și 9, cele mai din dreapta ale celor două numere naturale date. Se obține 14. Se scrie 4 în rezultatul fiscal, iar 1, numit cifră de transport, din 14, se adună cu cifrele 9 și 0, care se află imediat la stânga cifrelor care au fost adunate din cele două numere naturale. Procedând cu suma 9 + 0 + 1 = 10 la fel cum am procedat cu 14 și continuând până la ultima cifră din stânga din numerele naturale date, obținem suma celor două numere naturale. Cifrele de transport se țin minte. Exemplul 3 Mia multe numere naturale se adună, adunând de la dreapta la stânga, cifrele de același ordin, adunându-le și cu numărul natural obținut suprimând ultima cifră, care a fost scrisă la rezultat, din numărul natural obținut din adunarea precedentă: Începând de la dreapta la stânga, am scris, mai întâi, 2, care este 0 + 0 + 2, apoi am scris 3, care este 3 + 0 + 0. Mai departe, avem 8 + 7 + 8 = 23. Am scris 3. Apoi pe 2 l-am adunat cu 2, 1, 4, deci 2 + 1 + 4 + 2 = 9 ș.a.m.d. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989 Clasa a-V-a, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Adunarea ### Dacia și Dobrogea în timpul stăpânirii romane Teritoriul Daciei n-a ajuns în întregime sub stăpânirea romană. Ținuturi ca Maramureș, Crișana, nordul Moldovei n-au fost ocupate și au continuat să fie locuite de daci liberi. Chiar și din teritoriul ocupat, numai o parte a format noua provincie Dacia; sudul Moldovei, Câmpia Munteniei, Oltenia răsăriteană și colțul sud-estic al Transilvaniei au fost la început anexate Moesiei Inferioare. Hotarele și organizarea Daciei romane Vorbind despre hotarele Daciei romane, nu ne referim însă la primii ani după cucerire, ci la o perioadă ceva mai târzie, când toate teritoriile nord-dunărene cucerite și anexate definitiv făceau parte din această provincie. În cea mai mare parte a epocii romane, Dacia a cuprins Banatul, Transilvania propriu-zisă, Oltenia și o fâșie din vestul Munteniei; hotarul ei mergea de la Dunăre pe Tisa și pe Mureș, pe canale vestice ale Munților Apuseni, pe Someș, de-a lungul Carpaților orientali și meridionali până la Cumidava (Râșnov), trecând apoi prin pasul Bran și tăind în diagonală, până la Dunăre, partea apuseană a Munteniei. Provincia Daciei creată de Traian cuprindea Transilvania propriu-zisă (dar fără colțul ei sud-estic dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor cucerite fiind alipite Moesiei Inferioare. Dacia era o provincie imperială, adică subordonată direct împăratului, care o administra printr-un guvernator din ordinul senatorial, purtând titlul de legatus Augusti pro praetore. La moartea lui Traian (117 e.n.), izbucnește în Dacia o răscoală a populației autohtone, combinată cu atacuri ale sarmaților. Noul împărat Hadrian (117-138) respinge atacurile și înăbușe răscoala, dar abandonează sudul Moldovei (cu excepția capului de pod de la Barboși) și cea mai mare parte a câmpiei muntene, greu de apărat; romanii mențin, totuși, un control militar asupra acestor regiuni. Din Oltenia întreagă și din colțul sud-estic al Transilvaniei el creează o provincie nouă, Dacia Inferioară, în timp ce restul Transilvaniei împreună cu Banatul formează Dacia Superioară (denumirile acestea s-au dat după cum provincia era așezată mai sus sau mai jos de Dunăre). Dacia Superioară (cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa) era condusă de un legatus Augusti pro praectore, în timp ce Dacia Inferioară (cu capitala la Drobeta) avea în frunte un procurator Augusti din ordinul cavalerilor, personaj de rang mai mic. Hadrian creează din partea de nord a Daciei Superioare o altă provincie, Dacia Porolissensis (cu capitala la Napoca), guvernată tot de un procurator. Organizarea dată de Hadrian dăinuiește până la împăratul Marcus Aurelius (161-180). Acesta dă Daciei, în anii 168-169, în toiul războaielor împotriva marcomanilor și a aliaților lor, o organizare nouă: din cea mai mare parte a Daciei Superioare și din Dacia Inferioară el creează o singură provincie - Dacia Apulensis, iar în Banat înființează provincia Dacia Malvensis (după unii, Dacia Malvensis ar fi Oltenia). Acum, toate provinciile dacice (Dacia Apulensis, Porolissensis și Malvensis) sunt puse sub cârmuirea supremă a unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium. În vremea împăratului Severus Alexander (222-235) se instituie și un conciliu al celor trei Dacii, adunarea provincială care se întrunea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ulpia Traiana Sarmizegetusa /Sursă: © Raimond Spekking / CC BY-SA 4.0 Apărarea Daciei Fiind un bastion înaintat al Imperiului, adânc înfipt în lumea barbară, Dacia avea nevoie de trupe numeroase pentru apărarea ei. În timpul stăpânirii romane, armata Daciei a numărat circa 40.000 de oameni, cam o zecime din totalitatea trupelor Imperiului. Armata consta din legiuni, unități pedestre de elită recrutate numai din cetățenii romani și trupe auxiliare de infanterie (cohorte) și cavalerie (alae), recrutate din rândurile provincialilor necetățeni. Aceste trupe își aveau garnizoana în castre, tabere întărite, permanente, apărate de 1-2 șanțuri, de un val de pământ sau zid de piatră și de tunuri. Castrele erau dispuse atât în interiorul provinciei, cât și la hotare, închizând căile de acces ale eventualilor dușmani; cele mai importante castre erau la Apulum, Potaissa, Porolissum, Micia, Tibiscum. Viața economică și socială Datorită cuceririi, Dacia intră în orbita sistemului sclavagist clasic roman și cunoaște o intensă viață economică. Dezvoltarea este întreruptă vremelnic numai de războaiele marcomanice (sub domnia lui Marcus Aurelius), dar pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. criza generală a Imperiului roman își face simțite și în Dacia efectele negative. În economie, ramura principală rămâne agricultura, având ca ocupație complementară creșterea vitelor. Cele mai bune pământuri aparțin acum coloniștilor romani; majoritatea acestora sunt proprietari mici și mijlocii. Mai rare sunt proprietățile mari, lucrate cu sclavi sau cu autohtoni aserviți; în centrul unor astfel de moșii se afla „conacul” proprietarului (vila rustică), având ateliere, magazii etc. Asemenea construcții s-au descoperit la Hobița (lângă Sarmizegetusa) și la Ciumăfaia (lângă Cluj-Napoca). Un mare avânt ia în epoca romană extragerea metalelor, mai ales a aurului din Munții Apuseni. Fiind proprietate imperială, minele de aur erau exploatate direct de către statul roman; centrul exploatării aurului se afla la Alburnus Maior (Roșia Montană), iar centrul administrativ la Ampelum (Zlatna). Mine de aramă se aflau la Micia (Vețel, lângă Deva), iar fierul era extras de la Ghelar și Teliuc, în ținutul Hunedoarei. Pe scară largă se mai exploatau piatra de construcție și sarea, în care Dacia era foarte bogată. Inscripțiile și descoperirile arheologice ne fac cunoscute numeroase meșteșuguri practicate în Dacia romană. Meșteșugarii se grupau în asociații profesionale numite colegii (collegia), care nu seamănă cu breslele din evul mediu, ci erau mai degrabă un fel de asociații de ajutor reciproc. Cel mai cunoscut și mai răspândit era colegiul faurilor, din care făceau parte și dulgherii, zidarii, poate și olarii. Se mai cunosc în Dacia colegii de mineri, postăvari, pietrari, corăbieri și plutași. Producția meșteșugărească și agricolă dezvoltată dă naștere unui comerț intens, înlesnit de rețeaua de drumuri care brăzda Dacia. Cel mai important drum, care străbătea întreaga provincie, pornea de la Lederata (pe Dunăre), trecea prin Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda) și Napoca, ajungând la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj). Dezvoltarea economiei Daciei duce la apariția unor orașe aparținând celor două categorii de așezări urbane existente în Imperiu: municipiile (municipia) și coloniile (coloniae), ultimele fiind considerate de rang înalt. Orașele Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum, Ramula (Reșca, în Oltenia), Potaissa, Malva (neidentificată încă pe teren) ajung la acest rang superior: altele - Dierna (Orșova), Tibiscum, Ampelum și Porolissum - nu dobândesc decât titlul de municipii. Viața socială a Daciei romane poartă amprenta existenței claselor antagoniste. Ca și în întreg Imperiul roman, cele două clase fundamentale erau stăpânii de sclavi și sclavii. Exista însă și o numeroasă pătură mijlocie, de oameni liberi din punct de vedere juridic: agricultori, meșteșugari, mici negustori, din rândurile căreia făceau parte și autohtonii. Nucleul clasei dominante îl constituiau cetățenii romani (cives Romani), care se bucurau de toate drepturile civile și politice. Și în rândurile lor existau însă mari diferențe de avere și de rang, de la bogații și puternicii funcționari împărătești până la simpli coloniști. Pătura productivă era constituită din mici proprietari de pământ și ateliere meșteșugărești, din țărănimea dacică aservită și din sclavi. Rolul principal în agricultură îl avea țărănimea băștinașă, care continua să trăiască, măcar în parte, în vechile obști sătești. Inscripție atestând calitatea de colonie a orașului Cluj Contradicțiile dintre exploatatori și exploatați au generat și în Dacia romană diverse forme ale luptei de clasă: fuga din provincie, mișcarea așa-numiților latrones (un fel de haiduci), răscoale. Cea mai puternică răscoală a populației autohtone a avut loc în anii 117-118 e.n. Viața culturală Cucerirea romană a schimbat și caracterul culturii spirituale a Daciei. Limba și scrierea latină se răspândesc cu repeziciune, după cum dovedesc cele circa 3000 de inscripții latinești (față de numai vreo 35 în limba greacă) descoperite pe teritoriul provinciei. Inscripțiile și monumentele de artă descoperite pe teritoriul Daciei romane atestă numărul mare și varietatea extraordinară a divinităților adorate aici. Locul de frunte îl ocupă divinitățile romane: Jupiter, zeul suprem; Diana, zeița vânătorii; Silvanus, zeu al câmpiilor și al pădurilor; Venus, zeița frumuseții și a dragostei; Liber și Libera, divinități ale vegetației și ale vinului. Destul de numeroase sunt și zeitățile orientale, care cunosc acum o largă răspândire în întreg Imperiul roman: cea mai cunoscută dintre ele este Mithras (sau Soarele nebiruit), zeu de origine persană. În Dacia se observă frecvent fenomenul numit sincretism, care constă în contopirea unor divinități asemănătoare, dar de origine diferită, într-una singură. Un alt fenomen caracteristic este interpretatio Romana: adorarea sub nume romane a unor divinități neromane; aceasta este, de exemplu, soarta zeităților dacice, care se ascund acum sub numele Dianei Augusta, al lui Hercules Invictus, al perechii divine Liber și Libera. Mult răspândit este și cultul așa-zișilor Cavaleri danubieni, divinități de origine illiro-traco-dacă. Peste tot răsar construcții tipice pentru arhitectura romană: tempe, amfiteatre și băi publice (thermae), villae suburbane și rustice. Dacia se remarcă, în domeniul producției artistice, prin multiple și variate influențe, originare din diferite regiuni ale Imperiului. Predominante sunt influențele occidentale: medalioanele funerare de piatră cu portretele defuncților, monumentele în formă de trunchi de piramidă cu laturile arcuite și altele de acest gen își găsesc analogii în provinciile vestice vecine Daciei (Pannonia, Noricum, Raetia), ba chiar și în Italia de nord. Ținând seama și de predominanța divinităților romane, și de folosirea pe scargă foate largă a limbii latine în comparație cu limba greacă, se poate afirma caracterul roman occidental al culturii provinciei Dacia. Retragerea stăpânirii romane din Dacia Criza generală a Imperiului își face simțite efectele ți în Dacia. Pe vremea împăratului Gallienus (253-268) se constată o netă înrăutățire a situației economice, ilustrată, printre altele, de reducerea circulației monetare. Totuși, armata Daciei își face datoria și atacurile dinafară afectează numai într-o măsură redusă provincia. Aceste atacuri supun însă linia Dunării la p presiune mereu crescândă și împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în fața unei grele dileme: fie să abandoneze Dacia, retregând trupele de aici pe linia Dunării, unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate ținuturile sud-dunărene. Împăratul optează pentru prima soluție, sacrificând Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din ordinul său, trupele și administrația romană părăsesc, în anul 271 e.n., provincia creată de Traiană, lăsând pe loc o numeroasă populație romanizată. Dobrogea în secolul I-III e.n. Istoria Dobrogei se deosebește într-o oarecare măsură de istoria Daciei romane. Intrată mai devreme sub stăpânirea Romei, în urma anexării ei la provincia Moesia (46 e.n.), Dobrogea va face parte integrantă din Imperiu până în anul 602 e.n. Așadar, aici relațiile sclavagiste se mențin vreme mai îndelungată. Bastion dominând câmpia munteană, Dobrogea avea o mare însemnătate strategică. Imperiul a înzestrat-o cu numeroase trupe, iar linia Dunării a fost întărită cu castre. Un rol de frunte în sistemul militar roman din Dobrogea îl avea și flota dunăreană. În epoca romană, coloniile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin își pierd cu totul vechea independență, păstrându-și numai autonomia internă. Ele se grupează, împreună cu trei colonii de pe litoralul de astăzi al Bulgariei, într-o comunitate cultural-religioasă cuprinzând șase orașe. Capitala uniunii se afla la Tomis. Autohtonii geto-daci, care formau majoritatea populației Dobrogei, sunt menținuți, în genere,într-o stare de inferioritate economică și juridică; există dovezi despre confiscarea pământurilor unor comunități geto-dace și trecerea lor în stăpânirea unor coloniști. Zeița Fortuna și zeul Pontos Şarpele Glykon Viața economică a Dobrogei în sec. I-III oferă un tablou asemănător celui din Dacia romană. Progresul forțelor de producție determină dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și a comerțului. Se exploatează intens piatra de construcție și zăcămintele de fier și de aramă; în toate orașele dobrogene (ba poate chiar și în anumite state) există ateliere metalurgice și de olărie. Spre deosebire de Dacia, unde viața culturală poartă amprenta romanității occidentale, în Dobrogea ea are un caracter greco-roman, orașele grecești de pe litoral rămânând în continuare principalele centre culturale. Cel mai remarcabil monument al artei romane din Dobrogea și din întreaga zonă a Dunării de jos este însă trofeul inaugurat de Traian în anul 190 e.n., care a dat numele (Tropaeum Traiani) orașului din apropiere. Având 95 m în circumferință și peste 20 m înălțime, fiind împodobit cu reliefuri care înfățișează scene de luptă, marșuri, prizonieri etc., monumentul de la Adamclisi celebrează victoriile lui Traian la Dunăre în timpul primului război cu Decebal. Nevoile de trupe pentru războaiele marcomanice (166-180) au slăbit apărarea liniei Dunării. Profitând de această împrejurare, costobocii, neam dacic locuind pe ambele versante ale Carpaților nord-estici, au trecut Dunărea în anul 170 e.n., au devastat Dobrogea și au ajuns până în Grecia înainte de a fi zdrobiți de armatele romane. Situația se înrăutățește în secolul al III-lea, care reprezintă o adevărată vreme de criză pentru stăpânirea romană asupra Dobrogei. Atacurile dinafară se succed la intervale scurte; deosebit de puternice sunt incursiunile goților de neam germanic și ale carpilor de neam dacic, aceștia din urmă locuind în Moldova centrală. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Dacia și Dobrogea în timpul stăpânirii romane ### Reprezentarea numerelor naturale pe axă Cum se realizează reprezentarea numerelor naturale pe axă? Pentru reprezentarea numerelor naturale pe axă, luăm o dreaptă (d) ca cea din figura 1 pe care punem punctele O, A, B, C, D, E, F, G, ... astfel încât dinstanțele între punctele O și A, A și B, B și C, C și D, D și E, E și F, F și G, ... să fie egale cu lungimea unui segment dat MN. În dreptul acestor puncte punem respectiv numerele naturale 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, .... Fiecare număr natural, așezat sub un punct indicat printr-o literă, se numește coordonata punctului sub care este așezat. De exemplu, numărul natural 6 este așezat sub punctul indicat prin litera F. Numărul natural 6 este coordonata punctului F. Punctul O se numește originea coordonatelor, sensul de la O la A pe dreapta (d) se numește sensul pozitiv al dreptei d. Segmentul MN, a cărui lungime este distanța între punctele consecutive aflate pe dreapta (d) și notate cu O, A, B, C, D, E, F, G, ..., se numește unitate de măsură. O dreptă pe care am fixat o origine, un sens și o unitate de măsură se numește axă a numerelor. Sursa: Editura Didactică și Pedagocică, București 1989, Prof. univ. dr. C.P. Popovici, Prof. I.C. Ligor, Prof. I.G. Borca – Reprezentarea numerelor naturale pe axă ### Scrierea și citirea numerelor naturale Cum se realizează scrierea și citirea numerelor naturale? Scrierea și citirea numerelor naturale în sistemul de numerație zecimal se realizează cu ajutorul cifrelor arabe. Cifrele în sistemul de numerație zecimal sunt: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Spunem că numerele naturale scrise astfel 0, 1, 2, ..., 11, 12, ... formează șirul numerelor naturale. Simbolurile ... indică faptul că am omis să scriem unele numere naturale. Nu putem scrie toate numerele naturale, deoarece după orice număr mai putem scrie un număr natural. Acest fapt îl exprimăm spunând că șirul numerelor naturale este infinit și totuși trebuie să găsim o metodă să le scriem cu cele zece cifre. Sistemul folosit de noi se numește sistemul de numerație zecimal. Folosim această denumire pentru că: zece unități formează un zecezece zeci formează o sutăzece sute formează o mie ș.a.m.d. Fiecare număr se scrie ca o succesiune de cifre, care se pot repeta și prima cifră a unui număr (mai mult de două cifre) nu poate fi 0. Valoarea fiecărei cifre depinde de poziția ei ocupată în număr, de aceea această scriere se numește scriere pozițională. Exemplu:1523: 3 ∙ 1 + 2 ∙ 10 + 5 ∙ 100 + 1 ∙ 1000Dacă 3 arată numărul unităților, 2 arată numărul zecilor, 5 a sutelor și 1 a miilor. Pentru citirea numerelor naturale, separăm cifrele sale în grupe de câte trei, plecând de la dreapta spre stânga. Grupele obținute se numesc clase. Fiecare clasă este alcătuită din unități, zeci și sute. Penru a citi un număr natural în sistemul de numerație zecimal, putem folosi următorul tabel: Clasa miliardelor:sute; zeci; mii Clasa milioanelor:sute; zeci; unități Clasa miilor:sute; zeci; unități Clasa unităților:sute; zeci; unități Exemplu:Fie numărul: 234567890123Grupăm cifrele: 234 567 890 123Avem deci: 234(miliarde) 567(milioane) 890(mii) 123(unități) Scris în tabel: Clasa miliardelor:sute; zeci; mii2 3 4 Clasa milioanelor:sute; zeci; unități5 6 7 Clasa miilor:sute; zeci; unități8 9 0 Clasa unităților:sute; zeci; unități1 2 3 Citit: două sute treizeci și patru miliarde cinci sute șaizeci și șapte milioane opt sute nouăzeci mii o sută douăzeci și trei. În matematică orice număr (cifră) necunoscută se notează cu o literă: a, b, c, x, y, z Un număr de două cifre, în sistemul natural de numerație zecimal, notăm cu ab, unde a ocupă locul zecilor (nu poate fi 0) și b a unităților. Un număr de trei cifre, în sistemul de numerație zecimal, notăm cu abc, unde a ocupă locul sutelor (nu poate fi 0), b a zecilor și c a unităților. Deci abc = a ∙ 100 + b ∙ 10 + c ∙ 1 Sursa: Profesor Schlacher Kinga - Scrierea și citirea numerelor naturale ### Statul dac sub conducerea lui Decebal Statul dac sub conducerea lui Decebal în a doua jumătate a secolului I e.n. cunoaște o perioadă de înflorire și consolidare. Sub domnia lui Decebal (87 - 106 e.n.) statul dac ajunge să-i cuprindă iarăși pe toți daco-geții liberi. Întinderea statului dac este acum mai restrânsă decât pe timpul lui Burebista, căci în Slovacia pătrunseseră triburi germanice, în câmpia Tisei se instalaseră sarmații iazigi, între Nistru și Prut, sarmații roxolani, iar Dobrogea fusese inclusă în Imperiul roman. Cu toate acestea, statul dac nu era mai puțin puternic sub Decebal decât sub Burebista. Explicația constă, în primul rând, în progresele economice realizate în acest răstimp. Cercetările din Munții Orăștiei ilustrează un stadiu mai înalt al culturii materiale în vremea lui Decebal: din această perioadă datează cele mai grandioase construcții ale Sarmizegetusei (sanctuarele de andezit), cele mai bogate locuințe și cele mai numeroase unelte de fier; s-a calculat că fierul descoperit numai într-unul din atelierele metalurgice din Sarmizegetusa proveneau din prelucrarea a 50 de tone de minereu. Decebal completează sistemul de fortificații din Munții Orăștiei; el mărește cetatea de la Piatra Roșie și construiește cetatea de la Blidaru. Totodată, el reorganizează și înzestrează armata; pentru prima dată este atestată acum folosirea mașinilor de război de către daci. Decebal introduce și un sistem mai centralizat de administrație, așezând - cum zice un izvor antic - prefecți în fruntea cetăților și în fruntea agriculturii. Unirea întregului neam daco-get era mai necesară ca oricând din pricina creșterii pericolului roman. Cucerirea Peninsulei Balcanice de către Roma (sec. II î.e.n. - I e.n.) i-a pus pe daci într-un strâns contact cu civilizația romană. Produsele atelierelor italice (mai ales vasele de bronz, dar și unelte de fier) ajung în număr mare în Dacia, iar denarul roman de argint devine monedă curentă și este imitat de daci. Nu lipsesc nici influențele culturii spirituale romane, după cum o dovedesc folosirea alfabetului latin de către daci și o imagine a zeiței Bendis de pe un medalion de teracotă, imitată după chipul Dianei de pe o monedă romană. Dar, în același timp, prezența Romei la Dunăre reprezenta o amenințare serioasă pentru Dacia. Sub domnia lui Duras Diurpaneus, dacii, încercând să îndepărteze amenințarea, trec Dunărea și pătrund și pătrund în Moesia în iarna anului 85/86. Împăratul Domițian, sosit în grabă, restabilește situația și se pregătește să invadeze Dacia. În fața acestui pericol, bătrânul Duras Diurpaneus cedează tronul lui Decebal. Acesta, potrivit spuselor istoricului Cassius Dio „era priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”. Dând din plin dovadă de calitățile sale de comandant de oști, Decebal îl înfrânge pe generalul Cornelius Fuscus, care pătrunsese în Dacia în anul 87 e.n. Romanii pierd o legiune întreagă și însuși comandantul lor este ucis; stindardele romane capturate de daci cu acest prilej vor fi găsite mai târziu de Traian într-una din cetățile din Munții Orăștiei. Anul următor însă, o nouă armată romană, condusă de Tettius Iulianus, înaintează prin Banat și obține o victorie la Tapae (Porțile de Fier ale Transilvaniei). Deoarece și Domițian fusese înfrânt în luptele cu germanii, în anul 89 se încheie pacea. Decebal se recunoaște client al Imperiului roman, căruia trebuie să-i dea ascultare; în schimb, el primește de la Domițian bani, meșteri și instructori militari. Regele dac folosește aceste mijloace pentru a-și întări cetățile din Munții Orăștiei, pentru a-și înzestra și instrui armata în vederea reluării luptei împotriva Imperiului roman. Primul război dacic al lui Traian (101 - 102 e.n.) Această creștere a puterii dacilor nu scapă Romei și noul împărat, Traian (98 - 117 e.n.), se hotărăște să-l atace și să-l supună pe Decebal. El va reuși s-o facă numai în urma a două grele și sângeroase războaie, a căror amintire s-a păstrat și în izvoarele literare, dar mai ales în reliefurile Columnei Traiane. Splendid monument al artei romane, care împodobește Forul lui Traian din capitala Imperiului, columna reprezintă o impresionantă cronică figurată a războaielor dacice. După pregătiri îndelungate, armata romană, sub conducerea împăratului însuși, trece Dunărea pe un pod de vase în primăvara anului 101 e.n. și înaintează prin Banat. Din nou bătălia se dă la Tapae și din nou romanii ies învingători, ocupând Țara Hațegului. Soldații romani dând foc unei așezări dacice Sinuciderea lui Decebal Decebal concepe acum un plan prin care spera să-i silească pe romani să abandoneze ținuturile cucerite. Profitând de venirea iernii, dacii, împreună cu aliații lor roxolani și bastarni, trec Dunărea pe gheață și atacă garnizoanele romane din Moesia. Acestea rezistă însă până când Traian le vine în ajutor cu o parte a armatei sale și atacul este respins. În primăvară, romanii reiau înaintarea, pătrund în ținutul Munților Orăștiei, cuceresc cetatea de la Costești și se apropie de Sarmizegetusa. Înfrânt, Decebal cere pace. Pacea încheiată în anul 102 e.n. este aspră pentru Dacia. Decebal trebuia să-și dărâme zidurile cetăților, să cedeze romanilor anumite ținuturi (Banatul estic, Oltenia de răsărit, Câmpia Munteană, sudul Moldovei) și să renunțe la orice independență în politica externă. Condițiile păcii făceau din Dacia o pradă ușoară pentru romani; de aceea, Decebal, care-și dădea seama că Traian nu renunțase la gândul cuceririi (acesta nu-și demobilizase armata și construise, cu ajutorul arhitectului Apolodor din Damasc, podul de la Drobeta), le calcă și se pregătește activ de luptă. Al doilea război dacic al lui Traian (105-106 e.n.) Romanii încep al doilea război în vara anului 105 e.n. Zona centrală a statului dac este atacată din mai multe direcții, cetatea de la Costești e din nou cucerită și definitiv distrusă, iar Sarmizegetusa e înconjurată și supusă unui greu asediu. Când, istoviți de lupte și de sete, dacii predau cetatea, o parte din apărători, în frunte cu Decebal, scapă prin fugă cu gândul de a organiza o nouă rezistență în munți. Urmărit și ajuns de călăreții romani conduși de Tiberius Claudius Maximus, Decebal își curmă zilele, preferând să moară decât să ajungă captiv la romani. Ultimile rezistențe dacice sunt înfrânte de romani în vara anului 106 e.n. Așezările din Munții Orăștiei sunt distruse, iar populația de aici evacuată în zonele de câmpie, unde putea fi supravegheată și exploatată mai ușor. Statul dac este desființat și pe o mare parte a teritoriului său se creează provincia Dacia. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Statul dac sub conducerea lui Decebal ### Civilizația dacică și societatea dacică în secolele I î.e.n. - I e.n. Cetate dacică de pe dealul Blidaru Civilizația dacică și societatea dacică în secolele I î.e.n - I e.n Civilizația dacică și societatea dacică în secolele I î.e.n. - I e.n. cunoaște o mare înflorire a culturii materiale și spirituale. Remarcabil de unitară pe întreg teritoriul locuit de daco-geți, civilizația dacică își găsește expresia cea mai înaltă, clasică, în așezările și cetățile din Munții Orăștiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificații, cele mai importante fiind cetățile de la Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bănița; toate acestea aveau drept scop apărarea marii așezări de la Sarmizegetusa (Grădiștea Muncelui). Cetăți asemănătoare s-au mai găsit și la Căpâlna (pe valea Sebeșului), la Piatra Craivii (nu departe de Alba Iulia), pe Bâtca Doamnei (lângă Piatra Neamț). Cetățile dacice sunt înconjurate, de obicei, de ziduri masive, groase de 3 m, construite din blocuri de piatră fasonate. Există însă și cetăți apărate numai de șanțuri și de valuri de pământ cu palisadă. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea multor așezări civile dacice, unele dintre ele (de exemplu, Sarmizegetusa) având un caracter semiorășenesc. Locuințele sunt deseori construite la suprafața solului din lemn și împletitură de nuiele lipită cu lut. Zidul de incintă al cetății Sarmizegetusa Se cunosc astăzi și sanctuare dacice, de formă patrulateră sau circulară. Cele mai multe și mai mari au fost dezvelite la Sarmizegetusa, centrul religios cel mai de seamă al Daciei. Cultura materială din parioada statului dac este o înfloritoare civilizație a fierului (Laténe). În așezările din Munții Orăștiei, la Popești, Poiana, Răcătău s-au descoperit sute de unelte de fier agricole și meșteșugărești (brăzdare și cuțite de plug, sape, topoare, clești de fierărie, ferăstraie, sfredele etc.), obiecte de uz practic și arme. Foarte dezvoltată era și prelucrarea bronzului și, mai ales, a argintului, din care se confecționau felurite podoabe. Vasele de lut ars reprezintă un element nelipsit în inventarul așezărilor dacice. Lucrate cu mâna sau la roată, ele aveau dimensiuni și destinații foarte diverse, de la uriașele chiupuri pentru provizii până la minuscule creuzete pentru topirea argintului sau a bronzului. S-au descoperit diferite tipuri de oale, străchini, ulcioare, cești-opaițe etc. Un loc deosebit îl ocupă ceramica pictată cu motive geometrice, vegetale și animaliere, descoperite în așezările din Munții Orăștiei. Tezaurul dacic de la Sincrăieni (jud. Harghita) sec I î.e.n. Vase din argint ornamentate cu motive vegetale și lineare. Religia daco-geților Ca și celelalte popoare indo-europene, daco-geții erau politeiști (credeau în mai mulți zei). Zeul suprem era Zamolxis, divinitate subpământeană a vegetației și a fertilității. Izvoarele îi mai amintesc pe Gebeleizis, un zeu ceresc al luminii, pe un zeu al războiului asemănător lui Marte și pe zeița Bendis, o zână a lumii și a pădurilor. Dacii continuă și în această perioadă să practice incinerația. Peste mormintele nobililor și ale căpeteniilor se ridicau uneori tumuli. Scrisul și știința civilizației dacice Descoperirile arheologice de la Sarmisegetuza și de la Ocnița (jud. Vâlcea) au dovedit că dacii cunoșteau scrisul, folosind la început alfabetul elen, iar mai târziu și pe cel latin. Vestigiile de scriere cele mai remarcabile sunt o insripție grecească pe pereții unui chip de la Ocnița și o inscripție în limba dacică (dar cu litere latine) de pe un vas de cult descoperit la Sarmisegetuza; aceasta din urmă constă din două ștampile: DECEBALVS și PER SCORILO. În limba dacică, „per” însemna „fiu”; înscripția trebuie, deci, tradusă: „Decebal, fiul lui Scorilo”. Desigur, scrierea nu se răspândise prea mult în societatea dacică. Ea era folosită numai de pătura dominantă, în primul rând de preoți și în cancelaria regelui. Atât izvoarele scrise, cât și descoperirile arheologice atestă existența la daci a unor cunoștințe de botanică, medicină și astronomie. Ni s-au păstrat numele dacice ale unor plante medicinale, iar în mai multe așezări s-au găsit instrumente medicale. Cât privește astronomia, unul din monumentele descoperite la Sarmisegetuza, un mare sanctuar circular cu stâlpi de andezit, reprezintă calendarul dacic, un calendar original în care anul era de 360 de zile, cele 12 luni de câte 30 de zile fiecare, iar „săptămâna” de șase zile. Dacii ajunseseră să corecteze însă inexactitatea acestui calendar. Arta Vestigii ale artei dacice au ajuns până la noi în număr relativ mic, căci unul din materiale cele mai folosite de meșteșugarii-artiști - lemnul - nu s-a putut păstra în pământ. Știm însă că dacii, iubitori de frumos, ornamentau până și obiectele de uz practic. Dintre piesele mai remarcabile de artă putem aminti învelișul de fier al unui scut de piele, descoperit la Piatra Roșie și prezentând ornamente vegetale și imaginea unui bour sau zimbru, masca de bronz găsită în aceeași cetate și înfățișând o divinitate feminină (probabil Bendis), o placă de centură de bronz cu reprezentări umane descoperite la Popești și tezaurul de vase de argint de la Sincrăieni, în estul Transilvaniei. Ceramică dacică lucrată cu mâna Ceramică dacică lucrată la roată Caracterul sicității dacice în perioada statului dac Agricultura fiind ramura de bază a economiei daco-getice, majoritatea populației țării o constituiau plugarii, mici proprietari de pământ. Ca și în perioada anterioară, ei erau grupați în obști sătești. Obștea cuprindea pe toți locuitorii unei așezări, ai unui sat, indiferent dacă erau rude între ei sau nu. Ea trebuie să fi fost organizată, având în frunte un sfat al bătrânilor și o căpetenie a așezării. Generalizarea proprietății private făcuse ca pământul arabil să fie împărțit între familiile din obște, dar aceasta mai stăpânea în devălmășie pășunile, luncile și pădrurile. Societatea daco-getică din secolele I î.e.n. - I e.n. cunoștea împrțirea în două clase principale: nobilimea (tarabostes, pileati) era clasa exploratoare iar masa oamenilor de rând (comati) forma clasa exploatată. Existau, firește, și sclavi, dar rolul lor în producție era redus, sclavia păstrându-și în perioada statului dac caracterul ei patriarhal. Societatea dacică și statul dac nu erau, deci, sclavagiste. Clasa dominantă nu era clasa stăpânilor de sclavi, ci aristocrația care stăpânea mari întinderi de pământ și mari turme de vite: principala clasă productivă din societatea daco-getică o constituiau nu sclavii, ci oamenii liberi nenobili, plugari și meșteșugari, vcare trăiau în obști. Cât despre stat, el nu este instrumentul clasei stăpânilor de sclavi (clasă care nu exista), ci al nobilimii, dându-i acesteia posibilitatea să-i exploateze pe oamenii liberi, dar săraci. Caracterul statului dac Apărut ca o formă de organizare politică a societății dacice, ca un instrument al clasei aristocratice dominante, statul dac era o monarhie cu un pronunțat caracter militar, în cadrul lui jucând un rol însemnat și preoțimea. Încă de la închegarea sa în timpul lui Burebista, statul dac era centralizat din punct de vedere politic, întreaga Dacie fiind supusă autorității regelui. Dar tânărul stat nu putea avea de la început un numeros aparat administrativ; din această cauză, în multe părți ale țării au fost păstrate vechile forme de organizare și de conducere: căpeteniile triburilor, magistrații cetăților grecești de la Pontul Euxin etc. Apartenența la statul lui Burebista a unor triburi periferice sau a orașelor de pe litoralul pontic trebuie să ne-o închipuim constând în plata unui tribut, renunțarea la o politică diferită de aceea a regelui și obligația de a-i furniza oșteni în vreme de război. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Civilizația dacică și societatea dacică în secolele I î.e.n. - I e.n. ### Statul dac sub conducerea lui Burebista Burebista Scinderea societății daco-getice în clase antagoniste duce la apariția statului, căci clasa dominantă, nobilimea, avea nevoie de un instrument care să-i asigure stăpânirea și posibilitatea de a-i exploata pe cei ce munceau. Statul dac se formează în interiorul arcului carpatic, având drept centru regiunea Munților Orăștiei (jud. Hunedoara). Spre sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului I, exista aici o puternică uniune de triburi, în jurul căreia s-au grupat și alte triburi intracarpatice, sub autoritatea lui Burebista, primul rege al statului dac. Statul dac sub conducerea lui Burebista Burebista urcă pe tronul statului Dac în jurul anului 82 î.e.n. Într-un răstimp relativ scurt, el reușește, ajutat fiind și de marele preot Deceneu, să unească toate triburile daco-getice, dinăuntrul și dinafara Carpaților, făurind un stat puternic. Această acțiune a fost încununată de succes deoarece unitatea politică era expresia unității etnice și lingvistice fundamentale a neamului geto-dac, precum și a unității sale de civilizație. Dintre toate neamurile tracice, numai daco-geții au ajuns să fie uniți într-un singur stat. Procesul de unificare a triburilor daco-getice sub autoritatea lui Burebista a fost favorizat și de anumite împrejurări externe. În adevăr, în prima jumătate a secolului I î.e.n. se conturau tot mai limpede două pericole care amenințau Dacia. Dinspre apus, triburile celtice din Slovacia de astăzi amenințau să coboare pe Dunăre și pe Tisa spre Transilvania. Dinspre sud se apropia tot mai mult primejdia romană, căci Roma stăpânea o mare parte din Peninsula Balcanică; prin anii 72-71 î.e.n., o armată romană calcă pentru prima oară pe pământul getic al Dobrogei. Aceste două pericole externe îi îndemnau pe daco-geți la unire, căci numai uniți s-ar fi putut împotrivi unei eventuale invazii. Dacă necesitatea unirii a fost înțeleasă de majoritatea triburilor daco-getice, au existat și căpetenii care nu voiau să renunțe la independența și privilegiile lor în favoarea puterii centrale de stat. Pe acestea Burebista a fost nevoit să le supună cu armele, impunându-și astfel autoritatea asupra Daciei întregi. În Munții Orăștiei, centrul statului său, Burebista construiește un grandios sistem de fortificații, completat mai târziu de urmașii săi. Politica externă a lui Burebista Pe plan extern, Burebista duce o politică activă și energică. Prin 60 sau 59 î.e.n., el zdrobește, într-o fulgerătoare campanie militară, triburile celtice care amenințau Dacia dinspre nord-vest, întorcându-se apoi împotriva primejdiei romane care amenința Dobrogea. După anul 55 î.e.n., Burebista cucerește litoralul pontic de la Olbia (la gurile Bugului) până la Apollonia (Bulgaria), conducându-și apoi oștile victorioase până la Munții Balcani. Stăpânirea asupra orașelor grecești de la Pontul Euxin a avut o mare însemnătate economică pentru statul dac. Pe la mijlocul secolului I î.e.n., stăpânirea lui Burebista se întindea de la Dunărea mijlocie și Marus (Morava, în Cehoslovacia), până la Olbia și Marea Neagră, din Carpații nordici până la Balcani. Pe drept cuvânt o inscripție grecească îl numește „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. După Strabo, oastea pe care o putea ridica Burebista, în caz de mobilizare generală, se ridica la 200.000 de oameni, o oaste foarte mare pentru acea vreme. În anul 48 î.e.n., Burebista se amestecă în războiul civil de la Roma între Cezar și Pompei. Regele dac nu se putea alia cu Cezar, care cu câțiva ani înainte cucerise Gallia și ale cărui planuri expansioniste erau bine cunoscute. Credincios politicii sale de apărare a independenței Daciei, Burebista îi făgăduiește ajutor lui Pompei, dobândind în schimb recunoașterea tuturor cuceririlor sale și a întinselor hotare ale statului dac. Ajutorul promis nu mai apucă să ajungă, căci Pompei e înfrânt și Cezar, devenind stăpân al statului roman, se pregătește să pornească război împotriva dacilor. Expediția nu mai are însă loc, Cezar fiind asasinat la Roma, de adversarii săi politici la 15 martie 44 î.e.n. Dacia de la Burebista la Decebal Moartea lui Cezar și izbucnirea la Roma a unor noi tulburări și războaie interne făceau ca primejdia romană să nu mai fie atât de amenințătoare. De această împrejurare profită o parte a aristocrației tribale geto-dace, nemulțumită de întărirea puterii centrale. Ea organizează un complot căruia îi cade victimă Burebista (44 î.e.n.). După moartea marelui rege, vasta lui stăpânire se destramă, o serie de regiuni desprinzându-se de statul centralizat. Acest stat nu dispare însă, ci se menține în Transilvania; pe tronul lui se succed o serie de regi, cei mai importanți fiind Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus și, în sfârșit, Decebal. Se cuvine subliniat faptul că primii doi urmași ai lui Burebista - Deceneu și Comosicus - sunt regi și mari preoți totodată. Dacă, în calitatea lor de regi, ei stăpâneau numai asupra unei părți din moștenirea lui Burebista, în calitatea lor de mari preoți ei își extindeau, ca și înainte, autoritatea asupra întregului neam daco-get. Aceasta înseamnă că o anumită unitate continuă să existe și că statul continuă să exercite o anumită autoritate asupra tuturor triburilor daco-getice. De altminteri, tendințele de reunificare politică a geto-dacilor se vor manifesta destul de curând; ele se vor desăvârși în preajma războaielor cu romanii de la sfârșitul secolului I e.n. Urmașii lui Burebista și celelalte căpetenii geto-dace continuă politica regelui de apărare a neatârnării împotriva primejdiei romane. În adevăr, perioada dintre moartea lui Burebista și urcarea pe tron a lui Decebal e marcată de frecvente ciocniri ale dacilor cu romanii. Dacia nord-dunăreană izbutește să-și păstreze independența, dar în timpul împăratului Augustus romanii cuceresc Dobrogea, punând-o la început sub protectoratul lor, iar apoi înglobând-o în provincia Moesia. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Statul dac sub conducerea lui Burebista ### Dacia și Daco-Geții Daco-Geții sunt creatorii și purtătorii culturilor arheologice ale epocii fierului pe teritoriul României, ramură nordică a neamurilor trace. Numiți de obicei geți în izvoarele grecești și daci în cele latine, daco-geții sunt, în realitate, unul și același popor. Cultura lor materială și spirituală, așa cum o pun în lumină descoperirile arheologice, este uimitor de unitară, mai ales în epoca Laténe, iar geograful antic Strabo afirmă limpede că dacii și geții vorbesc aceeași limbă. Limba daco-geților este un dialect al limbii traco-dace. Aceasta face parte din marea familie a limbilor indo-europene, și anume dintr-un grup al acestora care mai cuprinde limba sanscrită (a vechilor indieni), limba persană, limba scitică, limbile popoarelor baltice și limbile slave (din alt grup făceau parte limbile greacă, latină, celtică). În cursul secolelor, limba traco-dacică a dispărut și din ea s-au păstrat prea puține pentru a putea fi reconstituită. Totuși, izvoarele antice menționează câteva cuvinte dacice (în special nume de plante medicinale), precum și un mare număr de nume proprii: nume de persoane, de locuri și de râuri. Foarte important este faptul că un anumit număr de cuvinte din limba dacilor (circa 160) s-au păstrat până astăzi în limba română. Cuvinte ca: amurg, aprig, brad, brânză, copil, gorun, mal, mazăre, mânz, moș, prunc, țarină, viezure, zăr, zburda, zestre și altele ne-au rămas de la strămoșii noștri daco-geți. De asemenea, s-au păstrat o serie de nume de râuri: Maris (azi Mureș), Alutus (Olt), Samus (Someș), Crisius (Criș), Tibiscus (Timiș), Pyretus (Prut). Triburi daco-getice Faptul că în izvoarele antice s-au impus denumirile mai generale de daci sau geți n-a făcut să dispară numele de triburi, așa cum astăzi, alături de numele românilor, există și denumirile regionale de munteni, moldoveni, ardeleni, bănățeni etc. Cunoaștem o serie de triburi daco-getice, ca: appulii (în zona orașului Alba-Iulia), burii (pe malurile Oltului extracarpatic), carpii (în Moldova centrală), costobocii (în Moldova de nord și Maramureș), crobyzii și trizii (în Dobrogea). Aceste triburi stăpâneau un anumit teritoriu, având drept centru o așezare mai mare, întărită, al cărei nume conține adesea terminația „dava” (în limba dacică, dava înseamnă „așezare întărită”, „târg”). Izvoarele antice ne-au păstrat astfel de denumiri: Argedava (în Dobrogea de Nord), Buridava (Ocnița, jud. Vâlcea), Piroboridava (Poiana, jud. Galați), Tamasidava (Răcătău, jud. Bacău), Sucidava (Celei, jud. Olt) și altele. Natural, nu toate așezările daco-geților purtau nume în această terminație. Denumiri ca Sarmizegetusa, Drobeta, Napoca, Apulum etc. nu conțin terminația -dava. Triburile daco-getice se grupau în puternice uniuni de triburi sub comanda unei căpetenii militare, care în izvoarele antice poartă, de obicei, titlu de rege. Înfățișarea și portul geto-dacilor Dacii erau de statură potrivită, robuști, cu părul blond și ochii albaștrii; bărbații purtau plete și barbă, iar femeile își strângeau părul într-un coc la spate. Portul dacilor era, în general, asemănător cu acela al țăranilor români de la munte: cămăși lungi, ițari, cojoace și glugi pentru vreme rea. Căciulă purtau numai nobilii (tarabostes). Încălțau un fel de opinci de care, pentru mersul pe gheață și zăpadă, prindeau crampoane de fier. Femeile purtau cămașă cu mâneci, fustă, iar pe cap maramă. Țara dacilor Dacia, în înțelesul de vatră permanentă a poporului daco-get, corespunde, în linii mari, cu teritoriul locuit mai târziu de români. În anumite perioade istorice, dacii au depășit însă acest teritoriu, locuirea lor întinzându-se spre vest și nord-vest până la Dunărea mijlocie și Slovacia, spre sud până la Munții Haemus (Balcani), spre miazănoapte până în Carpații Păduroși, iar spre est până la gurile Bugului. Așezări și necropole geto-dace Cercetările arheologice au dus la descoperirea a numeroase așezări și a câtorva cimitire daco-getice din perioada Laténe, multe dintre ele avându-și începuturile încă în prima vârstă a fierului. La Piroboridava (în sudul Moldovei), Piscul Crăsani (pe Ialomița), Sf. Gheorghe, Morești și Mediaș (în Transilvania) s-au descoperit așezări mai mari sau mai mici, formate din bordeie și locuințe de suprafață. Unele dintre așezări sunt fortificate cu valuri de pământ, palisade și șanțuri. Inventarul așezărilor e bogat: el constă din unelte de fier, obiecte de bronz, podoabe de argint și o mare cantitate de ceramică: vase de diferite forme și mărimi, lucrate cu mâna sau la roata olarului, greutăți pentru războiul de țesut, prâsnele de fus și altele. În unele părți, ca la Zimnicea (pe Dunăre) și Murighiol (în Dobrogea), s-au găsit și cimitire; morții erau arși, iar cenușa îngropată în pământ, fiind de multe ori depusă într-un vas numit urnă; împreună cu cenușa se așezau, în urnă sau de-a dreptul în groapă, vase și anumite obiecte care aparțineau celui decedat. Pocal de argint, cu reprezentări zoomorfe, descoperit la Agighiol, datează din anul 400 î.e.n Așezările geto-dacice din această perioadă învederează o rapidă dezvoltare economică. Despre același lucru vorbește și emiterea monedei geto-dace de argint, care începe pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n. Imitată sau doar inspirată după monedele macedonene și grecești, moneda geto-dacă servea nevoilor mereu crescânde ale schimbului de mărfuri între triburile locale. Din istoria timpurie a daco-geților Primele știri istorice despre geto-daci ni le dă „părintele istoriei”, Herodot (sec. V î.e.n.). Relatând expediția lui Darius I împotriva sciților nord-pontici, el amintește și trecerea regelui persan prin Dobrogea, unde întâmpină rezistența geților, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Învinși, geții sunt obligați să-i însoțească pe perși în expediție și Herodot nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu ei, dar scurta lui relatare e suficientă pentru a contura tabloul existenței unei uniuni de triburi geto-dace în Dobrogea anului 514 î.e.n. Desigur, asemenea uniuni de triburi existeu și în alte regiuni ale Daciei. Pentru secolul al V-lea și pentru cea mai mare parte a secolului următor, știrile lipsesc aproape cu totul (știm numai că geții dobrogeni plăteau, în veacul al V-lea, tribut regelui tracilor odrisi). Abia în anul 339 î.e.n. îi regăsim pe geți opunându-se, în frunte cu o căpetenie rămasă anonimă, trecerii în Dobrogea a scitului Ateas. Victoria lui Filip al II-lea asupra acestuia aduce Dobrogea sub stăpânirea macedoneană. Patru ani mai târziu, în 335, Alexandru Macedon, pornit cu război asupra unui trib tracic sud-dunărean care refuza să-i recunoască autoritatea, întreprinde o expediție de o singură zi la nord de fluviu, împotriva geților din Oltenia sau Muntenia, cucerind și o cetățuie a lor. Dromichaites Pe la sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n., în Câmpia Munteană exista o puternică uniune de triburi geto-dace, condusă de Dromichaites. Avându-și centrul în zona râului Ordessos (Argeș), Dromichaites își exercita autoritatea asupra unui teritoriu mult mai vast, cuprinzând și câteva puncte de pe malul drept al Dunării, în Dobrogrea. Acestea sunt însă cucerite de Lisimah, regele macedonean al Traciei. Intenționând să ocupe și teritoriile nord-dunărene, Lisimah îl trimite, pe la anul 300 î.e.n. pe fiul său Agatocle împotriva lui Dromichaites. Căpetenia getă iese însă învingătoare din luptă, luându-l prizonier pe prinț. După câțiva ani, Dromichaites, dorind să stabilească relații pașnice cu Lisimah, îi eliberează fiul; departe de a prețui acest gest, regele Traciei iar personal comanda unei noi expediții împotriva geto-dacilor argeșeni (292 î.e.n.). Dromichaites îl înfrânge însă și pe Lisimah, luându-l prizonier și ducându-l la Helis, cetatea sa de scaun, a cărei așezare nu se cunoaște. Când luptătorii geți cer uciderea lui Lisimah, Dromichaites se împotrivește, arătându-le că numai eliberarea prizonierului poate aduce o pace trainică. Părerea lui Dromichaites se impune și Lisimah este eliberat în schimbul unei păci avantajoase pentru geto-daci, care recâștigă cetățile din dreapta Dunării. Înțelegerea e garantată prin căsătoria lui Dromichaites cu fiica lui Lisimah și prin ostaticii lăsați de acesta. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Dacia și Daco-Geții ### Epoca fierului în România Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpânesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. În jurul anului 800 î.e.n. metalurgia fierului ajunge și la triburile traco-daco-getice de pe teritoriul României, marcând începutul epocii fierului. Caracterizarea generală a epocii fierului Potrivit expreisie lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decât toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive. Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, târnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate. Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvârșire uneltele și armele de piatră. În avântul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia. Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lângă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor. Se petrece, ca urmare, cea de-a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda. Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărâmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să-și asigure traiul prin munca lor. În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpâne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pământul arabil ajunge în proprietatea privată. Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele. Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adâncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pământuri întinse, de turme de vite și de sclavi. Periodizarea epocii fierului Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr-o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.e.n., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.e.n. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale. Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vârste: prima vârstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vârstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.e.n., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare până la 106 e.n. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfârșit mai repede (circa 80 î.e.n.), odată cu formarea statului dac. Populația Daciei în epoca fierului Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.e.n., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam tracic. Aceasta înseamnă că încă în prima vârstă a fierului se produsese diviziunea tracilor în două mari ramuri: tracii propri-ziși (ramura sudică) și daco-geții (ramura nordică). Suntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în daco-geți pe creatorii șu purtătorii culturii hallstattiene pe teritoriul României. Alături de daco-geți, în unele regiuni ale țării pătrund, în diferite perioade, și populații străine: illiri (prin sec. VIII î.e.n. în Oltenia), sciți (pe la anul 600 î.e.n. în Transilvania), traci sudici (sec. V î.e.n. în Dobrogea), celți (pe la mijlocul sec. IV î.e.n. Transilvania), bastarni (mijlocul sec. III î.e.n. în Moldova). Toate aceste populații au sfârșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s-au topit. Principalele descoperiri din parima vârstă a fierului Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspândirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii. Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de când datează descoperirile de la Bârsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pământ. Obiecte scitice din metal descoperite în Transilvania Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stâncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice. Dintre descoperirile aparținând altor populații stabilite pe teritoriul Daciei merită amintite cimitirile scitice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania). Coif celtic de fier împodobit cu o pasăre de bronz (Muzeul de istorie al României) Întemeierea coloniilor grecești În cursul primei vârste a fierului se petrece un eveniment care va avea înrâuriri profunde asupra dezvoltării societății geto-dace: întemeierea unor colonii grecești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră). Cea dintâi colonie - Histria - a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi - orașul Tomis. Grecii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grâu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luând de la ei grâne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Grecia vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă. Histria Dezvoltarea orașelor grecești Treptat, orașele grecești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Grecia, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n.; comerțul său (cu populația geto-dacă în primul rând) este atât de viu, încât orașul bate monedă proprie de argint și de bronz. Exemplul Histriei e imitat, un veac mai târziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.e.n., atât din pricina împrejurărilor istorice, cât și din cauza înnisipării ieșirii din golful Since, economia Histriei decade, pe primul plan impunându-se colonia Callatis. În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sunt scrise într-o limbă greacă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s-au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu. Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității grecești, deși în această privință se pare că au suferit și o anumită influență autohtonă. Istoria politică a coloniilor grecești Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în grecește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.e.n.). Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației geto-dace, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sunt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, câteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.e.n., când histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva sciților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și-i supune pe geți. Alteori, geții și grecii sunt aliați, cum s-a întâmplat în anul 339 î.e.n., când se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scite Ateas. Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpânirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă - sub stăpânirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rânduri, dar fără succes, orașele grecești sub conducerea coloniei Callatis. După moartea lui Lisimah, coloniile grecești, independente dar mereu atacate de bastarni și de traci, sunt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor geto-dace și scite. În sfârșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pământul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile grecești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într-o veritabilă dependență față de puterea romană. Rolul coloniilor grecești în dezvoltarea societății geto-dace Trăind într-un strâns și continuu contact cu grecii, geto-dacii au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lângă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.e.n., s-au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux. Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspândite în aproape toată zona extracarpatică a României și geții încep să le imite. Treptat, ei au preluat de la greci roata olarului, metode perfecționate în metalurgie, folosirea monedei etc. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care-l ofereau, coloniile grecești au contribuit la grăbirea procesului de destrămare a comunei primitive în societatea geto-dacă. Caracterizarea celei de-a doua vârste a fierului În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a daco-geților. Acum ia un considerabil avânt metalurgia foerului; tot mai multe și mai variate sunt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sunt făurite și armele, iar vasele de lut sunt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avânt. O ocupație importantă rămâne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stâne dacice. Tot în cadrul culturii Laténe daco-geții încep să bată moneda proprie, inspirată de monedele macedonene și grecești. Pocesul de destrămare a comunei primitive se apropie de sfârșit: obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile daco-getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea daco-getică ajunge în această perioadă în pragul formării statului și chiar va trece acest prag. Începuturile perioadei Laténe Trecerea de la prima la cea de-a doua vârstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea geto0dacă. Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul țării noastre; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.e.n. Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s-a făcut simțită mai ales influența coloniilor grecești și a tracilor sud-dunăreni. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul celtic. Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.e.n.; o așezare celtică s-a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fântânele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu dacii. Celții aduc cu ei procedee perfecționate de prelucrare a fierului și de confecționare a vaselor de lut ars (roata olarului), care sunt preluate de daci. Conviețuind cu autohtonii, celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.e.n). Periodizarea culturii Laténe Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de-a doua vârste a fierului, durează de la anul 300 î.e.n până la 106 e.n., anul cuceririi Daciei de către romani. Privită sub aspect social-economic și politic, ca etapă finală a comunei primitive, perioada Laténe durează însă numai până la începutul sec I î.e.n., când în Dacia se formează societatea împărțită în clase și ia naștere statului lui Burebista. Dacia și marile civilizații ale antichității Dacia a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, o țară deschisă celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Daco-geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor persoane, prelucând de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitând, în același timp, o influență asupra lor. Influențe persane și scitice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspândite în lumea traco-getică în sec. IV î.e.n. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lângă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova). Pe de altă parte însă, sciții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, până la urmă, au fost asimilați. Același lucru s-a întâmplat și cu celții, care adoptă ritul de înmormântare al autohtonilor daci - incinerați. Gustul autohton se răsfrânge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geto-dacilor. Mai târziu, dacii sunt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rândul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților de neam iranic. Daco-geții s-au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor popoare, dar nu s-au mulțumit să le imite, ci le-au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu marile civilizații ale antichității (persană, grecească, romană etc.) a îmbogățit civilizația daco-getică, dar fără a-i răpi originalitatea. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în România ### Epoca bronzului în România Diferite tipuri de topoare de bronz descoperite în Transilvania Epoca Bronzului în România este împărțită în Epoca bronzului timpuriu (circa 3.500-2.200 î.Hr.), Epoca bronzului mijlociu (circa 2.200 - 1.600/1.500 î.Hr.) și Epoca bronzului târziu (circa 1.600/1.500 - 1.100 î.Hr.) Populația din Epoca bronzului în România Din amestecul triburilor locale cu triburile păstorești venite la noi dinspre est și nord-est se naște acum o populație nouă, vorbind o limbă indo-europeană. În cursul epocii bronzului, din această populație se vor diferenția popoarele pomenite de izvoarele antice ca locuind în partea sud-estică a continentului european: ilirii în vestul Peninsulei Balcanice și tracii în răsăritul acesteia, adică în spațiul carpato-danubiano-balcanic. România face parte din vasta arie geografică locuită în vechime de neamurile tracice, despre care Herodot spunea că sunt cele mai numeroase după indieni. Tracii sunt aceia care creează în România înfloritoarea civilizație a epocii Bronzului; așadar, în creatorii și purtătorii acestei epoci trebuie să-i vedem pe cei mai îndepărtați strămoși direcți ai poporului nostru. Dezvoltarea forțelor de producție Avantajele pe care le oferea folosirea bronzului erau considerabile și principalele unelte (topoare, seceri) și arme (pumnale, săbii, topoare de luptă, vârfuri de lănci și de săgeți) sunt făurite din noul aliaj. Dar bronzul era un material destul de rar, căci, zăcămintele de cupru nativ se epuizau repede, iar cele de cositor și de plumb erau rare în toată Europa; acesta este motivul pentru care uneltele de piatră continuă să fie confecționate și folosite până târziu în epoca bronzului, cu toate că productivitatea uneltelor de metal era mai mare. Apariția uneltelor perfecționate de bronz nu reprezintă însă unicul progres în domeniul forțelor de producție. Plugul de lemn tras de vite permite practicarea agriculturii pe suprafețe mai întinse, defrișate în prealabil cu ajutorul focului și al topoarelor de bronz; acestea servesc și la o prelucrare mai rapidă a lemnului, iar carele trase de vite înlesnesc transporturile. Păstoritul ocupă un loc însemnat în viața economică, fiind ocupația principală a unor triburi, în timp ce altele se îndeletnicesc mai ales cu agricultura. Această primă mare diviziune socială a muncii între triburile de agricultori și cele de păstori dă inpuls schimbului, care se practica și în epocile anterioare, dar sporadic; acum produsele animale ale păstorilor sunt regulat schimbate pe produsele agricole ale triburilor de plugari. Pentru epoca bronzului s-a putut documenta chiar existența unor legături de schimb cu regiuni îndepărtate; săbii miceniene de bronz au fost descoperite în diferite puncte ale României, în special în Transilvania, iar mărgele de chilimbar de la Marea Baltică au fost găsite în mormintele aparținând epocii bronzului de la Sărata Monteoru (jud. Buzău). Pe de altă parte, obiecte de bronz făurite în ținuturile noastre au ajuns până în Germania și Danemarca. În epoca bronzului se dezvoltă și meșteșugurile casnice: torsul, țesutul, prelucrarea osului, a lemnului, a pieilor, olăritul etc. Ceramica, grosolană la început, devine cu timpul de bună calitate și de o mare frumusețe a formelor și a ornamentației. În fruntea tuturor îndeletnicirilor meșteșugărești se situează metalurgia, care cere numeroase cunoștințe tehnice; faurii au rol important în sânul comunităților vremii, bucurându-se și de un anumit prestigiu. Alături de metalurgia bronzului înflorește și prelucrarea aurului. Organizarea social-politică Comunitățile omenești erau organizate pe temeiul patriarhatului. Gințile și triburile își socotesc rudenia pe linie paternă (după tată), iar familia patriarhală, compusă din mai multe generații dezcinzând dintr-un strămoș comun, devine celula economică fundamentală a societății; ea muncește un lot primit din pământul obștesc și e stăpână pe roadele muncii sale; de asemenea, familia patriarhală stăpânește uneltele pe care le întrebuințează și e proprietara vitelor pe care le crește. În felul acesta, alături de vechea proprietate colectivă apare și proprietatea privată, care va duce treptat la diferențe de avere între familiile din același trib; din masa membrilor triburilor începe să se desprindă o pătură mai bogată și mai influentă - aristocrația. Nobilimea tribală e războinică pentru că acum ciocnirile dintre triburi devin frecvente; dorința de a stăpâni un teritoriu fertil, de a pune mâna pe turmele de vite, pe rezervele de hrană sau de metal ale altui trib - iată tot atâtea motive de ciocniri armate. Pentru a-și spori puterea, triburile înrudite se coalizează în vaste uniuni tribale, conduse de șefi militari. Deoarece egalitatea formală între membrii triburilor mai persistă, adunarea bărbaților înarmați având dreptul să hotărască în chestiunile cele mai importante, această formă de organizare a primit numele de democrație militară. Tot mai mult însă aristocrația își impune voința asupra membrilor de rând ai triburilor, ceea ce face din democrația militară o treaptă de dezvoltare premergătoare apariției statului. Ceramică din epoca bronzului Productivitatea sporită a muncii permite ca un om să producă mai mult decât consumă el însuși; apare, în felul acesta, posibilitatea exploatării omului de către om și, de aceea, prizonierii de război sunt înrobiți și puși să muncească. Apare, așadar, sclavia patriarhală, numită astfel și pentru că se naște în perioada patriarhatului, dar și pentru că sclavii erau puțin numeroși și nu jucau un rol prea însemnat în producție; ei erau socotiți ca membri inferiori ai familiilor, patriarhale. Toate aceste fenomene - proprietatea privată, formarea aristocrației tribale, apariția sclaviei patriarhale - constituie semne ale destrămării comunei primitive și prevestesc formarea claselor sociale și a statului. Viața spirituală a societății continuă să fie dominată de credințe religioase, izvorâte din neputință de a explica rațional fenomenele naturale și sociale; aceste credințe oglindesc însă și transformările prin care a trecut societatea omenească. Vechile culte neolitice și eneolitice ale fecundității nu dispar, dar își pierd din importanță; locul lor este luat tot mai mult de adorarea forțelor naturii, în primul rând de cultul soarelui. Pe la mijlocul epocii bronzului se trece de la ritul înhumării morților la acela al incinerării (arderii) lor, fenomen care oglindește, fără îndoială, și anumite schimbări în credințele despre viața de apoi. În artă, ornamentele pictate din eneolitic sunt înlocuite, în ceramica epocii bronzului, prin motive geometrice incizate sau încrustate în pasta vaselor. Ornamente geometrice (vârtejuri de spirale, motive în stea se găsesc și pe obiectele de metal, în special pe arme, brățări, pe foi subțiri de bronz care acopereau brâiele late de piele. Reprezentările realiste (figuri de oameni) sunt mult mai rare; în genere, ele nu mai au neapărat un caracter magico-religios, ci oglindesc dezvoltarea simțului estetic. Principalele culturi ale epocii bronzului La început, așezările acestei epoci sunt modeste, iar obiectele de bronz sunt încă rare. Metalurgia bronzului ia avânt în culturile Monteoru (Muntenia), Periam-Pecica (Banat și sudul Crișanei), Otomani (Crișana), Sighișoara (Transilvania), cu o ceramică bogată și variată și cu felurite unelte și arme de metal. Către sfârșitul mileniului al II-lea î.e.n se accentuează importanța păstoritului datorită pătrunderii culturii Noua (numele se trage de la un cartier al Brașovului) din stepele răsăritene. Frecventele ciocniri dintre triburi fac să se înmulțească așezările fortificate, servind drept refugiu nu numai oamenilor, ci și turmelor de vite: Coldău (jud. Cluj), Mediaș (jud. Sibiu), Sighetul Marmației (jud. Maramureș). Cea mai mare înflorire a metalurgiei se constată în perioada de sfârșit a epocii bronzului, care face trecerea spre epoca fierului. S-au descoperit, mai cu seamă în Transilvania, peste 250 de depozite de obiecte de bronz, unele dintre ele - Uioara (azi Ocna-Mureș, jud. Alba), Șpălnaca (jud. Alba), Gușterița (cartier al Sibiului) - constituind rezervele de materie primă ale unor ateliere metalurgice (depozitul de la Uioara, de pildă, cântărea peste o tonă și cuprindea peste 500 de piese). Grăitor pentru dezvoltarea metalurgiei este faptul că produsele atelierelor transilvănene ajung acum până la ținuturile îndepărtate. Din aceeași vreme datează și tezaure de obiecte de aur, cum este cel descoperit la Hinova (jud. Mehedinți). Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca bronzului în România ### Epoca de piatră pe teritoriul României Sursă imagine: wikimedia Epoca de piatră pe teritoriul României a debutat acum aproximativ 600.000 de ani, de când datează cele mai vechi unelte de piatră cioplită. Dar descoperirile de la Bugiulești (în Oltenia) a unor oase de animale sparte intenționat a făcut să se creadă că ființe făuritoare de unelte au existat aici încă acum două milioane de ani. Epoca de piatră pe teritoriul României este împărțită în trei perioade: paleoliticul mezoliticul neoliticul Paleoliticul (600.000-10.000 î.Hr) Dezvoltarea societății omenești în epoca paleoliticului are loc în condiții mult deosebite de cele de astăzi, datorită glaciațiunilor (perioada de accentuată răcire a climei). Oamenii sunt obligați să locuiască în peșteri și numai în anumite perioade, mai calde, ei se așează temporar în adăposturi de sub stânci sau pe terasele râurilor. Primele unelte de piatră sigur cioplite de mâna omului, vechi de circa 600.000 de ani, au fost descoperite la noi pe valea Dârjovului (jud. Olt) și la Racovița (jud. Sibiu); ele sunt simpli bolovani de râu ciopliți la unul din capete pentru a se obține un vârf ascuțit sau o muche tăioasă; aceste unelte se încadrează în așa-numita cultură de prund. În arheologie, prin „cultură” se înțelege un complex de vestigii ale vieții materiale și spirituale a omului: așezări, locuințe și alte construcții, unelte, arme, vase de lut ars, podoabe și obiecte de uz practic, rituri și ritualuri religioase sau funerare etc. Numele culturilor se dau fie după localitatea unde au fost făcute primele descoperiri (ori descoperirile mai importante), fie după anumite trăsături caracteristici. De exemplu, cultura de prund se cheamă astfel pentru că uneltele sunt bolovani de râu ciopliți sumar. Pe valea Dârjovului s-au mai descoperit toporașe de mână care puteau fi mânuite fără ajutorul vreunei cozi de lemn, iar de la Ripiceni, în Moldova, ca și din alte părți, provin unelte formate din așchii cioplite. Fazele următoare ale paleoliticului sunt mult mai bine cunoscute. Așezările peșteri (Ohaba-Ponor în Transilvania, Baia de Fier în Oltenia) sau de pe terasele înalte ale râurilor (Ripiceni-Izvor, pe Prut) au furnizat nu numai unelte - vârfuri, cuțite, răzuitoare -, ci și cele dintâi oase umane. De la sfârșitul epocii paleolitice se semnalează descoperiri numeroase și variate, făcute pe Ceahlău, în peștera de la Ripiceni și în peștera Cioclovina din ținutul Hunedoarei: vârfuri de suliță, dăltițe, răzuitoare, lame de diferite forme și întrebuințări. Toate aceste descoperiri demonstrează că uneltele devin, treptat, mai numeroase și mai bine executate, mai bine adaptate diferitelor munci. Omul ajunge să dispună de unelte și arme specializate de piatră și de os: sulițe pentru vânătoare, cuțite, răzuitoare, harpune de pescuit, străpungătoare și ace etc., la care se adaugă, firește, diferite unelte de lemn. Acestea reprezintă un mare progres, deși omul nu ajunge încă să-și producă singur hrana, ci și-o ia din natură prin vânătoare, pescuit și cules. Paralel, omul învață mai întâi să folosească focul din natură, iar apoi să-l producă. În lupta cu natura și procesul muncii, omul se dezvoltă și din punct de vedere fizic. Unelte paleolitice Cele dintâi ființe făuritoare au dispărut încă acum 3 sau 4 milioane de ani, în Africa. Ele erau însă puțin dezvoltate: deși umblau în două picioare, aveau un creier relativ redus. De aceea savanții le-au dat numele de hominizi sau oameni-maimuță. Cu timpul, luptând pentru a supraviețui și învățând să-și confecționeze unelte tot mai variate și mai perfecționate din piatră cioplită, hominizii au evoluat și s-au transformat: au apărut tipuri noi, superioare, dintre care cele mai importante au fost omul de Neanderthal și homo sapiens („omul inteligent”). Acesta din urmă, asemănător oamenilor de azi, este caracteristic pentru ultima parte a epocii paleolitice. Societatea umană se dezvoltă de la ceata primitivă la ginți și triburi. În decursul mileniilor, gândirea omului progresează și ea. La început, omul nu făcea nici o deosebire între el însuși și natura înconjurătoare, considerându-se din instinct ca o parte componentă a ei. Treptat oamenii ajung la conștiința propriei lor umanități, socotindu-se deosebiți de natură; ei încep acum să încerce a explica fenomenele naturale, dar experiența și cunoștințele reduse nu le permiteau o înțelegere rațională și o explicare exactă a acestor fenomene. În asemenea condiții, oamenii ajung să creadă în existența unor forțe supranaturale (demoni, zeități etc.) pe care caută să și le facă binevoitoare prin diferite acțiuni magice, ceremonii, ritualuri, jertfe: apare, în aceeași vreme, o credință naivă în viața de dincolo de mormânt, oglindită în grija cu care oamenii încep să-și îngroape morții. De credințele magico-religioase se leagă și manifestările artei paleolitice, de pildă minunatele desene realiste de animale, scene de vânătoare etc. care împodobesc pereții unor peșteri din Franța, Spania, Africa de Nord. În România, asemenea picturi rupestre (picturi pe stâncă) datând din această epocă nu s-au găsit deocamdată, dar cercetările au început să dea la iveală vestigii ale artei paleolitice, dintre care amintim figurina urmană cioplită în piatră de la Lapoș (jud. Prahova). Mezoliticul (10.000 - 4.500 î.e.n) Principalele progrese realizate de om în această perioadă relativ scurtă sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coadă de lemn care ușurează mântuirea, a bărcii scobite dintr-un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a porcului. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii, pentru mezolitic fiind caracteristice uneltele de foarte mici dimensiuni (microlite); în general, mai multe asemenea unelte se fixau, pentru a putea fi folosite, într-o ramă de lemn. Pe teritoriul țării noastre, uneltele microlitice au fost descoperite pe Ceahlău, la Băile Herculane (jud. Caraș-Severin), la Ripiceni și la Lapoșu. Neoliticul (4.500 - 2.500 î.e.n.) Epocă de mari progrese în istoria omenirii, neoliticul e caracterizat, în primul rând, prin apariția noii tehnici de șlefuire a pietrei. Mai mult, către mijlocul epocii neolitice omul născocește și procedee de perforare a pietrei; topoarele vor fi acum șlefuite, perforate și fixate în cozi de lemn, ceea ce le sporește productivitatea. Fiind însă munci destul de grele și de migăloase, șlefuirea și perforarea nu se folosesc în toate cazurile, uneltele cioplite continuând să existe și în epoca neolitică. În neolitic apar, pe lângă meșteșugul mai vechi al împletitului existent încă în paleolitic, meșteșuguri casnice noi: torsul, țesutul și olăritul. Oamenii învață să modeleze cu mâna vase de lut, pe care le usucă la soare și le ard, la început în gropi deschise, dar mai târziu în adevărate cuptoare. Vasele de lut se produc în cantități uriașe; ele au o mare însemnătate, căci permit omului să-și pregătească o parte din hrană prin fierbere și să păstreze în condiții mai bune proviziile vegetale și animale. Din ceramică se mai confecționează greutăți pentru război și țesut și pentru plasele de pescuit, prâsnele de fus, statuete etc. Progresul cel mai important realizat în epoca nouă a pietrei constă, fără îndoială, în faptul că omul se transformă din culegător și vânător în producător de hrană. În adevăr, el domesticește acum aproape toate animalele cunoscute azi ca atare și învață să cultive plantele comestibile și textile, lucrând pământul cu ajutorul săpăligilor din corn de animal (cultivate primitivă, grădinărit). Aceste două cuceriri reduc simțitor dependența omului față de capriciile naturii, îi permit să acumuleze rezerve de hrană și, deci, contribuie la sporirea populației și la progresul general al societății. Organizarea socială Deși uneltele perfecționate sporesc considerabil productivitatea muncii în comparație cu paleoliticul și cu mezoliticul, în producție continuă să dăinuiască necesitatea unirii eforturilor unor colective mari. Mijloacele de producție - și în primul rând pământul - aparțin întregii obști, iar cultivarea plantelor și creșterea animalelor se fac în comun. Această situație contribuie la întărirea organizării gentilice, care tocmai acum ajunge la cea mai mare înflorire. Ginta matriliniară este celula economică fundamentală a societății, iar tribul reprezintă un colectiv uman numeros și bine închegat, care stăpânește un anumit teritoriu. Munca femeilor, care se ocupă de cultivarea plantelor, de tors, țesut și olărit, dobândește o importanță considerabilă în viața comunităților umane; de aceea, femeia ocupă în societatea neolitică o poziție deosebită, bucurându-se de mare cinste. Adeseori, femeile dețin în gintă și în trib o situație predominantă, ceea ce a adus neoliticul și numele de epoca matriarhatului (de la cuvintele: latinesc mater = mamă și grecesc ache = autoritate, putere). Așezările neolitice Produsele realizate transformă în mod radical viața oamenilor în epoca neolitică. Comunitățile umane nu mai cutreieră teritorii întinse în căutare de vânat sau de plante sălbatice comestibile, ci se așază statornic, îndeletnicindu-se cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Deși unele peșteri continuă să servească drept locuințe, oamenii se stabilesc mai ales de-a lungul văilor fertile ale râurilor, pe terase, locuind în bordeie sau chiar făcându-și case cu scheletul de lemn și cu pereții împletiți din nuiele și lipiți cu lut. Vatra de foc e nelipsită din locuințele neolitice. Cultura spirituală a oamenilor este strâns legată de noile realități economice. În așezări sunt foarte frecvente statuetele de lut ars sau de piatră, îmfățișând femei - imagini ale unor divinități ale fecundității și fertilității - și animale; aceste credințe și culte sunt în legătură cu cultivarea plantelor și cu creșterea animalelor. Nu lipsesc nici statuete masculine; au devenit faimoase cele două statuete de lut ars (una masculină, căreia arheologii i-au dat numele de „Gânditorul”, cealaltă feminină) descoperite la Cernavodă și aparținând culturii Hamangia. Splendid este și grupul statuar de lut, numit după locul descoperirii, „Hora de la Frumușica”; el aparține culturii Cucuteni-Ariușd și înfățișează un grup de femei prinse într-un dans. Statuetă din lut cunoscută sub numele „Zeița de la Vidra”, personifica cultul fecundității (artă neolitică) Cultul morților (al strămoșilor) este atestat pentru prima dată în România în epoca neolitică. Morții sunt îngropați ghemuiți și legați în această poziție, obicei explicat prin teama superstițioasă că morții ar mai putea reveni printr cei vii. Cel mai mare cimitir cunoscut la noi din această epocă a fost săpat la Cernica, în apropierea Bucureștilor; recent un alt cimitir neolitic a fost descoperit la Iclod (jud. Cluj). Statuete de lut de la Cernavodă (Cultura Hamangia) Perioada de trecere spre epoca bronzului (1.900 - 1.700 î.e.n) Încă din eneolitic, în așezările culturilor Cucuteni-Ariușd și Gumelnița încep să apară vestigii ale unei populații străine: vase mai grosolane, ornamente prin impresiuni făcute în lutul moale cu un șnur sau cu pieptenele. Ceva mai târziu își fac apariția, în diverse puncte ale teritoriului României, morminte și cimitire de înhumație, în care scheletele sunt presărate cu o substanță minerală roșie (ocru), simbolizând probabil sângele. Toate acestea sunt semne ale pătrunderii dinspre stepele din nordul Mării Negre (stepele nord-pontice) ale unei populații noi, deosebită de autohtoni (băștinași). Ea face parte, după părerea specialiștilor, din marea familie a popoarelor indo-europene și se îndeletnicește mai ales cu păstoritul. Treptat, noii-veniți, din ce în ce mai numeroși, își impun cultura lor materială și spirituală și-i asimilează pe băștinași. Specialiștii numesc acest fenomen procesul de indo-europenizare a ținuturilor noastre, ceea ce înseamnă că locuitorii lor au ajuns să vorbească o limbă indo-europeană primitivă, încă nediferențiată. În urma unui îndelungat proces de diferențiere, din această populație indo-europeană, răspândită pe o arie geografică vastă din sud-estul Europei, au luat naștere popoarele atestate de izvoarele antice: grecii, ilirii și tracii. În sândul numerosului neam tracic, procesul de diferențiere a continuat, dând naștere tracilor propriu-ziși și daco-geților. Întrucât formarea daco-geților, ca ramură distinctă a marelui neam tracic, se petrecea în spațiul carpato-danubiano-pontic, se poate spune că daco-geții sunt autohtoni pe teritoriul României. Paralel cu acest proces au loc și modificări importante în viața și structura societății. Cultivarea plantelor cu săpăliga, așa cum se practica în neolitic și eneolitic, nu putea asigura o creștere prea mare a producției; pentru aceasta era nevoie de o agricultură practicată de suprafețe mai întinse, cu ajutorul plugului tras de vite. Plugurile primitive, făcute din lemn și având brăzdatul de piatră sau de corn de cerb, sunt semnalate încă din neolitic și eneolitic, dar vor fi pe larg folosite abia în epoca următoare. Folosirea plugului și creșterea vitelor în turme mari (la unele triburi această ocupație devineprecumpănitoare) fac să sporească însemnătatea muncii bărbatului și să scadă importanța rolului femeii în producție. Femeia începe să-și piardă poziția avută până acum în cadrul societății, iar locul ginților matriliniare îl iau, treptat, gințile și marile familii patriarhale, întemeiate pe poligamie (un singur bărbat avea mai multe soții); în cadrul lor descendența și rudenia se socotesc pe linia paternă, iar bărbatul cel mai în vârstă era considerat stăpânul absolut al familiei. Legată strâns de cultivarea primitivă a plantelor, societatea eneolitică decade, fapt oglindit arheologic în așezări. Procesul de destrămare a societății gentilice matriliniare e grăbit de pătrunderea pe teritoriul României a triburilor păstorești din ținuturile nord-pontice, la care domneau rânduielile patriarhale. Peioada de tranziție spre epoca bronzului, perioadă zisă și „a aramei”, este o vreme frământată, caracterizată prin mari mișcări de triburi. Creșterea vitelor devine, pentru un timp, ocupația de căoetenie. Vechile culturi eneolitice dispar, lăsând locul altora, noi; cea mai caracteristică și mai răspândită pe teritoriul României este cultura Coțofeni, numită astfel după o localitate din Oltenia. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca de piatră pe teritoriul României ### Epoca străveche (preistoria) Epoca străveche (preistoria) Epoca străveche (preistoria) sau a societății primitive este cea mai îndelungată epocă din istoria omenirii, durata ei întrecând de sute de ori aceea a tuturor celorlalte epoci luate împreună. Ea începe odată cu apariția omului și se încheie cu împărțirea societății în clase antagoniste și cu formarea statului. Deoarece pentru cea mai mare parte a acestei epoci izvoarele istorice scrise lipsesc, ea mai este numită, în lucrările de specialitate, și preistorie. Progresul societății omenești a fost extrem de lent în prima parte a epocii străvechi. De la apariția lor pe pământ, oamenii au avut nevoie de peste două milioane de ani pentru a trece de la o economie bazată pe cules, vânătoare și pescuit, la cultivarea plantelor și domesticirea animalelor. În tot acest răstimp, omul n-a folosit decât unelte de piatră cioplită, de lemn și de os. Caracteristicile societății primitive De la început, din pricina slăbiciunii lor fizice în comparație cu unele animale și din cauza caracterului rudimentar al uneltelor, oamenii au fost obligați să trăiască în grupuri și să-și câștige hrana prin eforturi colective. Câtă vreme ei își însușeau numai produsele naturii, culegând fructe, ierburi și rădăcini, vânând și pescuind, nu putea fi vorba de existența proprietății private: hrana se dobândea în comun și se împărțea între toți membrii comunității. Dar și mai târziu, când oamenii încep să cultive pământul și să crească animale, principalele mijloace de producție - în primul rând pământul arabil, pășunile și pădurile - rămân proprietatea comună (obștească). De aici și numele de comună primitivă dat modului de organizare socială din această epocă. Absența proprietății private și necesitatea ca oamenii să-și unească eforturile în vederea agonisirii traiului au făcut ca exploatarea omului de către om să fie necunoscută și ca relațiile de producție să fie relații de colaborare și întrajutorare. Proprietatea obștească și relațiile de colaborare și ajutor reciproc între membrii comunităților umane constituie principalele trăsături caracteristice ale orânduirii comunei primitive. Desigur, în cursul unei epoci atât de îndelungate formele de organizare a societății au progresat, devenind din ce în ce mai complexe. Primele comunități erau foarte puțin organizate: oamenii trăiau în cete (hoarde), asemenea anumitor specii de animale. Treptat, se naște ideea de rudenie; un grup de oameni înrudiți formează acum o gintă, iar din unirea a două sau mai multe ginți ia naștere tribul. Existența căsătoriei pe grupe (un grup întreg de bărbați erau soții unui grup de femei) făcea ca dintre părinți numai mama să fie cunoscută cu siguranță; în mod firesc, rudenia se socotea în linia feminină, după mamă, ginta fiind deci matriliniară sau maternă. Abia mult mai târziu, când rolul bărbatului în producție devine precumpănitor și când căsătoria pe grupe nu se mai practică, rudenia începe să se socotească pe linie paternă: este epoca patriarhatului (de la cuvintele pater = tată și arche = autoritate, putere) și a ginții patriarhale. Periodizarea epocii străvechii (preistorice) Lipsa izvoarelor scrise face ca epoca străveche să ne fie cunoscută aproape numai datorită izvoarelor arheologice; este motivul pentru care tocmai aceste izvoare stau la baza periodizării istoriei societății primitive. Principalul criteriu folosit pentru periodizare îl constituie materiile prime care au servit la confecționarea uneltelor și progresele tehnicii de făurire a acestora. Timp îndelungat, tehnica făuririi uneltelor a constat în cioplirea unei pietre prin lovituri aplicate cu alta. De la acest străvechi procedeu se trage și numele primei epoci din istoria omenirii: paleoliticul (în grecește palaios = vechi și lithos = piatră), epoca veche a pietrei. Urmează o epocă relativ scurtă, mezoliticul sau epoca mijlocie a pietrei (în grecește mesos = mijlociu), care face trecerea spre epoca nouă a pietrei - neoliticul (în grecește neos = nou). Această epocă își datorează numele apariției unei tehnici mai avansate de prelucrare a pietrei: șlefuirea, cu ajutorul căreia se realizează unelte mai productive. Încă din neolitic oamenii învață să prelucreze metalul și anume cuprul (arama). Când obiectele de cupru se înmulțesc și apar chiar unelte din acest metal, care se folosesc alături de uneltele de piatră, societatea omenească pășește într-o epocă nouă: eneoliticul (în latinește aeneus = de aramă), urmată de o scurtă perioadă de trecere spre epoca propriu-zisă a metalelor. Aceasta cuprinde epoca bronzului și epoca fierului, ultima împărțită, la rândul ei, în două trepte: prima vârstă a fierului și a doua vârstă a fierului; aceasta din urmă încheie istoria societății (comunei) primitive. Specialiștii au reușit să stabilească și durata aproximativă, în ani, a diferitelor epoci și perioade ale istoriei străvechi. Periodizarea arheologică expusă mai sus are meritul de a înfățișa progresul uneltelor, elementul cel mai dinamic al dezvoltării societății. Dar ea prezintă neajunsul de a nu spune nimic despre modul de organizare a societății, despre relațiile dintre oameni. S-a simțit, de aceea, nevoia alcătuirii unei periodizări social-economice, care să oglindească tocmai dezvoltarea acestor relații. Din acest punct de vedere, cea dintâi perioadă din istoria omenirii este aceea a cetei primitive, care corespunde cu începuturile paleoliticului. Apoi se formează gințile și triburile, adică ia naștere comuna primitivă propriu-zisă, caracterizată prin gințile matriliniare; ea dăinuie în tot restul epocii pietrei. Odată cu epoca metalelor, ginta matriliniară va fi înlocuită de ginta patriarhală. În cadrul patriarhatului începe destrămarea relațiilor de comună primitivă și, către sfârșitul epocii fierului, se vor forma clasele sociale antagoniste și va lua naștere statul. Periodizarea arheologică și periodizarea social-economică se întregesc una pe alta. Pentru înțelegerea epocii străvechi din istoria omenirii este nevoie ca amândouă să fie bine cunoscute. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca străveche (preistoria) ### Solurile României Solurile României sunt repartizate pe zone ca urmare a faptului ca atât clima cât și vegetația sunt dispuse în zone mari, suprapuse peste cele de relief. Deosebim astfel patru mari zone pentru solurile României: soluri de stepă, de silvostepă, soluri de pădure și soluri alpine. Răspândirea lor coincide în cea mai mare parte cu zonele de vegetație. Solurile României pe zone 1. Zona solurilor de stepă cuprinde cele mai fertile soluri de la noi, numite cernoziomuri, cu diverse varietăți: cernoziom negru propriu-zis, castaniu și ciocolatiu. Aceste soluri se întâlnesc în Câmpia de Vest, Câmpia Română, în Podișul Moldovei (Câmpia Jijiei), Câmpia Transilvaniei și Dobrogea. În aceste regiuni se cultivă multe plante: grâu, porumb, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui ș.a. 2. Zona solurilor de silvostepă este formată din așa-numitele cernoziomuri spălate (levigate). Și aceste soluri au fertilitate ridicată. Ele au răspândirea mai mare în Dobrogea, Bărăgan, sudul Câmpiei Române și în sudul Moldovei. Toate aceste tipuri de soluri din zonele de stepă și silvostepă se numesc molisoluri. 3. Zona solurilor de pădure este cea mai întinsă și cuprinde munții, dealurile și chiar o parte din câmpii. Dintre varietățile de soluri ale acestei zone, deosebim solurile brun-roșcate de pădure (argiluvisoluri), care se găsesc în etajul stejarului. Ele sunt destul de fertile, bune în special pentru culturile de pomi fructiferi și viță-de-vie. În etajul pădurilor de fag apar solurile brune de pădure (cambisoluri), mai puțin fertile, deoarece sunt mai sărace în substanțe hrănitoare. Ele sunt indicate pentru culturile de pomi fructiferi. Foarte răspândite în pădurile României, dar mai ales în cele de fag și rășinoase, sunt solurile podzolice (spodosoluri). Acestea sunt puțin fertile, dar prin adăugarea de îngrășăminte pot da recolte bune. 4. Zona solurilor alpine se întâlnește în cuprinsul pajiștilor alpine, în munții înalți. Ele sunt prielnice pentru culturile agricole. 5. Pe lângă solurile amintite mai sus există și altele, cu o răspândire mai limitată. Astfel sunt solurile sărăturoase (în Câmpia Română, în Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Jijiei, pe țărmul Mării Negre etc.), apoi solurile nisipoase (în sudul Olteniei) și solurile aluvionare de luncă. Cele sărăturoase și nisipoase au un grad mai scăzut de fertilitate. Ele sunt în bună măsură valorificate astăzi, prin măsuri agrotehnice speciale. Cele aluvionare de luncă sunt foarte indicate pentru culturi de cereale și în special pentru culturile de legume și zarzavaturi. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Solurile României ### Fauna României Fauna României - generalități Fauna României este una variată. Animalele sunt răspândite în strânsă legătură cu zonele de vegetație. 1. În zona stepei și silvostepei sunt caracteristice unele rozătoare, ca: șoarecele de câmp, hârciogul, popândăul, iepurele etc. Tot în stepe, se întâlnesc păsări, ca de exemplu: prepelița, vulturul pleșuv de stepă, potârnichea și, mai rar, dropia. În apele curgătoare din câmpie crește bibanul, șalăul și alți pești. 2. Zona păduroasă are o faună bogată în specii. Astfel, în pădurile de stejar și fag trăiesc: lupul, iepurele, pisica sălbatică, veverița, vulpea, jderul, dihorul și multe păsări, cum sunt: coțofana, grangurul, pupăza, cucul, privighetoarea, mierla, sticletele ș.a. Mai sus, în pădurile de munte, se întâlnesc: ursul, râsul, cerbul, iar printre păsări, pajura, cocoșul de munte, ierunca, găinușa de pădure ș.a. În apele repezi de munte cresc: păstrăvul, lostrița, lipanul, mreana. 3. În zona alpină, mai cunoscute sunt: capra neagră și acvila de munte. 4. O faună variată întâlnim în Delta Dunării. Aici există numeroase păsări: gâște și rațe sălbatice, lebede, pelicani, cormorani, berze etc. Dintre mamifere, amintim vidra și nurca, iar dintre pești, crapul, șalăul, somnul, carasul, plătica, știuca, linul. 5. În ceea ce privește animalele de origine mediteraneană, acestea sunt: scorpionul, vipera cu corn, broasca țestoasă, vulturul pleșuv, alb și negru etc. Aceste animale trăiesc în aceleași locuri unde este prezentă și vegetația mediteraneană. O bună parte dintre păsările care populează stepele și pădurile, luncile și Delta vin în țara noastră primăvara și pleacă toamna în regiunile calde din Africa. Ca și plantele, unele animale rare, pe cale de dispariție, au fost puse sub ocrotirea legii, vânarea lor fiind interzisă. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Fauna României ### Vegetația României Vegetația României - generalități Vegetația României este pe cât de variată, pe atât de bogată în specii. Această varietate este legată de mai mulți factori și anume: așezarea geografică, relieful și clima. Pe lângă acești factori, și omul contribuie, în mare măsură, la îmbogățirea ei în specii. Așezarea geografică a țării pe continent explică varietatea vegetației. În flora României se întâlnesc plante originare atât din Europa Centrală și Răsăriteană, cât și altele care provin din ținuturile mediteranene sau chiar din regiunile nordice. Relieful provoacă o schimbare a condițiilor climatice, în raport cu înălțimea. În acest caz și felul vegetației se schimbă pe măsură ce crește altitudinea, începând din câmpii până în vârful munților. Zonele de vegetație din România Vegetația României are trei mari zone: zona stepei, zona păduroasă și zona alpină. Trecerea de la o zonă la alta nu se face brusc, ci treptat. 1. Zona stepei ocupă ținuturile de câmpie și părțile joase ale podișurilor. Caracteristic pentru zona stepei este lipsa pădurilor. Acestea nu au condiții favorabile de creștere, din cauza vânturilor puternice, a căldurii mari din timpul verii, precum și datorită uscăciunii climei. Pe alocuri însă, la întâlnirea dintre zona stepei și zona păduroasă, încep să apară și păduri. De aceea, în zona stepelor se deosebesc: stepa ierboasă și stepa cu păduri sau silvostepa. a) Stepa ierboasă se mai numește și stepa propri-zisă. Aici cresc mai mult ierburi și, pe ici pe colo, apar și unele pâlcuri de arbuști. Dintre ierburi, se întâlnesc mai des spinul vântului, colilia, iar dintre arbuști, măceșul, porumbul ș.a. b) Stepa cu păduri face trecerea spre zona păduroasă. După cum arată numele, aici, pe lângă vegetația de stepă, apar și arbori izolați care mai rar alcătuiesc o pădure. Esențele cele mai frecvente sunt cele de stejar. Stepele alcătuiesc cele mai importante regiuni agricole ale țării noastre. 2. Zona păduroasă începe de la înălțimea de 150-200 m și urcă până la 1700-1800 m. Deci, la partea de jos ea intră în contact cu zona stepelor, iar în partea de sus - cu zona alpină. Zona păduroasă acoperă dealurile joase, dealurile înalte și cea mai mare parte din munți. În această zonă, clima este mai umedă, cu variații mici de temperatură și cu vârfuri mai slabe decât în stepă. De aceea, arborii pot crește aici în condiții mai bune. Această zonă cuprinde trei etaje; care urmează unul după altul, pe măsură ce crește înălțimea. a) Etajul stejarului începe de la înălțimea de 150 m și urcă până spre 500 m. El ocupă partea cea mai de jos a zonei păduroase. Este numit așa după feluritele specii de stejar care intră în alcătuirea lui (gorunul, cerul, gârnița, stejarul pufos). Pe lângă stejar, aici se mai întâlnesc carpenul, teiul, frasinul, arțarul, jugastrul, paltinul, ulmul etc. b) Etajul fagului urmează în continuare, de la 500 m în sus, până către 1000 m. În unele părți, însă, fagul coboară chiar sub 100 m ca, de exemplu, în defileul Dunării sau chiar în Câmpia Română (pădurile de la Snagov, Pustnicul, Băneasa etc.), dar poate ajunge și la altitudini de 1500 m. Este etajul cel mai întins, ocupând 1/3 din suprafața păduroasă a țării. Arborele principal care compune acest etaj este fagul. La părțile joase, fagul se amestecă cu stejarul, iar la cele superioare, cu rășinoasele. c) Etajul rășinoaselor este situat la limita superioară a pădurilor, fiind mai mult răspândit în Carpații Orientali și Carpații Meridionali. Limita în altitudine a acestui etaj poate coborâ chiar până la 650 m, dar poate și urca până la 1700-1800 m. Pe lângă molid și brad, aici mai cresc și alte specii de rășinoase, ca, de exemplu, laricea, pinul ș.a. Cel mai răspândit dintre rășinoase este însă molidul. 3. Zona alpină se întinde mai sus de limita superioară a rășinoaselor, ocupând cele mai înalte culmi muntoase. Pădurea de rășinoase se rărește încet, încet, până dispare, făcând loc zonei alpine. Vegetația lemnoasă este reprezentată doar de tufișuri târâtoare, de ienuperi și jnepeni. Clima este rece, iar vânturile sunt puternice, ceea ce împiedică creșterea arborilor. Pe suprafețe întinse cresc felurite ierburi, care formează pășunile alpine, unde în timpul verii pasc numeroase turme de oi. 4. Pe lângă aceste trei mari zone, o altă parte a vegetației României nu mai păstrează caracterul unor zone, ci ocupă întinderi mai mici, cu deosebire luncile râurilor, formând păduri de luncă, numite și zăvoaie. Ele sunt compuse din arbori iubitori de umezeală (salcie, plop). Cele mai întinse păduri de acest fel se întâlnesc în lunca Dunării. O mare parte din ele au fost tăiate spre a se face loc terenurilor agricole. În afară de zăvoaie, mai pot fi amintite pădurile create de om prin plantații sau prin semănare, cum sunt cunoscutele plantații de salcâm făcute pentru fixarea dunelor din sudul Moldovei (Hanul Conachi) sau cele din sudul olteniei și dela Carei (Câmpia de Vest). 5. O vegetație cu caractere deosebite este cea mediteraneană, pe care o întâlnim în defileul Dunării, pe Valea Cernei și în Dobrogea. Dintre speciile mediteranene, mai răspândite sunt: liliacul sălbatic, cărpinița, mojdreanul, castanul dulce, smochinul sălbatic, iasomia etc. Vegetația României naturală are o mare importanță pentru economia țăriii. Astfel, pădurile care acoperă peste un sfert din suprafața țării, pun la dispoziția economiei mari cantități de lemn necesar industriei de prelucrare. Împădurile s-au făcut și încă se fac cu specii valoroase și, în primul rând, cu rășinoase. Ierburile bune pentru pășunat sunt folosite ca hrană pentru creșterea animalelor. Stuful din Delta Dunării este valorificat la fabricarea celulozei și a hârtiei. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Vegetația României ### Lacurile din România Lacurile din România Lacurile din România - clasificare Lacurile din România sunt împărțite în: lacuri de munte, lacuri de deal și podiș, lacuri de șes, lacuri de lunci și din Delta Dunării, precum și lacuri de pe țărmul mării. Lacurile de munte Lacurile de munte au întinderi mici și sunt foarte nmeroase. Unele s-au născut prin strângerea apelor provenite din ploi, din topirea zăpezilor, în căldările ghețarilor de altădată. Acestea sunt lacurile glaciare: lacul Bucura în Retezat, lacul Gâlcescu în Parâng, lacurile Capra și Bâlea în Făgăraș, lacul Lala în Munții Rodnei etc. În Muntele Puciosu (Ciomatu Mare), lângă Tușnad, apele s-au strâns în craterul unui vulcan stins, formând lacul Sfânta Ana, cu lac vulcanic, singurul de acest fel în România. Există în munți și lacuri care au luat naștere prin stăvilirea cursului unor ape, în urma alunecărilor de teren. Ele se numesc lacuri de baraj natural. Așa s-a format Lacul Roșu, din bazinul superior al Bicazului. La suprafața lacului se mai văd și acum ieșind din apă trunchiurile arborilor din pădurea care se întindea până în vale și care a fost inundată o dată cu formarea sa. Alături de lacurile de baraj natural, în regiunile muntoase, există și multe lacuri de baraj artificial, care sunt create de oameni, numite lacuri de acumulare. Lacurile de munte sunt adevărate podoabe, care ne atrag prin frumuseților lor. Lacurile de deaș și podiș Râurile care izvorăsc din dealuri sau podișuri și străbat ținuturi cu un climat mai uscat nu au apă prea multă, mai ales în timpul verii. Unele dintre ele au fost stăvilite de către oameni, în multe locuri. Așa au luat naștere iazurile și heleșteiele, create pentru adăparea vitelor, creșterea peștelui sau chiar pentru oprirea revărsării râurilor. În cuprinsul dealurilor și podișurilor există și lacuri cu apă sărată, formate pe locul ocnelor de sare părăsite (lacurile de la Slănic, jud. Prahova) sau chiar în adânciturile unor masive de sare (lacul Ursu de la Sovata, jud. Mureș). Lacurile de câmpie Lacurile de câmpie sunt și ele foarte numeroase. Unele au apă sărată și amară (Lacul Sărat de lângă Brăila și lacul Amara de lângă Slobozia). Altele sunt limanuri fluviatile, care au luat naștere în spatele pragului de nisip și mâl depus de unele râuri care au închis gurile unor afluenți mai mici de-ai lor. Așa este lacul Snagov din apropierea Capitalei, situat în bazinul Ialomiței. Tot în câmpie se mai găsesc câteva lacuri a căror apă s-a strâns între șirurile de dune de nisip, precum și iazuri și heleșteie. În partea de nord și de est a orașului București, de-a lungul râului Colentina, s-au format mai multe lacuri stăvilite prin baraje construite de oameni. Lacurile din lunci și din Delta Dunării În lunca Dunării, în Deltă și în lunca Prutului se găsesc numeroase lacuri. O parte din întinderea acestor lacuri a fost secată, terenurile astfel obținute fiind bune pentru cutura cerealelor și a legumelor. Lacurile rămase sunt folosite pentru creșterea peștilor. În lunca Dunării s-au format și unele limanuri fluviatile, tot cu apă dulce, care au luat naștere în același chip ca și cele din câmpie. Delta Dunării cuprinde, de asemenea, o mulțime de lacuri (Matița, Gorgova, Roșu ș.a.) Pentru a spori producția de pește, acestor lacuri li s-au adus îmbunătățiri, mai ales la gârlele de legătură cu Dunărea, prin care își împrospătează mereu apele. Limanurile și lagunele de pe țărmul mării Limanurile de pe țărmul mării sunt așezate la capătul unor văi, închise la gură de un prag de nisip depus de mare. Unele din aceste lacuri (Țașul) au apă dulce, fiind alimentate de izvoare și pâraie; altele însă, lipsite de izvoare, au devenit, din cauza evaporației, mai sărate decât chiar apele mării, ca, de exemplu, Techirghiolul. Pe țărmul mării se mai găsesc și lagune, care s-au format din vechi golfuri, despărțite de mare printr-o limbă de nisip. Cea mai mare dintre ele este lacul Razim, care are legătură cu marea printr-o deschizătură numită Portița. Vara, chefalii pătrund pe aici din mare, pentru a-și depune icrele în apele mai calde și mai liniștite ale lacului. Pentru a crea peștilor condiții prielnice de înmulțire în aceste lagune, prin păstrarea unei salinități mai mici decât a apelor mării, lacul Razim a fost unit prin canale cu Dunărea (brațul Sfântul Gheorghe), din care primește apă dulce. Lacurile de baraj artificial (de acumulare) Lacurile de baraj artificial (de acumulare) sunt construite de oameni pentru piscicultură, irigații, nevoile industriei și ale așezărilor omenești. Lacuri mari și centrale hidroelectrice s-au realizat în anii construcției socialiste pe Dunăre (Porțile de Fier), Lotru (Vidra), Argeș (Vidraru), Bistrița (Izvorul Muntelui), Someș (Fântânele) și multe altele. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Lacurile din România ### Podișul Mehedinți Podișul Mehedinți este situat în sud-vestul țării, continuând brâul de dealuri la vest de motru. Înălțimea sa este de 500-650 m. Podișul Mehedinți este alcătuit din șisturi cristaline și calcare. Acolo unde apar calcare, fața podișului este scobită, formându-se chei și peșteri. Una dintre ele este peștera Topolnița. Climatul este blând, cu o slabă influență mediteraneană. Vegetația cuprinde unele specii mediteraneene: liliacul sălbatic, mojdreanul, cărpinița ș.a. Populația se ocupă mai ales cu creșterea vitelor, pomicultură, iar alții lucrează în industrie. ### Relieful României. Subcarpații Getici Relieful României. Subcarpații Getici - generalități Aceștia se desfășoară din Valea Dâmboviței și până în Valea Motrului. Ei n-au aceeași înfățișare peste tot. Astfel, între Dâmbovița și Olt, Subcarpații cuprind mici depresiunia, ca, de exemplu, depresiunea Câmpulung, în sudul cărora se găsesc dealuri numite muscele, acoperite cu păduri și livezi de pomi fructiferi. La vest de Olt, Subcarpații Getici prezintă depresiuni tot mai largi, între care cea mai mare este depresiunea Târgu Jiu. Acestea, la un loc, alcătuiesc Depresiunea subcarpatică olteană. ### Relieful României. Subcarpații de Curbură Relieful României. Subcarpații de Curbură - generalități Subcarpații de Curbură sunt cuprinși între Valea Trotușului și Valea Dâmboviței. Depresiunea mai importantă este cea a Vrancei, închisă spre exterior de Măgura Odobeștilor (996 m) și de alte dealuri. Subcarpații de Curbură au în subsol zăcăminte de petrol, sare și cărbuni. Sunt cunoscute totodată livezile și podgoriile, cărora li se aduc îmbătățiri prin sădirea de pomi de soiuri alese și prin mărimea suprafețelor plantate cu viță de vie de bună calitate. ### Subcarpații Moldovei Subcarpații Moldovei Subcarpații Moldovei se întind între Valea Moldovei și Valea Trotușului. Această parte a Subcarpaților cuprinde câteva depresiuni largi, închise spre exterior de culmi înalte deluroase (culmile Pleșului, Pietricica). Șirul depresiunilor începe în nord cu Depresiunea Neamțului, situată pe valea râului Neamț (Ozana), afluent al Moldovei. În Depresiunea Neamțului, lângă orașul Târgu-Neamț, se află localitatea Humulești, cu minunate împrejurimi, unde și-a petrecut copilăria marele povestitor Ion Creangă. Clima plăcută, priveliștile pitorești, ca și prezența a numeroase mănăstiri (Neamț, Văratec, Agapia, Secu etc.), atrag mulți vizitatori din țară și chiar de peste hotare. Mai la sud urmează depresiunea Cracău-Bistrița, întinsă ca un șes de-a lungul râurilor Cracău și Bistrița (de unde îi vine și numele). În cuprinsul ei există ogoare cultivate cu cereale și livezi de pomi, precum și unele centre industriale importante. Cea de-a treia este depresiunea Tazlău, urmată de depresiunea Cașin, așeate de-a lungul râurilor cu același nume, afluenți ai Trotoșului. Zăcămintele de petrol și de sare alcătuiesc principalele bogății ale depresiunii. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Subcarpații Moldovei ### Relieful României. Subcarpații Relieful României. Subcarpații - generalități Subcarpații alcătuiesc un ținut deluros, care, sub forma unui brâu, când mai lat, când mai îngust, însoțește marginea Carpaților Orientali și Meridionali, începând din valea râului Moldova până în valea râului Motru. Priviți în totalitatea lor, Subcarpații apar ca o treaptă mai joasă față de munții alăturați, dar mai înaltă față de regiunile de podiș și câmpie, constituind o zonă de trecere între munți și podișuri sau spre câmpii. Subcarpații sunt alcătuiți din dealuri înalte, cuprinse între 400 și 800 m și chiar peste această. Aceste dealuri au luat naștere, întocmai ca și munții, prin încrețirea scoarței. Ele sunt acoperite cu întinse păduri, mai ales de fag. Între munți și dealuri se găsesc numeroase depresiuni subcarpatice, bine populate. Subdiviziunile subcarpaților Subcarpații pot fi împărțiți în trei subdiviziuni și anume: Subcarpații Moldovei, de Curbură și Getici. ### Dealurile de Vest Dealurile de Vest încep de la Dunăre și se întind până la Valea Barcăului, pe marginea Carpaților Occidentali, făcând trecerea spre Câmpia de Vest. Aceste dealuri nu se prezintă ca un șir continuu, deoarece, pe alocuri, munții ajung chiar până la câmpie (de exemplu, Munții Zarandului). Ele s-au format prin depunerea materialelor cărate de râuri, la ieșirea din munte, acolo unde panta era mai puțin înclinată. Aceste dealuri sunt alcătuite, mai ales, din pietrișuri și nisipuri. Spinările lor sunt domoale și numai rareori trec de 400 m înălțime. Dealurile de Vest cuprind următoarele subunități: - Dealurile Banatului (între Dunăre și Mureș), care sunt mai joase ca înălțime, ajungând la 200-300 m. Între acestea, mai însemnate sunt Dealurile Carașului și Dealurile Lipovei; - Dealurile Crișene, care ocupă o întindere mai mică decât Dealurile Banatului, dar care au înălțimi mai mari. Ele sunt acoperite cu podgorii, livezi de pomi fructiferi și chiar cu păduri, acolo unde culmile sunt mai înalte. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Dealurile de Vest ### Relieful României Relieful României este alcătuit din munți, dealuri și câmpii. Ele sunt forme majore, deoarece acoperă întinderi mari și dau, împreună, caracteristici generale ale reliefului. Acestea sunt repartizate în trepte etajate. Înfățișarea generală a reliefului României Relieful României este variat. În cuprinsul lui întâlnim munți, acoperiți cu păduri de molid, brad și fag, precum și întinse pășuni alpine. Subsolul acestora conține minerale și roci. Mari întinderi ale României sunt ocupate de dealuri, acoperite cu păduri de foioase sau cultivate cu pomi fructiferi și viță de vie. Regiunile deluroase cuprind zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbuni, sare etc. Spre vest și sud se întind câmpii, cu ogoare întinse, cultivate cu cereale, plante industriale și de nutreț. Pe aceste forme de relief, râurile au săpat văi mai înguste în munți și din ce în ce mai largi în câmpii. Spre sud-est, pământul României se întinde până la țărmul mării. Dunărea, la vărsarea sa în Marea Neagră, formează o deltă. De-a lungul țărmului mării se desfășoară plaje, clădite de valurile neobosite ale mării. Observăm, prin urmare, că România are un relief variat, alcătuit atât din forme înalte (munți și dealuri), cât și din forme joase (câmpii, lunci și Delta Dunării). Marea varietate a formelor de relief este deci una din caracteristicile pământului României. Munții, dealurile și câmpiile ocupă foecare cam câte o treime din întinderea țării; ele sunt, cu alte cuvinte, proporționale. Această împărțire proporțională a principalelor forme de relief este a doua caracteristică a reliefului României. Formele de relief se îmbină între ele, constituind unități mai mari, fiecare dintre ele având caracteristici proprii. Aceste unități de relief sunt: Podișul Transilvaniei, localizat în mijlocul țării, mărginit de jur împrejur de Munții Carpați, având astfel caracterul unei mari depresiuni; dealurile subcarpatice, așezate ca un brâu în vecinătatea munților și, în sfârșit, către marginile țării, Podișul Moldovei de est, Câmpia Română (Câmpia Dunării) la sud și Câmpia de Vest la apus. Acestor unități de relief li se alătură Delta Dunării, situată la gurile marelui fluviu, iar între Dunăre și țărmul Mării Negre, Podișul Dobrogei. Așadar, munții, dealurile și câmpiile sunt așezate simetric și în etape. Marile unități de relief se prezintă sub forma unui amfiteatru aproape rotund, coborând în trepte concentrice, de la mijlocul țării spre margini, ceea ce constituie o altă caracteristică pentru relieful României. În sfârșit, o altă trăsătură a reliefului este aceea că este potrivit de înalt. Câmpiile ajung până la 200 m, dealurile urcă la 800 m, iar munții nu trec nicăieri de 2544 m. Cum s-a format relieful României? Înfățișarea pe care o are în prezent relieful României este rezultatul unei adânci prefaceri, pe care scoarța Pământului a suferit-o în cursul îndelungatelor vremuri geologice. Cu multe sute de milioane de ani în urmă, aproape întregul nostru continent se afla sub apele mărilor. Singurele părți de uscat se găseau în nordul Europei, unde sunt azi Munții Scoției și Munții Scandinaviei, cei mai vechi de pe continentul nostru. Mișcările de încrețire ale scoarței Pământului au dus, la înălțarea, în regiunile de mijloc ale Europei, a unui nou lanț de munți hercinici, care erau tot atât de impunători cum sunt astăzi Alpii și care ajungeau până în nordul Dobrogei. Ei au fost apoi roși puternic de agenții externi. După alte milioane de ani, lanțul munților hercinici s-a rupt în bucăți din cauza mișcprilor scoarței. Unele părți s-au prăbușit în adânc; altele au rămas la suprafațî, formând relieful străvechi al Europei. Ulterior, a urmat formarea lanțului muntos alpino-carpato-himalaian. Carpații s-au format într-o perioadă îndelungată de timp, iar spănările lor au apărut treptat de sub apele mării, ca niște insule. Pe măsură ce încrețirea scoarței continua, munții ieșeau mai mult din apă și se întregeau în lanț. La formarea Carpaților au contribuit și erupțiile vulcanice, care au fost mai puternice pe partea dinspre Podișul Transilvaniei, unde au și dat naștere celui mai lung șir de munți vulcanici din Europa. Încă de la formarea lor, munții au început să fie erodați de agenți externi. Materialele provenite din eroziunea acestora s-au depus în jurul lor. Din aceste materiale s-au format podișurile și câmpiile, care, la origine, au fost funduri de mare, ca și munții. Așa s-a desăvârșit relieful țării noastre, închegându-se astfel în jurul Carpaților. Înfățișarea actuală a reliefului trebuie însă privită ca o verigă din lanțul nesfârșit al transformărilor geologice care s-au petrecut și continuă să se petreacă pe întregul Glob. Munții sunt erodați mai departe, apele curgătoare continuă să modeleze formele de relief pe care le străbat, iar gurile Dunării, din mâlul cărat de marele fluviu, ca și din acțiunea mării, crește necontenit un pământ nou, Delta. Regiunile muntoase. Munții Carpați Munții Carpați sunt munți tineri și de înălțime mijlocie. Ei alcătuiesc o parte din lanțul muntos carpatic, care începe la Dunăre, din bazinul Vienei, și se desfășoară neîntrerupt, sub forma unui arc, pe teritoriul Cehiei, al Slovaciei, al Poloniei, al Ungariei, al Ucrainei, al României și al Serbiei, terminându-se dincolo de Dunăre, în Valea Timocului. Lungimea totală a întregului lanț este de aproximativ 1500 km. La rândul lor, Carpații fac parte dintr-un șir mai lung, lanțul alpino-carpato-himalaian, care străbate Europa și Asia, de la Oceanul Atlantic și până la Oceanul Pacific. Carpații se găsesc, prin urmare, în continuarea Alpilor și se prelungesc, la rândul lor, cu Munții Stara Planina (Balcani). Pe teritoriul țării noastre se află mai mult de 1/2 din lungimea totală a Carpaților. În trecutul geologic a fost o prioadă când Carpaților erau acoperiți de ghețari, în locurile lor cele mai înalte. Îndulcindu-se clima, ghețarii s-au topit, în locul lor rămânând unele adâncituri, ca niște călduri (circuri, glaciare), ocupate astăzi de lacuri. Munții Carpați sunt acoperiți cu bogate păduri de pășuni. Ei sunt mai ușor de trecut decât Alpii, datorită numeroaselor trecători și a văilor care-i străbat. În cuprinsul Carpaților se găsesc multe depresiuni, unele dintre ele cu locuri bune pentru agricultură. În aceste depresiuni și pe văile râurilor sunt numeroase așezări omenești. Carpații Românești ating cea mai mare înălțime pe vârful Moldoveanu (2544 m), cu 111 mai mic decât cel mai înalt vârf al întregului lanț carpatic, Gerlachovka din Masivul Tatra (2655 m) din Slovacia. Deși formați dintr-un lanț neîntrerupt, ei prezintă deosebiri între diferitele părți ce-i compun, fapt pentru care au fost împărțiți, pe teritoriul țării noastre, în trei sectoare principale și anume: Carpații Orientali (Răsăriteni), Carpații Meridionali (de Miazăzi) și Carpații Occidentali (de Apus). Împărțirea Carpaților în cele trei sectoare s-a făcut în raport cu poziția lor față de Podișul Transilvaniei, care se află în mijlocul țării: Carpații Occidentali îi mărginesc la răsărit, Carpații Meridionali la miazăzi, iar Carpații Occidentali la apus. Dealurile și podișurile României Dealurile și podișurile acoperă întinderi mari în țara noastră. El ocupă părțile centrale (Podișul Transilvaniei), cele din jurul munților (dealuri subcarpatice), cele din părțile răsăritene (Podișul Moldovei), sudice (Podișul Getic), vestice (Dealurile Vestice) sau sud-estice (Podișul Dobrogei). Unele dealuri s-au format prin încrețirea scoarței, ca și munții. Acestea poartă numele de Subcarpați. Altele au luat naștere, ca și câmpiile, pe locul unor foste funduri de mări, în care depunerile au format strate orizontale sau ușor aplecate. Acestea sunt dealuri de podiș (Podișul Transilvaniei, Podișul Moldovei, Podișul Getic), iar altele reprezintă rămășițele unor munți vechi (Podișul Dobrogei de Nord). Câmpiile, luncile și Delta Dunării Câmpiile, regiunile cele mai joase, completează spre sud și vest relieful pământului românesc. În cadrul lor, văile au luncile mai largi, iar suprafețele netede dintre văi sunt presărate din loc în loc cu mici adâncituri (crovuri) sau sunt acoperite cu dune de nisip. Luncile sunt fâșii de pământ înguste, netede și joase, întinse de-a lungul râurilor, de o parte și de alta a acestora. Lățimea lor variază după formele de relief pe care râurile le străbat și după mărimea văilor. În ținuturile muntoase, luncile sunt foarte înguste sau, de cele mai multe ori, lipsesc. Când râurile străbat ținuturile deluroase, luncile prind a se lărgi și pot ajunge până la 2-3 km lățime. În câmpie, acestea sunt foarte largi. De-a lungul râurilor mai mari (Mureșul, Jiul, Oltul, Argeșul, Siretul, Prutul), lățimea lor ajunge, în câmpie, până la 10 km și chiar mai mult. Cea mai întinsă este lunca Dunării, care se întinde de la Drobeta-Turnu Severin până la Deltă. Lățimea sa ajunge la 20-25 km, în „Insula Mare a Brăilei” (Balta Brăilei). Bălțile și lacurile luncii sunt locuri prielnice pentru înmulțirea peștelui. Ele păstrează legătura cu fluviul prin gârle. Prin aceastea, în timpul revărsărilor, bălților primesc ape proaspete, bogate în substanțe hrănitoare. Pe terenurile agricole, care sunt deosebit de roditoare, se obțin recolte mari de cereale și plante industriale. Pășunile sunt de bună calitate, menținându-se verzi și în timpul arșiței de peste vară. Pădurile, alcătuite din sălcii, plopi și anini, sunt cunoscute sub numele de zăvoaie. Lemnul acestora se folosește fie ca materie primă în industria celulozei, fie ca lemn de foc. Pentru punerea în valoare a terenurilor din lunca Dunării și din luncile celorlalte râuri s-au construit diguri care împiedică revărsările și canalele pentru scurgerea apelor. Scoaterea de sub inundație a unor mari suprafețe de teren și secarea unor bălți au dus la o însemnată creștere a suprafețelei agricole a țării. Cele mai mari suprafețe îndiguite s-au executat în Balta Ialomiței și „Insula Mare a Brăilei” (Balta Brăilei). Alte zeci de mii de hectare din luncile Prutului, Mureșului, Timișului, Crișului sunt supuse lucrărilor de desecare a mlaștinilor și de transformare a lor în ogoare roditoare. Priveliște din Delta Dunării Delta Dunării este regiunea cea mai joasă și mai nouă a pământului românesc, pe care fluviul o clădește înainte de a se vărsa în mare, reprezentând un ținut cu un peisaj cu totul deosebit. În apropiere de Tulcea (satul Pătlăgeanca), fluviul se desparte în două brațe principale: Chilia, care se îndreaptă spre nord-est, și Tulcea, care se îndreaptă spre sud-est. La rândul lui, brațul Tulcea se bifurcă, ceva mai la est de orașul cu același nume, despărțindu-se în brațul Sulina, care trece prin mijlocul Deltei, și brațul Sfântul Gheorghe, care străbate partea ei de sud. Între aceste brațe, Delta are forma unui triunghi, cu vârful în punctul unde Dunărea se ramifică în brațul Chilia și brațul Tulcea și cu baza pe țărmul mării. Vegetația Deltei este alcătuită în cea mai mare parte din stuf, arbori iubitori de umezeală (salcie, răchită), iar pe grindurile Letea și Caraorman cresc chiar păduri de stejar. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Relieful României ### Poziția României în Europa Poziția României în Europa față de punctele extreme este central-europeană, fiind situată în partea central-sud-estică. Meridianul de 25° longitudine estică, care reprezintă jumătatea distanței dintre Oceanul Atlantic (situat la extremitatea vestică a Europei) și Munții Ural (așezați la extremitatea estică a continentului), trece exact prin mijlocul României. O privire atentă pe harta Europei ne arată că poziția României față de meridianul 25° longitudine estică ne plasează la jumătatea distnței dintre țărmurile Oceanului Atlantic și Munții Ural, iar poziția față de paralela de 45° latitudine nordică ne plasează mai aproape de Marea Mediterană (adică de extremitatea sudică a Europei) și mai departe de Oceanul Înghețat (adică de extremitatea nordică a Europei). Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Poziția României în Europa ### Poziția României pe Glob Poziția României pe Glob este în emisfera nordică, fiind cuprină între paralele 43°37' și 48°15' latitudine nordică. Paralela de 45° latitudine nordică, care străbate mijlocul emisferei nordice, trece prin jumătatea sudică a teritoriului României. Paralela de 46° latitudine nordică împarte teritoriul României aproape în două părți egale, trecând pe linia localităților Variaș, Zane, Vântu de Jos, Agnița, Tg Secuiesc, Soveja, Pafești și Suceveni. Faptul că paralela de 45° latitudine nordică trece prin România înseamnă că ne regăsim la distanță egală față de Ecuator și Polul Nord, în mijlocul zonei temperate, unde nu se resimt nici căldurile mari ale ținuturilor tropicale, dar nici gerurile prelungite ale ținuturilor polare. În același timp, România se află în emisfera răsăriteană a Globului, adică la est de meridianul 0°, fiind cuprinsă între maeidianele 25°15' și 29°41' longitudine estică. Prin centrul țării trece meridianul de 25° longitudine estică pe linia localităților Lunca Evei, Sovata, Făgăraș, Roșiorii de Vede, Ciuperceni. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a - Poziția României pe glob ### Al doilea război mondial (1939-1945) Al doilea război mondial a fost un război global care a durat 6 ani și s-a desfășurat între anii 1939-1945. La acest război mondial declanșat de Germania și aliații săi au luat parte marea majoritate a țărilor lumii. Cauzele celui de-al doilea război mondial Germania hitleristă, Italia fascistă și Japonia militaristă se aliaseră, urmărind cotropirea și înrobirea întregii lumi. Deși ar fi putut, guvernele marilor puteri europene, în primul rând al Angliei și al Franței, n-au intervenit pentru a opri aceste acțiuni și a pedepsi pe cotropitori. Prin politica lor îngăduitoare, ele au încurajat agresiunile, deschizând astfel Germaniei hitleriste și aliaților ei calea pentru a declanșa cel de-al doilea război mondial. Germania, Italia și Japonia, state agresive, au dus un război de jaf și cotropire, iar statele atacate de ele, un război de apărare. Desfășurarea războiului între anii 1939-1941 La 1 septembrie 1939, Germania hitleristă a atacat Polonia cu puternice forțe militare; două zile mai târziu, Anglia și Franța, aliatele Poloniei, au declarat război Germaniei. Cu toată rezistența poporului, Polonia n-a putut ține piept armatelor blindate și aviației hitleriste. Ea a fost înfrântă. Scurtă vreme după aceasta, în primăvara anului 1940, armatele Germaniei hitleriste au invadat Danemarca, Norvegia și au cotropit Belgia, Olanda și Luxemburg. După aceasta, au năvălit în Franța, ocupând-o. Italia a intra și ea în război, atacând Franța. Germania hitleristă a dezlănțuit apoi „bătălia Angliei” (iulie-octombrie 1940). A bombardat orașele și centrele industriale britanice, dar nu a izbutit să înfrângă rezistența eroică a poporului englez. Aviația hitleristă a fost înfrântă, suferind mari pierderi de avioane și piloți. Germania a fost silită să renunțe la debarcarea în Anglia. Războiul în Africa Odată cu intrarea Italiei în război (1940), agresiunea fascistă s-a îndreptat spre bazinul Mării Mediterane și în Africa de est și de nord. Trupele britanice au înfrânt pe cele italiene într-un șir de bătălii. În această situație, Hitler a trimis un corp de armată în Africa de Nord, în ajutorul trupelor italiene (1941). Războiul s-a extins astfel și în nord-estul Africii. Germania cotropește sud-estul Europei După ocuparea Poloniei și a țărilor din Europa de vest, România, care se declarase neutră din primele zile ale războiului, nu mai avea nici un aliat pe care să se poată bizui. În iunie 1940, Basarabia și partea de nord a Bucovinei au trecut în componența U.R.S.S. Apoi, României i s-a impus, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena, prin care a fost nevoită să cedeze Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei. Poporul român și-a exprimat indignarea și revolta împotriva sfâșierii hotarelor și a dezmembrării. „Trebuie să menționăm - arată tovarășul Nicolae Ceaușescu - că, în aceste grele împrejurări, i-a revenit Partidului Comunist Român misiunea istorică de cinste de a se ridica cu hotărâre împotriva dictatului fascist de dezmembrare a țării. Organizațiile revoluționare, inclusiv organizația revoluționară a maghiarilor, Madosz-ul, s-au ridicat, de asemenea, cu hotărâre împotriva acestui dictat, pentru apărarea integrității României.” Folosind situația ce se crease, Germania hitleristă a impus aducerea la putere a generalului Ion Antonescu și a gărzii de Fier. Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai. În țară a fost instaurată dictatura militară fascistă (6 septembrie 1940). Cu acordul dictaturii militare fasciste, în octombrie 1940, au intrat în țară trupe germane, care au ocupat principalele puncte strategice. Odată cu instaurarea dictaturii militaro-fasciste s-a dezlănțuit o puternică prigoană împotriva forțelor democratice, antifasciste; au avut loc asasinate în masă ale milotanților revoluționari, democrați, ale personalităților politice. În teritoriile ocupate de horthyști s-a dezlănțuit o cumplită prigoană, numeroși militanți români și maghiari, sute de mii de cetățeni au fost asasinați, fiind pustiite sate întregi, au fost deportați sute de mii de români, evrei, maghiari în lagărele de concentrare hitleriste. În toamna anului 1940, Italia a atacat Grecia, dar trupele italiene au suferit grele înfrângeri. În primăvara anului 1941, Germania hiteristă a venit cu ajutorul Italiei, invadând, cu trupele ei, Iugoslavia și Grecia. Ambele țări au fost ocupate. Atacul împotriva Uniunii Sovietice În zorii zilei de 22 iunie 1941, Germania hitleristă a atacat Uniunea Sovietică. De partea Germaniei au intrat în război o serie de țări: Italia, Finlanda, Ungaria, România. Gergmania hitleristă a ocupat vremelnic o mare parte din teritoriul sovietic. În septembrie 1941, trupele hitleriste au asediat orașul Leningrad, izolându-l de restul țării. La chemarea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a guvernului sovietic, popoarele U.R.S.S. s-au ridicat la luptă împotriva invadatorilor. Oamenii muncii din uzine și de pe ogoare au lucrat în grele condiții, neprecupețindu-și viața pentru a asigura frontul cu cele necesare în armament, muniție, echipament, hrană. În spatele liniilor de front ale trupelor invadatoare s-au format unități de partizani, care au dus o luptă eroică împotriva cotropitorilor. Partizanii distrugeau căile de comunicație ale trupelor germane, depozitele lor de muniții, aruncau în aer podurile, nimiceau pe inamic oriunde era posibil. Constituirea coaliției antihitleriste În acele zile de cumplită încleștare, când se aflau în primejdie - datorită crimelor hitleriste - înseși existența și ființa națională a multor popoare, forțe uriașe din lumea întreagă s-au unit în lupta împotriva mașinii de război germane. În septembrie 1941, la Moscova, reprezentanții celor trei mari puteri: U.R.S.S., S.U.A. și Anglia, au pus bazele coaliției antihitleriste, la care au aderat numeroase state. Forța hotărătoare a coaliției antihitleriste a constituit-o Uniunea Sovietică. Marile bătălii în războiul pentru apărarea U.R.S.S. Pe frontul sovietico-german s-a dat una dintre cele mai mari bătălii ale războiului, bătălia Moscovei. Hitleriștii concentraseră împotriva Moscovei mari forțe, căutând să pună mâna pe capitala Uniunii Sovietice. La sfârșitul lunii noiembrie 1941, trupele hitleriste ajunseseră la porțile orașului. Luptând cu dârzenie și eroism, trupele sovietice, apărând fiecare palmă de pământ, au trecut la contraofensivă. Armatele hitleriste au fost învinse și silite să se retragă cu pierderi însemnate. Victoria armatelor sovietice în fața Moscovei a fost prima mare înfrângere suferită de hitleriști în cel de-al doilea război mondial. Extinderea războiului în Oceanul Pacific La începutul lunii decembrie 1941, Japonia a atacat, prin surprindere, baza principală a flotei americane din Oceanul Pacific de la Pearl Harbor, distrugând un mare număr de vase de război. Statele Unite și Anglia au răspuns declarând, la 8 decembrie 1941, război Japoniei. Războiul dezlănțuit de japonezi, în Oceanul Pacific și în Asia, a atras în flăcările lui sute de milioane de oameni. Armatele cotropitoare japoneze au ocupat o mare parte din teritoriul Chinei, Birmaniei, Malaya, Indonezia, Filipine, Indochina și multe arhipelaguri din Oceanul Pacific. În vara anului 1942 forțele anglo-americane au debarcat în Africa de Nord și au înfrânt trupele germano-italiene de aici. În același timp, concentrând un mare număr de divizii, în Uniunea Sovietică, hitleriștii au trecut la ofensivă în direcția Stalingradului (azi Volgograd) și a Caucazului de Nord. La Stalingrad s-a desfășurat cea mai puternică încleștare din istoria războiului. Dobândind victoria, armata sovietică a trecut la o ofensivă de mari proporții pentru izgonirea cotropitorilor hitleriști din țară. Din crimele hitleriștilor: mii de cadavre într-un lagăr de concentrare Mișcarea de rezistență În țările cotropite, hitleriștii au dus o politică de represiuni sângeroase și de jaf sistematic. Ei au înființat numeroase lagăre de concentrare, camere de gazare și ardere în crematorii milioane de oameni pașnici, nevinovați. Popoarele cotropite au opus rezistență prin cele mai variate mijloace: de la nesupunerea față de legile impuse de hitleriști și sabotaj, până la lupta de partizani cu arma în mână. În Franța, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, România, Filipine, Coreea și alte țări au luat ființă unități de partizani, organizate militărește. Sprijinite de masele largi ale poporului, ele au dat puternice lovituri trupelor de ocupație. Rezistența popoarelor a contribuit într-o măsură însemnată la înfrângerea, până la urmă, a agresorilor hitleriști. Victoriile coaliției antihitleriste în 1943-1944 În vara anului 1943 armatele sovietice au înfrânt forțele armate germane, pricinuindu-le mari pierderi în oameni și tancuri. Luptele crâncene de pe frontul sovieto-german au înlesnit armatelor anglo-americane să debarce în sudul Italiei. Italia fascistă a fost silită să capituleze (septembrie 1943) și să declare război Germaniei. În războiul din Pacific, prin operații combinate, navale, terestre și aeriene, forțele americane au obligat trupele cotropitoare japoneze să se retragă din principalele insule ale arhipelagului Solomon. La sfârșitul lunii noimebrie 1943 s-a ținut, la Teheran, prima conferință a conducătorilor U.R.S.S. - I.V. Stalin, S.U.A. - F.D. Roosevelt și Anglia - W. Churchill. Aici s-a hotărât deschiderea celui de-al doilea front, adică debarcarea forțelor anglo-americane în Franța, la mijlocul anului următor. Operațiile militare din anul 1944 au reprezentat perioada de victorii hotărâtoare ale coaliției antihitleriste. În mari bătălii desfășurate pe spații uriașe, armatele sovietice au înfrânt pe cotropitori și au eliberat întreg teritoriul țării. Forțele anglo-americane au debarcat în iunie 1944 în Franța; cu sprijinul mișcării de partizani, ele au reușit să formeze puternice capete de pod și să înceapă izgonirea trupelor hitleriste de pe teritoriul Franței. În Extremul Orient, forțele americano-engleze au alungat pe cotropitorii japonezi din Noua Guinee și Filipine. Armatele chineze, create de Partidul Comunist Chinez, au înfrânt trupele japoneze și au eliberat noi teritorii. Insurecțiile naționale antifasciste Sub influența victoriile coaliției antihitleriste, mișcarea de rezistență a luat un caracter de masă, de participare activă a tuturor forțelor populare. În Iugoslavia, Franța, Italia, Grecia, Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Albania, Bulgaria, România, Danemarca ș.a., ca și în țările Asiei, partizanii, sprijiniți de masele populare, i-au nimicit pe cotropitori și au trecut la insurecții armate. Conducătorii coaliției antifasciste (W. Churchill, F. Roosevelt și I.V. Stalin) Într-o serie de țări au început insurecțiile antifasciste, care au dus la zdrobirea forțelor hitleriste aflate pe teritoriile lor. Astfel, în august 1944, Partidul Comunist Român, în alianță cu forțele antihitleriste, a trecut la înfăptuirea revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă. Înfăptuirea actului istoric de la 23 august 1944 a fost favorizată și de împrejurările internaționale, de marile victorii ale armatei sovietice asupra Germaniei hitleriste, de victoriile obținute de aliați în vest, de intensificarea luptelor de partizani și de eliberare națională în diferite țări printre care și Iugoslavia. România a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se, cu toate forțele ei militare și economice, coaliției antihitleriste. Umăr la umăr cu armata sovietică, armata română a dus lupte grele pentru eliberarea nordului Transilvaniei de sub dominația horthystă. Alături de sovietici, trupele române au contribuit la nimicirea și zdrobirea hitleriștilor din Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Victoria definitivă a coaliției antihitleriste Anul 1945 a fost anul victoriei forțelor coaliției antihitleriste, anul zdrobirii mașinii de război germane și japoneze. În lupte grele, armata sovietică a eliberat Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Austria și a pătruns pe teritoriul Germaniei. În acest timp, armatele anglo-americane au eliberat Franța, Olanda, Danemarca, Belgia și nordul Italiei, pătrunzând pe teritoriul Germaniei. La 25 aprilie, pe fluviul Elba s-au întâlnit unități ale armatei sovietice cu unități anglo-americane. Câteva zile mai târziu, armata sovietică a cucerit Berlinul. Germania a capitulat la 9 mai 1945. Conferința conducătorilor U.R.S.S., S.U.A. și Angliei, ținută la Potsdam (iulie-august 1945), a hotărât începerea lucrărilor pentru încheierea tratatelor de pace în Europa și pedepsirea criminalilor de război, judecați de un tribunal militar internațional. U.R.S.S. a intrat în război împotriva Japoniei (august 1945), începând ofensiva pe un front larg. Tot împotriva acestei țări, S.U.A. a folosit bomba atomică, nimicind populația civilă din două orașe japoneze: Hiroshima și Nagasaki. Această acțiune lipsită de importanță militară, întrucât Japonia era gata să capituleze, a fost condamnată de lumea progresistă. Japonia a capitulat la 2 septembrie 1945. Astfel s-a sfârșit cel de-al doilea război mondial. Urmările și învățămintele celui de-al doilea război mondial În al doilea război mondial au fost uciși și schilodiți peste 50.000.000 de oameni. Fasciștii au exterminat milioane de oameni în țările ocupate din Europa și Asia, au distrus vechi monumente de artă, biblioteci, muzee, laboratoare. Greul războiului în Europa l-au dus popoarele sovietice, care au suferit și cele mai mari pierderi în vieți omenești și în bunuri materiale. Împotriva ocupanților fasciști s-au ridicat la luptă și popoarele contropite. Victoria împotriva fascismului a prăbușit planurile imperialiștilor fasciști de a cuceri lumea întreagă și a înrobi popoarele. Această uriașă luptă internațională a demonstrat cu putere că dacă forțele democratice acționează unite, ele își pot apăra libertatea, independența și suveranitatea. Soldați sovietici înălțând steagul victoriei deasupra Reichstagului Crearea O.N.U. Trăgând învățămintele din cele întâmplate și hotărâte să împiedice pe viitor declanșarea unui nou război mondial, marile puteri învingătoare - U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, China și Franța - au inițiat constituirea unei organizații internaționale care să apere pacea între popoare. În 1945, la San Francisco, s-au pus bazele Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.). Această organizație, făurită pentru menținerea și întărirea păcii și securității internaționale, se ocupă de dezvoltarea relațiilor prietenești între state, de colaborarea internațională în domeniul economic, social, cultural și științific. Aproape toate statele din lume sunt membre ale O.N.U. Tratatul de pace și consecințele lui Conferința de pace de la Paris din februarie 1947 a aprobat tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Pentru România, tratatul de pace stabilea anularea Dictatului de la Viena - nordul Transilvaniei fusese eliberat prin lupta dusă de armatele române și sovietice. Tratatele de pace prevedeau obligativitatea pedepsirii fasciștilor criminali de război. Japonia a încheiat în anul 1951 un tratat de pace separat cu S.U.A.; după lungi tratative, în anul 1956 s-a semnat o declarație comună sovieto-japoneză, care proclama încetarea stării de război între U.R.S.S. și Japonia, precum și restabilirea relațiilor diplomatice între aceste două țări. Victoria asupra fascismului și încheierea tratatelor au creat condițiile obiective pentru instaurarea unei păci trainice în lume. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Al doilea război mondial ### Instaurarea dictaturii fasciste în Germania și în alte țări Instaurarea dictaturii fasciste în Germania și în alte țări După primiul război mondial, criza economică a lovid deosebit de puternic Germania, care avea de plătit mari despăgubiri de război și a cărei industrie și agricultură se refăcuse, datorită creditelor acordate de bancherii americani. Lupta de clasă dintre proletariat și burghezie s-a intensificat. Influența partidelor muncitorești, a Partidului Comunist și a Partidului Social-Democrat, a crescut foarte mult. Dar, între conducerile acestor partide nu a existat unitate în vederea luptei comune. De această situație s-a folosit marea burghezie și moșierimea. Dându-și seama că nu mai era posibil să zguduiască lupta poporului, păturile cele mai reacționare ale clasei stăpânitoare au dus la putere, în ianuarie 1933, partidul fascist condus de Adolf Hitler. Adolf Hitler (20 aprilie 1889-30 aprilie 1945). Sursă imagine: wikimedia Hitleriștii au dezlănțuit o teroare sălbatică, atât împotriva comuniștilor cât și a tuturor oamenilor cu vederi înaintate. Atunci a fost arestat, printre mulți alții, și Ernst Thälmann, conducătorul iubit al Partidului Comunist German. Partidele muncitorești au fost scoase în afara legii, sindicatele interzise. Libertățile democratice au fost suprimate. Sute de mii de oameni au fost arestați și aruncați în lagăre de concentrare, unde erau supuși la un regim de teroare și de distrugere. După preluarea puterii, hitleriștii au început să se pregătească de război. Ei pregăteau ideea fără de temei că ar exista o „rasă superioară”, germană a cărei menire era de a cuceri întreaga lume. În acest scop, educau tineretul în spiritul urii și al disprețului față de alte popoare. Germania a ieșit din Societatea Națiunilor (octombrie 1933) și, încălcând prevederile Tratatului de la Versailles, a introdus serviciul militar obligatoriu (1935). Pregătindu-se de război, întreaga Germanie a fost transformată într-o cazarmă militară, presărată cu lagăre de concentrare și închisori. Organizații fasciste au apărut și în alte țări ca, de pildă, în: Spania, Franța, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria etc. Împotriva acestor organizații și activității lor s-au ridicat toate forțele democratice antifasciste. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Instaurarea dictaturii fasciste în Germania și în alte țări ### Formarea U.R.S.S. și dezvoltarea statului între cele două războaie mondiale Formarea U.R.S.S. Statul sovietic în perioada refacerii economiei naționale 1921-1925 La sfârșitul anului 1920, războiul civil sprijinit de forțele imperialiste (trupele Angliei, Franței, S.U.A., Japoniei) s-a terminat. Puterea sovietică (puterea muncitorilor și țăranilor) a învins. Popoarele sovietice au căpătat posibilitatea să lase pușca și tunul și să reia munca de construcție pașnică a țării. În anii războiului (primul război mondial și apoi războiul civil), țara a pierdut peste 20 de milioane de oameni. Uzinele, fabricile, căile ferate erau distruse, ogoarele lăsate în paragină, șeptelul pierdut. Marile uzine din Moscova, Petrograd și alte orașe nu lucrau din cauză că nu aveau cărbune. Nu se găseau de cumpărat nici cele mai necesare produse: chibrituri, petrol, săpun, hârtie, încălțăminte, îmbrăcăminte etc. Sub conducedea lui V.I. Lenin s-a alcătuit planul de reconstrucție a țării. Acesta prevedea construirea de centrale electrice, refacerea și dezvoltarea industriei, crearea de noi ramuri industriale în domeniul aluminiului și electrochimiei. Prin munca grea a popoarelor sovietice planul a fost înfăptuit. Uzinele și fabricile și-au reluat lucrul, s-a refăcut transportul pe calea ferată, agricultura s-a înviorat. S-au îmbunătățit condițiile de viață și de muncă ale popoarelor sovietice. Formarea U.R.S.S. - 30 decembrie 1922 După victoria revoluției, pe teritoriul fostei Rusii s-au înființat 6 republici sovietice. După ce au fost alungați intervenționiștii, cele 6 republici au hotărât să colaboreze în continuare și în munca pentru construirea socialismului. Astfel, ele s-au unit de bunăvoie, pe baza egalității în drepturi, într-un singur stat, federal - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Acest fapt a întărit puterea statului sovietic atât din punct de vedere militar cât și economic, iar însemnătatea lui în relațiile internaționale a sporit. În perioada de refacere a țării, s-a stins din viață, la 21 ianuarie 1924, Vladimir Ilici Lenin. Creator al Partidului Comunist, conducător neînfricat al luptei revoluționare, învățător al clasei muncitoare - moartea sa a însemnat o grea pierdere atât pentru popoarele sovietice, cât și pentru proletariatul internațional. În anii următori, în conducerea Partidului Comunist al U.R.S.S. și a statului sovietic un rol de seamă l-a avut Iosif Vissarionovici Stalin. Construirea socialismului. Planurile cincinale Refacerea economiei naționale s-a încheiat în anul 1925. Dar țara sovietică era încă o țară agrară, înapoiată. Pentru construirea societății socialiste era necesar să se înfăptuiască industrializarea țării, colectivizarea agriculturii, ridicarea nivelului cultural și tehnic al popoarelor sovietice. După planuri anuale, s-au alcătuit planuri de dezvoltare a țării pe o perioadă de cinci ani (planuri cincinale). Încetarea socialistă a cuprins întreaga țară; în întreprinderi și pe ogoare s-au format brigăzi, care munceau cu entuziasm pentru înfăptuirea planurilor. Industria a ajuns predominantă, dând aproape 80% din valoarea producției naționale; U.R.S.S. a devenit o țară industrială înaintată, deținând al doilea loc în lume ca volum al producției industriale. Odată cu trecerea la planurile cincinale, în 1928, s-a început colectivizarea agriculturii. S-a încheiat lichidarea neștiinței de carte. A început lupta pentru însușirea tehnicii și ridicarea nivelului cultural al poporului. Succesele obținute în industrie și agricultură, crearea de cadre tehnice, dezvoltarea literaturii, artei și științei sovietice dovedeau că în U.R.S.S. socialismul a biruit la orașe și sate. Schimbările petrecute în viața oamenilor, drepturile dobândite au fost înscerise în Constituția adoptată în anul 1936. Marele combinat de la Magnitogorsk Noua constituție se întemeiază pe următoarele principii de bază: proprietatea obștească asupra uneltelor și mijloacelor de producție, alianța de nezdruncinat dintre clasa muncitoare și țărănime, egalitate și colaborare frățească între popoarele sovietice, inițiativa creatoare a oamenilor muncii, rolul conducător al Partidului Comunist în Uniunea Sovietică. Organul suprem al puterii este Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice; el cuprinde două camere: Sovietul Uniunii și Sovietul Naționalităților, care se preocupă de nevoile și interesele diferitelor naționalități din Uniunea Sovietică. Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniștri. Uzina de tractoare de la Stalingrad (astăzi Volgograd) Rezultatele obținute în construcția vieții economice și politice, creșterea prestigiului internațional al statului sovietic au făcut ca, în anul 1924, Anglia și Franța, și după aceea și alte țări, să stabilească relații diplomatice cu U.R.S.S. Aceasta a însemnat de fapt recunoașterea statului sovietic. Puterea sovietică a dus o politică de pace, continuând să închege relații prietenești cu toate statele. În 1933 și Statele Unite ale Americii au recunoscut țara sovietelor, reluând relațiile diplomatice. Câteva luni mai târziu, și România a reluat relații de prietenie cu U.R.S.S. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Formarea U.R.S.S. și dezvoltarea statului între cele două războaie mondiale ### Situația politică după primul război mondial (1918-1923) Situația politică după primul război mondial Împletirea luptei revoluționare cu lupta de eliberare națională; prăbușirea marilor imperii Foamea, lipsa de locuințe, îmbrăcăminte, încălțăminte, lemne de foc și alte bunuri, pricinuite de cei patru ani de război (1914-1918), au stârnit adânci numțumiri în multe țări din lume. Muncitorii, țăranii, intelectualii s-au ridicat la luptă. În Franța, Anglia, S.U.A., au avut loc greve și demonstrații; masele muncitoare cereau salarii sporite, asigurarea locurilor de muncă, respectarea libertăților democratice, încetarea intervenției armate împotriva Puterii sovietice. În alte țări, lupta revoluționară s-a împletit cu lupta de eliberare națională. Astfel, din cauza dublului jug - social și național - în Imperiul austro-ungar, cerințele politice și sociale ale popoarelor asuprite se împleteau cu năzuința lor de a dobândi independența sau de a desăvârși unitatea lor națională. Lupta revoluționară de eliberare națională a acestor popoare, în fruntea căreia s-a situat mișcarea muncitorească și socialistă, a fost condusă de burgheziile naționale. Încă din anii războiului, reprezentanți ai partidelor burgheze au constituit consilii naționale (la unele dintre ele au luat parte și reprezentanți ai partidelor socialiste), care au orgaizat lupta pentru independeță și unitate națională, luptă care a dus la prăbușirea Imperiului austro-ungar, care ținea sub asuprire un număr însemnat de popoare din Europa centrală, inclusiv o parte a poporului român. Pe ruinele acestui imperiu s-au format noi state naționale. Desăvârșirea unității naționale a unor state și crearea de noi state independente În locul Imperiului austro-ungar și în unele părți din Imperiul german, popoarele ridicate la luptă au organizat state naționale. Constituţia Iugoslaviei. Puterea austro-ungară a fost răsturnată în teritoriile slave din sud ale imperiului de puternica luptă socială și națională a croaților, slovenilor și bosniecilor. Aceste popoare s-au constituit în state independente. Consiliul național care a preluat conducerea acestui stat s-a înțeles cu Regatul Serbiei (independent din 1878) și s-a hotărât unirea ambelor țări într-un singur stat, denumit Iugoslavia. Formarea Cehoslovaciei. În toamna anului 1918 a izbucnit revoluția populară în Boemia și Moravia. Puterea a fost luată de către Comitetul național ceh din Praga, care a proclamat crearea statului independent. La această proclamație s-a alăturat Consiliul național slovac din Martin. Teritoriile s-au unit într-un singur stat, Cehoslovacia. În Ungaria, în octombrie 1918, luptele oamenilor muncii au dus la răsturnarea guvernului. Consiliul național, reprezentând partidele burgheze, a preluat puterea și a proclamat independența noului stat, Republica Ungară, înfăptuind revoluția burghezo-democratică. Muncitorii, sub conducerea comuniștilor, au continuat însă lupta, au răsturnat puterea burgheziei și moșierimii și au instaurat, la 21 martie 1919, Republica Ungară a Sfaturilor. Aceasta a fost o revoluție proletară, puterea de stat aflându-se în mâinile proletariatului și a țărănimii muncitoare. Marile state imperialiste au organizat intervenția armată împotriva republicii proletare ungare. La această intervenție a trimis armată și guvernul regal român; masele largi din România au luptat activ pentru apărarea dictaturii proletariatului în Ungaria. Armata revoluționară maghiară a fost însă înfrântă și în Ungaria s-a instaurat din nou puterea burgheziei și moșierimii (1 august 1919). În Germania, poporul din Berlin s-a răsculat: împăratul a fugit în străinătate. S-a format un nou guvern care a proclamat Republica (noimebrie, 1918). Sub conducerea comuniștilor, muncitorii cereau guvernului să ia măsuri revoluționare (dezarmarea poliției și ofițerilor, înarmarea poporului, toată puterea militară, ca și cea civilă să fie predate reprezentanților consiliilor muncitorilor și țăranilor etc.). Guvernul, alcătuit din fruntașii partidului social-democrat, a căzut însă la înțelegere cu burghezia. Guvernul a organizat alegeri generale pentru Adunarea Națională în orașul Weimar, departe de Berlinul revoluționar. Adunarea Națională a adoptat Constituția republicii burgheze germane, a ales președintele republicii și un nou guvern (februarie 1919). Baricadă în Berlin în timpul revoluției burghezo-democratice Datorită participării maselor largi populare, revoluția din Germania a fost o revoluție burghezo-democratică. Ea a desființat monarhia, instaurând republica burgheză. În Austria, muncitorii și soldații răsculați au constituit consilii revoluționare, care cereau desființarea imperiului, proclamarea republicii și largi libertăți democratice. Adunarea națională provizorie, aleasă din reprezentanți ai partidelor burgheze și a Partidului Socialist Austriac, a proclamat republica (noiembrie 1918). În teritoriile poloneze aflate sub ocupația germană și austriacă, partidele burgheze au înființat un Consiliu de regență. Folosind situația creată de prăbușirea Imperiului austro-ungar și a Imperiului german, Consiliul de regență a proclamat reunirea teritoriilor poloneze și constituirea noului stat independent Polonia (noiembrie 1918). În Mongolia, în 1921, sub conducerea partidului revoluționar a triumfat revoluția populară, antifeudală și antiimperialistă; în 1924 s-a proclamat Republica populară. În Turcia, sub comanda lui Mustafa Kemal, denumit Atatürk, Mișcarea revoluționară de eliberare l-a răsturnat pe sultan, a proclamat țara Republică și a introdus o serie de reforme - administrația modernă de stat, alfabet latin (în locul vechiului alfabet cu caractere arabe) și altele. Încheierea procesului de formare a statului național român După Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, Marea Adunare Națională, convocată la Alba Iulia, a afirmat voința liberă a maselor populare din Transilvania care în mod unanim au hotărât Unirea cu țara. Unirea cu România (1 Decembrie 1918). Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918 Formarea statului național unitar a constituit încununarea unor lupte de secole, a năzuințelor românilor de pretutindeni de a avea un stat unitar independent. Avântul mișcării revoluționare; formarea de partide comuniste și muncitorești. Crearea Internaționalei a II-a Comuniste Mișcarea revoluționară a cuprins nu numai Europa, ci și popoarele coloniale și dependente din Asia, Africa, America Latină. Acestea s-au risipit împotriva colonialismului și imperialismului, pentru eliberarea lor națională și socială. Clasa muncitoare din numeroase țări s-a aflat în fruntea marilor bătălii de clasă din acei ani. În unele țări, partidele socialiste sau social-democrate s-au transformat în partide comuniste. Toate aceste partide comuniste erau partide revoluționare, bazate pe învățătura marxist-leninistă. Delegații acestor partide comuniste s-au adunat la Moscova, în martie 1919, și au hotărât crearea unei organizații internaționale a muncitorilor - Internaționala a II-a Comunistă. Aceasta a înlesnit schimbul de experiență între partidele comuniste și a contribuit la răspândirea învățăturii marxiste-leniniste. În mai 1921, Congresul Partidului Socialist din România a hotărât transformarea în Partid Comunist și afilierea la Internaționala a II-a Comunistă. Crearea Partidului Comunist a constituit un eveniment de cea mai mare importanță în viața mișcării muncitorești din țara noastră. Nicolae Ceaușescu a spus că: Partidul Comunist Român este moștenitorul și continuatorul celor mai înalte tradiții de luptă ale maselor populare pentru formarea poporului român, pentru dezvoltarea limbii și culturii proprii, pentru afirmarea națiunii române și a statului național unitar - România. Internaționala a II-a a existat până în 1943, când s-a autodizolvat. Noile orientări în viața politică a țărilor capitaliste; apariția fascismului Puternicele greve și demonstrații ale muncitorilor din anii 1919-1920 au adus Italia în pragul revoluței: monarhia, marea burghezie și moșierimea, căutând să stăvilească avântul revoluționar, au sprijinit partidul fascist. În anul 1922, fasciștii au preluat puterea de stat, instaurând în Italia dictatura fascistă, în frunte cu Benito Mussolini. Toate celelalte partide politice au fost interzise; dreptul de grevă și libertăți democratice au fost suprimate. Zeci de mii de oameni au fost arestați și condamnați, numai pentru că își exprimau gândurile lor de libertate. Italia a devenit un stat polițienesc. În unele țări ca: Germania, Spania, Portugalia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, clasele stăpânitoare, căutând să nimicească mișcările revoluționare, au sprijinit crearea de organizații fasciste și apoi chiar au instaurat dictaturi fasciste. Societatea Națiunilor și rolul ei Conferința de pace de la Versailles a pus bazele unei organizații internaționale, numită Societatea Națiunilor. Scopurile societății erau: dezvoltarea colaborării între state; rezolvarea pe cale pașnică a neînțelegerilor dintre state și menținerea păcii. Dar marile puteri imperialiste au împiedicat Societatea Națiunilor să-și îndeplinească nobilele obiective pentru care a fost creată. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Situația politică după primul război mondial (1918-1923) ### Marea revoluție socialistă din octombrie Marea revoluție socialistă din octombrie a răsturnat puterea burgheziei și moșierimii în Rusia și a instaurat puterea clasei muncitoare - dictatura proletariatului; a creat primul stat socialist din lume; a desființat exploatarea omului de către om și proprietatea privată; a instaurat proprietatea socialistă, obștească a întregului popor. Rusia, fiind o țară cu o idustrie slab dezvoltată, în comparație cu marile state europene, nu putea asigura nevoile frontului. Mare parte din ostași ajunseseră să umble desculți, fără mantale, mereu flămânzi și adesea trimiși în prima linie și fără puști. Țata era cuprinsă de grevele muncitorilor, de răascoale țărănești, iar pe front sporiseră revoltele soldaților. Partidul Comunist se afla pretutindeni în fruntea luptei duse de masele largi, în primul rând a muncitorimii. În februarie 1917, masele muncitoare, înfrățite cu soldații, l-au răsturnat pe țar. În Rusia s-a instaurat un nou regim alcătuit din reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Acesta a continuat războiul, a refuzat să acorde țăranilor pământ și a asuprit, ca și în trecut, popoarele Rusiei. La inițiativa și sub conducerea comuniștilor s-au înființat în întreaga țară sfaturi ale reprezentanților muncitorilor, țăranilor și soldaților (în limba rusă sfatul este numit soviet). V.I. Lenin îndeamnă poporul la luptă împotriva regimului țarist în octombrie 1917. Transformarea revoluției burghezo-democratice în revoluție socialistă Condus de Vladimir Ilici Lenin, Partidul Comunist a arătat muncitorilor, soldaților și țăranilor că guvernul burgheziei și moșierimii trădează interesele poporului: deci, numai prin înlăturarea lui și prin preluarea puterii de către sovietele de deputați, năzuințele maselor largi muncitoare puteau fi înfăptuite. Toată puterea în mâna sovietelor a devenit lozinca pentru trecerea de la revoluția burghezo-democratică la revoluția socialistă, în care puterea în stat s-o aibă proletariatul și țărănimea muncitoare. Urmând îndemnul comuniștilor, în numeroase ținuturi, sovietele de deputați ai țăranilor alungau pe moșieri, trecând pământurile și inventarul pe seama Sovietului din comună; sovietele de deputați ai muncitorilor controlau repartiția produselor în fabrici, preluau conducerea administrației orașelor. Treptat, sovietele deveniseră o putere revoluționară, populară. În loc să încheie pacea, guvernul provizoriu a trimis noi unități militare pe front, dar armata rusă a fost din nou înfrântă de germani. În vara anului 1917, poporul a demonstrat, în Petrograd, împotriva guvernului. În loc să încheie pacea, acesta a tras în demonstranți, a arestat și ucis mulți comuniști. Partidul Comunist a arătat poporului că guvernul provizoriu trebuie înlăturat. El a organizat gărzi roșii armate, la orașe și sate. A atras de partea revoluției cît mai mulți soldați. S-a creat Comitetul militar revoluționar sub conducerea lui V.I. Lenin. El a dezlănțuit, la 25 octombrie (7 noiembrie) 1917, insurecția armată. Revoluționarii au ocupat Palatul de iarnă (sediul guvernului provizoriu), gările, poșta, telegraful, podurile, ministerele. Membrii guvernului provizoriu au fost arestați, iar conducerea a luat-o Congresul sovietelor din Rusia. Acesta a proclamat Rusia, Republica sovietelor de deputați ai muncitorilor, soldaților și țăranilor. Guvernul s-a numit Consiliul comisarilor poporului; în fruntea acestui consiliu a fost ales Lenin. Congresul sovietelor a dat două decrete foarte importante: decretul asupra păcii și decretul asupra pământului. Prin ele se propunea începerea imediată a tratatelor de pace, iar moșiile boierilor, ale țarului sau ale mănăstirilor erau confiscate în folosul statului și predate comitetelor țărănești. Totodată, Congresul a dat Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, prin care se proclama deplina egalitate și suveranitate a tuturor popoarelor din Rusia. Astfel s-a înfăptuit Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. În 3 martie 1918, Rusia sovietică a încheiat pacea cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria); o pace foarte grea, dar care a permis guvernului sovietic să organizeze lupta pentru triumful revoluției. Războiul civil. Intervenția imperialistă Burghezia și moșierimea contrarevoluționară rusă nu se împăcau însă cu victoria sovietelor. Cu ajutorul Angliei, Franței, Statelor Unite, Japoniei, care au trimis forțe armate, contrarevoluționarii ruși au ridicat armele împotriva puterii sovietice, declanșând un război civil. Timp de trei ani (1918-1921), țara sovietelor a fost scăldată în sânge. Totodată marile puteri au proclamat blocada, care a tăiat căile de comunicație ale Rusiei cu lumea exterioară. În aceste condiții, Partidul Comunist a ridicat poporul la război pentru apărarea patriei, împotriva trupelor intervenționiste străine și a trupelor contrarevoluționare. Sub conducerea comuniștilor, muncitorii și țăranii au apărat revoluția, învingând cu grele sacrificii dușmanii interni și externi. Proletariatul din întreaga lume, precum și intelectualitatea progresistă au sprijinit statul sovietic. Numeroși voluntari cehi, chinezi, bulgari, francezi etc. au luptat în rândurile Armatei roșii. De asemenea mulți muncitori și soldați români, aflați pe teritoriul Rusiei, au format batalioane revoluționare românești, care au luptat pentru înlăturarea puterii sovietice în Ucraina. În anii războiului civil, puetera sovietică a lichidat proprietatea burgheză asupra fabricilor, transformând-o în proprietate socialistă, obștească. Totodată s-au luat măsuri pentru ca întregul popor să aibă acces la învățământ, știință și cultură. Ce a însemnat marea revoluție socialistă din octombrie Marea revoluție socialistă din octombrie a avut o influență deosebită asupra luptei sociale și naționale de pretutindeni: mișcarea muncitorească a luat un nou avânt, culminând cu crearea de partide comuniste; popoarele asuprite din Europa s-au ridicat la luptă împotriva celor patru mari imperii: țarist, otoman, habsburgic, german, pentru independență, pentru formarea de state naționale; popoarele din colonii au intensificat lupta pentru libertate națională și socială. Revoluția din Octombrie este începutul unei noi epoci în istoria omenirii - epoca trecerii de la capitalism la socialism. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Marea revoluție socialistă din octombrie ### Primul Război Mondial (1914-1918) Primul război mondial a fost un conflict militar mondial care a izbucnit în Europa și s-a răspândit în întreaga lume. La acest război global au participat peste 70 de milioane de militari și a durat 4 ani, de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918. Cauzele primului război mondial La începutul secolului al XX-lea, contradicțiile dintre marile puteri s-au ascuțit la mximum. Lupta armată pentru reîmpărțirea lumii era inevitabilă. Aceasta a fost cauza fundamentală a primului război mondial. Dar ea nu este cauza unică. I se adaugă și cauze interne, proprii fiecărei țări, cum ar fi intensificarea luptei democratice, a mișcării muncitorești și sociale, precum și creșterea luptei de eliberare și unitate națională a popoarelor asuprite din Austro-Ungaria, Rusia etc. Vârfurile reacționare conducătoare ale marilor puteri socoteau că pe calea războiului le vor putea înăbuși. Pentru dezvlănțuirea războiului însă, era necesar un pretext, un prilej. Prilejul s-a ivit în vara anului 1914, când un tânăr student sârb l-a asasinat la Sarajevo (Bosnia şi Herţegovina) pe Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a prezentat un ultimatum Serbiei, punându-i condiții foarte grele, de înrobire. Deși a acceptat aproape toate condițiile, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei (iulie 1914). La 1 august 1914 au intrat în război Rusia și Germania, apoi Franța și Anglia. Italia s-a desprins din Tripla Alianță și a rămas neutră. Neutră a rămas și România. Așa începea primul război mondial. S-au format două fronturi principale: în vest - frontul franco-german, în est - frontul germano-austro-ungar-rus și un front secundar în Balcani - frontul austro-ungar-sârb. Războiul a avut în general un caracter de cotropire din partea ambelor blocuri. Popoarele care erau sub dominația străină au intrat în război pentru a se elibera și a se uni în state naționale, cum a fost cazul României, Serbiei, Poloniei etc. Desfășurarea primului război mondial între anii 1914-1916 Planul de război al Germaniei prevedea să atace mai întâi Franța cu cea mai mare parte a armatei, s-o distrugă și s-o scoată din război. Apoi, cu toate forțele sale să se întoarcă spre Rusia și s-o oblige să capituleze în cel mai scurt timp. Pentru realizarea planurilor, germanii au călcat neutralitatea Belgiei și au pătruns în Franța prin nord-estul ei, înaintând fulgerător spre Paris. Dar, spre surprinderea Germaniei, armata rusă a atacat-o în est, mult mai repede decât se aștepta, silind-o să mute multe divizii din Franța în est. Acest lucru a permis francezilor să obțină o primă victorie pe râul Marna (septembrie 1914) și să oprească înaintarea germană. Tranșee pe frontul francez în primul război mondial Pentru a se menține și în timpul iernii pe linia atinsă, germanii au săpat tranșee, au întins rețele de sârmă ghimpată, au făcut cazemate și alte obstacole. Francezii au procedat la fel. În acest timp, pe frontul de est, germanii au înfrânt armatele ruse, pătrunse în Prusia orintală. În schimb, în sudul frontului de est, rușii au provocat înfrângeri grele Austro-Ungariei, ocupând Bucovina și Galiția. În Peninsula Balcanică sârbii rezistau eroic, provocând pierderi însemnate armatei austro-ungare. Treptat, în război au intrat și alte țări din Europa, Asia, Africa. De pildă, Japonia a intrat de partea Antantei, iar Turcia de partea Triplei Alianțe. Războiul a căpătat un caracter mondial. În anul 1915 cele mai mari lupte s-au purtat pe frontul de est unde germanii, deși au obținut unele victorii asupra Rusiei, n-au reușit s-o scoată din război, așa cum doreau. Pe de altă parte, în acest an, Italia, căutând să elibereze teritorii cu populație italiană stăpânite de Austro-Ungaria, a intrat în război de partea Antantei. În schimb, Bulgaria s-a hotărât să lupte de partea Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Prinsă ca într-un clește, format din armata austro-ungară și din cea bulgară, armata sârbă n-a mai putut rezista. În anul 1916 s-au dat bătălii mari pe frontul de vest. Cea mai sângeroasă dintre ele a fost bătălia de la Verdun. Printr-o masivă concentrare de forțe și armament, Germania spera să spargă frontul francez și să înainteze rapid spre Paris. Dar, cu tot „măcelul de la Verdun”, germanii n-au putut sparge frontul. Intrarea româniei în primul război mondial Neutralitatea României a durat până în 1916. În acest timp, pentru a-și ușura situația, Antanta a insistat mult pe lângă guvernul român să intre în război de partea ei. Ea promitea României teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români, ceea ce corespundea cu aspirațiile poporului român care, de secole, lupta pentru desăvârșirea unității naționale și politice a statului. În urma convenției semnată între guvernul român și Antanta, la 15 august 1916, România a intrat în război alături de Franța, Anglia și Rusia. Luptând cu mult elan patriotic, armata română a respins trupele austro-ungare de pe frontul din Carpați și a eliberat o parte a Transilvaniei și Banatului cu orașele Brașov, Sf. Gheorghe, Făgăraș și Orșova. Românii transilvăneni au primit cu mare entuziasm pe frații veniți să-i ajute a se elibera. România, ca și alte state care se găseau sub stăpânirea marilor imperii, duceau un război drept de eliberare și realizare a unității naționale. Așa cum prevăzuse Antanta, germanii au luat numeroase trupe de pe frontul de la Verdun și au oprit înaintarea armatei române, trecând apoi la atac. Slab echipată cu armament și inferioară ca număr, armata română n-a putut rezista contraofensivei germane. Mai ales că, în același timp, alte trupe germane și bulgare au atacat de la Dunăre. Ca să poată înfrunta un dușman atât de puternic, guvernul român a hotărât să se retragă cu toată armata în Moldova. Cu mari eforturi și eroice lupte s-a stabilit în timpul iernii un nou front, de la cotul Carpaților până la Siret și de aici la vărsarea acestuia în Dunăre. O mare parte a țării era deci ocupată de germani. Bogățiile ei, cereale, vite, petrol etc. au căzut pradă germanilor, iar populația trebuia să muncească pentru ei. În Moldova, pe lângă armată și administrație, s-au retras și mulți locuitori din teritoriul cotropit de străini. Aglomerarea de populație, condițiile grele de cazare și asistența medicală slabă, lipsa de hrană au provocat grave epidemii și în special tifosul exantematic, care a răpus mulți oameni. România trăia clipe grele, dar poporul nu-și pierdea speranța în victoria cauzei sale: eliberarea țării ocupate de germani și Unirea Transilvaniei cu România. Poziția mișcării muncitorești față de război În timpul războiului, contradicțiile dintre burghezie și masele populare din țările aflate în război s-au agravat. Războiul provocase multe distrugeri de sate și orașe, ucisese sute de mii de oameni, secătuise resursele alimentare și de combustibil. În toate țările bântuia foametea și criza financiară. Popoarele erau sătule de război. De aceea, într-o serie de țări s-au produs mișcări revoluționare împotriva războiului. În fruntea acestora se găseau muncitorii și organizațiile socialiste de stânga. Partidul Comunist (bolșevic) și partidele socialiste din România, Bulgaria și Serbia chemau popoarele să întoarcă armele împotriva propriilor guverne și prin revoluție să oprească războiul imperialist. Desfășurarea primului război mondial între anii 1917-1918. Pacea de la Versailles Revoluția burghezo-democratică din februarie 1917 din Rusia. La începutul anului 1917, mișcările greviste și antirăzboinice s-au intensificat. În Rusia, în februarie 1917, ele s-au transformat într-o revoluție burghezo-democratică. Având în frunte Partidul Comunist (bolșevic), revoluția a biruit. Țarul a fost răsturnat. Rusia a devenit republică. Conducerea avea un guvern provizoriu dominat de burghezo-moșierime. Acesta a hotărât să continue războiul. Poporul însă nu mai voia să lupte. Intrarea S.U.A. în război. Revoluția rusă a avut un ecou în toate țările. Mișcarea revoluționară și antirăzboinică a cuprins și multe unități militare. De aceea, Antanta n-a putut întreprinde acțiuni militare deosebite. În schimb, Puterile Centrale se aflau în plină ofensivă. Astfel, în februarie 1917, Germania a dezlănțuit războiul submarin, cu scopul de a distruge flota engleză și de a sili guvernul englez să încheie pace. Rămasă singură, Franța ar fi capitulat și ea. Dar englezii au rezistat. Totodată, Statele Unite, care până atunci au fost neutre, sub pretext că submarinele germane amenințau și flota lor, au declarat război Germaniei și au trimis trupe în Europa, ajutând Franța. Alăturarea Statelor Unite la Tripla Înțelegere a schimbat raportul de forțe: Antanta a devenit mult mai puternică decât Puterile Centrale. Românii se apără eroic. Pe frontul românesc, Germania voia să ocupe Moldova, să scoată România din război și apoi să atace Rusia dinspre Marea Neagră. Pentru a impedica planurile Germaniei, armata română, reorganizată și refăcută după pierderile din anul 1916, ajutată și de unități ale armatei ruse, a început ofensiva la sfârșitul lunii iulie 1917. Cu multe jertfe, în luptele de la Oituz, Mărăști și Mărășești, ostașii români au apărat pământul patriei. În bătăliile grele, de multe ori corp la corp, soldații români au făcut minuni de vitejie, scriind de-a lungul frontului, cu sângele multor eroi, lozinca „Pe aici nu se trece!”. Ei erau convinși că aici, la poarta Moldovei, se desfășura o bătălie de al cărei rezultat atârna însăși existența statului român, însăși independența poporului român, soarta și viitorul său. Înfrângând ofensiva germană, armata română a dovedit lumii că este capabilă de mari fapte de arme și că știe să-și apere pământul și libertatea națională. Rusia sovietică. Pacea de la Buftea-București. În octombrie 1917, comuniștii și poporul rus au transformat revoluția burghezo-democratică într-o revoluție socialistă, care a dus la instaurarea puterii sovietice. În martie 1918, guvernul sovietic a îcheiat pacea cu Germania și a ieșit din război. Rămânând singură pe întreg frontul de est, România nu mai putea continua războiul. De aceea, în mai 1918, a încheiat pacea de la Buftea-București cu Germania și aliații ei. O pace foarte grea: România ceda Dobrogea și Munții Carpați, iar petrolul și alte bogății, timp de zeci de ani, urmau să fie exploatate în folosul Germaniei. Ultima ofensivă germană. După încheierea păcii cu Rusia sovietică, Germania și-a concentrat toate forțele pe frontul de vest și a început o nouă ofensivă, sperând să obțină victoria mult dorită. Dar aliații din Antantă, primind ajutorul Statelor Unite, au rezistat și au trecut la o contraofensivă de mari proporții; în vara anului 1918, suferind pierderi mari, armatele germane au fost silite să se retragă de pe teritoriul Franței și al Belgiei. Germania a fost în sfârșit înfrântă. Și pe celelalte fronturi armatele Antantei au fost ofensive obținând succese. Aliații Germaniei: Bulgaria, Turcia și Austro-Ungaria au capitulat. Lupta popoarelor pentru eliberarea națională. Ofensiva trupelor Antantei s-a îmbinat cu lupta revoluționară a popoarelor din Imperiul austro-ungar și din Turcia. Nemaiputând îndura războiul, mizeria, asuprirea, cehii, sârbii, polonezii, românii, maghiarii și alte popoare subjugate au intensificat lupta pentru destrămarea Austro-Ungariei și pentru eliberarea națională. Revolte au izbucnit în mai multe părți ale imperiului. Călăuziți de oameni politici patrioți, românii din Transilvania au alcătuit comitete și gărzi naționale, în toate satele și orașele. Au alungat jandarmii și conducerea austro-ungară și au hotărât Unirea cu România. Peste 100.000 de oameni s-au adunat la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Aici, într-o atmosferă de clocotitor entuziasm, transilvănenii au hotărât unirea cu România, patria-mamă. Astfel se desăvârșea unitatea politică a statului român. Adunarea de la Alba Iulia a cerut democratizarea regimului politic din România întregită: reforma agrară, vot universal, respectarea drepturilor naționalităților conlocuitoare etc. Eliberarea românilor transilvăneni și unirea lor cu România s-a îndeplinit o dată cu eliberarea cehilor, a polonezilor, a sârbilor, a celorlalți slavi din sud și a ungurilor. După ce la 22 ianuarie/4 februarie 1918 s-a constituit în Republica Moldovenească independentă, la 27 martie/9 aprilie același an, Basarabia, teritoriu care în 1812 fusese încorporat în Rusia țaristă, s-a unit cu România, în urma hotărârii reprezentanților aleși ai populației dintre Prut și Nistru. La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei a hotărât Unirea cu România a acestei vechi provincii românești. Sfârșitul războiului. Pacea de la Versailles. Înfrântă pe frontul de vest, lipsită de ajutorul Austro-Ungariei, Germania nu mai putea continua războiul. Ea a capitulat la 11 noiembrie 1918, în condiții grele. Astfel războiul se termina cu victoria Antantei. Pacea s-a încheiat la Versailles, în anul 1919. Puterile biruitoare au dictat Germaniei condiții în conformitate cu interesele lor. Germania ceda Franței - Alsacia și Lorena; Danemarcei și Belgiei, câteva mici teritorii, iar Poloniei - Posnania, coridorul Vistulei inferioare și o parte din Silezia. Coloniile germane erau împărțite între Franța, Anglia și Japonia. Germaniei i se limita numărul soldaților sub arme și i se reducea armamentul. De asemenea, se obliga să plătească învingătorilor săi o mare contribuție de război. Pacea de la Versailles recunoștea dezmembrarea Austro-Ungariei și statele nou formate: Austria, Cehoslovacia și Ungaria. Teritoriile deținute de Austro-Ungaria și locuite de sârbi, croați și sloveni, se alăturau Serbiei și formau Iugoslavia. Polonia, eliberată și unificată, primea o nouă ieșire la mare, în locul orașului Danzig, care devenea port liber. De asemenea, se recunoaște unitea Transilvaniei și a Bucovinei cu România, fapt îndeplinit prin voința poporului român. Tot prin conferința de pace de la Versailles s-au pus bazele unei organizații internaționale numită Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva. Scopul ei era să înlesnească o colaborare multiplă între state, să hotărască dezarmarea și să apere pacea. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Primul Război Mondial ### Dezvoltarea tehnicii și culturii universale în epoca modernă Dezvoltarea tehnicii; revoluția industrială Victoria revoluțiilor burgheze și dezvoltarea economiei capitaliste au favorizat dezvoltarea tehnicii, științei și culturii. Burghezia în ascensiune a luat măsuri pentru dezvoltarea învățământului, a înființat laboratoare, biblioteci, muzee și institute superioare de cercetare, ale căror descoperiri și invenții să fie aplicate în producție. Încă la începutul epocii moderne tehnica a progresat prin invenția primelor mașini textile, și mai ales a mașinii cu abur, inventată de J. Watt (1769). Aplicarea acestora a determinat în Anglia, la mijlocul secolului al XVIII-lea, începutul revoluției industriale, adică trecerea de la manufactură la fabrică. Mașina cu abur construită de James Watt Mereu perfecționată, mașina cu abur a fost aplicată de către R. Fulton (1803) la vapor și G. Stephenson, la locomotivă (1814); prin aceasta s-au revoluționat transporturile pe glob. Prima locomotivă construită de George Stephenson În secolul al XIX-lea, tehnica progresează rapid prin invenția motorului cu explozie, a motorului electric, a telegrafiei fără fir, a radiotelegrafiei. Noile realizări ale tehnicii au impulsionat revoluția industrială. De la mijlocul secolului al XIX-lea, ea a cuprins, treptat, toate țările Europei, Americile, țările din Asia și unele state din Africa (Egipt, Algeria etc.). Au apărut industrii noi, ca industria electrotehnică, aeronautică, de automobile și s-au înălțat primele hidrocentrale. Revoluția tehnico-industrială a revoluționat în continuare mijloacele de transport. S-a lărgit rețeaua de căi ferate, navigația maritimă a fost mult ușurată prin construirea Canalului Suez (1869) și a Canalului Panama (1914). Motorul cu explozie a deschis calea transportului auto. În 1900 a fost realizat primul dirijabil (Zeppelinul), inaugurând transportul aerian. Legătura dintre țări și continente a ajuns să se facă direct prin telegraf, telefon, radio. Marile descoperiri științifice ale epocii moderne Dezvoltarea științei a mers mână în mână cu aceea a tehnicii. Primele mari descoperiri științifice ale epocii moderne au fost tocmai cele care au stat la baza revoluției tehnico-industriale: energia aburului, enrgia electrică și a combustibililor lichizi. Alte mari descoperiri în matematică, fizică, chimie, astronomie au fost: legea atracției universale (Newton), prima teorie științifică despre originea lumii (Kant-Laplace); legea conservării energiei (Lavoisier Lomonosov), teoria atomică modernă (Dalton). În domeniul electricității: pila electrică (Volta), motorul electric (Iacobi), becul electric (Edison), telegraful electric (Morse), radio-telegrafia (Marconi). De mare importanță a fost descoperirea razelor X (Röntgen), a radium-ului (Marie și Pierre Curie), legea periodicității (Mendelev). În științele naturii s-a descoperit teoria evoluționistă (Ch. Darwin), viața din peșteri (Em. Racoviță), iar în medicină, anestezicele și vaccinurile (L. Pasteur, V. Babeș). Prin exploatarea Americii Ecuatoriale, a Africii Centrale și atingerea celor doi poli, întreg globul era cunoscut. În domeniul istoriei s-au făcut marile descoperiri arheologice de la Troia și Micene (H. Schliemann), Creta și Egipt (Arthur Evans); au fost descifrate hieroglife (Jean Francois Champollion). Au fost scrise tratate de istorie antică, de istorie a Germaniei, a Rusiei, a Franței a Țărilor Române etc. În filozfie s-au remarcat prin ideile lor progresiste Alexandru Ivanovici Herzen, Mahatma Gandhi, Sun Yi-xian, Nicolae Bălcescu etc. Cei mai de seamă gânditori ai epocii moderne au fost Karl Marx și Friedrich Engels. Ei au formulat teoria marxistă: materialismul dialectic și istoric, o teorie științifică care cuprinde principiile generale ale dezvoltării naturii și societății omenești. Însemnătatea acesteia constă mai ales în aceea că nu se mulțumește numai să explice apariția lumii și societății, ca gânditorii de până atunci, ci a arătat cum să se poată schimba și transforma lumea și societatea pentru a asigura un progres social continuu. Principalele curente literar-artistice Curentele literare și artistice dominante în epoca modernă a fost curentul romantic și curentul realist. Scriitorii și artiștii romantici exprimă în creațiile lor nu numai propriile lor sentimente, ci și protestul împotriva nedreptăților din societate; multe din operele lor erau o chemare la luptă pentru libertatea omului și a popoarelor. Curentul realist exprima omul și societatea, așa cum erau, cu defectele și calitățile lor. „Libertatea conducând poporul”, pictură de E. Delacroix Printre scriitorii romantici, amintim pe: I. W. Goethe, G. Byron, V. Hugo, A. Pușkin, A. Petőfi, Adam Mickiewicz, M. Eminescu. Dintre realiști: H. de Balzac, Ch. Dickens, N. Gogol, I. L. Caragiale. Pictorii cei mai de seamă din veacurile XVIII-XIX au fost: L. David, E. Delacroix, Th. Aman, N. Grigorescu, iar cei mai mari sculptori: A. Rodin, Fr. Rude. Printre pictorii realiști: Fr. Goya, I.E. Repin, Șt. Luchian. În muzică, epoca modernă este epoca celor mai mari compozitori; acum s-au scris simfonii, opere, concerte și alte creații muzicale de o valoare neîntrecută. Muzica lui W.A. Mozart, L. van. Beethoven, G. Rossini, G. Verdi, M. Glinka, Fr. Chopin, P.I. Ceaikovski, G. Enescu etc. a încântat și înnobilat generații după generații. Compoziția lor formează și azi programul marilor spectacole muzicale din lumea întreagă. Ludovic van Beethoven - cel mai mare compozitor al lumii Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Dezvoltarea tehnicii și culturii universale în epoca modernă ### Mișcarea muncitorească la sfîrșitul sec. XIX, începutul sec. XX Mișcarea muncitorească internațională Formarea partidelor politice ale clasei muncitoare Trecerea capitalismului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la noul său stadiu de dezvoltare, imperialismul, a determinat creșterea contradicțiilor dintre burghezie și proletariat. Setea de câștig a marii burghezii, dominația monopolurilor au înăsprit condițiile de viață ale muncitorilor; orele de muncă au sporit, salariile au ajuns adesea necorespunzătoare, amenzile și reținerile din salarii, sub diferite pretexte, ca și concedierile forțate au devenit un sistem. Acestea erau grele lovituri date muncitorilor pentru a asigura profituri cât mai mari monopoliștilor. Suferințele muncitorilor au intensificat răspândirea ideilor revoluționare marxiste, au sporit combativitatea revoluționară a muncitorilor și capacitatea lor de organizare. În aceste condiții, pentru a-și apăra interesele, proletariatul și-a creat prtide politice proprii. Așa s-au înființat partidele socialiste-muncitorești din Germania (1875), Franța (1879), S.U.A. (1876), Italia (1885), Austro-Ungaria (1888), Bulgaria (1891), România (1893), P.M.S.D.R. în Rusia (1893) etc. Crearea și activitatea Internațională a II-a În activitatea lor ideologică și politică, partidele socialiste simțeau nevoia unui for internațional îndrumător, a unui organ care să facă legătura între ele, să dezbată și să stabilească liniile generale de orientare în mișcarea socialistă internațională. În iulie 1889, când muncitorii francezi sărbătoreau o sută de ani de la cucerirea Bastiliei, s-a întrunit la Paris Congresul socialist internațional. Președinte de onoare a fost Friedrich Engels. Congresul a hotărât înființarea Internaționalei a II-a și, în amintirea jertefelor de la Chicago din 1886, sărbătorirea zilei de 1 mai, ca zi a solidarității internaționale a muncitorilor. Până la primul război mondial, Internaționala a II-a a desfășurat o activitate largă de propagare a ideilor socialiste, de apărare a intereselor maselor muncitorești și ale tuturor popoarelor. În congresele sale, a dezbătut problema căilor și metodelor de luptă a proletariatului pentru cucerirea puterii; a demascat și combătut politica imperialistă și militară a marilor puteri, războaiele și lupta pentru împărțirea și reîmpărțirea lumii în sfere de influență; a condamnat politica de contropire colonială, ca și politica de asuprire națională practicată de imperiile multinaționale. Prezența socialiștilor români în mișcarea muncitorească internațională Internaționalismul consecvent al mășcării muncitorești din România s-a manifestat prin participarea activă la întrunirile socialiste și muncitorești internaționale, prin ajutorarea muncitorimii din alte țăr etc. Astfel, socialiștii români au participat la Congresul de formare a Internaționalei a II-a din 1889 și la toate congresele acesteia, contribuind la dezbaterile și hotărârile luate. Așa, de exemplu, la propunerea delegației române, s-a discutat pentru prima dată necesitatea alianței muncitorimii cu țărănimea în revoluția proletară. Socialiștii români au avut legături cu partidele socialiste din Balcani; în 1915 s-a organizat chiar un congres al acestora la București. Organizațiile muncitorești din România i-au ajutat pe emigranții ruși să transmită, prin țara noastră, materiale de propagandă revoluționară în Rusia. În 1905 au convins guvernul României să acorde azil politic marinarilor revoluționari de pe vasul „Potemkin” etc. Apariția imperialismului, Răspândirea ideilor leniniste în România La început, activitatea ideologică a Internaționalei a II-a a fost îndrumată de Fr. Engels. După moartea acestuia (1895), partidele socialiste și congresele Internaționalei a II-a au alunecat treptat spre oportunism, adică, în activitatea lor, înlocuiau lupta revoluționară cu lupta parlamentară, lăsând muncitorilor iluzia că pot cuceri puterea politică și se pot elibera și fără revoluție. V.I. Lenin, care a participat la congresele Internaționalei a II-a și avea o bogată experiență revoluționară, a combătut oportunismul și a apărat tezele revoluționare marxiste. În lucrările sale, Lenin a aplicat marxismul la noile condiții ale imperialismului. Ținând seama de experiența revoluționară și de noile cuceriri științifice, el a îmbogățit învățătura marxistă cu idei noi privind Partidul Comunist, revoluția proletară, dictatura proletariatului, alianța muncitorească-țărănească și a indicat căile construirii socialismului. În 1903 a creat Partidul Comunist (bolșevic). Astfel a apărut leninismul, care s-a răspândit, cu repeziciune, la sânul socialiștilor revoluționari din toate țările. Metodele noi de luptă - bolșevice - ca greva politică generală, insurecția armată, au fost însușite și folosite de cele mai înaintate detașamente ale muncitorimii. Leninismul s-a răspândit și în România. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Mișcarea muncitorească la sfîrșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Africa la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Africa la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Exploatarea și supunerea completă a Africii Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a desăvârșit explorarea și cunoașterea Africii. Călători englezi, francezi, germani, ruși au explorat mai ales regiunile puțin cunoscute ale Africii ecuatoriale. S-a remarcat englezul D. Livingston (1840-1873) și americanul H. Stanley (1870-1880). Acesta din urmă, ajutat de capitaliștii belgieni, a traversat în 999 de zile Africa ecuatorială, de la Oceanul Indian la Oceanul Atlantic. Prin aceasta, contribuia la cunoașterea bazinului fluviului Congpo și a afluenților lui și aducea Belgiei o colonie din cele mai bogate. Lupte duse de francezi pentru cucerirea unei colonii în Africa Paralel cu exploatarea completă a continentului, marile puteri: Franța, Anglia, Germania, Italia se luptau între ele pentru împărțirea lui. Francezii au acaparat mai ales partea de nord-vest (Africa occidentală franceză și Africa ecuatorială franceză); englezii, toată partea de est și sud (de la gurile Nilului până la Capetown); germanii au pus stăpânire pe teritorii mai sărace, ca Africa de Vest și Africa de Est, iar Italienii, pe Eritreea și Cirenaica. Mai existau colonii spaniole, portugheze și Congo belgian. În preajma primului război mondial, în Africa erau doar două țări libere: Etiopia și Liberia. Populația autohtonă, în marea ei majoritate, formată din negri, și-a pierdut pământurile și, o dată cu ele, libertatea. Coloniștii, interesați, au trecut la valorificarea bogățiilor din teritoriile ocupate, deschizând mine, întemeind fagrici, construind șosele, porturi, organizând plantații etc. cu munca negrilor, tratați de noii stăpâni ca niște sclavi. Munca fizică istovitoare, tratamentul neomenos, hrana necorespunzătoare secerau milioane de oameni de culoare. Cei care nu se supuneau erau vânați ca animalele, închiși și executați în numele civilizației. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Africa la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### America Latină la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX America Latină la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX După scuturarea dominației spaniole, cucerirea independenței și desființarea sclaviei, economia celor 20 de state ale Americii Latine a cunoscut o oarecare înviorare. S-a intensificat exploatarea minieră și s-au înființat fabrici de prelucrare a produselor agricole și animaliere. S-a înviorat comerțul extern. Baza economiei a continuat să fie agricultura și creșterea animalelor. Starea de înapoiere se datora faptului că se mințineau marile latifundii, erau dese frământări interne, războaie interamericane și o dependență de capitalul străin: englez, german și, mai ales, nord-american. Mexicul Încă din anul 1824, Mexicul s-a proclamat Republică federativă, având în frunte un președinte și un Parlament cu două camere. Progresul Mexicului a fost înfrânt însă de amestecul străin; astfel, Statele Unite i-au impus războiul din 1846-1848, după care California, Texasul și Noul Mexic au trecut la S.U.A. Cel care a reorganizat Mexicul a fost președintele Benito Juarez (1861-1872); el a suspendat plata datoriilor externe și a făcut o serie de reforme cerute de popor. S-au opus Franța și Anglia, care au debarcat trupe și au vrut să transforme Mexicul în colonie. Dar forțele populare au izbutit să alunge armatele străine în 1867. Țăranii s-au răsculat deseori pentru împărțirea marilor domenii particulare și bisericești. Cea mai de seamă răscoală a fost condusă de Emiliano Zapata. Pe baza marilor sale bogății miniere: aur, argint, cupru, petrol, Mexicul și-a creat o industrie proprie. Economia sa era însă dependentă, în mare măsură, de capitalul nord-american. Argentina După procmalarea independeței (1817) și Argentina a trecut printr-o perioadă de frământări interne. Constituția adoptată în anul 1853 orgniza țara ca Republică federală, condusă de un președinte ales pe 6 ani și un Parlament bicameral. Între anii 1868-1880 s-au înfăptuit reforme care au contribuit la înflorirea economică și culturală a țării. Ramura principală a economiei era agricultura și creșterea animalelor. Cultivau grâu, porumb, viță de vie etc. Industria cuprindea fabrici alimentare, textile și de pielărie. Exporta în țările europene mari cantități de cereale, vite, conserve, piei, lână, vinuri. Rolul principal în economia Argentinei îl avea capitalul englez. Brazilia Brazilia și-a păstrat conducerea monarhică și după cucerirea independenței (1822). Mișcarea republicană s-a lărgit însă, și în anul 1889 împăratul Petro al II-lea a fost detronat. Prin Constituția din 1891, Brazilia devenea o Republică federativă, cu un președinte și un Parlament bicameral. Dispunând de mari zăcăminte de fier, huilă, aur, argint, în Brazilia s-a dezvoltat, cu capital străin, german și nord-american, industria extractivă și metalurgică. Economia Braziliei era, în general, o economie agrară producătoare de cafea, cacao, trestie de zahăr, tutun, bumbac, grâu, porumb și arbori de cauciuc. Menținerea marilor latifundii, cele mai întinse din lume, împiedica dezvoltarea agriculturii și a economiei braziliei. În urma unor răscoale, Cuba a intrat în sfera de influență a S.U.A., care a declarat război Spaniei și a proclamat această insulă Republică independentă. Dar, după câțiva ani, nord-americanii s-au instalat în Cuba, răpindu-i libertatea economică și politică. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – America Latină sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Asia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Asia la sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX Intensificarea exploatării coloniale și a mișcării de eliberare națională din India Țară cu un teritoriu vast, pe care locuiau vreo 300 de milioane de oameni, cu bogății mari și variate, India era în secolul al XIX-lea cea mai importantă colonie a Angliei: i se spunea „perla coroanei britanice”. Ea aducea stăpânitorilor englezi venituri imense și bogății de tot felul. În schimb, concurența mărfurilor engleze i-a ruinat pe meșteșugarii indieni, iar exploatarea intensă a pământurilor și degradarea canalelor de irigație a dus ruinarea țărănimii. Muncile grele și dările mari au sărăcit întreaga populație. Poporul indian a ripostat prin numeroase răscoale. Cea mai importantă a fost Marea Răscoală (1857-1859). La ea a participat întregul poporul indian, în frunte cu feudalii; dar rolul principal l-au jucat masele de țărani și meșteșugari. Răscoala, un adevărat război de independență, n-a putut fi înfrântă decât după ce englezii au adus o puternică armată care a săvârșit masacre odioase, condamnate de lumea întreagă. Trupe coloniale engleze executând prin spânzurare pe revoluționarii englezi După înăbușirea Marii Răscoale, englezii au intensificat exploatarea Indiei. Pentru a profita cât mai mult de bogățiile ei, au construit fabrici, căi ferate etc. Dezvoltarea industriei a contribuit la formarea bugheziei și a proletariatului indian. Aceste clase noi, cu o conștiință națională mai avansată, au intensificat mișcarea de eliberare națională. În fruntea luptei de eliberare se afla partidul numit Congresul Național, precum și conducătorul său Mahatma Gandhi, mare gânditor și om politic. China. Începutul dezvoltării capitaliste și lupta imperialiștilor străini China era un stat feudal absolutist. Capitalismul a început să se dezvolte abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-au înființat primele fabrici și s-au construit primele căi ferate. Pentru pregătirea cadrelor necesare s-au înființat școli de institute superioare de învățământ. Dezvoltarea capitalismului chinez se făcea însă foarte lent: în agricultură se păstrau încă relații feudale, imperialiștii străini dețineau poziții importante în economie și voiau să mențină China ca sursă de materii prime și piață de desfacere pentru produsele lor. Mai mult, în 1894-1895 a fost atacată și înfrântă de Japonia, căreia a trebuit să-i cedeze insula Taiwan și o mare despăgubire de război. Profitând de slăbirea Chinei, imperialiștii din Anglia, Franța, Germania și Rusia au dezmembrat-o, luându-i fiecare părți din teritoriu, pe care le-au transformat în adevărate colonii. Nemaiputând răbda exploatarea, poporul chinez s-a ridicat, în anul 1900, atât împotriva imperialiștilor străini, cât și împotriva feudalității chineze. Europenii i-au numit pe răsculați boxeri, iar răscoala lor, răscoala boxerilor. Opt țări capitaliste au trimis trupe pentru reprimarea răscoalei boxerilor. Intervenția brutală împotriva boxerilor din China Revoluția burghezo-democratică din China, 1911-1913 Deși a fost înfrântă, răscoala populară a boxerilor a zdruncinat feudalitatea chineză. Tot mai puternice, burghezia și proletariatul chinez au intensificat mișcarea antifeudală și anticolonialistă. În fruntea mișcării se afla partidul Liga Națională Revoluționară, condus de luptătorul revoluționar-democrat Sun Yi-xian. În anul 1911 mișcarea s-a transformat într-o revoluție burghezo-democratică, care a cuprins întreaga Chină. Împăratul a fost răsturnat, iar China a devenit Republică. Puterea a fost acaparată de burghezie, în alianță cu moșierimea, care au colaborat, în continuare, cu imperialiștii străini. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Asia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a izbucnit în momentul în care România a încheiat o convenție cu Rusia prin care i se permitea armatei Ruse sa treacă prin România pentru a veni în ajutorul bulgarilor și sârbilor care se răsculaseră împotriva Imperiului Otoman. În anii 1875-1876, în Peninsula Balcanică au izbucnit răscoale ale bulgarilor și sârbilor împotriva Turciei. Urmărind să obțină supremația în această parte a Europei, Rusia a căutat să vină în ajutorul răsculaților. Dar ca să ajungă în Balcani, armata rusă trebuia să treacă prin România. Între România și Rusia s-a încheiat o convenție: guvernul român îngăduia trecerea trupelor rusești prin România, cu condiția de a i se respecta integritatea și independența. Aflând de această convenție, turcii au bombardat orașele românești de pe malul Dunării. Artileria română din Calafat a răspuns, bombardând Vidinul. Așa a început războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. În aceste condiții, într-un entuziasm general, la 9 mai 1877 guvernul țării a proclamat independența de stat a României. Capitularea armatelor turcești la Plevna Luptând pe plaiurile Bulgariei, alături de armata rusă, armata română a consolidat independența țării și a adus o contribuție importantă la eliberarea poporului bulgar. În bătăliile de la Plevna, Grivița, Rahova, Smârdan și Vidin, ostașii români și ruși, cărora li s-au alăturat și voluntarii bulgari, au săvârșit acte de mare și neuitat eroism. Armata rusă a trecut Munții Balcani, apropiindu-se de Istanbul. Sultanul a fost nevoit să încheie pace. Prin tratatul de la Berlin din anul 1878, marile puteri au recunoscut independența României și i s-a restabilit drepturile asupra Dobrogei, vechi teritoriu românesc. Prin aceasta i s-a asigurat ieșirea directă la Marea Neagră. De asemenea, Congresul de la Berlin a recunoscut independența Serbiei și Muntenegrului. Bulgaria devenea autonomă dar o parte a poporului bulgar continua să rămână sub stăpânire otomană. Deși înfrânt, Imperiul Otoman a rămas în continuare cu întinse posesiuni în Balcani, ca: Rumelia, Tracia, Macedonia, Albania și Creta. În schimb, Bosnia și Herțegovina trecea sub administrația Austro-Ungariei, care în 1908 le va anexa. Insula Cipru revenea Angliei. În anul 1885, în urma unei răscoale antiotomane, Rumelia s-a alăturat Bulgariei; în anul 1908, Bulgaria s-a proclamat independentă. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 ### Japonia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Japonia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX La jumătatea secolului al XIX-lea, Japonia era o țară înapoiată, izolată de restul lumii, în care conducerea o aveau încă marii feudali. Sub presiunea răscoalelor populare și de teama capitaliștilor străini, care încercau prin presiune armată să pătrundă în Japonia, împăratul, ajutat de burghezia în formare și nobilimea comercială, în anul 1868, a înlăturat de la conducere pe marii feudali și a înfăptuit o serie de reforme, inaugurând „era luminii”. Aceste reforme au jucat rolul unei revoluții burgheze. Pe baza Constituției adoptate mai apoi, puterea în stat revenea împăratului și coaliției burghezo-moșierești. Șarjă într-o turnătorie din Japonia la care asistă împăratul În urma revoluției, în Japonia s-a dezvoltat repede capitalismul. Au înflorit industria metalurgică, construcțiile navale și cele de armament, industria mătăsii naturale etc. S-au construit numeroase căi ferate, poduri, școli. Folosind tehnica și știința înaintată a vremii, ea a întrecut ca dezvoltare chiar unele țări mari ale Europei. S-au format monopoluri și o oligarhie financiară, capitalismul japonez căpătând și el trăsături imperialiste. Imperialismul japonez păstra însă unele rămășițe feudale, iar împăratul și militarii jucau un rol important în stat, de aceea era un imperialism militarist. Politica expansionistă a Japoniei În căutarea de piețe de desfacere pentru mărfurile lor, japonezii și-au ațintit ochii asupra Chinei, provocând războiul din 1894-1895. Biruitoare, ea a obținut de la China insula Taiwan și o mare contribuție de război. În urma războiului ruso-japonez din 1904-1905, a obținut jumătate din insula Sahalin. Mai apoi a ocupat și Coreea. Astfel, Japonia rivaliza cu marile puteri imperialiste în lupta pentru piețe de desfacere și pentru împărțirea coloniilor. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Japonia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Rusia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Rusia la sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX Până la războiul Crimeei, Rusia a fost o țară înapoiată, o monarhie feudală și absolutistă. Înfrângerea în acel război și necontenitele răscoale țărănești au silit pe țarul Alexandru al II-lea (1855-1881) să înfăptuiască unele reforme, între care cea mai importantă a fost o reformă agrară (1861). Prin această reformă se desființează iobăgia. Mulți dintre țăranii deveniți liberi părăseau satele și se angajau ca lucrători în orașe. În această perioadă, în Rusia se înființează fabrici, uzine și bănci. Se deschid mine și sonde noi, se construiesc căi ferate, printre care și „Transsiberianul”, lung de 7000 km. Neavând capitaluri suficiente, Rusia țaristă a făcut mari împrumuturi în străinătate, ca, de exemplu, în Franța. În Rusia la sfârșitul sec. XIX, capitalismul capătă chiar unele trăsături imperialiste, cum ar fi formarea monopolurilor. Totuși, fiindcă păstra unele rămășițe feudale și depindea de capitalul străin, capitalismul rus se dezvolta mai încet în statele occidentale. Autocrația țaristă; dominația moșierilor în viața politică Rusia era un stat autocrat. Poporul era cu totul lipsit de drepturi. Ajutat de marii moșieri, țarul conducea după bunul lui plac. Față de popoarele neruse ducea o politică de asuprire națională. În afară, Rusia țaristă ducea o politică expansionistă; astfel, în urma războiului cu Turcia din 1877-1878 a ocupat teritorii în Iran. În Extremul Orient a ocupat de la China, Port Arthur. Țelurile sale expansioniste din această zonă s-au ciocnit cu cele ale Japoniei, ceea ce a dus la războiul ruso-japonez din 1904-1905. Înfrântă pe uscat și mare, Rusia a pierdut jumătate din insula Sahalin și influența în China. Dezvoltarea mișcării muncitorești. Rolul lui Vladimir Ilici Lenin O dată cu dezvoltarea capitalismului, a crescut și s-a dezvoltat proletariatului rus; el a devenit forța conducătoare a poporului în lupta împotriva absolutismului țarist și a exploatării de orice fel. Primele organizații muncitorești înființate la Petrograd și Moscova (1875) erau lipsite de o ideologie revoluționară. Ideile marxiste au pătruns în Rusia pe ascuns, după 1883, prin activitatea grupului Eliberarea muncii. Propaganda lor a cuprins însă un număr restrâns de muncitori. Meritul de a fi unit mișcarea muncitorească cu socialismul a revenit la V.I. Lenin. Venit la Petrograd, Lenin a unit într-o singură organizație, în anul 1895, cercurile muncitorești existente. Prin aceasta a răspândit învățătura marxistă în masa muncitorilor. În anul 1898, prin unirea organizațiilor muncitorești din toată Rusia, s-a format Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia (P.M.S.D.R.). În anul 1903, la Congresul P.M.S.D.R., majoritatea delegațiilor au adoptat concepția lui Lenin despre partid și programul propus de el, de aceea s-au numit bolșevici (majoritatea); adversarii, fiind în minoritate, au fost numiți menșevici (minoritate). Așa a luat naștere partidul revoluționar al clasei muncitoare - Partidul Comunist (bolșevic), numit mai apoi Partidul Comunist. Revoluția populară din anul 1905-1907 Demonstrație în Petersburg (ianuarie 1905) La începutul secolului al XX-lea, contraindicațiile dintre muncitori și patroni, dintre țărani și moșieri, dintre poporul rus și autocrația țaristă, dintre popoarele neruse și clasele stăpânitoare rusești, s-au ascuțit la maximum. Totodată, războiul cu Japonia a agravat situația poporului. Toate acestea au determinat izbucnirea revoluției populare. Începutul la Petrograd, la 9 ianuarie 1905, revoluția a cuprins în scurtă vreme întreaga Rusie. Muncitorilor și țăranilor li s-a alăturat o parte din armată. În unele locuri, revoluționarii au format soviete; în multe părți s-au produs ciocniri cu armata țaristă. La Moscova, în decembrie 1905, pentru a cuceri puterea, sovietul a organizat insurecția armată. Acesta a fost momentul culminant al revoluției. Folosind armata, țarul a înfrânt insurecția și apoi - treptat - a înăbușit, în 1907, revoluția. Revoluția populară din 1905 a fost o adevărată școală de luptă politică și revoluționară pentru poporul rus. Învățămintele sale vor fi valorificate de Partidul Comunist (bolșevic) în revoluția din 1917. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Rusia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Franța la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Franța la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Economia Franței s-a resimțit mult după războiul cu Germania din 1870-1871. Aceasta, din pricină că a pierdut două provincii bogate în minereuri de fier, Alsacia și Lorena, și a trebuit să plătească Germaniei o uriașă despăgubire de război. Totuși, în anii următori s-a refăcut datorită muncii poporului francez, dornic să șteargă cât mai repede urmele războiului. Către 1900, producția sa industrială a sporit, rețeaua de căi ferate s-a lărgit și capitalurile băncilor s-au mărit. Marii bancheri și industriași francezi făceau un imens export de capital, în colonii și în țările mai puțin dezvoltate: Rusia, țările balcanice, China. Ca și în celelalte țări, bancherii și industriașii se amestecau tot mai mult în viața politică internă și externă a Franței. Pentru că majoritatea deputaților din Adunarea Națională erau regaliști și voiau restaurarea monarhiei, cea de-a treia Republică franceză s-a consolidat cu mare greutate. Numai presiunea crescândă a maselor populare și teama de o nouă Comună proletară a silit Adunarea să adopte, în anul 1875, o Constituție republicană. În fruntea Republicii se afla un președinte (ales pe 7 ani), care exercita puterea executivă, precum și un Parlament (format din două adunări, alese prin vot), care avea putere legislativă. Grevă la o uzină din Paris Guvernele care s-au succedat la putere au înfăptuit o serie de reforme, dar fără a satisface dorințele poporului. Pentru apărarea Republicii și a drepturilor poporului francez, s-a ridicat cu hotărâre clasa muncitoare din Franța. Refăcându-se de pe urma reprimării sângeroase din timpul Comunei, în anul 1879 muncitorimea franceză a creat Partidul Socialist Muncitoresc. Printre fruntașii partidului se afla Jean Jaurès, socialist convins, dar care credea că la socialism se ajunge prin reforme, și nu prin revoluție. Orator înflăcărat, el a combătut cu vehemență și a demascat pregătirile de război făcute de monopoliștii din toate țările. A fost asasinat chiar în ajunul declarării războiului, în iulie 1914. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Franța la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Anglia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Caricatură reprezentând expansiunea imperialismului englez Anglia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, economia Angliei se dezvolta într-un ritm mai lent decât cea a Statelor Unite și a Germaniei. Întreprinderile sale indutriale nu puteau să-și reînnoiască tehnica tot așa de repede cum o reînnoiau concurentele ei. În loc să modernizeze industria și să construiască uzine noi, burghezia exporta capitalul în colonii și în țările înapoiate, pentru că îi aducea profituri mari. Aceasta făcea ca economia Angliei, deși era încă foarte puternică, să rămână totuși în urma Statelor Unite ale Americii și chiar a Germaniei; astfel Anglia pierdea întâietate industrială, dar își păstra întâietatea în domeniul bancar, al comerțului maritim și colonial. Burghezia engleză acumulase prin exploatarea țăranilor, muncitorilor englezi, și mai ales prin exploatarea popoarelor din colonii, bogății și capitaluri uriașe. Băncile din Londra acordau împrumuturi țărilor și capitaliștilor din lumea întreagă, obținând profituri enorme. Anglia a devenit astfel bancherul lumii. În același timp, Anglia și-a sporit necontenit flota maritimă, comercială și de război, monopolizând comerțul și transporturile maritime. A ocupat principalele puncte strategice de pe glob: Gibraltar, Suez, Ceylon și Singapore, transformându-le în puternice baze maritime. Cu ajutorul lor domina și controla toate mările și oceanele. Astfel, Anglia a devenit cea mai mare putere maritimă din lume. Cu ajutorul flotei și-a lărgit imperiul colonial, ocupând noi teritorii în Africa și Asia. Astfel, Anglia la începutul secolului al XX-lea, era și cea mai mare putere colonială. Politica internă a Angliei era dominată de cele două partide de guvernământ: liberal și conservator. Amândouă apărau interesele burgheziei și moșierimii, în interior, iar în afară duceau o politică de expansiune colonială. Acestei politici i se opuneau masele populare, în frunte cu clasa muncitoare. Ea era organizată în sindicate, iar din 1906, avea un partid, Partidul Laburist (al muncii). Muncitorii au organizat numeroase greve și au silit guvernul la unele concesii. Deși nu era un partid consecvent revoluționar, influența politică a Partidului Labrist în viața politică a Angliei creștea. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Anglia la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX După unificarea deplină, Germania a cunoscut o impetuoasă dezvoltare economică. În special s-a dezvoltat industria extractivă, metalurgică, electrotehnică și chimică. Pentru aceasta, s-au folosit, pe lângă propriile sale resurse, și minereurile Alsaciei și Lorenei. De un mare ajutor i-au fost cele cinci miliarde franci aur smulse de la Franța. În construcția industriei a aplicat tehnica modernă și cele mai noi cuceriri ale științei. În mai puțin de 20 de ani Germania s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrială; ea a ajuns și întrecut Anglia și Franța, devenind prima țară industrială din Europa și a doua în lume după S.U.A. Mărfurile germane, de calitate mai bună și mai ieftină, concurau pe cele engleze și franceze. Ajutată de industrie, s-a dezvoltat și agricultura. Pe marile moșii se foloseau mașini perfecționate, înrășăminte chimice, semințe selecționate etc. Și în Germania s-au format monopoluri și o puternică oligarhie financiară. Cel mai mare trust german era trustul metalurgic Krupp din orașul Essen, cu 45.000 de muncitori. Bancherii germani făceau export de capital, adică împrumutau cu bani țările balcanice, America Latină și China. Politica internă și mișcarea muncitorească din Germania Constituit prin unirea statelor germanice, în urma războaielor purtate de Dinastia Hohenzollern, Imperiul german era un stat în care militarii aveau un rol important. Parlamentul avea puteri limitate și formale. Aproape întreaga putere în stat se afla în mâna împăratului și a cancelarului, ca exponenți ai marii burghezii și ai marilor moșieri; Wilhelm I a lăsat toate treburile statului în seama cancelarului Bismarck (1862-1890). În guvernarea lui, Bismarck s-a sprijinit pe marea burghezie și pe moșierime; a apărut interesele lor lovind, în schimb, în masele populare și mai ales în clasa muncitoare, de care se temea. Hală din uzinele Krupp, orașul Essen, la 1900 O dată cu creșterea industriei a sporit și numărul muncitorilor. Forța proletariatului german și influența lui în rândul poporului, în viața politică au crescut mult după 1875, când s-a format Partidul Socialist German. Bismarck a încercat să reprime mișcarea muncitorească, interzicând, prin lege, activitatea Partidului Socialist. Partidul Socialist și-a continuat însă activitatea în ilegalitate, până în anul 1890, când noul împărat, Wilhelm al II-lea, a anulat legea împotriva socialiștilor. Printre conducătorii de frunte ai socialiștilor germani s-au distins: August Bebel, Roza Luxemburg și Karl Liebknecht. Partidul Socialist German a obținut succese în alegerile parlamentare. În anul 1910 avea majoritatea în Parlament (110 deputați). Totuși, Partidul Socialist din Germania n-a reușit să împiedice militarismul german de a declanșa primul război mondial. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX ### Găzduire web. Centrul de date Găzduire web - generalități Serviciul de găzduire web este un tip de serviciu de găzduire pe internet, care permite persoanelor fizice și organizațiilor să-și facă accesibil site-ul prin intermediul World Wide Web. Gazdele web sunt companii care furnizează spațiu pe un server propriu sau pe unul închiriat pentru utilizare de către clienți și poate furniza conectivitate la internet, de obicei într-un centru de date. De asemenea, gazdele web pot oferi spațiu pentru centrele de date și conectivitate la internet pentru alte servere situate în centrul lor de date, numit colocare. Din momentul în care s-au pus bazele web hostingului și până acum, condițiile pentru a avea un site funcțional au rămas aceleași :1. Un nume de domeniu internet, cum ar fi exemplu.ro;2. Un serviciu de găzduire web;3. Site-ul propriu zis, adică design, conținut, texte, poze; Per general, există trei tipuri de găzduire cel mai des întâlnite - web hosting, virtual private server și servere dedicate. Primul tip de găzduire web menționat este cel mai ieftin și se potrivește de minune proiectelor începătoare. Aici clientului i se oferă un spațiu pe server alături de mulți alți utilizatori. Beneficiul este că nu trebuie să te gândești la gestionarea hostingului, deoarece de aceasta se ocupă furnizorul. Însă, nu uita că mereu trebuie să alegi un serviciu cu asistență tehnică disponibilă oricând. Găzduirea VPS este o opțiune intermediară, care practic prezintă aceleași beneficii ca un server dedicat, precum acces root, control maxim, posibilitatea de a instala aplicații și software ș.a. Totuși, aici deja clientul va trebui să gestioneze procesele pe cont propriu. Furnizorul este responsabil doar de buna funcționarea a hardware-ului. Administrarea se realizează printr-un panou de control, care variază în funcție de prestator. De exemplu, beneficiezi de panoul gratuit Virtuozzo sau poți alege contra cost o opțiune mai avansată și comodo - cPanel. La fel ca în cazul menționat mai sus, serverele dedicate sunt gestionate de către client, iar hosterul are grijă doar de partea fizică. Odată ce alegi serviciul dat, vei beneficia de control maxim asupra mașinăriei, pe care îl vei realiza, de asemenea, prin intermediul panoului de administrare. Opțiunea dată se potrivește în cazul companiilor cu cantități mari de informații și care pot angaja o persoană care se va ocupa de administrarea serverului. Numele de domenii internet (sau "domenii web") reprezintă adresa la care vizitatorii pot accesa un site web și o parte din adresa de email la care cineva poate trimite un mesaj de tip email. Căutarea domeniului și rezervarea acestuia reprezintă primul pas pentru a avea o prezență online. Procesul prin care dobândești dreptul de utilizare exclusivă a unui nume de domeniu se numește înregistrare domeniu. Pentru că domeniile se înregistrează pe principiul "primul venit, primul servit" este crucial să înregistrezi numele tău de domeniu cât mai repede posibil. Sufixul unui domeniu (.ro, .com, .eu etc.) este prestabilit de către organizații internaționale care se ocupă de administrarea domeniilor. Tu poți alege dintre sute de sufixe prestabilite și poți alege șirul de litere și cifre care formează partea de început a numelui de domeniu. În forma completă un domeniu arată, de exemplu, astfel: firmamea.ro, serviciulmeu.com, unde .ro și .com sunt sufixe prestabilite (numite și extensii de domeniu sau TLD=Top Level Domain), iar "firmamea" și "serviciulmeu" reprezintă alegerea ta personală.Reține că de calitatea serviciilor de hosting direct depinde și buna funcționare a proiectului tău. Pentru a rămâne complet mulțumit, acordă atenție fiecărui detaliu atunci când faci alegerea și ia în considerare sfaturile de mai sus. Optează pentru furnizori cu experiență în domeniu și cu personal calificat, care îți vor oferi soluții în caz de orice problemă. Autor: Elena Gheorghisor ### Cum să alegi abonamentul potrivit de web hosting? Din ce tipuri de hosting poți face alegerea Web Hosting sau Găzduirea web este un serviciu prin intermediul căruia companiile sau persoanele fizice au posibilitatea să-și publice un site web în internet pentru a putea fi accesat de către vizitatorii din mediul online. Furnizorul acestui serviciu pune la dispoziție spațiul de memorare pe un server conectat la internet. Realizarea unui proiect presupune mai mulți pași, iar unul dintre primii este să afli ce este un host și cum să optezi furnizorul potrivit. Totuși, aceasta este doar jumătate de cale, întrucât mai important de atât este să alegi tariful de găzduire web potrivit. Acesta trebuie să satisfacă pe deplin nevoile tale, însă, totodată, să nu conțină funcții inutile pentru care va trebui să plătești suplimentar fără ca măcar să profiți din plin de ele. Află care sunt tipurile de web hosting disponibile Înainte să alegi un tarif de hosting, este binevenit să știi care sunt tipurile disponibile. Odată ce vei avea o imagine clară despre ofertele existente, vei avea un punct de pornire pentru luare unei decizii.- Shared hosting. Acest tip de găzduire presupune utilizarea resurselor unui server în comun cu alți clienți. Este o opțiune populară în rândul persoanelor fizice și al întreprinderilor mici. De ce? Datorită prețului accesibil. Spațiul serverului este partajat cu sute de alte site-uri web, prin urmare și costul pentru acesta este împărțit. Totuși, e cazul să iei în considerare că din moment ce „conviețuiești„ cu alți utilizatori, ești supus și unor riscuri. De exemplu, un site cu trafic ridicat poate consuma un număr mare de resurse, astfel afectând negativ viteza altor clienți. Pentru a evita acest lucru, trebuie să alegi un furnizor de găzduire de încredere care nu va încărca site-uri web mai mult decât poate gestiona un singur server.- Virtual Private Server. Un hosting VPS spre deosebire de găzduirea partajată îți oferă mai mult control asupra serverului și un nivel înalt de stabilitate. În esență, modul de gestionarea a unui Virtual Private Server nu se deosebește de cel a unui server dedicat, întrucât proprietarul poate adapta procese, instala diverse aplicații și soft-uri pentru a le oferi mai apoi clientilor, spre exemplu, ca Download software. Lucrul dat se datorează faptului că spațiul unui server fizic este împărțit în câteva medii separate și izolate. Astfel, utilizatorii unei singure resurse nu se vor „deranja” între ei, în procesul de funcționare. Trebuie să menționăm că prețurile serviciului dat sunt mai ridicate, însă beneficiile obținute acoperă orice cheltuială suplimentară.- Servere dedicate. Această opțiune de găzduire web permite închirierea unui întreg server cu toate resursele sale, așa ca viteza de transfer a datelor, spațiul de stocare și memoria operativă. De asemenea, tipul dat de hosting este cel mai flexibil și adaptabil în fața nevoilor tale, deoarece ai control deplin asupra software-ului și sistemelor de securitate. Totuși, spre deosebire de celelalte tipuri de găzduire, serverul dedicat va avea nevoie de administrare (un angajat calificat responsabil de gestionare), de aceea opțiunea dată este perfectă în cazul corporatiilor care păstrează un cantități impunătoare de informații și date, magazinelor online cu un volum mare de produse, portalurilor de știri accesate de milioane de vizitatori ș.a. Alte aspecte despre care nu trebuie să uiți Dacă ai decis ce tip de hosting vei alege pentru afacerea ta, atunci e timpul să treci la următorul pas - selectarea tarifului.Pentru început, trebuie să determini cantitatea de memorie necesară pentru a păstra informațiile de pe site. În cazul proiectelor mici este suficient 30-60 MB, însă dacă intenționezi să plasezi materiale grafice și baze de date, atunci recomandăm să ai un spațiu de 100 MB sau mai mult. Cel mai greu este să estimezi în cazul site-urilor unde vizitatorii au dreptul să plaseze conținut. Aici cantitatea de memorie va fi determinată în baza popularității proiectul și volumului mediu de materiale postate.Un aspect important îl reprezintă instrumentele și funcționalul pus la dispoziție de către furnizor. Principalele caracteristici tehnice pe care trebuie să le ai în considerație sunt:- trafic necontorizat;- suport pentru scripturile cu care vei opera;- suport pentru cele mai populare sisteme de gestionare a conținutului, precum WordPress, Joomla, Drupal și altele;- panou de control care îți va permite o gestionare comodă;- suport tehnic 24/24;- monitorizarea non-stop a stării serverului;- protecția împotriva atacurilor;- verificarea emailului pentru viruși, spam și publicitate;- platformă web pentru email;- o perioadă de test, pentru a face cunoștință cu serviciul;- Backup zilnic.Serviciile de hosting vor influența radical succesul proiectului tău web, prin urmare este esențial să faci alegerea potrivită și să optezi pentru un tarif care va corespunde nevoilor tale. Totuși, nu uita să privești în viitor și să estimezi potențialul de creștere a afacerii în următorii ani, pentru a trece la un pachet cu mai multe resurse. Citește recenzii despre diferiți furnizori și asigură-te că alegi ce este mai bun pentru proiectul tău online. Autor: Elena Gheorghisor ### Statele Unite ale Americii la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX Silozuri la New York Statele Unite ale Americii la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX În urma războiului civil și a victoriei nordiștilor asupra sudiștilor, Statele Unite ale Americii au cunoscut o dezvoltare economică atât de rapidă încât, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au ajuns cea mai mare putere economică. Ritmul rapid al acestei dezvoltări se datorează eliberării negrilor, împroprietăririi fermierilor, folosirii uriașelor resurse naturale - miniere și de materii prime - de care dispunea teritoriul Statelor Unite, ca și folosirea în producție a celor mai noi descoperiri ale științei și tehnicii. Totodată, în S.U.A. a venit un mare număr de emigranți din toată lumea, care au pus în valoare aceste bogății. Extinderea continuă a suprafețelor cultivate și folosirea pe scară largă a mașinilor au făcut ca producția agricolă să crească foarte mult. Cerealele americane au invadat toate piețele lumii, concurând producția țărilor mai mici. Și mai vertiginos s-a dezvoltat și a crescut producția industrială. Statele Unite ocupând locul întâi în producția mondială. În același timp, se formau monopoluri și uniuni monopoliste mai mari decât în orice țară. Deținătorii lor au devenit adevărați „regi” ai oțelului, ai petrolului etc., cum ar fi Corporația oțelului sau trustul Morgan, cu peste 170.000 de salariați. În același fel creșteau și se concentrau și capitalurile bancare. Datorită acestei concentrări s-a ajuns ca 60 de familii americane să dețină jumătate din întreprinderile țării și să controleze politica ei internă și externă. La conducerea Statelor Unite se perindau cele două partide: democrat și republican. Amândouă apărau interesele burgheziei și ale marilor plantatori: amândouă erau finanțate de către marile trusturi. Marii monopoliști influențau chiar alegerea președinților din Statele Unite. O caracteristică a vieții interne a Statelor Unite era politica rasistă, de persecutare a negrilor. Deși prin Constituție li se acordau drepturi egale cu albii, în multe state negrii nu erau primiți în restaurante sau în sălile de spectacole unde intrau albii, copiii lor nu puteau învață la un loc cu copiii albi, căsătoriile mixte erau interzise. Împotriva negrilor se organizau adesea atacuri banditești, bătăi și chiar asasinate (linșări). Lupta clasei muncitoare: greva de la 1 mai 1866 Greva muncitorilor feroviari în S.U.A. la 1877 În Statele Unite se dezvolta un proletariat foarte numeros. Totuși, mișcarea muncitorească nu a fost ala de intensă ca în Europa. Mai întâi, pentru că muncitorimea din Statele Unite era formată din muncitori veniți din diferite țări din Europa, Africa, Asia, albi și negri, iar patronii îi asmuțeau pe unii împotriva altora. În al doilea rând, muncitorul american, nemulțumit de condițiile de muncă, în loc să ia calea revoluției, ocupa o bucată de pământ în vest și devenea fermier. Cu toate acestea, de timpuriu s-au înființat și în S.U.A. organizații sindicale. Ele au desfășurat o importantă luptă grevistă, cu scopul de a obține ziua de lucru de 8 ore. Cele mai puternice greve au fost în ziua de 1 mai 1886, la Chicago. În timpul lor au fost uciși mai mulți muncitori. Prin lupte grele și mari jertfe, greviștii au obținut în acel an ziua de lucru de 8 ore. Aceasta a fost o mare victorie a clasei muncitoare americane și internaționale. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Statele Unite ale Americii la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX ### Comuna din Paris Baricade ale comunarzilor pe una din străzile Parisului Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul din 28 martie și până la 28 mai 1871. În Consiliul Comunei majoritatea membrilor erau muncitori și intelectuali devotați clasei muncitoare. Mulți dintre ei erau membri ai Internaționalei I. Consiliul era organul suprem al puterii. Garda Națională înlocuia vechea armată. Comuna din Paris controla poliția, iar judecătorii erau aleși. Republica numită Comună era un nou tip de stat, prima încercare de a instaura dictatura proletariatului, cel dintâi stat al muncitorilor creat în istorie. Comuna se sprijinea pe secțiile Internaționalei I, pe cluburile muncitorești, pe organizațiile sindicale și pe organizațiile de femei. Înfăptuirile social-economice ale Comunei Deși a durat doar 72 de zile, Comuna a luat totuși importante măsuri revoluționare, pentru ridicarea nivelului de trai al poporului muncitor și pentru desființarea exploatării: fabricile burghezilor fugiți au fost preluate de către muncitori, care au organizat producția fără patroni; în locuințele celor fugiți au fost găzduiți muncitorii rămași fără adăposturi din cauza bombardamentelor; în locul ministerelor s-au alcătuit comisii; învățământul a fost declarat gratuit și obligatoriu, iar salariile profesorilor mărite; s-au înființat primele grădinițe de copii. Lupta dintre comunarzi și versaillezi; înfrângerea suferită de Comuna din Paris Prin acțiunile sale, Comuna, ca stat al proletariatului, urmărea desființarea exploatării omului de către om și crearea unei societăți noi. Speriați, guvernul și Adunarea Națională s-au grăbit să încheie pace cu Germania (mai 1871). Franța se obliga să cedeze acestuia două provincii, Alsacia și Lorena, bogate în minereuri, și să plătească o contribuție de război de cinci miliarde franci aur. În schimb, Bismarck a eliberat imediat 100.000 prizonieri francezi, ca să fie folosiți la înăbușirea Comunei, de care el însuși se temea. Versaillezii au început asaltul Parisului comunard la 21 mai. Comunarzii s-au văzut siliți să lupte cu propria lor burghezie. Au dus o luptă eroică. Cu multă îndârjire și cu dispreț față de moarte au rezistat o săptămână în fața unei armate superioare și ca număr și ca armament. Au luptat și femei și copii, uimind lumea. Cu piepturile lor au apărat fiecare stradă, fiecare baricadă, fiecare casă. N-au cedat. Din posturile de luptă nu i-a scos nici moartea. Au rezistat până la 28 mai, când i-au copleșit forțele versaillezilor. În aceea „săptămână sângeroasă” au căzut peste 30.000 de comunarzi, în marea lor majoritate muncitori. Alte zice de mii au fost arestați, torturați și deportați departe de patria pe care o voiau liberă și democrată. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Comuna din Paris ### Abraham Lincoln Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809 - d. 15 aprilie 1865) - președintele Statelor Unite ale Americii în timpul războiului civil. Lincoln era un om înalt, cu ochii mari, melancolici. Provenit din părinți foarte săraci, Abraham Lincoln a muncit în fermă, a fost tăietor de lemne și plutaș pe Mississippi. A învățat singur carte. A studiat dreptul, întreținându-se dintr-un modest salariu. Ajungând avocat, a apărat mai ales pe cei săraci și nedreptățiți. Avea mare talent de orator. Deși trist și gânditor, între oameni era comunicativ. A condus S.U.A. patru ani și jumătate (1861-1865), într-unul din cele mai grele și mai tragice momente din istoria poporului nord-american: războiul civil dintre nord și sud. ### Războiul Civil American Războiul Civil American Războiul Civil American a fost un război politic și militar de 4 ani (1861-1865) între statele din Nord ale Statelor Unite și cele din Sud. Sudiștii nu voiau să renunțe la sclavi. Iar atunci când președinte al S.U.A. a fost ales Abraham Lincoln, adept al desființării sclaviei, sudiștii s-au despărțit de nordiști și au întemeiat un alt stat, cu capitala la Richmond. Cum era și firesc, Lincoln n-a recunoscut această despărțire - secesiune. Sudiștii au vrut s-o impună cu arma. Astfel s-a dezlănțuit un lung și greu război civil - de secesiune - între nordiști și sudiști. Acesta a fost un război al libertății și al omeniei, împotriva tiraniei și cruzimii sudiștilor dar și un război pentru păstrarea și întărirea unității Statelor Unite. Ca să atragă întreg poporul în această luptă dreaptă, Lincoln a desfințat sclavia și a dat pământ gratuit tuturor albilor care voiau să se așeze în sud sau în vestul îndepărtat și să întemeieze ferme. lDupă grele lupte și mari pierderi, armata sudiștilor a capitulat (primăvara anului 1865). La cinci zile după aceasta, președintele Lincoln a fost asasinat de un sudist fanatic. Întreaga omenire progresistă l-a regretat ca pe un mare binefăcător al omenirii. Importanța victoriei nordiștilor. Refacerea Uniunii Asasinarea președintelui n-a schimbat nimic, victoria nordiștilor a rămas definitivă. Uniunea a fost restabilită și refăcută. Negrii au devenit liberi. În primii ani au participat chiar la conducerea statului. Cu timpul însă li s-au luat multe din drepturile lor politice și cetățenești. În unele state li s-a retras dreptul de vot. În altele nu li se îngăduia să învețe în aceleași școli, să meargă în aceleași vagoane de tren sau să mănânce în aceleași restaurante cu albii. Totuși războiul civil a jucat un mare rol în istoria poporului nord-american. Eliberând peste 4 milioane de oameni, el este socotit ca o mare revoluție burghezo-democrată. Iar pentru că a întărit Uniunea, poate fi pus alături de unificarea Italiei, Germaniei, României. Lincoln are meritul de a fi condus, cu înțelepciune și hotărâre, pe nordiști până au câștigat victoria. După 1865, economia S.U.A. s-a dezvoltat virtiginos. În douăzeci de ani a ajuns din urmă Franța, Anglia și Germania, întrecându-le apoi tot mai mult. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Războiul Civil American ### Unificarea Germaniei 18 ianuarie 1871: Proclamarea Imperiului German în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles. Unificarea germaniei a început la inițiativa politică luată de Prusia. Mai întâi ea a unit statele germane într-o uniune vamală. Apoi a început lupta împotriva influenței Imperiului habsburgic, care urmărea să facă unirea statelor germane în jurul său. Bismarck și pregătirea unirii În 1861, rege al Prusiei a ajuns Wilhelm I. Guvernarea lui a fost ajutată de omul politic Otto von Bismarck, adevăratul unificator al Germaniei. Otto von Bismarck După experiența lui Cavour, care a inițiat unificarea statelor italiene în jurul Piemontului și al Dinastiei Savoia, Bismarck a vrut să realizeze unificarea Germaniei în jurul Prusiei și în folosul Dinastiei Hohenzollern. Ca să înlăture Imperiul habsburgic din Confederația Germană și să silească pe toți principii germani să adere la unirea în jurul Prusiei, Bismarck a recurs la calea armelor. Etapele din Unificarea Germaniei Unificarea Germaniei s-a făcut în trei etape: 1864, 1866, 1870-1871. Fiecare etapă a cuprins câte un război. În prima etapă, Prusia, aliată cu Imperiul habsburgic, a purtat război cu Danemarca, a învins-o și i-a smuls trei provincii germane. Doi ani după aceea, ca să atragă burghezia și să liniștească muncitorimea, Bismarck a făgăduit votul universal, s-a asigurat de neutralitatea Franței, a pregătit și a dezlănțuit războiul cu Imperiul habsburgic. Biruindu-l în bătălia de la Sadova (1866), l-a silit să încheie pace, să iasă din Confederația germană și a alipit încă o parte din statele germane, sporind și mai mult puterea Prusiei. În același timp, Bismarck n-a lăsat Monarhia habsburgică să se prăbușească. A ajutat guvernul din Viena să se înțeleagă cu nobilimea maghiară și să formeze dualismul austro-ungar. Din 1867 Imperiul habsburgic s-a numit Imperiul austro-ungar sau Austro-Ungaria. În afara teritoriului unificat de Prusia mai rămâneau patru state germane, la sud de râul Main, care se bizuia pe sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea care se temea de Germania unită, puternică. Ca să le alipească și pe acestea, Bismarck s-a folosit de o abilă diplomație, silind Franța să declare război Prusiei, în 1870. Napoleon al III-lea voia război cu Prusia, ca s-o împiedice de a desăvârși unificarea în jurul ei. Dar Bismarck a făcut ca toate statele germane să sară în ajutorul Prusiei, „atacată” de vecinul de la apus. Armata germană, mult mai bine pregătită, mai bine înarmată și chiar mai numeroasă, a câștigat victorii răsunătoare, zdrobind, surpinzător de repede, pe francezi. La Sedan la luat prizonier chiar pe împăratul Napoleon al IIIl-ea. Apoi a asediat Parisul, forțându-l să capituleze, după cinci luni de eroică rezistență. La 18 ianuarie 1871, la Versailles, toți principii germani (și cei ai celor patru state de la sud de râul Main) s-au adunat și l-au proclamat pe Wilhelm I împărat al Germaniei. Au ales Versailles-ul ca loc al proclamării Imperiului german anume ca să-i umilească pe francezi. Franța a suferit cea mai dezastroasă înfrângere și a încheiat cea mai umilitoare pace din istoria ei de până atunci: pacea de la Frankfurt (1871). Prin această pace, noul Imperiu german a anexat două provincii bogate - Alsacia și Lorena, și a primit de la Franța și o imensă despăgubire de război. Cancelarul Otto von Bismarck, făuritorul unirii, a fost răsplătit cu titlul de prinț. Pentru politica lui aspră, dură, războinică i s-a spus „Cancelarul de Fier”. Așa s-a încheiat procesul de unificare a Germaniei. Statul condus de Wilhelm I și de cancelarul Otto von Bismarck a devenit imperiu: Imperiul german. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Unificarea Germaniei ### Unificarea Italiei Statele peninsulei Italiei cu data unificării Unificarea Italiei s-a înfăptuit între anii 1859 și 1871. A început ca un război de eliberare împotriva Imperiului habsburgic, a continuat cu o revoluție populară pentru unitate și s-a desăvârșit prin acțiuni diplomatice. Pentru că trăia împărțit în mai multe state aflate sub jug străin, unificarea era năzuința poporului italian. El socotea că numai într-o Italie unită, mare și liberă va dobândi mai multe drepturi și libertăți. Mișcarea populară politică și culturală pentru unitatea Italiei s-a numit „Risorgi-mento”. Războiul, revoluția de eliberare și unificarea Italiei În fruntea luptei pentru unitate s-au ridicat mai mulți oameni politici de seamă. Astfel Giuseppe Garibaldi, adeptul cel mai fidel al lui Mazzini, voia ca Italia să se unească într-o republică democratică. Altul, Camillo Cavour, ministru al regelui Victor Emanuel din Piemont, dorea ca unificarea Italiei să se facă în jurul Piemontului și a Dinastiei Savoia. În sfârșit, alții propuneau ca unificarea să se facă în jurul Papei și al Statului papal. Giuseppe Garibaldi Cea mai activă în „Risorgimento”, a fost burghezia și guvernul din Piemont. Aliindu-se în anul 1859 cu Napoleon al III-lea, împăratul Franței, regele Piemontului, sfătuit de Cavour, a declarat război Imperiului habsburgic ca să elibereze provinciile pe care le stăpânea în Italia. În urma victoriei de la Solferino (1859), armatele franco-piemonte au eliberat partea de nord a Italiei. La vestea victoriei armatelor franco-piemonteze, poporul din centrul Italiei s-a răsculat, a alungat principii străine și s-a alipit la Piemont. Într-o atmosferă de fierbinte entuziasm, Garinaldi a întreprins în sudul Italiei expediția „Celor o mie de cămăși roșii” (1860). Antrenând poporul la luptă, cu un admirabil eroism, a eliberat Sicilia și toată partea de miazăzi a Italiei. Garibaldi a devenit un neînfricat și legendar erou popular. El ar fi putut proclama Republica italiană, dar s-a temut că se va ivi un război civil între republicani și regaliști. Pentru a evita acest conflict, s-a încrezut în făgăduiala lui Victor Emanuel, care a promis crearea unui regim democratic și eliberarea Romei de sub dominația papei, ca să facă din „cetate eternă” capitala Italiei. Ca să rămână singur stăpân în Italia eliberată și ca să zăgăzuiască mișcarea republicană, Victor Emanuel l-a îndepărtat pe Garibaldi din fruntea armatei din sud și l-a surghiunit în insula Capri. Desăvârșirea unificării Pentru că se temea ca nu cumva, continuând războiul pentru desăvârșirea unificării, masele populare să se ridice și să proclame republica, regele a hotărât să aștepte împrejurări mai prielnice pentru el. În anii următori, după un război cu Imperiul Habsburgic (fiind aliați ai Prusiei), a fost alipită și Veneția (1866). Apoi în vara anului 1871, după ce Franța și-a retras trupele din Statul papal, guvernul italian a mutat capitala la Roma. Papa a refuzat să recunoască statul italian. El s-a retras într-o mică parte a orașului Roma, la Vatican, și a excomunicat pe conducătorii noul stat italian. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Unificarea Italiei ### Reformele lui Cuza Reformele lui Cuza au consolidat unirea Principatelor Române, dând startul formării statului român modern. Care au fost reformele lui Cuza? - S-a unificat administrația, guvernul și armata;- S-au secularizat averile mănăstirești;- S-a dat legea rurală prin care s-a desființat clăcășia și s-au împroprietărit mare parte din țăranii fără pământ;- Învățământul elementar a devenit obligatoriu. Cu banii încasați pe pământ de la țăranii împroprietăriți, moșierii au construit fabrici și au întemeiat bănci, contribuind astfel la întărirea capitalismului în România. Ca să dezvolte cultura poporului, Alexandru I. Cuza a dat o lege prin care învățământul elementar devenea obligatoriu și gratuit. ### Unirea Principatelor Române Theodor Aman: Unirea Principatelor Române Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească Mulți români, surghiuniți în 1848, printre care și poetul Vasile Alecsandri, au stăruit din răsputeri să convingă guvernele marilor puteri: Franța, Anglia, Prusia să se preocupe de soarta poporului român. La Congresul de la Paris, din 1856, marile puteri au discutat și problema legată de Unirea Principatelor Române. Dar, pentru că adversarii unirii se arătau foarte îndărătnici, Congresul de la Paris a hotărât să fie întrebat poporul român dacă dorește sau nu unirea. Pentru aceasta s-au ales Adunările ad-hoc formate din toate păturile sociale. Cu mare entuziasm, reprezentanții națiunii române au votat pentru unire. Deputații țărani au cerut și rezolvarea problemei pământului și a drepturilor civile și politice ale țărănimii. Pentru că s-au opus Turcia, Austria și Anglia, Convenția de la Paris a admis numai ca statul român să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar cu doi domni, două guverne și două armate separate. Poporul n-a respectat întru totul hotărârile Convenției de la Paris. El a ales, la 15 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, cunoscut încă din 1848 ca neînfricat partizan al unirii și al întăririi țării prin reforme economice, sociale și politice. La 24 ianuarie 1859 s-a realizat unirea principatelor române datorită unioniștilor și poporul din Țara Românească care au impus alegerea aceluiași domn, Alexandru Ioan Cuza. Având un singur conducător, cele două Țări Române erau, în fapt, unite prin voința poporului. Alexandru Ioan Cuza a cârmuit țara doar șapte ani (1859-1866). Cu marea lui dragoste de țară și popor, cu priceperea lui politică și diplomatică, Cuza l-a convins pe sultan să-l recunoască domn și deci unirea. Ajutorul său cel mai de seama a fost cărturarul și omul politic Mihail Kogălniceanu. Sub conducerea lor s-au înfăptuit importante reforme care au consolidat unirea: s-au unificat administrația, guvernul și armata; s-au secularizat averile mănăstirești; s-a dat legea rurală prin care s-a desființat clăcășia și s-au împroprietărit mare parte din țăranii fără pământ. De asemenea, învățământul elementar a devenit obligatoriu. De asemenea, Cuza a sprijinit lupta de eliberare a popoarelor vecine. Cu vremea, puterile garante au acceptat ca țara să se numească România. Toate acestea au fost cu putință pentru că Unirea și modernizarea României, reprezentau voința întregii națiuni române. Formarea statului național român, eveniment deosebit de important în istoria modernă a poporului român și chiar în cea a Europei, a deschis calea dezvoltării mai puternice a forțelor de producție, a trecerii pe calea capitalistă a țării noastre. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească ### Revoluția română din 1848-1849 Revoluția română din 1848-1849 Revoluția română din 1848, prin programele sale, este o parte componentă a luptei popoarelor europene vizând abolirea servituților feudale, pentru afirmarea și realizarea idealului unității naționale. Remarcând locul revoluției române în procesul luptei popoarelor europene, Engels arăta că: „începând din 1789 hotarele revoluției înaintează neîncetat. Ultimile ei avanposturi au fost Varșovia, Debrețin și București”. Revoluția română din 1848 a reprezentat, în răsăritul Europei, cel mai înaintat avanpost al marilor mișcări politice și sociale care cuprinseseră continentul. Faptul acesta relevă voința și hotărârea poporului român de a cuceri libertatea socială și națională cu orice sacrificiu. Din aceste motive românii s-au situat alături de forțele revoluționare europene în lupta împotriva absolutismului și privilegiilor. Cauzele revoluției române din 1848 Naţionale- încălcarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Ţarist;- regimul politic bazat pe Regulamentele Organice în Ţara Românească şi Moldova;- desființarea iobăgiei;- pericolul anexării Transilvaniei la Ungaria, în urma izbucnirii revoluţiei maghiare şi al refuzului maghiarilor de a recunoaşte drepturile naţionale ale românilor. Economice şi sociale- existenţa privilegiilor feudale;- necesitatea unei reforme agrare şi împroprietărirea ţăranilor;- absenţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Revoluția de la 1848 din Moldova Fruntașii revoluției din Moldova au inițiat adunarea de la Iași din 27 martie 1848, la care au luat parte peste 1000 de participanți. Regimul reacționar al lui Mihail Sturdza a fost vehement atacat de Lascăr Rosetti, Alexandru Ioan Cuza și alți revoluționari. Adunarea prezidată de Grigore Cuza a ales un comitet din care un grup, în frunte cu Vasile Alecsandri, a redactat „petițiunea-proclamațiune” către domnitor, semnată de sute de persoane și care, în 35 de articole, cuprindea un program de revendicări: ameliorarea condiției materiale a amselor țărănești, eliberarea deținuților politici, libertate personală, responsabilitatea ministerială, desființarea taxei vamale la exportul de cereale, înființarea unei bănci naționale, reforma școlară. Revendicările principale erau: dizolvarea vechii adunări obștești și alegerea uneia noi, desființarea gărzilor de arnăuți și înființarea gărzilor cetățenești, desființarea cenzurii. Astfel, revoluționarii își propuneau înlăturarea abuzurilor lui Mihail Sturdza, și, concomitent, lichidarea monopolului politic deținut de marea boierime retrogradă. Diversele formulări moderate din cuprinsul Petiției arătau dorința autorilor de a se evita intervenția trupelor străine. După ce a stimulat acceptarea unor revendicări, Mihail Sturdza a trecut la represiune; mulți conducători ai revoluției au fost arestați și exilați. Unii dintre ei au reușit să scape de sub pază și să ajungă în Transilvania și Bucovina, unde au continuat activitatea revoluționară (A.I. Cuza, V. Alecsandri, Alecu Russo). Intervenția represivă a lui Sturdza a înfrânt manifestarea deschisă a revoluției în această parte a țării. Revoluția de la 1848 din Transilvania În luna martie 1848 se organizează întruniri, apar manifeste cu revendicări revoluționare. Un asemenea manifest-proclamație a fost lansat de Simion Bărnuţiu la 12 martie, răspunzând astfel la un act nobiliar care cerea alipirea Transilvaniei la Ungaria. În manifestul lui Bărnuțiu se afirmă hotărât necesitatea recunoașterii românilor ca națiune politică, eliberarea și împroprietărirea iobagilor, convocarea unui congres național în care să se exprime dorințele românilor. Acțiuni ale maselor apăsate de poverile iobăgiei, de privilegiile feudalo-absolutiste, s-au produs la Timișoara, Cluj, Oradea, Lugoj, Baia Mare, Arad, Alba Iulia, Dej, Brașov. Manifestanții se pronunțau pentru abolirea absolutismului și a privilegiilor feudale, pentru cucerirea libertăților politice și asigurarea egalității în drepturi și datorii pentru toți cetățenii. La Târgu Mureș, în ultima decadă a lunii martie, tineri români, maghiari și sași de la Tabla regească (Tribunalul suprem) au redactat un memoriu de protest antiabsolutist și antifeudal, ce urma a fi înaintat guvernului. Cu această ocazie, Avram Iancu și Alexandru Papiu Ilarian s-au situat pe o poziție radicală, pronunțându-se pentru „desființarea robotelor fără despăgubire”, pentru „întronarea dreptății și egalității”, pentru „existența națională a tuturor celor ce locuiesc în Ardeal și Ungaria”. Nicolae Bălcescu și Avram Iancu Pe baza recunoașterii deplinei egalități și a independenței naționale, românii propuneau o cooperare împotriva forțelor contrarevoluționare externe: absolutismul habsburgic și țarist. Dar nobili liberali din conducerea revoluției maghiare, în frunte cu Lajos Kossuth, hotărâseră la Pozsony (Bratislava) și apoi la Pesta (martie 1848) să creeze un stat național maghiar în granițele fostului regat feudal. Aceasta leza aspirația legitimă și profundă a românilor, cehilor, sârbilor, care voiau constituirea propriilor lor state naționale. Nesocotirea unor asemenea drepturi aparținând altor popoare, încercarea de a pune bazele unui stat unitar, cu o singură națiune recunoscută, națiunea maghiară, cu o singură limbă oficială, limba maghiară, pe un teritoriu unde maghiarii reprezentau o minoritate, au imprimat evenimentelor un curs negativ, ajungându-se la contradicții și conflicte deosebit de acute. Prin votul Dietei nobiliare a Principatului, compusă numai din trimișii păturilor privilegiate și în care națiunea română - care constituia majoritatea - nu avea nici un reprezentant, Transilvania urma să fie încorporată la Ungaria. Interesate în apărarea privilegiilor de clasă, în menținerea dominației economice și politice, nobilimea și burghezia maghiară din Transilvania încercau să-și salveze pozițiile economice și politice dominante prin înfăptuirea anexării la Ungaria. Marea Adunare Națională de la Blaj (3-5 mai 1848) În ziua de 18 aprilie a avut loc la Blaj o adunare convocată de tinerii intelectuali (tribuni), la care au participat câteva mii de țărani. Erau prezenți Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu. Cu acest prilej au fost subliniate, pentru întâia oară într-un cadru larg plebiscitar, principalele revendicări naționale și sociale. Totodată s-a luat hotărârea convocării unei mari adunări, tot la Blaj, pentru începutul lunii mai. Adunarea de la Blaj 1848 O consfătuire pe care a prezidat-o Simion Bărnuțiu la Sibiu, în ziua de 26 aprilie, a stabilit în linii generale programul de acțiune al românilor ce urma să fie supus următoarei reuniuni. Un moment de seamă al revoluției l-a constituit Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, la care au participat peste 40.000 de oameni, în majoritate țărani. Un rol de frunte în organizarea și desfășurarea acestei adunări, ca și a altor acțiuni revoluționare, au avut aici Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Aron Pumnul, Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu și mulți alți tribuni ai poporului. Prin întreaga ei desfășurare, ca și prin programul adoptat, Adunarea Națională de la Blaj a constituit o viguroasă și impresionantă manifestare a voineței românilor din Transilvania de a impune, o dată cu desființarea servituților feudale, recunoașterea drepturilor lor naționale legitime. La Blaj se găseau și militanți revoluționari din celelalte provincii românești: Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Lascăr Rosetti, Alecu Russo. Erau așteptați la adunare Eftimie Murgu, Nicolae Bălcescu și alți revoluționari, dintre care n-a reușit să ajungă la Blaj decât Dimitrie Brăileanu. Încă din ziua de 2 mai, mii de oameni s-au adunat în piața Blajului, înconjurând catedrala unde a avut loc o consfătuire preliminară. Cu acest prilej, Simion Bărnuțiu a rostit istoricul său discurs, în care se spunea că „Națiunea întrunindu-se din toate părțile la această sărbătoare a libertății” proclamă „libertatea și independența națiunii române”. În ziua de 3 mai, adunarea s-a ținut pe locul de lângă Blaj ce avea să se numească Câmpia Libertății. Erau prezenți țărani, maghiari, dornici să lupte împreună cu românii pentru înlăturarea iobăgiei. Avram Iancu venise în fruntea a zece mii de moți, organizați în cete. Participanții au aprobat în unanimitate Petițiunea Națională, elaborată de fruntașii revoluției și prezentată adunării de August Treboniu Laurian. În cele 16 articole ale ei, Petițiunea Națională cuprindea revendicările democratice și naționale ale românilor transilvăneni. „Națiunea română, se spunea în primul articol, răzimată de principiul libertății, egalității și frățietății, pretinde independența sa”. În art. 3 se cerea „desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi”; art. 10 revendica: „înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țării din lăuntru și din afară”. În alte articole se cerea: învățământ românesc de toate gradele, desființarea cenzurii, asigurarea libertății personale, o constituție nouă pentru Transilvania, întemeiată pe principiile dreptății, libertății, egalității și frățietății. În art. 16 se respingea cu tărie încorporarea forțată a Transilvaniei la Ungaria, subliniindu-se că „națiunea românească protestează cu solemnitate”. Adunarea națională de la Blaj a adoptat rezoluția prin care „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”. Masele populare, respingând uniunea forțată cu Ungaria, au afirmat dorința de a forma un stat unitar cu Moldova și Muntenia prin deviza: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”. „Nu voi lucra niciodată - se spunea în jurământul solemn rostit de participanții la Adunarea Națională de la Blaj - în contra drepturilor și intereselor națiunii române ci voi ține și apăra legea și limba română, precum și libertatea și frățietatea. Pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.” După expresia învățatului sas Stephan Ludwig Roth, martor ocular la evenimentele de la Blaj, adunarea a făcut să bată cu putere inimile românești de la București și Iași și a votat cu entuziasm programul național. Pretutindeni s-a întărit convingerea că „Ardealul nu mai este Ardeal ci România”. Comitetul Național, organ creat pentru a supraveghea îndeplinirea programului politic, avea ca președinte pe episcopul Andrei Șaguna, iar ca vicepreședinte pe Simion Bărnuțiu. În comitet, alături de Avram Iancu se aflau tinerii Ioan Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian, Aron Pumnul. Prima măsură luată de comitet, care-și stabilește sediul la Sibiu, a fost să trimită delegațiile hotărâte: una la Viena, pentru a prezenta împăratului revendicările formulate pe Câmpia Libertății, cealaltă la Cluj, pentru a le susține în Dietă. Dar delegațiile românești aveau să se întoarcă fără a fi obținut satisfacerea cererilor formulate la Blaj. Noi clarificări programatice În mai 1848, revoluționarii moldoveni sosiți la Brașov, după ce participaseră la Adunarea Națională de la Blaj, au elaborat „Principiile noastre pentru formarea patriei”, program care formula direct, ca obiective fundamentale imediate: unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat național neatârnat și totala abolire a privilegiilor feudale, o radicală rezolvare a problemei țărănești prin desființarea boierescului (clăcii) și împroprietărirea țăranilor fără nici o răscumpărare. Programul semnat de 14 revoluționari, avea caracterul unui legământ, nefiind dat publicității. O copie a acestui program a fost trimisă lui Eftimie Murgu la Lugoj. Agravarea contradicțiilor sociale și naționale în Transilvania Împotriva voinței exprimate de români, dieta din Cluj a hotărât, la 17 mai, „uniunea” (anexarea de fapt) Transilvaniei cu Ungaria. Se anula astfel autonomia Principatului. Se anexau direct la Ungaria și teritoriile cunoscute sub denumirea de Partium - comitatele Zarand, Crasna, Chioarul (Cetatea de Piatră), Solnoc - cu o populație aproape în totalitate românească. La 29 mai, împăratul sancționează actul, într-un moment când Imperiul Habsburgic era cuprins de revoluție și insuficient pregătit pentru a trece la o acțiune deschisă contra Ungariei. În aceste condiții, în Transilvania dieta feudală a hotărât amânarea desființării iobăgiei, ceea ce a agravat contradicțiile sociale și naționale. Nobilimea și administrația comitatelor au acționat cu armele împotriva mișcărilor revoluționare țărănești antifeudale, ca și împotriva celor care nu recunoșteau „unirea” Transilvaniei cu Ungaria. La Mihalț (lângă Alba Iulia), unde a avut loc o manifestare țărănească, mai mulți iobagi români au fost împușcați din ordinul baronului Banffy. Întrucât nobilimea feudală maghiară recurgea la teroare pentru a-și menține dominația, țăranii au trecut la răsturnarea pe cale revoluționară a relațiilor iobăgiste, luând în stăpânire cu forța pământul pe care îl lucrau de secole. În septembrie 1848, a avut loc o nouă adunare la Blaj, unde au participat peste 60.000 de țărani, de astă dată înarmați cu furci, coase, lănci și un mic număr de puști. S-a luat hotărârea de înarmare în vederea apărării și realizării dezideratelor românești de eliberare socială și națională. S-a adoptat o declarație prin care se respinge anexarea Transilvaniei la Ungaria și se cerea convocarea unei diete democratice, compusă, proporțional cu numărul lor, din români, sași și maghiari. Cuând după aceea, o adunare a sașilor din Sibiu (30 septembrie), la care participă și țărani români, adoptă rezoluția de la Blaj, iar St. L. Roth propune o cât mai largă popularizare a acesteia. Masele populare adunate la Blaj au împuternicit Comitetul național român în frunte cu Bărnuțiu, care acționa ca un adevărat guvern revoluționar românesc, să ia toate măsurile în vederea organizării unor efective militare capabile să apere ființa națională și drepturile sociale ale poporului român. Au fost înființate 15 legiuni românești, comandate de câte un prefect și un viceprefect; legiunile erau alcătuite din cete comandate de tribuni și vicetribuni. Rezistența revoluționară românească în Munții Apuseni a avut în frunte prefecți cu mari calități ca: Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petre Dobra, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Iovian Brad, Nicolae Corcheș, Vasile Fodor, Ioan Vlăduțiu, Vasile Moldovan, bărbați hotărâți să-și jertfească viața pentru binele națiunii. În multe localități masele țărănești instaurează o administrație nouă, a poporului. În Munții Apuseni, Avram Iancu a constituit o adevărată „republică românească”. „Acest ținut al minelor - arăta K. Marx - deveni centrul unui adevărat război național”. Pregătiri de luptă au loc și la Orlat și Năsăud pe raza regimentelor grănicerești formate din români. Înăbușirea revoluției din Transilvania Încercările de a preveni ciocnirile armate au fost zadarnice. Începe unul dintre cele mai tragice capitole din istoria Transilvaniei, care va constitui o grea lovitură pentru cauza revoluției, pentru redeșteptarea națională a popoarelor asuprite din Imperiul habsburgic. Prin manevre diversioniste și promisiuni înșelătoare, Curtea imperioală habsburgică urmărea învrăjbirea celor două popoare, român și maghiar, ațâțarea unuia împotriva altuia, în scopul de a slăbi forțele revoluționare și de a câștiga timp în vederea pregătirii contrarevoluției. De aceea și-a dat adeziunea la ideea alipirii Transilvaniei la Ungaria, știind că pe această cale va stârni nemulțumirea poporului român, va împiedica realizarea unității de luptă româno-maghiară. Văzând consecințele grave care puteau decurge din anexarea Transilvaniei la Ungaria, gazeta intitulată simbolic „Cincisprezece martie” (data declanșării revoluției la Pesta), care reprezenta gruparea radicală a revoluției maghiare, scria: „În Transilvania două puteri au să hotărască asupra soartei unirii: dieta și poporul român. Dieta nu reprezintă decât câteva sute de oameni; românimea înseamnă Transilvania întreagă”. În zonele scoase de sub autoritatea guvernului maghiar, s-a instaurat o nouă administrație. Așa s-a procedat în Făgăraș, Hațeg, Zarand, Alba, Blaj, Cetatea de Baltă. Comitetul național român era considerat drept guvern românesc. După ce și-a încheiat pregătirile, în toamna anului 1848, reacțiunea habsburgică a trecut la reprimarea revoluției. Trupele au reușit să ocupe și o bună parte a Transilvaniei; în ținutul secuiesc ele s-au izbit de acțiunile de rezistență conduse de revoluționarul secui Gabor Aron. Situația devine și mai complexă în decembrie 1848, când guvernul revoluționar din Pesta trimite în Transilvania armata comandată de generalul polonez Bem, care va obține o serie de victorii împotriva trupelor habsburgice. În condițiile invaziei armatei maghiare, se intensifică și teroarea contrarevoluționară în Transilvania și Banat. Armatele țărănești, comandate de Avram Iancu, apără eroic regiunea Munților Apuseni împotriva încercărilor armatelor nobiliare de a pătrunde în zonă. În acele împrejurări, împăratul Francisc Iosif apelează la ajutorul țarului Rusiei. Cele două mari imperii absolutiste și-au dat mâna spre a prelungi dominația asupra popoarelor și a salva pentru încă o perioadă de timp orânduirea feudală. În teritoriile ocupate de forțele comandate de Bem, administrația românească a fost înlocuită cu cea a nobilimii. Se înființează „tribunalul de sânge” de la Cluj, condus de nobili, care dezlănțuie o aprigă teroare împotriva țăranilor români. Acțiunile de reprimare s-au soldat cu aproape 5.000 de victime: 4.425 români, 252 sași și 165 unguri. Țara Moților continuă să fie apărată cu îndârjire de oștile populare conduse cu vrednicie de Avram Iancu, ferind, prin rezistența sa armată, mii de țărani de cruzimile nemeșilor. Moții s-au dovedit a fi detașamentul de lutpă cel mai aprig al românilor din întreaga Transilvanie, rezistența din Munții Apuseni fiind suprema forțare a unei voințe conștiente de izbânda libertății. Slaba dotare cu armament a detașamentelor românești a fost suplinită cu un neasemuit curaj. Sacrificiile românilor în timpul războiului de eliberare națională și socială din 1848-1849 s-au ridicat la 10.000 de oameni. În aceste condiții complexe, s-a încercat de mai multe ori să se ajungă la înțelegere între forțele revoluționare române și maghiare împotriva absolutismului. Tratativele purtate în acest scop în Munții Apuseni, în mai 1849, prin mijlocirea lui Ioan Dragoș, deputat de Bihor în parlamentul de la Pesta, în loc să ducă la o conciliere, au agravat situația din cauza unor provocări puse la cale de nobilimea maghiară. Un detașament condus de un ofițer reacționar și șovin atacă prin surprindere Abrudul, prefecții Ioan Buteanu și Petre Dobra fiind prinși și executați. În condiții tragice își pierd viața Ioan Dragoș și alți fruntași revoluționari. Venit de la Constantinopol la Seghedin, în mai 1849, Nicolae Bălcescu inițiază realizarea unei înțelegeri româno-maghiare, semnată la 16 iulie 1849, în care se consemna că cele două națiuni, „sunt destinate prin poziția lor topografică, prin asemănarea intereselor lor și mai ales, prin primejdia de care sunt amenințate, să se ajute reciproc și să lupte sub același drapel pentru apărarea libertății”. Pentru prima dată într-un document oficial, Principatele Române erau menționate sub numele de România. Prin mijlocirea lui Bălcescu se realizează o înțelegere între Lajos Kossuth și Avram Iancu cu privire la încetarea oricăror lupte armate între maghiari și români. Aceste înțelegeri au fost înfăptuite însă prea târziu, din cauza tergiversărilor din partea conducerii revoluției maghiare; ele n-au mai putut împiedica înăbușirea sângeroasă a revoluției de către forțele habsburgice și țariste, pătrunse masiv în Ungaria și Transilvania. În august 1849 la Șiria, lângă Arad, armata revoluționară maghiară a capitulat în fața trupelor țariste. În aceste condiții, s-a pus capăt rezistenței armate românești din Munții Apuseni, reintroducandu-se administrația austriacă. Revoluția de la 1848 din Țara Românească Adunarea și Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) Starea de nemulțumire și de agitație devenise generală și în Muntenia. O explozie revoluționară era inevitabilă. Încă din luna martie se trecea la alcătuirea unui comitet revoluționar la București și, în cadrul lui, a unei comisii executive, din care făceau parte Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu și Ion Ghica. Ultimul, fiind trimis în misiune la Constantinopol, a fost înlocuit apoi cu C. A. Rosetti. Comitetul revoluționar a alcătuit programul și a stabilit data declanșării acțiunii la 9 iunie în patru locuri - București, Islaz, Ocnele Mari și Telega - pentru a mări șansele de izbândă. Dar revoluția nu a putut izbucni peste tot la 9 iunie, din cauza arestării a numeroși militanți. Cu concursul unităților militare comandate de maiorul Christian Tell și căpitanul Nicolae Pleșoianu, revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost declanșată cu succes la Islaz. Gheorghe Magheru, cârmuitorul județului Romanați, a favorizat participarea maselor țărănești la adunarea inițiată de comitetul revoluționar. Într-o atmosferă de puternic entuziasm Adunarea de la Islaz a adoptat istorica Proclamație și un program de acțiune care a fost socotit, pentru întreaga perioadă a revoluției, drept Constituția țării. Întreaga țară a fost cuprinsă de un puternic avânt revoluționar. Foi volante tipărite după Proclamația e la Islaz erau răspândite și în localități din Dobrogea. Programul prevedea desființarea privilegiilor de clasă ale boierimii, emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor pe bază de despăgubire, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru toți cetățenii. Totodată se cerea constituirea unei adunări obștești în care să fie reprezentate toate stările sociale și care să aleagă domnitorul țării pe termen de cinci ani (de fapt, un regim republican), crearea unei gărzi naționale care să apere cuceririle revoluționare, învățământ egal. O adunare constituantă trebuia să alcătuiască și să voteze Constituția țării. La loc de frunte în program se aflau înscrise cucerirea independenței administrative și legislative a țării, neamestecul străin în treburile interne (adică o autonomie deplină, reală, premisă importantă în lupta pentru cucerirea independenței). Din guvernul provizoriu, ales de adunarea de la Islaz, făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Pleșoianu, preotul Radu Șapcă. Însoțit de grupuri mari de țărani, guvernul provizoriu s-a îndreptat de la Islaz spre Craiova, prin Caracal, unde populația, în frunte cu Gheorghe Magheru, le-a făcut o entuziastă primire. Înlăturarea puterii revoluționare la București (11 iunie 1848) În același timp la București, sub puternica presiune a maselor populare, domnitorul Gheorghe Bibescu este nevoit să sancționeze, la 11 iunie, revendicările revoluționare și un guvern nou în următoarea componență: Nicolae Golescu la interne, Nicolae Bălcescu la externe (secretar de stat), Gheorghe Magheru la finanțe, Ion Heliade Rădulescu la culte, Ștefan Golescu la justiție, Ion Odobescu șel al armatei, C. A. Rosetti prefect al poliției Capitalei. A doua zi după instaurarea guvernului provizoriu în București, ziarul „Pruncul român” - primul ziar al revoluției - a lansat apelul intitulat „Către frații noștri din Moldoba”, în care spunea: „Ceasul libertății a sunat pentru tot românul... Uniți-vă cu noi, frați de dincolo de Milcov, peste undele lui vă întindem brațele dorind cu înfocare a vă da sărutarea frăției și a libertății. Munteanul și Moldoveanul sunt toți români, sunt frați, o singură națiune; uniți-vă cu noi, înălțați stindardul libertății și dobândiți-vă sfintele drepturi. Uniți vom fi tari; uniți vom sta împotriva oricărui vrăjmaș al libertății noastre. Trăiască libertatea! Trăiască România!” După abdicarea și plecarea la Brașov a lui Gheorghe Bibescu (în 13 iunie), intervin schimbări în componența guvernului provizoriu, care urma să conducă țara până la alegerea altui domn, iar ca președinte al guvernului a fost acceptat, din motive tactice, mitropolitul Neofit. În București se instaura primul regim revoluționar românesc. Adunarea de la 15 iunie 1848 ținută la București pe Câmpia Libertății, la Filaret (astăzi Parcul Libertății), la care au participat peste 30.000 de bucureșteni și țărani veniți din împrejurimile orașului, a exprimat voința poporului de a recunoaște programul revoluționar drept Constituția țării și hotărârea unanimă de a-l apăra. În primele zile după instaurarea sa, noul regim de la București a decretat: înființarea gărzii naționale și înarmarea acesteia; libertatea cuvântului și a tiparului: desființarea rangurilor boierești: instituirea tricolorului revoluției roșu, galben și albastru cu deviza „Dreptate-frăție”, ca steag național; desființarea robiei; constituirea unui corp de dorobanți și panduri sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Concomitent, s-a trecut la înlocuirea vechilor administratori (ispravnici) de județe. La insistența lui Nicolae Bălcescu, guvernul a hotărât înființarea comisarilor pentru propagandă. Masele populare au intervenit cu hotărâre pentru apărarea guvernului provizoriu de la București împotriva manevrelor contrarevoluției interne și externe. În timp ce guvernul arăta indulgență față de reacțiune, aceasta a orgnanizat, cu sprijinul coloneilor Ion Odobescu și Ion Solomon, complotul din 19 iunie 1848. O parte din membrii guvernului au fost arestați prin surprindere. La aflarea veștii, masele, însuflețite de Ana Ipătescu, Toma Gheorghiu și alți oameni curajoși din popor, au asaltat palatul și au eliberat guvernul. Revoluția era salvată cu jertfa a 7 morți și a mai multor răniți. Zece zile mai târziu boierimea conservatoare a organizat un nou complot, dar masele au salvat din nou revoluția. La 9 iulie, A. G. Golescu scria din Sibiu celor din București: „Să ne învârtoșim inimile fraților, să apucăm o politică mai energică. ...A lăsa celui ce de două ori s-a revoltat în contra guvernului câmp deschis și liber ca să se poată revolta și a treia oară, aceasta nu mai este generozitate ci numai o tristă și periculoasă slăbiciune”. Militând pentru o ripostă energică față de uneltirile reacțiunii, Nicolae Bălcescu spunea: „În împrejurări grele și extraordinare trebuie măsuri extraordinare”. Pericolul principal îl reprezenta însă contrarevoluția externă. La 19 iulie, trupele turcești au trecut Dunărea, staționând un timp la Giurgiu. În ziua de 20 iulie, pe Câmpia Libertății din București, zeci de mii de reprezentanți ai poporului adoptau un energic Protest în fața întregii Europe, împotriva intrării trupelor otomane pe teritoriul român, întărind astfel protestul adresat de guvern pe cale diplomatică. Între Suleiman-pașa, comisarul Porții, și conducerea revoluției s-au inițiat negocieri și s-a ajuns la soluția de compromis de a se înlocui guvernul provizoriu printr-o locotenență domnească, în componența căreia au intrat Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, toți trei fruntași ai revoluției. Deși supus presiunilor din afară, regimul revoluționar a continuat să se preocupe de concretizarea programului revoluționar. Astfel, o vie dezbatere a fost purtată în jurul convocării unei adunări constituante, dar din cauza celei de-a doua intervenții a Porții, nu s-a putut convoca adunarea menită să transpună într-o lege fundamentală stipulațiile programului. Deosebit de importante au fost și discuțiile în jurul aplicării articolului 13 din program, referitor la emanciparea și împroprietărirea țăranilor. În cursul lunii august au avut loc la București lucrările Comisiei proprietății în care, pentru întâia oară, reprezentanții țăranilor și cei ai proprietarilor de moșii s-au înfruntat într-o adunare publică, în vederea redactării proiectului de reformă agrară. Vicepreședinte al comisiei era Ion Ionescu (de la Brad), chemat special din Moldova de Nicolae Bălcescu. Comisia a recunoscut eliberarea muncii țăranilor. Deputații proprietari s-au opus, în general, împroprietăririi țăranilor cu pământ; numai după lungi dezbateri, o parte a lor a acceptat împroprietărirea țăranilor cu mici loturi. Nu s-a putut însă alcătui un proiect de lege în acest sens, deoarece Ion Heliade Rădulescu a suspendat lucrările comisiei în condițiile în care sporise pericolul intervenției armate străine. Înăbușirea revoluției din Țara Românească Sub presiunea Rusiei țariste, Poarta a trecut de la atitudinea de expectativă față de revoluție la una activă, de înăbușire a acesteia. Delegația gvernului, n-a mai fost primită de autoritățile otomane. Comisarul mai conciliant Suleiman-pașa a fost înlocuit prin Fuad Efendi. Trupelor otomane de la Giurgiu li s-a ordonat să înainteze spre București. Puternicele manifestații populare, inclusiv arderea Regulamentului organic și a Arhondologiei (condica de ranguri boierești), au dezvăluit atașementul profund al maselor față de cauza revoluției. Trupele otomane ajung în 13 septembrie lângă București, stabilindu-și tabăra la Cotroceni. Acolo, în fața unei delegații de peste 200 notabili, inclusiv o seamă de boieri, Fuad Efendi a citit o proclamație prin care revoluția era calificată ca o „rebeliune” și se anunța restaurarea regimului regulamentar. În locul locotenenței domnești se instala boierul Constantin Cantacuzino în calitate de caimacam. Majoritatea delegațiilor, printre care și Nicolae Bălcescu, au protestat energic față de intervenție, motiv pentru care au fost arestați. În aceeași zi, trupele otomane, împărțite în trei coloane, au pătruns cu forța în București. Populația orașului, împreună cu ostașii din garnizoană, au opus o rezistență eroică în Dealul Spirii. Compania de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu și ostașii Regimului 3 în frunte cu colonelul Radu Golescu au luptat cu multă vitejie pentru libertatea și neatârnarea patriei („baia de sânge de la București” - cum o denumește Karl Marx). Lupta din Dealul Spirii (13 septembrie 1848) În Oltenia, generalul Gheorghe organizase tabăra militară de pe Câmpul lui Traian, la Râureni (la sud de Râmnicu Vâlcea), unde s-au strâns mii de voluntari și unități ale micii oștiri regulate muntene. Ca urmare a pătrunderii trupelor țariste în Muntenia (15 septembrie 1848), el a dizolvat tabăra pentru a nu împinge țara într-o luptă inegală. După ocuparea Bucureștilor de către armatele otomane și țariste, locuitorii a numeroase localități au constituit adevărate centre de rezistență împotriva ocupației străine. În ciuda acțiunilor represive, s-au înregistrat frământări și mișcări în rândul maselor populare până în primăvara anului 1849. Cu sprijinul ocupanților și al boierilor reacționari, caimacamul Constantin Cantacuzino și-a organizat guvernarea anulând măsurile luate de regimul revoluționar, înăbușind astfel revoluția din Țara Românească. Au fost arestați și închiși numeroși participanți la revoluție. Revoluția de la 1848 din Banat Adunarea de la Lugoj (15 iunie 1848) Un moment reprezentativ în desfășurarea revoluției române l-au constituit evenimentele din Banat. Întrunirile de la Lugoj, îndeosebi cea din 15 iunie 1848, la care au participat și exilații moldoveni Alecu Russo, Lascăr Rosetti și Manolache Epureanu, au afirmat dezideratele naționale și sociale ale românilor din această parte a țării, în consens cu obiectivele revoluției române în ansamblul său. Ele au fost sintetizate în documentul intitulat Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat, care cerea: înființarea unei armate prin înarmarea poporului, recunoașterea limbii române ca limbă oficială, recunoașterea naționalității române, transformarea Banatului într-un căpitănat românesc. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Revoluția română din 1848-1849 ### Revoluția de la 1848 din Ungaria Recucerirea Cetății Budei de către armata revoluționară maghiară Revoluția de la 1848 din Ungaria a fost condusă de nobilimea mijlocie și de intelectualii patrioți. Printre conducători s-a remarcat îndeosebi Lajos Kossuth. Revoluționarii unguri au desființat iobăgia și astfel au atras de partea lor țărănimea. Cu ajutorul ei au format o puternică armată revoluționară cu care au îndepărtat stăpânirea habsburgică și au format un stat independent maghiar, o Republică liberală. Revoluționarii unguri au luptat cu forțele contrarevoluționare, habsburgice și țariste. Lajos Kossuth Dar conducătorii revoluției maghiare nu au eliberat celelalte națiuni, ca: români, slovaci, sârbi. Aceasta a permis împăratului Franz Iosif să ațâțe o națiune împotriva celeilalte și, până la urmă, să le înfrângă pe toate. Mulți revoluționari maghiari, ca și revoluționarul român Nicolae Bălcescu, au arătat că stăpânirea habsburgică nu poate fi doborâtă decât printr-o unire revoluționară a tuturor popoarelor subjugate. Atunci când armata revoluționară maghiară a trebuit să lupte cu armatele habsburgice și cu cele intervenționiste rusești, Kossuth a văzut că greșise și a primit să se înțeleagă cu revoluționarii români. Era însă prea târziu. Atacată din toate părțile, armata ungară a capitulat la Șiria (13 august 1849). Ungaria a căzut iar sub stăpânirea Habsburgilor. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Revoluția de la 1848 din Ungaria ### Revoluția de la 1848 din Italia Imaginea înfățișeaza revoluția de la 1848 din Italia Prin revoluția de la 1848 din Italia poporul dorea să scape de asuprirea nobililor; să dobândească libetăți economice și sociale; să obțină drepturi politice; să scuture stăpânirea străină; să înfăptuiască unitatea țării. Cei dintâi s-au răsculat locuitorii din orașele Milano și Veneția și au alungat trupele imperiale. Apoi revoluționarii au creat o Republică la Roma, condusă de Giuseppe Mazzini, cel mai democrat dintre revoluționarii italieni din acea vreme. Regele din statul Piemont, urmărind unificarea Italiei, a pornit războiul cu armata habsburgică. Dar el se temea de adevărații revoluționari, pentru că aceștia, în frunte cu Mazzini și Giuseppe Garibaldi, voiau să facă din Italia, Republică. Șovăitor, lipsit de ajutorul poporului, regele a fost înfrânt și a preferat să se înțeleagă cu împăratul Franz Iosif decât cu poporul italian. În curând, armatele habsburgice au cucerit și Republica Veneția. Totodată, împotriva Republicii romane au intervenit armatele habsburgice, franceze și ale regelui din sudul Italiei. Deși apărată vitejește de revoluționarii lui Garibaldi, Roma a fost cucerită. Revoluționarii italieni au fost înfrânți. Dar ei nu au renunțat la ideea de libertate și unitate a Italiei. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Revoluția de la 1848 din Italia ### Revoluția în Imperiul Habsburgic de la 1848 Sursă imagine: wikimediaBaricada revoluționarilor de la universtate, Viena, 26 mai 1848 Revoluția în Imperiul Hasburgic Revoluția în Imperiul Habsburgic de la 1848 a izbucnit datorită asupririlor sociale și naționale ale împăraților habsburgici absolutiști. Sub stăpânirea habsburgilor se aflau italienii, cehii, slovacii, polonezii, ucrainienii, croații, sârbii, ungurii, românii etc. Economia se dezvolta încet în Imperiul Habsburgic. Mulți țărani nu aveau nici pământ, nici libertate. Popoarele îndurau tot mai mult jugul social și economic al nobilimii, asuprirea națională a habsburgilor și a nobilimii austriece sau maghiare. Toate se pregăteau de luptă pentru îndepărtarea guvernului absolutist, condus de cancelarul Metternich. Revoluția din Viena Revoluția a izbucnit întâi în Viena, capitala imperiului, în 13 martie 1848. Metternich a trebuit să fugă din fața mulțimii furioase. Îndată după aceasta s-a dezlănțuit revoluția și în alte părți ale Imperiului habsburgic: în Ungaria, Italia, Praga, Cracovia, Lwow, Transilvania. În câteva zile, întregul imperiu ardea sub flăcările răzvrătirilor populare. Înspăimântat de tot ce se întâmpla, împăratul a făgăduit libertăți și Constituție. A părăsit însă Viena și s-a retras în orașul Innsbruck. De aici a pregătit, cu multă dibăcie, contra revoluția. Mai întâi a ațâțat o națiune împotriva celeilalte, cu scopul de a le slăbi forța revoluționară. Apoi a pregătit armatele și le-a trimis împotriva revoluționarilor. În iunie 1848, armatele imperiale au bombardat Praga și au strivit revoluția cehilor. Mulți revoluționari au fost închiși sau expulzați. În octombrie, numeroase trupe au asediat Viena. Revoluționarii, mai ales muncitorii și tineretul, au luptat eroic. Armata împăratului, dodată cu artilerie și arme bune, au izbutit să-i înfrângă. Ca să zdrobească și revoluția celorlalte popoare din imperiu, noul împărat, Franz Iosif, a cerut ajutor țarului Nicolae I. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Revoluția în Imperiul Habsburgic de la 1848 ### Revoluția din Germania de la 1848 Populația din Berlin manifestând în fața Palatului regal (18 mai 1848) Revoluția din Germania de la 1848 a izbucnit datorită acumulării nemulțumirilor maselor populare față de clasa politică. Revoluționarii voiau libertăți economice, sociale, politice, participarea la conducerea țării și unificarea Germaniei. Cauzele care au dus la revoluția din Germania de la 1848 După îndepărtarea ocupației franceze, în Germania s-a dezvoltat mult economia și s-a întărit și burghezia. Revoluționarii doreau unificarea Germaniei, participarea la conducerea țării și libertăți economice și sociale. Criza economică a înrăutățit așa de mult situația maselor populare din statele germane, încât revoluția a izbucnit în primăvara anului 1848. Revoluția în Prusia Pornit din statele din sud, valul revoluționar a cuprins întreaga Germanie. În Berlin, capitala Prusiei, demonstrațiile populare au început la 15 martie. Când regele Frederic Wilhelm al IV-lea a adus armata, poporul s-a apărat pe baricade. După trei zile de luptă, regele a cedat. A arborat steagul tricolor pe Palatul regal, s-a înclinat în fața victimelor represiunii și a acceptat un guvern liberal. S-a ales apoi o Adunare Națională Constituantă. Pentru că burghezia nu l-a îndepărtat pe rege, în această adunare, alături de reprezentanții burgheziei bogate, au pătruns și mulți nobili. În același timp s-a produs și revoluția polonezilor din regiunea Poznan care se afla sub stăpânirea Prusiei. Văzând că burghezia se înțelege cu monarhia și aristocrația, muncitorii din Berlin, în iunie 1848, au pornit din nou lupta. Dar guvernul burghez și regele au adus multe trupe la Berlin, au înăbușit în sânge insurecția muncitorilor, au dizolvat Adunarea Constituantă. Victorios în Berlin, regele Prusiei a trimis trupe și împotriva orașelor și a satelor răsculate din restul țării. De asemenea, trupele prusace, împreună cu trupele țariste, au înăbușit revoluția poporului polonez. Parlamentul de la Frankfurt Ca să realizeze unificarea Germaniei, s-a convocat o adunare a reprezentanților poporului german. După numele orașului unde și-a desfășurat lucrările, această adunare s-a numit Parlamentul de la Frankfurt. El a votat o Constituție pentru întreaga Germanie și a oferit coroana lui Frederic Wilhelm al IV-lea, regele Prusiei. Acesta însă a refuzat. Nu pentru că n-ar fi râvnit să fie conducătorul întregii Germanii, ci pentru că disprețuia tot ce era democrat și nu voia să guverneze pe baza unei Constituții. Activitatea revoluționară a lui Marx și Engels Îndată după izbucnirea revoluției, Marx și Engels au tipărit Noua gazetă renană, publicație democrată și revoluționară. Ei luptau pentru unificarea Germaniei într-o republică democratică; desființarea tuturor îndatoririlor feudale, trecerea averilor aristocrației în apropierea statului; vot universal; înființarea Partidului Comunist. Totodată ei nu arătau greșelile Parlamentului de la Frankfurt care, în loc să proclame Republica, a oferit coroana unui rege cu vederi reacționare și despotice. Înfrângerea revoluției germane Într-adevăr, regele Prusiei nu s-a mulțumit numai cu respingerea coroanei oferite de Parlamentul de la Frankfurt, ci a trimis armata împotriva tuturor centrelor revoluționare din Germania. În primăvara anului 1849, Marx, Engels și alți revoluționari comuniști sau democrați au căutat să reaprindă flacăra revoluției. După lupte grele pe baricade, în mai multe orașe, și această încercare a fost înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt au fost împrăștiați cu forța. Burghezia s-a mulțumit cu dreptul de a participa la guvern și cu unele avantaje economice, cucerite în timpul revoluției. Dar problema unificării Germaniei a deschis conflictul dintre Prusia și Imperiul habsburgic, între Hohenzolerni și Habsburgi, fiecare vrând să înfăptuiască această unificare în folosul propriu. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Revoluția din Germania de la 1848 ### Revoluția franceză de la 1848 Revoluția franceză de la 1848 a izbucnit datorită monarhiei absolutiste care asuprea burghezia mică și mijlocie, muncitorimea și țărănimea prin îngrădirea acestora la vot și la conducerea țării. Cauzele care au dus la revoluția franceză de la 1848 În timpul monarhiei din iulie, în Franța, puterea era în mâna marii burghezii financiare, a bancherilor. Burghezia mică și mijlocie, muncitorimea și țărănimea nu aveau drept de vot, nu participau la conducerea țării. Împotriva guvernului lui Ludovic Filip s-a organizat o puternică opoziție. Ea cerea reforme economice, vot universal și chiar înlocuirea monarhiei cu republica. În anii 1846-1847, în Franța, din pricina secetei, recolta a fost foarte slabă. De asemenea, multe întreprinderi industriale, multe șantiere de construcție și-au întrerupt activitatea. Numărul șomerilor a ajuns foarte mare. Nemulțumirile creșteau de la o zi la alta. Poporul îl învinuia pe rege și pe Guizot, ministrul său, pentru guvernarea lor abuzivă și despotică. Desfășurarea revoluției franceze Revoluția a izbucnit în Paris, la sfârșitul lunii februarie 1848. Opoziția a organizat o mare adunare de protest împotriva guvernului. Guvernul a căutat s-o împrăștie cu armata. Dar revoluționarii: muncitorii, studenții, orășenii, intelectualii, s-au baricadat pe străzi, au luptat cu armata, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal și au ars tronul. Speriat, Ludovic Filip a fugit. Revoluționarii au ales un guvern provizoriu și au proclamat republica. În istoria Franței, aceasta s-a numit Republica a II-a. Din guvernul provizoriu făceau parte poetul Lamartine, socialistul Louis Blanc și muncitorul Albert. Guvernul provizoriu a dat o serie de decrete revoluționare ca, de pildă, cel privitor la dreptul de muncă, la libertatea presei și a întrunirilor. A stabilit votul universal. Ca să dea de lucru muncitorilor, a înființat atelierele Naționale. Muncitorii care lucrau în Atelierele Naționale erau plătiți de stat. Ei credeau că guvernul provizoriu va forma un stat al oamenilor muncii. S-a ales o Adunare Constituțională, în care au intrat mai ales republicanii burghezi. Insurecția muncitorilor din Paris Luând conducerea, Adunarea Constituantă a desființat cluburile muncitorești și Atelierele Naționale. A arestat mulți conducători ai clasei muncitoare. A refuzat să dea ajutor celorlalte popoare europene care erau în revoluție, adică a dus o politică din ce în ce mai reacționară. Văzându-se trădați, muncitorii parizieni au pornit din nou lupta. Cereau să se dea Franței o Constituție democrată, să se respecte decretul privitor la dreptul de muncă, să fie eliberați conducătorii muncitorilor. În loc să îndeplinească revendicările muncitorilor, guvernul a adus multe trupe în Paris și a dat puterea în mâinile generalului Cavaignac. În ziua de 22 iunie, muncitorii s-au baricadat în cartierele lor. Patru zile au luptat cu trupele lui Cavaignac. Numai cu tunul au putut fi distruse baricadele muncitorilor. În luptă au căzut 11.000 de muncitori; mulți au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare. Insurecția din iunie a proletariatului din Paris a fost cea dintâi mare bătălie dintre cele două clase ale istoriei moderne: proletariatul și burghezia. După înfrângerea muncitorilor, politica burgheziei a devenit și mai reacționară. Al doilea imperiu În toamna anului 1848, Adunarea Constituantă a votat Constituția Republicii a II-a. Constituția avea un caracter burghez conservator. Ea acorda puteri mari președintelui. În alegerile de președinte al Republicii Franceze a reușit prințul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I. Temându-se ca nu cumva muncitorii să se răscoale din nou, burghezia căuta să aducă un guvern „autoritar”, adică dictatorial. Ludovic Napoleon Bonaparte urmărea același țel. Ajutat de marii bancheri și de un grup de ofițeri, la 2 decembrie 1852, Ludovic Napoleon s-a proclamat împărat, cu numele de Napoleon al III-lea. Astfel, după patru ani de guvern republican - Republica a II-a - în Franța s-a instaurat Imperiul al II-lea, condus de un membru al Dinastiei Bonaparte. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Revoluția franceză de la 1848 ### Proletariatul. Mișcările muncitorești internaționale Formarea proletariatului Proletariatul a apărut în urma revoluțiilor industriale din Europa, America de Nord și din Asia de răsărit. Toate aceste tensiuni au dus la dezvoltarea clasei muncitoare. În Anglia, de pildă, la începutul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat mult indutria textilă și cea metalurgică. În această țară se fabricau atunci cele mai mare mașini. În perioada 1815-1848, Anglia a ajuns cea mai dezvoltată țară din punct de vedere economic, a cucerit cel mai întins imperiu colonial și și-a construit cea mai puternică flotă din lume. Franța și apoi Statele Unite și Germania au căutat să ajungă din urmă Anglia. Forța umană care producea această transformare a lumii moderne era proletariatul. Numărul lui creștea o dată cu dezvoltarea, tot mai accelerată, a industriei și cu modernizarea mijloacelor de transport. La jumătatea secolului al XIX-lea existau milioane de muncitori în principalele țări capitaliste. Dar în vreme ce burghezia stăpânea întreaga bogăție în societatea modernă, proletarii nu dispuneau de altă avere decât forța lor de muncă. Astfel, societatea modernă s-a împărțit în două clase: burghezia și proletariatul. Burghezia exploata fără milă, storcea forța de muncă a proletarilor, iar aceștia voiau trai omenesc, drepturi și libertăți în societatea al cărei progres se întemeia, în primul rând, pe munca lor. Lipsiți de drepturi politice, ei nu participau la conducerea țării. Era firesc deci ca între muncitori și burghezie să izbucnească dese conflicte. Primele forme de luptă La început, muncitorii n-au știut care era adevărata cauză a mizeriei în care trăiau. O vreme au învinuit mașinile, despre care credeau că le iau posibilitățile de muncă și de câștig și căutau să le distrugă. Apoi au început să se organizeze în societăți secrete și să se pregătească de luptă revoluționară. Astfel, în 1831 și 1834 s-au răsculat „mătăsarii”, muncitorii de la fabricile de mătase din Lyon. Ei au stăpânit orașul mai multe zile și au cerut să se instaureze republica în Franța. În cele din urmă mișcarea a fost înecată în sânge. În 1844 s-au răsculat și muncitorii textiliști din Silezia. Înăbușirea mitingului de lângă orașul Manchester cunoscut sub numele de „masacrul de la Peterloo” În Anglia, în anul 1837, Asociația muncitorilor din Londra a alcătuit o petiție (Chartă) către Prlament, cerând să fie aleși deputați și din rândul muncitorilor. Deși au semnat-o 1.250.000 de muncitori, totuși Parlamentul a respins această chartă. În anii 1842 și 1848, muncitorii au mai prezentat încă două charte. Dar nici acum Parlamentul nu le-a luat în seamă. Această mișcare muncitorească s-a numit Mișcarea chartistă. Ea a frământat societatea engleză mai mult de douăzeci de ani. Deși a antrenat milioane de muncitori, totuși a fost înfrântă, pentru că burghezia engleză avea conducerea statului. Muncitorii, dimpotrivă, erau slab organizați și nu aveau nici experiență de luptă, nici conducători pricepuți. Totuși, prin mișcarea chartistă, muncitorii englezi au obținut reducerea zilei de lucru la 10 ore și jumătate, precum și o însemnată experiență de luptă politică. Crearea socialismului științific, concepție revoluționară despre dezvoltarea societății omenești Prin lupta mătăsarilor din Lyon, a țesuturilor din Silezia și mai ales a chartiștilor, proletariatul a acumulat o experință importantă care a făcut posibilă nașterea unei teorii științifice, corespunzătoare nevoilor și misiunii istorice a proletariatului. Fondatorii acestor teorii au fost Karl Marx și Friedrich Engels. Răscoala țesătorilor din Lyon (1831); armata regală trage în muncitori Bazându-se pe experiența luptei revoluționare a proletariatului francez, englez, german, supunând unui examen critic toate teoriile despre societate, despre guvernarea și transformarea ei, Marx și Engels au descoperit legile de dezvoltare a societății și au făurit teoria socialismului științific și tactica de luptă revoluționară a proletariatului pentru eliberarea lui și a întregii societăți umane. Marx și Engels au fost primii care au arătat că singura clasă într-adevăr revoluționară până la capăt este proletariatul. Acesta se ridică împotriva oricărei forme de oprimare și de exploatare și călăuzește pe toți cei nemulțumiți în lupta împotriva exploatării omului de către om, pentru îndepărtarea regimului capitalist. Marx și Engels au participat, în 1847, la fondarea primei organizații internaționale a clasei muncitoare: Liga Comuniștilor. Congresul Ligii Comuniștilor a încredințat lui Marx și Engels sarcina redactării programului programului mișcării muncitorești; acesta a fost Manifestul Partidului Comunist. Sub lozinca revoluționară: „Proletari din toate țările uniți-vă!” ei au arătat că patronul nu poate fi frate cu un muncitor pe care-l exploatează, așa după cum un moșier nu poate fi frate cu un țăran. Noua lozincă adoptată de Liga Comuniștilor era un îndemn la lupta politică unită, solidară, științifică a tuturor muncitorilor. K. MARX - FR. ENGELS Internaționala I În 1863, un comitet al muncitorilor englezi a adresat muncitorilor de pe continent un mesaj, chemându-i la luptă comună pentru salarii mai bune și pentru dobândirea drepturilor politice. La Londra, în 1864, s-a creat Asociația Internațională a Muncitorilor, adică Internaționala I. Muncitorii au primit cu entuziasm organizarea Internaționalei. În multe țări s-au înființat secții ale ei; astfel s-au pus bazele orientării maxiste, a luptei proletare pentru cucerirea drepturilor politice. Congresele Internaționale au adoptat rezoluții comune privind ziua de muncă de 8 ore, reglementarea muncii femeilor și copiilor în industrie, naționalizarea pământului și a mijloacelor de transport. O secție a Internaționalei s-a creat și la Timișoara; de asemenea în diferite reviste au fost publicate fragmente din operele lui Marx și Engels, precum și o traducere prescurtată a lucrării lui Marx, „Capitalul”. Astfel, din timpuriu pe teritoriul României a început să pătrundă marxismul în rândul mișcării muncitorești. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Proletariatul. Mișcările muncitorești internaționale ### Destrămarea Sfintei Alianțe Sursă imagine: wikimediaDesen animat care reprezintă Sfânta Alianță. Anul 1823 Sfânta Alianță demascată Destrămarea Sfintei Alianțe s-a produs în momentul în care tot mai multe popoare s-au ridicat împotriva regimului absolutist prin revoluții și războaie de eliberare, în urma cărora au ieșit învingătoare. Revoluțiile și războaiele de eliberare ivite în aproape întreaga lume arătau că popoarele nu mai puteau răbda nici asupririle sociale, nici absolutismul monarhic, nici intervențiile brutale alea Sfintei Alianțe, nici fărămițarea și subjugarea națională. Popoarele voiau dreptate și libertate. Lupta lor a avut din ce în ce mai mult succes, iar forțele Sfintei Alianțe n-au mai putut interveni nici împotriva revoluției de la 1830 din Franța, nici împotriva belgienilor, nici împotriva popoarelor din America Latină. Mai mult, guvernul englez a susținut economicește războiul de eliberare a popoarelor din America Latină. Iar cât privește eliberarea poporului grec, a avut chiar ajutorul Rusiei, Angliei și Franței, interesate să pună stăpânire pe economia Imperiului otoman. Toate acestea au dus la destrămarea Sfintei Alianțe; prăbușirea definitivă a sistemului ei s-a produs însă în timpul revoluțiilor din 1848. Dar dacă sud-americanii și grecii au fost ajutați în lupta lor de eliberare, marile puteri au căutat să profite, acoperându-le economia și împiedicându-i de a se uni ca să formeze state puternice. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Destrămarea Sfintei Alianțe ### Războiul de eliberare al popoarelor din America Latină sec. XIX Războiul de eliberare al popoarelor din America Latină sec. XIX Încă din evul mediu, Spania stăpânea în America un vast imperiu colonial. Din aceste colonii, spaniolii scoteau mult aur și argint, precum și banane, cafea, trestie de zahăr etc. Coloniștii asupreau și jefuiau populația stabilită aici, iar pe localnici sau amerindieni, ca și pe negrii aduși aici îi făcuseră sclavi. Nemaiputând îndura jugul spaniol, locuitorii acestor colonii au pornit lupta pentru libertate, încă din vremea când Napoleon stăpânea Spania. În fruntea luptei s-a ridicat Simon Bolibar, un om bogat, cult, cu idei revoluționare și dornic să unească popoarele tuturor coloniilor din America Latină într-o Federație a Anzilor. De mare ajutor pentru coloniști a fost revoluția spaniolă din 1820-1823. Ocupat cu situația internă, regele n-a mai putut trimite trupe în America. În schimb, luptătorii de aici au primit ajutor economic de la englezi. Simon Bolivar - conducător al luptei de eliberare a popoarelor din America Latină Din pricina întinderilor uriașe și a obstacolelor greu de trecut: Munții Anzi, pustiuri, fluvii mari, a lipsei de comunicații, războiul s-a desfășurat în condiții extrem de grele. Un centru de luptă a fost Venezuela, unde a condus Simon Bolivar. Altul a fost Argentina; aici a luptat José de San Martin, un general foarte capabil. După eliberarea acestei țări, a trecut și a ajutat la eliberarea regiunii Chile și Peru. Aici s-a întâlnit cu Bolivar, căruia i-a lăsat conducerea armatei, iar el s-a retras în Europa. Eroică și mai democratică a fost lupta de eliberare a poporului din Mexic. Cei doi conducători Miguel Hidalgo și Jose Maria Morelos au antrenat la luptă masele de amerindieni și, o dată cu eliberarea de sub stăpânirea spaniolă, au făcut și importante reforme democratice: au împărțit pământ țăranilor, au dat drepturi egale tuturor cetățenilor fără deosebire de rasă. Spaniolii au izbutit să-i prindă și să-i ucidă pe cei doi conducători. Mexicanii au continuat însă lupta și în 1823 au proclamat Republica. Datorită piedicilor puse de guvernul Angliei și al S.U.A., coloniile eliberate nu s-au putut uni să formeze un singur stat, o republică federativă, așa cum propusese Bolivar. S-au organizat mai multe republici, între care: Mexic, Venezuela, Columbia, Chile, Peru, Argentina etc. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Războiul de eliberare al popoarelor din America Latină sec. XIX ### Răscoala decembriștilor. Mișcarea de eliberare a polonezilor Decembriștii în Piața Senatului Răscoala decembriștilor Răscoala decembriștilor a avut loc în Imperiul Rus la data de 14 decembrie 1825, la scurt timp după moartea țarului Alexandru I. Câteva regimente, în frunte cu ofițerii, membri ai societăți secrete, au refuzat să depună jurământul pentru Nicolae I, urmașul lui Alexandru I la tron, și s-au răsculat împotriva lui. Răsculații voiau să-l aresteze pe Nicolae I, să convoace o adunare populară și să dea o Constituție. Dar țarul a izbutit să-i aresteze pe revoluționari, să-i spânzure sau să-i surghiunească în Siberia. Pentru că s-a desfășurat în luna decembrie, această acțiune împotriva țarului s-a numit „mișcarea decembriștilor”. Mișcarea de eliberare a polonezilor În 1830, la vestea revoluției din Franța, s-au răsculat și polonezii împotriva stăpânirii țariste. Varșovia a devenit centrul luptei. Pentru zdrobirea revoltei poloneze, țarul Nicolae I a folosit 250.000 de soldați. Zeci de polonezi au fost transportați în Siberia și alte mii au emigrat în apus. Țarul a desființat regatul Varșoviei și a introdus un aspru regim de control. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Răscoala decembriștilor. Mișcarea de eliberare a polonezilor ### Războiul de Independență al Greciei 1821-1829 Războiul de Independență al Greciei pentru eliberarea națională (1815-1829) Războiul de Independență al Greciei Războiul de Independență al Greciei a avut loc între anii 1821-1829 și a fost stârnit de către burghezie și intelectualii greci, la care s-a alăturat întregul popor din dorința de a se elibera de stăpânirea otomană. În acest scop au întemeiat o societate secretă revoluționară, numită Eteria. Eteria era ajutată de grecii bogați, de mulți patrioți și de oamenii progresiști din Europa. O conducea Alexandru Ipsilanti, fiul unui fost domnitor din Țările Române. În 1821, Eteria a pornit răscoala, trecând din Rusia în Țările Române, ca să înainteze spre miazăzi și să se unească pe pământul Greciei cu revoluționarii de acolo. Dar armata Eteriei, slab condusă, a întârziat prea mult la nord de Dunăre. În schimb, revoluționarii organizați în Grecia au izbutit să câștige însemnate victorii împotriva armatelor turcești. Au eliberat Atena, Moreea și multe insule. Sultanul însă a recurs la măsuri barbare: a ucis sau a vândut ca sclavi populația greacă din insula Chios; a spânzurat pe patriarhul din Constantinopol, pe mulți episcopi și preoți greci. Asemenea cruzimi au zguduit întreaga lume. Poeții, oamenii de știință și oamenii politici au luat apărarea grecilor. Voind să-și întărească influența în Imperiul otoman și să-i ajute pe greci, în 1827, Rusia, Anglia și Franța i-au declarat război. Flotele lor au distrus flota otomană la Navarin, iar armatele rusești au biruit pe cele otomane și l-au obligat pe sultan să încheie pacea de la Adrianopol (1829), prin care Grecia devenea independentă. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Războiul de Independență al Greciei ### Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu Revoluția de la 1821 Revoluția de la 1821 marchează un adevărat salt în istoria poporului rămân, fiind orientată spre o nouă epocă de dezvoltare a Țărilor Române. Prin programul ei care revendică independența națională, libertatea personală, egalitatea în fața legilor și abolirea tuturor îngrădirilor din calea practicării industriei și a comerțului, prin forța sa motrice, reprezentată de masele populare, prin organizarea și conducerea ei, prin amploarea și răsunetul pe care l-a avut, revoluția de la 1821 se deosebește esențial de răscoalele țărănești, spontane și neorganizate ale evului mediu. Premisele social-economice și politice ale revoluției de la 1821 Fenomenele de destrămare a orânduirii feudale, care s-au făcut simțite încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au accentuat și amplificat la începutul secolului al XIX-lea. Întreaga economie se baza, ca și până acum, pe agricultură. În vechile rânduieli își făceau loc însă fenomene noi ca: sporirea obligațiilor țărănimii față de stăpânii de moșie și față de stat, extinderea suprafețelor rezervate numai stăpânului feudal, dar cultivate de țărani (rezerva feudală), răspândirea sistemului de arenzi etc. Atrași de creșterea posibilităților de comercializare a produselor agrare, stăpânii de moșie urmăresc să intensifice exploatarea, să cultive noi suprafețe. În Transilvania, de exemplu, robotele (zile de muncă) erau foarte apăsătoare, ajungând în cazul anumitor categorii de țărani dependenți, la peste 2000 anual. La aceasta se adaugă numeroase alte dări, servicii și prestații, înscrise în lege sau așezate după bunul plac al stăpânilor, pe care țăranii trebuiau să le îndeplinească, fie că erau iobagi urbariali, adică aveau dreptul la folosință a unei întinderi mai mici sau mai mari de pământ, fie că dețineau suprafețe ca jeleri, în condiții mai puțin sigure și în general mai mici decât țăranii urbariali. În Țara Românească și Moldova populația era mai rară (față de aproape 2.500.000 locuitori, câți avea Transilvania în jurul anilor 1784-1878, Țara Românească număra aproximativ 1.7 milioane locuitori în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu) și țăranii puteau să ia mai mult pământ în folosință. Aceștia prestau un număr redus de zile de clacă (aproximativ 12 pe an), numai că boierii tindeau tot mai mult să mărească numărul zilelor de clacă (ajungând de fapt până la 18-20), să reducă suprafața pământurilor folosite de țărani, să sporească arenzile sau să convertească claca în bani. În plus, stăpânii de moșie, care au început să-i trateze pe țărani ca pe niște chiriași pe pământurile lor, au introdus, puțin câte puțin, și nartul, adică au fixat anumite norme de lucru pentru o zi. Cum acestea nu se puteau îndeplini în vremea fixată, țăranii au ajuns să facă două, trei sau chiar patru zile fizice pentru „ziua de nart”. De asemenea, țăranii trebuiau să dea zeciuiala sau dijma (adică a zecea parte din unele produse obținute în propria gospodărie). Dar principala formă de exploatare a țărănimii în Țara Românească și Moldova era fiscalitatea excesivă. În timp ce boierii, indiferent de rang sau treaptă, erau scutiți de impozite și se bucurau încă și de dreptul de monopol asupra vânzării unor produse la sate, al morăritului și al înființării de bâlciuri pe moșiile lor, țăranii - atât cei liberi, cât și cei dependenți - erau supuși la dări și impozite mereu crescânde. Despre greutatea dărilor, boierul luminat Dinicu Golescu scria, în 1826: „...birnicul Țării Românești, care lăcuiește într-acel bogat și frumos pământ, este într-o sărăcie și ticăloșie atât de mare, cât un străin este peste putință să crează această proastă stare. Și că pentru banii de bir s-au urmat și pedepse, ca să dea ceia ce nu are și atât cât nu poate agonisi”. Cum stăpânii de pământ obțineau de la autorități permisiunea de a se folosi exclusiv de numeroși țărani, care erau scutiți de dări (așa-zișii scutelnici), rămânea ca dările acestora să fie repartizate pe restul gospodăriilor țărănești nescutite, astfel că pe această cale impozitele deveneau și mai apăsătoare. În Principate numărul țăranilor liberi era ridicat (circa 30%), numai că și situația lor era destul de grea datorită birurilor, despuierii lor de unele pământuri, încălcărilor din partea oamenilor stăpânirii. Chiar pandurii din județele Gorj și Mehedinți, care fuseseră scutiți de dări în urma încadrării lor ca oșteni, se vedeau amenințați să fie readuși în situația de birnici. Abuzurile permanente ale administrației, corupția și silniciile slujbașilor și ale stăpânilor de moșii, în disprețul oricăror norme de lege, creau o stare continuă de insecuritate a oamenilor, a avutului și persoanei lor. La acestea se adăugau desele incursiuni ale cetelor pașei din Vidin, Pasvanoglu, care prădau și jefuiau așezări pe întinse zone, mai ales în Oltenia. Ca o reacție, haiducia, formă de rezistență populară, a căpătat, nu întâmplător în această vreme, o mare extindere. Economia Țărilor Române se resimțea tot mai greu nu numai datorită exploatării, abuzurilor și neajunsurilor interne. Situația se agrava considerabil datorită dominației străine și împrejurărilor externe generale în care se aflau acestea. În această perioadă s-au ascuțit contradicțiile și rivalitățile dintre cele trei imperii vecine: otoman, țarist și habsburgic pentru dominație și expansiune în Sud-Estul Europei. Declinul Imperiului otoman sporea criza „problemei orientale”, așa cum a fost numită lupta pentru „moștenirea” acestui imperiu în Europa. Ca și în secolul al XVIII-lea, Țările Române au continuat să fie teatru de operații militare purtate de cele trei puteri, cu toate urmările ce decurgeau de aici: rechiziții forțate, corvezi și impozite extraordinare, încălcări și distrugeri de bunuri materiale. Mai mult, au avut loc și pierderi teritoriale. După ce la 1775 partea de nord a Moldovei, a fost smulsă de Imperiul Habsburgic (ulterior s-a numit Bucovina, adică țara pădurilor de fag), la 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin pacea de la București, partea dintre Prut și Nistru a Țării Moldovei (Basarabia) a fost încorporată Imperiului țarist. În ciuda unor prevederi care îngrădeau amestecul Imperiului Otoman în Principate, așa cum au fost cele înscrise în Hatișeriful din 1802, Poarta exercita asupra Țărilor Române o suzeranitate brutală și apăsătoare. Tributul către Poartă, sistemul de cumpărare a domniilor, rechizițiile și monopolul comercial pe care Imperiul l-a impus Munteniei și Moldovei sleiau economia celor două țări. Regimul domniilor fanariote cunoaște, în ultima treime a secolului al XVIII-lea, o stare de criză. Au avut loc, este adevărat, unele măsuri de reforme sau inițiative culturale pornite chiar de la curtea domnească. Peste toate domina însă nevoia de bani și goana de înavuțire, încât marele poet Eminescu spunea că „întreaga administrațiune, de la voievod până la vătășel, devenise o companie de exploatare, și deci ne dăm bine seama, ne încredințăm că voievodul e mai mult samsarul decât șeful acestei companii, care își face operațiunile cu termen scurt și cu risc foarte mare”. În aceste condiții este lesne de înțeles de ce regimul fanariot ajunsese focarul nemulțumirilor manifestate în rândurile celor mai largi straturi sociale. În ciuda acestor mari obstacole și dificultăți, semnele noului își croiau drum în sânul societății. Economia producea mai mult și căuta să se adapteze cerințelor pieței, viața orășenească pulsa mai rapid, meșteșugurile se înmulțeau și se diversificau; începeau să-și facă loc manufacturile - de hârtie, de potasă, de postav, de cherestea, de porțelan, de paste făinoase, de ceară și lumânări - care au ajuns să numere câteva zeci în Transilvania, iar în Moldova și Țara Românească, 15-18. În Munții Apuseni și în bazinul Banatului progresa mineritul. Țăranii înșiși urmăreau să însămânțeze suprafețe mai întinse, învoindu-se cu stăpânii de moșie pentru prisoase, să defrișeze pământuri înțelenite. Comerțul dădea o nouă pulsație vieții economice, Țările Române dispunând de însemnate cantități de vite și grâne pentru export, de sare, lână, unt, miere, silitră și lemn. Cu cât în viața economică, socială și culturală prindeau să se înfiripe și să se dezvolte elementele noi, cu atât vechile întocmiri politice și sociale deveneau mai stânjenitoare, atrăgându-și nemulțumirea și protestul. În preajma revoluției, se ascuțise la maximum criza regimului fanariot, se adânceau contradicțiile feudalismului. Starea de nemulțumire cuprinsese toate păturile active, ale societății, de la țărănimea liberă și aservită la meșteșugari și negustori, de la mica boierime la boierimea de țară, nelegată de fanarioți. Curentul de înnoire națională, sădit de Gheorghe Lazăr și de școala sa, ca și de alți cărturari ai vremii, începea să primenească spiritele, pregătindu-le pentru apropierea unor nesperate transformări. În această atmosferă avea să izbucnească revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Revoluția de la 1821 - parte integrantă a mișcării de eliberare a poporului din Sud-Est Europei Având rădăcinile în condițiile istorice de dezvoltare a poporului român și în necesitățile de ordin social și național care se puneau în fața societății, revoluția de la 1821 se încadrează, în același timp, în fenomenul general al mișcării europene din epocă, în primul rând al luptei de eliberare a popoarelor din Sud-Estul Europei, aflate sub dominația turcească. Într-adevăr, în desfășurarea evenimentelor din această zonă apare un fapt nou, menit să le schimbe cursul și înfățișarea: popoarele aflate sub stăpânirea străină, socotite până în acest moment doar obiect de dipsută între marile puteri, se ridică la luptă. De acum înainte ele vor juca un rol care va decide, în cele din urmă, evoluția istorică în Sud-Estul european. La 1804 în Serbia, a izbucnit o insurecție care se dezvoltă progresiv în 1813 și 1815 căpătând caracterul unei revoluții de eliberare națională. Unele căpătenii ale sârbilor au găsit adăpost în Țările Române, atrăgând și participarea directă a unor detașamente formate din panduri români la lupta lor insurecțională. Mișcarea de renaștere a poporului grec a cunoscut, de asemenea, o mare amploare prin crearea la Odesa (1814) a societății secrete Eteria (tovărășie). Aceasta avea secții în diferite țări, unde existau comunități grecești, desfășurând o activitate intensă și în Țările Române. Și în alte părți ale Europei frământările și mișcările insurecționale sfidau fațada de ordine și de „legitimitate” pe care Congresul de pace de la Viena (1815) căutase s-o impună pe continent prin voința celor trei monarhi: țarul Rusiei, împăratul Austriei și regele Prusiei. În Spania (1814-1819), Portugalia (1820-1821) și Italia (1820-1821) au izbucnit mișcări insurecționale. Se pregătea de insurecție poporul polonez. În Rusia a avut loc mișcarea decembriștilor (1825) împotriva absolutismului țarist al lui Nicolae I. Societățile secrete împânzeau numeroase țări ale Europei. Dincolo de ocean, în America Latină, se desfășura lupta de eliberare națională a popoarelor continentului de sub dominația spaniolă și portugheză. În această mare frământare înnoitoare a popoarelor, pe vaste zone și în forme variate, a vibrat și năzuința de emancipare a românilor în 1821. Izbucnirea, desfățurarea și programul revoluției de la 1821 În timp ce la București se stingea, în condiții puțin lămurite, ultimul domn fanariot, Alexandru Șuțu, fostul comandant de panduri, Tudor Vladimirescu, pornea din București, cu o ceată de apropiați și tovarăși loiali spre Gorj și Mehedinți, hotărâți să ridice poporul la luptă. Cunoscând oamenii și locuitorii, având legături printre panduri și chiar printre dregătorii județelor oltene, Tudor a reușit în scurtă vreme să aprindă flacăra revoltei. La 23 ianuarie 1821, la Padeș, acolo unde fusese înainte vătaf de plai, Tudor lansează vestita sa „Proclamația către țară”, către tot nordul românesc, „ori de ce neam ar fi”, cerându-i să se răscoale împotriva tuturor asupritorilor. Conținutul social al proclamației, reflectat de precizările referitoare la răpirea pământurilor boierești și mănăstirești și împărțirea acestora țărănimii, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie, redobândirea drepturilor pierdute, explică adeziunea entuziastă a poporului la revoluție. Încă la Paris, unde se adunaseră țăranii din 51 de state, Tudor atribuie taberei strânsă în jurul său nu numai un rol militar, dar și de Adunare a poporului, de instituție politică, pentru conducerea țării. Revoluția de la 1821 era deci o emanație a poporului și exprima voința lui. După ce organizează în partea de nord a Olteniei puncte de sprijin ale revoluției (întărind mănăstirile Tismana, Strehaia și Motru), Tudor îndreaptă Adunarea sa către Craiova, așezându-și tabăra, pentru o etapă mai îndelungată, la Țânțăreni (circa 40 km de Craiova). Între timp, ecourile Proclamației lui Tudor Vladimirescu au pătruns adânc în țară și au dat imbold întregii revoluții. Alături de clăcași și moșeni, în oastea pandurilor s-au înrolat și elemente ale burgheziei în formare: mica boierime, târgoveți, mici slujbași etc. Ea a ajuns să numere câteva mii de oameni. Căpitanii lui Tudor Vladimirescu erau mai ales din rândurile micii boierimi (mazili, neamuri) din fostul corp de oaste al pandurilor. În același timp revolta punea stăpânire pe satele din Oltenia, se propaga cu iuțeală în Muntenia și chiar în Moldova; țăranii au început să atace conacele, deciși să se răfuiască cu stăpânii de moșii, și nu mai dădeau ascultare autorităților, amenințând cu o revoluție generală. Panduri trecând Oltul în Revoluția de la 1821 Spre sfârșitul lunii februarie, Tudor Vladimirescu pornește cu oastea sa, sporită, instruită și organizată, spre București. El caută să lămurească obiectivele revoluției în proclamațiile și apelurile pe care le lansează. O mare importanță au Cererile nordului românesc, documentul programatic cel mai precis conturat și reprezentativ pentru revoluția de la 1821, redactat în februarie 1821, expunând însă mai ales revendicări de ordin imediat. Se cerea, astfel, ca dregătoriile țării (adică funcțiile) atât în aparatul de stat, cât și cele bisericești să nu se mai vândă, ci să se obțină pe merit. Pentru a ușura strângerea impozitelor, se cerea fixarea a patru dări pe an, la câte trei luni; se prevedeau măsuri pentru înlesnirea comerțului intern și extern, prin desființarea taxelor; programul urmărea, de asemenea, desființarea unor privilegii boierești și, fapt de mare semnificație, reînființarea armatei naționale; „țara să fie vrednică a-și face și a ține patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute de armăuți de toate dările și cu leafă ușoară…” Izvorâte din preocuparea de a pune în aplicare cât mai curând un program de reforme, Cererile norodului românesc exprimă, desigur, năzuința mai generală de modernizare a societății românești. Ceea ce l-a preocupat în permanență pe Tudor Vladimirescu și ceea ce a pus pecetea specifică pe revoluția de la 1821 a fost îndepărtarea regimului fanariot și redobândirea „dreptății țării”. Acest regim era pus în cauză pentru „prăpădenia” țării, iar îndepărtarea lui socotită o condiție indispensabilă pentru orice operă de înnoire. În timpul revoluției s-a desprins, astfel, mai ales aspectul național al luptei de eliberare, sub forma înlăturării regimului fanariot. Ajuns în București, după un adevărat marș victorios, la 21 martie Tudor își așază tabăra la Cotroceni și este primit cu o însuflețire extraordinară de populația Capitalei, care vedea în el un izbăvitor. Timp de aproape două luni, Tudor Vladimirescu, a realizat de fapt cârmuirea țării, sprijinindu-se pe oastea sa și încrederea pe care i-a acordat-o poporul. Tudor nu s-a proclamat domn, dar mulțimea îl numea Domnul Tudor. Revoluția decurgea însă în împrejurări interne și externe foarte complicate. Astfel, la Iași, intrase, între timp, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă, nepotul fostului domnitor fanariot cu același nume. În planurile inițiale, el urma să treacă prin Țările Române, și cu sprijinul unor forțe din sud-estul european, să mute lupta de eliberare greacă pe pământul strămoșilor săi. Cu destulă siguranță, Ipsilanti lasă să se înțeleagă că acțiunea îi va fi sprijinită de Rusia. Atât planurile sale cât și forțele de care dispunea s-au dovedit însă departe de a răspunde realităților. Auzind de acțiunea lui Ipsilanti și de declanșarea revoluției române, țarul Alexandru I, aflat la un congres al Sfintei Alianțe la Laybach (Lubliana de azi), condamnă ambele mișcări. Între revoluția de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă se pare că au existat anterior unele înțelegeri de coordonare a acțiunilor. Apropiate prin spiritul și prin năzuința eliberatoare care le anima, cele două mișcări aveau însă preocupări și obiective concrete diferite și chiar divergente. Tudor era „un patriot român”, cum îl numea Marx, urmărind în primul rând înlăturarea „abuzurilor și tiraniilor regimului fanariot”. Împrejurările impuseseră lui Tudor conlucrarea cu boierii care, la moartea domnitorului Șuțu, formaseră Comitetul de oblăduire (guvernul provizoriu), deși existau destule motive de bănuială și adversitate între cele două părți. Se știe că încă de la izbucnire, comitetul de oblăduire încercase să înăbușe revoluția de la 1821, acoperind-l pe Tudor cu învinuiri și amenințări. Mai presus de orice era însă teama boierimii de nemulțumirea populară pe care o întruchipa revoluția lui Tudor Vladimirescu. Nu întâmplător la apropierea lui de București, boierii și cei care doreau să se pună la adăpost de „încercarea vremii”, au părăsit orașul, trecând în Transilvania sau refugiindu-se pe la diferite mănăstiri, prin locuri socotite de ei sigure. Oricum s-ar fi realizat, de bună voie sau de nevoie, înțelegerea lui Tudor cu Comitetul oblăduirii ducea fatal la slăbirea ascuțișului social al revoluției. În această vreme, Alexandru Ipsilanti, părăsind gândul de a trece Dunărea, pleacă din București spre Târgoviște, unde se credea mai în siguranță în cazul unei invazii turcești. Și, într-adevăr, de îndată ce Poarta Otomană simte că Rusia nu va interveni, trimite trupe de represiune în Principate. În fața invaziei turcești, care venea din trei direcții, Tudor voia să se retragă în Oltenia, unde începuseră pregătirile în vederea organizării rezistenței armate. El ar fi dorit să obțină „drepturile țării” prin tratative cu Poarta, dar la agresiune înțelegea să răspundă „cu sabia mea, în casa mea”. La plecare (15 mai), oștirea se mai împuținase. Totuși, Tudor dispunea de 4000 de panduri, 500 de arnăuți călări și 4 tunuri. Pe drum, chiar din mijlocul taberei sale, la Golești, Tudor a fost ridicat însă de oamenii lui Ipsilanti, care au profitat de nemulțumirea unor căpetenii din cauza disciplinei severe pe care Vladimirescu o instituie și a unor pedepse date de el. Soarta îi era de acum pecetluită: ajuns la cartierul general al lui Ipsilanti, în Târgoviște, el este învinuit, sub diferite pretexte, de legături ascunse cu turcii și asasinat în nopate de 26/27 mai. Moartea lui Tudor a fost o jertfă de erou. Ea a dat un sens și mai înalt faptelor și năzuințelor sale. Curând după sfârșitul lui Tudor începe să se destrame și oastea sa, pe care o organizase și cu care se identificase. Este drept, 800 de panduri au luptat vitejește în apropiere de Drăgășani, alături de oastea eteristă, unde au încercat să opună rezistență înaintării trupelor turcești. Bătălia a fost însă pierdută; resturile oastei eteriste au fost urmărite până la Sculeni și mănăstirea Secu, în Moldova, unde luptătorii greci s-au apărat și au murit eroic. Alte focare de rezistență ale pandurilor în Oltenia au fost și ele înăbușite. Însemnătatea și urmările pe care le-a avut revoluția de la 1821 Anul 1821 reprezintă un moment de mare importanță în istoria României. Poporul a dezlănțuit o luptă deschisă împotriva vechilor rânduieli politice și social-economice, care stânjeneau dezvoltarea societății. Urmărind în mod special înlăturarea regimului fanariot, revoluția de la 1821 a exprimat năzuința generală de înnoire a poporului nostru, de regenerare socială și națională. Prin aceasta, ea deschide o nouă epocă - epoca modernă în istoria României. A avut și consecințe imediate, căci, în urma evenimentelor din 1821, Poarta Otomană a pus capăt regimului fanariot, revenindu-se, astfel, din 1822, la domniile pământene, sub care se va consolida autonomia Principatelor și va progresa economia și cultura. Consecințele revoluției conduse de Tudor Vladimirescu se regăsesc și în Moldova: țăranii dădeau vii semne de nemulțumire; trecerea eteriștilor prin provincie determinase o stare de încordare și stârnise reacții diferite, iar față de situația creată în urma ocupației ambelor țări de către Poartă, fruntașii politici ai acestora au susținut în comun proiectele de reforme. De altfel, Tudor Vladimirescu însuși se gândea la conlucrarea muntenilor cu moldovenii pentru susținerea cauzei comune. Într-o scrisoare din 5 aprilie 1821, el îi îndemna pe boierii munteni să ia legătura „cu dumnealor, boierii moldoveni, ca unii ce suntem, de un neam, de o lege și subt aceeași stăpânire și ocrotiți de aceeași putere”, pentru ca „fiind la un gând și într-un glas cu Moldova, să putem câștiga, deopotrivă, dreptățile acestor Principate, ajutându-ne unii pe alții”. Revoluția de la 1821 a avut un puternic ecou și în Transilvania. Țăranii au aflat de Proclamația de la Padeș, iar autoritățile raportau cu neliniște despre știrile care circulau prin sate că un „crăiuț” pe nume „Tudoraș” va sosi de peste munți „să facă dreptate”, de îndată ce „va mântui lucrul cu boierii” în Țara Românească. Alături de năzuințele sociale, românii din Transilvania vedeau în acțiunea lui Tudor o cale spre îndeplinirea dorințelor lor naționale. Revoluția de la 1821 a contribuit, astfel, la cristalizarea conștiinței naționale a poporului român. Năzuințele care au animat-o și problemele pe care le-a dezvăluit au dat un imbold puternic luptei ulterioare a poporului nostru, în mod special și nemijlocit, evenimentelor anului 1848. Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu au relevat rolul lui Tudor Vladimirescu ca exponent al intereselor sociale și naționale ale românilor, precum și radicalizarea spiritului revoluționar al poporului român în perioada de după 1821. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu ### Încercările revoluționare din apusul Europei 1815-1830 Încercările revoluționare din apusul Europei Încercările revoluționare din apusul Europei se datorează absolutismulu regilor și al nobililor reveniți la putere. Mișcarea revoluționară din Italia Italia era fărămițată în mai multe state, între care: Sardinia, Toscana, regatul Neapolelui, Statul papal. Poporul italian suferea mult din pricina stăpânirilor străine. Intelectualii, tineretul, o parte dintre burghezi s-au organizat în societăți secrete de luptă împotriva principilor și străinilor stăpâni în Italia. Cea mai de seamă a fost Societatea carbonarilor. În 1820, pornind revoluția în toată peninsula, carbonarii au silit pe monarhii din Italia să dea constituții. Dar Sfânta Alianță a trimis trupe austriece să stingă focul revoluției. Slab organizați, carbonarii au fost înfrânți, închiși sau uciși. Revoluția din Spania Scenă din timpul revoluției spaniole (1820) În Spania, regele sprijinit de aristocrație a suprimat toate legile introduse de Napoleon și a pus impozite grele. Intelectualii, burghezia și chiar soldații se împotriveau guvernării lui tiranice. În ianuarie 1820 s-au revoltat soldații unui regiment spaniol, în frunte cu colonelul Rafael de Riego. Revoluția a cuprins toată Spania. Preluând puterea, revoluționarii au făcut o serie de reforme economice și au alcătuit o constituție. Regele a trebuit să accepte Constituția. Dar la porunca Sfintei Alianțe o armată franceză a intervenit și a strivit revoluția spaniolă. Ferdinand al VII-lea s-a răzbunat cumplit împotriva revoluționarilor. Trupul lui Riego a fost tăiat în bucăți și expus în mai multe orașe. O fată a fost condamnată la moarte, pentru că a cusut pe un steag cuvântul „libertate”. Revoluția burgheză din Franța 1830 Revoluționari parizieni atacă Palatul regal (iulie 1830) După arestarea lui Napoleon, în Franța s-a restaurat regalitatea. Dar regele conducea pe baza unei Charte constituționale. În 1830, urmărind să restaureze absolutismul, așa cum fusese înainte de revoluție, regele a suprimat Charta constituțională. Poporul din Paris s-a răsculat. A ridicat baricade pe străzi. Pe baricade au luptat muncitorii și tineretul studențesc. Revoluția se desfășura sub steagul tricolor și cu lozinca din 1789: „Libertate, egalitate, fraternitate”. Speriat de mânia poporului, Carol al X-lea a fugit. Astfel, revoluția a triumfat din nou, chiar în una din țările care făceau parte din Sfânta Alianță. La rândul ei, marea burghezie - bancherii - temându-se ca nu cumva poporul să proclame Republica, s-a grăbit să-l pună rege pe Ludovic Filip de Orléans. El a modificat Charta constituțională, dând mai multe libertăți și drepturi pentru burghezie, dar a ignorat drepturile celor săraci. De aceea a fost numit „regele bancherilor”. Oricum, în această țară s-a îndepărtat restaurația și s-a instaurat Monarhia constituțională. În timpul domniei lui Ludovic Filip (1830-1848), numită și „monarhia din iulie”, în Franța s-a dezvoltat mult industria; s-au construit căi ferate; s-a intensificat comerțul și a sporit numărul băncilor. Tot acum burghezia franceză și-a extins cuceririle coloniale. Franța a ajuns o țară capitalistă puternică și bogată, a doua în lume, după Anglia. Mișcările revoluționare au izbucnit în 1830 și în alte părți ale Europei. Belgienii au izbutit să se desprindă de statul Țărilor de Jos, unde conducerea o aveau olandezii, și să formeze un stat național: Belgia, cu capitala la Bruxelles. Limba oficială este franceza. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Încercările revoluționare din apusul Europei 1815-1830 ### Imperiul francez (1804-1815) La 2 decembrie 1804, sprijinit de burghezie, Bonaparte s-a încoronat împărat al francezilor. Încoronarea s-a făcut cu un fast și un lux puțin obișnuit. S-a numit Napoleon I. Astfel, Franța s-a transformat din Republică în Imperiu. Principalele războaie La încoronare, Napoleon s apus: „Imperiul înseamnă pace”. Dar, în fapt, domnia lui a însemnat un lung șir de războaie. Cauza lor se afla în rivalitatea de neîmpăcat dintre burghezia franceză și cea engleză pentru dominația lumii, în încercările statelor feudale de a împiedica răspândirea revoluției franceze, în ambițiile lui Napoleon și ale generalilor săi de a cuceri bogății și glorie. Napoleon a încercat să debarce în Anglia. Dar guvernul englez a încheiat repede o alianță cu Monarhia habsburgică și Rusia. Napoleon s-a întors fulgerător, cu toate forțele, spre centrul Europei: a intrat în Viena și a înfrânt trupele austro-ruse, în vestita bătălie de la Austerlitz (2 decembrie 1805). În istorie s-a numit și „Bătălia celor trei împărați”: al Franței, al Austriei și al Rusiei. Bătălia de la Austerlitz unde Napoleon a căștigat o strălucită victorie Dar în același timp, flota engleză, comandată de amiralul Nelson, a zdrobit flota Franceză în lupta navală de la Trafalgar. Prin pacea încheiată, Napoleon a ocupat o parte din teritoriile germane. Franța domina Europa, dar Anglia rămânea stăpâna mărilor. În anul următor (1806), Napoleon a continuat războiul împotriva Prusiei, pe care a învins-o la Iena, și a intrat în Berlin. Aici a dat „blocada continentală”, prin care interzicea tuturor țărilor să facă comerț cu Anglia. Continuând războiul împotriva armatei ruse, a înfrânt-o în două mari bătălii. Țarul Alexandru I s-a întâlnit cu Napoleon la Tilsit (1807). Aici au încheiat o pace și o alianță, împărțind Europa între dânșii. Între altele, țarul a făgăduit că Rusia nu va mai cumpăra nici un fel de mărfuri din Anglia. „Imperiul francez” Înfrângând într-o nouă și grea bătălie, la Wagram (1809) pe împăratul habsburgic, Napoleon a ajuns în culmea puterii și gloriei. A desființat sute de stătulețe mici germane. A ocupat Spania și Portugalia, formând „Marele imperiu francez”. Se intitula: Împărat al francezilor, protector al Confederației Rinului, rege al Italiei, mediator al Confederației elvețiene. Ducatul Varșovia asculta de dânsul, iar în Spania și în Olanda a pus regi pe doi din frații săi. Imperiul lui se baza pe Marea armată, comandată de ofițeri de valoare: Ioachim Murat, Michel Ney, Andre Massena. Sursă imagine: wikimediaFranța în albastru închis, statele sale satelit în albastru deschis Dar începând din 1811, Imperiul lui Napoleon a început să dea semne de slăbiciune. Blocada continentală, în loc să slăbească Anglia să încheie pace, a provocat o criză economică în întreaga Europă și chiar în Franța. Apoi, poporul spaniol s-a răsculat și a pornit un sângeros război de partizani. În marea lor dorință de a-l înfrânge pe Napoleon, englezii i-au ajutat pe spanioli cu arme și trupe. Așa, în Spania, Napoleon a pierdut foarte mulți soldați. Campania din Rusia; prăbușirea Imperiului francez Când țarul Alexandru nu a mai respectat blocada continentală, Napoleon a pregătit o mare campanie împotriva Rusiei, în care afară de francezi intrau și italieni, polonezi, germani, austrieci. A câștigat mai multe bătălii, a intrat în Moscova, dar n-a putut zdrobi armata țarului. A fost silit să se retragă din Rusia, pe vreme de iarnă. Pe drum, în grele lupte cu partizanii și cu armata rusă, comandată de generalul Kutuzov, împăratul a pierdut toți soldații și s-a întors singur în țară. Campania din Rusia a însemnat începutul dezastrului pentru Napoleon I și pentru Imperiul francez. Rusia, Anglia, Prusia, Imperiul habsburgic s-au coalizat și au îndemnat popoarele să lupte pentru eliberarea de sub stăpânirea franceză. Napoleon și-a refăcut armata, dar a fost înfrânt în marea bătălie de la Leipzig (1813), numită și „bătălia națiunilor”. Retras în Franța, Napoleon a continuat lupta, cu multă îndârjire, împotriva adversarilor care invadau țara. Dar, văzând că adversarii erau mult mai puternici, mulți oameni politici și o parte din mareșali l-au părăsit. Rămas singur, Napoleon a abdicat, în aprilie 1814, și s-a retras în insula Elba. Biruitorii lui au adus pe tronul Franței pe Ludovic al XVIII-lea și au ținut țara sub ocupație. „Cele 100 de zile”; caracterul și urmările războaielor napoleoniene Poporul francez se temea de rege care era fratele celui ghilotinat și de răzbunarea aristocraților. Aflând despre frământările din Franța, Napoleon a venit iar în țară. Poporul și armata l-au primit cu entuziasm de nedescris. Ludovic al XVIII-lea a fugit. Dar împotriva lui Napoleon s-au coalizat toate marile puteri ale Europei. În bătălia de la Waterloo a fost înfrânt (18 iunie 1815) și a abdicat a doua oară, după ce domnise o sută de zile. S-a predat englezilor care l-au transportat în Insula Sf. Elena, unde l-au ținut închis până la moarte (1821). Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815), care a însemnat sfârșitul domniei lui Napoleon Războaiele napoleoniene au fost războaie de cucerire, pentru gloria împăratului și a Franței. Ele au pricinuit pierderea unui mare număr de oameni și distrugerea multor bunuri. Dar, în același timp, în teritoriile stăpânite, Napoleon a aplicat o serie de reforme rezultate din revoluția franceză, a desființat puzderia de stătulețe germane, a eliberat țărănimea și a făcut să progreseze economia capitalistă și să prospere burgheziile naționale. Congresul de la Viena, formarea Sfintei Alianțe Ca să rezolve problemele deschise de revoluția franceză și de Imperiul napoleonian, monarhii aliați, biruitori împotriva lui Napoleon, au ținut Congresul de la viena (1814-1815). Cel mai activ în acest congres a fost Metternich, cancelarul Austriei, „Cei patru mari”, adică țarul Rusiei, împăratul Austriei, regele Angliei și regele Prusiei, au redus Franța la granițele din 1792, au recunoscut Rusiei - Finlanda și cea mai mare parte din Polonia, cu titlul de Regatul Varșoviei; au dat Lombardia Austriei. Împăratul Austriei a devenit președintele Confederației germane; partea de apus a Poloniei a obținut-o Prusia; din Polonia au lăsat liber numai un mic teritoriu în jurul Cracoviei; Anglia păstra toate coloniile cucerite în această vreme și i se confirma stăpânirea mărilor. Belgia era unită cu Olanda și formau Regatul Țărilor de Jos. În Spania și în Italia de sud, ca și în Franța, a fost restaurată, la conducere, aristocrația și dinastia Bourbon. Congresul de la Viena a căutat să stabilească situația de dinaintea revoluției. A fost introdus iarăși absolutismul, călcându-se în picioare aspirațiile de suveranitate și unitate națională, precum și dorința de libertate a popoarelor. Regimul social-politic impus în Europa de biruitorii lui Napoleon s-a numit restaurație. Pentru aplicarea hotărârilor luate la Viena s-a creat Sfânta Alianță, în care intrau: țarul Rusiei, împăratul Austriei, regele Prusiei și apoi al Franței. Monarhii și-au arogat dreptul de a interveni oriunde apărea o mișcare socială, națională ori liberală împotriva absolutismului. Această alianță a monarhilor împotriva popoarelor a dominat Europa până în anul 1848. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Imperiul francez (1804-1815) ### Directoratul și consulatul francez sec. XVIII-XIX Directoratul și consulatul francez După moartea lui Robespierre, Convenția Națională a condus Franța încă un an. Ea era dominată de „noii îmbogățiți”, cei care înlăturaseră dictatura iacobină. Convenția a dat o nouă Constituție, care încredința puterea legislativă Consiliului celor 500 și Consiliului bătrânilor (senatul), iar puterea executivă unui Directorat, alcătuit din 5 membri. În acest timp, Republica franceză a încheiat pace cu Prusia și cu Spania. Directoratul (1795-1799) În cei patru ani cât a durat, Directoratul a căutat să întărească autoritatea politică a burgheziei. Pentru aceasta a luptat atât împotriva iacobinilor și a maselor populare, cât și împotriva regaliștilor din interior și din afară. Grija principală a burgheziei era să aibă liniște și să se îmbogățească pe orice cale. Dar bogăția ei contrasta cu mizeria muncitorilor, a locuitorilor de la periferiile orașelor. De aceea în timpul Directoratului masele populare și-au arătat de multe ori nemulțumirea. Așa a fost Conspirația egalilor, condusă de Grachus Babeuf. El voia să deființeze exploatarea omului de către om, să îndepărteze inegalitatea din societate și să organizeze o Republică a egalilor, unde să se asigure fericirea obștească. Dar directorii au aflat de Conspirația egalilor, l-au prins pe Babeuf și l-au condamnat la moarte (1796). Totuși, frământările social-politice au continuat. De mai multe ori, directorii au trimis armata atât împotriva poporului care încerca să se răscoale, cât și a regaliștilor, care urmăreau să vină iar la putere. Folosind forța, burghezia și-a consolidat pozițiile economice și și-a asigurat conducerea țării. Războaiele din timpul Directoratului În vremea Directoratului, Franța a continuat războiul cu Austria și cu Anglia. În acest război s-a distins generalul Napoleon Bonaparte. El a condus armata franceză în lupta cu cea habsburgică în Italia de nord (1796-1797). Cu acest prilej Bonaparte s-a dovedit un iscusit general. Deși avea puțini soldați, a știut să-i conducă astfel încât a câștigat victorii răsunătoare, uimind lumea. Napoleon Bonaparte (n. 15 august 1769 - d. 5 mai 1821) Când armata lui Bonaparte s-a îndreptat spre Viena, guvernul austriac s-a grăbit să încheie pacea (1797). Franța ocupa Belgia și nordul Italiei. După 1797 putem spune că burghezia franceză n-a mai purtat războaie revoluționare, drepte, de apărare a patriei, ca în timpul dictaturii iacobine, ci războaie de cucerire, adică războaie nedrepte. Dintre toate țările Europei numai Anglia nu voia să încheie pace cu Franța. Ca să lovească în puterea ei maritimă, Directoratul a organizat, sub conducerea generalului Napoleon Bonaparte, campania din Egipt (1798-1799). La început, francezii au dobândit mari succes. Dar mult mai puternică, flota engleză condusă de amiralul Nelson a distrus flota franceză și a blocat, în Egipt, armata generalului Bonaparte. În vremea aceasta, Anglia, Austria, Rusia și Turcia au alcătuit o nouă coaliție împotriva Franței. Regaliștii căpătaseră mare curaj și așteptau să ia puterea cu ajutorul coaliției. Totodată, iacobinii sprijiniți de masele populare se pregăteau să preia ei puterea. Burghezia se temea și de regaliști și de o revenire a dictaturii iacobine. De aceea căuta să încredințeze conducerea țării unui general glorios, care s-o scape de armatele străine, de regaliști și de iacobini. Consulatul (1799-1804) Informat că Franța se află într-o situație grea, generalul Napoleon Bonaparte a lăsat armata în Egipt și, cu o singură corabie, a ajuns în țară. Burghezia l-a primit ca pe un salvator. Ajutat de armată, Bonaparte a dat lovitura de stat de la 18 Brumar (9 noiembrie 1799), a înlăturat Directoratul de la putere și l-a înlocuit cu un Consulat format din trei consuli. Bonaparte s-a numit prim consul. Puterea lui era tot așa de mare ca și a unui monarh: numea miniștrii și funcționarii, dicta legile și comanda armata. Astfel s-a instaurat în Franța, în folosul burgheziei, dictatura militară a generalului Bonaparte. Ca să întărească noul stat burghez, Bonaparte a dat o serie de legi strânse (strânse în Codul napoleonian), a reorganizat economia, administrația și justiția Franței. De asemenea, Bonaparte a înfrânt armatele coaliției în bătălia de la Marengo (1800), silind Monarhia habsburgică și Anglia să încheie pacea. Victoriile pe câmpul de luptă, succesele în organizarea și administrarea țării, încheierea păcii mult dorită de poporul francez, progresele economice, toate au sporit faima, popularitatea și puterea generalului Bonaparte. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Directoratul și consulatul francez sec. XVIII-XIX ### Dictatura Iacobină Bătălia de la Valmy Dictatura Iacobină Regimul creat de revoluție în Franța, avea mulți dușmani înăuntru și în afară. Regele și curtea regală întrețineau legături secrete cu nobilii emigrați, cu monarhii europeni. Toți aceștia urmăreau să înlăture noul regim, să distrugă tot ce au înfăptuit poporul și Adunarea Națională Constituantă. În acest scop, regele Prusiei și împăratul Austriei au adunat trupe la granița franceză. Armatele lor s-au unit cu armata nobililor emigranți. Declararea războiului În primăvara anului 1792, Adunarea legislativă credea că, prin război, va consolida cuceririle revoluției. Regele Ludovic al XVI-lea, dimpotrivă: dorea ca monarhii Europei să-l ajute să devină iarăși monarh absolut. De aceea adunarea a declarat război Austriei și Prusiei. Chiar în primele zile ale războiului, generalii și ofițerii nobili au trădat, deschizând granițele Franței în calea invadatorilor. Războiul revoluționar și patriotic Văzând primejdia care amenința țara și revoluția, poporul s-a ridicat la luptă. Adunarea legislativă a declarat „Patria în primejdie” (11 iulie 1792). Zeci de mii de voluntari s-au înrolat sub drapel și grăbeau spre graniță, cântând „La Marseillaise”. Războiul a devenit revoluționar și patriotic. La 10 august, când a aflat că regele era înțeles cu dușmanii Franței și urmărea distrugerea Parisului, populația s-a răsculat din nou. Revoluționarii au cucerit Palatul regal, l-au detronat pe Ludovic al XVI-lea și l-au închis. Revoluția din 10 august 1792 a fost condusă de Comuna insurecțională din Paris, în frunte cu Jacques Danton, Jean Paul Marat și Maximilien Robespierre. Aceștia erau membri ai Clubului iacobin (se numea așa, întrucât membrii săi își aveau sediul în biblioteca Mănăstirii Sf. Iacob din Paris), cea mai puternică și mai populară organizație politică din vremea revoluției. Jean Paul Marat și Maximilien Robespierre În locul Adunării legislative, în septembrie 1792, poporul a ales o altă adunare, care s-a numit Convenția Națională. Luptând cu eroism, armata franceză a câștigat victoria de la Valmy (21 septembrie 1792) și a alungat dușmanii de pe pământul patriei. Tot în ziua de 21 septembrie 1792, Convenția Națională a proclamat Republica. Aceasta a fost prima Republică franceză. Judecându-l ca trădător, Convenția l-a condamnat pe rege la moarte și l-a ghilotinat. Republica în primejdie Dar dușmanii revoluției erau mult mai puternici și mai îndârjiți decât își închipuiau revoluționarii francezi. Îndată după ghilotinarea regelui, Monarhia habsburgică, Prusia, Anglia, Spania, Piemontul s-au înțeles între ele, au format o mare coaliție împotriva Franței revoluționare și au atacat-o dinspre toate granițele. Armatele franceze au suferit grave înfrângeri. Îndemnați de preoți și de aristocrați, țăranii din Vendea s-au răsculat împotriva Republicii. În multe părți din sudul și vestul Franței regaliștii au ajuns iar stăpâni. Convenția Națională mai controla doar o treime din teritoriul țării. Armata se retrăgea în dezordine. Prăbușirea completă a Republicii și a revoluției părea de neînlăturat. Dictatura iacobină salvează revoluția În asemenea împrejurări, iacobinii, în frunte cu Robespierre, și-au luat răspunderea de a salva republica și revoluția. În acest scop s-a înființat Comitetul Salvării Publice, care a luat cele mai energice măsuri economice, politice și militare. S-a creat Tribunalul revoluționar care a aplicat teroarea, pedepsind repede și fără milă, pe toți dușmanii republicii, trădători, șovăielnici, leneși, hoți, speculanți. Îndrumată de iacobini, Convenția Națională s-a decretat guvern „revoluționar până la pace”. A confiscat averile nobililor, ale celor fugiți peste graniță, ale tuturor dușmanilor țării. A fixat prețuri maximale ca să oprească specula. A împărțit pământ țăranilor. Ca să adune o armată numeroasă și s-o organizeze mai bine, a decretat înrolarea în masă și a schimbat toți vechii ofițeri aristocrați cu ofițeri tineri, ridicați din rândul poporului. Întregul efort, toată munca și viața cetățenilor erau puse în slujba patriei. Poporul a dovedit o înflăcărată dragoste de patrie și de libertate. Lozinca sub care lupta Franța rrevoluționară era: „Libertate, egalitate, fraternitate sau moartea”. Regimul instaurat la începutul lui iunie 1793 s-a numit dictatura iacobină. Iacobinii au condus cu ajutorul poporului și în folosul poporului. Datorită acestui regim revoluționar, tânăra Republică franceză a înfrânt dușmanii dinăuntru și a alungat cotropitorii veniți din afară. Cel mai energic dintre conducătorii iacobini a fost Maximilien Robespierre. Luptând eroic pentru Republică și pentru revoluție, armata franceză a înfrânt armatele coaliției la Fleurus (iunie 1794). Republica era salvată. Sfârșitul revoluției Războiul fusese deosebit de greu. Dar știind că luptau pentru Republică și pentru revoluție, francezii n-au precupețit nici o jertfă. Unii revoluționari au săvârșit însă greșeli în aplicarea teroarei și prin aceasta au îndepărtat poporul de guvernul iacobin. Mulți dintre ei s-au îmbogățit pe seama statului sau, ca speculanți, pe seama poporului; ei au format grupul „noilor îmbogățiți”, care au zăgăduit calea revoluției. Profitând de victoria câștigată de poporul patriot și revoluționar, condus de iacobini, burghezia „noilor îmbogățiți” a căutat să scape de dictatură, de Robespierre și, mai ales, de amestecul maselor populare în viața politică. Izbutând să ajungă la conducerea Convenției, deputații din rândurile „noilor îmbogățiți” l-au ghilotinat pe Robespierre, fără judecată (27 iunie 1794). Apoi au anulat o bună parte din reformele iacobinilor și au pedepsit cu moartea pe toți adepții dictaturii iacobine. Se poate spune că, o dată cu căderea lui Robespierre și a iacobinilor, a sfârșit și revoluția franceză. Însemnătatea revoluției burgheze din Franța Prin revoluție poporul francez: a sfărâmat feudalismul; a îndepărtat monarhia; a creat republica; a învins dușmanii din interior și din afară, salvând revoluția și patria. Puterea în stat a fost luată de burghezie. Ea nu va respecta toate drepturile câștigate de popor în timpul revoluției. Oricum, revoluția franceză din 1789-1794 a fost cea mai mare revoluție burgheză din istorie. Ea a avut ecou în întreaga lume. După exemplul poporului francez, în multe țări din Europa, popoarele au început să se ridice împotriva tiranilor. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Marea revoluție burgheză din Franța ### Marea revoluție burgheză din Franța Poporul francez cucerește Bastilia - simbolul absolutismului (14 iulie 1789) Marea revoluție burgheză din Franța Prin amploarea desfășurării și prin urmări, revoluția burgheză din Franța este socotită cea mai mare revoluție burgheză din istorie. Cauzele care au dus la marea revoluție burgheză din Franța Din pricină că la conducerea țării se menținea încă nobilimea decăzută, leneșă, delăsătoare, economia franceză nu progresa așa cum cereau nevoile țării și cum dorea burghezia. Cu toate că Franța era bogată, totuși foametea bântuia adesea în rândurile poporului. Agricultura nu producea cât trebuia, iar industria se dezvolta mult mai încet decât în Anglia. Predominau încă manufacturile și se mențineau breslele. Existența multor vămi interne, păstrate din evul mediu, împiedica comerțul care trebuia să devină tot mai activ și mai intens. La acestea se mai înscria și pierderea coloniilor în timpul lui Ludovic al XV-lea. În societatea franceză, oamenii nu erau egali în fața legii; se împărțeau în trei „stări”: nobilimea, clerul și starea a treia. Nobilimea și clerul formau stările privilegiate; adică erau scutite de impozite și se bucurau de toate drepturile economice și politice. Nobilii și clerul cu ranguri înalte, care numărau vreu 50,000 de persoane, duceau o viață de lux și petreceri la Versailles. Le păsa prea puțin de soarta poporului și a Franței. Starea a treia o alcătuia burghezia și țăranii. Deși starea a treia era cea mai numeroasă, deși ducea toate poverile statului, totuși nu participa la conducere. Țăranii, de pildă, plăteau dijme și făceau tot felul de corvezi. Nu li se îngăduia măcar să culeagă fructe ori vreascuri din pădure. Încărcați cu poveri fiscale și umiliți peste măsură, țăranii n-aveau nici o tragere de inimă pentru muncă. Foarte mulți părăseau pământurile și căutau de lucru în orașe ori în alte țări, vagabondau și cerșeau. Prin cheltuielile fără rost, regele și curtea de la Versailles risipeau mare parte din bugetul țării, împingând-o în prăpastia sărăciei. În afară de aceasta, în Franța regele era un monarh absolut: el alcătuiau legile, el le aplica, el judeca după bunul plac. Printr-un simplu ordin de arestare putea închide pe oricine în cetatea Bastilia. În mintea poporului această închisoare simboliza însuși absolutismul regal. Pregătirea ideologică a revoluției burgheze din Franța Clasa nouă care se ridică, burghezia, deținea și în Franța puterea economică și, îndeosebi, industria și comerțul. Era bogată și cultă. Voia să fie și mai bogată și, mai ales, să ia conducerea țării. Pentru aceasta, s-a pregătit să îndepărteze nobilimea de la putere, să distrugă absolutismul regal. Gânditorii, vremii, numiți iluminiști: Voltaire, Montesquieu, Rousseau au demascat absolutismul regal, abuzurile nobililor și au luat apărarea poporului asuprit. Ei dădeau ca exemplu regimul economic, social și politic din Anglia sau din S.U.A. și cereau ca Franța să devină monarhie constituțională sau chiar republică. Atsfel, prin ideile lor au pregătit revoluția din 1789. Adunarea stărilor generale După 1780, criza financiară s-a adâncit așa de mult în Franța, încât regele nu mai avea cu ce plăti nici armata, nici funcționarii. Se cheltuiseră chiar și banii spitalelor. Totuși, curtea și nobilimea din Versailles nu renunța la lux și petreceri. Nemulțumirea și mânia cuprindeau întreaga țară. Poporul începea să se răzvrătească. Ca să procure bani, regele Ludovic al XVI-lea voia să pună noi impozite pe care să le plătească și nobilii. Nobilii însă s-au împotrivit. Ca să aibă un ajutor în sporirea impozitelor, regele a convocat Adunarea stărilor generale. Ea era formată din reprezentanții celor trei stări sau ordine: clerul, nobilimea și starea a III-a. Alegerea deputaților pentru această adunare a prilejuit mari frământări în toată Franța. Reprezentanții burgheziei cereau Constituție și drepturi egale pentru toți cetățenii. Reprezentanții nobilimii, dimpotrivă, pretindeau întărirea privilegiilor lor. Adunarea stărilor generale s-a deschis la Versailles, în 5 mai 1789. Văzând că regele și nobilii voiau să impună impozite fără a face reforme, reprezentanții burgheziei s-au despărțit de reprezentanții nobilimii. Ei s-au declarat Adunarea Națională Constituantă și au jurat să nu se despartă până când nu vor da Franței o Constituție. Așa a început revoluția din 1789. Deschiderea Adunării Stărilor Generale: în dreapta reprezentanții clerului, în stânga ai nobilimii, în spatele sălii ai stării a III-a Cucerirea Bastiliei Ascultând de sfatul nobililor, regele a încercat să aresteze pe deputații Adunării Naționale Constituante. Dar, în ziua de 14 iulie 1789, la semnalul dat prin sunetele clopotelor, poporul din Paris s-a înarmat, a cucerit închisoarea Bastilia și a dărâmat-o din temelii. Cucerirea Bastiliei a simbolizat victoria libertății asupra tiraniei. Ziua de 14 iulie a devenit sărbătoarea națională a Franței. Regele n-a mai îndrăznit să folosească armata împotriva Adunării și a poporului. Ca să domolească mânia populară, el a venit la Paris, a primit cocarda tricoloră: albastru, alb și roșu - emblema revoluției. A îngăduit ca Adunarea Națională Constituantă să-și continue lucrările pentru Constituție. „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” și Constituția din 1791 La vestea cuceririi Bastiliei s-a răsculat și țărănimea franceză, incendiind multe castele. Lozinca revoluționară era: „Libertate, egalitate, fraternitate”. Speriată de valul revoluționar, Adunarea Națională Constituantă a desființat privilegiile nobilimii. Temându-se de răzbunarea poporului, mulți nobili, în frunte cu frații regelui, au fugit din țară. Continuând reformele, Adunarea Națională a dat „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, prin care: se proclama suveranitatea poporului; cetățenii erau liberi și egali în fața legii; aveau dreptul să se împotrivească oricărui abuz, oricărei nedreptăți, oricărui despotism; se bucurau de toate drepturile politice; luau parte la conducerea statului. Socotind că proprietatea este un drept sfânt, declarația sprijinea mai ales pe cei cu avere, adică burghezia. Această „Declarație” a servit ca prefață la Constituția din 1791, alcătuidă din Adunarea Națională Constituantă. Dar, deși în „Declarație” se stabilea egalitatea în fața legii, Constituția acorda drept de vot numai oamenilor bogați. În continuare, Adunarea Națională Constituantă a luat măsuri economice și administrative pentru transformarea țării. A desființat vămile interne, a unificat impozitele, a confiscat averile bisericești și le-a vândut ca bunuri naționale, a căutat să dezvolte industria și agricultura. Din punct de vedere administrativ a organizat teritoriul Franței în: comune, cantoane, districte și departamente. Astfel, Franța a devenit o monarhie constituțională, condusă de burghezie. Ludovic al XVI-lea a jurat să respecte Constituția. Dar n-a fost sincer. Ținea o strânsă legătură cu aristocrații emigranți și urmărea ca, ajutat de monarhii Europei, să înfrângă revoluția și să reinstaureze absolutismul. A încercat chiar să fugă din Paris, deghizat în valet. Aproape de graniță a fost însă prins și adus la Paris. Poporul și-a dat seama că-i trădător și a cerut alungarea lui. Dar burghezia l-a apărat. Adunarea Națională Constituantă a îndeplinit un mare rol istoric revoluționar. În trei ani, ea a transformat Franța feudală într-o țară modernă, burgheză, în care capitalismul s-a putut dezvolta fără nici o piedică. Dar toate acestea nu le-ar fi putut îndeplini dacă poporul francez n-ar fi ajutat-o, respingând toate încercările regelui de a o desființa. Socotindu-și misiunea îndeplinită, Adunarea Națională Constituantă s-a dizolvat. În locul ei s-a ales Adunarea legislativă. Revoluția din Franța a condus-o burghezia; ea a preluat puterea în stat, dar greul revoluției l-a dus poporul. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Marea revoluție burgheză din Franța ### Formarea Statelor Unite ale Americii Semnarea Declarației de independență a S.U.A. (4 iulie 1776) Formarea Statelor Unite ale Americii. Războiul revoluționar pentru independența coloniilor engleze În secolul al XVII-lea, în America de Nord, de la țărmul Atlanticului, până la Munții Alegani, s-au așezat mulți europeni: englezi, irlandezi, francezi, olandezi și suedezi. Cei mai mulți dintre ei erau fugiți din țările lor din cauza mizeriei sau a persecuțiilor politice și religioase. Când au ocupat teritoriile din America, europenii i-au găsit pe băștinași - amerindienii. Ei se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară: trăiau în colibe și se ocupau cu vânătoarea. La început, raporturile dintre coloniști și amerindieni au fost bune. Cu timpul însă, ocupându-le pământurile, relațiile au ajuns tot mai încordate. Dispunând de arme de foc și de mijloace moderne de luptă, coloniștii i-au împins tot mai spre vest. Coloniștii au format 13 state. La început veacului al XVIII-lea aceste 13 state au ajuns colonii ale Angliei. Aici s-au dezvoltat mult agricultura și industria bazată pe zăcămintele miniere. În statele din sud se cultivau îndeosebi trestie de zahăr, bumbac și tutun. De asemenea, louitorii acestor colonii întrețineau un comerț activ, mai ales cu metropola, cu Anglia. Cauzele și desfășurarea războiului revoluționar pentru independență Guvernul englez acordase acestor state-colonii unele drepturi politice: fiecare stat își avea un Parlament ales, care vota legile și impozitele. Aveau însă voie să facă negoț doar cu Anglia. Le interzicea să deschidă întreprinderi ale căror produse ar fi putut concura pe cele engleze. Nu le îngăduia să ocupe teritorii nelocuite de la vest de Munții Alegani, deci le ține sub o severă dependență economică. Pentru că războiul de 7 ani, purtat în Europa și în colonii, a secătuit bugetul țării, guvernul englez a pus taxe noi asupra locuitorilor din aceste state-colonii, fără să-i consulte. Îndemnați de oameni luminați, ca Benjamin Franklin și George Washington, acești locuitori cereau: dreptul de a înființa întreprinderi industriale, libertatea comerțului, independența politică. Văzând energia cu care coloniștii se împotriveau stăpânirii engleze, guvernul din Londra a retras taxele cele mai grele. A lăsat doar taxa pe ceai, mai mult ca, prin plata ei, statele coloniste să știe că depind de Anglia. Dar tocmai de aceea ei au respins și această taxă. Voiau să fie liberi, să-și hotărască singuri soarta. În 1773, un grup de locuitori din Boston, deghizați în indieni, au pătruns pe o corabie din port și au aruncat toată încărcătura de ceai în mare. Fapta aceasta s-a numit „partida de ceai” de la Boston. Drept urmare, regele și guvernul Angliei i-au declarat insurgenți, au ordonat închiderea portului Boston și au trimis trupe să-i pedepsească și să-i readucă sub ascultare. Așa a început războiul revoluționar pentru independență sau revoluția americană (1774-1783). S-a format un Congres din reprezentanții celor 13 state, care au preluat conducerea lupeti. Deși nu aveau nici armată, nici arme, nici ofițeri, coloniștii americani au înfrânt totuși curajoși armatele engleze. George Washington a fost numit general și, împreună cu Benjamin Franklin, au însuflețit poporul la luptă, au organizat armata, au încheiat alianță cu Franța. În ajutorul americanilor au venit, de asemenea, mulți voluntari din Europa. De pildă, francezul La Fayette și polonezul Tadeusz Kościuszko. Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii Într-un moment greu al războiului, Congresul s-a adunat la Philadelphia și, în numele dreptului tuturor oamenilor la libertate și la egalitate, al tuturor popoarelor de a se conduce singure, a adoptat, la 4 iulie 1776, Declarația de independență. Astfel s-a format un nou stat: Statele Unite ale Americii, o republică alcătuită din unirea mai multor state. Ziua de 4 iulie a devenit sărbătoare națională a nord-americanilor. Într-adevăr, după 9 ani de război, americanii au alungat trupele englezești de pe pământul lor. Ultima mare bătălie s-a dat la Yorktown (1781). Prin pacea de la Versailles (1783), Anglia a recunoscut independența Statelor Unite și le-a cedat tot teritoriul până la fluviul Mississippi. Pentru că în timpul lui s-a îndepărtat stăpânirea engleză și s-a format un nou stat, independent, și o nouă națiune - națiunea americană - de limbă engleză, s-au dat libertăți și pământ celor care au luptat împotriva englezilor, spunem că acest război a avut un caracter revoluționar; a fost prima revoluție burgheză americană. Urmările războiului de independență al Statelor Unite ale Americii După câțiva ani de frământări sociale și politice, în 1787, Congresul a elaborat o Constituție , prin care se organizau Statele Unite ale Americii ca o Republică federală, compusă din 13 state. S.U.A. erau conduse de președintele Republicii (ales timp de 4 ani), de Congres și de Curtea de justiție. Reprezentanții în Congres erau aleși prin „vot universal”, la care însă nu participau nici femeile, nici cei săraci, nici locuitorii de culoare neagră. Adevărata conducătoare a șării era burghezia bogată. George Washington În acea vreme, Constituția S.U.A. era cea mai liberă și cea mai progresistă din lume; o întrecea pe cea din Anglia. Marele ei neajuns a fost că îngăduia existența sclavilor de culoare. În anii următori revoluției, S.U.A. și-a extins mult hotarele, populația a sporit, economia și cultura s-au dezvoltat cu repeziciune. Primul președinte al S.U.A. a fost George Washington, generalul care a condus țara la izbândă. Pentru capitală, Congresul a hotărât construirea unui oraș nou, pe care l-a numit Washington. Victoria nord-americanilor a avut un puternic ecou în întreaga lume. Ea a însuflețit popoarele la lupta revoluționară pentru libertate. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Formarea Statelor Unite ale Americii. Războiul revoluționar pentru independența coloniilor engleze ### Țările Române în sec. XVII-XVIII Țările Române în sec. XVII-XVIII În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea Țările Române se aflau încă sub dominația otomană. Sub diverse forme ele continuau lupta pentru libertate și unitate, având mereu trează înfăptuirea de la 1600, când Mihai Viteazul a eliberat și a unit Țările Române. În timpul războaielor dintre Imperiul otoman, Monarhia habsburgică și Imperiul rus, teritoriul românesc a fost adesea teatru de război. Existența în vecinătatea noastră a unor imperii a întârziat într-o perioadă sau alta dezvoltarea economico-sicoală a poporului, formarea națiunii române, a statului național unitar. Dorința mare a poporului român era să scuture dominația otomană; dar el nu voia să intre sub o nouă stăpânire, cea a împăratului habsburg ori a țarului rus. De aceea, cei mai de seamă domnitori au început să ducă o politică de echilibru. Astfel au procedat domnitorii Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Rákóczi din Transilvania, Șerban Cantacuzino și, mai ales, Constantin Brâncoceanu. Năzuind spre libertate, ei au căutat să nu fie distrusă țara de către cele trei mari puteri aflate într-un război aproape neîntrerupt, vreme de două veacuri (1683-1878). Lupta poporului român împotriva regimului otoman În 1683, sultanul a obligat pe domnitorii din București și din Iași să participe la asediul Vienei cu câte un corp de oaste. Dar, împotriva poruncii sultanului, ei au întreținut legături tainice cu austriecii și cu polonii conduși de regele Ian Sobieski. Înfrânți, turcii au încheiat pacea de la Karlowitz (1699), prin care Ungaria și Transilvania intrau sub stăpânirea habsburgilor. În aceste vremuri grele, românii au fost conduși de doi voievozi vrednici și patrioți: Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a căutat să dezvolte economia și cultura Țării Românești. Iar ca să ușureze situația țării, a menținut legături de prietenie cu Rusia și cu Monarhia habsburgică. În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711), mare cărturar și patriot, dorind să scutere jugul otoman, s-a aliat cu țarul Petru I. Dar, la Stănilești (1711), turcii au înfrânt oștile rusești și române. Cantemir s-a văzut nevoit să se adăpostească la curtea țarului Petru I. La câțiva ani după aceasta (1714), Constantin Brâncoveanu a fost ucis, din porunca sultanului, împreună cu cei patru fii ai săi. Temându-se de răscoala românilor și nemaiavând încredere în domnii de țară, sultanul a trimis la Iași și la București domni dintre grecii din Fanar (o mahala din Instanbul). De aceea, vremea cât au condus acești domni, peste 100 de ani, s-a numit epoca fanarioților. Ea a durat până la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu din 1821. În timpul fanarioților, subjugarea otomană a atins în Țările Române punctul culminant. În aceste vremuri grele pentru Țările Române, Monarhia habsburgică a ocupat Oltenia (1718-1739) și partea de nord a Moldovei, Bucovina (1775); iar în 1812, Basarabia - partea Moldovei dintre Prut și Nistru - a fost încorporată la Imperiul țarist. Lupta poporului român împotriva regimului habsburgic Din 1699, Transilvania a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. La început, românii au crezut că noua stăpânire îi va ajuta să ducă o viață mai bună. Într-adevăr, un număr de tineri români au putut studia la școlile înalte din Viena sau din Roma. Ajungând mari cărturari, ei au răspândit în rândul românilor gândirea filozofilor iluminiști și au răspândit în rândul românilor gândirea filozofilor iluminiști și au întețit lupta pentru libertate. În același timp, nobilii maghiari și cei germani au întărit exploatarea economică și asuprirea națională; au smuls multe din loturile de pământ ale iobagilor; au sporit numărul zilelor de muncă (robota) pentru castel; s-au împotrivit ca românii să facă parte din regimentele grănicerești, înființate de Maria Tereza. Toate acestea au produs nemulțumiri, iar nemulțumirile s-au revărsat în valul răscoalei țăranilor transilvăneni, condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Pornită din Munții Apuseni, în toamna anului 1784, răscoala a cuprins aproape toată Transilvania. Răsculații cereau desființarea iobăgiei, egalitatea impozitelor, dreptul de a se înrola în regimentele grănicerești, judecată dreaptă, pedepsirea nobililor. Răscoala a avut un caracter social și național. Deși împăratul Iosif al II-lea făgăduise lui Horea că va face dreptate, totuși a trimis armată și a înăbușit răscoala cu tutunul. Mii de țărani au fost uciși. Pe Horea și Cloșca i-au strivit de vii, cu roata, pe câmpul zis „La Furci”, lângă Alba Iulia. Mare mulțime de țărani a fost adusă cu de-a sila să vadă crâncena pedeapsă dată celor care se ridicaseră pentru binele poporului. Speriat de puterea răscoalei conduse de Horea, Iosif al II-lea a desființat iobăgia, în 1785. Dominația otomană în Țara Românească și în Moldova, ca și stăpânirea habsburgică în Transilvania au împiedicat dezvoltarea firească a poporului român; au făcut să se prelungească orânduirea feudală și au înfrânat progresul țării. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Țările Române în sec. XVII-XVIII ### Domnia lui Petru I și a Ecaterinei a II-a Petru I În secolul al XVII-lea Rusia era o țară înapoiată. Poporul era crunt asuprit. Legăturile cu Europa erau sporadice. Datorită muncii poporului și priceperii unora dintre conducătorii săi, în veacul al XVIII-lea, Rusia s-a ridicat în rândul celor mai mari țări europene. Domnia lui Petru I (1689-1725) Unul dintre cei mai de seamă conducători ai Rusiei a fost țarul (împăratul) Petru I. Făcea parte din Dinastia Romanov. În politica sa a urmărit două mari idei: să modernizeze Rusia și să obțină ieșire la Marea Baltică și la Marea Neagră. Mai întâi el a căutat să dezvolte economia Rusiei, prin crearea a numeroase întreprinderi industriale și comerciale. A reorganizat armata, a construit porturi bune și o puternică flotă, a înființat școli superioare tehnice, militare și navale. A întreținut legături strânse cu apusul Europei. Reformele lui Petru I au stârnit opoziția bisericii și a boierilor conservatori. Ei l-au atras de partea lor chiar pe fiul țarului. Extinderea teritorială. Ca să extindă hotarele Rusiei, Petru I a purtat războaie cu turcii și suedezii. Luptând cu armatele turcești, la nordul Mării Negre, Petru a ocupat cetatea Azov. De asemenea, între Rusia și Suedia s-a dus un război lung, numit războiul nordic, pentru ținuturile de la Marea Baltică. La început, Rusia a fost învinsă. În 1709 însă, țarul Petru I a câștigat victoria de la Poltava. Regele Suediei, Carol al XII-lea, a fugit la Constantinopol și a cerut protecție sultanului. Turcia a intrat în război. Războiul nordic s-a terminat abia în 1721. În cursul războiului, Rusia țaristă a cucerit provinciile baltice: Estonia, Ingria (actual regiune suedeză), Carelia, Livonia (ținut istoric din regiunea baltică; azi regiunea se întinde în parte pe teritoriul Estoniei și Letoniei). În aceste ținuturi nou cucerite, Pentru I a întemeiat orașul Petersburg, care va deveni capitala Imperiului Rus. În lupta împotriva Imperiului Otoman, Pentru I s-a aliat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. A fost însă înfrânt la Stănilești, pe Prut (1711). Dezvoltată economicește și extinsă mult teritorial, Rusia a devenit una dintre țările mari ale Europei. Domnia Ecaterinei a II-a Ecaterina a II-a Cea care a continuat politica lui Petru I a fost Ecaterina a II-a (1762-1796). În timpul ei, Rusia a reluat războiul cu turcii, a ocupat Crimeea și și-a extins hotarele până la Nistru. O parte dintre aceste războaie s-au purtat pe teritoriul României. Ala, de pildă, în anul 1789, o armată rusă condusă de generalul A.V. Suvorov a înfrânt, în apropiere de Râmnicu Sărat, o mare armată otomană. În armata lui Suvorov au luptat și numeroși voluntari români. Războiul țărănesc condus de Pugaciov. În tot acest timp, pueterea boierilor ruși s-a întărit foarte mult. Ei asupreau nespus țărănimea rusă. În 1773, un număr mare de țărani din Ural s-au răsculat, sub conducerea lui Emilian Pugaciov. Împotriva țăranilor au fost trimise armate puternice. Răsculați au rezistat mai bine de un an și n-au încetat lupta decât după ce Pugaciov a fost prins și spânzurat. Ca să evite alte răscoale țărănești, Ecaterina a II-a a reorganizat administrația și armata. Împărțirea Poloniei. În timp ce Anglia și Franța își formau imperii coloniale, Imperiul habsburgic și cel țarist au ocupat întinse teritorii și au ajuns să stăpânească multe popoare devenind imperii multinaționale. Printre popoarele subjugate de aceste noi imperii a fost și poporul polonez. În evul mediu, Polonia a fost una din țările mari ale Europei. Ea se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Regele Ioan Sobieski, un bun conducător politic și militar, a luptat împotriva turcilor la Viena (1683), contribuind la depresurarea ei. Polonia, ca membră în liga Sfântă, a dus războiul cu Turcia până la pacea de la Karlowitz. Dar în veacul al XVIII-lea Polonia a decăzut mult. Cauzele decăderii erau: exploatarea maselor populare, certurile neîntrerupte dintre feudali, alegerea unor regi incapabili, atacurile vecinilor: turci, tătari, suedezi, germani, ruși. Socotind că „anarhia” din Polonia - cum numeau monarhii vecini mișcările revoluționare ale poporului - era o primejdie pentru propriile lor state, Frederic al II-lea și Ecaterina a II-a au hotărât, în 1772, să împartă Polonia: acestora li s-a alăturat și Maria Tereza. Văzându-și teritoriul foarte mult micșorat, petrioții polonezi au încercat să reorganizeze statul: au căutat să dea legi noi, să dezvolte economia și cultura, să întărească armata. Un rol deosebit l-a avut Constituția din 1791, una dintre primele legi fundamentale cu caracter progresist din Europa. Dar marile puteri vecine nu vedeau cu ochi buni întărirea Poloniei. Continuau să se amestece în viața ei internă, impunând pe conducătorii care le conveneau. În 1793, Rusia și Prusia au trecut la cea de-a doua împărțire a Poloniei. Patrioții polonezi, conduși de Tadeusz Kościuszko, au organizat o rezistență eroică. Ei au luptat pentru „libertate, integritate, independență”. În 1795, Rusia, Monarhia habsburgică și Prusia au făcut a treia împărțire a Poloniei. Mulți patrioți au pierit în luptă ori au emigrat în străinătate. Poporul a continuat însă, în tot veacul al XIX-lea, o eroică luptă pentru dezvoltarea culturii poloneze, pentru libertate și unitate națională. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Domnia lui Petru I și a Ecaterinei a II-a ### Monarhia Habsburgică în vremea Mariei Tereza și a lui Iosif al II-lea Monarhia Habsburgică Războiul de 30 de ani a pustiit teritoriul Imperiului romano-german și l-a dezmembrat în numeroase state. Dintre acestea, două: Austria și Prusia s-au refăcut mai repede și s-au ridicat deasupra celorlalte. Austria era condusă de împărați din dinastia de Habsburg, care erau și regi în Cehia și suzerani peste mai multe state germane și chiar italiene. De aceea teritoriilor stăpânite de ei le numim Monarhia Habsburgică sau Imperiul Habsburgic. Expansiunea Monarhiei Habsburgice. În veacul al XVII-lea, împărații habsburgici și-au întins stăpânirea prin războaie. Cele mai lungi și mai grele au fost cu Turcia și cu Franța. În 1529, sultanul Soliman cel Mare a încercat să cucerească Viena, dar a fost înfrânt. Peste un veac și jumătate, o mare oaste otomană a împresurat-o din nou. Dar Habsburgii, aliați cu polonii conduși de regele Ioan Sobieski, i-au înfrânt și de data aceasta pe turci (1683). Aliindu-se și cu Veneția, formând Liga Sfântă, a continuat încă multă vreme războiul cu Turcia. Biruitori, Habsburgii au impus sultanului pacea de la Karlowitz (1699) și cea din Belgrad (1739). Ei și-au întins mult hotarele ocupând Ungaria, Transilvania și o parte din Serbia. Astfel, Imperiul Habsburgic a ajuns să stăpânească peste zece națiuni: cehi, slovaci, italieni, croați, maghiari, români etc. Era un imperiu multinațional. Maria Tereza (1740-1780) și Iosif al II-lea (1780-1790) au fost cei mai de seamă conducători ai Monarhiei Habsburgice în secolul al XVIII-lea. Urmând exemplul Franței, ei au reorganizat economia, administrația, justiția și armata. S-au îngrijit de industrie, de comerț, de mijloacele de transport. Dar toate acestea au contribuit într-o prea mică măsură la îmbunătățirea vieții poporului. De aceea, în mai multe rânduri, țăranii cehi, unguri și români s-au răsculat, obligând pe Iosif al II-lea să desființeze iobăgia. Pentru reformele făcute, acești doi împărați au fost numiți monarhi luminați. Dar după moartea lui Iosif al II-lea, nobilimea a introdus din nou iobăgia. Formarea Regatului Prusiei Nucleul acestui stat a fost electoratul de Brandenburg, condus de familia Hohenzollern. După ce electoratul a anexat și teritoriul dintre Vistula și Niemen, acestei țări i s-a zis Prusia. Electorii Hohenzollern erau vasali ai Imperiului romano-german; ei participau la alegerea împăratului, alături de ceilalți prinți electori. Capitala Prusiei s-a stabilit în orașul Berlin. Pentru că teritoriul ei era sărac și populația rară, Hohenzollernii au atras numeroși refugiați din alte țări, mai ales francezi, persecutați de Ludovic al XIV-lea, le-au dat pământ gratuit și bani, cu împrumut, ca să înființeze manufacturi și prăvălii pentru comerț. Aceasta a contribuit la îmbogățirea țării. Electoratul Frederic a luar titlul de rege. Urmașii lui au sporit foarte mult armata și s-au impus în fața celorlalți principi germani, iar împărații habsburgi au început să se teamă de puterea lor. Frederic al II-lea Dar cel care a ridicat Prusia la rang de putere europeană a fost Frederic al II-lea (1740-1786). Ca să îmbogățească țara, a pus să se asaneze multe terenuri mlăștinoase, să se planteze pe cele nisipoase, iar regiunile cu populație rară au fost colonizate cu emigranți. A desființat iobăgia pe domeniile regale. Pentru înzestrarea armatei a protejat industria de armament și industria textilă. A deschis școli pentru fiii oamenilor bogați. După moda franceză a construit la Potsdam, lângă Berlin, palatul numit Sans-Souci (fără grijă). Ca să dea curții sale mai multă strălucire, Frederic al II-lea a chemat oameni de știință și artiști ca, de pildă, filozoful și scriitorul francez Voltaire. Pentru toate acestea, Frederic al II-lea este socotit printre cei mai de seamă monarhi luminați. Războaiele dintre Prusia și Monarhia Habsburgică Urmând să ridice prestigiul Prusiei, atât în rândul statelor germane cât și în rândul țărilor europene, Frederic al II-lea a purtat două lungi războaie: cel pentru moștenirea tronului Monarhiei Habsburgice (1740-1748) și cel de șapte ani (1756-1763). Pretextul războiului l-a constituit refuzul Prusiei de a recunoaște pe Maria Tereza ca împărăteasă a Imperiului romano-german. În aceste războaie s-au amestecat: Franța și Rusia, ca aliate ale Monarhiei Habsburgice, iar Anglia, ca aliată a Prusiei. Biruitoare, Prusia a câștigat Silezia și un mare prestigiu militar politic. Maria Tereza și-a păstrat tronul. La moartea lui Iosif al II-lea și a lui Frederic al II-lea, atât Monarhia Habsburgică cât și Prusia erau două state feudale puternice: prima, prin întinderea și bogățiile ei, a doua, prin armata și prestigiul ei militar. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Monarhia Habsburgică în vremea Mariei Tereza și a lui Iosif al II-lea ### Apogeul monarhiei absolutiste franceze sec. XVII-XVIII Apogeul monarhiei absolutiste franceze După moartea lui Ludovic al XIII-lea, fiul său fiind minor, conducerea a luat-o cardinalul Mazarin (1643). Acesta a înfrânt răscoala aristocraților (așa-numite „fronde”) și a pregătit pentru tânărul rege condițiile unei domnii absolutiste. Ludovic al XIV-lea și-a început domnia în 1661. după moartea lui Mazarin și a condus până în 1715. Bun organizator, cult, talentat om politic, ambițios, iubitor de lux și de glorie a urmărit să mărească Franța și să-i sporească puterea și gloria. Se credea „rege de drept duvin”. Dispunea, după voie, de viața supușilor săi. Gândirea lui politică se cuprindea în formula: „Statul sunt eu”. De fapt, nesocotind voința poporului, regele conducea în numele nobilimii. Statul francez era o monarhie feudală absolutistă. Urmând să ajungă cel mai strălucit monarh al vremii, Ludovic al XIV-lea a pus să se construiască la Versailles un adevărat oraș de palate și castele. Aici a adunat marea nobilime, căreia i-a dat slujbe fără importanță: să asiste la „scularea”, la „masa”, la „plimbarea” sau la „culcarea” regelui. Aceste momente obișnuite din viața fiecărui om se săvârșeau la Versailles cu un ceremonial precis, obligatoriu, cu măreție, fast și lux. Astfel s-a format „cultul majestății regale”. Curtea din Versailles era cea mai strălucită curte regală din Europa. Reformele lui Colbert. Ca să poată domni după dorința sa, Ludovic al XIV-lea și-a ales ajutoare dintre oamenii care îi îndeplineau poruncile fără cârtire. Cu ajutorul lor a întărit mult monarhia franceză. Cel mai de seamă colaborator al lui Ludovic al XIV-lea a fost Colbert, fiul unui negustor de postav. Foarte priceput, stăruitor, credincios și supus, „boul de muncă al regelui”, cum îi spuneau aristocrații, s-a ocupat de finanțe, de industrie, de comerț, de colonii, de marină, de dezvoltarea artelor. Jean Baptiste Colbert Ca să procure banii necesari pentru curte și pentru armată, ca să întărească statutul feudal, Colbert a făcut, cu învoirea lui Ludovic al XIV-lea, o serie de reforme: a stabilit un buget, cuprinzând veniturile și cheltuielile statului; a dezvoltat industria, înființând multe manufacturi unde se fabricau îndeosebi obiecte de lux pentru curtea regală și pentru nobilime: postavuri fine, catifele, mătăsuri, tapiserii (gobleuri), oglinzi, mobile de lux, obiecte de artă; s-a dezvoltat comerțul; s-au îmbunătățit căile de comunicație; a construit numeroase corăbii și a modernizat porturile: Marsilia, Toulon, Brest, Bordeaux; a întemeiat mai multe companii comerciale maritime, care transportau mărfuri franceze și aduceau din alte țări, și mai ales din colonii, mirodenii, zahăr, fructe, metale prețioase. Atât industria cât și comerțul au fost foarte amănunțite și sever organizate. Cine nu respecta regulile de fabricație ori de vânzare era aspru pedepsit. În agricultură, pe lângă cereale și pășuni, s-au extins culturile de in, cânepa, tutun, viță-de-vie, așa după cum cultivau dudul necesar pentru creșterea viermilor de mătase. Reformele lui Colbert nu făcu din Franța una dintre țările bogate ale lumii atunci. Viața poporului. Dar de fapt aceste reforme au contribuit prea puțin la îmbunățirea vieții poporului. Ludovic al XIV-lea a folosit bogăția țării pentru întreținerea armatei, pentru a înfrumuseța construcțiile din Versailles, pentru luxul de la Curte, pentru întărirea puterii regale. După moartea lui Colbert, ca să poată scoate și mai mulți bani, el a sporit mereu impozitele. Cu toate că mureau din zori până în noapte, oamenii din popor trăiau greu. Locuiau în case proaste. Se îmbrăcau în straie mizerabile, iar foamea îi chinuia zilnic. Regele Ludovic al XIV-lea a făcut o mare greșeală persecutând pe protestanți. Aceștia au fugit din Franța, lipsind țara de zeci de mii de oameni harnici, buni meșteșugari și soldați. Era firesc ca atât țăranii, cât și orășenii săraci să se răscoale. Cea mai mare răscoală a fost cea a țăranilor din centrul Franței, numită răscoala cărmășarilor (1702-1705). Războaiele pentru dominația europeană și pentru colonii. Ludovic al XIV-lea a căutat să cucerească noi teritorii, să întindă Franța la „granițele naturale”, adică până la țărmul mărilor, la munții Pirinei și Alpi, iar spre răsărit, până la fluviu Rin. Pentru aceasta a purtat, între 1667 și 1714, războaie cu Spania, Olanda, Anglia și Imperiul german. Prin pacea de la Utrecht (1713), Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, a fost recunoscut rege al Spaniei. Dinastia lui Bourbon a înlocuit în această țară dinastia Habsburg. Totodată, căutând să ocupe și colonii, Franța a luat în stăpânire valea fluviului Mississippi din America de Nord, teritoriul numit Louisiana. Unii istorici l-au numit pe Ludovic al XIV-lea „regele soare”, iar epoca lui „epoca de aur”. Dar cheltuielile mari, luxul de la curte și mai ales războaiele lungi și grele au sărăcit țara și au sporit nemulțumirile maselor populare. Criza regimului feudal absolutist în Franța. Urmașul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a fost un monarh leneș, dornic doar de petreceri și lux. Celor care îi atrăgeau atenția că duce țara de râpă, le răspundea: „după mine, potopul”. În timpul său, Franța s-a amestecat în trei războaie, purtate pe uscat și pe mare. Înfrântă, ea a pierdut prestigiul și o colonie foarte importantă, Canada, pe care au ocupat-o englezii, în urma păcii de la Paris (1763). Risipa de la curtea regală, corupția clasei conducătoare, exploatarea nemiloasă a poporului, rămânerea în urmă a economiei au făcut ca regimul feudal absolutist din Franța să intre într-o perioadă de criză, care-l va duce la prăbușire. În secolul al XVIII-lea, în Franța au trăit scriitori și filozofi vestiți. Cei mai străluciți au fost: Voltaire, Montesquieu și Jean Jacques Rousseau. În operele lor, ei criticau orânduirea feudală, condamnau absolutismul regal și propuneau îndreptarea lucrurilor prin legi bune ori prin revoluție. Scrierile lor au revoluționat gândirea vremii și au influențat pe despoții luminați în politica lor de reformare a țărilor. Dar, mai ales, au înrâurit gândirea tineretului revoluționar. De aceea, vremea lor se mai numește și iluminismul sau epoca luminilor. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Apogeul monarhiei absolutiste franceze sec. XVII-XVIII ### Dezvoltarea Angliei până la mijlocul secolului al XIX-lea Sursă imagine: Youtube. Muncitori englezi din perioada industrializării Dezvoltarea Angliei până la mijlocul secolului al XIX-lea Moartea neașteptată a lui Oliver Cromwell (1658) a neliniștit burghezia. Rămasă fără „protector”, ea se temea de revolta maselor populare. De aceea, în înțelegere cu aristocrația, a desființat republica și a restaurat monarhia și dinastia Stuarților. Reîntoarcerea și guvernarea Stuarților s-a numit în istoria Angliei - Restaurație. Restaurația în Anglia a durat din 1600 până în 1688. Cu toate că făgăduise să nu ia nici o măsură împotriva celor care conduseseră revoluția, dinastia Stuarților a persecutat pe mulți dintre revoluționari și a încercat să introducă absolutismul monarhiei. „Revoluția glorioasă”. Nemulțumiți de guvernarea absolutistă a lui Iacob al II-lea Stuart, Parlamentul l-a silit pe rege să abdice și a adus în locul său pe Wilhelm de Orania - conducătorul Olandei, înrudit cu Stuarții. Încoronat sub numele de Wilhelm al III-lea, acesta a jurat să respecte Declarația Drepturilor, o constituție prin care se stabileau drepturile și îndatoririle poporului și ale regelui. Îndepărtarea Stuarților și crearea unei noi monarhii, pe placul burgheziei, s-a numit în istoria Angliei „revoluția glorioasă” (1688). Parlamentul făcea legile; reprezenta deci puterea legislativă. Regele nu putea nici face, nici suspenda legile; era însă obligat doar să le aplice; reprezenta deci puterea executivă; de asemenea, nu putea încasa impozite și nici întreține armata fără consimțământul Parlamentului. Socotindu-se reprezentant al poporului, Parlamentul îngrădea și controla puterea regelui; era mai puternic decât regele. În secolul al XVIII-lea, guvernul a început să fie format dintre membrii Parlamentului; prin aceasta el a ajuns adevăratul conducător al statului englez. Acesta făcea să se spună că în Anglia poporul era suveran. Dar, deputații se alegeau doar dintre bogați: nu din burghezie și noua nobilime. Săracii, muncitorii nici nu aveau drept de vot. Astfel, Anglia a devenit o monarhie constituțională parlamentară, în care stăpâneau și conduceau doar cei bogați, grupați în două partide: tory și whigy. Dezvoltarea capitalismului; revoluția industrială. Ca urmare a revoluției, economia Angliei s-a transformat. În primul rând s-a dezvoltat industria, îndeosebi industria textilă, prin folosirea mașinilor de țesut și de tors. Tot acum, James Watt a inventat mașina cu abur. Cu ajutorul mașinilor englezii au putut fabrica mărfuri mai multe, mai repede și mai ieftine. În locul manufacturilor s-au construit fabrici șu uzine. Având tot mai multe mărfuri ce trebuiau transportate în alte țări pentru a fi vândute, și-au sporit flota. Asemenea dezvoltare industrială a fost cu putință pentru că Anglia avea: a) materii prime - fier, cărbune, lână; b) mulți bani proveniți din comerț și din exploatarea coloniilor; c) mână de lucru ieftină, rezultată din forța de muncă a țăranilor alungați de pe pământurile lor; d) o bună piață internă și e) o numeroasă flotă comercială ca să transporte mărfurile ei oriunde pe glob. Anglia a devenit cea mai bogată țară din acel timp. 4. Anglia a fost prima țară care a înfăptuit această revoluție. Una dintre urmările cele mai însemnate ale revoluției industriale a fost formarea proletariatului industrial. Societatea modernă engleză s-a împărțit în două clase distincte și potrivnice: burghezia și proletariatul sau clasa muncitoare. În prima jumătate a secolului al XIX-lea Anglia și-a desăvârșit â 4. Mașinile jucau un rol tot mai mare în producția industrială. Ca să poată construi mașini tot mai numeroase, anglezii au dezvoltat foarte mult industria metalurgică. Mărfurile engleze se cumpărau pe tot globul. De aceea i s-a zis „atelierul lumii”. Începând din 1829, Anglia a construit prim cale ferată din lume; în 1848 ajunsese să aibă aproape 6000 km de cale ferată, mai mult ca orice țară. Tot acum, în flota engleză, în locul pânzelor s-a introdus motorul cu aburi. Folosirea motoarelor a impus construirea vapoarelor mari, metalice. Construirea căilor ferate și a vapoarelor au revoluționat atunci transporturile pe glob. Și producția agrară a crescut mult în Anglia. Dar pentru că populația, mereu mai numeroasă, era ocupată mai ales în industrie, englezii aduceau din colonii cantități din ce în ce mai mari de cereale pentru hrana populației. Odată cu dezvoltarea industriei s-a întărit burghezia și a sporit foarte mult numărul muncitorilor. Viața politică. Din 1707, unindu-se cu Scoția, Anglia s-a numit Regatul Unit al Marii Britanii. Cei mai de seamă oameni politici englezi din secolul al XVIII-lea au fost William Pitt-seniors și William Pitt-junior. Primul a organizat mai bine Anglia, iar al doilea a condus țara în timpul unui lung și greu război cu Franța și cu alte state din Europa. Dintre regii Angliei din această vreme, cea mai însemnată a fost regina Victoria (1837-1901). În istoria Angliei, domniaei foarte lungă și bogată în evenimente s-a numit „era victoriană”. Dar conducerea statului se afla în mâna guvernului și a Parlamentului. Și cum în Parlament își trimitea reprezentanți numai burghezia bogată, aceasta conducea și stăpânea de fapt țara. Muncitorii și săracii nu aveau drept de vot. Unele localități mici trimiteau în Parlament mai mulți deputați decât multe orașe noi, de zeci de ori mai mari. De aceea, poporul englez cerea reforma electorală. Muncitorii, prost plătiți, rău hrăniți, fără locuințe, amenințați de șomaj, luptau cu energie pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și pentru drepturi politice. Ei organizau mari demonstrații împotriva patronilor și, împreună cu mica burghezie, luptau pentru modificarea legii electorale. Cu mare greutate, Parlamentul englez a votat legea electorală din 1832. Prin această lege se lărgea dreptul la vot, acordându-li-se locuri de deputat tuturor orașelor cu populație numeroasă. Formarea imperiului colonial englez. Aplicând actul de navigație, Anglia și-a construit un număr de vase maritime. Cu timpul, învingând flota Spaniolă, a Franței și a Olandei, a devenit stăpâna mărilor. Totodată, a ocupat numeroase și bogate colonii: 13 state-colonii pe țărmul atlantic al Americii de Nord, Jamaica și alte insule din Golful Mexic, apoi Gibraltarul (1713), Canada (1763) etc. Tot în secolul al XVIII-lea, Anglia a început cucerirea Indiei, care a devenit cea mai valoroasăcolonie engleză, i se spunea „perla coroanei britanice”. Sute de milioane de indieni munceau pentru stăpânii englezi. Tot acum, guvernul și burghezia engleză au început pătrunderea în China. Din colonii, englezii luau materii prime ieftine și vindeau mărfuri fabricate în Anglia. Realizau astfel câștiguri imense din exploatarea sângeroasă a popoarelor supuse în aceste colonii. Desăvârșirea revoluției industriale, formarea întinsului imperiu colonial, extinderea comerțului, a flotei și a băncilor peste tot globul au făcut din Anglia cea mai mare putere economică și politică a lumii de la jumătatea secolului al XIX-lea. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Dezvoltarea Angliei până la mijlocul secolului al XIX-lea ### Revoluția burgheză din Anglia (1642-1658) Revoluția burgheză din Anglia este cel mai de seamă eveniment din istoria modernă a Angliei. Cauzele revoliției. Cauzele revoluției engleze au fost: economice, sociale și politice. În Anglia, la jumătatea veacului al XVII-lea, se dezvoltase mult economia capitalistă, adică industria, comerțul, băncile. Ele se aflau în stăpânirea burgheziei și a noii nobilimi, adică a nobilimii interesată în dezvoltarea capitalismului. Stăpânind chiar și o parte din pământuri, burghezia avea o putere economică mai mare decât vechea vechea nobilime. Dar economia capitalistă nu se putea dezvolta din pricina numeroaselor impozite și restricții aplicate de reprezentanții feudalității (regele, vechea nobilime, sau aristocrația, biserica). Puternică din punct de vedere economic, burghezia pretindea, cu tot mai multă energie, dreptul de a conduce țara. Nemulțumiți erau și țăranii, cărora li se lua mereu pământurile și adesea erau lăsați pe drumuri. Agitațiile țăranilor se îmbinau cu ale burgheziei și făceau să crească nemulțumirea generală împotriva aristocrației și a regelui. În loc să acorde libertăți, regii din familia Stuart guvernau tot mai despotic. De pildă, regele Carol I a dizolvat Parlamentul (1629) și unsprezece ani a condus singur. El a angajat țara în războaie grele. Cheluielile pentru războaie și pentru luxul de la curte au secătuit tezaurul. Ca să scoată banii necesari, regele a pus impozite noi. Populația a refuzat să le plătească. Atunci regele a convocat Parlamentul (1640) și i-a cerut să voteze impozitele. Reprezentanții burgheziei și a noii nobilimi, care formau majoritatea în Parlament, s-au împotrivit voinței regelui, au anulat impozitele „ilegale”, au judecat și condamnat la moarte oamenii politici care l-au ajutat pe Carol I să guverneze despotic. Pentru ca a funcționat 13 ani, în istoria Angliei, acest parlament s-a numit Parlamentul cel lung. Războiul civil între Parlement și rege, formă specifică a desfășurării revoluției engleze. La începutul anului 1642, regele a dat ordin armatei să împrăștie cu forța Parlamentul, pentru că i se împotrivea și refuza să voteze impozitele. Dar mulțimea din Londra l-a apărat cu armele. Speriat, Carol I și aristocrația au părăsit capitala, s-au adăpostit în nordul Angliei și au mobilizat armata. Ajutat de masele populare, Parlamentul a rămas stăpân în Londra. În jurul lui s-au strâns burghezia și noua nobilime, care se ridicaseră împotriva guvernării tiranice a regelui și partizanilor săi. Așa s-a dezlănțuit un îndârjit și lung război civil între Parlament și rege (1642-1649). Pentru cei mai înverșunați adversari ai regelui s-a ridicat Oliver Cromwell. Era un om dârz, aspru, sever, necruțător cu dușmanii. În desfășurarea războiului s-a dovedit un excepțional organizator, un foarte bun general și un îndemânatic om politic. Cu ajutorul lui Oliver Cromwell, Parlamentul a reorganizat armata, chemând sub arme îndeosebi oaneni de rând: țăranii, meșteșugarii, sărăcime. Ofițerii au fost aleși dintre soldații cei mai vrednici. Așa s-a format Armata noului model, o armată cu caracter popular și revoluționar. Ca să acopere cheltuielile pentru război, Parlamentul a confiscat pământurile partizanilor regelui și le-a vândut burgheziei și noii nobilimi. Astfel, acestea au ajuns stăpâne pe mari suprafețe de pământ. În trei mari bătălii, Cromwell cu armata lui l-a înfrânt pe rege. Judecat ca trădător, a fost condamnat la moarte și decapitat (ianuarie 1649). Republica și Protectoratul lui Cromwell. Cu ajutorul soldaților, Cromwell a scos din Parlament pe toți adversarii lui și a proclamat Republica. Vrând să întărească tot mai mult puterea burgheziei și a noii nobilimi, el a luat aspre măsuri, atât împotriva regaliștilor care căutau să readucă vechiul regim, cât și împotriva maselor populare, care urmăreau să adâncească revoluția și să capete și ele drepturi și libertăți. Când a văzut că, din pricina dificultăților economice, nemulțumirile poporului cresc, Cromwell a instaurat dictatura militară. În posturile de conducere a pus mai ales ofițeri. A dizolvat Parlamentul cel lung (1649) și a ales altul. Acesta i-a dat lui Cromwell titlul de lord protector. Cât a condus statul englez, Cromwell a dat multe legi, care au ajutat dezvoltarea economiei capitaliste în Anglia. Cea mai de seamă a fost Actul de navigație (1651), prin care corăbiile străine aveau voie să aducă în porturile engleze numai mărfuri fabricate în țările lor. Toate celelalte trebuiau aduse numai pe corăbii engleze. Actul de navigație lovea în flota spaniolă, portugheză, franceză, dar mai ales în cea olandeză, pe atunci „cărăușa mărilor”. Ca să-și întărească puterea, Cromwell a purtat două războaie sîngeroase cu Irlanda și cu Scoția, pe care le-a cucerit. De asemenea, flota engleză a susținut grele lupte navale cu Olanda și Spania. Ce a însemnat revoluția burgheză din Anglia? Revoluția burgheză din Anglia s-a desfășurat sub forma unui război civil între rege, ca reprezentant al aristocrației, și Parlament, reprezentant al burgheziei și al noii nobilimi. În timpul ei, la conducere a venit o clasă nouă - burghezia; pământurile aristocraților au fost confiscate; s-au dat multe libertăți economice, sociale și politice pentru burghezie; regalitatea a fost desființată și s-a proclamat Republica. Revoluția Burgheză din Anglia a însemnat un important pas înainte în lupta omenirii, pentru cucerirea libertăților sociale, politice, spirituale. Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 - Revoluția burgheză din Anglia (1642-1658) ### Țări din Asia Sursă imagine: wikimedia Asia este cel mai întins continent de pe Pământ. Are, de asemenea, cei mai mulți oameni din lume; peste 60% din populația globului trăiește în Asia. Canalul Suez, Marea Neagră, Marea Caspică și Munții Urali separă Europa de Est de restul Eurasiei. De asemenea, poate fi considerată o subregiune a acestui continent mai mare, care este situat la vest de râul Ural. În plus, Europa de Est se află la nord de Oceanul Arctic și la sud de Oceanul Indian. Marea Japoniei se află la est de acest continent. Țări din Asia ȚarăSuprafață km²PopulațieCapitalaAfghanistan652.86432.225.560 (estimare 2019)KabulArabia Saudită2.149.69034.218.169 (estimare 2019)RiyadhArmenia29.7432.956.900 (estimare 2020)ErevanAzerbaijan86.60010.127.874 (estimare 2019)BakuBahrain7801.569.446 (estimare 2018)ManamaBangladesh144.000161.376.708 (estimare 2018)DhakaBhutan47.500754.388 (estimare 2018)ThimphuBrunei5.770459.500 (estimare 2019)Bandar Seri BegawanCambodgia181.03516.490.000 (estimare 2019)Phnom PenhChina9.596.9601.400.050.000 (estimare 2019)BeijingCoreea de Nord120.54025.549.604 (estimare 2018)PhenianCoreea de Sud100.21051.710.000 (estimare 2019)SeulEmiratele Arabe Unite83.6009.771.000 (estimare 2019)Abu DhabiFilipine300.400106.651.394 (estimare 2020)ManilaIndia3.596.5901.352.642.280 (estimare 2018)New DelhiIndonezia1.919.440267.670.543 (estimare 2018)JakartaIordania89.34210.171.480 (estimare 2019)AmmanIran1.648.19583.183.741 (estimare 2019)TeheranIrak438.31738.433.600 (estimare 2018)BagdadIsrael20.7709.326.420 (estimare 2021)IerusalimJaponia377.944125.620.000 (estimare 2021)TokyoKazahstan2.724.90018.711.200 (estimare 2020)Nur-SultanKuweit17.8184.420.110 (estimare 2019)Al-KuweitKârgâzstan199.9516.586.600 (estimare 2020)BișkekLaos236.8007.123.205 (estimare 2019)VientianeLiban10.4526.859.408 (estimare 2018)BeirutMalaezia329.84732.730.000 (estimare 2020)Kuala LumpurMaldive298530.953 (estimare 2019)MaléMongolia1.564.1163.353.470 (estimare 2020)UlaanbaatarMyanmar676.57853.582.855 (estimare 2017)NaypyidawNepal147.18128.095.714 (estimare 2018)KathmanduOman309.5014.829.473 (estimare 2018)MuscatPakistan803.940212.228.286 (estimare 2018)IslamabadQatar11.5712.795.484 (estimare 2020)DohaRusia17.125.191146.748.590 (estimare 2021)MoscovaSingapore7045.703.600 (estimare 2019)SingaporeSri Lanka65.61021.803.000Sri Jayewardanapura KotteSiria185.18118.269.868 (estimare 2017)DamascTaiwan36.19323.568.378 (estimare 2020)TaipeiTadjikistan143.1009.275.827 (estimare 2019)DușanbeTailanda513.12069.630.000 (estimare 2019)BangkokTimorul de Est14.8741.293.000 (estimare 2019)DiliTurcia783.56283.614.362 (estimare 2020)AnkaraTurkmenistan491.2106.031.187 (estimare 2020)AșgabatUzbekistan448.97834.588.900 (estimare 2020)TașkentVietnam331.21296.208.984 (estimare 2019)HanoiYemen527.96828.498.683 (estimare 2018)Sana'a Trending ### Țări din Europa Europa este un continent situat în întregime în emisfera nordică și în cea mai mare parte în emisfera estică. Este legat de Asia prin Marea Neagră, Strâmtoarea Turciei, Munții Caucaz și râul Ural. Oceanul Atlantic se află la vest, în timp ce Oceanul Arctic se află la nord. Europa este considerată separată de Asia prin Munții Urali, Marea Caspică și bazinul hidrografic al râului Ural. Nu a fost stabilită o dată specifică când Europa a fost menționată pentru prima dată drept continent. Cu toate acestea, datează din antichitatea clasică, când era menționată ca o distincție politică sau geografică. Țări din Europa ȚarăSuprafață km²PopulațieCapitalaAlbania28.7482.831.741TiranaAndorra47685.852Andorra la VellaAnglia130.39553.012.412LondraArmenia29.7433.262.200ErevanAzerbaidjan86.6009.494.460BakuAustria83.8798.460.390VienaBelarus207.5959.503.807MinskBelgia30.52811.071.483BruxelBosnia și Herțegovina51.1293.839.737SarajevoBulgaria110.9107.351.234SofiaCehia78.86610.230.060PragaCipru9.253838.897NicosiaCroația56.5424.483.804ZagrebDanemarca43.0945.580.516CopenhagaElveția41.2857.952.600BernaEstonia45.2261.294.455TallinnFinlanda338.4325.421.827HelsinkiFranța674.84363.350.000ParisGeorgia69.7004.483.800TbilisiGermania357.12180.399.300BerlinGrecia131.99011.305.118AtenaIrlanda70.2734.588.252DublinIslanda103.001320.060ReykjavikItalia301.34060.776.053RomaLituania65.2002.966.954VilniusLetonia64.5892.217.00RigaLiechtenstein16036.467VaduzLuxemburg2.586537.853LuxemburgMonaco235.986MonacoMalta316452.515ValletaMuntenegru13.812625.266PodgorițaNorvegia385.2525.009.150OsloȚările de Jos (Olanda)41.54316.787.689AmsterdamPolonia312.67938.544.513VarșoviaPortugalia92.39110.570.803LisabonaMacedonia de Nord25.7132.058.539SkopjeRepublica Moldova33.8433.559.497ChișinăuRomânia238.39120.121.641BucureștiRegatul Unit243.61063.181.775LondraRusia17.075.200143.400.000MoscovaSerbia88.3617.120.666BelgradSan Marino6132.193San MarinoScoția78.7725.295.000EdinburghSlovenia20.2732.050.189LjubljanaSlovacia48.8455.414.937BratislavaSpania504.64547.190.493MadridSuedia449.9649.573.466StockholmȚara Galilor20.7793.063.456CardiffTurcia780.58075.627.384AnkaraUcraina603.62844.854.065KievUngaria93.0309.906.000BudapestaVatican8320,44Vatican ### Irak Sursă imagine: wikimedia Irak este o țară situată în nordul Golfului Persic, pe locul vechii Mesopotamii. Suprafața totală pe care se întinde statul Irak este de 438,317 km². Relieful și clima Relieful este în general un șes mănos, dar în nord pătrunde un fragment muntos iar în nord-vest un colț din podișul vecin. Clima este subtropicală, cu ariditate accentuată. Principalele râuri (Tigru și Eufrat) dispun de ape bogate, folosite în irigații. În munți iarna sunt geruri puternice și ninsori abundente. Subsolul este bogat în petrol și gaze naturale. Populația și principalele orașe Irakul este locuit de o populație în majoritate arabă (irakieni) alături de care trăiesc și kurzi. Țara are o populație de aproximativ 38.274.600, fiind formată în majoritate de arabi (irakieni) alături de care trăiesc și kurzi. Cele mai însemnate orașe sunt Bagdad, capitala țării - vechi oraș comercial cunoscut din antichitate, Mosul, Al Basrah, Arbil și Kirkuk. Economia Țara este pe locul trei în lume ca rezerve de petrol și pe locul zece ca rezerve de gaz, dar are nevoie de investiții de miliarde de dolari pentru a recupera handicapul provocat de anii de sancțiuni și război. În anul 2010, economia a avut o creștere de 7,9%. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Iran Sursă imagine: wikimedia Iranul este o republică islamică - așezată în sud-vestul Asiei. Suprafața totală pe care o ocupă este de 1.648.195 km². Relieful, clima și apele Relieful Iranului este un vast podiș încadrat de munți; pe litoralul Golfului Persic este mărginit de o câmpie litorală. Bogățiile subsolului sunt reprezentate prin mari zăcăminte de petrol și gaze, ca și prin cărbuni, minereuri feroase și neferoase (cupru, plumb, nichel și crom). Clima Iranului este continental-secetoasă ca urmare a paravanului de munți marginali și a așezării sale geografice. Numai pe țărmul Mării Caspice se înregistrează o climă caldă și umedă. Rețeaua hidrografică este slab reprezentată. Se întâlnesc unele lacuri sărate, dintre care unul singur navigabil. Populația și principalele orașe din Iran Locuitorii Iranului sunt urmașii vechilor perși. Alături de ei trăiesc kurzi, turkmeni, azerbaidjeni și alții. Populația totală a Iranului este de aproximativ 75.330.000. Principalele orașe sunt Teheran, situat în nordul țării, aproape de munții Elburs, Abadan, important centru petrolier, așezat pe Shat-el-Arab, Tabriz și Shiraz. Economia Rapida dezvoltare economică a țării în deceniile VII-VIII ale secolului XX, în deceniul următor și în refacere, în prezent, se datorează, în principal, exploatării și prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul național brut (PNB) și cvasitotalitatea exporturilor (peste 70%). Având mari rezerve de petrol, Iranul și-a sporit producția în ultimii ani, tinzând să redevină unul din principalii producători și exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante capacități de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate. Agricultura concentrează încă o bună parte a populației active (2/5) și asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Se cultivă, îndeosebi, grâu și orz (aproape 3/5 din suprafața cultivată), de asemenea, orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac și alte plante. Există plantații arborescente de curmali, smochini și citrice. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Turcia Turcia este situată în orientul apropiat, înglobând Asia Mică și un mic teritoriu din sud-estul Peninsulei Balcanice. Suprafața pe care se întinde Turcia este de 783,562 km². Relieful, clima și apele Relieful Turciei este dominat de podișuri și de munți. În partea europeană două lanțuri muntoase închid o câmpie vălurită drenată de râul Ergene. Podișul Asiei Mici (Anatoliei) are înălțimi variabile între 800-1500 m fiind încadrat la nord și la sud de lanțuri muntoase, adevărate bariere în calea influenței mărilor învecinate. Spre est se întinde un alt podiș brăzdat de munți înalți, cu numeroși vulcani stinși și cu zăpezi permanente. Clima este predominant temperat-continentală, exceptând zonele litorale și partea europeană, unde clima este subtropicală, cu veri secetoase. Din această cauză rețeaua hidrografică este slab reprezentată în Podișul Anatoliei și mai densă spre est. Turcia are importante minereuri de crom în vest și sud-vest, de asemenea, de fier, cupru, plumb și zinc. În nord-vest sunt zăcăminte de cărbuni, iar în bazinul superior al Tigrului, petrol. Populația și principalele orașe din Turcia Turcia are o populație de aproximativ 77.695.900 locuitori, fiind formată în cea mai mare parte din turci. Alături de ei trăiesc kurzi, iar în număr mai mic, greci și armeni. Orașele mai însemnate sunt: Istanbul, fosta capitală a Imperiului otoman, așezat pe ambele maluri ale Bosforului; Ankara, actuala capitală a țării, situată în centrul Podișului Anatoliei; Izmir, port la Marea Egee, apoi Adana și Bursa. Economie Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de vedere economic. Industria energetică este reprezentată, îndeosebi, prin industria cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia electrică se obține în cadrul hidrocentralelor și termocentralelor. Turcia este ca mărime a 15-a după GDP-PPP a lumii, și a 17-a după PIB. În 2007, sectorul agricol a reprezentat 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% și sectorul servicii reprezintă 59,3%. Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei. Alte sectoare ale economiei turcești sunt cele: bancare, construcțiile, tehnologiile casnice, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier și oțel, industria constructoare de mașini și auto. Transportul Transportul în Turcia este facilitat de 500.000 de kilometri de drumuri și 11.000 de kilometri de căi ferate. În iulie 2014, Turcia a inaugurat primul tren de mare viteză (TGV) care asigură o legătură Ankara-Istanbul. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### India India - cu unele excepții - ocupă teritoriul dintre Munții Himalaya și partea sudică a Peninsulei India. Suprafața pe care se întinde este de 3.596.590 km². Relieful, clima și apele Relieful este alcătuit din unități mari și variate ce se succed de la nord spre sud. Astfel, în nord se înalță un zid muntos, din culmi paralele, ce stăvilesc influențele continentale din centrul Asiei și pe cele dinspre ocean. Clima, urmărită pe versanții sudici ai Munților Himalaya, determină mai multe etaje de vegetație: păduri tropicale și subtropicale cu arbori veșnic verzi, păduri de foioase cu frunze căzătoare, păduri de conifere și pășuni alpine. De la 4500 - 5000 m în sus încep zăpezile veșnice. În sudul Munților Himalaya, pe locul unui fost braț de mare, se desfășoară o mare câmpie aluvionară, foarte netedă, opera marilor ape ce o străbat. Tot aici întâlnim o climă tropicală musonică cu precipitații bogate. În nord-vest se află un deșert arid, cu dune de nisip, cu soluri sărate și cu vegetație sărăcăcioasă. Cea mai mare parte a Indiei este ocupată de un podiș înalt, rămășiță a unui continent străvechi, străjuit de lanțuri muntoase. Clima musonică de pe podiș determină o vegetație de savană și influențează rețeaua hidrografică ce prezintă oscilații de debit. Sunt două anotimpuri, unul ploios și altul secetos. Între marginile muntoase ale podișului și țărmuri se întind înguste câmpii litorale, iar ploile abundente favorizează creșterea pădurilor tropicale. Bogățiile subsolului sunt deosebit de variate. India este una dintre cele mai bogate țări din lume în resurse de cărbuni, minereuri de fier, mangan, grafit și mică. Se mai găsesc diamante, petrol, bauxită, crom și cupru, majoritatea în Podișul Decan. Populația și principalele orașe din India India dispune de o populație numeroasă, aproximativ 1.326.093.000 locuitori. Limba oficială este hindi. În India sunt mai multe orașe ce depășesc un milion de locuitori. Calcutta (14.85 millioane locuitori), important centru pentru exportul iutei și ceaiului; Bombay (18.41 milioane locuitori), mare centru industrial și port la Marea Arabiei; Delhi (18.98 milioane locuitori), capitala țării; Madras (peste 7 milioane locuitori) și altele. Economia Sectorul industrial este foarte diversificat și include atât industria grea, cât și fabricarea unor produse de înaltă tehnologie. Principala regiune industrială se află în est, cu zăcăminte de cărbuni, minereu de fier și centre siderurgice, centre industriale diverse; tot aici se află centrul industrial și urban Calcutta. Alte concentrări industriale sunt localizate la Mumbai, Bangalore, Madras, Delhi. La nivel mondial, India este un important producător de cărbuni, minereu de fier, bauxită, diamante și sare. Este în creștere producția de petrol și gaze naturale. Industria prelucrătoare plasează India printre primele unsprezece țări ale lumii ca valoare a producției. India are și o puternică industrie cinematografică. Ocupă locul 2 pe glob în domeniu, după S.U.A., orașul Mumbai fiind supranumit „Hollywood-ul Indiei”. Agricultura este de mare randament, fiind principala ocupație a populației. La unele produse agricole ocupă poziții foarte bune, cum ar fi vorba de grâu, orez și zahăr(locul 2 la fiecare pe glob), bumbac (locul 3), minereu de fier și soia(locul 5). În privința producției de ceai, ocupă 1 loc pe glob. Are, totodată, cel mai mare efectiv de bovine. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Indonezia Sursă imagine: wikimedia Indonezia cuprinde cel mai mare arhipelag de pe Glob, format din mii de insule înșiruite pe sute de km, cele mai multe fiind nelocuite. Suprafața totală pe care o ocupă Indonezia este de 1.919.440 km². Așezare, margini Cele mai importante sunt Insulele Sondele Mari, Insulele Sondele Mici, Insulele Maluku și partea de vest a Insulei Noua Guinee, numită Irianul de Vest. Relieful Relieful este variat. Predomină munții, care în Iranul de Vest depășesc înălțimea de 5000 m. În Indonezia sunt 300 de vulcani dintre care 80 sunt activi. Uneori lava lor fierbinte se revarsă peste coaste, distrugând recoltele. În Indonezia se înregistrează frecvente cutremure de pământ. Cei mai mulți vulcani se găsesc în Insula Jawa (Vulcanul Semeru). Bogățiile subsolului sunt mari și variate. Cele mai importante sunt: petrolul (Sumatera, Kalimantan), cositor, bauxită, plumb, aur, argint, cupru, zinc etc. Clima Clima este ecuatorială, caldă și cu ploi abundente. Din cauza aceasta, în Indonezia cresc păduri întinse și dese (Sumatera, Kalimantan, Irianul de Vest), lemnul prețios fiind o importantă sursă naturală. Populația și principalele orașe din Indonezia Indonezia ocupă locul 5 în lume după numărul populației, aproximativ 237.556.000. Principalul oraș Jakarta, capitala țării, este cel mai important centru economic, comercial, financiar și cultural al țării și unul dintre cele mai mari din sud-estul Asiei. Surabaja, Palembang, Medan, Ujung Pandang sunt alte orașe mari ale Indoneziei. Economia Economia este bazată pe agricultură și industria minieră. PIB: 15% din agricultură, 43% din industrie, 42% din servicii. Se extrage petrol, minereuri de fier, staniu, mangan și bauxită, cărbune, gaze naturale etc. Dispune de mici întreprinderi industriale (cauciuc, ciment, zahăr, ulei de palmieri, țesături, textile, produse alimentare). Este dezvoltat meșteșugăritul. Principalele culturi agricole sunt arborii de cauciuc, de cafea și cacao, palmierii, trestia de zahăr, orezul, porumbul, maniocul, batați, soia, arahide. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Vietnam Sursă imagine: wikimedia Vietnam Vietnamul ocupă latura de est a Peninsulei Indochina și o serie de insule situate în Marea Chinei de Sud. Suprafața totală pe care se întinde este de 331.212 km². Vietnamul, împreună cu Laosul și cu Cambodgia au fost colonii franceze. În ultimul război mondial au fost ocupate de către japonezi. Poporul a luptat eroic pentru independența națională. După alungarea japonezilor, coloniștii francezi au încercat din nou să-și impună dominația, dar după ani îndelungați de luptă au fost înfrânți și nevoiți să se retragă definitiv. La Conferința de la Geneva din 1954 s-a stabilit o linie de demarcație de-a lungul paralelei de 17° latitudine nordică, divizându-se țara în două părți, care au devenit Republica Democrată Vietnam și Vietnamul de Sud. Cu tot sprijinul fățiș dat de S.U.A. Vietnamul de Sud în războiul din Vietnam, regimul militar s-a prăbușit în anul 1975, iar Vietnamul de Sud s-a eliberat. În urma alegerilor din anul 1976, poporul a hotărât unificarea țării, vremelnic și nefiresc divizată din cauza amestecului imperialist. Capitala țării este la Hanoi. Relieful, clima și apele Relieful. Munții alcătuiesc forma predominantă de relief. În părțile nordice, în cele sudice și pe litoral se află câmpiile. Clima este musonică. La schimbarea musonilor se produc taifunuri (uragane) care provoacă uneori pagube însemnate economiei și locuitorilor. Subsolul este bogat în cărbuni, minereuri de fier, petrol, mangan, crom, bauxită, fosfați, cositori. Populația și principalele orașe Țara are o populație numeroasă, de aproximativ 94.660.000 locuitori. Principalele orașe sunt Hanoi și Ho Chi Minh. Economia Nordul statului este bogat în resurse minerale, în special antracit și fosfați. Pe coasta de S există câteva resurse de petrol. Se cultivă orez, banane, trestie de zahăr, cafea și ceai. Guvernul a adoptat câteva reforme capitaliste pentru economie. Cele mai importante industrii sunt: alimentară, pescuitul, metalurgică și fosfații. Sectoare economice: agricultură: 20,1% ; industrie: 41,8% ; serivicii: 38,1%. Forța de muncă: 45 de milioane de oameni. Rata șomajului: 2%. Produse exportate: petrol brut, produse marine, orez, cafea, cauciuc, ceai, îmbrăcăminte, electronice. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Japonia Japonia este așezată în estul Asiei (Extremul orient), ocupând arhipelagul nipon, compus din 4 insule principale - Honshu, Shikoku, Kyushu și Hokkaido - la care se adaugă 400 de insule mai mici. Arhipelagul sub formă de arc se întinde pe 2400 km de-a lungul coastei de est a Asiei, de la nord spre sud. Suprafața totală pe care o ocupă Japonia este de 377.944 km². Țărmurile sunt foarte dantelate, prielnice construcției de instalații portuare. Lungimea lor este egală cu jumătate din lungimea Ecuatorului. Relieful În cadrul reliefului predomină munții, care ocupă 85% din suprafața Japoniei. În partea de mijloc a insulei Honshu se află munți înalți de peste 3000 m. În insulele japoneze și mai ales în Honshu, sunt 192 vulcani dintre care 52 sunt activi. Ei aduc țării una din cele mai mari avuții. Izvoarele termale atrag milioane de oameni. De-a lungul țărmurilor se întind câmpii înguste foarte fertile și dens populate, care oferă condiții favorabile agriculturii. Cutremurele Japonia este țara unde se înregistrează cele mai frecvente cutremure de pământ de pe Glob (3-5 cutremure zilnic). Cutremurele de pământ sunt mișcări bruște, violente, ale scoarței terestre. Ele înspăimântă pe locuitori prin apriția lor neașteptată și prin efectele pe care le produc. Cutremurele puternice pot dărâma orașe întregi, produc stricăciuni căilor de comunicații, barajelor de pe apele curgătoare, digurilor etc. Ele produc uneori mari crăpături în scoarța Pământului sau alunecări de terenuri. Principala cauză a cutremurelor o constituie mișcarea stratelor din adâncul litosferei. Ele se numesc cutremure tectonice. La un asemenea cutremur deosebim: un hipocentru sau locul din adâncime, unde se produce prăbușirea (poate fi la 100 km adâncime și uneori chiar mai mult) și un epicentru, adică locul de la suprafața Pământului, unde cutremurul se resimte mai puternic. Vibrațiile cutremurului, care se mai numesc și unde seismice, se simt în cercuri concentrate în jurul epicentrului, din ce în ce mai slab. Alte cutremure se datoresc: vulcanilor (erupția vulcanilor este precedată de cutremure), prăbușirea tavanului peșterilor și surpării munților din cauza alunecărilor de teren. Răspândirea cutremurelor. Anual se înregistrează pe Glob aproximativ un milion de cutremure, cele mai multe fiind de mică intensitate. Există însă și cutremure puternice, dintre care unele sunt catastrofale. În Japonia, Italia și în alte țări s-au produs adevărate dezastre din cauza unor cutremure puternice. În general, cutremurele de pământ au o mai mare răspândire în zonele vulcanice. Oamenii de știință se străduiesc să prevadă cutremurele pentru a putea preveni populația. În acest mod mii de vieți omenești pot fi salvate. Bogățiile subsolului Japonia este foarte săracă în resurse minerale, fiind lipsită de majoritatea mineralelor necesare industriei sale moderne. Ea trebuie să importe masiv materii de bază ca petrol, minereu de fier, cărbuni cocsificabili și bauxită. Clima, apele și vegetația Clima Japoniei este influențată de așezarea în latitudine, de relieful muntos, de vânturile musonice și curenții oceanici (curentul cald Kuro-Shivo în sud și curentul rece Oyo-Shivo în nord). În regiunile nordice clima este mai aspră decât în regiunile centrale și sudice. Musonul de iarnă, din nord-vest, aduce mase de aer rece, ploi și zăpezi. În insula Hokkaido, iernile sunt mai lungi, friguroase și cu zăpadă multă. Musonul de vară, dinspre sud-est, aduce ploi, îndeosebi pe litoralul estic al țării. În sud, clima devine subtropicală, blândă. În regiunile muntoase, la peste 1000 de metri clima este mai aspră decâte în cele joase. Stratul de zăpadă ajunge uneori la o grosime de 2-3 metri. Râurile sunt scurte, bogate în apă și cu cursuri repezi. De-a lungul lor s-au construit numeroase hidrocentrale. Pe unele râuri se practică plutăritul. În munți se găsesc numeroase lacuri, majoritatea formate prin prăbușirea scoarței pământului. Vegetația. Mai mult de jumătate din suprafața țării este acoperită de păduri de foioase, caracteristice zonei temperate. În partea de sud există păduri subtropicale. În Insula Hokkaido se întâlnesc păduri dese de conifere. Populația și principalele orașe din Japonia Japonia are o populație numeroasă, aproximativ 126.435.000. Majoritatea o formează japonezii. Tokio este capitala țării, considerat cel mai populat oraș al lumii. El se leagă direct de portul Yokohama. Pe țărmul sudic al insulei Honshu, pe o lungime de 700 km, se înșiră numeroase orașe-porturi, cu o industrie dezvoltată. Ele sunt aproape legate unele de altele. Printre ele distingem: Tokio, Yokohama, Nagoya, Osaka, Kobe, Kyoto, adică toate marile orașe japoneze. Economia Cooperarea dintre guvern și industrie, o etică profesională solidă, înalta tehnologie și un segment de apărare redus(1% din PIB) au ajutat Japonia să avanseze cu mare rapiditate la rangul de a doua țară din lume sub aspect tehnologic(după SUA) și a treia la nivelul parității de cumpărare(după SUA și China). O caracterisitică notabilă a economiei este modul în care producătorii, furnizorii și distribuitorii lucrează împreună, în grupuri numite "keiretsu". O a doua caracteristică importantă este garantarea angajării pe viață pentru o mare parte din populația activă de la orașe. Sectoare economice: -agricultură: 1.6%; -industrie: 25.3%; -servicii: 73.1%. Sectoare agricole și zootehnice: orez, sfeclă de zahăr, legume, fructe, carne de porc și pasăre, lactate, ouă, pește. Industrie: motoare, construcții de mașini, echipamente electronice, oțel și neferoase, nave. chimicale, textile, procesare alimentară. Produse exportate: echipament de transport, motoare de vehicule, nave, chimicale, textile, procesare alimentară, echipamente electronice. Transportul și infrastructura Japonia are o rețea eficientă de transport public, mai ales in zonele metropolitane și între marile orașe. Transportul public din Japonia se caracterizează prin punctualitate, prin servicii de calitate, precum și prin faptul că este utilizat de un numar foarte mare de oameni. Cele mai mari patru insule ale Japoniei, Honshu, Hokkaido, Kyushu și Shikoku sunt acoperite de o vastă rețea de căi ferate. Trenurile sunt o modalitate foarte convenabilă pentru vizitatori de a călători în jurul Japoniei. Circa 70 la suta din rețeaua de căi ferate japoneze este deținută și operată de către Căile Ferate Japoneze (JR), în timp ce restul de 30 la sută aparține zecilor de companii private de cale ferată fondate fie de guverne regionale, fie de societați private în colaborare cu guvernele regionale, în special în jurul zonelor metropolitane. Trenurile japoneze sunt renumite pentru că ajung întotdeauna în timpul prevăzut. Cinci stații (Shinjuku, Ikebukuro, Shibuya, Umeda și Yokohama) au fiecare în medie 2 milioane de călători pe zi, Japonia fiind țara cu cel mai mare grad de folosire a căilor ferate pe cap de locuitor din lume. Lungimea totală a rețelei de căi ferate este de 23.670,7 km din care 2.893,1 km de rețea în totalitate electrificată cu ecartament normal de 1 435 mm 89,8 km cu ecartament ingust de 1 372 mm. Restul de of 20.656,8 km cu ecartament de 1 067 mm și 40 km cu ecartament de 762 mm sunt de asemenea electrificate. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Japonia / Wikipedia ### Coreea Sursă imagine: wikimedia Coreea este zonă geografică situată în Peninsula Coreei, în estul Asiei. În prezent, peninsula este împărțită în două state Coreea de Nord și Coreea de Sud și se învecinează cu China la nord-vest, cu Rusia la nord-est și cu Japonia spre sud-est. Suprafața ocupată de Peninsula Coreei este de 219.155 km². Condiții naturale Relieful este, în general muntos, cu înălțimi mai mari în nord, unde ajung până la 2500-2700 m. Câmpiile sunt așezate pe marginea peninsulei, mai întinse spre sud și vest, pe țărmul Mării Galbene și de-a lungul principalelor râuri ocupând 1/3 din suprafața țării. Bogățiile subsolului sunt destul de mari. Se găsesc cărbuni superiori, minereuri de fier, mangan, bauxită, plumb, aur, argint, wolfram, nichel, grafit și altele. Clima este temperat-continentală în nord și subtropicală în sud, cu precipitații abundente. Cele mai mari precipitații sunt aduse de musonul de vară. Râurile., bogate în apă, au cursuri scurte și repezi. Ele sunt folosite în producția de energie electrică și pentru irigații. Vegetația. Pe munți cresc întinse pășuni alpine, păduri de conifere și foioase. În Coreea întâlnim pini, cedri și plante subtropicale și tropicale. Fauna bogată și variată cuprinde: căprioara roșie, tigrul, leopardul de zăpadă, moscul etc. După cel de-al doilea război mondial, în anul 1948 în Coreea de Sud (10 august) și Coreea de Nord (9 septembrie) au avut loc alegeri separate, în urma cărora au luat ființă parlamente și guverne distincte. Prima este un stat democrat cu capitala la Seul, iar cea de-a doua, un stat comunist cu capitala la Phenian. Economia Coreea de Sud:Coreea de Sud este o putere economică la nivel mondial și face parte din categoria țărilor dezvoltate. Are a douăsprezecea economie la nivel mondial și a treia în Asia, după Japonia și China. Cel mai mare partener comercial și de export al Coreei de Sud este, astăzi, China. Țara a avut o creștere economică rapidă datorită exporturilor de produse finite, fiind una din cei Patru Tigri Asiatici. Cele mai importante ramuri ale industriei sunt construcția de automobile, de semiconductoare, de electronice (Samsung și LG Electronics), de nave și industria siderurgică. Agricultura polarizează 12% din populația activă, dar, deși este foarte productivă, nu asigură necesarul intern. Pe jumătate din suprafața agricolă se cultivă orezul, pe 11% din terenuri orz, iar pe restul se mai cultivă batate (cartofi dulci), tutun și soia. Pescuitul reprezintă, la rândul său, o altă ramură importantă, plasând Coreea de Sud pe locul 9 în lume. Transportul. Sunt bine dezvoltate, principala cale ferată leagă orașele Seul, Daejeon, Daegu și Busan. Coreea de Sud are 11 mari porturi și 4 mari aeroporturi. Turism. În anul 2012, 11,1 milioane de turiști străini au vizitat Coreea de Sud, făcând-o a 20-a cea mai vizitată țară din lume și a 6-a cea mai vizitată din Asia. Majoritatea turiștilor non-coreeni provin din alte părți ale Asiei de Est, cum ar fi Japonia, China, Taiwan și Hong Kong. Coreea de Nord:Economia este de tip centralizat, încercând să producă îndeajuns de multă hrană și produse de consum pentru cetățeni, dar fiind mai mult bazată pe industria grea (siderurgică, constructoare de mașini, industrie chimică și textilă), acest lucru nu este întotdeauna posibil. De asemenea și agricultura ocupă un loc important în economia Coreei de Nord. În cooperativele agricole se cultivă orez, porumb, orz și legume. Statul are bogate resurse subterane de minerale, printre care cărbune, fier și magneziu pe care le exportă în cantități mari în Republica Populară Chineză, cel mai important partener comercial al Coreei de Nord. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Coreea / Wikipedia ### Mongolia Sursă imagine: wikimedia Mongolia este o țară situată în Asia Centrală care ocupă o suprafață de 1.564.116 km² și se învecinează cu Rusia la nord, la sud și est cu China, iar în vest, la mică distanță, se află Kazahstan. Relieful, clima și apele Principala formă de relief din Mongolia este un podiș întins și înalt. Pe el se ridică în partea de nord-vest și vest lanțurile înalte de munți presărați cu numeroși ghețari. În unele locuri ale podișului, ca, de exemplu, în vest și nord-vest, se găsesc depresiuni întinse, presărate de lacuri în majoritate sărate. În sud și sud-est se întinde Podișul Gobi, o regiune de stepe uscate și deșerturi. Subsolul Mongoliei conține resurse de cărbuni, wolfram, minereuri de fier, aur, argint, sare, petrol și altele. Mongolia se află departe de influențele oceanice și de aceea are un climat continental-excesiv. Iernile sunt lungi, cu zăpadă puțină și geruri mari, năprasnice, când temperatura scade și la -50°C. În schimb, verile sunt scurte, cu temperaturi ridicate până la 38°C. Primăvara bântuie vânturi puternice; nori de nisip, amestecați cu zăpadă, întunecă uneori cerul. Precipitațiile sunt, în general, foarte reduse. Cele mai multe cad în zona muntoasă. Ploile din timpul verii au un caracter torențial, producând uneori inundații. În sudul țării, în Podișul Gobi, este o climă secetoasă, deșertică. Rețeaua de ape este slabă. Principalele râuri curg prin nordul țării. În afară de aceste râuri, mai sunt câteva lacuri însemnate, bogate în pește. În Deșertul Gobi nu se întâlnesc râuri importante și nici lacuri, lipsa apei făcând dificilă viața locuitorilor și dezvoltarea economică. Populația și principalele orașe din Mongolia Mongolia are o populație de aproximativ 3 milioane de locuitori, ceea ce, raportat la suprafață, duce la o densitate medie foarte scăzută 1 loc/km². Cele mai importante orașe sunt: Ulan-baatar, capitala țării, Erdenet, Darchan, Tschoibalsan. Economia Economia Mongoliei este centrată pe agricultură și minerit. Din valoarea totală a producției agricole, 70 % o reprezintă creșterea oilor; cultura principală este grâul. Resursele subsolului sunt: cărbune, minereuri de cupru și feroase. Cea mai mare parte a populației trăiește de pe urma păstoritului, cuprinzând, în special: bovine, ovine, caprine, cabaline și cămile (bactriene). Mineritul are ca principale produse: petrolul, cărbunele și cuprul, împreună cu exploatări mai mici, de molibden, wolfram și fosfați. Transportul Ca capitolul infrastructură Mongalia este slab dezvoltată. De mare însemnătate este calea ferată care străbate țara de la nord la sud prin Ulan-baatar, făcând legătura cu Rusia și China. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Mongolia / Wikipedia ### China (Republica Populară Chineză) Sursă imagine: flickr China (Republica Populară Chineză) cuprinde partea centrală și orientală a Asiei, cu o largă deschidere la Oceanul Pacific. Suprafața ocupată de China este de 9.596.961 km². Țărmul este crestat mai ales în nord-est unde apele oceanului pătrund adânc în uscat, formând Golful Bohai despărțit prin Peninsula Shantung de Marea Galbenă. Între Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud se află Insula Taiwan care aparține de drept Republicii Populare Chineze iar în sud Insula Hainan. Condiții fizico-geografice Relieful Chinei este variat, dominat de munți înalți și podișuri vaste (Tibet). În nord și nord-vest sunt situate deșerturi întinse, iar în sud-est se înfățișează o zonă muntoasă și colinară, cu depresiuni fertile. În nord-est și est se desfășoară câmpii netede, foarte mănoase, constituind principalele zone agricole ale țării. China este una dintre cele mai bogate țări din lume, în resurse de combustibili și de substanțe utile. Ea dispune de mari zăcăminte de cărbuni (nord și nord-est), însemnate resurse de petrol (nord-est și nord-vest), minereuri feroase (nord și nord-est), minereuri neferoase (sud-est și sud-vest), magneziu, plumb, zinc, aur, argint și metale rare. Clima În partea vestică, în deșerturi și pe podișuri înalte, este o climă continentală-excesivă, uscată și cu diferențe mari de temperatură de la iarnă la vară. În regiunile muntoase înalte clima este alpină, cu ierni lungi și aspre. În părțile sudice se întâlnește o climă musonică, tropicală și subtropicală. Insulele Taiwan și Hainan au o climă tropicală caldă. Insulele primesc cantități mari de precipitații aduse de musoni. Diversitatea climei și a reliefului influențează rețeaua hidrografică. Fluviile Republicii Populare Chineze se numără printre cele mai mari din Asia. Vegetația În trecut, China dispunea de păduri întinse care au fost tăiate mai ales în părțile răsăritene. În zonele muntoase se găsesc păduri de conifere și păduri de foioase. Ele ocupă 15% din suprafața țării. În sud-estul țării, sub influența climei tropicale, cresc păduri de bambus, arborele de camfor, cedrul, Chiparosul etc. Spre nord, la granița cu Mongolia, cresc ierburi mărunte. Acolo unde plouă puțin se întind pustiuri aride. În Tibet (Xizang), în regiunile înalte cu climă aspră și uscată, cu mari diferențe de temperatură, vegetația arborescentă nu se poate dezvolta. Singura vegetație o formează mușchii, lichenii, ierburile și tufișurile sărace. Văile mai adăpostite din sudul și sud-estul podișului oferă condiții mai favorabile dezvoltării vegetației. Populația și principalele orașe din China Republica Populară chineză ocupă în privința numărului locuitorilor locul întâi între statele lumii, aproximativ 1.350.695.000 de locuitori, având aproape o pătrime din populația globului. Marile orașe sunt localizate, în special, pe țărm și de-a lungul marilor fluvii. Capitala țării este Bejing. În el se găsesc palate și temple străvechi. Portul Shanghai este situat la gura fluviului Chang Jiang și se numără printre cele mai mari orașe ale lumii. Guangzhou este al treilea oraș ca mărime al țării. Alte orașe mari sunt: Chongqing, Chengdu, Tianjin, Shenzhen, Harbin, Wuhan, Suzhou. China este o țară străveche, cu o cultură și o civilizație milenară. Din cele mai vechi timpuri, chinezii au cunoscut prelucrarea bronzului, irigațiilor și felul cum se produce mătasea. De asemenea, au inventat busola și hârtia. Dintre marile construcții se păstrează și astăzi Marele Zid Chinezesc, de 4000 km lungime. Poporul chinez a cunoscut dubla exploatare a claselor stăpânitoare și a puterilor imperialiste. Economia Începând cu 2013, China este cea de-a doua cea mai mare economie din lume, în ceea ce privește PIB-ul nominal, în valoarea sa totală de aproximativ 9,3253 trilioane de USD, conform datelor Biroului Național de Statistică al Republicii Populare Chineze. În cazul în care paritatea puterii de cumpărare (PPP) (în valoare de 12.405 miliarde de dolari SUA în 2012; 14,9614 trilioane de dolari SUA în 2013) este luată în considerare, atunci economia Chinei este din nou secondată doar de economia Statelor Unite. În 2013, PIB-ul pe cap de locuitor a fost de 10.253 dolari SUA, în timp ce PIB-ul nominal pe cap de locuitor a fost de 6.853 dolari SUA. În ambele situații, China se poziționează în urma a nouăzeci de țări, (din 183 listate de către FMI) în clasamentul global al PIB-ului pe cap de locuitor. Întrucât liberalizarea economică a început în 1978, China a fost printre economiile cu cea mai rapidă creștere, la nivel mondial, bazându-se în mare măsură pe investiții și export. Potrivit FMI, creștere medie anuală a PIB-ului Chinei între 2001 și 2010 a fost 10,5 %. Între 2007 și 2011, rata de creștere economică a fost echivalentă cu cea a tuturor țărilor G7 la un loc. Potrivit Indicelui Generator de Creștere Globală, anunțat de către Citigroup în februarie 2011, China are o rată foarte mare de creștere în grup. Productivitatea ridicată, costurile reduse ale forței de muncă și infrastructură relativ bună, au făcut din China un lider global în producția industrială. Cu toate acestea, economia chineză este o foarte mare consumatoare de energie și ineficientă. China, care a devenit cel mai mare consumator de energie din lume, în 2010, se bazează pe cărbune pentru furnizarea a mai mult de 70% din nevoile sale de energie și a depășit SUA, ca cel mai mare importator de petrol din lume, în septembrie 2013. Cu toate acestea, creșterea economică a Chinei și industrializarea au afectat mediul înconjurător, iar la începutul anilor 2010, creștere economică a început să încetinească, pe fondul problemelor domestice a investițiilor bazate pe credite, scăderea cererii internaționale de exporturi chineze și dificultățile economice globale. Transportul De la sfârșitul anilor 1990, rețeaua națională de drumuri a Chinei a fost extinsă în mod semnificativ, prin crearea unei rețele de autostrăzi, cunoscută sub numele de Sistemul Național de Autostrăzi Principale (SNAP). În 2011 autostrăzile din China au ajuns la o lungime totală de 85.000 km, fiind cel mai lung sistem de autostrăzi din lume. Căile ferate din China, deținute de stat, sunt cele mai aglomerate din lume, manipulând un sfert din transportul de marfă și de pasageri, din lume. Datorită cererii foarte mari, sistemul este în mod regulat supus supraaglomerării, în special în timpul perioadelor de vacanțe și sărbători, cum ar fi Chunyun în timpul Anului Nou Chinezesc. Rețeaua feroviară chineză a transportat un total estimativ de 1,68 de miliarde de pasageri doar în 2010. Din cei peste 100.000 km ai rețelei feroviare chineze, aproximativ 10.000 de km sunt de mare viteză. În 2013, mai mult de două treimi din aeroporturile aflate în construcție, în întreaga lume, erau în China, iar Boeing se așteaptă ca flota Chinei de aeronave comerciale active să crească de la 1910 în 2011, la 5980 până în 2031. Cu toate acestea, 80% din spațiul aerian din China rămâne limitat doar pentru uz militar, iar 8 din 10 cele mai slab performante companii aeriene, în materie de întârzieri, din Asia, erau chineze. Conform unei statistici din 2011, Aeroportul Internațional Beijing este nu numai cel mai aglomerat aeroport din țară, dar și al doilea cel mai aglomerat din lume, cu un trafic de pasageri de 78.675.058 de oameni. Al doilea cel mai important este Aeroportul Internațional din Hong Kong, al zecelea cel mai tranzitat aeroport la nivel internațional, cu 53.328.613 de pasageri. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – China / Wikipedia ### Asia Sursă imagine: wikimedia Asia este cel mai întins continent de pe glob, ocupând o treime din suprafața uscatului, 44.579.000 km². Este așezată aproape în întregime în emisfera nordică. Țărmurile Asiei Asia are țărmurile foarte crestate. Apele oceanelor înconjurătoare au pătruns în uscat, creând golfuri largi și mări mărginașe, despărțite prin peninsule. Insulele și peninsulele ocupă abia 1/4 din suprafața continentului, iar influența oceanică în interiorul Asiei este foarte redusă. Continentul Asia se întinde în latitudine de la Oceanul Arctic și până la Oceanul Indian, iar în longitudine de la Marea Mediterană până la Oceanul Pacific. Țărmurile Asiei sunt foarte crestate, în special spre est, în zona cunoscută sub numele de „Cercul de foc al Pacificului”. Aici cutremurele și vulcanii au creat numeroase golfuri, peninsule și insule. Dintre mările mărginașe estice deosebim: Marea Bering, Marea Ohotsk - încadrată de Insula Sahalin, Peninsula Kamceatka și Insulele Kurile, Marea Japoniei închisă între continent, Arhipelagul Japonez și Peninsula Coreea, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Arhipelagul Filipine și Arhipelagul Sondelor constituie o adevărată punte de legătură între Asia și Australia. În partea nordică a continentului se află Marea Kara, Marea Laptev și Marea Siberiei de Est. Cele mai importante insule din Oceanul Arctic sunt: Insulele Franz Josef, Insula Novaia Zemlea și Insulele Severnaia Zemlea. Continentul Asia este despărțit de continentul America de Nord prin Strâmtoarea Bering. Sudul Asiei este mai puțin crestat, cu golfuri largi și câteva peninsule uriașe. Se disting: Peninsula Arabia, încadrată de Marea Roșie care o desparte de Africa, Marea Arabiei și Golful Persic, Peninsula India, ca un triunghi ascuțit și Peninsula Malacca, între Golful Bengal și Marea Chinei de Sud, un adevărat pivot ce ajunge aproape de Ecuador. În partea de nord, spre Oceanul Arctic, prin mările litorale a fost deschis - „Drumul maritim de nord”. În est și sud-est, spre Oceanul Pacific, de-a lungul țărmurilor Asiei sunt numeroase insule, cele mai multe îngrămădite în arhipelagurile Japoniei, Filipinelor și Indoneziei. În aceste insule sunt vulcani activi și cutremure frecvente. Această zonă, veșnic supusă cutremurelor și vulcanilor, se încadrează în „Cercul de foc” al Pacificului. Relieful Asiei Pe teritoriul acestui continent se întâlnesc toate formele de relief. Predomină însă câmpiile, dealurile și podișurile. Deși în Asia se găsesc cele mai înalte masive muntoase din lume, munții nu ocupă decât 1/4 din suprafața continentului. O bună parte din munții Asiei sunt tineri și se leagă de Sistemul alpino-carpato-himalayan, prelungindu-se până în Indonezia. Podișul Pamir este nodul de unde pleacă două șiruri de munți spre Oceanul Pacific, unul către Strâmtoarea Berling, altul în direcția Insulei Taiwan (arată pe hartă aceste două șiruri de munți). Între aceste șiruri apar vaste podișuri mult depărtate de influența binefăcătoare a mărilor și oceanelor. Podișurile din zona tropicală sunt alcătuite din blocuri străvechi și se deosebesc ca peisaj geografic, datorită condițiilor de climă diferite. Alte podișuri sunt aride din cauza munților ce se interpun ca un zid influențelor mărilor sau oceanelor apropiate. Câmpiile se deosebesc și ele unele de altele, în funcție de așezare, climă, rețeaua hidrografică ce le străbate etc. Între munții Ural și Enisei se întinde o vastă câmpie joasă și mlăștinoasă, iar în estul Mării Caspice, o câmpie semideșertică și deșertică. În partea sud-estică, sudică și estică, pe locurile udate de marile fluvii se întind câmpii aluvionare foarte fertile. Resursele subsolului Asia are bogății minerale, în cantități uriașe. În partea nordică, centrală și de est se află importante acumulări de cărbuni. În zona Golfului Persic și în Câmpia Mesopotamiei sunt situate cele mai mari zăcăminte de petrol din lume. Petrol se găsește și în Indonezia, China de Vest, Siberia de Vest și în Peninsula India. Se mai întâlnesc și bogate minereuri de fier și mangan, metale neferoase, metale prețioase și metale rare, gaze naturale, sulf etc. Clima Asiei În Asia este o climă foarte variată, deoarece are o întindere mult mai mare, un relief variat (cu munți și podișuri), mai înalt ca cel european și dispus în așa fel încât izolează întinse regiuni interioare de influența oceanului. Din cauza întinderii mari în latitudine, începând de la sud de Ecuator, până dincolo de Cercul Polar de Nord, în Asia se întâlnesc toate zonele de climă. Având o suprafață uriașă de țărmuri fără adâncituri mari (golfuri, mări), care să pătrundă departe în uscat, vaste regiuni interioare sunt lipsite de influența binefăcătoare a oceanului. În partea nordică, spre Oceanul Arctic se întind câmpii și podișuri, și numai în nord-est munți, astfel că nu există o stavilă în calea valurilor de aer ce năvălesc dinspre Pol și intră nestingherite până în centrul continentului. Unele lanțuri muntoase, paralele cu țărmul de est, reduc influența Oceanului Pacific, care se resimte numai în regiunile învecinate cu oceanul. De asemenea, lanțurile muntoase înalte din Asia Centrală barează influența Oceanului Indian. De aceea, în mijlocul continentului este o climă secetoasă, cu mari diferențe de temperatură de la iarnă la vară. Pe mari suprafețe se întind deșerturi nisipoase sau pietroase. Ținând seama de acești factori, în Asia se întâlnesc următoarele tipuri de climă: Clima polară, localizată în insulele arctice și pe țărmul Oceanului Arctic iar la sud de ea clima subtropicală de nord. Iernile sunt foarte lungi, grele, cu precipitații puține sub formă de zăpadă, viscolită de vânturi puternice. Media anuală a temperaturii nu depășește 0°C. Temperaturi foarte scăzute se înregistrează în insulele din Oceanul Arctic. Clima temperată, cu patru anotimpuri, cuprinde o zonă întinsă, situată de la sud de Cercul Polar până în Centrul Asiei și de la Munții Ural până spre Oceanul Pacific. Mai răspândită este clima temperat-continentală. Înspre centrul Asiei, clima devine tot mai secetoasă, climă de deșert, în marile deșerturi. În nord-estul Asiei, unde clima este continentală-excesivă, s-a înregistrat la Oimeakon cea mai scăzută temperatură minimă de pe continent (-71°C). Clima subtropicală se întâlnește pe țărmul mediteranean al Asiei Mici și în unele văi adăpostite ale Asiei Centrale. Iernile sunt blânde și verile foarte călduroase și secetoase. În sudul Coreei și al Japoniei, clima este sub influența musonilor, care aduc precipitații bogate. Clima caldă se întinde de la tropic și până la sud de Ecuator. Ea se diferențiază în: Clima musonică, caracteristică în Peninsula India și Indochina, cu două anotimpuri: unul ploios, când musonii de vară aduc precipitații bogate de la Oceanele Indian și Pacific, iar altul secetos, când bat musonii de iarnă, cu vânturi uscate dinspre continent spre cele două oceane. În perioadele de schimbare a musonilor se produc perturbații atmosferice care aduc furtuni năpraznice și ploi torențiale ce provoacă uneori pagube imense. Clima tropicală caldă și cu precipitații puține, caracterizează insulele din sud-vestul Asiei. În regiunile din Peninsula Arabiei se întind deșerturi chiar de la țărmul mării. Clima ecuatorială se întâlnește în sudul Peninsulei Malacca și în unele din insulele Indoneziei. Ea este caracterizată prin căldură înăbușitoare și prin umezeală în tot timpul anului. Apele Asiei Relieful Asiei este brăzdat de numeroase ape curgătoare, repartizate inegal pe suprafața continentului și cu direcții diferite. În Asia Centrală, puținele râuri existente se varsă în lacuri sau se pierd în nisip. Cele ce se alimentează din munți înving deșerturile și ajung la Lacul Aral. Fluviile ce izvorăsc din Munții Himalaya formează la vărsare delte uriașe. În timpul ploilor musonice produc uneori mari inundații. Din Podișul Tibec izvorăsc ape care, datorită reliefului, se despart ca un evantai. Deoarece trec prin zone musonice, pe parcurs devin fluvii uriașe, navigabile și folosite pentru irigații. Fluviul Huang He depune în timpul inundațiilor cantități uriașe de aluviuni în Câmpia Chinei de Est. În decursul timpului el și-a schimbat deseori cursul, aducând mai daune populației. Acum furia lui este strivită, datorită unor mari lucrări de îndiguire și îndreptare a cursului, făcute de-a lungul albiei sale. Fluviile ce curg spre nord prezintă alte particularități. Iarna îngheață, iar primăvara dezghețul are loc de la izvor spre vărsare, de aceea provoacă inundații pe zone întinse. Fluviile din insulele Indoneziei și Filipine sunt scurte. Din cauza ploilor abundente au un debit mare tot timpul anului. În Asia de Vest, datorită climei secetoase, se găsesc puține ape curgătoare, cele mai însemnate izvorăsc din Munții Armeniei și se unesc înainte de vărsare în Golful Persic. Cele mai importante lacuri ale Asiei sunt de dimensiuni mari, unele adevărate rare mări interioare. Vegetația și animalele Asiei Sub influența climei, a reliefului și a solurilor, vegetația și fauna Asiei prezintă o mare varietate. În Asia deosebim următoarele zone de vegetație și de faună: Tundra, care cuprinde părțile nordice ale continentului, cu ierni aspre și lungi, este, în general, nefavorabilă dezvoltării vegetației. Aici găsim o vegetație măruntă și câteva specii de plante pitice, unele cu flori, care înfloresc în scurta vară polară. Vegetația nu este continuă. În tundră trăiesc vulpi polare, iepuri albi, lupul de tundră, păsări etc. Cel mai răspândit animal este renul. Pe insulele din Oceanul Arctic trăiește ursul alb, iar în ape, foca și morsa. Vara vin aici foarte multe păsări. Taigaua este o pădure uriașă de conifere întinsă la sud de tundră, de la Munții Ural până la Oceanul Pacific. În taiga cresc și arbori cu frunze căzătoare, ca mesteacănul, plopul tremurător și arinul. În taiga trăiesc animale carnivore (lupul, vulpea, samurul, râsul) apoi rozătoare (veverițe) și erbivore, ca: elanul, renul de taiga ș.a. Blana animalelor este mult căutată în comerț. Taigaua aparține în întregime Rusiei. Dacă în trecut era cutreierată numai de vânători, astăzi, în unele zone din taigaua siberiană sunt centre industriale, legate de valorificarea lemnului și a bogățiilor minerale. La sud de taiga se întinde o fâșie de păduri de foioase, mai îngustă în vest și mai lată în est. Arborii își pierd frunzișul în timpul iernii. Silvostepa face trecerea de la păduri la stepe. Stepa este formată din ierburi rezistente la secetă. În ultimii ani, stepe întinse au fost transformate în ogoare ce dau recolte bogate, datorită solurilor fertile. Animalele cele mai răspândite aici sunt rozătoarele. Se mai întâlnesc antilope, păsări, reptile etc. Stepele uscate și deșerturile cuprind centrul Asiei și podișurile de vest. Vegetația se prezintă sub forma unor smocuri de iarbă aspră și bățoasă. Turmele de oi și cămilele cu două cocoașe sunt nevoite să cutreiere mult pentru găsirea hranei. În deșerturi, ierburile sunt mai rare. Ele se usucă repede, din lipsa apei și a excesului de căldură din timpul verii. Din loc în loc apar tufișuri precum și arborele fără frunze, dar cu lemn foarte tare. Acolo unde apa subterană se apropie de suprafață se ivesc oaze, în care cresc pomi fructiferi. Cele mai răspândite animale sunt: rozătoarele, antilopele, reptilele etc. Vegetația tropicală este foarte variată. În regiunile estice, unde bat musonii, după cantitatea de umezeală adusă de ei se găsesc: păduri dese cu arbori veșnic verzi; păduri cu arbori care își pierd frunzele în anotimpul secetos; savane; alcătuite din ierburi înalte și dese. În vestul continentului, vegetația tropicală este mai dezvoltată pe țărmuri, în interior predominând deșerturi, ca cele din Peninsula Arabia. Pădurile ecuatoriale din regiunile calde și umede. În sud-estul Asiei, mai ales în marile arhipelaguri cu climă caldă și umedă în tot timpul anului, cresc păduri verzi cu arbori de înălțimi diferite, pe care se încolăcesc până în vârful lor lianele. Foarte răspândite este bambusul. Pădurile subtropicale și tropicale, cu numeroase tufișuri și liane, se numesc jungle. În savane, ca și în pădurile tropicale, trăiesc foarte multe animale. Așa sunt: elefantul indian, ușor de domesticit, rinocerul indian cu un singur corn, astăzi foarte rar, și tapirul din familia erbivorelor mari. Dintre carnivore, cel mai puternic este tigrul. Foarte răspândite sunt maimuțele, diferite ca mărime și înfățișare. În pădurile ecuatoriale (insulele Sumatera și Kalimantan) mai trăiesc maimuțe antropoide (urangutanul). Păsările sunt numeroase și variate. De asemenea sunt multe reptile: șopârle, șerpi (pitonul ajunge la 10 m), cobre (șarpele cu ochelari), foarte veninoase, crocodili etc. Vegetația și animalele munților înalți. Chiar în regiunile calde și umede, pe măsură ce altitudinea crește, vegetația munților înalți se schimbă. Pe culmile cele mai înalte pădurile fac loc tufișurilor, apoi pajiștilor alpine, după care se întinde zona zăpezilor permanente și a ghețarilor. În aceste zone se găsesc animale mai puține decât în regiunile joase. Predomină erbivorele. În podișul Tibet trăiește iacul, un animal folosit pentru tracțiune. Populația Asiei Asia numără peste 4,1 miliarde locuitori. Repartiția geografică a populației este inegală. În ținuturile nordice, pe podișurile uscate și în deșerturi, unde sunt condiții grele de viață, populația este rară, uneori chiar foarte rară. Populația este extrem de numeroasă în Câmpia Chinei de Est, pe văile fluviilor Huanghe și Chang Jiang, pe litoralul Japoniei și pe văile roditoare ale Gangelui și Indusului. În funcție de rase, populația Asiei poate fi astfel grupată: - Rasa asiatică sau mongolă, din care fac parte mongolii, chinezii, coreenii, japonezii, popoarele din Indochina, cele din vestul Asiei Centrale și alții. Un grup apropiat lor este format din malaiezi. - Rasa euroasiatică sau europoidă, în componența căreia intră: rușii, indienii, pachistanezii, iranienii, tadjicii etc. - Rasa negro-australoidă, cu populații care se găsesc în sudul Indiei, în Insulele Filipine și Insulele Indoneziei. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Asia / Wikipedia ### Rusia Sursă hartă: maps-russia.com Rusia cuprinde partea estică a Europei și peste 1/3 din suprafața Asiei. Este cel mai întins stat din lume, întinzându-se pe o suprafață totală de 17.125,191 km². Relieful Relieful acestei țări este format din câmpii, podișuri, munți vechi și tociți, precum și munți tineri. În partea europeană predomină un relief de câmpii și podișuri. La limita dintre Europa și Asia se află un lanț de munți bătrâni, erodați, cu înălțimi reduse. În sudul părții europene un șir de munți tineri, continuă lanțul alpin. În partea asiatică a Rusiei se întinde o câmpie mlăștinoasă, continuată spre sud cu o altă câmpie formată în mare parte din deșerturi nisipoase și argiloase și din depresiuni ocupate de lacuri sărate. Spre est se află o zonă de podiș, în cuprinsul căreia se întâlnesc și munți mai mici. În partea răsăriteană se ridică munți înalți, care ajung ajung până la țărmul Oceanu Pacific. În Peninsula Kamceatka se găsesc vulcani activi. În partea sudică, de la Marea Caspică și până la Marea Ohotsk, întâlnim un lanț de munți (tineri și bătrâni). Altitudinea maximă se află în Munții Pamir. Bogățiile subsolului Bogățiile subsolului sunt foarte mari: cărbuni, gaze naturale, petrol. De asemenea Rusia dispune de însemnate rezerve de minereuri: fier, mangan, cupru, zinc, plumb, cositor, bauxită, apoi metale prețioase (aur, platină, argint) și radioactive. Rusia este singurul mare stat industrializat care-și sprijină dezvoltarea economiei pe resursele proprii de materii prime și energie. Clima Pe teritoriul Rusiei se întâlnesc aproape toate felurile de climă din zona rece și temperată, schimbându-se de la nord la sud: clima rece (polară și subpolară), clima temperat-continentală mai umedă spre vest și cu caracter excesiv în Siberia. În regiunile de la răsărit de Marea Caspică și până la poalele munților din sud este o climă foarte secetoasă. Aici se întâlnesc deșerturi mari (Kîzîlkum, Karakum). Clima subtropicală uscată se află pe unele văi din Asia Centrală și pe țărmul sudic al Crimeei. Pe litoralul caucazian al Mării Negre este o climă subtropicală umedă. Vânturile care bat dinspre Marea Neagră aduc precipitații bogate tot timpul anului. Gerurile lipsesc aproape complet, iar verile sunt călduroase. Apele Teritoriul Rusiei este împânzit de fluvii și râuri ce curg în diferite direcții și au mare însemnătate pentru navigație și producerea energiei electrice. Lacurile, destul de numeroase, se deosebesc după anumite particularități: unele sunt rămășițe ale vechilor mări de odinioară , altele tectonice (Baikal), altele de acumulare (create de om). Marea Caspică este cel mai întins lac din lume, iar Lacul Baikal cel mai adânc. Apele sunt intens folosite pentru navigație, irigații și producerea energiei electrice. Vegetația și animalele Clima rece și temperată, ca și relieful variat, desfășurat pe o mare întindere a teritoriului, fac ca Rusia să aibă zone de vegetație și faună felurite de la nord la sud. În zona polară, tundra și tundra împădurită sunt formate din mușchi și licheni spre nord, iar spre sud apar arbuști izolați. În tundră trăiesc: renul, vulpea polară, lupul, iepurele alb, potârnichea polară ș.a. Vara, tundra este populată de păsări numeroase. Mai la sud se întinde taigua (pădurea de conifere), care formează o zonă neîntreruptă de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, fiind astfel cea mai întinsă pădure din lume. În ea trăiesc animale care sunt vânate pentru blănuri ca: veverița, ursul brun, râsul, lupul, hermelina, samurul. Zona de păduri amestecate (conifere și stejar) face legătura cu întinsele stepe din sud, iar stepele, su solurile fertile de cernoziom, au fost arate și transformate în mari grânare ale țării. În regiunile secetoase din Asia Centrală se întind semideșerturi și deșerturi, cu vegetație săracă (Kîzîlkum, Karakum, Ustyurt, Betpak-Dala). Aici, irigațiile întinse au permis dezvoltarea agriculturii de-a lungul canalelor. Zona subtropicală de pe țărmul sudic al Crimeei, de pe litoralul caucazian al Mării Negre și unele văi adăpostite din sudul Asiei Centrale, au o vegetație variată și întinse culturi de arbori mediteraneeni, precum și unii arbori tropicali. În general vegetația arborescentă a Rusiei ocupă 40% din suprafața țării. În zonele de munte trăiesc animale, ca: lupul, vulpea, ursul, iar în zona deșerturilor din Asia Centrală se întâlnesc reptile și mamifere mici. Cămila cu două cocoașe este folosită ca animal de povară. Populația și principalele orașe din Rusia După numărul locuitorilor, aproximativ 146.804.000, Rusia ocupă locul al 9-lea pe glob. Cel mai important oraș este Moscova, capitala Rusiei și principalul centru economic, politic și cultural. Alte orașe importante sunt: Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg, Nijni Novgorod, Samara, Omsk, Kazan, Celiabinsk, Rostov-pe-Don, Ufa, Volgograd. Economia Rusia are o economie mixtă cu venituri medii spre ridicate. Este a 12-a economie a lumii după PIB nominal și a șasea după paritatea puterii de cumpărare (PPC). Petrolul, gazele naturale, metalele și lemnul reprezintă peste 80% din exporturile Rusiei. În 2012, sectorul petrol-gaze reprezenta 16% din PIB, 52% din veniturile la bugetul federal și peste 80% din totalul exporturilor. Veniturile din exporturile de petrol au permis Rusiei să-și crească rezervele valutare de la 12 miliarde de dolari în 1999 la 597,3 miliarde de dolari la 1 august 2008. Agricultura. Se cultivă cereale, în special grâu și secară. Dintre culturile de plante mai însemnate sunt: sfecla de zahăr și inul, tutunul, bumbacul, floarea soarelui, cartoful etc. În zonele cu climă caldă se extinde pomicultura și viticultura. Creșterea animalelor are un caracter intensiv, predominând: cornutele, porcinele, ovinele. Pescuitul este intens în zona Oceanului Pacific și a Mării Caspice. Transporturile Transportul feroviar în Rusia este cea mai mare parte monopol de stat administrat de Căile Ferate Ruse. Compania reprezintă peste 3,6% din PIB-ul Rusiei și gestionează 39% din traficul total de mărfuri (inclusiv conducte) și peste 42% din traficul de călători. Lungimea totală a liniilor de cale ferată des utilizate depășește 85.500 km. Peste 44.000 km de linie sunt electrificați⁠ și există peste 30.000 km de linii nepublice. În 2006, Rusia avea 933.000 de km de drumuri⁠, din care 755.000 erau asfaltate. Unele dintre acestea alcătuiesc sistemul federal rus de autostrăzi. Cu o suprafață mare a uscatului, țara are densitatea de drumuri cea mai mică dintre toate țările G8 și BRIC. Mare parte din căile navigabile interioare ale Rusiei, care totalizează 102.000 km, sunt realizate pe râuri sau lacuri naturale. În partea europeană a țării, rețeaua de canale conectează bazinele râurilor mari. Capitala Rusiei, Moscova, este uneori numită „portul de la cinci mări”, din cauza legăturilor sale navigabile cu Marea Baltică, Marea Albă, Marea Caspică, Marea Azov și Marea Neagră. Marile porturi maritime ale Rusiei sunt Rostov-pe-Don la Marea Azov, Novorossiisk la Marea Neagră, Astrahan și Mahacikala la Marea Caspică, Kaliningrad și Sankt Petersburg la Marea Baltică, Arhanghelsk la Marea Albă, Murmansk la Marea Barents, Petropavlovsk-Kamceatski și Vladivostok la Oceanul Pacific. Rusia are 1216 aeroporturi, cele mai aglomerate fiind Șeremetievo, Domodedovo și aeroportul internațional Vnukovo⁠ din Moscova, și Pulkovo⁠ din Sankt-Petersburg. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Rusia / Wikipedia ### Suedia Sursă imagine: wikimedia Suedia ocupă cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice și numeroase insule din Marea Baltică și Golful Botnic. Suprafața pe care se întinde este de 450.295 km². În Suedia se află versantul estic al Munților Scandinavici, care se termină domol spre est într-un podiș. Ghețarii de odinioară au lăsat urme evidente pe întreaga suprafață a țării (văi glaciare, lacuri etc.). În sud dispune de importante resurse ale subsolului, mai ales minereuri de fier, de foarte bună calitate, apoi cupru, zinc, plumb, lignit, turbă, uraniu etc. Clima este în general continentală, cu ierni lungi și aspre în nord și mai blândă în sud, influențată de mare. Golful Botnic îngheață cam 4 luni pe an. Clima în nord este aspră, subcarpatică. Apele curgătoare ale Suediei au un curs paralel și sunt orientate spre Marea Baltică. În strâmtoarea Kattegat se varsă Göta, important pentru că pe el se află marele port Göteborg. Teritoriul țării este presărat cu numeroase lacuri glaciare drenate de o rețea densă de râuri ce se scurg spre Golful Botnic. Vegetația este formată din păduri întinse de conifere ce acoperă mai mult de jumătate din întinderea țării și pajiști mănoase. Populația și principalele orașele din Suedia Populația Suediei este de aproximativ 10.032.000 locuitori și este formată în majoritate din suedezi și un număr mic de laponi. Cele mai mari orașe sunt: Stockholm, capitala țării, port la Marea Baltică și Göteborg principalul port maritim. Stockholm este cunoscut ca mare centru economic și cultural, oraș modern, amplasat pe mai multe insule ale lacului Mälaren, motiv pentru care e supranumit și „Veneția nordului”. Göteborg este un mare port și centru industrial. Alte orașe sunt: Malmö, port activ la Öresund, Uppsala și Lund cu vechi universități, Norrköping și Västerås. Suedia este cea de-a șaisprezecea țară cea mai bogată din lume din punct de vedere al PIB (produs intern brut) pe cap de locuitor, iar cetățenii săi au un nivel ridicat de viață. Suedia este o economie mixtă orientată către export. Lemnul, energia hidroenergetică și minereul de fier constituie baza de resurse ale unei economii cu un accent puternic pe comerțul exterior. Sectorul ingineriei din Suedia reprezintă 50% din producție și exporturi, în timp ce telecomunicațiile, industria auto și industria farmaceutică au, de asemenea, o importanță deosebită. Suedia este al nouălea mare exportator de arme din lume. Agricultura reprezintă 2% din PIB și din ocuparea forței de muncă. Țara se situează printre cele mai mari pentru conexiunea la telefon și internet. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Suedia / Wikipedia ### Norvegia Sursă imagine: wikimedia Norvegia, „Țara fiordurilor”, ocupă fațada atlantică a Peninsulei Scandinavice. Suprafața pe care se întinde este de 385.207 km². O graniță sinuoasă, trasată prin zona muntoasă, o desparte pe o lungime de aproape 1000 km, de Suedia. În nord se învecinează cu Finlanda și Rusia. În interiorul țării intră și Arhipelagul Svalbard. În regatul Norvegiei se află cel mai nordic punct al continentului (Capul Nord). Condiții naturale Cea mai mare parte din Norvegia este ocupată de munți foarte vechi. Ei sunt abrupți spre țărmul Mării Nordului și de un pitoresc rar, dat de mulțimea fiordurilor și insulelor. Culmile munților sunt tocite de eroziune și acoperite cu ghețari. În sudul Norvegiei se întinde pe o fâșie îngustă de câmpie litorală, cu țărmuri la fel de crestate, cu fiorduri. Ea ocupă doar 3% din suprafața țării. Resursele subsolului sunt reprezentate prin minereuri de fier, cupru, petrol, mangan și altele. Clima și apele. Litoralul Norvegiei - cu climă temperat oceanică - este scăldat de apele calde ale Curentului Atlantic de Nord. Astfel el rămâne liber de gheață, permițând o activitate maritimă neîntreruptă tot anul. În interiorul țării clima este continentală, cu ierni lungi și aspre, iar verile scurte și calde, cu precipitații reduse. Înghețurile permanente încep de la 1000-1500 m înălțime, din cauza latitudinii nordice. În nord este climă subpolară. Apele sunt numeroase, scurte și repezi, foarte bogate în hidroenergie. Populația și principalele orașe din Norvegia Populația Norvegiei este de aproximativ 5.391.000 și este formată din norvegieni. Cea mai densă populație se găsește în sudul țării, în zona litorală. Cele mai importante orașe sunt: Oslo, capitala țării, oraș cu așezare pitorească în interiorul fiordului cu același nume, principalul centru economi. Bergen, Stavager, Trondheim, Drammen. Economia Norvegienii se bucură de al doilea cel mai mare PIB pe cap de locuitor între țările europene (după Luxemburg), și al șaselea cel mai mare PIB (PPP) pe cap de locuitor din lume. Astăzi, Norvegia este a doua cea mai bogată țară din lume în valoare monetară, cu cea mai mare rezervă de capital pe cap de locuitor din toate țările. Veniturile obținute de stat din resurse naturale includ o contribuție semnificativă a producției de petrol. Norvegia are o rată a șomajului foarte scăzută, în prezent de 2,6%. 69% din populația în vârstă de 15-74 este angajată. Țara este bogat înzestrată cu resurse naturale, inclusiv petrol, hidroenergie, pește, păduri⁠, și minerale. Norvegia a obținut unul dintre cele mai înalte standarde de viață din lume, în parte pentru că deține o cantitate mare de resurse naturale în raport cu mărimea populației. În 2011, 28% din veniturile statului erau generate de industria petrolieră. Agricultura norvegiană este bazată pe creșterea intensivă a animalelor pentru carne sau lapte (ovine, bovine, porcine). Terenurile cultivate sunt restrânse. Se cultivă ovăz, orz, plante pentru nutreț, cartofi, legume, pomi fructiferi (peri, pruni). Pescuitul joacă un rol important în economie Norvegiei. În apele arctice se practică și vânătoarea de balene. Transporturile Principala rețea feroviară din Norvegia constă în 4114 km de cale ferată cu ecartament standard, din care 242 km este linie dublă și 64 km sunt mare viteză (210 km/h), în timp ce 62% este electrificată la 15 kV 16 2⁄3 Hz AC. Norvegia are o rețea de drumuri de aproximativ 92946 km, din care 72033 km sunt asfaltați și 664 km sunt autostradă. Norvegia are cel mai mare efectiv mondial de vehicule electrice pe cap de locuitor, Oslo fiind recunoscut drept capitala mondială a vehiculelor electrice. Din cele 97 de aeroporturi din Norvegia, 52 sunt publice, și 46 sunt operate de compania de stat Avinor. Șapte aeroporturi au peste un milion de pasageri anual. Norvegia este o însemnată țară maritimă, care dispune de o puternică flotă comercială. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Norvegia / Wikipedia ### Finlanda Sursă imagine: wikimedia Finlanda, supranumită și „Țara celor o mie de lacuri”, este așezată în nordul Europei cu largă deschidere la Marea Baltică, golfurile Botnic și Finic. Suprafață totală pe care o ocupă este de 338,432 km². Finlandei îi aparțin și Insulele Aaland (Ahvenanmaa) cu o suprafață de 1505 km². Condiții naturale Relieful Finlandei este un podiș cu numeroase morene și chiuvete lacustre, rezultat din eroziunea unor munți foarte vechi. Partea nordică este mai înaltă cu coline și ramificații muntoase, iar pe margini se termină prin câmpii litorale. În general clima Finlandei este rece și umedă, cu zăpezi bogate în timpul iernii, iar în nord subpolară, cu ierni aspre. Podișul Finlandei este presărat de o puzderie de lacuri legate prin râuri scurte și uneori repezi, folosite la transportul buștenilor și obținerea energiei electrice. Principalele bogății din Finlanda sunt lemnul și rocile de construcții, apoi minereurile de fier, crom (locul VI pe Glob), cupru, nichel, cobalt, vanadiu. Populația și principalele orașe din Finlanda Finlanda are o populație de aproximativ 5.422.000, fiind formată în majoritate din Finlandezi, mai concentrată pe litoral și în părțile sudice. Principalele orașe sunt: Helsinki, „orașul alb”, capitala țării, un oraș modern situat la golful Finic, cel mai important centru economic al țării, având o industrie larg diversificată, Espoo, Tampere, Vantaa, Oulu. Economia Finlanda are o economie mixtă deosebit de industrializată, producția pe cap de locuitori fiind egală cu cea a altor economii europene, cum ar fi Franța, Germania, Belgia sau Regatul Unit. Cel mai mare sector al economiei îl constituie serviciile, cu 66%, urmat de producția industrială și rafinare cu 31%. Cele mai mari industrii sunt cele de electronice (22%), mașini, autovehicule și alte produse de metal (21,1%), industria forestieră (13%) și cea chimică (11%). Clima și solurile din Finlanda fac dificilă creșterea oricăror recolte. Țara se află între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, iernile fiind grele și geroase, iar sezoanele agricole fiind scurte și uneori întrerupte de înghețuri târzii sau timpurii. Agricultura se bazează pe cultura plantelor care rodesc repede și rezistă la îngheț, cultivând cu predilecție pantele orientate spre sud ale dealurilor și câmpiile mai fertile. Unele plante (orzul, grâul, secara, ovăzul, cartoful) reușesc să dea recolte satisfăcătoare în scurta perioadă de vegetație (iunie-august). Creșterea animalelor (bovine și reni) și vânatul ocupă un loc important în asigurarea cu resurse alimentare. Transporturile Extinsa rețea de șosele este utilizată de mare parte din traficul de mărfuri și de călători. Cheltuielile anuale cu drumurile se ridică la 1 miliard de euro și sunt finanțate prin taxele pe autovehicule și pe combustibil, care se ridică la circa 1,5 miliarde de euro. Principalul aeroport este Aeroportul Helsinki-Vantaa cu circa 15 milioane de pasageri deserviți în 2011. Aeroportul Oulu este al doilea ca mărime, în țară existând circa 25 de aeroporturi ce deservesc curse regulate de pasageri. În ciuda densității de populație reduse, guvernul cheltuiește anual circa 350 de milioane de euro pentru a întreține 5.865 km de cale ferată. Transportul feroviar este efectuat de compania de stat VR Group, care are o cotă de piață de 5% în transportul de călători (dintre care 80% sunt linii urbane în Helsinkiul metropolitan) și 25% din piața transportului de mărfuri. Majoritatea transportului de marfă se face pe mare. Prețurile utilizării infrastructurii portuare sunt scăzute. Portul Vuosaari din Helsinki este cel mai mare port de mărfuri după terminarea sa în 2008, alte porturi fiind Kotka, Hamina, Hanko, Pori, Rauma și Oulu. Există trafic de pasageri de la Helsinki la Turku, de unde există legături de feribot către Tallinn, Mariehamn și Stockholm. Ruta Helsinki–Tallinn, una dintre cele mai utilizate rute de transport naval maritim din lume, este deservită și de o linie de elicoptere. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Finlanda / Wikipedia ### Islanda Sursă imagine: wikimedia Islanda (țara ghețarilor) este situată în vecinătatea Cercului Polar de Nord, fiind cea mai mare insulă vulcanică de pe Glob. Suprafața pe care o ocupă este de 103.004 km². Relieful este format dintr-un podiș vechi, din lavă bazaltică, din care se ridică masive muntoase cu numeroși vulcani, gheisere și ghețari. Patru cincimi din întinderea ei este ocupată de munți și ghețari. Țărmul, foarte crestat, ca și al Norvegiei, prezintă câteva mari și numeroase fiorduri. Clima Islandei este subarctică, îndulcită de curentul cald al Atlanticului de Nord. Islanda se remarcă prin lipsa pădurilor și prezența unor întinse pășuni, alcătuind tundra. Iarna este lungă dar nu excesiv de friguroasă. În luna iulie temperatura este în jur de 11°C. Populația și principalele orașe din Islanda Populația este de 357.000 locuitori, fiind alcătuită din islandezi. Cel mai mare oraș, Reykjavík, este capitala țării și cuprinde mai mult de o treime din populația totală. Economia În 2007, Islanda avea al șaptelea PIB pe cap de locuitor din lume în valoare absolută (54.858 de dolari) și al cincilea după PIB pe cap de locuitor ajustat după paritatea puterii de cumpărare (40.112 de dolari). Circa 85% din producția de energie primară din Islanda provine din surse regenerabile produse pe plan intern.[84] Utilizarea abundentei de energie hidroelectrică și geotermală a făcut ca Islanda să fie cel mai mare producător de energie electrică din lume pe cap de locuitor. Economia Islandei s-a diversificat în industrii producătoare și de servicii în ultimul deceniu, inclusiv cu dezvoltarea de software, biotehnologie și finanțe; industria înseamnă circa un sfert din activitatea economică, în timp ce serviciile înseamnă circa 70%. În medie, Islanda primește circa 1,1 milioane de vizitatori anual, adică peste triplul populației permanente. Agricultura Islandei, care reprezintă 5,4% din PIB, constă în principal din cultivarea cartofilor, a legumelor verzi în sere, creșterea oilor pentru carne și lapte. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Danemarca Sursă imagine: wikimedia Danemarca este situată la poarta Mării Baltice, fiind înconjurată de ape, cu excepția unei mici porțiuni din sud unde are graniță de uscat cu Germania. Suprafața pe care o ocupă este de 357.121 km². Teritoriul țării este format din Peninsula Iutlanda și numeroase insule ce formează arhipelagul danez: Seeland, Fionia, Falster, Lolland etc. (în total 500 de insule). Mai departe, în Marea Baltică, se află Insula Bornholm. În Regatul Danemarcei intră și insulele Far-Oer și Groenlanda (care a obținut autonomie internă). Condiții naturale Relieful, o câmpie joasă, cu morene în interior și nisipoasă pe țărmuri, are sub 150 m altitudine. Dintre resursele naturale menționăm petrolul și gazele naturale care se găsesc în Marea Nordului, apoi nisipuri și caolin, toate în cantități mici. Clima este temperat-oceanică. Din cauza situației aproape insulare, rețeaua hidrografică este însemnată. Populația și principalele orașe din Danemarca Danemarca are o populație de aproximativ 5.580.000, fiind formată din danezi. Cel mai mare oraș este Copenhaga, capitala țării. Veche așezare de pescari, Copenhaga s-a dezvoltat ca un port deosebit la strâmtoarea Sund (Öresund), iar mai târziu și ca centru industrial și comercial deosebit. Ea este renumită și prin universitatea sa, una dintre cele mai vechi din lume, precum și prin modernul său aeroport internațional Kastrup. Dintre celelalte orașe din Danemarca se remarcă: Aarhus, Odense, Aalborg. Economia Danemarca are o economie mixtă modernă, prosperă și dezvoltată, fiind trecută de Banca Mondială în categoria țărilor cu venituri ridicate, clasându-se pe locul 16 în lume după PIB pe cap de locuitor în termenii parității puterii de cumpărare și pe locul 5 după PIB nominal pe cap de locuitor. Economia Danemarcei se remarcă drept una dintre cele mai libere, după Indicele Libertății Economice și după Economic Freedom of the World⁠. Economia atinge niveluri înalte de comerț internațional, iar Danemarca este cunoscută ca susținător al liberului schimb în cadrul Uniunii Europene. Danemarca este una dintre cele mai competitive economii din lume, conform raportului pe 2008 al Forumului Economic Mondial, IMD și The Economist. Moneda națională daneză este coroana. Danemarca se află pe locul al nouălea în clasamentul exporturilor pe cap de locuitor în lume. Principalele mărfuri de export daneze sunt: bunurile industriale/fabricate, cu o pondere de 73,3% (din care mașini și instrumente sunt 21,4%, iar combustibili și substanțe chimice etc. 26%); produse agricole și alte produse de consum 18,7% (în 2009 carnea și produsele din carne reprezentau 5,5% din totalul exporturilor; peștele și produsele din peste 2,9%). Infrastructură S-au efectuat investiții semnificative în construirea de legături rutiere și feroviare între regiunile Danemarcei, cea mai cunoscută fiind Legătura Marii Centuri, care leagă Zealand de Funen. Se poate circula cu autovehiculul de la Frederikshavn în nordul Iutlandei până la Copenhaga sau în Zealandul de est fără a ieși de pe autostradă. Principalul operator feroviar este DSB pentru traficul de călători DB Cargo⁠ pentru transportul de marfă. Infrastructura feroviară este gestionată de Banedanmark⁠. Copenhaga are un metrou de mică amploare, Metroul din Copenhaga, zona metropolitană a orașului dispunând în schimb de o rețea extinsă de cale ferată electrificată, S-train Copenhagen⁠ (Trenul S). Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Danemarca / Wikipedia ### Polonia Polonia este un stat situat în Europa Centrală care se întinde pe o suprafață de 312.679 km² și care se învecinează cu Cehia și Slovacia la sud, cu Ucraina și Belarus la est și cu Lituania, Rusia și Marea Baltică la nord. Relieful Relieful Poloniei este variat și cuprinde Câmpia cu lacuri din nord, Câmpia Centrală Polonă, munți vechi, podișuri și munți tineri (Carpații). Munții Carpați sunt foarte pitorești, cunoscuți și pentru sporturile de iarnă (stațiunea Zakopane). Câmpia face parte din marea câmpie europeană și cuprinde o suprafață mai mare decât celelalte forme de relief. Partea nord-estică a câmpiei este presărată cu coline nisipoase de origine glaciară, despărțite de unele adâncituri fără scurgere, în care se găsesc numeroase lacuri. Resursele subsolului. Polonia este una dintre cele mai bogate țări din lume în zăcăminte de cărbuni superiori (Pod. Lublin și Silezia Superioară dă 9/10 din producția țării). Minereuri de fier se extrag din Podișul Malopolska, petrol, gaze și sare din dealurile de la poalele Carpaților și metale neferoase (plumb, zinc și cupru) din sudul țării. Polonia ocupă primul loc în Europa în rezervele de sulf și de cupru, înaintea Italiei și a Spaniei. Clima este continentală de tranziție, de la cea oceanică, vest-europeană, la cea continentală excesivă, est-europeană. În vestul țării iernile sunt mai blânde și verile mai răcoroase. Spre est, iernile mai aspre, iar verile mai fierbinți. Ploile cad mai mult vara. Precipitațiile sunt suficiente. Apele. Fluviile și râurile sunt lungi, cu multă apă, dar cu debit variabil, influențat de topirea zăpezilor și căderea ploilor de toamnă. Fluviile sunt legate prin canale, în cursul lor inferior. Cele mai importante sunt Vistula (Visla) cu afluenții săi San și Bug, apoi Odra cu Warta. În nordul țării se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vegetația în zonele muntoase este reprezentată de întinse păduri de conofere și foioase. Pe terenurile nisipoase din câmpie cresc păduri de pin, populate de animale sălbatice. Populația și principalele orașe din Polonia Populația este numeroasă, aproximativ 38.500.000, alcătuită din polonezi, popor de origine slavă. Capitala Poloniei este Varșovia. Oraș vechi care a fost refăcut aproape în întregime după ce a fost distrus de hitleriști în timpul celui de-al război mondial. Alte orașe mari sunt: Krakow, Wroclow, Lodz, Gdansk, Szczecin, Poznan. Economia După căderea comunismului, Polonia a urmat o politică de liberalizare a economiei și astăzi este unul dintre exemplele tranziției de succes de la o economie dirijată de stat la o economie de piață. Până în prezent (2007), cele mai mari privatizări au fost vânzarea companiei naționale de telecomunicații, Telekomunikacja Polska, către operatorul France Télécom, în anul 2000 și vânzarea a unui procent de 30% din acțiunile celei mai mari bănci a Poloniei, PKO Bank Polski, pe Bursa din Varșovia în anul 2004. În domeniul agriculturii, Polonia dispune de mai mult de două milioane de ferme private,[88][89] având potențial de a deveni cel mai important stat producător de alimente din întreaga Uniune Europeană. Deși economia poloneză se află astăzi într-un proces de dezvoltare rapidă, există încă multe provocări. Cea mai importantă sarcină economică în viitor este pregătirea economiei pentru a permite Poloniei să îndeplinească criteriile necesare pentru adoptarea euro ca monedă națională. Transportul Cele mai importante magistrale feroviare în Polonia sunt: E20: frontiera germană ↔ Poznań Główny ↔ Warszawa Centralna ↔ frontieria bielorusăE30: frontiera germană ↔ Wrocław Główny ↔ Katowice Główne ↔ Kraków Główny ↔ frontiera ucraineanăE65: frontiera cehă ↔ Katowice Główne ↔ Warszawa Centralna ↔ Tczew ↔ Gdynia GłównaO parte a magistralei E65 între Katowice Główne și Warszawa Zachodnia este cunoscută ca Magistrala Feroviară Centrală (Centralna Magistrala Kolejowa) și este pregătită pentru trenuri de mare viteză. Polonia are o infrastructură slab dezvoltată a drumurilor și autostrăzilor după standarde vest-europene. Există doar câteva autostrăzi și drumuri rapide (asemănătoare cu autovías în Spania), și o rețea extensivă a drumurilor, din care majoritatea au doar câte un sens, care leagă orașele principale. Companiile poloneze de transport aerian sunt: PLL LOT, EuroLOT, Prima Charter, Air Poland, White Eagle Aviation și Jet Ait. Pe aeroporturile poloneze operează și alte companii aeriene precum: Air France, British Airways, Lufthansa, Ryanair sau TAROM. Cele mai importante aeroporturi sunt: Warszawa Okęcie, Bydgoszcz, Gdańsk, Katowice Pyrzowice, Kraków Balice, Łódź, Poznań Ławica, Szczecin Goleniów și Wrocław Strachowice, Aeroportul Varșovia Modlin Mazovia. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Polonia / Wikipedia ### Ungaria Ungaria este un stat situat în centrul Europei, în Câmpia Panonică care se întinde pe o suprafață de 93 030 km². Relieful Teritoriul Ungariei este alcătuită în cea mai mare parte dintr-o câmpie întinsă și foarte roditoare, împărțită de Dunăre în două subdiviziuni: Alföld și Dunántúl (la vest de Dunăre). Relieful muntos este reprezentat, la vest de Dunăre, de unele culmi insulare tocite, ce nu depășesc altitudinea de 700 metri, iar la nord-est de Dunăre de câteva masive muntoase. Resursele subsolului. Importante zăcăminte de cărbuni inferiori se găsesc în Munții Mátra și Bükk, iar bauxită în munții Bakony și Vertes. Ungaria ocupă un loc însemnat în Europa în producția și exportul de bauxită. Se mai găsesc resurse de petrol și gaze naturale în sud-vestul țării și în Câmpia Tisei. Clima și apele Clima este temperat-continentală, cu ierni reci și veri lungi, călduroase, uneori secetoase. Cele mai bogate precipitații cad în vestul țării. În est, pentru combaterea secetei, sunt prezente irigațiile. Principala apă curgătoare este Dunărea, care taie în două teritoriul țării, însemnată arteră de navigație și pentru irigații. În est curge Tisa care primește numeroși afluenți ce vin din România. Lacul Balaton este cel mai întins lac din Europa Centrală. Pe malurile sale s-au dezvoltat, frumoase stațiuni balneoclimaterice. El este legat de Dunăre printr-un canal ce traversează Dunántúl. Populația și principalele orașe din Ungaria Ungaria are o populație omogenă (aproximativ 9.906.000 locuitori), formată în marea ei majoritate din unguri (maghiari). Alături de unguri mai trăiesc români, germani și alte naționalități. Cele mai însemnate orașe sunt: Budapesta, capitala țării, unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa Centrală. Buda și Pesta erau două orașe diferite, despărțite de Dunăre. Cu timpul s-au extins și s-au unit, fiind legate de 9 poduri, adevărate monumente de artă. Alte orașe sunt: Debrecen, Miskolc, Seghedin, Pécs, Győr. Economia Ungaria continuă să fie pe un trend ascendent de creștere economică, în calitatea sa de membru nou al Uniunii Europene (din 2004). Sectorul privat generează aproximativ 80% din PIB. Industria este principala ramură a economiei Ungariei. Datorită investițiilor străine, industria auto a luat o amploare în ultimii 15 ani. Agricultura ocupă un loc important în economia țării și este specializată în producția de cereale. Se cultivă porumb, grâu, precum și plante ca: Sfecla de zahăr, floarea soarelui și tutunul. Ungaria are o infrastructură dezvoltată având peste 1500 km de autostradă. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Ungaria / Wikipedia ### Austria Austria este așezată în Europa Centrală, pe cursul mijlociu al Dunării, fără ieșire la mare. Se întinde pe o suprafață de 83,879 km². Relieful Austria este un stat alpin, aproape 2/3 din suprafața sa fiind acoperită de lanțurile Alpilor Austriei constituiți din Alpii Calcaroși Nordici, Alpii Centrali și Alpii Calcaroși sudici, între care se află văi longitudinale adânci (Inn, Enns, Mur). În partea de nord-est a Austriei se află o depresiune străbătută de Dunăre delimitată spre sud de dealurile Austriei Prealpine. Resursele naturale. Austria dispune de unele resurse de subsol: cărbuni, minereu de fier, magnezit, minereuri complexe (în Munții Alpi), apoi petrol și gaze naturale (în bazinul Vienei). Are bogate resurse forestiere și hidroenergetice, bine valorificate. Clima și apele Climatul predominant este cel alpin, cu precipitații bogate, ierni în care înghețul durează 4-5 luni, în timp ce verile sunt răcoroase (+21°C). În zonele joase se întâlnește un climat temperat de tranziție cu ierni mai blânde și veri mai călduroase. Apele principale sunt colectate de Dunăre care străbate partea de nord a țării. Ele au debite ridicate datorită alimentării din zăpezi și ghețari, fiind intens utilizate pentru producerea energiei electrice. În munți sunt numeroase lacuri, cele mai însemnate fiind extremitățile de est și de vest ale țării. Populația și principalele orașele din Austria Deși are o suprafață mică, Austria are o populație numeroasă, aproximativ 8.032.926 de locuitori. Populația este omogenă, formată din austrieci, care vorbesc limba germană. Alături de austrieci mai trăiesc mai trăiesc români, albanezi, bulgari, turci etc. Cel mai mare oraș al țării este Viena, capitala țării, unul dintre cele mai frumoase orașe ale Europei. În Viena se regăsesc celebre monumente arhitectonice ca: Palatul Schonbrunn, Burgtheater, Muzeul Academiei de istoria artei, Muzeul de istorie naturală etc. Vestite sunt și frumoasele parcuri: Prater și Donau-park. Alte orașe importante din Austria sunt: Graz, Salzburg, Linz, Innsbruck. Economia Austria se află pe locul 12 în lume după PIB pe cap de locuitor, are o economie de piață socială bine dezvoltată și un standard de viață ridicat. După căderea comunismului, companiile austriece au fost jucători activi în consolidarea Europei de Est. Între 1995 și 2010 au fost anunțate 4.868 de achiziții în valoare totală de 163 miliarde de euro în care au fost implicate firme austriece. Cele mai mari tranzacții în care au fost implicate companii din Austria au fost: achiziționarea Bank Austria de către Bayerische Hypo- und Vereinsbank pentru 7,8 mld. EUR în 2000, achiziția Porsche Holding Salzburg de către Volkswagen Group pentru 3,6 mld. EUR în 2009, și achiziția Băncii Comerciale Române de către Erste Group pentru 3,7 mld. EUR în 2005. Turismul reprezintă aproape 9% din produsul intern brut al Austriei. În 2007, Austria s-a clasat pe locul 9 în lume ca volum al cheltuielilor efectuate de turiști internaționali, cu 18,9 miliarde de dolari. În termeni de număr de turiști, Austria s-a clasat pe locul 12 cu 20,8 milioane de turiști. În Austria, euro a fost introdus în contabilitate începând cu 1 ianuarie 1999, iar monedele și banconotele euro au intrat în circulație la 1 ianuarie 2002. Statul produce majoritatea energiei sale prin hidrocentrale. Împreună cu alte surse de energie regenerabilă, cum ar fi cea eoliană, solară și cu centralele cu biomasă, cantitatea de energie produsă din surse regenerabile se ridică la 62,89% din energia utilizată în total în Austria, restul fiind produsă prin termocentrale cu gaz și petrol. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Elveția Sursă imagine: ro.maps-switzerland Elveția este așezată în Europa Centrală, pe cursurile superioare ale fluviilor Ron și Rin. Suprafața pe care o ocupă este de 41.285 km². Relieful Relieful Elveției este predominant muntos, compus din lanțurile Alpilor Elvețieni și din Munții Jura. Este țara cu altitudinea medie cea mai ridicată din Europa. Alpii Elveției se află în partea centrală și în sudul țării. Crestele înalte sunt acoperite de zăpezi veșnice și ghețari. Între culmile lor se află numeroase văi longitudinale adânci (Ron, Rin, Inn). Munții Jura, situați la granița cu Franța, deși mai puțin semeți decât Alpii, sunt greu de trecut, datorită componenței calcaroase, a culmilor paralele și a numărului mic de trecători. Partea nordică a țării este ocupată de Podișul Elveției, bine populat, important pentru agricultură. Resursele naturale. Elveția dispune de bogate resurse hidroenergetice, precum și de păduri. Are însă puține resurse ale subsolului. Clima și apele Zona muntoasă are un climat alpin cu ierni lungi și aspre, verile fiind destul de răcoroase. În Podișul Elveției iernile sunt mai blânde, iar verile mai ploioase. Numeroase râuri se varsă în Rin, care drenează 2/3 din teritoriul țării. În extremitățile sudice curg Ronul și Innul. Prin poziția sa, Elveția poate fi socotită un castel de ape în Europa Centrală. Elveția dispune de numeroase lacuri glaciare, unele de mari dimensiuni. Lacul Geneva, fiind situat la graniță, este împărțit cu Franța. Populația și principalele orașe din Elveția Elveția are o populație de aproximativ 8.327.126 locuitori, fiind alcătuită din patru naționalități, deosebite după limbile vorbite. În centru și în nord locuiesc elvețienii de limbă germană (circa 2/3 din populația țării), spre vest elvețienii de limbă franceză, iar spre sud cei de limbă italiană. Un grup din ce în ce mai restrâns vorbește limba retoromană. Capitala țării este Berna, oraș vechi, întemeiat în sec. XII-lea. Acest oraș adăpostește Muzeul Alpilor. Alte orașe importante sunt: Zürich, Basel, Geneva. Economia Elveția are o economie stabilă, prosperă și înalt tehnologizată. După PIB nominal, este a nouăsprezecea economie din lume, iar în termenii parității puterii de cumpărare, este a treizeci și șasea. Este al douăzecilea cel mai mare exportator, în ciuda dimensiunii sale reduse. Cel mai important sector economic al Elveției este producția industrială. În țară se produc substanțe chimice, bunuri sanitare și farmaceutice, instrumente de măsură științifice și de precizie, și instrumente muzicale. Cele mai mari exporturi sunt cele de substanțe chimice (34% din exporturi), mașini/electronice (20,9%), și ceasuri/instrumente de precizie (16,9%). Sectorul serviciilor – în special cel bancar și de asigurări, turismul și organizațiile internaționale – sunt o altă importantă industrie pentru Elveția. Agricultură. Elveția este specializată în creșterea cornutelor mari pentru lapte și carne, folosindu-se pășiuni alpine, apoi în unele culturi: cartofi, sfeclă de zahăr, grâu, secară etc. Elveția are cea mai densă rețea feroviară din Europa, având 5.063 km, transportă peste 350 de milioane de pasageri anual. În 2007, fiecare cetățean elvețian călătorea în medie 2.103 km cu trenul, ei fiind astfel cei mai entuziaști călători feroviari. Rețeaua elvețiană de autostrăzi avea în 2000 o lungime totală de 1.638 km, la o suprafață a țării de 41.290 km², având astfel una dintre cele mai mari densități de autostrăzi din lume. Aeroportul Zürich este cel mai mare nod de transport internațional al țării, cu 22,8 milioane de pasageri în 2010. Alte aeroporturi internaționale sunt Aeroportul Geneva (11,8 milioane de pasageri), EuroAirport Basel-Mulhouse-Freiburg aflat în Franța, Aeroportul Berna, Aeroportul Lugano, Aeroportul St. Gallen-Altenrhein și Aeroportul Sion. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Elveția / Wikipedia ### Germania Germania este așezată în centrul Europei, având o largă deschidere la Marea Baltică. Suprafața pe care o ocupă este de 357.121 km². Condiții naturale Germania este formată, în cea mai mare parte, dintr-o câmpie. Partea nordică, până la Marea Baltică, este alcătuită din soluri nisipoase, cu înălțimi morenaice, lacuri și mlaștini. Partea centrală este formată din masive muntoase tocite și din podișuri vechi. În sudul Germaniei se întind unele prelungiri ale Munților Alpi și Podișul Bavariei. Resursele subsolului. Germania dispune de mari rezerve de cărbune exploatabil la suprafață, minereuri de fier, săruri de potasiu, mici rezerve de petrol și gaze naturale. Clima și apele Clima Germaniei este temperat-continentală, cu ierni reci și precipitații bogate. În nord clima este temperat-oceanică. Rețeaua hidrografică este reprezentată de fluvii navigabile, legate printr-o rețea de canale, de asemenea, navigabile. Populația și principalele orașe din Germania Populația țării este numeroasă, de circa 83.149.300 locuitori, fiind formată în marea ei majoritate din germani, alături de care mai trăiesc români, albanezi, bulgari, turci etc. Principalele orașe sunt: Berlin, capitala țării, cel mai important centru economic al țării, apoi Hamburg, München, Köln, Frankfurt, Stuttgart, Dortmund ș.a. Economia Germania are cea mai mare economie națională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând țările din zona Euro), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70 % la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1 % și sectorul agricultură cu 0,9 %. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special: automobile, instalații mecanice, metalurgice și produse ale industriei chimice. Germania este cel mai mare producător de turbine eoliene și de tehnologi de exploatare a energiei solare din lume. Agricultura Germaniei are un grad ridicat de mecanizare. Ea este specializată în creșterea cornutelor mari, a porcilor și în cultura plantelor furajere. În câmpie se cultivă cartofi, orz, ovăz, secară, grâu, sfeclă de zahăr, in și cânepă, iar în sudul țării - pomi fructiferi și legume. Infrastructură Germania este un punct central de transport important, datorită poziției sale centrale. Acest lucru poate fi observat în rețelele numeroase și moderne de transport. Rețeaua extinsă de autostrăzi (Autostradă) care se plasează pe locul trei la nivel mondial după lungimea totală și este caracterizată prin lipsa de limită a vitezei pe majoritatea drumurilor. Germania a construit o rețea policentrică a trenurilor de mare viteză. InterCityExpress sau ICE este categoria cea mai avansată de servicii Deutsche Bahn și operează în orașele germane majore, precum și în destinații spre țările vecine. Viteza maximă a trenului variază între 160 km/h și 300 km/h. Conexiunile sunt oferite la fiecare 30 de minute sau la intervale de două ore. De asemenea, transportul aerian este foarte dezvoltat in Germania. Aeroportul Frankfurt (al doilea ca volum al activităților din Europa) a avut în 2008 nu mai puțin de 53,4 milioane de pasageri, aeroportul din Munchen, aeroportul din Dortmund, aeroportul din Berlin ș.a. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Germania / Wikipedia ### Cum și când se scrie iar și i-ar? Cum și când se scrie iar și i-ar? „Iar” legat se scrie atunci când cuvântul se poate înlocui cu expresia „din nou”.Exemplu: A venit iarna iar. / Iar ai făcu obrăznicii. „I-ar” dezlegat se scrie atunci când după „i” urmează o acțiune.Exemplu: I-ar cânta bunicii. / Lui Mihai i-ar plăcea. / I-ar da și luna de pe cer. ### Cum și când se scrie sar sau s-ar? Cum și când se scrie sar sau s-ar? „Sar” legat se scrie atunci când cuvântul are înțelesul de „a sări”.Exemplu: Sar coarda. / Sar peste obstacole. „S-ar” dezlegat se scrie atunci când după „s” urmează întotdeauna o acțiune.Exemplu: S-ar grăbi puțin. / Ilinca s-ar duce la teatru. ### Olanda Olanda ocupă cea mai mare parte a Câmpiei Europei Apusene și se întinde pe o suprafață de 41.543 km². Este cunoscută ca „Țara morilor de vânt” și, ceea ce i se potrivește mai mult, „Țara polderelor”. Țărmurile sale sunt joase, nisipoase și deltaice. Ele au fost modificate datorită vastelor lucrări de îndiguiri și desecări. Condiții naturale Nu există alt loc în lume unde omul și natura să se fi înfruntat cu atâta înverșunare. În timpul romanilor, în interiorul Olandei de astăzi era un lac numit Flevo. În secolul al XII-lea s-a unit cu marea, dând naștere Golfului Zuider (IJsselmeer). Ani de ani, olandezii au luptat cu marea, construind diguri și smulgându-i, prin secarea apelor, terenuri numite poldere, pe care le-au transformat în pășuni și ogoare mănoase. Deoarece o bună parte a teritoriului țării este sub nivelul mării, digurile sunt astfel construite ca să reziste presiunii valurilor și furtunilor. Olanda este împânzită de canale ce curg mai sus de nivelul general al câmpiei. Numeroase hidrofoare mecanice și eoliene absorb surplusul de apă provenit din ploi și-l varsă în canale. Unele râuri sunt închise și deschise de ecluze care le reglementează cursul în timpul mareelor. Cele mai importante resurse ale subsolului Olandei sunt zăcămintele de gaze naturale. Petrolul se găsește în cantități neîndestulătoare. Clima Olandei este temperat-oceanică. Verile sunt răcoroase și iernile mai blânde. Cerul este adesea noros și cad multe precipitații aduse de vânturile de vest. Fluviile sunt bogate în apă și se varsă în Marea Nordului prin estuare. Pe cursul lor inferior se ramifică în multe brațe. Ele sunt navigabile, iar la gurile lor s-au dezvoltat porturi mari. Populația și principalele orașe din Olanda Populația Olandei (aproximativ 17.282.000) este omogenă și vorbește o limbă germanică. Orașele Olandei sunt renumite atât prin dezvoltarea lor economică și culturală, cât și prin monumentele de mare valoare artistică. Cele mai importante orașe sunt: Amsterdam, capitala țării, centru al șlefuirii diamantelor și al unor industrii de mare finețe, Rotterdam, Utrecht, Eindhoven și altele. Economia Economia olandeză se bazează în mare măsură pe comerțul exterior și se remarcă prin relațiile industriale stabile, șomaj și inflație moderate, balanță comercială excedentară și rolul de important hub european de transport. În anul 2014, exporturile au totalizat 432,5 miliarde de euro, cu 0,8% mai puțin decât în anul 2013. Olanda a fost pe locul II în anul 2011, având cele mai mari exporturi din Europa, după Germania, și este al cincilea mare exportator la nivel global. Aceasta se datorează în principal exporturilor de tranzit către alte țări europene. În acest sens, Olanda este cu adevărat poarta spre Europa pentru mai multe produse din alte regiuni. Jumătate din exporturile olandeze sunt exporturi de tranzit. Prin Rotterdam, cel mai important port european, este tranzitat un volum de marfă de două ori mai mare decât în portul concurent Anvers, activitățile portuare contribuind anual cu aproximativ 10% la formarea PIB. Principalele mărfuri tranzitate sunt mașinile și echipamentele, produsele chimice, carburanții și produsele alimentare. Odată cu creșterea gradului de integrare a piețelor financiare, sectorul olandez de profil a reacționat prompt și dinamic și și-a diversificat oferta de servicii, băncile olandeze fiind o prezență activă pe piața internațională. Patru dintre băncile olandeze sunt cotate între primele 60 de instituții bancare din lume: ABN AMRO, ING Groep, Rabobank și Fortis. Agricultura Olandei este una dintre cele mai performante din lume. În condițiile arătate, rezultatele agriculturii olandeze s-au obținut datorită cultivării intensive a terenurilor arabile și a unei specializări foarte accentuate în sectorul creșterii vitelor și a horticulturii. Din suprafața totală de 2.215.000 ha utilizate în agricultură, pășunile ocupă 62%, pământul arabil 33% și grădinăritul 5% (dintre care 7.100 ha culturile de seră). Aceeași atenție este acordată creșterii păsărilor, Olanda fiind cea mai mare exportatoare de ouă de pe piața mondială. Culturile cerealiere (grâu, orz, secară, ovăz) ocupă o suprafață redusă (circa 3/5 din suprafața terenurilor agricole) și nu acoperă consumul intern. În schimb, culturile de sfeclă de zahăr satisfac în întregime consumul intern. Căile de comunicații Olanda dispune de o rețea densă de căi ferate și șosele moderne. Alături de ele, fluviile și canalele măresc capacitatea de transporturi și comunicații interne. Olanda dispune de o importantă flotă comercială maritimă. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Olanda / Wikipedia ### Luxemburg Sursă imagine: wikimedia Luxemburg este situată în vestul Europei, ocupând partea de nord a Podișului Ardeni. Suprafața totală pe care se întinde este de 2,586 km². Se învecinează cu: Franța, Germania și Belgia. Condiții naturale Țara cuprinde un relief colinar, fragmentat de văi adânci și fertile. Se găsesc minereuri de fier. Clima este temperat-oceanică, cu precipitații aduse de vânturile de vest, de aceea și râurile dispun de ape bogate. Populația Țara are aproximativ 537,853 locuitori, iar principalele limbi vorbite sunt franceza și germana. Capitala este Luxemburg, supranumit și „orașul celor 93 de poduri”. Economia Economia de piață stabilă și de venituri mari a țării se caracterizează prin creștere moderată, inflație scăzută, și un nivel ridicat de inovare. Șomajul este de obicei scăzut, deși acesta a crescut la 6,1% în mai 2012, datorită în mare măsură la efectelor crizei financiare globale din 2008. Ca urmare, economia Luxemburgului estima pentru 2012 o creștere neglijabilă. În 2011, potrivit FMI, Luxemburg era a doua cea mai bogată țară din lume, cu un PIB pe cap de locuitor ajustat pentru paritatea puterii de cumpărare (PPP) de 80.119 dolari. Serviciile, în special cel bancar și de finanțe, reprezintă cea mai mare parte din producția economică. Luxemburgul este al doilea cel mai mare centru de fonduri de investiții (după Statele Unite), cel mai important centru din domeniul privat bancar din zona euro și cel mai important centru european pentru companii de reasigurare. Agricultura se bazează pe ferme mici, de familie. Transportul Luxemburg are rețele de transport rutier, feroviar și aerian eficiente. Rețeaua de drumuri a fost modernizată în mod semnificativ în ultimii ani, având 147 km de autostrăzi care leagă capitala de țările învecinate. Apariția legăturii de mare viteză TGV cu Parisul a dus la renovarea gării din Capitală⁠ și la deschiderea unui nou terminal de călători la Aeroportul Luxemburg. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 / Wikipedia ### Belgia Sursă imagine: wikimedia Belgia este așezată în vestul Europei, cu ieșire la Marea Nordului, iar suprafața totală pe care o ocupă este de 30,528 km². Se învecinează cu Franța, Luxemburg, Germania și Olanda. Condiții naturale Relieful Belgiei coboară în trepte spre mare, întâlnindu-se mai multe regiuni:- Belgia înaltă, ce cuprinde un podiș vechi de 400-700 m înălțime.- Belgia de mijloc (Flandra), o treaptă mai joasă, ușor înclinată spre mare, favorabilă culturilor de cereale, sfeclă de zahăr și in.- Belgia de jos (Brabant) o regiune nisipoasă, situată în zona centrală. Principalele surse minerale ale Belgiei sunt cărbunii, fosfatul și sulful. Clima Belgiei este temperat-oceanică, cu precipitații aduse de vânturile de vest, de aceea și râurile dispun de ape bogate. Populația și principalele orașe din Belgia Populația Belgiei este de aproximativ 11.071.483 și este formată din valoni (în sud) care vorbesc un dialect francez și flamanzii (nord și vest), ce vorbesc o limbă germanică. Capitala Belgiei este orașul Bruxelles, mare centru industrial și nod de comunicații, unit prin canale cu marea, cu bazinele carbonifere și cu celelalte orașe industriale ale țării: Liege, legat prin canalul Albert de Antwerpen (Anvers), ambele însemnate orașe industriale ale țării. Transportul Densitatea rețelei feroviare este foarte mare, fiind dublată de o rețea densă de șosele moderne și de canale. Portul Antwerpen vehiculează mari cantități de mărfuri. Belgia joacă un rol activ în comerțul internațional. Amândouă importă materii prime (petrol, minereuri, produse agricole tropicale etc.) și exportă utilaje, chimicale și diverse produse electronice. Turismul este important pentru vizitarea numeroaselor monumente de artă mai ales la Bruxelles, Brugge și Antwerpen. De asemenea, la Bruxelles se află Parlamentul European. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 ### Franța Franța este așezată în vestul Europei, având ieșire la Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Este al treilea stat ca mărime din Europa 674,843 km², după Rusia și Ucraina. Cadrul natural Relieful. După vârsta și altitudine, relieful Franței se împarte astfel: Munții tineri sunt situați spre granița cu Spania, Italia și Elveția (Munții Pirinei, Alpii Francezi). Munții vechi ocupă partea centrală, sudică și nord-vestică de la granița cu Belgia și Republica Federală Germania. Câmpiile acoperă o mare parte din teritoriul Franței sub formă de bazine sau culoare. Alpii Francezi ocupă regiunea de graniță dintre Marea Mediterană și Lacul Geneva. Semeți, cu piscuri golașe, coboară treptat de la est la vest, până se pierd în Valea Ronului. Către Italia se profilează cel mai înalt vârf din Europa, deosebit de pitoresc și mult frecventat de turiști sportivi. Munții Pirinei se înalță ca un zid între Franța și Spania. Mai mărunți, Munții Jura sunt dispuși în culmi paralele, la hotarul cu Elveția. Dintre Munții vechi, cel mai înalți sunt Munții Vosgi, care ating înălțimi de 1400 m, spre deosebire de Munții Ardeni care din cauza eroziunii arată ca un podiș deluros de 400-500 m. În centrul Franței, Masivul Central, de origine vulcanică, se termină cu o bordură muntoasă, cunoscută în sud, spre Valea Ronului, sub numele de Munții Ceveni. Zona de țărm a Mării Mediterane, între Marsilia și Granița cu Italia, e numită Coasta de Azur. Aici munții ajung până la țărm. Clima este blândă, mediteraneană, cu plante veșnic verzi. Acest tip de coastă poartă numele de „rivieră” și este renumită prin dezvoltarea turismului. Un profil transversal prin relieful Franței ne arată cum acesta urcă treptat de la vest la est, culminând la granița cu Italia. Resursele subsolului. Franța dispune de însemnate resurse minerale. Rezervele sale de minereuri de fier se găsesc mai ales în Lorena și în Masivul Central. Însemnate zăcăminte de bauxită se află în Munții Alpii Francezi și Munții Pirinei. În Podișul Ardeni se găsesc cărbuni superiori. La nord de Pirinei sunt cantități însemnate de gaz metan. Clima Franței este în general temperată. Spre vest este o climă temperat-oceanică, determinată de fațada atlantică și de vânturile de vest, care aduc precipitații bogate. În centrul țării și în est, din cauza reliefului înalt, influența oceanului descrește, clima devenind temperat-continentală. Pe țărmul Mării Mediterane este o climă mediterană, cu veri uscate, fierbinți și ierni blânde, ploioase. Apele curgătoare formează o rețea deasă. Majoritatea lor izvorăsc din Masivul Central și din Munții Alpi. Ele au cursuri lungi și debite constante, unele fiind alimentate din ghețari. Sunt însemnate pentru navigație. Rinul este o importantă arteră navigabilă ce face granița între Franța și Germania pe o porțiune însemnată. Râurile sunt folosite pentru a pune în mișcare turbinele hidrocentralelor din Munții Alpii Francezi, Munții Pirinei și din Masivul Central. Populația și principalele orașe din Franța Franța are o populație omogenă, formată în cea mai mare parte din francezi. Capitala Franței este Paris, centrul politic, economic, comercial și cultural, important nod internațional de comunicații, situat la influența Senei cu Marna. Alte orașe importante sunt: Lyon, Marsilia, Bordeaux, Lille, Nantes, Nisa. Economia Principalele sectoare de activitate:În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii economice naționale. Agricultura:Franța numără 520.000 exploatații agricole având în 2006 în medie 51 hectare, ceea ce o face principala putere agricolă europeană. Industria:Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi. Energia:După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005, petrolul, gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța. Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal, cele treisprezece rafinării în funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea națională. Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în 2007, dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale. Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți. Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007, din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Franța ### Cum și când se scrie laș sau l-aș? Cum și când se scrie laș sau l-aș? „Laș” legat se scrie atunci când are înțelesul de „lipsit de curaj”, „fricos”.Exemplu: Să nu te comporți ca un laș. „L-aș” se scrie atunci când „l” e urmat de o acțiune.Exemplu: Parcă l-aș ierta pe cățeluș. ### Cum și când se scrie nai sau n-ai? Cum și când se scrie nai sau n-ai? „Nai” legat se scrie numai atunci când este vorba despre un instrument muzical.Exemplu: George e cântăreț la nai. „N-ai” dezlegat se scrie numai atunci când după „n” urmează o acțiune.Exemplu: N-ai terminat treaba. / N-ai văzut bine. ### Cum și când se scrie mai sau m-ai? Cum și când se scrie mai sau m-ai? „Mai” legat se scrie atunci când este folosit pentru a întări semnificația unor cuvinte „mai bun”, „mai mult”, atunci când semnifică a cincea lună din an sau când are înțeles de „încă”; atunci când se referă la un obiect de la țară.Exemplu: Copac mai bun. / Cireșe de mai. „M-ai” dezlegat se scruie atunci când după „m” urmează o acțiune.Exemplu: M-ai învățat bine. / M-ai chemat. ### Marea Britanie Sursă imagine: wikimedia Marea Britanie sau Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord este un stat insular în Europa Apuseană care se întinde pe o suprafață totală de 243 610 km² și care cuprinde patru regiuni ce au particularități geografice, istorice, economice și etnografice proprii: Anglia, Scoția, Țara Galilor (Walves) și Irlanda de Nord. Marea Britanie este despărțită de continent de Marea Mânecii și Marea Nordului, iar de Irlanda, de marea cu același nume. Țărmurile sunt foarte crestate, când înalte și tăiate în calcar, când joase, nisipoase, întrerupte de estuare adânci. Condiții naturale Pământul britanic este o îmbinare de munți vechi, tociți și din câmpii fluviale litorale. Partea nordică (Scoția) este alcătuită din munți vechi, cu aspect de podiș, despărțiți prin depresiunea Canalului Caledonian. Aici se găsește cel mai înalt vârf din Marea Britanie. Câmpiile ocupă suprafețe reduse spre sud, după care urmează o zonă muntoasă. În regiunile de mijloc și sud (Anglia) se continuă zona munților vechi, erodați, bogați în cărbuni superiori și polimetale. Dealurile și câmpiile au o extindere mai mare, spre sud și sud-estul regiunii. În vest (Țara Galilor) predomină munții vechi. În sudul lor se găsesc importante resurse de cărbuni superiori. Relieful Irlandei de Nord este - de asemenea - alcătuit din munți vechi, de mică altitudine și din câmpii înguste. Resursele subsolului. Marea Britanie are importante rezerve de cărbuni superiori, minereuri de fier, sare, caolin; în cantități mai mici se găsesc resurse de metale neferoase. În regiunile Mării Nordului au fost descoperite bogate zăcăminte de gaze naturale și petrol. Producția sa de petrol satisface necesarul de consum intern. Clima Marea Britanie are o climă temperat-continentală, influențată de vânturile de vest și de curentul cald al Atlanticului de Nord. Iernile sunt blânde, verile moderate, iar precipitațiile cad tot timpul anului. Zăpezile sunt mai frecvente în zonele nordice (Scoția). Un fenomen caracteristic îl constituie cețurile, care, amestecate cu fumul din centrele industriale, formează așa-zisul „smog” foarte dăunător pentru sănătatea oamenilor. Astăzi, mai ales în Londra, smogul a dispărut datorită măsurilor de protecție a mediului înconjurător. Apele Ca urmare a precipitațiilor bogate, apele curgătoare sunt numeroase, însă scurte, cu un debit bogat tot timpul anului, fiind legate între ele printr-o rețea deasă de canaluri. Cel mai însemnat fluviu din Marea Britanie trece prin Londra (Tamisa) și se varsă în Marea Nordului printr-un larg estuar. Pe el, în timpul fluxului, pot pătrunde vase oceanice până la Londra. În Golful Bristol se varsă fluviul Severn. Râurile nu îngheață iarna și au o mare însemnătate pentru navigații, fiind legate prin canaluri. Unele lacuri sunt de natură tectonică, altele de origine glaciară, mai numeroase în Scoția și Irlanda de Nord. Vegetația Pădurile au fost tăiate aproape complet, rămânând doar pâlcuri sub formă de parcuri. Este una dintre țările cel mai puțin împădurite din Europa. În schimb, se găsesc pășuni întinse cu ierburi suculente. Populația și principalele orașe din Marea Britanie Marea Britanie are o populație numeroasă de circa 63.181.775. Cea mai mare parte a locuitorilor o formează englezii. Alături de ei trăiesc: scoțienii, galezii, irlandezii. Marea Britanie are o densitate foarte mare a populației și unul dintre cele mai ridicate procente de urbanizare din lume. Mai mult de 4/5 din populație trăiește în orașe. Londra este unul dintre importantele centre economice, politice și culturale ale lumii. Industria concentrează circa 50% din populația orașului și este mult diversificată. Londra este cunoscută și prin numeroasele sale muzee (British Museum), școli superioare, teatre (Covent Garden), săli de concerte, parcuri (Hyde Park), cartiere de vile etc. Alte orașe mari sunt: Birmingham, Manchester, Glasgow (cel mai mare oraș din Scoția), Liverpool, Newcastle și Cardiff. Economia Regatul Unit are astăzi a cincea cea mai mare economie a lumi și a doua din Europa după Germania. Banca Angliei este banca centrală a Regatului Unit și este responsabilă cu emisia de bancnote și monede ale monedei naționale, lira sterlină. Sectorul serviciilor formează circa 79% din PIB. Londra este unul dintre cele trei „centre de comandă” ale economiei globale (alături de New York City și Tokyo), este cel mai mare centru financiar al lumii alături de New York, și are cel mai mare PIB al unui oraș din Europa. Turismul este foarte important pentru economia britanică; cu peste 27 de milioane de turiști sosiți în 2004, Marea Britanie se afla pe locul al șaselea între destinațiile turistice din lume, iar Londra are cel mai mare număr de vizitatori internaționali din toate orașele lumii. Industriile creative reprezintă 7% GVA în 2005 și au crescut în medie cu 6% pe an între 1997 și 2005. Industria automobilistică este o parte importantă a producției Regatului Unit, îm cadrul căreia lucrează circa 800.000 de oameni. Industria aerospațială este a doua sau a treia din lume, în funcție de metoda de calcul, și produce circa 30 de miliarde de lire. O altă industrie importantă este industria farmaceutică care joacă un rol important în economia Britanică, țara aflându-se pe locul al treilea în lume ca cheltuieli cu cercetarea farmaceutică. Agricultura este intensivă, puternic mecanizată și foarte eficientă după standarde europene, producând circa 60% din necesarul de alimente cu mai puțin de 1,6% din forța de muncă. Circa două treimi din producție este dedicată animalelor, și o treime culturii plantelor. Este bogată și în mai multe resurse naturale, inclusiv cărbune, petrol, gaze naturale, staniu, calcar, minereu de fier, sare, argilă, cretă, gips, plumb, siliciu și mult teren arabil. Transporturi O rețea radială de drumuri totalizează 46.632 km de șosele principale, 3.477 km de autostrăzi. Regatul Unit are o rețea feroviară de 16.116 km în Marea Britanie și 302 km în Irlanda de Nord. În 2017, aeroporturile Regatului Unit au deservit un total de 287,5 milioane de pasageri. Cele mai mari trei aeroporturi sunt: London Heathrow, Gatwick și London Stansted. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Marea Britanie ### Portugalia Portugalia ocupă partea vestică a Peninsulei Iberice și câteva insule din Oceanul Atlantic, întinzându-se pe o suprafață totală de 92.212 km². Condiții naturale Relieful Portugaliei este format mai mult dintr-o câmpie ce se întinde de-a lungul Oceanului Atlantic și dintr-o zonă deluroasă și muntoasă în părțile interioare. Insulele prezintă un relief muntos, înalt, cu vulcani stinși. Resursele subsolului Portugaliei sunt limitate. Deține ceva cărbuni, wolfram și uraniu, mangan, cupru, plumb, zinc, marmură, sulf, sare. Clima Portugaliei este oceanică. Principalele ape își au izvoarele în Spania, sunt navigabile și se varsă prin estuare. Populația și principalele orașe din Portugalia Populația Portugaliei este de aproximativ 10.487.289 și este alcătuită din portughezi care trăiesc într-un număr mai mare în câmpia litorală. Principalele orașe sunt: Lisabona, capitala țării, mare port la estuarul fluviului Tejo, așezat într-o zonă colinară, cu legături tradiționale cu America de Sud. Este cel mai mare centru economic al țării și principalul centru centru cultural și științific. Orașul se evidențiază prin construcțiile monumentale și cu o deosebită activitate industrială portuară. În partea de nord dispune de un renumit aeroport internațional. Legăturile peste estuar se fac prin grandiosul pod denumit „Ponte di 25 april”. Al doilea oraș al țării este Porto situat la gurile fluviului Douro, important pentru exportul vinului. Economia Portugalia are o economie dezvoltată, al cărui PIB pe cap de locuitor era în 2014 78% din media UE. Transporturile. Are o rețea de drumuri de 68.732 km, dintre care aproape 3.000 km fac parte dintr-un sistem de 44 de autostrăzi. Turismul este foarte dezvoltat. Principalul punct turistic este orașul Lisabona. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Portugalia ### Spania Sursă imagine: maps-spain.com Spania este o țară din sud-vestul Europei care cuprinde cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, Insulele Baleare din Marea Mediterană și Insulele Canare din Oceanul Atlantic. Se întinde pe o suprafață de 505.370 km². Condiții naturale: clima, relieful și vegetația Relieful Spaniei este un vast podiș muntos, mărginit de câmpii litorale înguste, cu excepția câmpiei Andaluziei, de la Oceanul Atlantic. În Munții Sierra Nevada se găsește cel mai sudic ghețar din Europa. Insulele au un relief muntos. Resursele subsolului. Spania are importante bogății minerale. În subsolul său se găsesc minereuri de fier (Munții Cantabrici, Munții Sierra Nevada), cărbuni (în nord și în Podișul Castiliei Noi), metale neferoase, mercur, săruri de potasiu, aluminiu etc. Clima și Apele. În interiorul Spaniei, clima este temperat-continentală. Zidul muntos ce înconjoară Podișul Messeta împiedică influența Mării Mediterane și a Oceanului Atlantic spre interiorul țării și de aceea iernile sunt reci iar verile fierbinți și uscate. Din această cauză, râurile au debit scăzut vara și ridicat iarna, producând inundații. Excepție face Guadalquivirul, care se alimentează din ghețarii Sierrei Nevada. Pe țărmul de est și sud-est întâlmim o climă mediteraneană. În nord și nord-vest o climă oceanică. Vegetația. Vegetația Messetei are mai mult un caracter de stepă, cu ierburi sărace. În munți se întâlnesc păduri de conifere și de foioase. Pe țărmurile Mării Mediterane crește o vegetație subtropicală (stejarul de plută, castanul dulce, nuci, migdali, citrice). Populația și principalele orașele din Spania Populația Spaniei este de aproximativ 47.129.783, fiind formată în majoritate de spanioli, alături de care mai trăiesc români, albanezi, bulgari etc. Regiunile cele mai populate sunt: litoralul Mării Mediterane, zonele miniere. Câmpia Andaluziei și țărmul Golfului Biscaya. În partea nord-estică locuiesc bascii. Principalele orașe sunt: Madrid, capitala țării, așezat în centrul țării, este un puternic centru industrial, comercial și cultural și mare nod comunicații. Barcelona, mare port la Marea Mediterană, considerat, prin poziția pitorească și prin construcțiile sale monumentale, unul dintre frumoasele orașe ale lumii. Valencia și Malaga, de asemenea, porturi cu vechi tradiții comerciale și orașe industriale însemnate. Sevilla, port pe Guadalquivir și apreciat centru turistic. Bilbao, oraș în Țara Bascilor, Zaragoza, Palma de Mallorca etc. Economia În agricultură se practică culturile mediteranene (vița de vie, citrice, măslin), cele de bumbac, tutun și orez, în zonele mediteranene și în Câmpia Andaluziei. În Podișul Messeta și în Câmpia Aragonului se cultivă grâu, porumb și sfleca de zahăr. În nord și nord-vest, unde sunt pășuni suculente, cresc vaci pentru lapte, tauri pentru coridele tradiționale și oi cu lână fină. Pe coastele și în insule se practică pescuitul. Spania, ca și vecina ei Portugalia, este o veche țară maritimă, cu un port însemnat în descoperirile geografice. În prezent, deține o flotă impresionantă. Turismul aduce mari venituri țării. Alături de numeroase monumente istorice și de artă se situează vestitele stațiuni balneoclimaterice de pe țărmul Mediteranei și din cele două arhipelaguri: Baleare - situat în Marea Mediterană în dreptul Golfului Valencia cu reședința în orașul Palma de Insula Mallorca și Canare - situat în Oceanul Atlantic, în apropierea țărmului Africii, cu reședința la Santa Cruz de Tenerife. Ele dispun de un climat plăcut, fiind foarte căutate de turiști. Comerțul. Spania exportă: minereuri de fier și neferoase, unele mașini, citrice, țesături și importă mașini și utilaje diverse. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Spania ### Cum și când se scrie neam sau ne-am? Cum și când se scrie neam sau ne-am? „Neam” legat se scrie atunci când are înțeles de „popor” sau „rudă”.Exemplu: Neam de români. / Suntem din același neam. „Ne-am” dezlegat se scrie atunci când „nu” este urmat de o acțiune.Exemplu: Ne-am împrietenit. / Ne-am strâns laolaltă. ### Cum și când se scrie nea sau ne-a? Cum și când se scrie nea sau ne-a? „Nea” legat se scrie atunci când are înțelesul de „zăpadă” sau „omăt”, ori atunci când prescurtăm cuvântul „nenea”.Exemplu: S-a așternut un strat de nea. / A venit nea Petre. „Ne-a” dezlegat se scrie atunci când după „ne” urmează o acțiune.Exemplu: Ne-a chemat bunica. / Ne-a venit o idee. ### Italia Sursă imagine: maps-italy Așezarea geografică Italia se află în sudul Europei, ocupând Peninsula Italică și unele insule din mările vecine. Suprafața totală a Italiei este de 301.338 km². Condiții naturale Italia este alcătuită din trei unități fizico-geografice: Italia continentală, Italia peninsulară și Italia insulară. Italia continentală cuprinde o mare câmpie aluvionară, că pătrunde ca un pivot între munții Apenini și Alpi. Această parte a Italiei este alcătuită din Câmpia Padului și munții Alpii Italiei. Munții se află spre granița cu Franța, Elveția și Austria, constituind un adevărat zid pentru vânturile reci dinspre miazănoapte. Ei sunt străbătuți de tuneluri feroviare și rutiere. Din Alpi izvorăsc numeroase râuri care străbat Câmpia Padului. La poalele lor sunt lacuri glaciare, foarte pitorești. În nordul muntos al Italiei iernile sunt reci, cu zăpezi abundente, iar verile răcoroase și ploioase. În Câmpia Padului este o climă continentală, cu veri foarte călduroase și cu ierni reci. Ploile cad în special vara. Câmpia Padului, cea mai importantă regiune agricolă a țării, este împânzită de o rețea densă de canale de irigație. În subsol se găsesc zăcăminte de gaze naturale, petrol și săruri de potasiu. Italia peninsulară este formată dintr-o fâșie de uscat lungă și îngustă, ce pătrunde în interiorul Mării Mediterane. În partea centrală se află, ca o coloană vertebrală, un lanț de munți calcaroși cu înfățișarea unor valuri paralele revărsate spre Marea Adriatică, ce se termină în Insula Sicilia. Munții Apenini prezintă rupturi și vulcani și sunt bântuiți de cutremure. Între el și țărmuri se întrerupe o zonă colinară, iar din loc în loc câmpii bine adăpostite. Italia insulară are un relief mai mult muntos cu vulcani activi, care erup periodic. Italia peninsulară și cea insulară au o climă mediteraneană. Râurile sunt mai scurte, cu debit bogat iarna și cu puțină apă vara. Când vin mari, aduc aluviuni din munți și le depun în câmpie. Resursele subsolului. Italia nu dispune de resurse minerale însemnate. Mai bogate sunt zăcămintele de sulf, gaze naturale și săruri de potasiu. Are resurse reduse de petrol, minereuri de fier și cărbuni, fiind nevoită să importe mari cantități pentru a acoperi consumul intern. Populația și principalele orașe din Italia Italia are o populație de 60.317.000, formată în cea mai mare parte din italieni, alături de care mai trăiesc români, albanezi, turci etc. Densitatea populației este de 202,7 locuitori/km². Capitala Italiei este orașul Roma. Alte orașe mari sun: Milano, al doilea oraș ca mărime și cel mai important în nord; Napoli, al treilea oraș al țării ca mărime, Torino, cunoscut mai ales prin uzinele de automobile Fiat, Palermo, port în Sicilia, unde a murit marele nostru revoluționar și istoric Nicolae Bălcescu, Genova, cel mai mare port al țării și puternic centru al industriei grele, Bologna, așezat în Câmpia Padului, cu cea mai veche universitate din lume, Florența, situat pe râul Arno. Economia Italia este o țară cu o economie dezvoltată. PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro. Nordul Italiei dispune de o industrie puternică și de o agricultură intensivă foarte avansată, în timp ce sudul are mai puțină industrie și o agricultură dominată de latifundiari. În industrie, pentru asigurarea bazei energetice se valorifică potențialul apelor din Munții Alpi, al petrolului și gazelor naturale. Industria siderurgică. Italia are o producție ridicată de oțel, fontă și laminate, folosind minereuri de fier și fierul vechi din import și, în mai mică măsură, minereuri proprii exploatate. Din produsele industriei construcțiilor de mașini, un loc de frunte îl deține: navele maritime, automobilele, produsele electrotehnice și electronice etc. Industria textilă are o frumoasă tradiție în uzinele din orașele nordice în ceea ce privește prelucrarea mătăsii naturale și a bumbacului. Tot tradiționale sunt și industriile: încălțămintei, sticlăriei și alimentare. Agricultura este legată de cultura grâului, a porumbului, a orezului, a sfeclei de zahăr, a cartofului etc. În zonele de la poalele Apeninilor și ale Alpilor se cultivă viță de vie și pomi fructiferi. În Italia peninsulară și insulară, locul principal îl dețin pomicultura și viticultura. În jumătatea sudică a țării se cultivă mult citricele și măslinul. În zonele mai înalte se cultivă porumbul. Infrastructura În 2002 existau 668.721 km de drumuri la nivel național, între care 6.487 km de autostrăzi. Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato, totaliza în 2013 16.752 km de cale ferată, dintre care 11.969 electrificați. Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile. În 2004, funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă aeriană civilă de circa 389.000 unități și o flotă comercială de 581 de nave. Turismul constituie una dintre cele mai mari surse de venituri, Italia deținând primul loc în Europa, după numărul de turiști care o vizitează. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Italia ### Grecia Așezare geografică Grecia se întinde pe o suprafață de 131.990 km², ocupând partea sudică a Peninsulei Balcanice și majoritatea mărilor înconjurătoare (Marea Egee și Marea Ionică). Așezarea geografică a Greciei i-a oferit din timpurile vechi condiții pentru dezvoltarea navigației și a vieții portuare. Condiții naturale: clima, hidrografia și relieful Grecia are un relief predominant muntos. Câmpiile sunt reduse la fâșii litorale sau la depresiuni intramontane. După poziția geografică, teritoriul țării poate fi împărțit în trei regiuni: Grecia continentală, străbătută de munți și cu cea mai importantă câmpie a țării. Grecia peninsulară, muntoasă, cu țărmuri crestate ca o frunză lobată. Grecia insulară, o sumedenie de insule, din care reținem: Insulele Ionice, Insula Creta, Insulele Ciclade, Sporadele de Nord, Sporadele de Sud etc., de asemenea, muntoase. Grecia are puține resurse minerale. Mai cunoscute sunt bauxita, fierul, cromul, marmura și cărbunele inferior. În platforma continentală a Mării Egee s-a găsit petrol. Clima Greciei este mediteraneană. Ploile cad mai mult toamna și iarna, având un caracter torențial. Ele se folosesc mai ales în irigații. Principalele râuri se găsesc în nord și vin din țările vecine, spre Marea Egee. Populația și principalele orașe din Grecia Grecia are o populație de 11,305,118. Majoritatea populației este formată din greci, alături de care mai trăiesc macedoni, bulgari, turci și români. Văile râurilor și zona litorală sunt cele mai dens populate. Capitala țării este Atena. Așezată la poalele Acropolei, Atena a fost una dintre metropolele politice, economice și culturale ale lumii antice, păstrând și astăzi urmele acestui trecut plin de glorie. Astăzi, Atena este cel mai mare centru politic și economic al Greciei. Prin dezvoltarea sa, ea s-a unit cu portul Pireu, formând de fapt un singur mare oraș. Al doilea oraș al țării este Salonic (Thessaloniki), port activ și centru comercial și industrial, așezat la golful cu același nume. Alte orașe mai mici sunt: Petras, Heraklion, Larissa, Volos. Economia O bună parte din venitul Greciei provine din cărăușia pe mare și din turism. Industria sa este legată de exploatarea unor resurse miniere (bauxită, crom, nichel, lignit, plumb), de prelucrarea petrolului din import, apoi de ramurile textile (bumbac, covoare) și alimentară (conserve de pește și citrice, ulei de măsline, vinificație, stafide). Dintre ramurile industriei grele, putem nota industria construcțiilor navale. Agricultura se bazează pe culturile mediteraneene pentru export: citrice, măsline, viță de vie, bumbac. Culturile cerealiere sunt restrânse, iar creșterea cornutelor mici (oi, capre) se practică mai mult în zona muntoasă. Importă produse industriale și agroalimentare. Turismul ocupă un loc important în viața economică, datorită numeroaselor monumente antice și pitorescul insulelor. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Grecia ### Cum și când se scrie iau sau i-au? Cum și când se scrie iau sau i-au? „Iau” legat se scrie atunci când are înțelesul de „a apuca”, „a lua”.Exemplu: Eu iau numai note mari. „I-au” dezlegat se scrie atunci când după „i” urmează o acțiune.Exemplu: Colegii i-au transmis salutări. ### Albania Sursă imagine: wikimedia Albania este un stat suveran situat în sud-estul Europei, care se întinde pe o suprafață totală de 28 748 km². Sute de ani Albania a fost ocupată de Imperiul Otoman. În 1912 și-a câștigat independența de stat. Ocupată de Italia fascistă în preajma celui de-al doilea război mondial, Albania s-a eliberat în lupta dusă de detașamentele de partizani organizate și conduse de Partidul Comunist. Relieful Relieful Albaniei este unul muntos. O treime din suprafața țării se află la o altitudine mai mare de 1000 m. Din această cauză este supranumită și „Schipetaria” sau „Țara vulturilor”. Munții Albaniei sunt o continuare a Munților Dinarici care fac trecere spre Munții Pind. Ei sunt dispuși în șiruri paralele, despărțiți de depresiuni și văi adânci și acoperiți cu păduri de conifere și foioase, exceptând culmile înalte unde se găsesc pășuni alpine. Câmpia Albaniei se rezumă la o fâșie îngustă, pe alocuri joasă și mlăștinoasă, situată spre țărmurile Mediteranei. Clima subtropicală (mediteraneană) de aici permite cultura plantelor sudice. Între câmpie și regiunea muntoasă se așterne o zonă deluroasă, prielnică agriculturii. În zonele de graniță se află mari lacuri tectonice pe care le împarte cu statele vecine. Râurile Albaniei au un ridicat potențial hidroenergetic. Populația și principalele orașele din Albania Populația Albaniei este de 2.831.741 locuitori. Cea mai mare parte a populației o formează albanezii. Capitala țării este Tirana. Alte orașe sunt: Shkodër, Durrës și Vlorë. Economia Albania este o țară săracă în comparație cu standardele occidentale. PIB pe cap de locuitor (exprimat în termeni de paritate a puterii de cumpărare) era în 2010 28% din media Uniunii Europene. Totuși, în ultima perioadă au dat dovadă de potențial pentru creștere economică, deoarece o serie de companii și-au amplasat afacerile în această țară, datorită costurilor reduse de producție. Agricultura Are tradiții în creșterea cornutelor mici (zona de munte) și a cornutelor mari (câmpie). Pe terenurile desecate și pe cele irigate de câmpie se cultivă: orez, bumbac, sfeclă de zahăr, grâu. În zonele deluroase și pe litoral, principalele culturi sunt tutunul, citricele și măslinul. Transporturi Transportul rutier:Albania are trei șosele principale cu patru benzi: șoseaua ce leagă orașul Durrës de capitala Tirana, cea care leagă Durrës cu Vlorë și șoseaua Albania-Kosovo. Transportul aerian:Principalele aeroporturi sunt: Aeroportul Internațional Tirana. Transportul FeroviarCele mai importante rețele: Shkodër-Vorë; Linia Kashar; Rrogozhina - Elbasan - Librazhd. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Albania ### Bulgaria Sursă imagine: wikimedia / Equestenebrarum Bulgaria se întinde pe o suprafață totală de 110 910 km² și ocupă partea nordică a Peninsulei Balcanice, la sud de România. Condițiile naturale În nordul țării se află o câmpie înaltă, străbătută de văi adânci și înguste cu soluri roditoare. În partea centrală, începând de la Valea Timokului, se înșiră un lanț de munți în culmi paralele, care scad în altitudine pe măsură ce se apropie de Marea Neagră. Pe valea râului Marița se întinde se întinde o câmpie aluvionară (Câmpia Tracică Superioară). În dus și sud-vest, spre granița cu Grecia, Macedonia și Serbia se ridică alte culmi muntoase, mai vechi și mai înalte decât Balcanii. Munții Bulgariei sunt acoperiți cu păduri și cu pășuni alpine. În subsolul Bulgariei se găsesc însemnate zăcăminte de cărbuni inferiori (Bazinul Mariței-Pernik), de metale neferoase (Munții Rodopi, nord-vestul țării), minereuri de fier, sare, ape minerale (Sapareva Bania, Sofia) etc. Clima Bulgariei este temperat continentală, cu ierni geroase, veri calde și precipitații, mai mult primăvara. În Câmpia Tracică Superioară climatul este apropiat de cel mediteranean care, împreună cu solurile fertile, favorizează dezvoltarea unei agriculturi intensive. Pe culmile înalte din Munții Rila, Pirin și Rodopi clima este aspră. Văile dintre munți, cu orientare spre sud, au și ele o climă relativ blândă. Populația și principalele orașe din Bulgaria Bulgaria are o populație de aproximativ 7.000.039. Marea majoritate a populației este formată din bulgari, alături de care trăiesc turci, români etc. Cea mai densă populație se găsește în Depresiunea Sofiei și pe Valea Mariței. Principalele orașe sunt: Sofia, capitala țării, așezată într-o depresiune pitorească la nord de Muntele Vitoșa, cel mai mare centru economic, politic, administrativ, cultural și turistic al Bulgariei; Plovdiv, al doilea oraș ca mărime, așezat pe râul Marița, vechi centre comerciale, în prezent oraș cu economie activă și renumit târg Internațional de mostre; Varna și Burgas, porturi, centre industriale și cunoscute stațiuni balneare și turistice la Marea Neagră; Ruse, principalul port și oraș la Dunăre etc. Economia Bulgaria are o economie industrial-agrară în plină dezvoltare. După cel de-al doilea război mondial au fost înfăptuite transformări importante, care au schimbat structura economică și repartiția teritorială a ramurilor sale. Industria, slab dezvoltată înainte de cel de-al doilea război mondial, cunoaște astăzi o puternică dezvoltare. Industria energetică a luat un mare avânt pe baza valorificării cărbunelui inferior, a petrolului din import și a utilizării apelor interioare. A fost dezvoltată industria metalurgiei feroase și neferoase. Industria textilă, de pielărie și încălțăminte, ca și cea alimentară, au o veche tradiție. În agricultură predomină culturile de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cât și cultura plantelor iubitoare de climă blândă: vița de vie, bumbac, tutun și orez. O cultură tradițională este trandafirul, cultivat mult în depresiunile de la poalele sudice ale Balcanilor. De asemenea, legumicultura face parte din vechile îndeletniciri larg răspândite. În creșterea animalelor, un loc însemnat îl ocupă cornutele mici și mari, păsările și viermii de mătase. Principalele zone agricole sunt Câmpia Înaltă a Dunării și Câmpia Tracică Superioară. Căile feroviare și rutiere Bulgaria are 6.238 km de cale ferată, iar cele mai importante rute sunt: Ruse-Sofia-Plovdiv-granița cu Turcia. Rețeaua națională de drumuri are o lungime totală de 40.231 km, dintre care 39.587 km sunt pavate, dar aproape jumătate din ele se încadrează în cea mai joasă categorie internațională pentru astfel de drumuri. Bulgaria exportă: produse industriale și agricole. Importă: mașini și utilaje industriale, material rulant, produse petroliere și altele. Turismul este dezvoltat - mai ales - în zona litorală. Sursa: Manual Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 – Bulgaria ### Flora și fauna Europei Flora și fauna Europei Flora și fauna Europei are o mare diversitate de plante necultivate și animale sălbatice, în funcție de condițiile de relief, sol și climă. Dintre asociațiile vegetale, pădurile și stepele au cea mai mare importanță. Zonele de vegetație și animalele sunt dispuse succesiv, în funcție de latitudine. Astfel, flora și fauna Europei de la nord la sud este după cum urmează: 1. Zona de tundră este alcătuită în jurul Cercului Polar de Nord. Plantele de aici sunt adaptate la condițiile foarte aspre de climă. Vânturile puternice, temperaturile scăzute și iernile lungi determină o vegetație măruntă. În scurtele veri polare nu lipsesc nici plantele cu flori de un colorit viu. Dintre animale, cele mai răspândite sunt vulpea și iepurele polar, iar în apropierea țărmurilor, ursul polar, foca și morsa. 2. Zona pădurilor de conifere (taiga; molid, bradu) liniștită și întunecoasă, desfășurată între munții Scandinaviei și Munții Ural, este cea mai întinsă pădure din Europa. Aici trăiesc: lupul, vulpea, elanul, hermelina și numeroase păsări. 3. Zona pădurilor de foioase (fag, stejar) ocupă suprafețe întinse, mai ales în estul și centrul Europei. Speciile caracteristice sunt cele cu frunze căzătoare. Cele mai frecvente animale sunt: jderul, cerbul, căprioara, iar dintre păsări, cele cântătoare. 4. Zona de stepă (colilie, pir), situată în nordul Mării Negre, nordul Mării Caspice, Câmpia Română și Câmpia Tisei, este caracterizată prin lipsa aproape totală a pădurilor și marea dezvoltare a ierburilor. Cele mai frecvente animale sunt rozătoarele: popândăul, șoarecele de stepă, hârciogul, iepurele. Păsările specifice sunt: ciocârlia, dropia. 5. Zona mediteraneană (subtropicală; Laur, smochin), situată pe litoralul Mării Mediterane și al Mării Egee, este constituită din arbori și arbuști ce nu-și pierd frunzele iarna, din cauza adaptării la uscăciune. Mai numeroase sunt desișurile de maquis. Animalele sunt reprezentate prin șacal, broasca țestoasă, scorpionul, magotul (o specie de maimuță în Peninsula Iberică). 6. Zona de vegetație montană (Smirdar, ienupăr), localizată mai mult pe versanții munților înalți, este diferențiată în etaje, după altitudine și climă. Pădurile încep de la poalele munților cu etajul stejarului și se continuă cu etajul fagului și coniferelor, după care urmează în partea superioară vegetația alpină. În această zonă trăiesc: capra neagră și muflonul (Insula Corsica și Insula Sardinia), iar dintre păsări, vulturul bărbos și vulturul pleșuv. Sursa: Manual Geografie VII - Editura didactică și pedagogică București 1986 - Flora și fauna Europei ### Hidrografia Europei Sursa imagine: Gheorghe Matei Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Hidrografia Europei este bogată, fiind alcătuită din râuri, fluvii, lacuri, ape subterane și ghețari, iar În jurul continentului se află diferite mări și oceane. Principalele fluvii sunt: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora, Nistru, Rin, Elba etc. Principalele lacuri glaciare ale Europei: Ladoga, Onega, Vanem ş.a Principalele bazine hidrografice ale Europei: Bazinul Mării Caspice, Bazinul Mării Negre, Bazinul Mării Mediterane, Bazinul Oceanului Atlantic, Bazinul Mării Nordului, Bazinul Mării Baltice, Bazinul Oceanului Arctic. Sursa: Manual Geografie VII - Editura didactică și pedagogică București 1986 - Hidrografia Europei ### Clima Europei Sursă imagine: wikimedia Clima Europei Clima Europei este în general temperată, cu excepția părții nordice, care depășește Cercul Polar și intră în zona de climă rece. Având în vedere influența reliefului înalt, al mărilor ce pătrund adânc în uscat, a vânturilor de vest bogate în precipitații și influența Curentului Atlantic de Nord, în cadrul climei temperate deosebim mai multe tipuri de climat: oceanic, continental, mediteranean. Climatul Oceanic, climatul Europei Occidentale Climatul oceanic (maritim) se întâlnește în vest, cu variații anuale și zilnice de temperatură destul de reduse, cu vânturi ce bat dinspre apus și precipitații abundente. Climatul continental, climatul Europei Centrale și răsăritene Climatul continental se regăsește în partea centrală a Europei, cu variații mai mari de temperatură și precipitații mai reduse în apus. În câmpia Europei de Est, clima capătă un caracter continental-excesiv, cu ierni lungi și aspre și veri scurte și călduroase. Climatul mediteranean este specific Europei sudice Climatul mediteranean (subtropical) se găsește în zona Mării Mediterane cu ierni blânde și ploioase și veri călduroase și secetoase. Climatul polar și subpolar în nord La nord de Cercul Polar se află zona de climă rece, cu vânturi puternice și precipitații mai ales sub formă de zăpadă. Aici, iernile sunt foarte lungi și deosebit de aspre, iar verile scurte și răcoroase. În zonele muntoase se observă o etajare a climei după altitudine. Regiunile înalte au o climă de munte, cu temperaturi scăzute și precipitații abundente. Vârfurile foarte înalte din Munții Alpi și Caucaz sunt acoperite cu zăpezi permanente și ghețari. Sursa: Geografie VII – Editura didactică și pedagogică București 1986 - Clima Europei ### Europa. Relieful, așezarea și țărmurile Europa se întinde pe o suprafață de 10.180.000 km². În nord, se deschide către Oceanul Arctic, în vest către Oceanul Atlantic, în sud către Marea Mediterană, iar în sud-est, Europa are deschidere la Marea Neagră. Țărmurile sunt puternic crestate formând numeroase golfuri, peninsule și insule. Partea nordică a Europei este scăldată de Marea Barents și Marea Albă care aparțin Oceanului Arctic. Vestul continentului este udat de Oceanul Atlantic din care se diferențiază Marea Norvegiei, Marea Nordului, Marea Baltică și Marea Mânecii. Marea Baltică pătrunde adânc în uscat printre Peninsula Iutlanda și Peninsula Scandinavică, ce mai întinsă dintre peninsulele Europei. Tot în vestul continentului menționăm Insula Islanda și Arhipelagul Britanic. Sudul Europei este scăldat de Marea Mediterană ce se leagă cu Marea Neagră prin strâmtorile Dardanele și Bosfor între care se intercalează Marea Marmara. Din Marea Mediterană se diferențiază mările: Tireniană, Ionică, Adriatică și Egee despărțite de insule și peninsule. Cele mai importante peninsule sunt: Peninsula Iberică, Peninsula Italică și Peninsula Balcanică. Printre numeroasele insule cele mai mari sunt: Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia și Creta. Marea Mediterană comunică prin Strâmtoarea Gibraltar cu Oceanul Atlantic și împreună cu Marea Neagră despart Europa de Africa și Asia. Izolată, ca un lac uriaș, în sud-est se află Marea Caspică. Relieful Europei Europa dispune de un relief variat, format din câmpii, podișuri, munți tineri și munți bătrâni. Iar după originea lor pot fi: vulcanici și de încrețire. Câmpia Europei se întinde de la Munții Pirinei și Oceanul Atlantic, până în Munții Ural și Marea Caspică. În partea estică atinge proporții imense și este întreruptă de podișuri joase. Masivele și podișurile vechi sunt rămășițe a două lanțuri muntoase diferite care străbăteau odinioară Europa, unul este Arhipelagul Britanic și Peninsula Scandinavică, altul de la Oceanul Atlantic, până la Marea Neagră. Munții tineri se întind ca un arc uriaș de culmi și creste muntoase, mai mult peste partea centrală și sudică a continentului. În munții Alpi se află cel mai înalt vârf din Europa de Vest - Mont Blanc - 4810 m. Între munții tineri se găsesc podișuri bine adăpostite și câmpii aluvionare. Bazinul Mării Mediterane constituie o importantă arie seismică și vulcanică. Alți vulcani se întâlnesc și în Insula Islanda. Resursele subsolului Europa dispune de bogate rezerve de cărbuni superiori (Câmpia Europei de Est, Europei Centrale), minereuri de fier (Munții Scandinaviei, Munții Ural), bauxită (Europa Centrală și Europa Sudică), sulf (Peninsula Italică, Europa Centrală), metale neferoase, petrol și gaze naturale (regiunile Volgăi, Munții Ural, Munții Caucaz, România, Marea Nordului). Clima Europei Clima Europei este în general temperată, cu excepția părții nordice unde este zonă de climă rece. Hidrografia europei Hidrografia Europei este bogată, fiind alcătuită din râuri, fluvii, lacuri, ape subterane și ghețari, iar in jurul continentului se află diferite mări şi oceane. Principalele fluvii sunt: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora, Nistru, Rin, Elba etc. Principalele lacuri glaciare ale Europei: Ladoga, Onega, Vanem ş.a Principalele bazine hidrografice ale Europei: Bazinul Mării Caspice, Bazinul Mării Negre, Bazinul Mării Mediterane, Bazinul Oceanului Atlantic, Bazinul Mării Nordului, Bazinul Mării Baltice, Bazinul Oceanului Arctic. Flora și fauna În Europa se găsește o mare diversitate de plante și animale care sunt dispuse succesiv. De la nord la sud se distig: zona de tundră, zona pădurilor de conifere, zona pădurilor de foioase, zona de stepă, zona mediteraneană, zona de vegetație montană. Populația Europei Populația Europei este de aproximativ 741.447.158. Densitatea populației pe continent este inegală datorită condițiilor naturale sau a particularităților istorice și de dezvoltare economică a diferitelor regiuni. Sursa: Geografie VII - Editura didactică și pedagogică București 1986 ### Partidul de Alfred Margul Sperber (1898-1967) Poezie Partidul de Alfred Margul Sperber Alfred Margul Sperber Când în sfârșit te-ai smuls din asuprire,Din grea robie, dup-o viață-ntreagă,cu gândul de luptă, nu de tânguire,Plin de-adevăr - Partidul ți-a dat vlagă! Când ai fost gata, fără șovăire,Să-nfrunți necaz și temniți și-orice plagă,Să-ți pui chiar viața-n joc cu îndârjire,În lupta grea - Partidul ți-a dat vlagă! Când ai văzut că numai în unireCu alți tovarăși, libertatea dragăAi s-o câștigi, și adevărata-ți fireȚi-o vei găsi, - Partidul ți-a dat vlagă! Venit-au ani de chin pentru popor,Războiul, moartea, stând mereu la pândă;Partidul ți-a fost sprijin și-ajutor,La luptă te-a-ndrumat și la izbândă. Și-acum privește-n jurul tău: oriunde,Te uiți, vezi lumea nouă cum purcede,Mâini chiar, vor fi înfăptuite și profundeÎn care azi abia-ndrăznește a crede... Iar astăzi vezi aievea-mplinitCeea ce ieri nici nu-ți trecea prin minte;În tot ce faci, Partidul, neclintit,Îți luminează calea înainte. Partidu-i tot ce-i demn, frumos și bine,Tot ce-n poporul nostru-i mai de preț;Curaju-nalt al jertfelor de sine,Exemplu veșnic, călăuz măreț. Trăiește-n el un gând de luptă careTe-a-nsuflețit mereu de la-nceput:El ține steagul lumii viitoareCa zorii, roși, deasupra-ți desfăcut. El topește-adânca năzuințăA omului setos de vremuri noi:Partidu-nseamnă tainica voințăDe-a-nfăptui ce-avem mai bun în noi! Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Partitul de Alfred Margul SperberÎn românește de Al. Philippide ### Scrisoarea mamei de Nicolae Labiș Scrisoarea mamei de Nicolae Labiș Nicolae Labiș În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şiUrmează-n taină calea iernaticei iubiri. Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire -E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,În vremurile-acelea săpate-n amintireC-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai. Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodatăŞi năvălea într-însa al datinei popor! -Strălucitoare capre cu lâna coloratăŞi toboşari de basme săltând într-un picior. Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc. Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,Când ascultam la geamuri şi palma dumitaleÎmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi. Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,Dar sunt acum departe, privind în amintireO mamă grijulie şi-un băieţel bălai. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Scrisoarea mamei de Nicolae Labiș ### La fântâna miorița de Teodor Balș (1790-1867) La fântâna miorița de Teodor Balș Teodor Balș Noapte jumătate. Stele speriatede război se-afundă lacului în undă.Țevi de carabină înfloresc luminăși mitraliere mușcă din tăceresecerând feeric snopii de-ntuneric. Stăm pe buza gropii. Lângă noi plâng plopiiretezați de-obuze.Viermuiesc fasciștiiprintre morți și tunuri. Curg spre zare drumuricu armate-n spate. Jerbe de grenadespintecă pământul. Rupt de schije, vântuls-a-necat în ape. Simt de mine-aproapeșoaptă sugrumată: - Ți-aș întoarce, tată,inima acasă, dar acu-s la coasă,și cositul meu este lung și greu.Dacă n-oi veni către zori de ziîți las ție-n seamă: codrul de aramă,apele și vântul. Să aduni pământul,și în câmpul mare să n-arunci hotareholdelor de grâie, semn să nu rămâiepâinii, când o-mparte fratele cu frate... Și de te-o-ntreba, măre, carevaunde-s, să îi spui că sunt plop de grui,fir înalt de grâu cu pământ în brâu,lună albă sunt și mă duc pe vântși mă-ntorc pe soare luminând mai taresă răpun în zori umbre și răcori. Dor de-o să v-apuce de mine-n răscrucepe drumuri ieșiți și-o să m-auziți;sirene-or suna și m-or îngâna,păsările-n zbor cu aripa lor,codrul coborând cu frunzele-n vânt,legănându-mi zarea, Dunărea și marea... S-a prelins în lut șoapte - și-a tăcut.Glontele i-a spart cerul frunții, lat.Celui ce-a căzutcasă i-am făcut, cu ferești de lut.Și-l plângeau trei frați: plopii retezați.Și la nunta lui, peste zări sâlhuica de sânge stea mi se arată.Și pe umbra gropii se plecară plopiifrunzele să-și sune, somnul să-i îngânesângele țărânii: apele fântânii... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – La fântâna miorița de Teodor Balș ### Soldatul cel mititel de Marin Preda Soldatul cel mititel de Marin Preda Marin Preda Vintilă Gheorghe era soldatul cel mai mic, nu numai din grupa sau din plutonul lui, ci din întreaga companie. Era atât de mic, încât abia reușise, la recrutare, să nu fie reformat. De fapt la început îl și reformase, după ce mai întâi fusese amânat de două ori în doi ani, și dacă în satul lui acest lucru n-ar fi fost socotit drept o dovadă definitivă de infirmitate, Vintilă Gheorghe ar fi putut să ia imediat trenul de la centrul de recrutare și să plece în aceeași zi acasă. În aceeași zi însă, tot satul ar fi știut că nu e bun de armată și în primul rând fetele. Era originar de prin Banat. Așa se face că, dându-se jos de pe cântarul medical și scăpând din mâinile brutale ale medicului militar-șef din gura căruia recrutul auzise un fel de mormăitură care nu putea să însemne decât reformat (maiorul acela spuse reforme, dar tot aia era), Vintilă Gheorghe nu ieșise din sală, ci se retrăsese mai încolo, tăcut și trist, întârziind cât putuse de mult timpul îmbrăcatului. Cu ochiul lui pânditor de bănățean liniștit, observase însă că nimeni nu mai era atât de atent la el și îi trecuse prin cap că nici măcar nu-l înscrisese cineva pe hârtiile acelea și că poate chiar reformarea lui, hotărâtă printr-o mormăitură absentă a acelui maior, era o simplă întâmplare. Și atunci se amestecase cu ceilalți care veneau la rând, se dezbrăcase și se prezentase iar în fața comisiei. Maiorul-medic îl apucase de umeri, mormăise iar ca un urs, îl răsucise cu spatele și deodată se oprise din mișcări ca trăsnit, iar din gura lui căzuseră asupra recrutului groaznice înjurături și răcnete de parcă i s-ar fi turnat acestui medic în cap o oală cu apă fiartă. Cum adică, și aici fuseseră enumerate câteva sărbători religioase și grade de rudenie ale recrutului și asociind cu semn de întrebare modalitatea cu care fusese adus el pe lume de către maică-sa, fusese întrebat cum... îndrăznește el să vie acolo și să-l păcălească el pe un medic, un maior, o comisie întreagă? Cu cine... crede el că are de-a face? Și, urmase iar o enumerare, în timp ce Vintilă Gheorghe simțise pentru întâia oară cât de tare poate fi o talpă de cizmă bine lustruită în dosul gol al unui om. Se dusese iar spre hainele și începuse să se îmbrace, fără să fie însă convins că va trebui să plece acasă. Nu putea să plece acasă, știa că după două amânări a treia oară vine reformarea, și el nu înțelegea de ce să i se întâmple tocmai lui să fie reformat. Că doar nu era atacat! Se retrăsese mai într-un colț își răsucise neturburat o țigare. În acest timp maiorul acela continua să smucească și să examineze alte trupuri, amintindu-și însă din când în când de întâmplare și scoțând atunci înjurături de uimire aproape admirative, cum era cât pe-aici să-l examineze din nou pe dopul acela fără să-l recunoască... - Uitați-l că s-a așezat acolo jos, în colț, dom'le maior, zise la un moment dat un alt medic din comisie. Stă acolo și fumează, nu vrea să plece. Maiorul se opri iar din examinat, tot așa, ca trăsnit, se uită în direcția unde se așezase bănățeanul și, stupefiat, ordonă: - Ia vino încoa mă! Viitorul soldat se apropie fără grabă, cu țigara în mână. - Leapădă țigarea, zise un sanitar de alături. - Urcă-te pe cântar, ordonă medicul-maior. Vintilă Gheorghe se urcă. Toată comisia urmări în clipa aceea acul indicator. - Mai dezbracă-te o dată, zise medicul, și, în timpul ce recrutul se dezbrăcă, maiorul zise în franțuzește către un alt militar, un colonel care asistase tăcut la toată scena: - Il pèse beaucoup plus par rapport à son hauteur. - Il est trapu, zise colonelul. Admise! Hotărât el. - Ești zbanghiu, mă Vintilă, vrei să faci armată? zise atunci maiorul-medic cu alt glas, deodată protector și prietenos. - Da, dom'le maior, vreau, exclamă atunci și Vintilă cu sufletul la gât, înțelegând că trecuse examenul și că va fi și el soldat. - Vrei tu, dar o să încasezi la lopeți, mă Vintilă, de-o să fie vai de zilele tale, mai spuse medicul. Recrutul nu auzise bine și nici nu mai fusese atent la ceea ce se mai petrecuse. Abia mai târziu înțelesese el ce era cu aceste lopeți. Fiind atât de mic de statură, fusese, bineînțeles, pus pe coada grupei; ar fi fost nepotrivit, împotriva regulii, să strice rândul punându-l la mijloc sau chiar penultimul. Și la instrucție, când comandantul de grupă făcea stânga împrejur și ordona: „În spatele meu, adunarea”, coada trebuia să alerge și să se alinieze, în timp ce ceilalți înalți din fața comandantului nu făceau decât să se mute în spatele lui. Exercițiul acesta era unul dintre cele mai grele pentru coada grupei, dar fiind rapiditatea cu care sergentul comandant își schimba poziția: „În spatele meu, adunarea”... Și abia se înșira grupa în spatele lui că, fulgerător, el făcea iar stânga împrejur și ordona: „În spatele meu, adunarea”. Și iarăși, când grupa adunată ca un fir în spate, la distanța brațului unii de alții, și comandantul se răsucea cu fața spre ei, și credeai că în sfârșit acum el va ordona exercițiu, i se auzea comanda reînnoită, ca și când abia atunci ar fi pronunțat-o pentru întâia oară: „Grupă, în spatele meu, adunarea”. Era o glumă pentru primii trei din capul coloanei. Cei din urmă însă, după șapte sau opt comenzi de acest fel, începeau să gâfâie, sudoarea le îmbrobona frunțile sub capele, privirea începea să le sticlească de un soi de mânie fără adresă, în timp ce o expresie de buimăceală și nedumerire se așternea pe chipurile lor. Ce era asta? Pentru ce tocmai ei, cei mai mici, cei de la coadă, să fie chinuiți în felul ăsta, iar cei mai puternici, cei din față, să fie cruțați? Pentru că exercițiul nu se oprea, continua la nesfârșit și nimic nu promitea că avea să înceteze curând. Implacabil, comandantul de grupă făcea stânga împrejur, ridica mâna în sus și ordona de fiecare dată în același fel: „Grupă, în spatele meu adunarea!” Sau doar atât: „În spatele meu, adunarea!” Sau alteori imperativ, cu o voce ruptă: „În spatele meu, adu-narea!”. Fără pauză și fără alte explicații, până ce jumătatea din coada grupei începea să dea semne de istovire. Atunci, fără să întrerupă exercițiul, sergentul ordona caporalului să scoată lopata Lineman și să treacă la coadă. Și abia acum începea adevăratul exercițiu cunoscut de contingentele vechi sub numele de „acțiunea lopeții Lineman”, adică plasarea ajutorului de comandant de grupă la coadă și supravegherea cu această lopată în mână a celor care nu executau comanda de aliniere în ritmul și în timpul ordonat. Cei din față o auzeau destul de des, dar n-o simțeau niciodată la acest exercițiu. În schimb Vintilă Gheorghe nu era zi să nu ia cunoștință cu ea acolo unde la recrutare maiorul îl făcuse să simtă cizma. Fusese o glumă cizma aceea, față de lopețile zilnice pe care le îndura. Pe chipul lui însă nu se putea citi buimăceala și indignarea care se putea citi pe al celorlalți. Numai deasupra sprâncenelor lui negre și groase și pe obrazul lui închis la culoare apăreau broboane mari cât boabele de porumb. Până ce, într-o zi, observând exercițiul, sublocotenentul se apropie de grupă și ordonă încetarea. El îi chemă la el pe soldatul Vintilă, îi inspectă de sus până jos ținuta, îi inspectă arma și apoi se adresă caporalului: - De ce lovește soldatul, caporal? - Să trăiți, domnule sublocotenent, pentru că se aliniază prea încet, nu vrea să fugă, răspunse caporalul sigur de el, pocnindu-și câlcâiele. Nu se obișnuia ca ofițerul să turbure tradițiile pe care contingentele și le transmiteau unele altora. Caporalul arăta liniștit, ba chiar avea un aer complice, fiindcă nu o dată, sub falsa protecție a unui grad superior, se ascundea adesea o cruzime și mai mare. Sublocotenentul era însă tânăr și comportarea lui nu era încă atinsă de rutină. De aceea pusese întrebarea. O simplă întrebare, după care pornise apoi tăcut spre alte grupe, păstrându-și însă înfățișarea lui de militar care încearcă și reușește să-și stăpânească sentimentele prea personale, lăsând instrucția pe seama gradaților, care știu ei ce fac. Totuși, din clipa aceea, caporalul nu-l mai lovi pe soldatul Vintilă și curând acesta atrase simpatia plutonului. Gradații începură să-l întrebe de unde e, câți frați are și câte surori, de ce e așa de mic, și altele de același fel. Tot așa de curând se află că, deși mic cum era, soldatul Vintilă era destul de rezistent, putea duce foarte liniștit pe umeri piese grele de mitralieră, ținea foarte bine la marșuri, la sete și la foame, nu se văita niciodată și mai ales nu purta ură nimănui pentru instrucția grea, foarte adesea nemiloasă și lipsită de sens, la care era supus ca recrut. Părea să fi înțeles cum se petrec lucrurile, fiindcă odată, în orele lungi de după-amiază, când stăteau în curtea cazărmii și își curățau armele și unii dintre ei, ferindu-se de privirile gradaților, oftau și înjurau cu obidă armata și instrucția și pe cine o fi făcut-o așa a dracului, Vintilă Gheorghe a ridicat fruntea și a zis cu accentul lui de bănățean: - Acum înjuri tu, mă, dar pe urmă te faci și tu gradat și o să fii mai al dracului ca alții. La care nimeni n-a mai știut ce să mai zică și nici nu prea au înțeles ce-a vrut să spună Vintilă Gheorghe prin aceste cuvinte. La trei luni de zile de la încorporare, spre sfârșitul lui august 1944, soldatul Vintilă ajunse să fie cunoscut de însuși comandantul batalionului în niște împrejurări care, văzute de sus, de la comandament, nu erau dintre cele obișnuite. Pentru Vintilă Gheorghe în orice caz nu deveniră neobișnuite decât mult mai târziu, când întregul lui contingent fu trimis pe front, în Ardeal, și noi, batalionul de cadre care instruisem acest contingent, nu mai știurăm nimic despre el. Compania din care făcea parte Vintilă era cantonată la Ulmeni, lângă Oltenița, în clădirea unei foste bănci. În seara zilei de 24 august, sergentul Iosif, comandantul grupei, intră în dormitor și anunță că era de patrulă, și cine voia să vină cu el să se prezinte caporalului Nistoroiu să-i dea un pistol-mitralieră și să-l caute pe el, pe sergent, la cârciuma cutare, peste un ceas. Sergentul plecă și în grupă începu cearta. Caporalul lipsea și el. Fiecare îndemna pe celălalt, fiindcă toți erau rupți de oboseala instrucției și doborâți de somnul pe care bromul pus în mâncarea recruților îl făcea ca de plumb. Și în timp ce ei se tot îndemnau și se justificau că ăla a fost de serviciu la masă, sau că ăla a fost nu știu unde, se auzi glasul potolit al lui Vintilă: - No, ducevicevici, mă, dormiți, că plec eu cu domn'sergent Iosif în patrulă! Și foarte meticulos, se dădu jos din pat, își trase pantalonii, bocancii, își înfășură moletierele și ieși din dormitor cu țigarea în colțul gurii. Nistoroiu, magazinerul, râse când îl văzu: - Mă, Vintilă, vezi să nu te-apuce vreo fată de turul pantalonilor. - No că nu m-apucă nimeni! zise Vintilă în timp ce arma și dezarma automatul. Caporalul îi dădu sacul reglementar și cinci încărcătoare, îl puse să semneze de primire și soldatul plecă. Îl găsi pe sergent la locul indicat, care, când îl văzu, tot așa se dădu pe spate pe scaun și râse. - Vintilă, ha, ha, cine te-a trimis, mă, în patrulă cu mine? Mă, vintilă, tu ești un soldat pe care eu te-aș face fruntaș, dacă aș fi dom' căpitan! Bea și tu o țuică de-asta și hai să mergem. Soldatul însă dădu din cap: nu bea. Și nu se înțelesese de ce: nu-i plăcea nici un fel de băutură, sau nu-i plăcea băutura asta muntenească? Sergentul plăti, își luă la revedere de la ceilalți militari care umpleau cârciuma mică de țară și ieși apoi în întuneric însoțit de soldat. Merseră întâi în direcția opusă orașului Oltenița, se opriră într-o casă unde erau adunați flăcăiași și fete din sat, fumară câte-o țigară, apoi își continuară patrula înapoi, agale, cu automatele la umeri, în noaptea liniștită și senină de august. Mai aveau un ceas și terminau schimbul. Când ajunseră la capătul celălalt al satului se cam făcuse ora. Sergentul se opri și zise: - Mă, Vintilă, du-te și te culcă, patrula s-a terminat. Te prezinți la sergentul Pavel Vasile și îl scoli, eu rămân p-acilea... Și sergentul Iosif arătă cu capul spre o casă din apropiere unde o lampă aprinsă arăta, după cât se părea, că era așteptat. - Dacă te întâlnești cu cineva, continuă sergentul, să nu-i spui că ești de patrulă, că o să te întrebe cu cine ai făcut și de ce ești singur... Știi ce, ia-o pe-aici, pe drumul ăsta, și cazi drept în cazarmă... Hai, executarea! Adică pe drumul acela, care ocolea centrul satului pe la margine, nu exista riscul să întâlnească ofițerul de rond. Soldatul înțelese și plecă. Mergea singur cuc, se lăsase asupra satului o liniște desăvârșită. Cu statura lui mică, înaintând pe lângă garduri, Vintilă abia se vedea, ierburile mai mari de pe marginea drumului și în orice caz porumburile nemișcate pe lângă care trecea din când în când, schimba traseul, îl acopereau cu totul. Un soldat în nici un caz nu putea fi considerat. Așa gândiră pe cât se pare și niște umbre din depărtare care ieșiră liniștite din porumb și își continuară drumul ocolind satul prin partea dinspre care Vintilă tocmai venise. Aceștia însă erau soldați adevărați, îl văzură probabil pe Vintilă trecând, dar nu se sinchisiră de el. Erau soldați tăcuți, în uniforme străine, și Vintilă le auzi pașii și se opri în liniștea aceea a nopții și înainte de a gândi ceva se lipi instinctiv de un gard și alunecă la pământ. Abia după aceea începu să se uite. Cine erau soldații aceștia și ce căutau pe-acolo? De cine se fereau ei așa și de ce erau așa de tăcuți? Și mai ales, unde se duceau? Nu cumva voiau să atace pe cineva? Cu privirea țintă la ei, Vintilă înțelese în cele din urmă că ăștia nu puteau fi decât soldați germani, fiindcă ieri se anunțase că s-a întâmplat o mare răsturnare în conducerea țării și a armatei și că nemții sunt inamicii noștri. Cum nu cunoștea bine geografia, Vintilă se gândi apoi că nemții aceștia tăcuți și tainici de aici nu puteau avea alt rost și altă intenție decât să atace satul și să captureze compania lui de grăniceri, să-i prindă pe toți în somn și să-i împuște. În clipa aceea chiar poate că o parte din ei s-au și apropiat prin porumburi de cazarmă și că nu mai e nimic altceva de făcut decât de dat alarma. Vintilă își trase încet automatul de la umăr și îl întinse încet înainte. „Ce fac eu? se gândi apoi în clipa următoare, trag o dată în ei și pe urmă o să fiu mort”. Tot atunci se auziră dinspre nemții adunați la marginea porumbului șoapte într-o limbă, care-i alunga soldatului ultima îndoială: avea înaintea lui o unitate de nemți care se pregătea să atace satul. „Trebuie să trag în ei cu toate încărcătoarele pe care le am, să dau alarma și pe urmă să fug”, gândi el. Tot nu se dumirea însă ce era cu acești nemți ciudați. Nu păreau pregătiți de lupta de noapte, ieșeau mereu, câte cinci-șase din porumburi, șopocăiau între ei și traversau în fugă dincolo, dar nu în direcția intrării în sat, ci înainte, tot prin porumburi. „Vor să înconjoare tot satul”, gândi Vintilă și în clipa aceea hotărârea lui se făcu mai sigură și mai limpede. Urcă încet gardul lângă care se lipise, alunecă dincolo într-o curte, trecu prin ea și le ieși nemților înainte. Se piti după un grup de salcâmi, înarmă automatul și deodată deschise focul împotriva unui grup de nemți care traversară șoseaua. Trase îndelung, până ce goli încărcătorul, după care, strigăte și răcnete înăbușite de furie se auziră dinspre porumburi. Dacă Vintilă Gheorghe ar fi știut nemțește cum știau unii din bănățenii lui mai isteți de prin satele cu populație săsească, poate că nu și-ar fi schimbat atât de liniștit încărcătorul, ci s-ar fi înfuriat și el auzindu-i ce spun și poate că și-ar fi pierdut cumpătul. - Cine mama dracului trage? Am dat peste o santinelă? ordonă o voce. - Nu, e un soldat izolat. - Și unde e? - E între salcâmi. - Între salcâmi? răcni prima voce. Atunci sunt eu chior! Dacă ar fi un om acolo, l-aș vedea. - E un soldat mititel, l-am zărit când am sărit gardul, dar n-am crezut că e soldat... - Ocoliți salcâmii în liniște și curățați-l imediat, să nu fugă să dea alarma. Se auziră pașii fugind, ocolind mereu satul, în timp ce dinspre partea cealaltă a porumburilor încetă deodată orice mișcare. Vintilă nu mai știu ce să facă și câteva clipe lungi se scurseseră într-o tăcere pe care nimic nu o turbura. Deodată se auziră iar pași care fugeau și se vedea porumbul mișcându-se. Vintilă Gheorghe își îndreptă automatul în direcția aceea și, deși știa că automatul său nu bate până acolo, deschise focul. Îi răspunse atunci cineva din porumb, tot cu foc automat, dar un foc îndârjit, care era reluat în lanț, clănțănind fără întrerupere, prin tragere succesivă. Stăpânit de ideea lui că primii dintre cei care trecuseră drumul urmau să înconjoare satul și că grosul abia venea din urmă, Vintilă părăsi salcâmii care îl adăposteau și începu să fugă tăind colțul satului în diagonală. Purcei guițând, găini zburătăcind, câini lătrând speriați stârni trecerea lui prin curțile și ogrăzile oamenilor. Dar nici o țipenie de om. Și când ieși la marginea cealaltă a satului, gâlfâind cu sufletul la gură, se trânti la pământ într-un gropan și, cu capul afară, începu să cerceteze locurile. Nu se vedea bine, s-ar fi putut însă auzi dacă n-ar fi fost larma câinilor care începuseră să latre în tot satul. Cu mâinile tremurând de încordare, Vintilă își încărcă automatul și trase jumătate de încărcător în direcția porumbilor. Făcu o pauză scurtă, goli și restul și încărcă din nou. Nu se putea ca toate acestea să nu fie de ajuns pentru a alarma compania. Curând, însă, se sperie de tragerea aceasta nesocotită. La o distanță de o sută de metri zări țâșnind în urma lui din porumburi umbre numeroase, care se culcară la pământ și începură să tragă asupra lui. Mai avea două încărcătoare și umbrele se apropiau de le pe burtă, văzuseră flacăra automatului care trăsese asupra lor și voiau să-l facă să tacă pentru totdeauna. Vintilă sări din groapă, se rostogoli de câteva ori așa cum învățase la instrucție, adică să părăsească încă culcat fiind locul pe care inamicul îl ținea deja, țâșni apoi în picioare și o luă la fugă retrăgându-se mereu pe marginea satului. După o sută de metri se trânti la pământ, făcu iar față și trase jumătate din încărcător. Nemții îl urmăreau, săriră și ei în goană și se împrăștiară nevăzuți și pieiră când Vintilă trase asupra lor. „Vor să mă înconjoare, gândi el speriat, sau vor să mă facă să intru în sat ca să înconjoare ei satul”. Se rostogoli iar de pe locul său și țâșni din nou în picioare. Un foc viu îl urmări și fulgerător recrutul se aruncă la pământ. Simțise că va fi ciuruit dacă continuă să fugă. Mai avea un încărcător. Și atunci se hotărâ. În loc să retragă, pătrunse într-un fund de grădină, înapoi, și după ce trase iar o jumătate de încărcător, o luă la goană prin curți. În curând se făcu liniște. Soldatul Vintilă ajunse la cazarmă abia trăgându-și răsuflarea, goana lui se opri în fața corpului de gardă. Comandantul de gardă îl luă în primire, de unde venise și ce era cu el, alarmase plutonul și trimisese să-l scoale pe căpitan, care se și apropia. Despre ce era vorba? Soldatul Vintilă raportă că o unitate germană înconjoară satul și povesti pe scurt cum descoperise el acest lucru. - Să mi se aducă imediat calul meu și încă unul pentru soldat, ordonă căpitanul. Compania să se pregătească de luptă. O grupă de cercetare să mă aștepte la marginea dinspre Dunăre a satului. Și căpitanul, însoțit călare de soldatul Vintilă, pieri în noapte spre marginea dinspre Oltenița a satului. O jumătate de oră mai târziu, Vintilă se întorcea și transmitea comandanților de plutoane ordinul căpitanului. O unitate germană compusă din grupuri răzlețe de mărimea unor plutoane ocolesc satul și încearcă să ajungă la Dunăre, să treacă în Bulgaria. Compania de grăniceri să le iasă înainte cu un pluton de mitraliere încărcat în mașină, iar restul plutoanelor îi va urmări din porumburi și va începe lupta. În zori unitatea germană fu capturată și dezarmată. Fură aduși nemții la cazarmă, erau aproape două sute, dintre care aproape jumătate ofițeri și subofițeri. Faptul acesta, că erau mulți ofițeri printre ei, stârni atât de tare curiozitatea trupei, încât privindu-i așa cum erau, prizonieri și dezarmați, nimeni nu-și mai aduse aminte cum se petrecuse lucrurile, cine dintre ei avusese meritul de a-i fi descoperit și, mai ales, de a fi deschis, cel dintâi, focul asupra lor. Și mai târziu, când Vintilă încercă să le povestească faptul celor din contingentul lui, râseră de el, dar, neturburat, el nu se supără. Numai maiorul îl chemă, câteva zile după, când mereu erau dezarmate astfel de unități germane, la batalion, la Oltenița, și îl puse să povestească și râse și el, dar nu în batjocoră, ci cu simpatie, când auzi că soldatul nu știa că în apropiere curge Dunărea și că nu bănuise că într-acolo se îndreptau nemții. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Soldatul cel mititel de Marin Preda ### Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila de Alexandru Mitru Alexandru Mitru De treci si astazi prin cîmpia dobrogeana, nu prea de-parte între Dunare si mare, vei întîlni un sat: Gura Dobrogei.Si aici, pe lîngă sat, este un deal. Sub el, se spune ca este o pestera adînca, plina de oseminte.În fata peşterii se afla o piatra. Pe ea a stat odata Gebeides si a cîntat cîntecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila.Povestea noastra se începe demult, demult, pe vremea cînd bateau pamîntul acesta niste ostaşi dintr-o cetate, din asfinţit, numită Roma, care rîvnea să stăpînească întreaga lume.Se povesteste, astfel, că în zilele acelea, după o iarnă grea şi îndelungată, pămîntul începuse uşor să se zbicească şi dealurile blînde ale Dobrogei să se înveşmînte cu verdeaă. Prin sălciile împodobite cu mîţişori bălani sufla tot mai alene vîntul. Pe apa largă a Dunarii, desprinsă din zalele de gheaţă, treceau mereu corăbii catre mare. Păstorii, cei mai mulţi, iesiseră cu turmele pe cîmpuri. Se auzeau de pretutindeni glasuri de oameni, ţipete de copii si nechezat de cai.Flăcăii, doar în cămăşi, cu capetele goale, călări pe armasari mărunţi, dar iuţi ca focul, goneau de-a lungul şi de-a latul ţării, să îşi desmorţeasca trupurile mlădioase după frigul iernii sau se luptau în trîntă dreaptă.Unii îşi încercau puterea spărgînd cu buzdugane ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte aşezate pe cîmp.legenda-dapix-gebilaIar fetele urcate pe ziduri priveau la ei, rîdeau, băteau din palme şi făceau zgomot ca un cîrd de vrăbii.— Tu eşti mai tare, Gebeides!...— Ba tu, Ordexis!...Şi chiotele se pierdeau pînă departe în zarea verde aurie a dimineţii; le auzea şi regele în cetatea lui de piatră.De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea în cetate nişte soli care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei lor, preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi el în mijlocul flăcăilor, cu toate că pe umeri, de sub cuşmă, părul său îi curgea în şuviţe argintii, si-ar fi încercat şi el destoinicia la rînd cu cei mai tineri.Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de tarabostes, de căpetenii, din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul lunecînd pe tîmple în valuri negre, lucitoare, cu ochii verzi, scînteietori ca apa mării în revărsarea soarelui din zori, cu obrajii rumeni, înveşmîntată într-o rochie lungă de lînă albă, prinsă la gît şi pe mijloc cu niste agrafe — peştişori din argint, Gebila părea ea însăşi o floare, ce răsărise dintr-o dată pe zidurile sure ale cetăţii. Şi ea striga mai tare decît toate:— Vedeţi voi, fetelor, cum vîjîie săgeata lui Gebeides?... Zboară ca rîndunica de uşoara!...Flăcăul, al carui nume îl pomenise, făcea un semn cu mîna Gebilei; înalţă apoi arcul. Din nou tragea. Sageata zbîrnîia şi se înfigea în ţintă.— Aşa, Gebeides!... Aşa!... striga Gebila, bătînd tare din palme şi tropăind iute pe ziduri, de bucurie.Atît se veselea Gebila de iscusimea flăcăului arcaş şi astfel o privea Gebeides pe fata regelui, că şi un strain de loc ar fi înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc, că sînt legati unul de celălalt cu simţiri trainice şi de credinţă, că nu va trece mult şi vor fi soţi.Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta cu fata în noaptea cea dintîi cu lună plină de la începutul verii.ÎI alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi un războinic neînfricat care înfruntase de multe ori cu îndrazneală pe duşman şi îl zvârlise în valurile mării.Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să cînte. La ospeţe cînta alături de Gebila. Atunci inima regelui se încălzea. Se uita la copila lui curată, care îi era mai dragă decît orice, se uita la flăcăul ce trebuia să îi fie soţ. Se înveselea şi poruncea să curgă vinul mai cu spume în cupele înalte de lut. Şi începea să cînte şi el un cîntec pe care îl ştia din vremea cînd era copil: Vîntul sufla liber peste cîmpuri,Marea se zbate după voie în prăpăstiile ei.Noi, geţii, sîntem liberi ca marea şi ca vîntul,Noi nu ne temem de primejdii, nici de moarte.Poftească dar duşmanul dacă poate;Îl vom cinsti cum se cuvine, cu paloşe şi cu săgeţi!... Aşa cînta regele Dapix şi toţi curtenii băteau atuncea cu putere piciorul stîng de lespezi, smulgeau cu dreapta paloşele de la şolduri şi după datina strabună strigau toţi într-un glas:— Ca vîntul şi ca marea sîntem liberi. Şi-aşa vrem să trăim pe veci!...Bătrînii sfetnici îşi simţeau sîngele fierbînd la astfel de cuvinte. Cei trei înălţau capetele cît mai sus. Femeile puneau maramele la gură şi suspinau:— Zamolxis ne va ajuta să fim întotdeauna liberi!... Acum venise însă, precum spuneam, solia aceea din soare-apune.În sala de ospeţe, ce răsunase altă dată glasuri şi cîntece voioase, se adunaseră la sfat marele preot, căpeteniile de oaste si Dapix.Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi, era un om nu prea înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea, ce este drept, barba încărunţită, dar nu erau flăcăii mai sprinteni decît el. Nu putea nimeni să îl întreacă la călărie din toată ţara. Doar Gebeides, uneori, dar greu de tot, abia de îl ajungea.Cu buzduganul putea să spargă o stîncă oricît de mare ar fi fost. Şi săgeata, cînd tragea în duhurile cele rele, ajungea pînă la cer.De data asta Dapix era în faţa celor doi soli.Sta aşezat pe un tron de piatră cenusie, cu mîna sprijinită de paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi.Unul dintre aceştia, un bărbat spătos, cu chivara bogată de aramă şi cu o urmă de rană, nu încă de ajuns de bine vindecată, luă cel dintîi cuvîntul şi rosti gros:— Tu, Dapix, rege barbar de lîngă mare, primeşti astăzi porunca de la slăvitul Crassus, să părăseşti cetatea aceasta nevrednica de piatră şi să te tragi spre munte, pe unde ţi-o fi voia, lăsînd însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta chezaşe... Pe Gebila, dealtminteri, adăugi solul cu vorba apăsată, cătînd în jur să vada cum se întipăreşte spaima pe chipurile geţilor de faţă, vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul din ostaşii săi, ca încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli la luptă împotriva noastră niciodată!Zadarnic căta însă solul în preajmă, rostindu-şi cuvîntarea, pe feţele bărboase ale geţilor nu se clintea o cută şi nu se auzea nici un murmur din piepturile lor.— Oştirile lui Crassus sînt dincolo de Dunare, pe ţărm, aşteaptă doar un semn, rosti celălalt sol, un om mai mărunţel, cu ochii vii şi nasul ascuţit. De nu te vei supune de bună voie, noi tot o să te biruim, şi atunci te vom închide într-o cuscă de fier. Te vom lega cu barba de zăbrele şi tîrît de catîri te vom purta pe uliţe, în vreme ce mulţimea o să te bată cu pietre. Supune-te, deci, Dapix!...Tăcuseră şi solii, tăceau şi căpeteniile oastei, tacea marele preot, tăcea şi regele... Se auzea numai larma veselă a flăcăilor ce îsi încercau puterea şi isteţimea afară pe cîmpie si glasul limpede al Gebilei, care rostea:— Cum vîjîie săgeata ta, iubite!... ca rîndunica zboară!... Şi rîsete...Iar colea, în sala întunecoasă de ospete, se mai simţea domoala pîlpîire a făcliilor aprinse şi respirarea încinsă, şuierătoare a tuturora care stăteau faţă şi aşteptau cuvintele lui Dapix.Pe urmă Dapix se ridică, întinse mîna stîngă către soli şi vorba lui sună mai tare decît tunetul izbit din cer.— Prin voi trimit şi eu răspuns lui Crassus al vostru, preaslăvitul, şi pentru mine ameninţarea lui e ca o bute goală ce se rostogoleşte pe un deal. E zgomot mult, dar nu se teme nimeni... De vrea pămînturile gete, de ne vrea robi, de vrea cetatea mea săracă de piatra, să vina să le ia. Şi acel care vrea soaţă de la noi, nu pe Gebila i-o voi da, altă mireasă îl va strînge în brate. Şi aceea va fi moartea. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis la noi, că liberi sîntem şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai tare decît este!...Cînd regele a rostit acestea toate, a izbucnit deodată un rîs năprasnic între geţi.Aşa rîdeau cu toţii, că bubuiau pereţii sălii de ospete.Şi căpeteniile oastei, arătînd cu mîinile spre cei doi soli, ziceau:— Le-a dat cum se cuvine răspuns regele nostru acestor soli obraznici... Parcă ar fi vorbit cu gura noastra Dapix... Ha, ha, ha...Şi multă, multă vreme, cînd nu se mai vedea nici colbul pe urma cailor mînaţi în goana de cei doi soli pe calea întoarsă, naprazna rîsului mai clocoti acolo sub zidurile din piatră sură de Dobrogea.În acest timp, Crassus trecuse şi apa Dunarii pe plute. Făcuse tabara pe ţărm şi acolo îşi întîmpinase solii.Aflînd primirea ce le-o facuse Dapix, ce nu voia să se supună puterii oştilor străine şi nici să dea pe fata sa, Gebila, chezaşe, puse să se ridice un altar zeului Marte, al razboiului. Şi acolo jură el să se razbune cumplit. Jură că o să-l lege pe Dapix de un car şi aşa o să-l tîrască prin toată ţara. Şi pe Gebila o va face sclavă, dănţuitoare pentru dînsul la petreceri.Dapix află de planurile pe care şi le făcuse Crassus. Şi nu statu nici el pe gînduri.Flăcăi călări fură trimişi în cele patru zări, ca să rascoale ţara. Şi steagul său cu cap de lup şi coada ca de şarpe urla în vînt, în tropotul sălbatic al cailor, chema pe geţi la bătălie.Oştenii sorbeau întîi cu toţii, după datină, apa din Dunărea cea sfîntă, apoi plecau la luptă.În miazăzi se aprinsese ţara. Cerul ardea cu vîlvătaie. Cînd bătea vîntul dintr-acolo, purta cu el cenuşă şi scrum, purta şi vaiere prelungi de jale şi zgomote de luptă.Pe unde trecea Crassus ardea întreg pămîntul. Sate, păduri şi lanuri se mistuiau. Ca să înainteze oştirile duşmane trebuiau parcă să se lupte cu fiecare zid, cu fiecare arbore, cu fiecare muşuroi. Din dosul lor luptau cu desnădejde femei, copii, bătrîni. Cu sape, cu topoare, înfruntau lăncile duşmane. Apărau fiecare palmă de pămînt. Pe aceia care îi puteau prinde duşmaanii îi legau robi.Sărmanii geţi porniţi spre soare-apune se mai uitau încă o dată cu durere la cuibul nimicit, la satele lor prefacute în cenuşă şi îşi plecau capetele acoperite cu plete lungi, sub lanţurile negre ale robiei.Marele preot al lui Dapix urca în vremea asta pe munte şi acolo îl ruga fierbinte pe Zamolxis să ajute pe geţi în bătălie. Femeile, copiii şi bolnavii, cîţi mai putuseră scăpa, fură trimişi sub grija fetei regelui într-o peşteră mare.Iar Dapix cu barbatii porniră să atace oştirile duşmane.Venise vara. Cerul era însă ziua înnorat şi ploi mărunte cădeau întruna. Noaptea nu se zărea în vazduhul tulbure nici luna. Dupa credinţa lor straveche, geţii gîndeau că duhurile rele, norii, stau împotrivă ca Zamolxis, cerul senin, să îi ajute în bătălie.Trăgeau atunci cu arcurile în nori, dar cerul ramînea la fel de negru. Şi cu amar în suflet luptătorii plecau din nou la bătălie.Cu buzdugane înfruntau geţii oştirile duşmane. Loveau întîi pedeştrii dintr-o parte ca lupii cei flămînzi o turmă. Se repezea apoi şi Dapix, ca vulturul din zbor, cu călăreţii, din partea cealaltă. Unde loveau, făceau în duşman pîrtii şi parcă secerau oştirile duşmane, trufaşe, îmbrăcate în fier.Luptau necontenit... Dar Crassus poruncise să-i vie oştiri noi.Şi cercul se strîngea, se tot strîngea...Luptau pe viaţă şi pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sînt mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămîneau geţii. Mai rămăseseră cîţiva războinici. Şi aceia se strînseseră să apere cetatea.Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri pentru cei răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care îl chemase pe Zamolxis în ajutor, căzuse doborît de o săgeata.— Ce hotărîm să facem? întrebase Dapix într-o noapte la sfatul celor care mai erau în viaţă în cetate.— Ne vom lupta pînă la moarte! rostiseră cu toţii într-un glas. Cetatea n-au s-o poata lua... în peştera unde ne sînt adăpostiţi bătrînii şi femeile, asemeni nu vor putea să patrundă...Puţini erau razboinicii în cetate, dar nimeni nu se putea urca pe ziduri din afară. Cine încerca, se pravălea în vale lovit de piatră sau sageată.Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna, apoi iarna plină de nopti vijelioase.Din cînd în cînd razboinicii ţîşneau afară din cetate, loveau în tabară duşmană cu putere şi se întorceau degrabă, urcau din nou pe ziduri şi le apărau.Sosise iarăşi primavara. Vîntul batea încetinel prin salcii. Si iarba înverzise pe coline. Nu mai era însa nici larma cea voioasa, nici glasuri dulci de fete nu se mai auzeau pe ziduri. Aceia care îsi încercasera puterea cu ghioaga sau cu arcul, în zilele de odinioara, nu mai erau pe lume. Pe zidurile înnegrite ale cetatii nu mai erau acuma decît doi luptatori. Unul se nu-mea Dapix, celalalt Gebeides; dar nu predau cetatea si înca se luptau.Ca sa nu prinda de veste dusmanul ca nu sînt decît doi, faceau întruna larma în cetate si însiruisera pe ziduri niste mo-mii de paie, avînd pe ele caciulile celor cazuti. Trageau apoi cu arcurile cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta; sa socoteasca ostenii din tabara dusmana ca zidurile sînt vegheate înca bine.Numai ca iata, într-un amurg, pe o ploaie întesata cu cla-buci, cînd pîna si strajile dusmane erau vîrîte în corturi, la zi¬dul dinspre miazanoapte al cetatii se arata un om cu o pînza alba în vîrful unui bat. Acesta facea semn ca vrea sa urce în cetate.Dapix lasa pe ziduri burduful cu o frînghie si îl ridica. Credea ca e vreun sol!Barbatul ce venise era un om înalt, spînatic si cu priviri piezise. Se înfatisa la rege, îi cazu în genunchi si începu sa-i spuna:— Stapîne, eu sînt un mare preot al getilor... Ma cheama Licegeu si am trait pîna acum în munte. în vis mi-a aparut într-una din noptile trecute Zalmoxis, înteleptul, si m-a învatat sa vin la tine si sa te ajut!...— Vorbeste, zise Dapix. Ce porunci da Zalmoxis?— Zeul te îndeamna sa trimiti la miezul noptii pe ostea-nul cel mai vrednic pe care îl ai, ca sa rascoale getii din tribu¬rile de dincolo de munti, ce nu au aflat înca vestea ca tu te lupti... Gnd va iesi osteanul pe poarta, au sa intre în locul lui duhurile bune. Si tu vei birui pe urma oastea dusmana pe care o cîrmuieste Crassus.— Sa fie oare voia zeului nostru aceasta? mai întrebase Dapix.— Raspund cu viata mea, de nu ai sa-l înfrîngi pe Cras-sus! graise Licegeu.— Atuncea fie, hota rise Dapix. Sa plece Gebeides. Ramîn doar eu sa apar cetatea...— Cum? Nu mai este nimeni în cetate afara de voi doi? rostise Licegeu, facînd o fata lunga. Voi doi va mai luptati cu oastea lui Crassus? Asta nu este de crezut... Poate mai" sînt pe ziduri, la porti, pe undeva, osteni gata sa lupte!— Doi geti, atîtia sîntem, rîsese bravul Dapix spre Lice-geu. Noi singuri alergam pe ziduri de colo pîna colo... Dar ce mai vorba lunga, sa se deschida poarta la miezul noptii si Ge-beides poate sa plece... Sa încaleci, Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten... Adica nu, mai spune-mi înainte, Lice-geu, cum te-au lasat romanii sa treci spre ziduri fara de primej-dii?...Lui Licegeu îi luceau ochii vineti:— Ai vazut bine, o, rege, ca am venit pe o ploaie asa de tare, ca însesi straiile se ascunsesera în corturi...— Si totusi, mi se pare cam ciudat, mai spuse regele.— Nu e deloc ciudat, raspunse preotul, tu stii cît e de mare puterea lui Zalmoxis! El însusi m-a vestit prin vis sa vin la tine pe o ploaie cu spume, cînd strajile se vor vîrî în corturi. Mai mult, el le va lua vederea în timpul cît voi trece. Asa a fost, cum te-ai încredintat tu însuti. Si ca nu mint, ti-am spus, si ti-o repet, raspund cu viata mea...— De e asa, de nu ma înseli, sa se împlineasca totusi voia lui Zalmoxis, poate ca în ceasul cel din urma tot ne va ajuta!... spusese la sfîrsit viteazul Dapix. Sa plece Gebeides!...S-au strîns în brate înca o data ca pentru o despartire lunga, cei doi viteji.— Cînd te întorci, dupa ce om birui, graise înca o data regele, vei face nunta cu Gebila!... si ne vom veseli... Iar tu vei face un cîntec pentru izbînda noastra, Gebeides!— îti multumesc, marite! rostise Gebeides.A încalecat flacaul pe calul cel negru, cel mai sprinten. Si Licegeu a deschis poarta, care era spre miazaziua.Calul a navalit în întunericul adînc si fara stele. A facut numai cîtiva pasi. în calea lui fusesera înfipte în pamînt, cu vârfurile în sus, frînturi de palose si capete, de lancii. A cazut calul si Gebeides a simtit cum streanguri groase îi împresoara trupul: de mîini si de picioare.— Tradare! a apucat sa strige Gebeides.Si falsul preot si-a aruncat mantia din spinare; a luat în mîini o lance de la ostenii dusmani ce patrundeau cu graba prin portile deschise, s-a repezit la Dapix.Dar numai cu o lovitura de palos Dapix 1-a pravalit cu capul în tarina pe vînzator.S-a avîntat pe prima treapta a scarii înguste, boltite, rasu¬cite, care ducea spre mijlocul cetatii, cu palosul întins catre dusmanii ce navaleau spre el. A început o lupta cum nu se mai vazuse de cînd e lumea lume, de cînd pe cer e soare, de cînd în mari sînt valuri si de cînd bate vîntul prin stepa dobrogeana... Nu! O astfel de lupta nu mai vazuse nici cerul si nici pamîntul niciodata...Un om, un get, dar un viteaz, ce lupta pentru tara si pen-tru libertate, avînd în mîna un palos, sa înfrunte fara teama o ostire întreaga, cu arme maiestrite, cu generali isteti!...Legenda povesteste ca s-au luptat pe treptele acelea de piatra zile si nopti... nu stie nimeni cîte... Dar multe... Multe... Si pentru fiecare treapta ce o dobîndeau navalitorii, plateau rîuri de sînge. Scara aceea era pîna sus plina de trupuri de raz-boinici dusmani.Iar regele ranit, însîngerat, aproape de capatul puterilor, tot mai lupta...Cînd a simtit ca bratul nu vrea sa îl mai slujeasca, s-a tras luptînd în turn. S-a zavorit acolo. A luat în mîna cupa de lut umpluta cu otrava, pe care o pregatise înca din timp. Si a sor¬bit-o toata, cu sete, strigînd:— Nu voi, ci miselia m-a biruit. Dar Dapix nu traieste decît liber, nici moartea nu o primeste de la voi, ci si-o da sin-gur...Cum a cazut pe lespezi, au patruns si dusmanii în turla. Si se uitau înca la dînsul cu teama. Dar bratul acela care înfrun-tase aCU atîta vitejie o ostire, era de asta data fara vlaga.în turla s-a urcat si Crassus, cu coif de aur, cu chipul rece.— Acesta este Dapix? a întrebat pe cei din preajma.— Acesta!...— Sa fie înfipt în teapa!... Apoi sa mi-o aduceti pe fata lui, Gebila, din pestera unde se afla!...S-a facut iar solie si a plecat la pestera în care se aflau ba-trinii, bolnavii si femeile. Au strigat de afara:— Slavitul nostru Crassus o cere de nevasta pe fata rege¬lui. Daca ne-o dati de buna voie, ceilalti puteti fi liberi ca sa plecati oriunde, dupa plac...— Jurati întîi, venise cu raspunsul din pestera un batrîn, ca va veti tine cuvîntul si nu va fi din nou înselaciune. Altmin¬teri nu dam fata. Noi avem înca arme. în pestera aceasta voi nu puteti patrunde...— Juram pe zeii nostri cei puternici... le raspunsese de afara solia.— Aduceti dara o suta si unu cai, asa cum se cuvine la nunta unei fiice de rege get, mai adaugise batrînul. Sa încalece pe ei mireasa si cele o suta de fecioare ce o însotesc.— Altminteri nu ne-o dati?...— Altminteri nu!...— Sa se trimeata caii ceruti, daduse porunci Crassus, aflînd aceasta dorinta a getilor.S-au trimes caii. Fecioarele, în frunte cu Gebila, în valuri albe, au iesit în sir lung din pestera. Cum au iesit s-au repezit pe cai. Au mers de-a dreptul catre tabara dusmana.Pe cerul pîna atuncea înnorat începuse deodata sa se vada si fata aurie a soarelui. Albastrul cel senin împresura tot cîm-pul într-o lumina dulce. Fecioarele au dat însa într-o clipa va¬lurile lor albe 'a o parte. Si de sub ele au scos în graba palose late, lucii si taioase. Au început sa cînte toate cu glasurile cris¬taline: Cum umbla vîntul liber peste cîmpuri,Si cum se zbate marea în prapastiile de apa,Tot astfel sînt si getii liberi, liberi,Nu se tem de primejdii, nici de moarte!...Din zborul cailor s-au napustit spre cortul capeteniei dus-mane. Gebila a rostit:— Aceasta este nunta, preaslavite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine...Crassus, vazînd primejdia de moarte care venea, a încale¬cat pe calul cel mai iute si a fugit gonit din urma de stolul de fecioare... Au sarit însa si ceilalti în ajutorul sau. A început lupta...Si fiece fecioara geta avea în fata ei multime mare de os¬teni cu lanci ridicate, cu palose, si aparati de scuturi.Nu mica a fost paguba dusmanilor în ceasurile acelea. Si nu putini au fost aceia care au cazut sub palosele ascutite.Pe urma ele s-au retras spre Dunarea mareata, linistita... Acolo s-au^azvîrlit în fluviul sfînt, ce duce pe viteji în casa lui Zalmoxis. în parul lor balai, sau negru, luceau lin razele de soare ca niste boabe scumpe de margaritar.De ciuda, capetenia dusmana a dat porunca sa se zideasca pestera la gura, sa se rastoarne asupra getilor închisi acolo un munte de tarîna, sa nu se mai cunoasca nici urma întîmplarii. Si sa se pîrjoleasca înca o data tara geta.Tîrziu. cu ani în urma, dupa aceasta întîmplare, venea pe tarmul marii, precum se povesteste, un om, un biet batrîn. traun orb, un cîntaret din alauta. Venea grabit si nu întreba pe nimeni pe unde este calea, caci pasii îl duceau singuri spre locurile prin care vietuise odinioara.A tot venit. A coborît pe drumuri, tot mai în jos, pîna a ajuns în locurile acelea unde fusese odata cetatea de piatra sura a lui Dapix. A sarutat pamîntul stramosesc si 1-a stropit cu lacrimi din ochii stinsi.S-a asezat apoi între cetate si locul unde fusesera îngropati de vii toti getii liberi.S-a asezat pe o piatra si a început sa cînte.— Cine esti tu? l-au întrebat stapînii noi ai locurilor gete.— Sînt Gebeides! a zis cîntaretul. Am cazut rob pe cînd eram flacau. Dusmanii mi-au scos ochii, zicînd ca pasarile oarbe au viersul mai frumos. M-au facut cîntaret la ospetele lor.— Si tu?... Cum ai putut trai, tu, viteaz get, ca rob chiar la aceia care v-au sfarîmat cetatea? au întrebat iar acei oameni.— Nu am trait decît cu gîndul sa ma întorc odata, sa mai sarut tarîna stramoseasca, sa cînt aici pîna la cea din urma clipa pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui Gebila, pe draga mea...— Atuncea cînta!... au grait barbatii, femeile si chiar co¬piii.Si Gebeides a început sa cînte. Glasul si-1 însotea cu alauta...Oamenii îl ascultau, plîngeau fierbinte, dar învatau cum trebuie sa lupte aceia carora le este draga libertatea.A stat acolo pîna la ultima suflare...De treci si astazi prin cîmpia ce se întinde între Dunare si mare poti sa mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides si a cîntat cîntecul lui pentru viteazul Dapix si fiica lui, Gebila!... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila de Alexandru Mitru ### Comoara neamului de Mihai Codreanu Comoara neamului de Mihai Codreanu Mihai Codreanu Poporul meu cunoaște-o suferințăNemărginită de dulce și de blândă,Ce-n vremuri grele ca și de izbândăI-a mângâiat sărmana lui ființă. Durere e și-i chin și e dorință -Dar inima de dânsa ți-i flămândă;Iar taina sa e-atâta de plăoândă,Încât te soarbe-n ea cu ușurință. Din văi și munți și valurile-albastreSe-nalță-n zbor de doine către astreC-o gingășie-atât de armonioasă, Cum nici un neam nu i-a simțit fiorulȘi n-a pătruns comoara cea duioasăDin sfântul și supremu-i farmec: Dorul. ### Graiul neamului de George Coșbuc Graiul neamului de George Coșbuc George Coșbuc Fie-a voastră-ntreagă țară,Și de cereți, vă mai dăm,Numai dați-ne voi graiulNeamului, și se scularăSă ne vremuiască traiulCâți dușmani aveam pe lume!Graiul ni-l cereau anume...Să-l lăsăm! Dar nestrămutați strămoșiiTot cu arma-n mâini au stat:Au văzut și munți de oase,Și de sânge râuri roșii,Dar din țara lor nu-i scoaseNici potop și nici furtună.Graiul lor de voie bunăNu l-au dat! Astăzi stăm și noi la pândă,Graiul vechi să-l apărăm;Dar pe-ascuns dușmanii catăSă ni-l fure, să ni-l vândă.Dacă-n vreme tulburatăNu ne-am dat noi graiul țării,Azi, în ziua deșteptării,Cum să-l dăm? Repezi trec cu vifor anii,Ispitind puterea ta,Neam român! Cu ură mareVor căta mereu dușmaniiGraiului român pierzare;Dar să piară ei cu toții:Nu l-am dat, și nici nepoțiiNu-l vor da! ### Mihai Beniuc (1907 - 1988) Sursă imagine: wikimedia Mihai Beniuc Acesta (n. 20 noiembrie 1907 - d. 24 iunie 1988) a fost un poet de fecund, prozator, dramaturg și gazetar, care s-a impus ca un artist patriot, îndurerat de suferințele poporului din trecut, entuziasmat de socialism. A cântat patria, partidul, biruința socialismului, lupta pentru bine, bucuria iubirii, nostalgia tinereții, încrederea în forța omului. Volume: Cântece de pierzanie, Cântece noi, Partidul m-a-nvățat, Cântecele inimii, Materia și visele, Pe coardele timpului, Ardei etc. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Mihai Beniuc (1907 - 1988) ### Sunt frunza ta... de Mihai Beniuc Sunt frunza ta... de Mihai Beniuc Mihai Beniuc Mă-nscriu în codrul tău ca frunza doară,Vestind că, iată, iar e primăvară,Ori prevestind că vine vreo furtună,Și stau de veghe când e vreme bună. Inelele din trunchii tăi le număr -De două mii de ani umăr la umărPrin vijelii crescură mari, năprasnici,Să-i fie strămoșeștii vetre paznici. Mi-i tremur doina de fior și jale,De dor, de-alean, de visurile tale,Și când o-ntorc pe cântec bătrânescLegendele sub lună se ivesc. Novacii, Alimoșii, Corbea, Mihul,La stat înalți de nu-i cuprinde stihul,Ori câte-un Iancu, Tudor ori HoriaCe mi-ți făceau să salte-n joc Istoria. Și când încep de vrerea ta să cântS-apleacă pomii până la pământCu roadele prinos aduse ție, Sunt frunza ta tremurătoare-n zareCe-ți cântă imnul salvei viitoare. ### Eugen Barbu (1924 - 1993) Sursă imagine: wikimedia Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924 - d. 7 septembrie 1993) a fost un prozator, dramaturg, gazetar și poet, reprezentant de seamă al literaturii noastre. S-a impus prin Groapa (roman valoros prin realismul aspectelor zugrăvite, prin evocarea pitorească a mediului de la periferia orașului), prin Șoseaua Nordului (roman al rezistenței împotriva ocupației hitleriste și al luptei comuniștilor în ilegalitate pentru pregătirea actului de la 23 August 1944) și prin Martirul Sfântului Sebastian (Nuvele). Alte opere: Prânzul de duminică, Principele, Cu o torță alergând în fața nopții, Să nu-ți faci prăvălie cu scară (piesă de teatru). Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Eugen Barbu (1924 - 1993) ### Soarta unui om de Eugen Barbu Soarta unui om de Eugen Barbu Eugen Barbu I Halta Lipia era pustie. Numai din spatele gării de lemn se auzeau glasuri de bărbați băuți, vorbind de-ale lor. Luică coborâse din mărfarul plin cu pietre de var și privea puțin nedumerit locurile. Parcă le-ar fi cunoscut, parcă nu. Casele oamenilor se făceau mai încolo, pe niște vâlcele, adunate toate parcă sub umbra salcâmilor bătând de-acum în galben, că venea toamna. Se îndreptă spre un român moagăr care meșterea ceva la un felinar. Acela nici nu ridică ochii când se apropie. - Bună ziua, zise streinul, îndreptându-și sacul soldățesc, prins cu o frânghie subțire de-a lungul umărului stâng. - Bună ziua, îi răspunse celălalt, căutându-și de treabă. - Mai e șef în gară, aici, domnu Ionescu? Ceferistul, că un ceferist era, se îndreptă de șale, lăsă felinarul cu geamuri colorate în roșu și-l măsură bine, ca pe unul venit de pe lumea ailaltă. - Ești dup-aici? - De la Oarba... - De la Oarba? se miră celălalt. Nu știu unde-i Oarba. - Peste deal... - O fi, da'ce-ai cu Ionescu ăsta, c-a murit din '44, de când s-au tras nemții p-acilea spre munți... - Ce vorbești! se miră călătorul. Ceferistul deveni bănuitor. Streinul era înalt și albit, fără vârstă, deși avea o gură veștedă, amară, strânsă ca o menghină. - Cum de ești dup-acilea și nu știi că domnul șef a murit în '44? Luică râse tare, nepăsător, scoțând o țigare grosolană pe care i-o întinse ceferistului: - Ia! Streinul scoase și un amnar ciudat, pe care-l aprinse îndemânatic. - Da' ce fel de mahoarcă-i asta? întrebă ceferistul. - Tutun tare, să țină la suflet... - Ori dumneata ai lipsit mult de pe-acilea? se lumină rumânul. - 21 de ani! - 21 de ani? Vii de la America? Și măsurându-l bine, văzându-i vechile moletiere și bocancii, ghici: - Ai fost prizonier! - Chiar așa! Ceferistul tăcu parcă speriat de ceva, apoi întrebă iar: - 21 de ani zici? - 21! Pe chipul străinului nu se citea nimic, avea o față încremenită. În clipa aceea, din spatele haltei se ivi un bărbat mărunțel, cu un sicrinel de lăcătuș în mână. Vru să treacă șina de fier plină de păcură și-odată se-ntoarse către strein: - Parcă te-aș cunoaște de undeva, spuse cu o uimire apăsătoare. - Marine! - Vasile! Marin lăsă lădița cu scule pe terasament și se apropie să-l vadă mai bine. - Mă, omule! Mă, omule, bâigui. Nu-și strânseră mâinile, se priviră lung, se cunoșteau din copilărie, se căutau uluiți cu ochii. - De unde vii? Că pe-aici ți-au fost pomenile... - Mara trăiește? - Trăiește! - Și copiii? - Și copiii. Veta mâine face nunta... Veta era fiica streinului, copilul cel mai mare. - Ionică e la o școală de mecanizatori, o să pice și el la petrecere! Din spatele haltei se auzeau câinii zăpăind, Lătrau dogit cu glasurile lor bătrâne și abia atunci Luică simți că ajunsese undeva, foarte aproape de casă, unde câinii tot așa cheuneau. - Și spui că sunt bine cu toții? Ceferistul cu felinarul se dădu mai departe ca să privească la strein ca la altă minune. O întâmplare ca asta nu se vede în fiecare zi. - Bine, Vasile. Nevasta te-a jelit, ți-a făcut mormânt, cu piatră în regulă, a pus popii să-ți facă slujbele, ți-a dat de pomană din 7 în 7 ani. A venit lumea, te-a omenit... Nu-și dădea seama că vorbea ca despre un mort, dar Luică nu se supără. O luară spre haltă amândoi, după ce celălalt își ridică lădița de pe pietrișul terasamentului. Ocoliră sălița stației și priviră piața, mistrițată de lume. - Bem un rachiu de bucurie! hotărî Luică. - Bem. Lumea nu-i cunoștea. Se îndesau cu toții sub un șopron uscat, sorbind din ciocanele cu țuică de dudă. Luară și ei două. Soarele și ei două. Soarele de august poleia locul acela pustiu și pietros. - Mărine, și zici că muierea e tot singură, nu s-a încuibărit și ea cu cineva, că atâția ani, de... Celălalt nu spuse nimic, dar se putea presupune că spusese. - Ca mucenica. A muncit, a mai vrut să mai cumpere oleacă de pămâncior, dar n-a avut de unde. Acuș, pân '63, la reformă, s-a lipit și ea la gospodărie, o duce mai bine, s-a mai înțelenit, și-a luat radio, o să vezi tu poroganie. Te-a respectat, să știi! Vorbea serios, cu ochii în ochii lui, ținând rachiul din ciocanul afumat cu buza cam în jos. Un câine oacăr li se încurcă printre picioare. Luică îl lovi cu bocancul, că nu-i plăceau animalele lingușitoare. - Și spui că fata mea se mărită mâine... - Mâine, Vasile. Ia un băiat de la stație, c-avem stație de amplificare, d-ăstia cu megafoane... I-a plăcut ei, ce să-i faci! Abia atunci Luică își dădu seama că nu se bucurase de tot, că de fapt abia acum îl trecură nădișelile. Dădu peste cap rachiul și-l îndemnă și pe celălalt: - Bea, că am bani! 8000 de lei, adăugă și vru să-i scoată din buzunarul vechiului pantalon soldățesc. Uitase de ceferist, uitase de toate, avea un suflet ușor, pentru că el altfel venise încoace, cu o bănuială, cu o teamă, că nu o să-și mai găsească nevasta, ori c-o s-o găsească cu altul, cununată, orice auzea merita încă un rachiu, dacă nu mai multe. Duseră ciocanele știrbe la buză de atâta ciocnit și se puseră pe vorbă. - Și zici că Măria mi-a făcut pomenile? - Făcut, Vasile, că n-ai dat nici un semn. Oare ce făcuși tu pe-acolo de te-au dat dispărut? Luică întâi nu răspunse. Privi cerul spuzit cu nori albi și trase în piept aerul încălzit. Pe dealuri se usca trifoiul caprelor și un uliu șorecar se învârtea deasupra șopronului. - A fost mare pătăranie, Mărine. Asta-i soarta omului. Mă știi, sărac am fost, sărac am vrut să mor, dar când ți-e dat să pătimești, pătimești. Lumea se mai risipea, vreo două care plecară pe drumul de piatră lăsând un val greu de praf în urmă. Marin nu întrebă nimic. Întrebă celălalt: - Și p-acilea ce mai e, că pe unde-am fost eu am auzit multe... Lumea e mulțumită? - De... - Cum adică? - Cine-a avut suflă, cine nu, spurcă miercurile. - S-a făcut, mă, o dreptate, sau nu? - S-a făcut, Vasile. Cine muncește, are. Ei, așa, ar mai fi unele, dar cine o brodește deodată? A ta-i mulțumită, dar să n-o sperii cânt te-o vedea, că nu-i ușor să afle că trăiești, și omul și dintr-o bucurie mare poate să dea ortul popii, nu mai e nici ea tânără... La lucrul acesta Luică nu se gândise, el bea gânditor din rachiu și se mira că nu simte nimic și se întreba dacă mai poate să se bucure ori nu. - Mai bem una? întrebă înverșunat parcă pe viața lui fără noroc pe care abia acum o deslușea în tot ce i se întâmplase și, fără să mai aștepte încuviințarea celuilalt, se duse la negustorul de împărțea rachiul Mat cu etichetă albă și mai aduse două ciocane, pline până sub semn. - O să mă-mbăt, făcu Marin, și deseară sunt în schimb. - Tot la calea ferată? - Tot. Mi-am făcut și eu casă, să vii s-o vezi, am pomi, am și-o vițică, mi-au crescut copiii mari. Sunt mulțumit. Țuica îl încălzise, vorbea ușor acum, că era șișcar și când îi făcea rachiul bine limba i se mișca mai ușor în gură. - Nevasta-ți trăiește? - Slavă domnului, sănătoasă tun... - Atunci, dacă zici că sunteți cu toții bine, ia să-mi poftiți mâine la nuntă, la fii-mea! Luică se amețise și el și totuși i se părea firesc. Parcă ar fi lipsit o zi din sat și-acum își aducea aminte că pe prietenul său nu-l chemase la o petrecere atât de mare. - Ei, glumești, Vasile! Ce să căutăm noi la nuntă? Oamenii și-au făcut socotelile lor... - Nici nu vreau s-aud! Când zici că e nunta, că tu știi mai bine ca mine? - Păi pe la 11 o scoate pe mireasă din biserică... - Ei, atunci la 11 să-mi fii cu nevasta în față, la biserică... Bău iute și ciocanul al treilea, cu o sete copilărească. - Cu ce te duci tu pân' la Oarba, întrebă celălalt, gândindu-se că Luică o să se amețească și pe jos o să-i fie mai greu, pentru că erau 6 kilometri și mai bine... - Oi găsi eu un român... Marin privi la bărbații din jur. Mai erau vreo trei. La o parte aștepta un car și doi boi: unul bălțat, unul alb cum e colilia. - Care mergeți, măi oameni buni, la Oarba? întrebă tare. - Noi, zise un zăplan, cu ochii negri, înalt, băut și dârz, dar mai avem oleacă de trebușoară... - Bine, se bucură Mărin, să-l luați și pe camaradul ăsta, că vine de departe... - Vă dau și un bacșiș, că am bani! se lăudă tare Luică, uite ce de bani am! Vru să-i scoată iar din buzunar, dar celălalt nu-l lăsă. Pe urmă se apucară fiecare de treburile lor, mai cerând rachiu negustorului de la Mat, care îi privea cu ochii adormiți. Marin voia să știe cum petrecuse celălalt, pe unde fusese, așa că primi ciocanul cu țuică de dude, abia umplut la loc. - Vasile, ia spune, mă, și mie cum a fost, cum te-ai dus tu pe lumea ailaltă și-ai înviat? - Pătăranie mare, ți-am spus... În '43, pe primăvară, m-au luat pe front. O încurcasem eu cât o încurcasem, n-a mers. Mi-au făcut cum mi-au făcut, am ținut și-o țâră de instrucție, m-am trezit pe front. Ne-am bătut ce ne-am bătut, soarta omului cum îți spusei, într-o retragere, cum stam noi așa, pe seară, într-un olum de vite, pică unii peste noi și să te ții chelfăneală. Ne-au pisat bine și căpitanul nostru s-a-nfuriat. Nu, că dacă fac ei astfel de fapte, să-i pedepsim și ne-a pus să dăm foc satului. Eu n-am vrut. M-au scos în fața companiei și-au zis că mă-mpușcă, ori eu uitam că mă aflu pe front?... Am plecat după ce-am pus gaz și-am scos lumea pe uliță afară. Ardea totul ca lumânarea! Peste câteva luni, prin noiembrie, căzui prizonier. Nu știu cum se făcu, mă prinseră. M-au dus în spatele frontului și m-au întrebat. Ce-am făcut, cam pe unde-am fost, cum m-am purtat. N-am avut de lucru să povestesc beleaua cu focul. Noi de unde să știm, în goana aia, arseseră de vii doi copii. M-au condamnat, am tăiat la păduri de mi s-a urât. Am fost și la mine. Numai un gând mă ținea, să mai apuc să mă-ntorc, să mai văd satu. Că omu așa-i făcut. Trăiește el pe unde poate, dar tot la vatra lui trage. O, că mi se făcea câteodată așa dor, c-aș fi luat-o pe jos încoace, dar era departe și nu cunoșteai, totul numai păduri în jur și nu știam un cuvințel, să fi întrebat pe careva. Și-acum, uite, mă Mărine, c-a dat Dumnezeu care ne ține pe toți de ne aflăm aici, împreună... Celălalt îl privi lung. - Ai albit rău. Te-ai chinuit mult... - Destul. Am muncit pentru șapte vieți, să-mi ajungă! - Și ei, ar fi putut să te ierte! - Luică se uită mirat spre ceferist. Tăcură o vreme, privind țuica albă și străvezie, ca un parfum bun. - Ei, acum, că toate s-au terminat cu bine, să mai bem câte un ciocan, hotărâ Luică. - Eu nu mai pot, că mă-mbăt și am diseară serviciu! - Nu-i nimic, te speli cu apă rece și-ți trece. Era sâmbătă, spre prânz, a doua zi, duminică, pentru noul venit viața începea cu o nuntă, cu o petrecere mare. Își lăsase fiica jucându-se încă în țărână, nu avea 4 ani, și se întreba cum arată acum, după atâta vreme. Și o să-l mai cunoască, cu fața lui topită de suferință și de dor, cu gura asta pungită, cu ochii lui triști, deprinși de întunericul minelor? Nu mai simțea nimic, ceva pierise pentru totdeauna din sufletul lui, parcă n-ar fi avut mațe, deși ele erau încălzite acum de rachiul de dude. Ce fusese viața lui decât o înșiruire de năpaste! Muncise de mic la un boier, la 18 ani intrase în spital, doborât de o boală de plămâni, se vindecase. Pe Maria când o luase de nevastă n-avea decât un bordei, într-o mlacă plină de pipăruș și racovină. Se spetiseră să iasă din sărăcie și, să nu fi fost războiul, poate c-ar fi scăpat de toate angarele. Pe urmă, pe el îl luaseră la concentrări, îl mai lăsaseră acasă, când îi fusese scris era iar sub arme doi ani și ceva. Pățise ce pățise și-acum trebuia să o ia de la început, să se deprindă cu ceilalți după ce atâta vreme le dusese dorul. Privi lucoarea zilei de august și inima i se încălzi pe neașteptate. Era foarte aproape de casă și nu se grăbea! Ciudat mai era omul! Înghiți ultimul strop de rachiu și se răsti pe neașteptate la hajmandarii de sub șopru: - Bă, aștia cu carul, mergeți, bă, că vreau s-ajung acasă, că mi-o fi. Uite, na bani, că am 8000 de lei, câștigați de mine, cu sânge, bă! Unul dintre cei doi se uită la grămada de sute albastre din mâna lui și se hotărâ repede: - Haideți, fraților, că la Oarba mai dă rumânul ăsta un rachiu! - Dau, de ce să nu dau! zise Luică cu o grozăvenie de om beat. Până înjugară ceilalți boii se mai întoarse încă o dată spre Mărin să se înțeleagă bine asupra zilei de mâine: - Atunci nu mă lași, rămân la nunta fii-mi! Mâine la 11 să te văd la învolburarea miresii, ne-am înțeles? - Ne-am înțeles! Își strânseseră mâna și Luică se urcă în carul deșert, care se urni greu din loc. II Învolburarea miresii începuse devreme în curtea văduvei Maria, cum era obiceiul. Lumea gârlă pe la porți, lăutarii cam băuți cântau în dodii spre supărarea ginerului, și el puțin afanisit. Se făcuse ora să meargă la biserică și Veta tot nu terminase cu gătelile, dar la o asemenea zi nu se necăjea nimeni dintr-atât. Să fi fost deci pe la prânzișor când în ograda plină de nuntași se ivi ceferistul Marin, cu a lui, o femeie cât malul, gătită într-o rochie roșie de-ți lua ochii, cu un buchet de flori în mână. Bărbatul aducea în sicrinelul lui de lemn darul de nuntă. Saluta, clătinând capul într-o parte și-n alta, căutându-și prietenul cu privirile. Nu cunoștea aproape pe nimeni. Din casă, prin ferestrele deschise se auzeai strigătele muierilor, chiuind. „Se bucură și ei c-a venit Vasile”, gândi bărbatul grăbind pașii și treptele scurte de lemn ale cerdacului. Când ajunseră sus, și el și nevasta se opriră respectuos dincolo de prag. Nu se cuvenea să dea buzna peste oameni, așa că așteptară dincolo de prag. Nu se cuvenea să dea buzna peste oameni, așa că așteptară puțin, așezându-se pe o lacră acoperită cu un țol gros. Ziua avea o strălucire pierită, așa cum arăta începutul toamnei pe aici, pe sub dealuri, unde al treilea anotimp sosea mai devreme, întristând cerul cu o bănuială. Din casă se auzeai glasuri amestecate și venea un miros dulce de țuică de dudă. Muierea ceferistului tăcea cu mâinile în poală și asculta țârâitul viorilor din curte privind la lumea străină, venită să petreacă pe degeaba. După un sfert de ceas, mireasa ieși grăbită afară, urmată de ginere, sugrumat în cămașa lui cea mai bună, fără să privească la cineva. Cei dinăuntru îi urmau chiuind bezmetic cu sticle de rachiu în mână, ca să-i îndemne și pe cei din ogradă să se bucure. În urmă de tot, se arătă și Maria. Nu mai părea atât de bătrână cum o știa, fața i se înseninase parcă și părul legat cu o basma albă părea și mai argintiu. Îi văzu și-i cunoscu numaidecât: - Bine c-ați venit! Vă mulțumesc la amândoi... Le strângerea mâinile și de ducea la piept și-i venea să plângă fără să știe de ce. Cum de-ați aflat că azi e nuntă? - Toată lumea vorbește, zise rar Mărin, că și la noi la halta Lipia ce altceva să facem decât să dăm din clanță, că trenuri nu-s prea multe și lumea e lume... Îl căuta cu privirea pe Vasile, dar acesta nu se arăta. Maria îi sculă în picioare: - Haide, nu mergeți la biserică? - Mergem, cum nu! se grăbi muierea ceferistului. Mărine, lasă darul soacrei mari, să nu-l mai cărăm după noi și când o fi la masă o să-l strige cineva... - Da ce v-ați apucat, păcatele mele, cu cadouri! făcu mama miresei curioasă de moarte să știe ce-i aduseseră oaspeții neașteptați. - Ca omu, nu se cuvine altfel, că o dată se mărită și-a dumitale și poate-om mai juca la nuna lui ăl mic, da până atunci mai trece vreme, că bărbații nu se înghesuie... Soacra luă sicrinelul ceferistului, chemă o muiere necunoscută din odăile întunecate și-i apucă de braț pe amândoi: - Și-acum haideți, că rămânem în urmă și nu se cuvine... O bănuială scurtă îl făcu să tresară pe ceferist. Maria pornise pe scări, privind cu atenție la treptele de lemn, gata să-i ajungă pe nuntașii care, după ce făcuseră o roată în jurul curții, porneau cu bradul înainte spre biserică. - Da al dumitale unde e? întrebă Mărin. - Cine? se miră soacra la rândul ei, oprindu-se pe scara scârțâitoare. - Vasile, că doar el m-a chemat la nuntă, singur nu veneam cât aș fi știut eu că faceți nuntă... Convoiul nuntașilor aștepta dincolo de podețul porții. Câteva rațe măcăneau și lăutarii tocau țambalele pe „nuneasca”. - Maaamăă, ce faci, nu vii? striga ginerele, săltând bradul. - Viin, acuș, vin bâlbâi muierea palidă, privind bănuitor la ceferist ți întrebându-l deodată, cu o voce sugrumată în timp ce urca la loc treptele șubrede: - N-ai băut ceva azi de dimineață? Mă, femeie, e întreg la minte sau își bate joc de sufletul meu? Venise aproape, avea ochii mari și plini de o curiozitate nemăsurată. Ceferistului îi fu frică de un lucru grozav și nu știu o vreme ce să spună. Ghicind parcă ce va urma, îi trecu prin minte o clipă să mintă; să îngaime că i s-a părut aseară că îl văzuse pe răposat prin haltă, să nu scoată un cuvânt că băuse cu el atâtea ciocane de rachiu, dar apucase de-i povestise și nevestei și nu mai putea să dea îndărăt, așa că simți cum îl apucă o căldură de la stomac, ca și când ar fi băut ceva fierbinte, fierbinte. - Spune, ce-i cu dumneata? îl întrebă Maria, deodată bănuind și ea un lucru teribil. - Nimic. - Cum nimic? Ori nu știi că omul meu e mort de 21 de ani pe front? Ce glume sunt astea? Spune, n-ai băut de dimineață, ia să te miros, și-l luă de piept și-i răsuci haina cu degetele care deveniseră niște gheare parcă. Uite, miroși, ai băut țuică, nu? Ești beat, nu-i așa? Spune, ce glume sunt astea? Pe Mărin îl cuprinse o groază fără nume. Se uita la muierea lui și aceasta se uita la el și nu putură să îngaime nimic. De dincolo de poartă se auzeau strigătele bețive ale nuntașilor cuprinși de nerăbdare: - Da ce-oți face oameni buni acolo de nu mai veniți? Văduva cu gura încleștată așteaptă un cuvânt care nu mai venea. În cele din urmă se repezi iar la ceferist și-l zgâlțâi cu o deznădejde plină de speranță: - Spune că nu ești beat, m-auzi tu, omul lui Dumnezeu? Spune o dată, nu mă chinui! L-ai văzut într-adevăr? Și dacă l-ai văzut, el de ce s-ascunde? De ce-și bate joc de sufletul meu și de-al copiilor, că eu cu el i-am făcut? Și l-am așteptat, și l-am crezut mort și i-am dat de pomană și l-am cinstit și el de ce fuge de noi și nu s-arată dacă mai trăiește? Izbucni deodată în lacrimi și căzu pe lacra de alături spre mirarea nuntașilor care odată sparseră cercul petrecăreților și se întorseseră în curte, în frunte cu mireasa. - Ce-i mamă, ce ți-au făcut oamenii aștia? întrebă ea palidă, cu ochii scăpărători de mânie. Parcă nici nu-l mai cunoștea pe Mărin, deși se vedeau din când în când în haltă, la Lipia. - Nimic, făcea femeia, nu mi-au făcut nimic, lasă-i, s-au zgârcit, uite, omul ăsta spune că unde-i tac-tău? Că de ce nu stă și el cu noi într-o astfel de zi la masă și nu petrece la biserică? Da de unde să-l scoatem, de pe lumea ailaltă? Dup-atâta vreme... Lumea se grămădise sub scară și privea ca la niște nebuni pe cei doi musafiri neașteptați. - Și voi, dacă v-ați îmbătat acasă, de ce nu vă vedeți de ale voastre și stricați petrecerea nunții? se răsti nașul la ei, un om de pe la Vădastra, neobișnuit să i se întâmple astfel de lucruri unde cununa. A lui, o țărancă plină și bănuitoare, se uita fix în ochii ceferistului, căutând să ghicească ce se întâmpla de fapt. - Ia mai bine spuneți, ce-i? - Ce să fie oameni buni, izbucni muierea lui Mărin, mai curajoasă. Al meu a băut aseară cu Vasile și el l-a invitat la nuntă, că și noi suntem oameni serioși, ne-am bucurat tare că a picat taman la o astfel de petrecere și-am venit să-l cinstim, este bărbate? - Mărin se lăsă prostit pe lacră lângă soacră. - Omule, mă, omule, tu spui drept? îl luă din scurt mireasa. Tata trăiește? Ai vorbit dumneata cu el? - Ceferistul se hotărâ să spună tot, apăsat de o bănuială grea ce se îndesa pe sufletul său ca un nor negru. - Stam așa, pe seară, ieri, în haltă, adică nu, veneam de la ale mele... când... - Stăteai sau veneai? îl întrebă careva batjocoritor. - Veneam de la mărfarul ăla de-aduce var, când cu cine dădui ochii? Luică, prietenul meu, că cu el mă duceam cu sorcova, cu el scoteam crucea de Bobotează, dacă nu l-oi cunoaște eu, apoi cine să-l cunoască? Am făcut împreună armata, împreună concintrările, pe urmă eu am scăpat că eram la calea ferată și pe el l-au luat și l-au dus... - Băusei? Spune dacă n-ai băut ieri, întrebă deodată soacra, chinuită de speranța că omul din fața ei aiurea din cauza beției. - Cum, nu! - Păi vezi? - Ce să văd, că cu el am băut. Rachiu după rachiu... - Ei, asta-i! mai zise cineva din mulțime. Cum să-ți mai dai seama? Neîncrederea celorlalți îl scotea din sărite pe ceferist. - Adică eu nu mai știu cu cine am băut și cu cine nu? - Da... se mira cam fără haz ginerele. Și noi bem, de-aseară, dar nu ne-am pierdut mințile. Adică mi-am pierdut mințile? se miră cu disperare nesfârșită Mărin. - Cine știe! Mireasa începu să plângă pe neașteptate. Maică-sa se ridică de pe lacră și-o certă în gura mare: - Lasă smiorcăiala. Omule, se adresă ea iar ceferistului, dacă e adevărat de ce nu s-arată? Nu vezi că spui prostii! - Adevărat! Ce l-ar împiedica să fie și el aici de față? se hlizi nașul, teșmenit de-acum că petrecerea nu se potrivea cu ce-și pusese el în gând. - E nebun de legat, făcu unul din mulțime. Și-a băut mințile cu cine știe cine și-a venit să ne strice nouă petrecerea... - Huideo, bețivule, neisprăvitule! Mărin crezu că-i crapă obrazul de rușine. Așa ceva nu pățise în viața lui. Simțea că tuturor acestor oameni adunați să petreacă nu le ardea să le strice cineva cheful, dar el ce putea să mai facă? Se sculase de dimineață, căutase prin lucruri și adunase un serviciu de masă, de dragul prietenului său, să-l dea miresii, și uite ce se întâmplase! Undeva, un gând negru, nemărturisit își făcu loc în mintea lui, dar căuta să nu spună nimic, ar fi vrut să fugă cât poate de repede din mijlocul acelei mulțimi, să-și ia nevasta de mână și s-ajungă acasă și să-i lase în plata Domnului, dar acum era prea târziu, pentru că Mărin dăduse lumea la o parte și se apropiase iar de el, privindu-l cu bănuiala aceea teribilă de la început. - Ia spune-mi numai mie, era sănătos? Coborâse vocea și se stăpânea să nu plângă. - Sănătos, ce-i drept, cu privirile mai stinse, îmbătrânise, mi s-a părut mai bătrân ca mine... - Și ce-a zis, că de unde vine? - A fost prizonier... - Hă-hă hă... râse unul tare. Cine-ți dă de mâncare atâta vreme și pe urmă te mai lasă și liber! Prin mulțime își făcu loc cu coatele șeful de post. Văzuse lumea adunată în curtea nuntașilor și se apropiase în dorul lelii să audă despre ce este vorba. - Nu mai râdeți de om și lăsați-l să spună, făcu milițianul. Ceilalți îl lăsară mai în față, deodată intrigați, cuprinși și ei de o bănuială ce creștea fără posibilitatea de a fi oprită. - Mi-a zis că a fost condamnat și că l-au pus să taie păduri și că a lucrat la mine, era întreg, dar obosit. A băut cu mine cinci rânduri de țuici și pe urmă s-a urcat în car la unii de-aveau dejugați doi boi: unul bălțat și unul alb, coliliu... - Da tu, pe oamenii ăia îi cunoșteai? îl întrebă deodată șeful de post. Erau de pe la noi? Mărin se scărpină după ureche. Ultimele urme ale beției cu țuică de aseară se șterseră pe neașteptate. - De, mă cam afumasem, dar dacă ar fi fost de la noi, i-aș fi știut măcar cum îi cheamă. Poate că-i cunoștea vânzătorul de la Mat, că el pe cine nu știe... Mireasa, luminată deodată, începu să plângă, mai întâi încet, stăpânindu-se, apoi din ce în ce mai tare, cu sughițuri. Ionică, frate-său, o luă de umeri și-l privi cu ură pe ceferist: Nu te lua după nebunul ăsta, nu vezi că minte, cine știe cu cine a vorbit... Dar mărin nu avea chef să tacă: - Poate că doarme pe undeva, pe aici, și nu v-a spus nimic și nu vi s-a arătat ca să nu vă speriați de le taman la nuntă acuș... O veselie neîncrezătoare se ivi în ochii ginerelui care tot mai credea că lucrurile se vor limpezi și că n-or să-l mai facă pe popă să mai aștepte la biserică. - Ia mai bine să căutăm noi prin șură, pe la grajd, prin pod, că omul ăsta are dreptate, hai, mă nuntașilor, repede că-l trezim noi cu o gură de rachiu și să vezi ce mi-l pun eu pe tata socru să joace, că tot vine de la lumea ailaltă... Gluma lui avea ceva neconvingător, dar toți se apucară să caute. Scotociră până și în cotețul porcului, că omul beat și în lături doarme fără să-i pese, dar nu-l găsiră decât peste trei zile, după ce Miliția cercetă cu câini împrejurimile. Zăcea cu țeasta spartă de un topor în fundul unei văioage, sub o grămadă de var, într-una din acele cariere părăsite, pline de mortăciuni, din jurul comunei Oarba. În chimirul său făcut dintr-o veche centură soldățească fură găsiți 7763 de lei și 50 de bani. Fu chemat și vânzătorul de la Mat și oamenii care băuseră în ziua aceea lângă haltă. La cinci zile după prima anchetă, la vreo 300 de km de locul crimei fură prinși trei necunoscuți care încercaseră să vândă la un târg de săptămână un bou alb și unul bălțat, precum și un car nou-nouț. Întrebați de către șeful de post care conducea ancheta de ce îl omorâseră pe prizonier nu știură ce să răspundă. Mai târziu, cel mai tânăr dintre ei, un ungurean de 30 de ani, cu o privire capie, spuse mirat el însuși de ce descoperea: - I-am dat în cap, că prea se lăuda că are bani. Parcă noi dacă am fi vrut n-am fi avut bani? Noi muncim cinstit la tiribombe și scoatem cât ne trebuie, ce să facem cu banii unui prizonier? Nu ne trebuie. Numai să fi tăcut din gură și nu i-am fi făcut nimic. Dar am stat la un popas și-a vrut să ne plătească și noi asemenea fapte nu răbdăm, că de la nimeni n-am luat încă pomană. Asta-i tot... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 - Soarta unui om de Eugen Barbu ### O, rămâi de Mihai Eminescu - Comentariu. Rezumat O, rămâi de Mihai Eminescu - Comentariu. Rezumat Titlul: Titlul este dat de primul vers al poeziei, procedeu des întâlnit în literatura populară, la specia literară doina. Acesta este urmat de puncte de suspensie pentru a sugera continuarea exprimării dorinței codrului marcată și prin repetiția verbului la imperativ. Tema: Textul are ca temă relația om-natură privită din perspectiva unei afecțiuni profunde care i-a legat întotdeauna pe cei doi. Apare ideea comuniunii sufletului pur cu pădurea, simbol al purității, frumuseții și reveriei. Structura textului: Textul este alcătuit din 7 catrene și este organizat sub forma unei adresări directe( monolog) a pădurii care este personificată. Poezia are două părți. Prima parte cuprinde chemarea ademenitoare a pădurii. Aceasta îl invită în spațiul său mirific pe cel care îi cunoaște minunile și îi înțelege glasul. Pădurea îl cheamă în acest spațiu promițându-i iubire, înțelegere, o lume de basm, inițiere în tainele naturii. Chemarea pădurii, atât de mângâioasă și ispititoare, seamănă cu o încercare de a-l menține în vârsta fericită a copilăriei, lipsită de griji. Parcă ar vrea să-l ferească de o soartă nefericită. Partea a doua comunică atitudinea poetului și totodată mesajul artistic: chemarea pădurii nu-l mai atrage. Sufletul poetului este învăluit de regret amar, pentru că nu se mai poate întoarce în timp, în anii copilăriei, în lumea basmelor. Ultimele versuri exprimă nostalgia după acele vremuri: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”. Analiza stilistică: Textul are la bază personificarea pădurii: „O, rămâi, rămâi la mine…”. Spațiul fantastic al basmului este relevat de comparația eului liric cu un prinț. Epitetele” cu ochi negri și cuminți „conturează spațiul ireal în care intră omul prin comuniune cu cadrul natural, acest spațiu feeric este evidențiat și de metafora” al umbrei întuneric”. Abordând un alt spațiu, cel acvatic, poetul pune în relație întunericul cu apa, simbolizând strălucirea, dar și profunzimea spirituală. Alături de repetiție „O, rămâi, rămâi la mine”, inversiune „ale tale doruri toate”, figuri de stil ce dau muzicalitate textului, se observă și prezența aliterației „prin vuietul de valuri” și asonanța „ale tale doruri toate”. Mijloace de versificație: Măsura: 7/8 silabe.Rima: încrucișată.Ritmul: trohaic. Sursa: Profesor Silvia Nagy - Școala Generală ” Geo Bogza”, Bălan, jud Harghita -O, rămâi de Mihai Eminescu - Comentariu. Rezumat ### O, rămâi de Mihai Eminescu O, rămâi de Mihai Eminescu Mihai Eminescu "O, rămâi, rămâi la mine,Te iubesc atât de mult!Ale tale doruri toateNumai eu ştiu să le-ascult; În al umbrei întunericTe asamăn unui prinţ,Ce se uit-adânc în apeCu ochi negri si cuminţi; Şi prin vuietul de valuri,Prin mişcarea naltei ierbi,Eu te fac s-auzi în tainăMersul cârdului de cerbi; Eu te văd răpit de farmecCum îngâni cu glas domol,În a apei strălucireÎntinzând piciorul gol... Şi privind în luna plinăLa văpaia de pe lacuri,Anii tăi se par ca clipe,Clipe dulci se par ca veacuri." Astfel zise lin pădurea,Bolţi asupră-mi clătinând;Şuieram l-a ei chemareŞ-am ieşit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aş întoarceA-nţelege n-o mai pot...Unde eşti, copilărie,Cu pădurea ta cu tot? ### Tudor Arghezi (1880 - 1967) Tudor Arghezi (n. 21 Mai 1880 - d. 14 Iulie 1967) publică primul volum de versuri, Cuvinte potrivite, urmat la diferite intervale de volumele: Flori de mucigai, Cărticică de seară, Hore, 1907, Cântare omului, Frunze, Poeme noi etc. A desfășurat o intensă activitate de gazetar, fiind internat în lagăre și închisori pentru atitudinea sa protestară. În opera sa poetică, Tudor Arghezi caută să afle rostul existenței omului (Psalmi), laudă geniul creator al omului (Cântare omului), descoperă frumusețea și gingășia copilăriei și a făpturilor mici (Cântec de adormit Mitzura, Zdreanță, Stupul lor, O furniză), vibrează în fața prospețimii și bogăției peisajului patriei (Bună dimineața, Primăvară!, Mamă Țară). Prin creația sa, Tudor Arghezi „este și un mare poet al literaturii contemporane a lumii întregi. Puțini alți poeți îi pot sta alături... prin caracterul atât de uman al mesajului poetic, adresat unui popor întreg” (T. Vianu). Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 ### Bună dimineața, Primăvară! de Tudor Arghezi Bună dimineața, Primăvară! de Tudor Arghezi Tudor Arghezi A! Buna dimineața, Primăvară!Iar proaspătă te-ntorci în țară,Tu fragedă, și ea întinerită.În țară din răspântii verzi, fii binevenită.Te așteptă cu cofa plinăDe rouă nouă și lumină.Te-ntâmpină-n cămașă de in și borangic,Tivită cu chenare de iederă și spic,Pe poale cu garoafe și cu văpăi de mac,De boance și crăițe, și-albastre flori de ac,Împodobită toată, de marea sărbătoare,În asteptarea-n luncă a scumpei surioare. Purtata-n umăr, cofa ți-o pleacă pân’ la gură,Să iei, ca-n sărutare, din ea, o sorbitură. Băuși destule lacrimi într-altă primăvară,Din ciutura cu sânge și-aghiazma lor amară.Ți-au semănat în cale, aminte să-ți aduci,Pământul cu morminte și cu păduri de cruci. Dă-i mâna, copilandră de-a pururea fecioară,Că vă-ntâlniți depline, acum întâia oară,La început de vremuri, nădejdi și învieri,Două-nfloriri de muguri și două primăveri. ### Un om necăjit - Rezumat. Mihail Sadoveanu (1880-1961) Un om necăjit - Rezumat Mihail Sadoveanu Era odată un copilaș necăjit, amărât de fel deoarece era încălțat cu ciubotele fratelui său mai mare, avea ochii triști și părea gălbejit și mărunțel. Acesta ieșea cu oile la păscut pentru că câteva zile nu a putut să le ducă din cauza frigului și vântului. Tatăl său era foarte supărat pentru că într-un timp mureau multe oi și pentru a își mai lua din durere, îl bătea chiar pe fiul său. Mama micuțului murise și ea cu puțin timp în urmă, îi lăsase copilului doar o oaie pe care cineva o călcase cu căruța. Aceasta murise chiar de Crăciun iar băiatul era foarte îndurerat pentru că era singura care putea să ii mai aline durerea. Plecase cu oile la păscut și luase și oaia dăruită de mama sa. O întreba mereu dacă o mai doare și îi spunea să nu moară, pentru că e tot ce i-a rămas de la mama sa. Cu timpul oaia se făcuse mai bine. Iar băiatul era foarte fericit, zâmbitor la fel ca mama sa. Sursa: brainly - Un om necăjit de Mihail Sadoveanu - Rezumat ### Un om necăjit de Mihail Sadoveanu Un om necăjit de Mihail Sadoveanu Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii. Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravan niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridica spre mine ochii triști, învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridica deasupra oilor toiegelul alb, îndemnandu-le spre crâng. – Ce mai faci tu măi flăcăule? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut? – M-a trimes tătuca să le mai port! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri. Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor. – Dar ești tu vrednic, bre Niculaes, să porți un card de oi? – He, sunt eu vrednic; da acuma n-am ce purta, sunt supărat… – Cum se poate și de ce, mă rog? – De ce? mă întreba ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos; pentru că în primavara asta tot ne-au cazut din oi; ș-acuma am rămas numai cu acestea șase… Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară a vieții lui, nacazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată. – Și v-au murit multe, bre Niculaes? – Multe… răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca într-una blastămă și suduie când cade cate-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodată; dar parcă eu ce-s vinovat? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă si abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie… Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi. – Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști? – Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc. – De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tău? – Tătuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari. – Și de ce spui ca ți-o lăsase mămucă-ta ție? – Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine ma spăla, n-are cine mă îngrijii… n-are cine-mi spune o vorbă bună… Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, și-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta… Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Și-o desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte. – Apoi eu mă duc să-mi port oile… îmi zise el cu hotărâre. Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul Siretului. Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea din proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri. – Uite, asta-i oaia pălită… îmi zise Niculaes atingând cu bățul mioara care pășea încet , șchiopătând, în urma cardisorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și mustra tătuca… parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am… Smărcăi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor manica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc. – De ce oftezi, Niculaes? Un om năcăjit - necăjit La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse. – Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lânga dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete… Avea arșița mare. Eram singuri; ceilalți erau pe-afară, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe tătuca . Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămucă? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să mor, Niculaes, și tu să nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era supărat și tot trântea și izbea și întreba: Da cât ai să mai bolești, măi fumeie… Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință si nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui ca totdeauna. – Da tu de ce mergi așa de moale? întreba el pe mioara lui. Așa-i că te doare? Te-a trântit și te-a pălit răul cela… He, dac-aș fi fost eu batar ca badita Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-as fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia?… Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i hodini… – Nu te teme, Niculaes, că nu piere… îi zisei eu. El tresări și întoarse repede capul spre mine. Apoi tăcu până ce ajunserăm la țărmul apei. Acolo găsirăm alunii și cornii în floare. Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoii și cintezoii cântau între muguri de mesteceni. Siretul venea învolburat, mare și tulbure, și trecea c-un fel de supărare parcă pe sub dumbravă. Băiatul lui Onișor rămase privindu-l lung, pe când oile, împrăștiate în juru-i, ciuguleau cu boturile lor mișcătoare iarba măruntă. - Uite cocostârcii... zise deodată un glas, parcă ar fi vorbit tot tovarașelor lui. Dincolo de mal, într-un smarc, umblau cu pași rari cocostârci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crângului trecu cu zbor șuierător un cârd de rațe. Veniră din susul râului fâlfâind rar din aripile lor ascuțite și doi pescăruși albi. În dumbrava plină de lumină văzui deodată zburând și fluturi roșii - și-n singurătatea care ne împresura era ceva blând și dulce, ca-ntr-un basm al copilăriei. Lăsai pe Niculaes al lui Onisor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea dinaintea ochilor și glasul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în școală și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un val fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onisor, gospodar bun, dar om hursuz și cam cârpănos. Acuma Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei bogată, copilului – care stă acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui. Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre ținuturi, n-avea niciun semn și nicio floare și Onisor își ara ogorul nepăsător, îngrijit numai de holda de mane. Amintirea Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile acelea singuratice de suferință, când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afara bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițile iernii. De la un loc, de pe înălțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină. Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simt a vară! Simt a vară! Și de bună-samă, ca-n toate zilele, Niculaes grăia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnavă: – Cum îți mai este? Tot te mai doare?… Oaia răspundea, behăind ușor și dulce. – Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama… îi zicea el încet. Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scărsăindu-și necontenit cântecul. – Tu ești bucuros și fără grijă… ii murmura, ca o mustrare, băiatul. Și ofta, ca un om năcăjit și plin de griji ce se afla… Târziu, întorcându-mă, îl găsi înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-și facă o trișcă dintr-o rămurică de răchită. Și când ridica zâmbind ochii spre mine, – mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul celei care pdată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zambet și c-o privire un trecător ceas al vieții. ### Zicătoarea Ce este zicătoarea? Aceasta este o expresie populară, de obicei o parte de propoziție, ce caracterizează, cu precădere metaforic, situații, atitudini, împrejurări de viață, sugerând o concluzie care uneori poate fi o povață. Definiția din DEX menționează: ZICĂTOÁRE, zicători, s.f. 1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care poporul exprimă în mod metaforic o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. - Zice + suf. -ătoare. ### Proverbul Ce este proverbul? Proverbul este o expresie populară (propoziție sau frază) adeseori metaforică, uneori cu ritm și rimă, prin care se transmite o povață, un îndemn, ca rezultat al experienței de viață. Provenit din lat. proverbium („dicton”), proverbul este, conform dicţionarelor explicative şi de specialitate, „o frază scurtă, de obicei ritmică, în care poporul exprimă în mod metaforic, concis şi sugestiv, rezultatul unei experienţe şi care conţine o povaţă, o învăţătură” ; „formulă fixă, în general metaforică, exprimând un adevăr rezultat din experienţă, un sfat, şi cunoscută de toţi membrii unui grup social”; „o expresie (devenită) populară care cuprinde, într-o formă concentrată sau eliptică, sugestivă, […] o învăţătură, o experienţă de viaţă”; „o cugetare exprimând, într-o formulă lapidară, relativ stabilă din punct de vedere lingvistic şi adeseori metaforică, uneori ritmată sau rimată, un adevăr sau o convingere cu valoare generală”. Similară proverbului este zicătoarea sau zicala (din lat. dico, -ere „a zice”), dar, deşi poartă o expresivitate sporită, are o structură mai simplă şi circulă îndeosebi integrată în enunţuri. Aşadar, mici nuanţări de la un ton la altul. Este de menționat definiţia dată de Iuliu A. Zanne, autorul monumentalei colecţii Proverbele românilor, publicată între anii 1895-1903, în zece volume, subintitulată Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri: „Pentru noi, proverbele sunt deci expresiunea caracterului şi a moravurilor unui popor, modului său de a cugeta, de a vedea şi de a simţi” (p. XX). Vechimea și transmiterea proverbului Nu poate fi determinată vechimea proverbelor nici la români, nici la alte popoare din lume, ele ivindu-se ca forme lingvistice pe parcursul a secole de experienţă de viaţă. Probabil, sunt simultane cu cristalizarea gândului într-o limba vorbită, ştiut fiind că semnalul de atenţionare (socioumană) asupra unui pericol cere o transmitere rapidă şi într-o formă concentrată a mesajului. Se cunoaşte, formele nescrise ale acestui tip de literatură au precedat cu mult timp textele scrise. Nu întâmplător proverbele au circulat ca „vorbe din bătrâni” sau „ziceri”. Ceea ce uimeşte este conservarea proverbelor în memoria colectivă până astăzi, ca, de altfel, a multor creaţii literare orale. Aceasta în pofida faptului că, în procesul de transmitere, emiţătorul poate modifica, adecva, pierde ori inventa etc., creând variante unitare tematic, relativ stabile prin formă şi neapărat într-un perpetuu proces de cristalizare. Ce altceva ar lămuri mai bine decât zisa: Apa trece, pietrele rămân? Transmiterea „vorbelor bătrâneşti” nu s-a făcut într-un cadru ritualic, organizat şi desfăşurat după reguli tradiţionale, aşa cum s-au transmis, de pildă, bocetul, colindul, oraţia de nuntă, descântecul etc. Povaţa a fost rostită simultan ori îndată ce s-a ivit situaţia de periclitare a ordinii şi a cursului normal de viaţă Definiția din DEX menționează: 1. Proverbul - Învățătură morală populară născută din experiență, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată. DEX '09 DEX '98 DLRLC DNsinonime: maximă parimie zicală zicătoare format_quote Deasupra... în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu litere strîmbe. EMINESCU, N. 68. DLRLC format_quote Coconul Andronache era... din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici cîne, nici ogar. NEGRUZZI, S. I 72. DLRLC format_quote Proverbele sînt filozofia națiilor; experiența colectivă a generațiilor. BOLLIAC, O. 259. DLRLC 2. Proverbul - învechit Operă dramatică scurtă, al cărei conținut ilustrează un proverb. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN format_quote «Gemenii», proverb original într-un act. MACEDONSKI, O. II 401. DLRLC Sursă: Profesor Lina CODREANU - Proverbul şi epigrama ### Monastirea Argeșului - Comentariu. Rezumat Monastirea Argeșului - Comentariu. Rezumat Baladele populare nu sunt numai evocări de fapte eroice înveşmântate într-o aură legendară, ci ele dezvăluie o concepţie specific românească despre viaţa terestră şi cea cosmică, despre rostul şi destinul uman, despre artă. Baladă populară publicată pentru prima dată în colecţia lui V. Alecsandri, Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti), II, Iaşi,1853, Monastirea Argeșului este cântecul epic despre jertfa zidirii. „Ritualul de construcţie, aprecia M. Eliade, este o consecinţă teoretică a unui mit cosmogonic şi a unei întregi metafizici arhaice, care afirmă că nimic nu poate dura dacă nu are „suflet” sau nu este „însufleţit”. Secvenţa se întinde astfel de la cosmogonie la produsul literar popular”. În numeroase mitologii, la crearea lumii, demiurgul a săvârşit un act sacrificial, iar acest mit cosmogonic devine modelul exemplar al tuturor creaţiilor. Conţinutul baladei se structurează pe câteva motive fundamentale. Expoziţiunea se construieşte pe motivul zidului părăsit. Vodă şi cei zece meşteri caută „Un zid părăsit/Şi neisprăvit”. Motivul cuprinde prezentarea protagoniştilor şi călăuzirea lor de un cioban. Locul este damnat, marcat prin zidul părăsit la care se reped „câinii cum îl văd”, „Şi latră-a pustiu/Şi urlă-a morţiu”. Balada nu motivează de ce locul a devenit astfel, dar ne sugerează că el poate fi absolvit de un asemenea marcaj prin rituri specifice. Al doilea motiv al baladei este cel al surpării zidurilor, motiv ce reprezintă intriga operei. Tot ce zidesc meşterii ziua se surpă noaptea. Efortul meşterilor este sugerat de poetul anonim prin intermediul chiasmului, şi se desfăşoară în atmosfera tensionată de furia neputincioasă a voievodului: „Tremura lucrând/Lucra tremurând”. Motivul visului aduce în potenţarea şi evoluţia conflictului, remediul eşecului: Manole are un vis profetic care îi dezvăluie soluţia ritualică a posibilităţii împlinirii visului său creator, aceasta impunând sacrificiul uman, prin zidirea unei fiinţe omeneşti în temelii. Sacrificarea soţiei este actul ritualic fundamental, cheia de boltă a baladei. Motivul femeii destinate zidirii are profunde implicaţii estetice. Prin el sunt puse faţă în faţă două personaje a căror evoluţie în baladă dinamizează întreaga mişcare sufletească a cititorului: versurile se opresc îndelung asupra vieţii interioare a marelui meşter, rezistenţa lui bărbătească fiind pusă la grea încercare--, faptele pun însă în relief două personaje puternic conturate, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare. Procedeele artistice de mare simplitate(două invocaţii patetice, două tablouri zugrăvind dezlănţuirea uşor hiperbolizată a stihiilor, în care enumeraţia – ca procedeu compoziţional – ocupă locul central, o metaforă- „floarea câmpului”, ici acolo câte un epitet), transmit în modul cel mai firesc toată această bogăţie de fapte, de însuşiri, de sensuri. Zidirea treptată dezvăluie întregul zbucium sufletesc al lui Manole şi suferinţele Anei. În timpul zidirii profilurile morale ale celor doi se desăvârşesc: delicateţea sufletească a Anei, o oarecare naivitate izvorâtă din abnegaţia ei pentru Manole şi pentru idealul artistic al acestuia, dar şi tăria de caracter şi stăpânirea de sine ale lui Manole. Zidirea treptată urcă gradat suferinţa pe culmile tragismului, atingând, în planul tensiunii emoţionale a cititorului, un punct maxim de intensitate. Sensibilitatea artistică a poetului anonim, umanitarismul popular sunt susţinute în text de o versificaţie în care diminutivul şi interjecţia cu încărcătură afectivă de compasiune au un rol precumpănitor. Tragismul situaţiei e , de asemenea, transmis de invocaţia Anei către Manole, reluată de trei ori în alternanţă cu pasajele care marchează dispariţia treptată sub zid a femeii. Motivul conflictului feudal are, în structura baladei, două funcţii principale: una compoziţională, pentru că leagă motivul zidului părăsit, care marchează începutul construcţiei, cu finalul baladei, când opera e desăvârşită, alta etică, subliniind opoziţia dintre idealul artistului de vocaţie şi egoismul îngust al conducătorului medieval. La nivel estetic, motivul potenţează emoţia artistică în vederea încheierii baladei. Zborul de Icar al meşterului Manole şi moartea sa tragică au semnificaţii aparte. Manole trece pe prim-plan fără a aduce vreo „scădere figurii atât de duioase şi de umane a soţiei. Soarta amândurora este nedespărţită. Iar faptul că tot este privit din perspectiva sfâşierii lăuntrice a meşterului dă baladei orizont şi înţeles adânc”(Caracostea). Rămas pe acoperiş după luarea schelelor la porunca lui vodă, Manole îşi construieşte aripi din şindrilă, asemenea celorlalţi meşteri. Când se pregătea să sară, aude glasul duios şi stins al soţiei: „Cum o auzea,/ Manea se pierdea,/ Ochii-i se-nvelea,/ Lumea se-ntorcea,/ Norii se-nvârtea/ Şi de pe grindiş,/ De pe coperiş,/ Mort bietul cădea!/ Iar unde cădea,/ Ce se mai făcea?/ O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată!”. Transformarea lui Manole în fântână este o formă de apoteozare a sa, „cu ajutorul mijloacelor mitice”(Bârlea). Iar fântânile au, în cultura tradiţională, semnificaţii multiple, printre care perpetuarea amintirii cuiva. În corpurile lor noi, monastirea şi izvorul, cei doi soţi se reîntâlnesc în postexistenţă, unde dragostea lor se perpetuează. Dincolo de a fi un orgolios mânat de patima creaţiei, cum se afirmă adesea, Manole este un sacerdot care înfăptuieşte un act ritualic cu adânci semnificaţii cultice. El îşi jertfeşte soţia şi se jertfeşte pe sine pentru construirea unui locaş de cult, loc de rugă şi reculegere, centru, imagine şi axă a lumii. Subiectul baladei reprezintă mai mult decât o întâmplare, fiind pătruns de „forţele tainice, devine mit”(Caracostea). Este greu de spus dacă balada redescoperă mitul (Călinescu) sau dacă îl perpetuează; oricum, personajele principale au conservat până aproape de zilele noastre jertfa zidirii, al cărei model exemplar este cosmogonia. Sursa: Prof. Marinela Pîrvulescu - Monastirea Argeșului - Comentariu. Rezumat ### Mănăstirea Argeșului - momentele subiectului Mănăstirea Argeșului - momentele subiectului Balada populară Mănăstirea Argeșului, conform cercetătorilor, a fost creată în secolul al XVI-lea, dar subiectul ei este atestat din anul 4950 î.H. G. Călinescu consideră că ea dezvoltă unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii române, jertfa pentru creaţie. Publicată de V. Alecsandri în culegerea Balade poporale ale românilor (1852), această operă tratează artistic o credinţă antică cu răspândire în sud-estul Europei (mai ales în Balcani), conform căreia orice construcţie durabilă trebuie să aibă în temelii o fiinţă umană. Partea întâi conţine expoziţiunea şi ne prezintă incursiunea lui Negru Vodă pe valea Argeşului în căutarea unui loc pentru construirea unei mănăstiri. El este însoţit de zece meşteri, conduşi de cel mai talentat dintre aceştia, Manole. Locul căutat de voievod are însemne magice, căci acolo se află un zid părăsit, pe care chiar şi câinii îl identifică drept necurat, lătrând a pustiu. Partea a doua fixează intriga care ne prezintă motivul îngrijorării meşterilor: patru zile au muncit în zadar, căci tot ceea ce zidesc pe lumină se surpă noaptea. Voievodul îi ceartă şi apoi îi ameninţă. Desfăşurarea acţiunii ne prezintă frământările meşterului Manole cauzate de surparea fără explicaţie a zidurilor.Bărbatul decide să abandoneze pentru moment munca şi se culcă.În vis are o revelaţie divină. Trezit din somn, împărtăşeşte celorlalţi că i s-a comunicat de sus care este soluţia pe care trebuie să o adopte pentru ca zidurile să nu se mai năruiască: zidirea în temelii a celei dintâi surioare sau soţioare care va aduce de mâncare în ziua următoare. Meşterii sunt de acord să se pună în practică această idee. Partea a treia ni-l prezintă pe Manole în dimineaţa următoare urcat pe schele, constatând cu durere că cea care se grăbeşte cu mâncare la soţul iubit este chiar Ana, nevasta sa.El cere divinităţii să o oprească din drum.Dumnezeu îi ascultă ruga şi dă o ploaie foarte puternică, dar Ana îşi continuă drumul.Nici vântul nemilos nu-i poate stăvili dorinţa de a ajunge la soţul iubit. Partea a patra conţine punctul culminant care ne prezintă sosirea Anei la mănăstire. Meşterii îşi văd satisfăcuţi de treburi. Manole este disperat că nu a putut-o opri din drum. Sfâşiat de durere, Manole îşi primeşte soţia cu nemărginită tandreţe şi începe să o zidească ca într-un joc nevinovat. La început încrezătoare, Ana îşi dă seama treptat că nu este prinsă doar într-un joc şi încearcă să-şi înduplece soţul, invocând durerea trupului sau plânsul copilului.Manole este înnebunit de strigătele disperate ale soţiei, dar continuă să zidească. Partea a cincea cuprinde deznodământul baladei. Negru-Vodă vine să se închine la mănăstire. Întrebăndu-i pe meşteri dacă mai pot ridica o altă mănăstire la fel de frumoasă, află că aceştia sunt capabili de a zidi ceva similar şi, din mândrie, decide să ridice schelele ca artizanii să putrezească pe acoperiş, astfel opera sa rămânând unică. Meşterii încearcă să se salveze, dar, aruncându-se de pe acoperiş, pier în gol.Când Manole decide să se salveze, plonjând de pe acoperiş, are senzaţia că aude glasul Anei, ameţeşte şi cade. Pe locul unde a căzut Manole, a apărut o fântână care poate sugera atât dragostea fără limite a acestuia pentru soţia sa, cât şi setea lui de creaţie care nici prin moarte nu a putut fi stinsă. Sursa: Prof. Loreta Mahalu, Şcoala Ion Creangă, Iaşi - Mănăstirea Argeșului - momentele subiectului ### Mănăstirea Argeșului Mănăstirea Argeșului Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri IPe Argeș în giosPe un mal frumos,Negru-vodă treceCu tovarăși zece,Nouă meșteri mari,Calfe și zidari,Și Manole, zece,Care-i și întrece.Merg cu toți pe caleSă aleagă-n valeLoc de mănastireȘi de pomenire.Iată, cum mergeauCă-n drum ajungeauPe-un biet ciobănașDin fluier doinaș,Și cum îl vedeaDomnul îi zicea:„Mândre ciobănaș,Din fluier doinaș!Pe Argeș în susCu turma te-ai dus,Pe Argeș în josCu turma ai fost.Nu cumva-ai văzutPe unde-ai trecutUn zid părăsitȘi neisprăvitLa loc de grindiș,La verde-aluniș?"„Ba, doamne,-am văzutPe unde-am trecutUn zid părăsitȘi neisprăvit.Câinii cum îl văd,La el se repădȘi latră-a pustiuȘi urlă-a morțiu."Cât îl auzea,Domnu-nveseleaȘi curând pleca,Spre zid apucaCu nouă zidari,Nouă meșteri mariȘi Manole zeceCare-i și întrece.„Iată zidul meu!Aici aleg euLoc de mănastireȘi de pomenire.Deci voi, meșteri mari,Calfe și zidari,Curând vă silițiLucrul de-l porniți,Ca să-mi ridicați,Aici să-mi durațiMănastire naltăCum n-a mai fost altă,Că v-oi da averi,V-oi face boieri,Iar de nu, apoiV-oi zidi pe voi,V-oi zidi de viiChiar în temelii!" IIMeșterii grăbea,Sferile-ntindea,Locul măsura,Șanțuri largi săpa,Și mereu lucra,Zidul ridica,Dar orice lucraNoaptea se surpa!A doua zi iar,A treia zi iar,A patra zi iarLucrau în zadar!Domnul se miraȘ-apoi îi mustra,Ș-apoi se-ncruntaȘi-i amenințaSă-i puie de viiChiar în temelii!Meșterii cei mari,Calfe și zidari,Tremurau lucrând,Lucrau tremurândZi lungă de varăZiua pân-în seară,Iar Manole sta,Nici că mai lucra,Ci mi se culcaȘi un vis visa,Apoi se sculaȘ-astfel cuvânta:„Nouă meșteri mari,Calfe și zidari!Știți ce am visatDe când m-am culcat?O șoapta de susAievea mi-a spusCă orice-am lucraNoaptea s-a surpaPân-om hotărîÎn zid de-a zidiCea-ntâi soțioară,Cea-ntâi surioarăCare s-a iviMâini în zori de ziAducând bucateLa soț ori la frate.Deci dacă vroițiCa să isprăvițiSfânta mănastirePentru pomenire,Noi să ne-apucămCu toți să jurămȘi să ne legămTaina s-o păstrăm:Ș-orice soțioară,Orice surioarăMâini în zori de ziÎntâi s-a ivi,Pe ea s-o jertfimÎn zid s-o zidim!" IIIIată-n zori de ziManea se trezi,Ș-apoi se suiPe gard de nuieleȘi mai sus, pe schele,Și-n câmp se uita,Drumul cerceta.Când, vai! Ce zărea?Cine că venea?Soțioara lui,Floarea câmpului!Ea s-apropiaȘi îi aduceaPrânz de mâncătură,Vin de băutură.Cât el o zărea,Inima-i sărea,În genunchi cădeaȘi plângând zicea:„Dă, Doamne, pe lumeO ploaie cu spume,Să facă pâraie,Să curgă șiroaie,Apele să crească,Mândra să-mi oprească,S-o oprească-n valeS-o-ntoarcă din cale!”Domnul se-ndura,Ruga-i asculta,Norii aduna,Ceru-ntunecaȘi curgea deodatăPloaie spumegatăCe face pâraieȘi umflă șiroaie.Dar oricât cădeaMândra n-o oprea,Ci ea tot venea,Și s-apropia.Manea mi-o vedea,Inima-i plângea,Și iar se-nchina,Și iar se ruga:„Suflă, Doamne,-un vântSuflă-l pe pământ,Brazii să-i despoaie,Paltini să îndoaie,Munții să răstoarne,Mândra să-mi întoarne,Să mi-o-ntoarne-n cale,S-o ducă de vale!"Domnul se-ndura,Ruga-i ascultaȘi sufla un vântUn vânt pe pământPaltini că-ndoia,Brazi că despoia,Munții răsturna,Iară pe AnaNici c-o înturna!Ea mereu venea,Pe drum șovăiaȘi s-apropiaȘi amar de ea,Iată c-ajungea! IVMeșterii cei mariCalfe și zidari,Mult înveseleaDacă o vedea,Iar Manea turba,Mândra-și săruta,În brațe-o lua,Pe schele-o urca,Pe zid o puneaȘi, glumind, zicea:„Stai, mândruța mea,Nu te speria,Că vrem să glumimȘi să te zidim!"Ana se-ncredeaȘi vesel râdea.Iar Manole oftaȘi se apucaZidul de zidit,Visul de-mplinit.Zidul se suiaȘi o cuprindeaPân' la gleznișoare,Pân' la pulpișoare.Iar ea, vai de ea!Nici că mai râdea,Ci mereu zicea:„Manole, Manole,Meștere Manole!Ajungă-ți de șagă,Că nu-i bună, dragă.Manole, Manole,Meștere Manole!Zidul rău mă strânge,Trupușoru-mi frânge!"Iar Manea tăceaȘi mereu zidea.Zidul se suiaȘi o cuprindeaPân' la gleznișoare,Pân' la pulpișoare,Pân' la costișoare,Pân' la țâțișoare.Dar ea, vai de ea,Tot mereu plângeaȘi mereu zicea:„Manole, ManoleMeștere Manole!Zidul rău mă strânge,Țâțișoara-mi plânge,Copilașu-mi frânge!"Manole turbaȘi mereu lucra.Zidul se suiaȘi o cuprindeaPân' la costișoare,Pân' la țâțișoare,Pân' la buzișoare,Pân' la ochișori,Încât, vai de ea,Nu se mai vedea,Ci se auzeaDin zid că zicea:„Manole, ManoleMeștere Manole!Zidul rău mă strânge,Viața mi se stinge!" VPe Argeș în gios,Pe un mal frumos,Negru-vodă vineCa să se închineLa cea mănăstire,Falnică zidire,Mănăstire naltăCum n-a mai fost altă.Domnul o priveaȘi se-nveseleaȘi astfel grăia:„Voi, meșteri zidari,Zece meșteri mari!Spuneți-mi cu drept,Cu mâna la piept,De-aveți meșterieCa să-mi faceți mieAltă mănastirePentru pomenireMult mai luminoasăȘi mult mai frumoasă!Iar cei meșteri mari,Calfe și zidari,Cum sta pe grindiș,Sus pe coperiș,Vesel se mândreauȘ-apoi răspundeau:„Ca noi, meșteri mari,Calfe și zidari,Alții nici că sântPe acest pământ!Află că noi știmOricând să zidimAltă mănăstirePentru pomenire,Mult mai luminoasăȘi mult mai frumoasă.Domnu-i ascultaȘi pe gânduri sta,Apoi porunceaSchelele să strice,Scări să le ridice.Iar pe cei zidari,Zece meșteri mari,Să mi-i părăseascăCa să putrezeascăColo pe grindiș,Sus pe coperiș.Meșterii gândeauȘi ei își făceauAripi zburătoareDe șindrili ușoare,Apoi le-ntindeauȘi-n văzduh săreauDar pe loc cădeau,Și unde picauTrupu-și despicau.Iar bietul Manole,Meșterul Manole,Când se încercaDe-a se arunca,Iată c-auzeaDin zid că ieșeaUn glas nădușit,Un glas mult iubitCare greu gemeaȘi mereu zicea:„Manole, Manole,Meștere Manole!Zidul rău mă strânge,Țâțișoara-mi plânge,Copilașu-mi frânge,Viața mi se stinge!"Cum o auzea,Manea se pierdea,Ochii-i se-nvelea,Lumea se-ntorcea,Norii se-nvârtea,Și de pe grindiș,De pe coperiș,Mort bietul cădea!Iar unde cădea,Ce se mai făcea?O fântâna lină,Cu apa puțină,Cu apă săratăCu lacrimi udată! ### Lucian Blaga (1895 - 1961) Sursă imagine: wikimedia Viața și opera lui Lucian Blaga Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961) s-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș-Alba, anii copilăriei fiind evocați în Hronicul și cântecul vârstelor. În 1919, debutează cu volumul Poemele luminii, cuprinzând versuri de o mare sensibilitate artistică. Urmează apoi volumele: Pașii profetului, La cumpăna apelor, Poezii. A scris piese de teatru (Zamolxe, Meșterul Manoșe), studii filozofice și de artă. Poezia sa aduce o notă nouă și originală în lirica românească din prima jumătate a secolului nostru. Blaga a fost un mare poet, un cugetător profund, un înnoitor al limbajului poetic și al versificației. Poezia lui Lucian Blaga poate fi înțeleasă printr-o citire corect intonată, așa după cum scria însuși poetul: „Simt că din modul simplu al dicțiunii ce nici nu poate fi numită dicțiune, poeziile mele din urmă ce-și creaseră faima de a fi dificile (...) devin dintr-o dată accesibile. Nu prin explicații, ci doar prin felul citirii, prin care reliefez sensuri și accente...”. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Lucian Blaga ### Lucrătorul de Lucian Blaga Lucrătorul de Lucian Blaga Lucian Blaga Te irosești în încordări de arclîngă roțile mari de oțel.Strivești între degete sînii materiei.Îți sînt de păcură mîinile și afumate zorile.Lucrătorule cu șorțul de piele albastră,pentru tine mașinile cîntămai frumos ca privighetorile. Lucrătorule cu șorțul de piele albastră,tu știi că frumoase sîntnumai lucrurile ieșite din puteri omenești.Tu știi că nici o stean-a fost făcută de mîna ta,și-ți zici: orice-ar spune prea mulții, gureșii poeți,nici o stea nu-i frumoasă. Din fîntîni sfredelite-n osia planeteiîți scoți gălețile de foc.Nu te cunosc, nu mă cunoști,dar o lumină alunecăde pe fața ta pe a mea,fără să vreau m-alătur bunei tale vestiriși-o strig în sfintele vînturi. ### Ion Agârbiceanu (1882 - 1963) Ion Agârbiceanu (n.12 septembrie 1882 - d.28 mai 1963) a fost un scriitor transilvănean care a cunoscut încă din copilărie frumusețea naturii, cântecul popular și viața oamenilor. Toate acestea au fost reflectate în opera sa. A înzestrat literatura noastră cu o operă întinsă, complexă prin aspectele zugrăvite, profundă prin semnificația ei, impresionantă prin gravitatea unor situații. A scris volume de povestiri (De la țară, Două iubiri, În întuneric ș.a.), romane (Arhanghelii ș.a.), amintiri (Licean... odinioară), articole și mărturisiri (Meditație în septembrie). Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Ion Agârbiceanu ### D-l Goe - Argumentare schiță D-l Goe - Argumentare schiță Ion Luca Caragiale „D-l Goe” este schiță pentru că este o operă literară în proză, restrânsă ca dimensiuni și cu puține personaje. Scriitorul povestește călătoria lui Goe și a familiei sale la București, așadar numai un moment din viața lor (cu secvențe: așteptarea pe peronul urbei X, purtarea lui Goe cu familia, poznele copilului în tren, sosirea în București). ### Fefeleaga - argumentare nuvelă Fefeleaga - Argumentare nuvelă Povestirea „Fefeleaga” este o nuvelă pentru că este alcătuită din mai multe momente, legate strâns între ele; are o acțiune mai dezvoltată decât schița, prezintă ciocniri dramatice din viață, caracterele unor oameni, dintre care unul este personaj principal. ### Nuvela Ce este nuvela? Nuvela este povestirea epică în proză, de dimensiuni medii, cu acțiune complicată, la care participă mai multe personaje prezentate în mediul lor de viață. Cuvântul francez „nouvelle” înseamnă „noutate”, dar forma sa scurtă este novela. Provine inițial din romanul italian, care are același sens. Un teoretician literar italian pe nume Di Francia a scris că nuveliștii merită recunoaștere pentru talentul lor, deoarece știu să aleagă subiecte interesante. În plus, ei ar trebui să fie capabili să le adapteze la scopurile lor cu pricepere, imprimând stilul, cultura și arta lor unice pe un subiect. Acest lucru ar trebui să se întâmple chiar dacă subiectul nu avea un aspect unic sau o fizionomie anume înainte de a fi preluat de scriitor. ### Fefeleaga - Comentariu literar. Rezumat Fefeleaga - Comentariu literar. Rezumat În povestea sa, Ion Agârbiceanu povestește întâmplări din viața unei femei strivite de nedreptatea socială de la începutul secolului XX. Până la moartea ultimului copil, ea nu disperă, își păstrează demnitatea, trăiește în suferință și tăcere, știind că are un rost în viață. Situația grea a acestei femei are o adâncă semnificație. Pe de o parte, soarta ei dovedește degradarea vieții omului sărac într-o societate bazată pe nedreptate, pe de altă parte, întărește convingerea în forța și rezistența morală a omului. Indiferent dacă Fefeleaga a existat sau nu în realitate sau dacă cele puse pe seama ei s-au întâmplat cu adevărat, ea reprezintă, prin devotamentul și demnitatea ei, o adevărată mamă. Gândurile, faptele și reacțiile ei (desigur, unele sunt închipuite de autor) sunt profund umane, au aparținut și vor aparține întotdeauna unor asemenea categorii de oameni. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Fefeleaga - Comentariu literar. Rezumat ### Realitate și închipuire în opera literară Realitate și închipuire în opera literară Opera literară este un mijloc important de cunoaștere a vieții, a realităților sociale, a oamenilor. Scriitorul însă nu copiază realitatea, ci îi modifică anumite date, schimbă unele situații, alege ceea ce este specific mai multor oameni și creează un tip reprezentativ pentru aceeași categorie umană. În aceeași măsură procedează și cu faptele sau întâmplările pe care le pune pe seama personajelor. Unii oameni, deveniți personaje literare, au existat sau există în realitate, sub numele adevărat sau sub altul (Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, N. Bălcescu, Nică, D-l Trandafir, Fefeleaga, Darie etc.). Faptele și întâmplările puse pe seama acestor personaje le-au aparținut sau nu le-au aparținut în totalitate lor; unele dintre ele au fost create de imaginația scriitorului, dar realizarea lor este posibilă. Chiar și literatura cu pronunțat caracter fantastic (basmul, legenda, balada etc.) pornește de la anumite fapte reale. Rezultă că o astfel de operă literară prezintă întâmplări și fapte ale unor personaje reale sau imaginare, care emoționează și determină atitudine. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Realitate și închipuire în opera literară ### Fefeleaga de Ion Agârbiceanu Fefeleaga Dis-de-dimineață o vezi pe drum, târându-și calul de Căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arși de soare și vânt. Pășește larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gâtul întins, scobâlțind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adânc deșălată două coșărci desăgite. Sub coșărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pământenii. Calul e alb, dar, sub coșărci, i s-a ros părul tot, și pielea, de-atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potângul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cât o solniță, nu și-l mișcă nici la dreapta, nici la stânga. Nici femeia nu-i are grijă, ci pășește mereu înainte; doar în răstimpuri zice așa, ca pentru sine: - Ghii, mă Bator! Trec așa, amândoi, pe ulițele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor și se pierd în coborâșul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, și cărare-ai strâmtă, și femeia tot mereu ogoiește calul: - Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii. Bator se zdrobește rău pe povârniș, și ciolanele așa de tare-i împung în piele, când ici, când colo, de parc-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrân și ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părțile, dând să se desprindă de pe șaua mică, de lemn, și pleoapele se lasă și se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca și când ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă luminile stinse de mult. Ajunși în vale, se opresc lângă o grămadă de piatră mărunțită. Femeia scoate dintr-o coarfă o troncuță de lemn, o umple cu piatră și începe să încarce coșărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coșărcile pline, pornesc amândoi, încet, la deal. Se-ntâlnesc cu băiețandrii care vin chiuind, cucuiați deasupra coșărcilor desăgite pe căluții mici, dar țepeni. Vin și ei după piatră. Băiețandrii-i dau bună-ziua femeii și trec mai departe. - Să creșteți mari, să creșteți mari, răspunde dânsa, și trage-ntins de căpăstru. Caii mai tineri nechează, cheamă de ici și de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pământ, n-aude, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpânei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele și cunoaște, știe unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflând, nădușit; pe nările largi, bătrâne. - Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii. Și calul se oprește bucuros, și răsuflă ca din foi. Femeia tocmește coșărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, și cată înainte: cât mai au până-n vârful dealului? Și tot așa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai ușor. Ajunși în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mâine la alta. La câte unii duce și săptămâni de-a rândul. Pe muiere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducând piatră la unii și la alții. Cât aur for fi scos unii și alții din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gândit niciodată să socotească, dar, de multe ori, când Bator abia urca pe spinarea dealului, își zicea așa în gândul ei: „Din câtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Și când era drumul bun, putea aduce cinci-șase poveri. Tot făcea pe săptămână vreo trei zloți. Și-și zicea în gând: „Tot putem trăi”. Odată trăise și mai bine. Pe când îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului. Și Măria Dinului, pe vremea aceea, pe vremea aceea, lucra un Bator alăturea, ca și acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stânca și pușca cu praf ori cu dinamită, ca toți băieșii. Și mai câștigă și Dinu trei-patru zloți la săptămână. Copii aveau pe-atunci cinci capete. Slăbuți copii. Aveau ce mânca, și tot erau jigărâți. Dinu tușea mult; de câte ori venea de la baie, ud și plin de tină, tușea și suduia copiii, - nu-i putea suferi văzându-i așa de prăpădiți. Muierea le ținea partea, îi mângâia, îi săruta pe obrăjori scorțoși, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină. - Lasă-i, măi rumâne, ce-aștepți tu acuma de la ei? Când vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. - Până-i cucu! Dintr-ăștia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul. Și n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toți. Femeia l-a plâns ce l-a plâns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormântarea, s-a gătat și cel din urmă bănuț din casă. Bator, în vreo trei zile, cât a hodinit până l-au îngropat pe Dinu, era aproape să înțepenească. Acum femeia simțea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era tot așa ca pân' trăia Dinu. Toți oamenii își vedeau de lucru, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și când au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce și-a îngropat bărbatul, c-a și plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriț la mațe a zis: - Iată și pe Fefeleaga! Și, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele. Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De când și-a închis Dinu ochii, și ea a ieșit în curte și a strigat „Tulai!”, de-atunci a simțit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb și ronțăia linștit de ogrinji. Și cât a stat mortul în casă, de cîte ori ieșea Fefeleaga afară îi părea că Bator, cum ronțăia la ogrinji, dând din cap ar zice: „Da, da, da! Vom face ce vom face.” Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-l uite pe Dinu. Nu doar așa, ca să se gândească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înțelegea decât într-un chip viața: să se frământe săptămână de săptămână, ca, duminica, pe bănuții căpătați să cumpere bucate și legume pentru casă. Și, pentru asta, se simțea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o și pe ea vreodată, - cândva, demult de tot, - gânduri mai luminoase și inima, în tinerețe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viața n-are să mai scape, a înțeles că, pentru o femeie necăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai bine sunt, iac-așa, prostii, care-ți fac traiul și mai greu. S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar. - Ce să stai așa? Îmbătrânești, ș-atunci nu te mai ia nimeni. - Ieie pe muma-dracului! zicea Fefeleaga. Și privea cu dușmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoință o sfătuiseră așa. Apoi își punea capul în piept, trăgea de căpăstru - „Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!” - și-și vedea de drum, gândindu-se la ceva. Nu știa ce-i, dar simțea că-i amar, și nu știa de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăiește omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât ridicând din umeri și, deci, îi era ciudă că, din când în când, îi venea iar gândul acela. Câteodată, dimineața, când punea coșărcile pe cal, i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta și că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător. În cinci ani de văduvie a rămas cu doi copii, un băiat și-o fetiță. Trei au murit. Au murit toți când să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca și când acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau și-și rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai ușurează Dumnezeu, dar Feleaga nu se bucura deloc. Drept că băieții erau mari, dar, fiind tot bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ținut stăpânul, zicând că-i prea slab, că n-are vârtute. Și Feleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o putea cunoaște oamenii dacă era mort la casă decât după de pe două lucruri: întâi, că, două-trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator sta legat de pociumb, ronțăind ogrinji, și a doua că, după înmormântare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe ulițele satului. Dar, până era mortul în casă, dânsa ieșea de multe ori și se apropia de cal. - Ce mai faci tu, Batore sărace? Și calul ciolănos da din capu-i mare cât o solniță, părând a zice: „De, ce să-i faci, așa e lumea”. Și drept avea calul! Așa e lumea! Fefeleaga a simțit bine că-i așa, de câte ori îi murea vreun copil și-și vedea casa din ce în ce mai goală. Mai mult venin i se strângea la inimă duminica. Da, atunci își scotea plata pentru munca de-o săptămână, a ei și-a lui Bator. Și bogătanii, știind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți. Se încredeau că va veni, totuși, și săptămâna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Și mai făceau socoate că, de la o săptămână până la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dânsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe creițărașul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zâmbet de batjocoră i se așeza pe față. Și era ceva curios de tot zâmbetul acesta pe obrajii pământii, mâncați de vărsat, ca două lesprejoare de piatră surie, pe care au picat mulți picuri grei de ploaie, găurindu-le. Așa, adunându-și plățile, rar putea să deie pe la biserică. Dar nu mergeau la biserică nici bogătanii din sat. Aceștia stăteau la cârciumă și beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, și, totuși, văzând pe oamenii aceștia, care beau poate chiar bănuții pe care ar fi trebuit să-i deie ei, îi disprețuia, și - ști-o amarul ei de ce, se simțea că-i mai multe decât ei, că-i mai bună creștină decât dânșii. Și, rar, dar rar de tot, când vreunul o amâna cu lunile și nu-i plătea, îi spunea verde în față: - Ce-s eu? Nimic! Da' pe mine nu mă blastamă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastamă. Și-acum, să-i fi dat bogătașului plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mână de fân sub botul calului și-i zicea: - Da' tu ce mai spui, Batore sărace? Și calul, pipăind cu buzele mari, groase, fânul, da din cap, ca și cum ar fi zis: „Da, da! Așa-s oamenii...”. Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator, ca și când în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu știa cum trece vremea. Timpul, pentru ea, avea o singură măsură: de la moartea unui copil până când altul își închidea ochii. Numărând așa, ajunse cu un singur copil, o fată, și socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. Îmbătrâniseră și muierea, și calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lâna oilor seine. Pe obrajii ei mâncați de vărsat se formaseră pârâiașe adânci, zbârcindu-i fața. Bărbia i se ascuțise și începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era și mai ciolănos. Cele două petece pământii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise și i se rărea mereu. Buza de jos îi spânzura, ca și când i-ar fi atârnat cineva o povară nevăzută. Femeile mai bătrâne din sat, babele, se dădură cu vorbe în jurul ei. Că așa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă niște farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, și tot la aceeași vârstă. Dar Fefeleaga nu credea în dracu și în puterile lui. Femeile își făceau cruce de necredința ei, dar Fefeleaga rămânea rece. - Nu, soro, nu-i drac. Drac e omul cel rău și nedrept. Ăla-i dracu! Și n-a umblat după farmece și descântece. N-a umblat. Și, la patru ani, două luni și treisprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit și fetița rămasă în viață. Cel din urmă copil. Și tot când să treacă peste al cincisprezecelea an. Și asta, ca și vreo trei mai-nainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, până a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decât vreo două săptămâni. Și când i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cât ce-a închis ochii, a pus luminița în sfeșnic, să ardă mai departe, a ieșit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în șopronul plin de fân și l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întâmplare, și-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicând nu-i părură vele două răni alburii așa de grozave, așa de adânci ca acum. Apoi a intrat în casă, s-a pus pe-o laviță de brad și a stat ziua-ntreagă, așa cum stă lemnul. N-a plâns, nu s-a bocit, nu și-a sărutat copila, ci a stat așa, cu capul în palmele aspre. Și-i tot venea nordul acela amar, până-n gât, că adică pentru ce mai este omul în lume? Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-și deslușea gândurile într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viața pe care-o dusese, de căpăstru, întâi c-un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealul-Băilor înalt, pieptiș, cu colți de stâncă ieșiți ca niște măsele de uriași, vedea poteca de-atâtea ori bătută, și pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra așa ca-n vis de câte ori a urcat și-a scoborât dealul acela, socotea cam câte poveri de piatră să fi dus în vreme de vrei patruzeci și cinci de ani. Apoi trecea cu gândul la duminicile de peste an; în câte a fost și în câte n-a fost la biserică. Și când n-a fost, de la care om câți bani a luat? Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum pășește, pocnindu-și oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. Îl vedea cum se smincește, cu greutatea în spate, pe Dealul-Băilor la deal cum se proptește pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. Îl vedea, și se auzea acolo, departe, pe sine, cum îl îmbuna: „Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii!” Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socoate numărul anilor dintre morții săi, de la bărbat până la fetița aceasta din urmă. Lung șir de ani! Și ce de drumuri bătute, maica mea. Doamne, că, dacă le-ar pune în șir drept, ar fi ajuns la marginea lumii! Dar acum s-a isprăvit cu strapațul! Nu mai avea pentru ce să se zdrobească. Până i-au murit pe rând, unul câte unul, copiii, n-a știut pentru ce se zolește atâta. Acum, când Păunița sta cu luminița de ceară la căpătâi, simțea Fefeleaga că toată viața pentru copiii aceștia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numai ea știe! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei și, iarăși, pentru doi, și în urmă pentru unul. Și două lacrimi micuțe, cât gămălia, îi urmează ochii uscați. Sara s-a dus la clopotar, la preot „să se mai ostenească o dată și pentru cel din urmă suflet din casa ei”, Dimineața următoare a intrat în șopron, l-a luat pe Bator de Căpăstru și a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde știa că stau cele două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit. - Stai Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai porți piatra în spinare! Și-l trăgea de căpăstru spre portiță. Calul, simțind că n-are coșărcile în spate, se priponi în prag. - Ghii, măi Batore, ghii, mă dragă! Acum nu mergem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la târg, să te vândă, să cumpere mama cunună și julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit și Păunița, măi Batore! Și ochii ei uscați se umeziră a doua oară. Și, trăgându-l de căpăstru și tot vorbindu-i, la dus la oraș și l-a vândut pe un preț ca vai de el. Calul simți mâna străină ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpân și, întorcându-și capul după Fefeleaga, necheză întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani. În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi și, ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face, despărțindu-se de calul ce-a ajutat-o o viață întreagă. Dar, zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut și-ar fi adus aminte de lungul șir de morți, - da, de morți, căci vede ea că pentru ei a lucrat, - și n-ar fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos și-a iubit copilașii. Și totuși, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păunița n-ar avea nici sicriu văpsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Când ieși de la târguit, calul era legat de-o proptea într-o uliță strâmtă. Merse la el și-l mângâie pe grumaji. Calul necheză iar. - Bator, mă, nu fi tu supărat. Ție o să-ți meargă bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păunița. Și, tropotindu-și pe trotuare cizmele grele, umbla frântă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-și ducă acasă podoabele cumpărate pe prețul lui Bator. Sursa: Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Fefeleaga de Ion Agârbiceanu ### Poemul eroic Ce este poemul eroic? Acesta este o narațiune în versuri, alcătuită din mai multe episoade, cu unul sau mai multe personaje, care sunt însuflețite de sentimente nobile și săvârșesc fapte mărețe. Poemul prezintă un centru concentrat pe oameni semnificativi, personalități legendare, figuri excepționale și oameni extraordinari. Poemul folosește foarte mult abilitățile vizuale ale poetului cu picturi care arată impresionant. Conduce într-un spectacol epic care spune o poveste prin mișcare, evenimente și elemente în ordine. ### Dan, căpitan de plai - argumentare poem Dan, căpitan de plai - argumentare poem Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, evocă o pagină din trecutul nostru, și anume un moment din lupta dramatică dusă împotriva cotropirilor țării. Faptele sunt plasate în secolul al XVI-lea, după moartea lui Ștefan cel Mare. Dan și Ursan nu figurează în documente istorice; de aceea se presupune că sunt plăsmuiri ale imaginației poporului. De altfel, Alecsandri s-a inspirat dintr-un cântec popular, pe care l-a așezat ca moto al poeziei sale. Acești eroi sunt însuflețiți de sentimente nobile și întruchipează pe toți luptătorii români care au prețul vieții și-au apărat glia strămoșească. Dan, căpitan de plai este un poem eroic pentru că este o narațiune în versuri alcătuită din mai multe episoade, cu mai multe personaje, care săvârșesc fapte mărețe și sunt însuflețite de sentimente nobile. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Dan, căpitan de plai - argumentare poem ### Caracterizarea personajului Dan din Dan, căpitan de plai Caracterizarea personajului Dan din Dan, căpitan de plai Dan, personajul principal al poemului, este un personaj imaginar, deoarece nu figurează în nici unul din documentele istorice ale vremii, fiind o plăsmuire a imaginației poporului. De aceea, el este „întruparea simbolică a patriotismului și eroismului anonim, popular”, „ca Romândor al lui Budai Deleanu”. (G.C. Nicolescu). Numele său dă și titlul poemului, eroul participă la toate momentele acțiunii, fiind prezent atât în expozițiune, ca om al datoriei, cât și în deznodământul scrierii, ca un simbol al frumuseții morale a poporului român. Pe parcursul întregului poem, Vasile Alecsandri îi realizează lui Dan un impresionant portret fizic și moral, în care trăsăturile caracteristice sunt ale unui erou popular legendar. Fost oștean de-al lui Ștefan cel Mare, trăind singuratic, el vine parcă de dincolo de timp, din eternitate „Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară/ Ca pe un gol de munte o stâncă solitară”. Fire solitară și mediativă, Dan gândește asupra trecerii nemiloase și ireversibile a timpului, dar perspectiva morții nu-l înspăimântă. Regretul pentru trecerea anilor tinereții, și nu teama de moarte sunt exprimate de erou prin interogații retorice și printr-un limbaj exclamativ, metaforic, deosebit de expresiv: „... Timpul rece apasă-umărul meu.../ Și cât m-afundă în zile, tot simt că e mai greu!/ O, lege-a nimicirei. O lege nemiloasă!/ Când s-a toci oare a vremii lungă coasă?”. Înfrățit cu natura în mijlocul căreia trăiește, albit de ani și de zile, eroul a acumulat o bogată experiență de viață și evocarea momentelor tinereții constituie alinarea împotriva tristeții ce amenință să devină copleșitoare. Dintotdeauna el a luptat împotriva răului și a silniciei, nutrind speranța într-o lume ideală, perfectă: „Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă/ Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău! El ar fi avut-o bună ca bunul Dumnezeu”. Dan îi ura din adâncul ființei sale pe cotropitori și, iubindu-și cu înflăcărare țara, lupta vitejește pentru apărarea ei, fiind prezent în luptă ori de câte ori aceasta era în primejdie: „Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie,/ Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, Și mult iubea când țara striga: la luptă. Dane! Să vânture ca pleava oștirile dușmane”. Prin faptele sale de vitejie, oșteanul asigura liniștea moșiei străbune: „Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mari răi/ Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”. Ca orice erou popular, Dan este legat sufletește de tovarășul său nedespărțit, calul, căruia i se adresează direct și-i transmite curajul său nemăsurat: „N-aibi grijă, măi șoimane!: Eu am și duc cu mine/ o vrajă rea de dușmani și bună pentru tine”. La fel de profundă este și legătură sa cu natura, deoarece eroul înțelege glasul acesteia, de la care află de năvălire tătarilor. Din același spirit de solidaritate, natura îl recunoaște și-l ajută, căci „râul îl cunoaște și scade-a sale valuri/ Să treacă înainte viteazul Dan la luptă”. Deși bătrân, el rămâne același patriot înflăcărat care și-a păstrat vigoarea sufletească și trupească și care pleacă imediat la luptă când țara este în primejdie. Dan simte și gândește ca orice român devotat patriei și care este gata de sacrificiu suprem pentru apărarea ei: „El zice cu mândrie, nălțând privirea-n sus: /<> Dragostei de țară i se adaugă deci ura neîmpăcată împotriva dușmanilor. Patriotismul fierbinte al eroului, curajul și vitejia sunt dovedite și prin fapte, căci în timpul luptei: „El intră și se-ndeasă în gloata tremurândă/ Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă/ Și paloșul ce luce ca fulger de urgie/ Tot cade-n dreapta-n stânga și taie-n carne vie...” Dan este și un prieten devotat, deoarece nu-și părăsește tovarășul de luptă în momentul când acesta este rănit, ci stă „de pază la capul lui Ursan”. Frumusețea morală a personajului, însușirile lui alese se desprind însă puternic din atitudinea pe care acesta o adoptă în confruntarea cu Ghirai, hanul tătarilor. Deși e prizonierul acestuia, Dan își păstrează măreția și demnitatea: „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul!”. Sursa: Ioan Hapca – Liceul Teoretic "Bogdan Voda" Viseu de Sus – Caracterizarea personajului Dan din Dan, căpitan de plai ### Dan, căpitan de plai Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri Frunză verde de mălai,Cine merge sus la rai?Merge Dan, șoiman de plai,C-a ucis el mulți dușmani,Un vizir și patru hani.Frunză verde lemn de brad,Cine merge jos în iad?Merg tătarii lui Murad,C-au ucis în zi de maiPe Dan, căpitan de plai!(Fragm. de cântec poporal) IBătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic,În peșteră de stâncă, pe-un munte păduratic,Privind cu veselie cum soarele răsare,Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare,Privind cu jale lungă cum soarele apune...Așa și el apus-a din zile mari și bune!Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,Dincolo din morminte el trist acum priveșteO tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,Fantasma drăgălașă a verdei tinerețiCe fuge de răsuflul geroasei bătrâneți,Și zice: Timpul rece apasă umărul meuȘi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,Iar munții, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare... Ai timpilor eroici imagine augustă,Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustăPentru bine, și largă, prea largă pentru rău!El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejiePe cei care prin lume purtau bici de urgie,Și mult iubea când țara striga: La luptă, Dane!Să vânture ca pleava oștirile dușmane.Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,În patru mari hotare tuna și fulgera,Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răiCât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.Ades el pleca singur prin codri fioroși,În care luceau noaptea oțeluri și ochi roși,Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,Viteazul cu blândețe îl dezmierda grăind:N-aibi grijă, măi șoimane! eu am și duc cu mineO vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.Și murgu-și lua calea în liniște deplinăPrin codri fără drumuri și fără de lumină.Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăznețFăceau un cortegi falnic eroului drumeț.Încrederea-nflorește în inimile mari! IIBătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejariCrescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munteȘ-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapteAdusu-mi-a din vale lung vaiet, triste șoapte!...E sabie în țară! au năvălit tătarii!Ș-acum în bălți de sânge își joacă armăsarii!Așa! răspunde altul, colo în depărtareZărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!Ard satele române! ard holdele-n câmpii!Ard codrii!... Sub robie cad fete și copii.Și-n fumul ce se nalță cu larme zgomotoaseZbor suflete gonite din trupuri sângeroase!Bătrânul Dan aude, suspină și nu crede!Dar iată că pe ceruri din patru părți el vedeTrecând un stol de vulturi urmați de uli gramadă,Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă. Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.La luptă, Dane! țara-i în jac, țara-i în foc!Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui,Și paloșul lucește voios în mâna lui.Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mânăȘi simte că tot bate o inimă română.El zice cu mândrie, nălțând privirea-n sus:Pe inimă și paloș rugina nu s-a pus.O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de traiPân ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai!Fă tu să-mi parâ numai atunci paloșul greu,Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,Ș-atunci inima numai de-a bate să înceteCând voi culca sub țărnă a dușmanilor cete!Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i șale,Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale. IIIÎn scurtele răstimpuri când soarele declinăȘi noaptea-și pune stema feerică, stelină,E un moment de pace în care, plictisiți,Se pierde doru debataie-n umbra amurgului mâhnit.Atunci zărește ochiul minunile din basme,Acele legioane de tainice fantasmeCare-ntre zi și noapte apar în loc opriteCu mantii lungi și albe de-a lungul învelite.Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,Călcând cu pași gigantici pe urme mai mărunte!Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,Dar râul îl cunoaște și scade-a sale valuri,Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.Și astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptăPân' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat,Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat,E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.El e de peste Milcov pribeag misterios.Toți care știu de dânsul spun multe, dar șoptind,Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,Deși-i place să crească sirepe herghelii,Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii.Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,Intrând în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,A prins pe hanul Mârza din fuga cu arcanul;Iar Ștefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,I-a zis: "Ursane frate! să-ți faci ochirea roată,Și cât îi vedea zare, a ta să fie toată!"*De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpieiȘi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. Drumețul intră, zice: "Bine-am găsit, Ursane!..."Un aspru glas răspunde: "Bine-ai venit, moș Dane!Ce vânt te-aduse-aice?""Vânt rău și de jelire!Ne calc' păgânii, frate, și țara-i la pieire!"Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.Dan zice: "De pe munte venit-am să te ieu,Să mergem"."Dar! să mergem!" adaugă UrsanȘi mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.Apoi un corn apucă și buciumă în vânt. IVDeodată se aude un tropot pe pământ,Un tropot de copite, potop rotopitor!Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,Zburând o herghelie de armăsari zmeioși,Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioși,Și-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocneșteȘi ca un șarpe negru prin aer se-nvârtește.Ursan le-aține calea și caii stau în loc.Apoi către voinicul ce poartă busuiocEl zice: Fulga! prinde-mi pe murgul cel țintat,Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat!Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?Tu să rămâi aice ca să-mi păzești averea. Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura!Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,Și părul său de aur în crețuri lungi se lasăCa pe strujanul verde un caier de matase.El are glas puternic în gură rumeoarăȘi mers cu legănare de gingașă fecioară.Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,Purtând la brâu un paloș și pe grumaji o salbă,Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?Iar când pe sub altița cămășii înfiratăZărește la lumină doi crini ieșiți în undă,Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!... Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăznețȘi merge drept la murgul sălbatic și răzleț,Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povățuiele:Moș Dane! tu cu-a tale și eu cu ale mele! Sirepul o zărește, ridică narea-n vânt,Încruntă ochiul, bate copita de pământ,Zburlește coama, saltă, în lături se izbește;Dar Fulga zvârle lațul, de gât îl arcăneșteȘi repede ca gândul, s-aruncă ușurel,Îi pune mâna-n coamă și-ncalecă pe el.Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoareȘi-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgulS-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...Dar când steluța lunii apare viu la lume,Copila se întoarce cu murgul alb de spumeȘi zice: Iată calul! El știe-acum de frâuCa paloșul de mijloc și mijlocul de brâu.Ursan cu drag răspunde: Aibi parte de noroc!Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor. VE noaptea înstelată, e caldă, liniștită!Se pare că din ceruri apare moarteaPlutește-o lină, dulce, divină îndurare,Dar ea nu poate stinge avântul de turbareCe duce călăreții pe-ntinderea pustie,Precum doi spectri gemeni mânați de-o vijelie.Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor treziteÎn orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.S-afund mereu în taina nopții; dar gândul lorDe mult e cu tătarii în luptă de omor.O țintă de lumină prin umbră viu înoată.Ea crește, se înalță pe zare ca o roatăȘi umple de văpaie cereștile abisuri.Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri,Dar leul de la munte și vierul de pe valeNu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale.E roșie luna! zice din doi cel mai bătrân.E luna însetată de sânge de păgân!Răspunde cel mai aspru... Și puii mei de zmeiSe duc trăgând doi spectri de umbră după ei.Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,Se duc pân ce-a lor umbră întinsă pe câmpieLe trece înainte și pân ce se lovescÎn ochi cu faptul zilei,morti... Atunce se opresc. Și iată-i pe o culme nocturnii călători,Lucind sub cerul palid în mantie de zori!Ei lasă jos pe coastă să pască armăsariiȘi stau privind în vale cum fac pârjol tătarii.Cinci sate ard în flăcări pe câmp, și fumul lorSe-ntinde ca o apă, plutește ca un norDe-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,Ducând cu el un vuiet de larmă și de vaier.Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,Copii mărunți, și mame, și fete despletite,Și cai scăpați în fugă, și câini, și boi în turme,Goniți de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.Ici, colo, se văd cete în luptă încleștate,Mișcări de brațe goale în aer ridicate,Luciri de arme crunte pătate roș cu sângePe care-o rază vie din soare se răsfrânge. Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoareSe-mprăștie cu grabă, lăsând cadavre-n soare!Iar lângă Nistru, multa urdie tătăreascăNăprasnic se ucide cu gloata românească.Dan zice: Măi Ursane! acolo e de noi!Acolo râde moartea în crâncenul război.Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,Tu dinspre faptul zilei, și eu dinspre apus,Și cale să deschidem prin aprigul dușman...La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!Amin și Doamne-ajută! Ursan voios răspunde,Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde. VIUrsan năval' s-aruncǎ în neagra tătărime,Croind o pârte largă prin deasa ei mulțime.Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,Ca un balaur face în juru-i o rotire,Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prinsSărmanu-nchide ochii și soarele-i s-a stins! În lături, înainte, în urmă-i totul moare!Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănateZac sute de cadavre cu capete sfărmate.Și astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,Și spre apus prin sânge mereu înaintează.Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,Tot vine după paloș spre mândrul răsărit.El intră și se-ndeasă în gloata tremurândăCa junghiul cel de moarte în inima plăpândă,Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgieTot cade-n dreapta,-n stânga și taie-n carne vie...Fug toți și pier din cale-i!... El strigă: Steie fațăCui place vitejia, cui s-a urât de viață!Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,Îi pare că alt soare se-nalță din apus.Și astfel ambii oaspeți ai morții ne-mpăcateCosesc la vieți în floare pe straturi sângerateȘ-ajung ei față-n față prin apriga furtună,Și armele lor ude cruciș le împreună.Noroc ție, Ursane!Și ție, tot noroc!Dar n-a sfârșit cuvântul Ursan și cade-n loc,Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.El scapă buzduganul, se pleacă pe oblâncȘi greu se prăbușește c-un geamăt de pe cal.Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval!În lături, litfe! strigă la ei viteazul Dan,Punându-se de pază la capul lui Ursan.Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,Amenințând cu ochii tătarii, mi-i așteaptăPrecum așteaptă zimbrul de lupi înconjuratSă-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,Căci paloșu-i năprasnic e vultur de oțel.Retrași în jur deoparte, nemernici, sperieți,Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți, Și Dan, lovit în coaste, șoptește cu oftare:Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mânăȘi paloșul lui ține în loc ceata păgână. O! Dane căpitane! puterile-ți slăbescȘi norii pe deasupră-ți trecând se învârtesc.Tu mori! și tătărimea s-apropie de tine! Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vineȘi trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,Voinic, în brâu cu paloș și pe grumaz cu salbă.E Fulga, ce apare ca o fantasmă albăȘi grabnic pe-al ei tată răpește din grămadă,Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă. Alah! răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă...Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?Ei văd curgând pe dealuri arcașii din OrheiCe vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei!Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipăPrin deasa tătărime ce-i gata de risipă,Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămâne!Și cade, mic sau mare, pe mâinile române!În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.O știu de mult tătarii, o știu de la bătrâniȘi fug, nevrând s-asculte de șefi, de-ai lor stăpâni.Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimântat.Cel viu uită și lasă pe mortul ne-ngropatȘi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,Că-n umbra fiecărui s-avântă un român! Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verdePrivind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupteApar grămezi de leșuri, grămezi de arme rupte,De cai uciși, de care, de corturi risipite,Și tuiurile oastei de oaste părăsite O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme! VIIGhirai a trecut Nistrul înot pe calul său,Luând pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul. Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul!Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,Căci are să renască mai fragedă la anul! Ghirai cade pe gânduri, lăsându-și capu-n piept,Și, îmblânzindu-și glasul: O! Dan! Om înțelept!Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renumeDin graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.Pe mulți tătari cuprins-ai de-ai morții reci fiori!Acum îți veni rândul și ție ca să mori.Privește! lângă ușă călăul te pândeșteCu ștreangul și cu pala ce-n mână-i zângănește.Un semn, și capu-ți zboară la câini și la vultúri,Și sufletu-ți se pierde în lumea de ghiauri.Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,Gândind la bătrânețea ce-apasă-al meu părinte,Și vreau, cu daruri multe, pe tine-a te iertaDe vrei tu să te lepezi acum de legea ta! Creștinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,Înalță-a lui statură și zice maiestos:Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.Cui place să roșească, roșească... eu nu vreuNici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșescȘi vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!La trai fără mustrare și fără prihănie.Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!...Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții greleSă mai sărut o dată pământul țării mele!Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desfaceUnealta de robie sub care leul zace,Cumplitul lanț ce-l leagă cu strânse noduri sute,Și zice grabnic: Tată, ia calul meu și du-te! Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,Și-n aerul Moldovei se umflă pieptu-i rece,Și inima lui crește, și ochii-i plini de jaleCu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruceȘi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaștePământul ce tresare și care-l recunoaște...Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,Suspină, șovăiește și, palid, cade mort! Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere:O! Dan viteaz ca tine, ferice care piere,Având o viață verde în timpul tinereții,Și albă ca zăpada in iarna bătrâneții... ### Octavian Goga (1881 - 1938) Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881 - d. 7 mai 1938) s-a născut la Rășinari, lângă Sibiu, într-o familie cu vechi tradiții culturale și s-a afirmat o dată cu primul volum (Poezii, 1905) ca un poet al suferințelor și al aspirațiilor naționale. Creația artistică a lui Octavian Goga freamătă de viața tumultoasă a satului ardelean, de zbuciumata istorie a neamului „Dă-mi viforul în care urlă/ Și gem robiile de veacuri” (Rugăciune), de istovirea plugarului, în al cărui suflet „Trăiește înfricoșatul vifor/ Al vremurilor răzbunătoare” (Plugarii), de jalea „înstrăinatului Ardeal” (Noi), Goga simte participarea naturii la suferința neamului (Oltul) și intuiește sosirea zilei dreptății (Clăcașii). Evocă figuri reprezentative din lumea satului (Dascălul, Dăscălița, Lăutarul, Apostolul). Pe sătenii cântați de Goga, coborâtori din strămoșii daco-romani, nici o migrație barbară și nici o prigoană străină n-au reușit să-i desprindă de obârșia lor sau să le înăbușe aspirațiile. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Octavian Goga ### Ritmul iambic. Exemplu Ritmul unui vers este apariția regulată a picioarelor metrice în succesiune. Structura ritmică a unui vers este determinat de măsura, care este numărul de silabe sau de picioare dintr-un vers, și de piciorul metric, care este o unitate ritmică repetată în mod regulat. Ce este ritmul iambic? La acest tip de ritm, accentul cade pe a doua silabă. Piciorul bisilabic în care prima silabă este neaccentuată, iar a doua este accentuată se numește iamb; ritmul rezultat din succesiunea iambilor se numește ritm iambic. Exemplu: alai-mălai, fecior-picior, mândruţ - drăguţ. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Ritmul iambic ### Evocarea. Exemplu Ce este evocarea? Evocarea este procedeul de a readuce în mintea cititorului chipuri de oameni, fapte sau evenimente, în strălucirea lor de altădată. Aceasta reînvie chipuri de oameni, mai cu seamă personalități culturale și științifice, evenimente sociale istorice, ființe apropiate (învățători, profesori, bunici etc.). Au creat opere de evocare: Ioan Slavici (Amintiri), Octavian Goga (Precursorii), Nicolae Iorga (Oameni cari au fost), Tudor Arghezi (Tablete de cronicar), Mihail Sadoveanu (Evocări). Exemplu de evocare: În poezia Dăscălița de Octavian Goga, imaginea blajinei, modestei și harnicei dăscălițe, este parcă rechemată de poet și prezentată în așa fel, încât cititorul are impresia că o vede în fața sa. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 ### Dăscălița de Octavian Goga - Comentariu literar Dăscălița de Octavian Goga - Comentariu literar Poezia Dăscălița cuprinde portretul unei tinere învățătoare. Chipul dăscăliței, asemănat de poet cu un trandafir crescut în umbră, se conturează treptat, de la acel „Copil blajin, cuminte prea devreme”, până la „frumoasa domnișoară”, a cărei poveste o șoptește vântul „crengile plecate”. După ce risipirea trandafirului îi recheamă în minte chipul „sfielnic, bălaiei dăscălițe”, poetul și-o amintește din existența ei zilnică, în sat. O suită de tablouri de viață completează bogăția sufletească a blajinei și cumintei dăscălițe: 1) în mijlocul moșnegilor, cărora, prin vorba ei domoală și înțeleaptă, le deslușea taine ale vieții și le întărea încrederea în vremuri mai bune; 2) înconjurată de mamele îndurerate, cărora le compunea scrisorile către feciori plecați la cătănie; 3) învăluită de admirația fetelor, pe care le învăța cum să-și împodobească altițele; 4) în mijlocul copiilor pe care-i educa; 5) în singurătatea ei, înfiorată de gânduri triste, dar demnă. Portretul realizat de O. Goga are gradare firească, unitate și simetrie desăvârșite. Însușirile morale apar în prim-plan, cele fizice în planul secundar. Poezia începe și se sfârșește cu câte un tablou din natură: primul, prin cântecul pribeag care învăluie firea și prin risipirea trandafirului, răscolește amintirile poetului și-i aduce în fața ochilor imaginea dăscăliței. Tabloul final, prin toamna mohorâtă, prin freamătul crengilor și spulberarea frunzelor, sugerează povestea vieții neîmplinite a dăscăliței. Portretul este plăsmuit în maniera marilor pictori, din lumini (blajină, bălaie, cu ochi limpezi și strălucitori, gingașă, demnă, modestă, harnică, devotată misiunii ei de a lumina satul) și umbre (somn vitreg, vis deșert, gând răzleț, sfântă frică etc.), care sugerează contrastul dintre însușirile alese ale dăscăliței și stingerea ei prea devreme din viață. Poezia Dăscălița, de Octavian Goga, este un model de portret în versuri. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Dăscălița de Octavian Goga - Comentariu literar ### Dăscălița de Octavian Goga Dăscălița de Octavian Goga Octavian Goga Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,Şi-un trandafir crescut în umbră moare,Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,A vremii noastre dreaptă muceniţă,Copil blajin, cuminte prea devreme,Sfielnică, bălaie dăscăliţă. Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,Poveste nu-i mai jalnic povestită,Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,Pe buza ta n-a tremurat ispită.Cununa ta de zile şi de visuriAu împletit-o rele ursitoare,Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,Şi mână nu-i atâtea ştiutoare. Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,Din graiul tău culeg învăţătură,E scrisă parcă-n zâmbetele taleSeninătatea slovei din scriptură.În barba lor, căruntă ca amurgul,Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,Căci văd aievea întrupat ceaslovulÎn vorba ta domoală şi cuminte. La tine vin nevestele să-şi plângăFeciorii duşi în slujbă la-mpăratul,Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,În alte ţări când le trimiţi oftatul...Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,La pragul tău e plină ulicioara,Şi fetele îşi şopotesc în taină:"Ce mâini frumoase are domnişoara!" ...Aşa, grijind copiii altor mame,Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,Iar căpătâiul somnului tău vitregDe-un vis deşert zadarnic se-nfioară.Tu parc-auzi cum picură la geamuriUn ciripit de pui de rândunicăŞi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică. Sfios, amurgul toamnei mohorâteÎşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,Ca din cădelniţi fumul de tămâie,Prelung se zbate frunza din dumbravă.Tu stai în prag, şi din frăgar o frunzăLa sânul tău s-a coborât să moară,Iar vântul spune crengilor plecatePovestea ta, frumoasă domnişoară... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Dăscălița de Octavian Goga ### Ultima brazdă de Dragoș Vicol Ultima brazdă de Dragoș Vicol Eram adunați la punctul de comandă al batalionului, la maiorul Drăgușin, și pregăteam atacul de a doua zi în zori asupra orașului Carei, când plantonul de la intrare anunță: - Sergentul Sîngeorzan roagă să fie primit. A adus „limbă”... - Să intre, încuviință maiorul Drăgușin. Peste câteva clipe, în bordei își făcu apariția un ins înalt, slăbănog, în uniformă de căpitan hitlerist, cu obrajii supți și cu niște priviri neastâmpărate, iuți, pitite după sticlele unei perechi de ochelari, pe care atârna un șnur subțire, negru. În urma lui se arătă sergentul Sîngeorzan, mijlociu de stat și îndesat, cu vestonul și pantalonii murdari de țărână, cu casca dată pe ceafă, asudat, respirând din greu, dar cu fața luminată de o mare bucurie. - Să trăiți, domnule maior, am prins o pasăre rară care... vorba aceea, pe limba ei piere... Croncăne subțire și poartă ochelari boierești. Iat-o vie și nevătămată! Să trăiți! Am izbucnit în râs fără să ne dăm seama. Cuvintele lui Sîngeorzan au umplut dintr-o dată adăpostul cu un aer de voioșie molipsitoare, care ne-a descrețit brusc frunțile grele de încordare, aplecate asupra hărților și planurilor. - L-ai adus la țanc, Sîngeorzane! rosti maiorul Drăgușin, ridicându-se să-l vadă mai bine pe prizonier. - Știam eu, zâmbi măgulit sergentul și, săltându-și automatul la umăr, continuă: Mă dusesem să văd ce mai este prin avanposturi. Știți, eu când mă duc la avanposturi mă simt mai aproape de ziua când vom fi alungat cea din urmă cizmă hitleristă de pe pământul nostru. M-am uitat pe hartă și am văzut că mai avem de cucerit doar o palmă de loc... și gata! Și simt în mine o nerăbdare, cum să vă spun? Aș vrea să ajung odată acolo, să chiui și să arunc cu casca până în cer! Cuvintele acestea spuse așa, deodată, simplu și firesc, ne-au mers la inimă. Fără să-și dea seama, poate, Sîngeorzan a făcut să ne vibreze sufletele. Într-adevăr, ne aflam undeva aproape de marginea țării. Mai aveam un pas, doi și ultima brazdă de pământ românesc avea să fie eliberată. Ultima brazdă!... Poate că atacul de a doua zi avea să fie ultima bătălie pe pământul românesc. Ne-am uitat unii la alții, parcă stânjenit de faptul că nu ne-am gândit noi mai întâi la lucrul acesta, că, prinși de febra pregătirilor, îl trecusem cu vederea. Ca și când ar fi înțeles ce gândeam, Sîngeorzan reluă ceea ce de fapt voise să ne povestească la început: - În avanpostul lui Pitic mi-a venit așa, deodată, să mă uit prin luneta-foarfecă. Să mă uit în zare. Și m-am uitat, și m-am uitat și, deodată, am văzut lângă cantonul 20 mișcare. M-am uitat mai bine și am descoperit un ins care parcă voia să se cațăre pe canton. „Ei drace! mi-am zis. Ia te uită, domnule! Deși e toamnă, cocostârcii încă n-au plecat de la noi. Se vede că sunt unii care țin morțiș să-și facă cuib de veci! Dacă-i așa, apoi las' pe mine!” Am ieșit din avanpost și m-am furișat ca vulpea la cuib... Și iată-l! Vi l-am adus... Este, domnule cocostârc? sfârși el adresându-se prizonierului. - Ich weiss nicht!... - răspunse acesta repede, scoțând ochelarii parcă anume să i se vadă zâmbetul disprețuitor. Luase o poziție marțială, gravă, cu o mână la spate, iar cu cealaltă la piept, cu degetele petrecute printre nasturi. Maiorul Drăgușin se așeză la loc pe cutia cu cartușe ce-i ținea loc de scaun... În spatele lui, Sîngeorzan spumega. - Lăsați-mă să-l întreb eu, domnule maior! scrâșni el și-și scoase casca cu un gest repezit, să-și șteargă fruntea de sudoare. - Liniștește-te sergent! îl mustră blând maiorul Drăgușin. Dar Sîngeorzan nu se putu stăpâni: - Cu mine e obișnuit să vorbească, vă rog să mă credeți! Când l-am prins și a văzut țeava pistolului îndreptată spre el, a căzut în genunchi ca o cârpă: „Kamerad... Kamerad... Nicht...”. Nu știu ce-a mai spus... Și-acum, parcă ar fi înghițit o sabie! Lăsați-l pe mâna mea, domnule maior! Cu mine o să stea de vorbă. Maiorul Drăgușin a zâmbit. L-a învăluit pe Sîngeorzan cu o privire plină de dragoste. Îl iubeam cu toții pe sergent. Avea o minte ageră, ascuțită și un curaj care uimea. - Bine, sergent, încuviință maiorul. Sîngeorzan își puse casca pe cap și, luându-l pe după umeri pe prizonier, glăsui mucalit: - Biteșeon, cu mine, puțintel... Prizonierul tresări puternic. Ochelarii pe care și-i încălecase din nou pe nas cu câteva clipe mai înainte îi căzură, rămânând atârnați de șnurul negru, și obrajii i se făcură pământii. - Haideți, vă rog, haideți, îl pofti încă o dată sergentul și prizonierul bâigui: - Eu vorbește... Eu spune tot... Și începu a turui ca o moară stricată. Abia pridideam să tălmăcesc: - Face parte din unitatea 385. Trupele lui sunt instalate în oraș. Ca armament greu: șase mitraliere, cinci tunuri anticar... atât. El a dezertat, s-a săturat, s-a săturat de război. Vrea să se întoarcă viu acasă. De aceea s-a hotărât să vorbească. Nu e hitlerist, dar e militar totuși... Trupele germane sunt demoralizate. Duc lipsă de muniție și de hrană... - Unde sunt instalate bazele de foc? îl întrerupse maiorul Drăgușin. Prizonierul tăcu un răstimp. Făcu un efort să-și amintească. Apoi ceru o bucată de hârtie și un creion. În câteva clipe schiță un plan. Îl întinse maiorului Drăgușin. - În rest, nici un pericol, ținu să precizeze. Ne aplecarăm asupra planului și începurăm a-l studia. Am recunoscut cu toții că era un plan foarte amănunțit, clar, precis, ceea ce dovedea că autorul lui nu e un ins oarecare, de rând. Planul ne punea în încurcătură. Dacă într-adevăr era real, însemna că ne dădea peste cap pregătirile de până atunci. Oricum, datele noastre nu prea corespundeau cu datele lui. Și mai mult decât atât: atacul de-a doua zi căpătase pentru noi o semnificație deosebită. Era un atac pe care îl dădeam pentru cea din urmă brazdă de pământ cotropit. Sîngeorzan trezise mai demult, în fiecare din noi, sentimentul acesta care de fapt ne stăpânea de multă vreme și tot acum el ne molipsise cu nerăbdarea lui de a ajunge cât mai repede în locul acela unde puteam spune: „În sfârșit! Patria noastră e liberă! Mai departe, feciori!” Dar dacă prizonierul minte?! Te poți aștepta la ceva bun din partea unui dușman? Mă uitam la maiorul Drăgușin. Studia adânc dispozitivul inamicului și-l confrunta mereu cu ceea ce schițasem no toți, împreună. Din când în când însă își ridica fruntea și privea undeva peste capetele tuturor, bătând darabana cu degetele pe scândura ce ținea loc de masă. Într-un târziu vorbi: - Aș vrea, adică doresc din toată inima, să ajungem cât mai mulți acolo, sergent Sîngeorzan... Cât mai mulți, dacă nu toți... Înțelegeți? - Înțeleg, domnule maior! răspunse sergentul cu o ușoară tremurare în glas. - Până a veni tu, nu m-am gândit decât la pregătirile atacului. Vedeam în el un atac ca atâtea altele. Acum însă văd mai mult și cu totul altceva... - Am înțeles, domnule maior! repetă Sîngeorzan și ochii îi sclipiră puternic. Maiorul își pironi privirile asupra prizonierului. - Nu minți? Bagă de seamă, te poate costa viața! - Nu mint! Mă puteți împușca acum... răspunse acesta și-și doborâ fruntea în pământ. - Du-l de aici! porunci maiorul și Sîngeorzan îl scoase pe prizonier. Rămași singuri, maiorul Drăgușin începu a se plimba îngândurat prin bordei. Noi, cei patru comandanți de companii, îl urmăream cu privirile stăruitor. - Domnule maior, aveți încredere în mine? răsună în clipa aceea glasul lui Sîngeorzan care revenise neobservat în adăpost. - De ce? - Dați-mi o copie a planului să verific. Voi căuta să descopăr și punctele minate... Trebuie să ajungem cât mai mulți acolo... Dați-mi un telefon și o bobină de cablu! Nu-i așa că-mi permiteți, domnule maior? Pe Sîngeorzan nu-l puteai refuza. Nu. Era omul care știa întotdeauna ce vrea și când voia ceva nu renunța cu nici un chip. Maiorul Drăgușin răsuflă ușurat. Se întoarse spre noi și mărturisi deschis: - De fapt, la asta m-am gândit întruna... Îți mulțumesc, Sîngeorzan! Se apropie de el, îi luă mâna, i-o strânse puternic și-l îmbrățișă bărbătește. - La noapte, Sîngeorzane. Să ții legătura cu mine! Obrazul lui Sîngeorzan se împurpură. ochii îi străluciră atât de puternic, încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate și ne duserăm palmele la streașina căștilor, parcă fără să ne dăm seama. Noaptea aceea a fost cea mai grea noapte de război, deși nu bubuia nici un tun și nu clănțănea nici o mitralieră. Noaptea aceea era un hotar uriaș între un azi și un mâine pe care fiecare din noi voia să-l trăiască din toată inima și cu orice preț. Un mâine care ardea de mult în noi, dar pe care acum îl simțeam ca și împlinit. În cinstea lui, soldații își prinseră în piept crenguțe de măr cu frunza ruginită, în cinstea lui își fumau acum, în adăposturi, ultima țigară înainte de atac și tot în cinstea lui - în clipele acelea - Sîngeorzan pătrundea, împreună cu alți câțiva, în întunericul dens și greu prin care vântul abia de mai fremăta, stârnind foșnetul uscat al porumbiștilor neculese. La punctul său de comandă, maiorul Drăgușin stătea crispat lângă telefon. Aștepta. Aștepta să audă glasul lui Sîngeorzan. Dar glasul nu mai venea. Ceasurile treceau încet, înnebunitor de încet... - „Nu, nu se poate, mi-a zis. Pe Sîngeorzan nu-l poate omorî nimeni! Nu e prima dată când se ia de piept cu moartea! A fost întotdeauna mai tare decât ea!...” La ora trei, aceeași liniște grea stăpânea întunericul. Nimic altceva decât foșnetul porumbiștilor neculese și, din când în când, vreun fâlfâit de pasăre. Am pornit învăluindu-ne în tăcerea adâncă, urmărind acele de fosfor ale busolelor. Cât vom fi mers așa, prin întunericul ca de catran, nu știu. Mi-aduc aminte însă că la o vreme am auzit în spatele meu o șoaptă. - L-au prins... Și-acum așteaptă să le picăm noi în mână! Și în clipa aceea mi-am adus aminte de prizonier. Nemții ne întinseseră prin el o cursă... N-am putut rezista ispitei de a nu-i spune maiorului Drăgușin tot ce gândeam... - Am bănuit și eu c-ar putea fi așa, mi-a răspuns el. De asta am și încuviințat inițiativa lui Sîngeorzan. De fapt, vor cădea în propria lor cursă. Numai dacă Sîngeorzan are să... Se întrerupse brusc și își lipi receptorul de ureche. - Alo?... Alo?... Se trânti la pământ și se acoperi cu foaia de cort. În aceeași clipă se opriră și ostașii. Nu auzeam nimic din ceea ce vorbea maiorul sub foaia de cort, dar simțeam că totul e bine, că totul e in ordine și că peste câteva clipe ne vom arunca în luptă. Da, peste câteva clipe ne vom arunca în luptă, poate... ce „poate”?... „sigur”, în cea din urmă luptă pe pământul nostru! - Locotenent Dragu, vino lângă mine! auzii vocea maiorului. Mă trântii la pământ și-mi vârâi și eu capul sub foaia de cort. - Aprinde lampa de buzunar!... Ia planul de operații și modifică!... Bravo, Sîngeorzan! Îmi dicta maiorul cu paranteze de bucurie. Pe urmă, totul s-a petrecut neasemuit de repede... Exploziile incendiau parcă întunericul de catran. Parcă sfâșia cerul. Luminau zarea, zarea aceea spre care ne porniserăm noi. - Dar Sîngeorzan? întrebă cineva. - Sîngeorzan nu moare! Fiți liniștiți! Sîngeorzan știe întotdeauna ce face! am răspuns eu. Maiorul Drăgușin dădu semnal de atac și în aceeași clipă am strigat: - Pentru eliberarea ultimei brazde, înainte, băieți! Bătălia a fost lungă și grea. Surprinși, izbiți puternic de unde nu se așteptau, hitleriștii au început să se retragă, totuși ținându-se cu ghearele și cu dinții de fiecare palmă de pământ, de fiecare copac, de fiecare casă, de fiecare movilă. Dar am trecut peste ei ca o vijelie. Ne chema cineva din zare. Locul acela unde voiam să strigăm: „Patria noastră e liberă! Mai departe, feciori!” Am trecut peste ei ca o vijelie și i-am spulberat. Când am ajuns acolo, în locul unde se sfârșea pământul nostru, Sîngeorzan căzu rănit. Rănit pentru a treia oară în luptele din Ardeal. Dar nu-l durea nimic, nu-i păsa nici de rană, nici de sânge. S-a târât cum a putut până lângă resturile unei borne, zdrelite de schije și a îmbrățișat-o. Soldații își aruncau căștile în văzduh, strigând „Ura”!, iar Sîngeorzan, se ruga: - Domnule maior, luați-mă mai departe! Îmi trece, n-aveți grijă... Nu se poate să nu fiu și eu până la sfârșitul sfârșitului! Am văzut atunci în ochii maiorului cel dintâi bob de lacrimă. S-a aplecat asupra lui Sîngeorzan și l-a întrebat: - Câte vieți ai tu, Sîngeorzane?... Ce fel de om ești tu?... Sîngeorzan i-a răspuns cu ochii strălucind ca o văpaie: - Sunt comunist..., tovarășe maior!... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 - Ultima brazdă de Dragoș Vicol ### George Coșbuc (1866 - 1918) Viața și opera lui George Coșbuc George Coșbuc (20 septembrie 1866 - 9 mai 1918) s-a născut în Transilvania, în comuna Hordou din ținutul Năsăudului. Din 1889 s-a stabilit în București, dar mereu îl chinuia dorul de locul natal. Adânc cunoscător al mediului rural pe care l-a cântat în poezii de strălucită inspirație, a fost numit „poetul țărănimii”. Poezia sa (volume: Balade și idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară, Cântece de vitejie) cântă forța morală a omului din popor, optimismul și setea lui de libertate. George Coșbuc a valorificat folclorul (Brâul Cosânzenei, Crăiasa zânelor), a zugrăvit tradiții și obiceiuri din sat legate de marile evenimente din viața omului (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger), frumusețile naturii (Vestitorii primăverii, Vara, Iarna pe uliță, În miezul verii, Noapte de vară, Nunta-n codru etc.), a evocat trecutul de luptă și eroismul poporului (Pașa Hassan, O scrisoare de la Muselim-Selo, Trei, Doamne, și toți trei, Rugămintea din urmă etc.), a dat glas revoltei poporului împotriva asupririi (Noi vrem pământ!, Doina). Sinceritatea simțirii sale este exprimată în versuri remarcabile prin armonia lor, prin noutatea ritmului și structura strofelor. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – George Coșbuc (1866 - 1918) ### Pașa Hassan argumentare baladă cultă Pașa Hassan argumentare baladă cultă Poezia Pașa Hassan este inspirată din trecutul nostru eroic și povestește o întâmplare scurtă, la care participă câteva personaje cu caractere opuse, dar care prin comportare ne impresionează puternic. Este o baladă. Fiind scrisă de un poet cunoscut, este o baladă cultă. Cu timpul, balada cultă a dobândit conținut și forme variate. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 ### Hiperbola. Exemplu Ce este hiperbola? Aceasta reprezintă planul artistic prin care se exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect, fenomen sau ale unei întâmplări, pentru a impresiona pe cititor. Spre exemplu, în poezia Pașa Hassan de George Coșbuc, chipul lui Mihai capătă în ochii îngroziți ai pașei proporții uriașe, căciula pare o imensă cupolă, vorba e ca tunetul, răsufletul e pătrunzător și aspru ca gerul, barda din mână îi ajunge până la cer, el însuși pare un munte. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 - Hiperbola ### Antiteza. Exemplu Ce este antiteza? Antiteza este procedeul artistic constând în opoziția dintre doi termeni (cuvinte, situații, idei, fenomene, personaje), cu scopul de a reliefa unul din termeni prin celălalt. Exemplu: În poezia Pașa Hassan de George Coșbuc, poetul prezintă contrastul dintre figura lui Mihai Viteazul și aceea a lui Hassan. Realizarea opoziției este deosebit de vie, deoarece personajele sunt văzute în plină mișcare. Mihai Viteazul este vijelios, viteaz, impunător, hotărât, gata de orice sacrificiu. În schimb, pașa Hassan e laș, înspăimântat, fuge cuprins de disperare, e ridicol prin comportarea sa. ### Pașa Hassan de George Coșbuc Sursă imagine: wikimedia Pașa Hassan de George Coșbuc Pe vodă-l zăreşte călare trecândPrin şiruri, cu fulgeru-n mână.În lături s-azvârle mulţimea păgână.Căci vodă o-mparte, cărare făcând,Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe malRup frâiele-n zbucium şi saltă;Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltăŞi cade-n mocirlă, un val după val,Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,Se-nchină prin baltă. Hassan de sub poala pădurii acumLui Mihnea-i trimite-o poruncă:În spatele-oştirii muntene s-aruncăUrlând ianicerii, prin flinte şi fum,-Dar paşa rămâne alături de drumDeparte pe luncă. Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,Ca volbura toamnei se-nvârte el roatăŞi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoiŞi-o vântură toată. Hassan, de mirare, e negru-pământ;Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.El vede cum zboară flăcăii Sucevei,El vede ghiaurul că-i suflet de vântŞi-n faţă-i puterile turcilor suntTăriile plevei. Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;Aleargă năvală nebună.Împrăştie singur pe câţi îi adună,Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -El vine spre paşă: e groază şi vai,Că vine furtună. - "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spunCă nu te-am găsit nicăierea" -Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!Cu frâul pe coamă el fuge nebun,Că-n gheară de fiară şi-n gură de tunMai dulce-i pierirea. Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fierŞi zalele-i zuruie crunte,Gigantică poart-o cupolă pe frunte,Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,Iar barba din stânga-i ajunge la cer,Şi vodă-i un munte. - "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."Dar paşa mai tare zoreşte;Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşteŞi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoiEl zboară şoimeşte. Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;Îşi rupe cu mâna vestmântulCă-n largile-i haine se-mpiedică vântulŞi lui i se pare că-n loc e ţinut;Aleargă de groaza pieririi bătut,Mănâncă pământul. Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!Dar Alah din ceruri e mare!Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărareCăci paşa-i de taberi aproape sosit!Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,Să-i deie scăpare. Şi-n ceasul acela Hassan a juratSă zacă de spaimă o lună,Văzut-au şi beii că fuga e bunăŞi bietului paşă dreptate i-au dat,Căci vodă ghiaurul în toţi a băgatO groază nebună. ### Calin (file din poveste) - plan de idei Calin (file din poveste) - plan de idei Mihai Eminescu a fost „omul total al culturii romanesti” (C.Noica), fiind comparat pe buna dreptate cu Hyperion – Luceafarul. Eminescu a fost un mare poet al iubirii, visul si dorul de dragoste se impletesc in poezii precum: „Dorinta” , „Lacul” , „Sara pe deal”. De asemenea poetul a pretuit folclorul, poeziile sale inspirate din creatia populara pastrandu-se neatinse de aripa vremii. Poemul Calin (file din poveste) (1876), inspirat din folclor cuprinde si trasaturi ale poeziei naturii si iubirii intr-o minunata contopire. Tema poeziei o constituie nunta ca final fericit al basmelor. Titlul este numele pe care o frumoasa fata de crai i-l da unui Zburator care vine la ea in vis. Creatia este un emotionant poem al iubirii implinite. Structura si semnificatiiPoemul Calin (file din poveste)este un basm cult in versuri alcatuit din opt parti. Poemul isi are punct de plecare intr-un basm popular, „Calin Nebunul”. Eminescu a povestit initial acest basm in proza, apoi l-a versificat. Poemul Calin (file din poveste), este o poveste de iubire, in care autorul prelucreaza motivul popular al zburatorului. In conceptia populara, Zburatorul este un personaj invaluit in mister, care farmeca tinerele fete, facandu-le sa se indragosteasca de el. Asa se intampla si in poemul Calin (file din poveste). Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe neasteptate, intr-o noapte, dupa care dispare. La scurt timp dupa plecarea voinicului, fata isi da seama ca asteapta un copil, rodul iubirii dintre ea si Calin. Tatal ei, imparatul, o izgoneste de la palat. Ea isi gaseste adapost in padure, intr-o coliba parasita, unde isi va creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin, dupa sapte ani. Casatoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemulu. Ultimul episod (al VIII-lea din poem) ilustreaza nunta celor doi indragostiti care are loc in mijlocul codrului si se desfasoara in paralele cu o alta nunta fabuloasa,cea a micilor vietuitoare. Acest episod cuprinde trei secvente:a) descrierea cadrului naturla in care are loc nunta lui Calin cu frumoasa fata de crai;b) prezentarea nuntii imparatesti;c) prezentarea altei nunti (in lumea universului marunt); Poezia este desavarsita sub aspectul armoniei, al unitatii si al echilibrului imaginilor realizate, prin care se creeaza o atmosfera sarbatoreasca, stralucitoare. Imaginile artistice sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil, natura devenind un mijloc de evidentiere a unor stari sufletesti, a unor sentimente generale umane. Impresia de fabulos este intretinuta si de folosirea arhaismelor, a regionalismelor si a cuvintelor populare. Elemente de prozodieRitmul poemului este trohaic, masura este de 15 silabe iar rima este imperecheata. Poemul „Calin (file din poveste)” este o sinteza a liricii eminesciene iar Constantin Noica aprecia ca Mihai Eminescu este „un om complet” al spiritualitatii eminesciene si afirma ca opera lui trebuie strabatuta in intregime pentru a ajunge la adevarul „ca te afli in fata omului deplin al culturii romanesti”. Sursa: Profesor Ivanoiu Maria Magdalena - Calin (file din poveste) - plan de idei ### Metafora. Exemple Ce este metafora? Metafora este procedeul artistic prin care se înlocuiește un termen obișnuit (propriu) prin altul neobișnuit, figurat (impropriu), pe baza unor asemănări (între cei doi termeni). Aceasta presupune un transfer de sens de la un cuvânt la altul pe baza unei asemănări, tinde-spre o îmbinare neașteptată de cuvinte. Prin forța ei de a trezi imagini și sentimente, de a sensibiliza și intensifica impresii, de a spori semnificația faptelor sau obiectelor, metafora este un element de bază al exprimării poetice. Expresia cuibar rotind de ape are sensul de vârtej de apă, de copcă sau de bulboană. Poetul evită însă aceste cuvinte obișnuite și creează o expresie nouă, pe baza unor asemănări între vârtejul de apă și cuibar, amândouă având forma rotundă. Pentru a preciza mai bine imaginea și pentru a sugera mișcarea și strălucirea vârtejului de apă, a adăugat cuvântului cuibar expresia rotind de ape. Deci, poetul numește un aspect din realitate (vârtejul de apă) prin alte cuvinte decât cele folosite până acum, printr-o expresie neobișnuită. Această schimbare s-a făcut pe baza unei comparații neexprimate, subânțelese (vârtej de apă ca un cuibar rotind de ape). Poetul a suprimat termenul comparat (vârtej de apă) și adverbul de comparație (ca) și a reținut numai expresia cu care a comparat (cuibar rotind de ape). Expresia cuibar rotind de ape este o metaforă. La fel stau lucrurile și în cazul expresiei bulgări fluizi. Apa se rostogolea, curgea în rotocoale. Poetul „vede” aceste rotocoale de apă ca niște bulgări fluizi (curgători). Și expresia bulgări fluizi este de asemenea metaforă. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Metafora ### Fișa de lectură Ce este fișa de lectură? Aceasta reprezintă o bucată de hârtie, de obicei de mărimea unei foi de caiet, pe care se fac însemnări în timpul lecturii unei cărți sau a unui articol. Ținând seama de utilitatea ei, fișa de lectură poate fi întocmită în diferite feluri: - rezumatul cărții al unui capitol dintr-o carte;- succesiunea ideilor dintr-o carte sau dintr-un articol;- caracterizarea unor personaje;- citate din cartea respectivă sau din studiile despre autorul cărții;- procedeele artistice din opera unui scriitor etc. Fișele de rezumat sau de succesiunea ideilor pot fi împletite cu citate din opera respectivă. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 ### Cartea de Ion Horea Cartea de Ion Horea Între munţiŞi-ntre câmpiiÎntre pluguriŞi mistriiCartea mea,Ce poţi să fii?În grădină,O albină. Pe ogoare,Spic şi floare.În pădure,Mugure.Şi pe dealuri,Strugure. Iarna,Câmpul de zăpadă,VaraToată o livadă.Şi pe ape,Nufăr parcă,De nu,Trestie şi barcă.Iar în casăStai pe masăCa o pasăre frumoasă. Un copilTe-a răsfoit:I-ai cântatŞi i-ai şoptit.O fetiţă te-a închis,Tu i te-ai deschis în vis. Cin’ ţi-a datŞi ţi-a făcutChipul tăuDe l-anceput,Cu peniţăŞi penelZugrăvită-n fel şi fel? Cin’ te mânăŞi te ştie,Ca pe-un stropDe apă vie? O întreb, şi cartea taceNumai foile-şi desfaceŞi-mi arată lung, afară,Frumuseţile din ţară. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Cartea de Ion Horea ### Geo Bogza (1908 - 1993) Sursă imagine: wikimedia Viața și opera lui Geo Bogza Geo Bogza (6 februarie 1908 - 14 septembrie 1993) a fost un remarcabil scriitor, jurnalist și poet român. A scris pagini zguduitoare despre viața celor exploatați și umiliți din trecut: a muncitorilor (Tăbăcarii, Lumea petrolului), a morților din minele de aur (Țara de piatră) etc. A elogiat munca, elanul, dăruirea și transformările profunde din conștiința oamenilor, precum și geografia din perioada României socialiste (Porțile măreției, Tabloul geografic, Priveliști și sentimente). Opera reprezentativă a poetului este Cartea Oltului, expresie a unui vibrant patriotism, popas de adâncă meditație asupra destinului umanității. Prin volumul Paznic de far, carte a valorilor vieții și culturii, a semnificației vieții unor personalități românești, Geo Bogza își consolidează locul în rândul scriitorilor consacrați. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 ### Rarăul de Geo Bogza Rarăul de Geo Bogza Dacă veți urca vreodată - și eu vă sfătuiesc să urcați - prin umbra Carpaților Răsăriteni, pe la Piatra-Neamț și Târgu-Neamț, spre locurile cele dintâi descălecări, de la un timp veți băga de seamă că se vorbește tot mai puțin despre Ceahlău, muntele venerat al Moldovei, și că pe măsură ce se apropie Țara de Sud puterea lui scade, spre a face treptat loc, în vorbire și în conștiința oamenilor, unui alt munte a cărui stea începe să se ridice la orizont. Iar atunci când veți lăsa miazănoaptea, cotind spre apus, către ținuturile păduroase ce se ridică în zare, către patria de demult a bourilor, pe măsură ce vă veți afunda într-o lume de legende și de miresme foarte tari ale trecutului, muntele acela se va ridica tot mai sus, iar numele lui îl veți auzi tot mai des, ca pe al unei realități primordiale, cu care toate celelalte intră în relație. Soarele răsare sau apune pe Rarău, norii se adună sau se împrăștie de pe Rarău, Moldova și Bistrița curg de o parte și de cealaltă a Rarăului, turmele urcă sau coboară de pe Rarău. O întreagă lume cu ceilalți munți ai ei și cu apele care curg prin văi, fiind frumuseții firii mereu schimbătoare oglinzi, gravitează în jurul Rarăului, în jurul masei lui enorme și liniștite, încoronată cu piscuri albe de calcar. De când aceste pământuri au un chip și un nume, Rarăul ia parte la viața lor, și ca o inimă puternică și ca o frunte în jurul căreia bat marile aripi ale fanteziei. În pădurile lui oamenii pătrund ca într-un templu, spre pășunile lui își mână turmele, calcarul de la poale i-l prefac în var, dar acela din piscuri strălucește în viața lor, ca lumina unei stele polare. În alte locuri pot fi munți mult mai mari sau fluvii puternice, marea sau oceanul; aici Rarăul reprezintă dimensiunea fundamentală a lumii, latura cosmică a vieții și a istoriei. Plin de foșnete și de murmure de tot felul, de țipete de păsări și de sălbăticiuni, se înalță de pe fundul lumii spre cer, ca un enorm telescop în oglinzile căruia alunecă timpul și infinitul. Cu el începe acolo, în partea de miazănoapte a țării, realitatea sufletească din care a izvorât unduitoarea potrivire de cuvinte: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai... ... Apele curg la vale, munții urcă spre cer, culorile lumii sunt vii, iar zvonurile ei clare. Mesteceni ard, asemeni unor lumânări albe, în enorma catedrală a pădurilor. La intervale rare, clinchetul tălăngilor pictură în auz, fiind curgerii timpului cea mai dulce măsurătoare. O tinerețe a firii, ce nu se trece măcar cu o clipă, suie din văi spre cele mai înalte culmi. Cât timpul străbate Țara de sus, pe valea cea largă a Moldovei, călătorii nu-și iau ochii de la fereastra trenului. Ore întregi, acesta parcurge o lume în fața căreia nimeni nu poate rămâne indiferent. Prin gări, purtând pieptare tivite tivite cu blană roșcată de vulpe, forfotesc flăcăiandri subțiri, cărora mai mult decât oricui li se potrivește numele de feciori. Dar și mai mult uimesc puii de om, băieții și fetele în cojoacele și sub basmalele lor, serioși, gingași, fermecători. De câteva ori pe zi și de câteva ori pe noapte trenurile străbat, cu șuiere lungi și cu vuiet de poduri metalice, pădurile și munții Bucovinei. La Mestecăniș, unde e marea cumpănă a apelor, trec de pe valea Moldovei pe cea a Bistriței - căreia acolo toată lumea îi spune Bistrița aurie - și atunci au tovarășe de drum plutele care alunecă foșnind la vale. Pretutindeni, uriașe stive de scânduri, munți întregi de scânduri și de trunchiuri de brad, răspândesc o puternică mireasmă de rășină, reamintind călătorilor că străbat vechea țară a pădurilor. Dar numele locurilor? În ele dăinuie ceva din marea alternanță a istoriei, cea care a adus părinților și continuă să ne aducă și nouă, când zile senine, când lacrimi amare. Sunt gări ale căror nume adie familiar, Prisaca, Dornei, Valea Putnei, Mestecăniș, Sadova, Molid, Frasin, Păltinoasa, Ilișești, Todirești... Și altele de pe frontonul cărora încearcă să dea năvală cine știe ce spaime ale trecutului, Strigoaia, Părhăuți, Soloneț, Porjorâta. Porjorâta aceasta, din ce foc de demult și-o fi trăgând numele? Cât timp străbat Țara de Sus, călătorii nu-și iau ochii de pe fereastra trenului. Sub privirea lor, văr largi și pline de lumină alternează cu acele culmi unice în blânda lor arcuire, iar pădurile de fag cu valuri din oceanul verde al coniferelor. Apoi, deodată, totul intră sub farmecul și sub imensul prestigiu al Rarăului. Peste un șir de culmi împădurite, pe cea mai înaltă dintre ele, se zăresc câteva turnuri de catedrală: Pietrele Doamnei. Urcușul domol al Rarăului ele îl încheie cu o mișcare neașteptată, plină de avânt și tulburătoare. O întreagă țară de munți împăduriți, albaștri la culoare, este dominată de gestul cu care Pietrele Doamnei își leapădă de pe umeri cămașa vegetației alpine și țâșnesc spre cer, goale, albe, lunatece. Asemenei tuturor celor ce străbat Țara de Sus, le-am contemplat și eu de multe ori - protagoniste de neuitat ale unui balet de calcar - mai ales în vremuri când pădurile îngălbenesc, transformând munții într-o vâlvătaie de aur. Într-ua din aceste toamne bogate și sonore, am urcat până la picioarele lor, cățărându-mă apoi pe umerii celei mai blajine, privind înfiorat adânca prăpastie ce se deschide între pereții verticali ai celorlalte două. Jos, în stână, păstorii aprinseseră focul și câinii lătrau. Am coborât printre ei - și a început atunci o noapte de pomină. Ultima noapte pe Rarău a celor mai vechi forme ale vieții de păstor. Era toamna târziu, se vestea zăpadă, a doua zi urmau să coboare cu turma în vale, iar în primăvara următoare n-aveau să mai urce la vechea stână, ci la casa care îi aștepta, cu hornuri pe acoperiș. Ședeam la focul de vreascuri, în bordeiul de coji de copac, cu ochii plini de lacrimi și usturime, ca mai demult în coliba plină de fum a păstorilor de pe Hășmașul Mare. Atunci, un horn care să apere căldura de fum îmi apăruse ca o cucerire epocală. Acum, această cucerire mă ajungea din urmă, după douăzeci și cinci de ani, în munții Bucovinei. Focul pe care îl priveam fumegând era ultimul de felul acesta pe Rarău. Noaptea era neagră și rece, în văi se auzeau scurmând sălbăticiunile, se pregătea să vină zăpada. Era ultima noapte a unor vechi forme de viață, și eu mă nimeream acolo, în vremea de toamnă, când Lebăda coboară sub orizont, spre a-l lăsa pe Orion să domnească peste zăpezile iernii. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 –  Rarăul de Geo Bogza ### Sub un fag, lângă tulpină Poezie populară „Sub un fag, lângă tulpină” Sub un fag, lângă tulpină,Badea cântă și suspină.Doamne, cum sună izvorulUnde-și cântă badea dorul.Săraca inima luiE ca frunza plopului,Că nu bate pic de vântȘi-i vezi frunza tremurând.Și când bate și când stă,Frunza lui se clatină.                                                                                               (Lucian Blaga) ### Mult mi-e dor și mult mi-e sete - Doină oltenească Mult mi-e dor și mult mi-e sete (poezie populară culeasă deVasile Alecsandri) Mult mi-e dor și mult mi-e seteSă văd frunza-n codrul verde,Să mai strâng vreo șapte cete!Primăvară, muma noastră,Suflă bruma din fereastrăȘi zăpada de pe coastă,Să văd iar verzind în cale,Să mă las iar în cea valeCu-o pereche de pistoale.Frunza-n codru cât se țineToți voinicii trăiesc bine,Iară frunza dacă-i lasăToți voinicii merg pe-acasăȘi la para foculuiZac de dorul codrului!Frunză verde de susai,De-ar veni luna lui maiSă-mi aud cerul tunând,Să văd norii fulgerândIerbulița-n șesuri dând,Să mai văd focuri pe-afară,Copilași cu pielea goală,Cai în câmpuri nechezândȘi voinici pe plai suind. ### Mihail Sadoveanu (1880-1961) Viața și opera lui Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880-19 octombrie 1961) s-a născut la Pașcani, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu, originar din părțile Gorjului, și al Profirei Ursachi, fiica unor răzeși din cătunul Verșeni, de pe apa Moldovei. Provenit din rândul „umiliților și ofensaților vieții”, „primul urmaș din clanul mamei știutor de carte”, cum el însuși spunea, Mihail Sadoveanu este cel mai mare povestitor al poporului nostru. Vasta sa operă (peste o sută de volume) descrie viața țăranului român (Hanul Ancuței, Bordeienii), farmecul naturii românești (Nada Florilor, Țara de dincolo de negură), istoria zbuciumată a acestui pământ (Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Nicoară Potcoavă), exprimă înțelepciunea și frumusețea morală a omului din popor (Baltagul). M. Sadoveanu s-a aplecat cu respect și admirare asupra creației artistice populare, asupra datinilor, obiceiurilor și credințelor străvechi, pe care le-a scos la lumină ca mărturii ale unei îndelungi civilizații și ale înțelepciunii poporului nostru. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Mihail Sadoveanu ### Taine de Mihail Sadoveanu - Argumentare descriere în proză Taine de Mihail Sadoveanu - Argumentare descriere în proză Taine de Mihail Sadoveanu, înfățișează priveliști din Delta Dunării (copaci, plante, vietăți, înserarea, răsăritul lunii etc.), chipuri de oameni (cei doi pescari), întâmplări și fapte (lupta pentru existența dintre două păsări, retragerea vietăților bălții spre culcușul lor de noapte, plimbarea unor tineri cu barca), evenimente dim trecut (migrarea unor popoare), exprimă stări sufletești determinate de aceste împrejurări (încântarea, uimirea, bucuria vieții). Tabloul naturii spre asfințit este plin de farmec: peste baltă se așterne o liniște adâncă și măreață, în limpezimea apei se oglindește cerul înalt și senin, căldura de peste zi scade, o perdea de sălcii bătrâne și pletoase umbrește singurătatea apei. Vizitatorii admiră în liniște înfiorarea frunzișului, gâzele care plutesc pe luciul lacului, rândunelele care săgetează aerul și brăzdează încrețiturile apei. Zbateri și fâșâit de aripi, țipete și cârâituri vestesc începutul unei încăierări dintre o cioară și o lișiță. Lupta pe viață și pe moarte, văzută până în cele mai mici amănunte, se dezlănțuie și la capătul ei, lișița își îneacă rivala. Vizitatorii izbucnesc într-un strigăt de uimire. Peste baltă se lasă amurgul. Liniștea cuprinde întinderile de apă, adieri ușoare aduc o răcoare plăcută, o dată cu parfumul amețitor al unei lunci de tamarix. Dezmorțite din toropeala căldurii, roiuri de țânțari cu trompele însetate de sânge prilejuiesc vizitatorilor neplăceri, în timp ce convoiuri nesfârșite de păsări vin din depărtări și trec spre depărtări. Rumeneala asfințitului se stinge treptat. Umbrele înserării coboară peste bolțile de sălcii și peste cărările dintre trestii. Delta Dunării, ținut fermecător al tainelor vieții și naturii, se întinde până departe, parcă în nemărginire. Viața își continuă marea ei luptă; viața și moartea se află într-un circuit veșnic. Vietăți de tot felul intră într-o forfotă amețitoare; plaviile plutitoare spre necunoscut sunt bărci ale vieții și morții; generații de oameni și popoare diferite au trecut pe aici, umplând adâncurile bălții cu oasele lor. Când seara învăluie natura și razele argintii ale lumii coboară peste aceste locuri, o privighetoare își înalță cântecul, sporind bucuria celor doi tineri îndrăgostiți, care plutesc cu barca pe întinsul nesfârșit al apei. După cum se vede, aspectele și fenomenele naturii, forfota micilor vietăți și prezența omului cu sentimentele lui sunt grupate în jurul unei idei: farmecul naturii și misterul vieții din Delta Dunării. Taine de Mihail Sadoveanu, este o descriere în proză. Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Taine de Mihail Sadoveanu - Argumentare descriere în proză ### Taine de Mihail Sadoveanu Taine de Mihail Sadoveanu Soarele scăpăta spre asfințit, departe peste trestii. Înainte de fiorul amurgului, balta tăcea, solemnă, oglindind în limpezimile ei un cer înalt, fără pată. Căldura scăzuse. Ne alăturasem cu barca de un țărm umbrit de sălcii bătrâne, pletoase, în singurătățile unui braț vechi al Dunării. Tăceam și eu și tovarășul meu; ascultam o înfiorare abia simțită în frunzișul cenușiu de deasupra noastră. Pe luciul apei, pe care pluteau gâze felurite, săgetau din când în când rândunelele, brăzdând un val fin, abia o părere. Cei doi pescari care ne aduseseră acolo cu luntrea încremeniseră la locurile lor, cu fața spre noi, ca niște stane. Lăsaseră lopețile din mână, și brațele lor vânjoase se odihneau; și ochii luceau albaștri, micșorați, ca în apropierea somnului. O zbatere de aripi, un țipăt ascuțit, mirat parcă - țipătul lișiței - ne făcură să răsărim din lenea ce ne amorțise. O fâșie aspră de aripi se auzi în același timp deasupra noastră. O cioară cenușie făcu repede un ocol și se lăsă în tufișuri. Priveam de la locurile noastre, printre draperiile moi ale sălciilor. Strigătul paserei de baltă sfredeli mai puternic aerul; cioara cârâi scurt; aripi băteau în trestii și-n unde. Unul din lipoveni își încreți obrazul într-un fel de zâmbet. - Bătălie... zise el încet. Era într-adevăr luptă în desiș, un episod din războiul necontenit al vieții. Tremurând din aripi, într-un roi de stropi aurii, fugind pe luciul apei, ieși în soare lișița; apoi iar se întoarse și-și ocoli cuibul ascuns. - Cioara năzuiește la cuib! șopti tovarășul. Văzusem pasărea cenușie înălțându-se o clipă, mlădiindu-și capul, căutându-și potrivnica. O zărise; se lăsa repede, cu căngile întinse. Pricepurăm că paserile s-au încăierat după zgomote. N-am mai avut vreme să mai schimbăm o vorbă, ori să întrebăm pe pescari. În luciul luminat, ieșiră luptătoarele. Lișița izbutise să depărteze pe dușmancă de pui. Ș-acum, cu mișcări iuți, căta să se ferească de pliscul negru și tare ca fierul, de căngile încordate care o căutau. Deodată, într-o roată de scântei, cioara mâniată se năpusti asupra paserei de apă. Dar într-aceeași clipă văzurăm un lucru minunat; lișița se întoarse, ca mișcată de un resort, pe spate, și primi pe cioară cu ghiarele. O cuprinse paserea cenușie și se pregătea s-o amețească cu pliscul; dar și lișița se animase de dânsa cu putere și, într-o bătaie iute de aripi, săpă undele și-și duse vrăjmașa de moarte la fund... - Nu ne puturăm stăpâni un strigăt de uimire. Se întinse liniște apoi; totul se petrecuse repede, parcă fusese o părere; cele din urmă crețuri ale apei răscolite se stingeau lângă luntrea noastră. - Asta, noi pescarii o vedem adeseori... grăi unul dintre bărboși. Venea amurgul cu ușoare unde de răcoare; țânțarii începeau să ne necăjească, roiuri nesfârșite cu trompele însetate de sânge; părăsirăm adăpostul nostru. Lopețile săpau acuma cărări lungi prin apa purpurie a fluviului. Zvonuri nouă tresăreau în cotloanele ascunse. Bâtlani de felurite mărimi treceau pe deasupra noastră bătând rar din aripi; o găinușă pe un fir de trestie plecat pe undă ne privi o vreme neclintită; rațele grăbeau stoluri spre marea înflăcărată a asfințitului, și zborul lor părea, când se apropiau, un freamăt scurt de vijelie. Și ca dintr-un izvor veneau, de departe, și se duceau în depărtări, prin apropierea noastră, mai departe și din ce în ce mai departe, unde păreau numai niște puncte negre, - și se duceau convoiuri lungi, înșirate unele după altele, parcă era ceasul unor aeriene trenuri accelerate; treceau c-o grabă, cu o sârguinţă uimitoare, parcă spre un liman hotărât, foarte bine cunoscut. Treceau și alte soiuri de paseri cu zboruri mari, greoaie. Și paseri mici, vânătoarele gâzelor mărunte, ieșeau la licăririle amurgului din noaptea hrubelor lor. Iată ș-un cârd de zburătoare uriașe cu fâlfâit greoi; auzim un țipăt nemelodios... - cântecul lebedei... - Au ele departe un ghiol al lor... zicea unul dintre lipoveni. Deodată, în răcoarea sfârșitului de zi, ne împresoară o adiere, o mireasmă plăcută. Tovarășul meu zice încet: - Aici trebuie să fie o luncă de tamarix... Ne alăturăm cu barca de tufișuri întunecate, cu frunza măruntă, în care atârnă struguri deși de flori liliachii. În seara aceea aveau florile lor un parfum amețitor. * Soarele asfințise; deasupra răsăritului, undeva, mai stăpânea încă rumeneala lui. Aburii bălții începură a pluti pretutindeni pe luciul undelor. Și Delta cu profunzimi misterioase se întindea până departe în jurul nostru, din colțul acela de Dunăre veche. Umbra cucerea bolțile de sălcii și cărările prin trestii. Apele acelea nesfârșite care domneau pretutindeni, într-un ținut întreg, alcătuiau o stăpânire a necunoscutului și a tainei. De la mistrețul care dormitează pe plăvii, de la lebedele și pelicanii care înspumează noaptea negrul ghiolurilor, până la popoarele de păsări, până la puzderia de pești, până la nesfârșitele miliarde de gânganii neștiute și nebănuite, - toate trăiesc din apele acestea care au întins o bogată împărăție; care aduc nomolul plin de hrană din munții și câmpiile depărtării. De mii și mii de ani, s-a plămădit aici ca într-o înfrigurare viața; și lupta s-a desfășurat pentru o rază de lumină și pentru un fir de hrană din seninul de sus până la fundul nomolului, jos. Și nesfârșitele șiruri de vieți au căzut, s-au prefăcut în tină și au hrănit izvoarele vieților nouă. Un fir de lejnicioară se cațără cu florile-i albastre pe trestiile nalte, pe o plavie pe care adierea serii o mână încet pe lângă un colț al țărmului. Lângă lejnicioară o gâscă sălbatică și-a adăpostit cuibul și bobocii. În capătul celălalt, pe această plută tainică, și-a ales sălaj spăriosul mistreț al bălții. La rădăcina florii și sub culcușul paserii ș-al mistrețului, în împletiturile din care se înalță generațiile nouă de trestie se află căzute, amestecate, țesute, pulberile pe care le-a adus vântul, nomolul pe care l-au dăruit revărsările Dunării, oasele vulturului și ale prăzilor lui, scheletele mistreților, și rândurile nesfârșite ale vietăților mărunte. A fost un fir de nomol; astăzi e o insulă plutitoare. O mână încet vântul. Pe un fir de trestie s-a așezat o pasăre noptatică de apă. Și astfel se strecoară încet - ca o fantomă a trecutului și a viitorului. E un fel de simbol al bălții, o barcă a vieții, care a ridicat steagul morții și plutește lin spre necunoscut. Pe drumurile acestea ale apelor de multă vreme și omul rătăcește. A fost o vreme când figura lui bărbătoasă și sălbatică a pricinuit o mirare nesfârșită locuitoarelor străvechi ale bălții; pe urmă și-a așezat și el sălașul primitiv între două sălcii, pe urmă a sporit și el cu oasele lui adâncurile Deltei. Au trecut pe rând pe aici oameni vechi ai Schiției, popoare rătăcitoare din Asia, romanii, bizantinii, slavii, turcii și tătarii, și românii poate au mai spintecat undele acestea și odinioară cu faimosul pescar Petrea Majă... Misterioasa baltă ne împresura de pretutindeni și tăcea acuma iarăși. Se ridica luna, în răsărit, țesând scări de văpaie pe undele sfărâmate de rame. Undeva, în apropiere, se auzea un lătrat de câne; ne apropiam de o așezare omenească. Adieri dulce-mirositoare tot veneau dinspre luncile de tamarix; veni pe boarea serii și preludiul unei privighetori. Și prin văpaia lunii o barcă trecu încet într-acolo. Trecea prin umbra tufișurilor, prin cărarea de păcură de la celălalt țărm; nu vedeam ființele din lăuntru, auzeam numai plescăitul dulce al lopeților, care sărutau valul. Poate erau doi amorezați care treceau spre poeticele lunci cu flori liliachii. Dragostea e aceeași pretutindeni; și când ninge lumină argintie și cântă o privighetoare într-un boschet negru de tamarix, se deșteaptă ceva supraomenesc și în sufletele barbarilor acestora din bălți... Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Taine de Mihail Sadoveanu ### Mamă Țară de Tudor Arghezi Mamă Țară de Tudor Arghezi Tudor Arghezi Maică, mulți te-au dușmănitCă ești neam blagoslovit.Unde sapă sapa loculSare din pământ norocul.Ai pământ și ape multe,Vântul stă să ți le-asculte,și izvoareCălătoare.Crapii-n ele-s cât berbecii,În pomi piersicii cât dovlecii,Pepeni de zahăr roșu,În grâu spicul cât cocoșu.Pui un bob, din el răsareMia de mărgăritare:Dulce binecuvântare.Fiecare fir de vântÎl adie un descânt,Fiecare stea de susÎl mângâie cum l-ai pus.Noaptea-l coace și ea, luna,Caldă lui întotdeaunaȘi pe câmp cu ceru-n fațăCâmpul pletele-și răsfață.În adâncul lui tresareAltă vatră de izvoare(Ți-a făcut destinul semnul)Untul negru, undelemnul. ### Formarea limbii române Formarea limbii române Formarea limbii române a început odată cu poporul român, pe teritoriul Daciei, de-a lungul mai multor secole, din limba latină vulgară (de la, vulgus = popor, spre deosebire de latina literară, cultă, în care sunt scrise textele literare, istorice, filozofice latinești), vorbită de romanii cuceritori și din limba dacilor băștinași, în următoarele condiții istorice: După cucerirea Daciei de către romani în anul 106 al erei noastre, a urmat o intensă acțiune de colonizare a acestei noi provincii romane de la extremitatea nord-estică a imperiului, unde se intensificase pericolul invaziei popoarelor migratoare. Colonizarea și împroprietărirea în Dacia a veteranilor au consolidat poziția stăpânirii romane la nordul Dunării. Limba latină vulgară vorbită în epoca aceea - care era mult mai simplă, dar nu radical diferită de limba latină cultă - a devenit limba oficială în administrație și în relațiile cu băștinașii. Faptul acesta este explicabil nu numai prin stadiul mai înaintat al culturii și civilizației romane, ci și prin nevoia găsirii unei modalității de comunicare între cuceritori și cuceriți. În decursul celor 165 de ani de stăpânire a Daciei de către romani, în limba acestora au pătruns multe cuvinte din limba vorbită de geto-daci autohtoni. În urma conviețuirii îndelungate a geto-dacilor cu coloniștii romani și a înrudirii lor, s-a ajuns la contopirea elementului autohton, geto-dacii, cu cel roman, astfel încât, în anul 271, când administrația și armata romană s-au retras în sudul Dunării, procesul de contopire a băștinașilor cu romanii era foarte avansat. Din această populație daco-romană s-a format, în secolele următoare, poporul român, iar din limba latină vorbită de romanii cuceritori și din cea vorbită de geto-dacii autohtoni s-a plămădit limba acestui popor nou, format aici. Începând din secolul al VI-lea, pe teritoriul de azi al României au pătruns grupuri de slavi, care au fost asimilați de populația daco-romană. La venirea slavilor, limba română, în structura sa romanică, era formată. Structura gramaticală a limbii române, este cea a limbii latine, iar vocabularul fundamental cuprinde 60-66% cuvinte de origine latină. Din lipsa unor documente scrise, este greu de stabilit care dintre cuvintele limbii române sunt de origine geto-dacă. Pe baza cercetărilor întreprinse până acum, peste 160 de cuvinte pot fi considerate de proveniență geto-dacă (de exemplu: baltă, barză, căciulă, cătun, fluier, mânz, moș, murg, pupăză, țap, țarc și altele). Important este de reținut faptul că, în folosirea (adică frecvența, circulația) în vorbire a cuvintelor, cele de origine latină prezintă peste 80%, dovadă incontestabilă a latinității limbii române. Cu toate particularitățile pe care le-a dobândit cu timpul, limba română rămâne înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, formând marea familie a limbilor romanice. Ca urmare a formării ei în cea mai de răsărit dintre provincii romane, limba română ocupă un loc aparte printre limbile romanice. Fiind izolată în estul Europei, limba română a conservat mai bine decât celelalte limbi romanice specificul roman al limbii cuceritoare, apropiindu-se, în multe privințe, de italiană, limba formată chiar pe teritoriul locuit inițial de romani. Printre particularitățile care merită să fie menționate, enumerăm: a) prezența sunetelor ă și î, inexistente în limbile romanice occidentale;b) așezarea articolului hotărât la sfârșitul substantivelor și al adjectivelor, formând corp comun cu acestea;c) păstrarea genului neutru, larg folosit în limba latină, dar dispărut în limbile romanice occidentale. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Formarea limbii române ### Analiza stilistică Ce este analiza stilistică? Analiza stilistică implică multe cunoștințe din domeniul foneticii, lexicului, gramaticii și stilisticii (disciplina care se ocupă, în mod special, de studierea stilului). Stilul fiind felul propriu de a se exprima al unei persoane, ca și mijloacele pe care le folosește un scriitor sau un vorbitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic, cum este definit în general aceasta, analiza lui nu este simplă. Efectele artistice se pot obține fie prin utilizarea anumitor particularități fonetice, lexicale sau morfologice, fie prin îmbinarea aparte a cuvintelor în propoziții și în fraze, fie prin abaterea de la regulile stricte ale sintaxei și chiar ale morfologiei. Stilul diferă și după domeniul specific în care se folosește. Unul este stilul lucrărilor științifice sau de tehnică, altul cel folosit în documentele administrative, altul în presă și cu totul altul în operele beletristice. Chiar aici, stilul prozatorilor diferă de al poeților, al criticilor de al istoricilor literari. Fiind un complex de fapte de limbă, stilul trebuie studiat ca atare. În consecință, în analiza sintactică este recomandabil să se țină seama de toate cunoștințele dobândite în domeniul foneticii, lexicului, morfologiei, sintaxei, precum și de noțiunile de teorie a literaturii învățate până acum. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Analiza stilistică ### Analiza lexicală Ce este analiza lexicală? Aceasta are în vedere, în primul rând, înțelegerea sensurilor cuvintelor și întrebuințarea lor corectă, precum și folosirea, în diverse opere literare, științifice, tehnice, publicistice, în presă și chiar în vorbirea obișnuită, a anumitor cuvinte. Deși cuvintele se găsesc consemnate în dicționare, cunoașterea și deprinderea cu o folosire corectă, spontană a lor nu sunt posibile decât prin contactul direct cu texte în care ele pot avea întrebuințări diferite. ### Analiza morfologică. Exemple Analiza morfologică are scop multiplu: a) recunoașterea părțile de vorbire și deosebirea lor unele de altele;b) formarea deprinderilor de a deosebi, fără dificultăți, categoriile gramaticale (gen, număr, caz; persoană, mod, timp etc.),c) înțelegerea mecanismului limbii în procesul comunicării, adică modificările formei cuvintelor după funcțiile lor sintactice;d) formarea deprinderilor de exprimare corectă, orală și scrisă, adică înțelegerea și aplicarea tuturor regulilor de ortoepie și de ortografie;e) motivarea conștientă a acordului. Analiza morfologică nu trebuie separată de cea sintactică, deoarece îmbinarea cuvintelor în propoziții, în vederea formulării unei comunicări, atrage după sine modificarea formei acestora și ordinea lor în propoziție. O analiză morfologică corectă nu se poate efectua conștient fără cunoașterea relațiilor care se stabilesc între cuvinte, adică a raporturilor dintre cuvintele determinate și cele determinante. Exemplificări Ca și analiza sintactică, analiza morfologică se poate face oral sau în scris. Cea orală se face luându-se fiecare cuvânt, în ordinea din text, și precizându-se:a) ce parte de vorbire este;b) categoria gramaticală;c) funcția sintactică. Există mai multe posibilități de efectuare a unei analize morfologice în scris: 1. Cea mai obișnuită dintre ele constă în notarea, în stânga paginii, a fiecărui cuvânt, în ordinea din text, și menționarea în dreptul lui a categoriilor gramaticale și a funcției sintactice. Dacă luăm, de exemplu, propoziția: Eminescu a scris cele mai frumoase poezii lirice, o vom analiza astfel:Eminescu - substantiv propriu, genul masculin, număr singular, cazul nominativ - subiect;a scris - verb, conjugarea a III-a, diateza activă, modul indicativ, timpul perfect compus, persoana a III-a singular - predicat verbal;cele mai frumoase - adjectiv cu două terminații, gradul superlativ relativ, genul feminin, număr plural, cazul acuzativ - atribut -, acordat cu subst. poezii;poezii - substantiv comun, genul feminin, număr plural, cazul acuzativ, nearticulat - complement indirect;lirice - adjectiv cu două terminații, genul feminin, numărul plural, cazul acuzativ - atribut -, acordat cu substantivul poezii. sau mai simplificat Eminescu - s.p., masc., sg., nom. - subiect;a scris - vb. III, d. act., perf. comp., pers. III sg. - predicat verbal;cele mai frumoase - adj. 2 term. superl. rel., fem., pl., ac. - atribut;poezii - s.c., fem. pl., neart. - compl. direct;lirice - adj. 2 term., fem., pl., ac. - atribut. Adesea se folosesc scheme de tip borderou: 2. Mai operativă este analiză morfologică făcută pe text, prin indicarea prescurtată a părților de vorbire, a categoriilor gramaticale și a funcției sintactice, indicându-se și raporturile dintre ele: 3. Uneori se folosesc schemele relaționare (care marchează mai pregnant raporturile de dependență): Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Analiza morfologică ### Analiza sintactică a frazei. Exemplu Analiza sintactică a frazei urmărește cunoașterea diferitelor propoziții care intră în alcătuirea acesteia, a raporturilor ce se stabilesc între aceste propoziții, a topicii și a punctuației. Cum însă fiecare propoziție este alcătuită din diferite cuvinte, este necesar să se cunoască totodată și părțile de propoziție, precum și părțile de vorbire prin care sunt exprimate acestea. O bună analiză sintactică a frazei se poate face numai dacă se ține seama de câteva criterii orientative, procedându-se astfel: 1. Se citește cu atenție textul dat pentru analiză și se caută a se înțelege ce urmărește autorul să comunice prin el. 2. Se identifică mai întâi toate predicatele și se subliniază. 3. Se recunosc cuvintele (conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume, adverbe relative etc.) prin care se introduc diferite propoziții și se încadrează într-un dreptunghi spre a fi mai ușor de urmat cu jaloane în delimitarea propozițiilor. 4. Se delimitează cu o linie verticală propozițiile, notându-se cu o cifră. 5. Se stabilesc propozițiile principale. 6. Se precizează felul fiecărei propoziții subordonate și se notează regentele acestora. Pentru a se cunoaște mai ușor felul propozițiilor subordonate, este bine să se aibă în vedere: a) conținutul fiecărei propoziții; b) termenul determinat de propoziția regentă, în cazul în care subordonata determină un singur cuvânt sau mai multe; c) ordinea propozițiilor în frază; d) semnele de punctuație (virgula, punctul și virgula, linia de pauză, parantezele); e) propozițiile intercalate și incidente (ultimele neavând legătură directă cu restul frazei); f) părțile de propoziție prin care ar putea fi substituite; g) posibilitățile de înlocuire a cuvintelor de legătură din fraza respectivă prin altele, care ar ajuta mai mult la recunoașterea unor propoziții subordonate. 7. Se arată ce raporturi se stabilesc între diferitele propoziții ale frazei. 8. Se analizează apoi sintactic și morfologic fiecare propoziție. Exemplificări Analiza sintactică a frazei, ca și cea a propoziției, se poate face oral sau în scris. Pentru cea orală recomandările făcute mai înainte sunt suficiente. Analiza sintactică a frazei în scris se poate face în mai multe feluri: I. După delimitarea lor și stabilirea elementelor de legătură, se transcrie fiecare propoziție și se arată felul ei, procedându-se astfel: a) După ce s-au subliniat predicatele și s-au încadrat într-un dreptunghi cuvintele de legătură, se delimitează propozițiile și se numerotează; ca de exemplu: b) Se transcrie fiecare propoziție:1. Șușteru nu înțelesese pe dată - propoziție principală;2. ce i se spune - propoziție completivă directă;3. parcă îi luase mințile - propoziție circumstanțială de mod;4. (și) celălalt era departe - propoziție principală;5. când se dezmetici - propoziție circumstanțială de timp;6. se pierdea pe sub arcadele podului vopsit în roșu - propoziție principală;7. dispărea ca o nălucă, în fulgerările apei morților - propoziție principală. Dacă se face analiza părților de propoziție, este bine ca aceasta să urmeze imediat după ce a fost scrisă fiecare propoziție. II. Mai operativă este analiza făcută direct pe textul dat, prin notarea fiecărei propoziții cu aceleași litere ca la părțile de propoziție, astfel: Dacă se analizează și părțile de propoziție, este recomandabil ca propozițiile să fie notate deasupra, însoțite de litera P și cifra respectivă. Raporturile dintre propoziții se notează, ca și cele dintre părțile de propoziție, prin săgeți: sau sub formă de schemă relațională: Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Analiza sintactică a frazei ### Analiza sintactica a propoziției. Exemple Analiza sintactica a propoziției Analiza sintactică a propoziției constă atât în cunoașterea funcției sintactice a cuvintelor în propoziție, cât și a raporturilor care se stabilesc între diferitele părți de propoziție. Ca și fraza, în propoziție se stabilesc, între diferite părți ale acestora, raporturi de coordonare și raporturi de subordonare. În raport de coordonare se găsesc mai multe părți de propoziție de același fel: nume predicative, subiecte, atribute sau complemente. În raport de subordonare se găsesc atributele și complementele față de cuvintele pe care le determină, deci cuvântul determinant față de cel determinat. Ca părți principale ale propoziției, subiectul și predicatul, care se găsesc pe același plan, nu se află nici în raport de coordonare, nici în raport de subordonare unul față de altul. Deși ambele sunt părți principale de propoziție, datorită faptului că, în general, orice propoziție trebuie să aibă predicatul exprimat, ori de câte ori se face analiza sintactică a propoziției, se va ține seama în primul rând de prezența acestuia. Numai după stabilirea predicatului se procedează și la precizarea subiectului, care poate fi exprimat, neexprimat sau poate lipsi. În cazul în care subiectul este exprimat, celelalte părți de propoziție gravitează sau se grupează în jurul lui sau al predicatului. Se pot distinge atunci două grupuri de determinanți: a) grupul determinanților cuvântului (cuvintelor) prin care este exprimat subiectul; b) grupul determinanților verbului sau numelui predicativ prin care se exprimă predicatul. La rândul lor, acești determinanți (atribute sau complemente) pot fi determinați de alte părți de propoziție. Se formează astfel o înlănțuire strânsă, logică, între diferitele părți ale propoziției, care constituie un tot, în vederea exprimării mai succinte sau mai complexe a unei idei, pentru a se face o comunicare cât mai clară, completă, logică sau afectivă. La aceasta contribuie mult și topica (ordinea cuvintelor în propoziție). Unele propoziții sunt independente, altele intră în alcătuirea frazelor. Oricare ar fi situația lor, analiza sintactică a propoziției se realizează la fel. Cum părțile de propoziție se exprimă prin cuvinte, adică prin părți de vorbire, care în procesul comunicării își schimbă forma, o analiză sintactică, fără cea morfologică, este incompletă. Pentru ca analiza sintactică a propoziției să fie bine efectuată, indicăm aici, în linii mari, tehnica care trebuie urmată în analiză. a) Se precizează în primul rând predicatul.b) Cu ajutorul predicatului se stabilește subiectul, dacă este exprimat.c) Se delimitează părțile de propoziție care determină cuvântul prin care este exprimat subiectul. Se procedează la fel și pentru predicat.În caz că subiectul lipsește, se stabilesc diferiți determinanți ai predicatului și cei ai acestora. d) Se are în vedere faptul că prepozițiile și conjuncțiile, locuțiunile prepoziționale și cele conjuncționale, vocativele, articolele și interjecțiile (cu unele excepții) nu au funcții sintactice. De aceea, ele se analizează împreună cu cuvintele pe care le însoțesc. De asemenea, adverbul negativ nu se analizează împreună cu cuvântul pe care îl neagă (de obicei un verb). e) Se precizează raporturile care se stabilesc între diferite părți de propoziție, marcându-se, atunci când este cazul, prin săgeți sau acolade. f) Se ține seama de semnele de punctuație, în special de virgulă, care ajută la înțelegerea diferitelor raporturi ce se stabilesc între unele părți de propoziție. * Analizele se pot face oral sau în scris. Există diferite moduri de a efectua în scris analiza sintactică a propoziției: 1. Se ia fiecare cuvânt și se precizează funcția lui în propoziție și partea de vorbire prin care este exprimată aceasta. 2. Se notează deasupra cu litere mari părțile de propoziție, folosind prescurtările respective (SB=subiect, PR=predicat, AT=atribut, CD=complement direct, CI=complement indirect, CL=complement circumstanțial de loc, CT=complement circumstanțial de timp, CM=complement circumstanțial de mod, CZ=complement circumstanțial de cauză, CS=complement circumstanțial de scop) și cu litere mici părțile de vorbire (s=subiect, adj.=adjectiv, pron.=pronume, vb.verb, adv.=adverb, prep.=prepoziție, conj.=conjuncție, interj.=interjecție sau și mai simplu: s, a, p, v, adv., prep., conj., interj.). Este bine ca inițialele cu care se notează părțile de propoziție să se treacă deasupra, iar cele cu care se desemnează părțile de vorbire, dedesubtul cuvintelor respective. 3. Uneori, se obișnuiește, pentru simplificare, să se facă numai schema, așa cum vom vedea mai departe. Schemele pot fi liniare, adică cu toate cuvintele pe același plan, sau pe mai multe planuri, în funcție de raporturile care se stabilesc între diferite părți de propoziție. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Analiza sintactică a propoziției ### Propoziția circumstanțială consecutivă. Exemple Propoziția circumstanțială consecutivă este propoziția subordonată care exprimă rezultatul (urmarea) unei acțiuni, despre care s-a vorbit în regenta ei. Îndeplinește în frază funcția de complement circumstanțial consecutiv. Propoziția circumstanțială consecutivă se introduce prin: - conjuncțiile și locuțiunile: încât, că, de, încât să, ca să, pentru ca să și, uneori, prin: de să, să, decât să, cât să, cărora, în regentă, le corespund adverbele: așa, astfel, atât sau locuțiunea adverbială în așa fel. Uneori aceste adverbe sunt în așa fel sudate cu conjuncțiile introductive, încât se analizează împreună: așa că, așa încât, astfel încât. Topica și punctuația: Propoziția circumstanțială consecutivă urmează totdeauna după regenta ei și se desparte, în general, prin virgulă de aceasta. Exemplu: Ba văzând prietenia sufletească ce mă lega de „căpitan” Mavromati, îi făcea bătrânului atâtea chinuri cu ardei ars și cu altele, încât, într-adevăr, ajunsese să-l gonească din prăvălie. [...] Eram așa de disperat, că, de n-ar fi fost iubirea pe care o aveam pentru bunul Mavromati, al fi plecat, așa cum o dorea mizerabilul. [...] Și nici una, nici două, îmi cârpește un pumn în nas, de-am căzut grămadă pe dușumea.                                                             (După Panait Istrati - „căpitan” Mavromati) Explicații: a) încât, într-adevăr, ajunsese;b) că aș fi plecat;c) de-am căzut grămadă pe dușumea. cuvintele introduse prin conjuncțiile încât, că și de, le corespunde în propozițiile regente adjectivul pronominal nehotărât atâtea și adverbul așa. Ele exprimă rezultatul, urmarea (consecința) acțiunilor despre care a fost vorba în regentele lor: a) Ba văzând prietenia sufletească... îi făcea bătrânului atâtea chinuri cu ardei ars și cu altele;b) Eram așa de disperat;c) Și nici una, nici două, îmi cârpește un pumn în nas. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială consecutivă ### Propoziția circumstanțială concesivă. Exemple Propoziția circumstanțială concesivă este propoziția subordonată care arată o împrejurare în măsură să împiedice realizarea acțiunii din regentă, dar nu o împiedică. Îndeplinește în frază rolul de complement circumstanțial concesiv. Propoziția circumstanțială concesivă se introduce prin: - conjuncția deși;- locuțiunile conjuncționale: cu toate că, măcar că, chit că, fără să;- prin pronume și adjective pronominale nehotărâte: orice, oricare, oricâte și adverbe relative sau nehotărâte: cât, oricum, oricât etc. Cele cu nuanță condițională se pot introduce prin:- conjuncțiile: dacă, de, să:Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...                                    (Costache Negruzzi - Alexandru Lăpușneanu)- locuțiunile conjuncționale: chiar dacă, chiar de, chiar să, măcar de, măcar să, și dacă (de), nici dacă, nici de etc. Observație: În regentele propozițiilor concesive există, adeseori, unul din adverbele totuși, tot sau locuțiunea adverbială cu toate acestea (astea):Și deși ziua era la început, soarele totuși ardea cu putere și prevestea o adevărată zi de cuptor.                                      (Calistrat Hogaș - Singur) Topica: Propoziția circumstanțială concesivă stă, de obicei, înaintea regentei. Când se insistă asupra regentei, concesiva o urmează. Punctuația: Oricare ar fi locul ei față de regentă, Propoziția circumstanțială concesivă se desparte prin virgulă de regenta ei. Exemplu: Ba chiar mă pârau și pe mine, deși îmi vedeam de treabă.                                       (Panait Istrati - „Căpitan” Mavromati) Vom vedea dacă minte, spuse jupânul; dar dacă nu minte, ați pățit-o, chiar dacă ați furat amândoi bani din tejghea.                                       (Panait Istrati - „Căpitan” Mavromati) Niciodată însă nu i-am văzut batjocoritori cu „căpitan” Mavromati, oricât îmi părea de ridicolă apropierea aceasta.                                       (Panait Istrati - „Căpitan” Mavromati) Explicații: Prima și ultima frază sunt alcătuite din câte două propoziții: - una principală:Ba chiar mă pârau și pe mine;Niciodată însă nu i-am văzut batjocoritori cu „căpitan” Mavromati;- una secundară:deși îmi vedeam de treabă;oricât îmi părea de ridicolă apropierea aceasta, ambele introduse prin conjuncțiile deși și adverbul oricât. Fraza a doua este alcătuită din: - trei propoziții principale:a) vom vedea;b) spuse jupânul;c) dar ați pățit-o;(Propoziția - spuse jupânul - este incidentă, adică nu are legătură directă cu fraza). - trei propoziții secundare:a) dacă minte (completivă directă);b) dacă nu minte (condițională);c) chiar dacă ați furat amândoi bani din tejghea, dintre care numai ultima, introdusă prin locuțiunea conjuncțională chiar dacă. Analizând prima frază, observăm că propoziția secundară deși îmi vedeam de treabă, ar fi putut împiedica realizarea acțiunii din propoziția principală (Ba chiar mă pârau și pe mine). Faptul acesta (împrejurarea aceasta) nu împiedică realizarea ei. O asemenea propoziție, care arată o împrejurare în măsură să împiedice realizarea acțiunii din regentă, dar nu o împiedică, se numește circumstanțială concesivă. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială concesivă ### Propoziția circumstanțială condițională. Exemple Propoziția circumstanțială condițională este propoziția subordonată care exprimă o ipoteză (presupunere) sau o condiție, de care depinde realizarea acțiunii exprimate de regentă. Cum se introduce propoziția circumstanțială condițională? Propoziția circumstanțială condițională se introduce prin conjuncțiile: dacă, de, să și prin locuțiunea conjuncțională: în caz că. Să fi fost eu de față, nu-l lăsam să plece.În caz că vine la tine, dă-i această carte. Topica: În general, propozițiile condiționale precedă regentele lor. Când se insistă asupra regentei, condiționala îi urmează. Punctuația: Oricare ar fi așezarea față de regenta ei, propoziția circumstanțială condițională se desparte de ea prin virgulă, afară de cazul în care se insistă în mod deosebit asupra condiționalei: Mergem la plimbare dacă timpul este frumos.În caz că mergi la antrenament, te însoțesc și eu. Observație: Uneori propozițiile condiționale nu sunt introduse prin nici un cuvânt de legătură:Ai carte, ai parte = Dacă ai carte, ai parte. Exemplu: Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri.                                                            (Ioan Slavici - Budulea Taichi) De treci codri de aramă, de departe vezi albindȘ-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.                                                          (Mihai Eminescu - Călin - File din poveste) Explicații: În exemplul de mai sus, prima frază este alcătuită din două propoziții:1. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină (subordonată) și2. i-aș învăța și celelalte lucruri (principală). Fraza a doua este alcătuită din trei propoziții:1. De treci codri de aramă (subordonată);2. de departe vezi albind (principală);3. ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint (principală). Propoziția secundară Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină exprimă o ipoteză (o presupunere) de îndeplinirea căreia depinde realizarea acțiunii exprimate de propoziția principală (regenta acesteia).Propoziția De treci codri de aramă exprimă o condiție de îndeplinirea căreia depinde realizarea acțiunii din propoziția regentă: de departe vezi albind. Asemenea propoziții, care exprimă fie o ipoteză (presupunere), fie o condiție, de îndeplinirea căreia depinde realizarea acțiunii exprimate de regentele lor, se numesc propoziții circumstanțiale condiționale. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială condițională ### Propoziția circumstanțială de scop. Exemple Propoziția circumstanțială de scop este propoziția subordonată care exprimă scopul pentru care se săvârșește acțiunea exprimată de verbul din regentă, fiind echivalentă cu un complement circumstanțial de scop. Cum se introduce propoziția circumstanțială de scop? Propoziția circumstanțială de scop este secundară și se poate introduce prin conjuncțiile să, ca să, de și prin locuțiunea conjuncțională pentru ca să:- Comisarul regal vă acordă cinci minute pentru ca să evacuați curtea și atelierele.                                                           (Eugen Barbu - Dimineața) Când este negativă, propoziția circumstanțială de scop se introduce prin aceleași conjuncții (locuțiuni conjuncționale) și adverbul nu, uneori fiind întărită de cumva și care cumva (să nu cumva, nu cumva să, pentru ca nu cumva să, să nu cumva să etc.):El îi ceruse ceasul ca să nu întârzie cumva.                                                          (Dumitru Radu Popescu - Mări sub pustiuri) Uneori, în regentă există una dintre locuțiunile adverbiale: de aceea, de asta, pentru aceea, care anunță propoziția finală, stăruind asupra conținutului ei:De aceea (pentru aceea) a venit, ca să vadă ce faci. Observație: Propoziția circumstanțială de scop căreia în regentă îi corespunde de aceea, pentru aceea, de asta nu trebuie să fie confundată cu propoziția cauzală, în regenta căreia se află o astfel de locuțiune adverbială. Pentru a le deosebi, este bine să se țină seama că acțiunea exprimată de verbele din propozițiile cauzale precedă săvârșirea acțiunii exprimate de cele din regentă, pe când cea exprimată de verbele din propozițiile circumstanțiale de scop îi urmează celei exprimate de verbele din regentă: De aceea te-am chemat, fiindcă ai primit o scrisoare urgentă (prop. cauzală). De aceea te-am chemat, ca să-ți dau o scrisoare urgentă (prop. finală). Topica: În general, propoziția circumstanțială de scop (finală) urmează regente. Uneori însă o poate preceda: Ca să-ți dau scrisoarea, de aceea te-am chemat. Punctuația: Când se află înaintea regentei, propoziția circumstanțială de scop (finală) se desparte prin virgulă de aceasta. Când urmează regentei, se desparte prin virgulă atunci când se subliniază că nu este un element esențial în frază. Ca să se încălzească, loveau cu bocancii în marginile de beton ale acoperișului.                                                             (Eugen Barbu - Dimineața) Lucrătorii o mâncau pe loc, ca să se mai încălzească.                                                            (Eugen Barbu - Dimineața) Astfel nu se desparte:Se auzeau frânele camioanelor cu polițiști care soseau ca să întărească paza.                                                           (Eugen Barbu - Dimineața) Exemplu: să culeagă fragica să-și stăpâneascăteama de urșica să culeagă căpșuneAndrei s-a dus în pădure după fragi.A depus eforturi uriașe spre a-și stăpâni teama de urși.Ana a plecat în livadă la cules căpșune. Explicații: Cuvintele după fragi, spre a(-și) stăpâni, la cules, din propozițiile de la exemplul de mai înainte, îndeplinesc funcția de complemente circumstanțiale de scop, exprimate prin substantivul fragi precedat de propoziția după, verbul la modul infinitiv a(-și) stăpâni precedat de prepoziția spre și verbul la modul supin la cules. Acestea pot fi înlocuite prin propozițiile:să culeagă fragi;ca să-și stăpânească teama de urși;ca să culeagă căpșune,care arată scopul pentru care se săvârșește acțiunea exprimată de verbele s-a dus, a depus, a plecat. Asemenea propoziții, care exprimă scopul pentru care se săvârșește acțiunea exprimată de verbul din regentă, fiind echivalente cu un complemente circumstanțiale de scop, se numesc propoziții circumstanțiale de scop sau finale. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială de scop ### Propoziția circumstanțială de cauză. Exemple Propoziția circumstanțială de cauză este propoziția subordonată care în frază îndeplinește aceeași funcție ca și complementul circumstanțial de cauză, arătând cauza acțiunii. Cum se introduce propoziția circumstanțială de cauză? Propoziția circumstanțială de cauză poate fi introdus prin:a) conjuncțiile și adverbele relative: căci, că, deoarece, fiindcă, dacă, întrucât, cum;b) locuțiuni conjuncționale: din cauză că, din pricină că, de vreme ce, din moment ce, pentru că. Observație: Uneori, în regentă apare una din locuțiunile adverbiale: de aceea, pentru aceea:De aceea nu te-am așteptat, fiindcă era prea târziu. Topica: Propoziția circumstanțială de cauză poate sta atât înainte, cât și după regentă, după cum vorbitorul insistă mai mult asupra ei sau asupra regentei. Punctuația: În general, propozițiile circumstanțiale de cauză se despart prin virgulă de regentele lor. Exemplu: deoarece era frigFiindcă mă temeam de ploaieUrechile mi se înroșiseră de frig.Temându-mă de ploaie, am luat cu mine umbrela mamei. Explicații: Cuvintele din dreapta de mai sus de frig și temându-mă, care determină verbele se înroșiră și am luat, arătând cauza (motivul) pentru care se săvârșesc acțiunile exprimate de acestea, sunt complemente circumstanțiale de cauză. Aceste complemente pot fi înlocuite prin propozițiile secundare din partea stângă de mai sus: deoarece era frig și fiindcă mă temeam de ploaie, având aceeași funcție sintactică cu ele (fiind echivalente, în frază, cu acestea).  Asemenea propoziții subordonate, care îndeplinesc, în frază, aceeași funcție ca și complementele circumstanțiale de cauză în propoziție, se numesc propoziții circumstanțiale de cauză. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială de cauză ### Propoziția circumstanțială de mod. Exemple Propoziția circumstanțială de mod este propoziția subordonată care în frază are rol de complement circumstanțial de mod, arătând cum se desfășoară acțiunea. Cum se introduce propoziția circumstanțială de mod? Propoziția circumstanțială de mod poate fi introdusă prin adverbele relative cum, precum, cât și prin locuțiunile conjuncționale după cum, ca și cum, ca și când etc. Topica: Ele urmează, de obicei, regentei: Jucau cum le cântai.Uneori propoziția circumstanțială de mod precedă regenta sau este intercalată între diferite părți ale acesteia: Cum le cântai, așa jucau.A venit, după cum ne-am înțeles, la ora șase. Punctuația: Propoziția circumstanțială de mod se desparte, în general, prin virgulă de regenta ei când se află înaintea acesteia și totdeauna când este intercalată. Când urmează după aceasta, se desparte de ea prin virgulă dacă nu se insistă asupra subordonatei. Observație: Uneori, în regentă există unul din adverbele așa, astfel: Așa a scris, cum i s-a dictat. Deseori, adverbele relative formează împreună cu adverbele așa și astfel un tot, luându-se împreună: așa cum, așa precum, astfel cum.A venit pregătit de vânătoare, așa cum promisese. Exemplu: cum poatecât îl țin picioarelecum ne-am înțeles ieriDana este mică. Ea merge încet.Emil este sportiv. El aleargă foarte repede.Au sosit conform înțelegerii de ieri. Explicații:Cuvintele de mai sus din dreapta încet, foarte repede, conform înțelegerii sunt complemente circumstanțiale de mod. Ele pot fi înlocuite prin propozițiile circumstanțiale de mod de mai sus din partea stângă: cum poate, cât îl țin picioarele, cum ne-am înțeles ieri. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială de mod ### Propoziția circumstanțială de timp. Exemple Propoziția circumstanțială de timp este propoziția subordonată care arată când se săvârșește acțiunea din propoziția regentă, echivalând cu un complement circumstanțial de timp. Cum se introduce propoziția circumstanțială de timp? Propoziția circumstanțială de timp este propoziție secundară și se introduce prin diferite conjuncții (locuțiuni conjuncționale) și adverbe relative: până ce, până să, mai înainte ca (să), după ce, îndată ce, imediat ce, când, de când, până când, cum, de cum, cât timp, cât, oricând, (ori) de câte ori etc. Observații: Deseori adverbul relativ când din propoziția circumstanțială de timp îi corespunde în regentă adverbul atunci: Când va înceta ploaia, atunci să pleci de aici.Atunci a sosit, când tu tocmai plecaseși. Uneori, cele două adverbe formează un tot, luându-se împreună:A sosit acasă atunci când începuse să se însereze. Topica: Propozițiile circumstanțiale de timp pot preceda sau urma regenta după intenția vorbitorului de a insista asupra temporalei sau a regentei. Punctuația: Când precedă regenta, propoziția circumstanțială de timp se desparte, de obicei, de aceasta prin virgulă. Când îi urmează, în general nu se desparte prin virgulă de ea. Dacă temporala este intercalată între unele dintre părți de propoziție ale regentei sau între două propoziții, se izolează de acestea prin virgule: Când au venit, ce vijelie i-a adus?...                                              (Gala Galaction - La Vulturi!)Dar nimeni nu spuse ce făcea sublocotenentul Roșu când era ofițer de rond.                                             (Marin Preda - O oră de august)Și toată lumea, când vorbea despre ele, nu le despărțea.                                            (Dumitru Radu Popescu - Mări sub pustiuri)Și una e să mori la datorie, când te izbește un glonț sau o schiță, și alta e să fii legat de stâlp și să te execute plutonul de execuție.                                            (Marin Preda - O oră din august) Exemplu: Când vine primăvara,În timp ce coboară,când se lumina de ziuă.După ce apune soarele,Primăvara se întorc în țara noastră berzele și cocorii.Coborând, admira frumusețile culmilor dimprejur.M-am sculat dis-de-dimineață.După apusul soarelui, se înserează repede. În propozițiile scrise mai sus în dreapta, cuvintele primăvara, coborând, dis-de-dimineață, după apusul sunt complemente circumstanțiale de timp. Ele pot fi înlocuite prin propozițiile din stânga de mai sus: Când vine primăvara, În timp ce cobora, când se lumina de ziuă, După ce apune soarele, care, ca și complementele respective, arată când se săvârșește acțiunea exprimată de verbele se întorc, admira, m-am sculat, se înserează. Asemenea propoziții, care arată când se săvârșește acțiunea din propoziția regentă, echivalând cu un complement circumstanțial de timp, se numesc propoziții circumstanțiale de timp. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială de timp ### Propoziția circumstanțială de loc. Exemple Propoziția circumstanțială de loc este propoziția subordonată care poate înlocui complementul circumstanțial de loc, arătând locul unde se desfășoară acțiunea. La ce intrebări răspunde propoziția circumstanțială de loc? Propoziția circumstanțială de loc răspunde la întrebările: unde? de unde? până unde? încotro? Cum se introduce propoziția circumstanțială de loc? Propoziția circumstanțială de loc poate fi introdusă prin: a) pronumele relative sau nehotărâte precedate de prepozițiile: către ce, spre ce etc;b) adverbele relative unde și încotro, precedate sau nu de prepoziții (de unde, până unde, pe unde, de pe unde, până unde etc.);c) compusele acestora: oriunde, orideunde, orișiunde, oriîncotro etc. Observații: Adverbele relative unde, de unde, pe unde, până unde, încotro etc., prin care se introduc propozițiile circumstanțiale de loc, prezintă următoarele caracteristici:a) servesc ca element de legătură introducând asemenea propoziții;b) îndeplinesc funcția de complement circumstanțial de loc în propozițiile din care fac parte. Topica: Propoziția circumstanțială de loc urmează, de obicei, regenta. Când se insistă asupra ei, precedă regenta. Punctuația: Propozițiile circumstanțiale de loc care urmează regentei nu se despart, în general, prin virgulă de aceasta. Când însă o precedă, cu unele excepții, se separă de aceasta prin virgulă:M-am oprit unde mi-ai poruncit.Unde mi-ai poruncit, acolo m-am oprit. Observație: Deseori, adverbul relativ din propoziția circumstanțială de loc îi corespunde în regentă adverbul acolo, cu care se află în strânsă legătură:M-am întors acolo, de unde plecasem.De unde am plecat, acolo m-am întors. În cazul acesta, adverbul relativ se desparte, de obicei, prin virgulă de adverbul acolo. (Ca în exemplul de mai sus). Uneori, adverbul relativ unde formează un tot împreună cu adverbul acolo, analizându-se împreună:S-a oprit acolo unde începea urcușul mai abrupt. Exemplu: unde ierneazăUnde sunt păduri întinseOriunde priveștiTurmele s-au oprit în vale.Acolo plouă foarte mult.Pretutindeni se întind păduri de brad. Dacă se transcrie textul din dreapta de mai sus, înlocuind complementele scrise cursiv prin propozițiile din stânga reiese: Turmele s-au oprit unde iernează.Unde sunt păduri întinse plouă foarte mult.Oriunde privești se întind păduri de brad. Propozițiile: unde iernează, unde sunt păduri întinse, oriunde privești, care pot înlocui complementele circumstanțiale de loc în vale, acolo, pretutindeni, determinând aceleași verbe ca și acestea (s-au oprit, plouă, se întind), se numesc propoziții circumstanțiale de loc. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția circumstanțială de loc ### Propoziția completivă indirectă. Exemple Propoziția completivă indirectă este propoziția subordonată care îndeplinește funcția de complement indirect pe lângă un verb, adjectiv sau adverb din propoziția regentă. La ce intrebări răspunde propoziția completivă indirectă? Propoziția completivă indirectă răspunde la întrebările: cui? despre cine? despre ce? de cine? de ce? cu cine? cu ce? la cine? la ce? pentru cine? pentru ce? împotriva cui? contra cui? asupra cui? Bucuros că vremea era frumoasă, își continuă liniștit drumeția.Propoziția completivă indirectă se introduce prin:a) conjuncțiile că, să, cum că, ca... să, dacă (de) etc.;b) pronume relative-interogative sau nehotărâte;c) adverbe relative-interogative. Topica: Completivele indirecte stau, în general, după propoziția regentă. Punctuația: Când urmează regentei, completiva indirectă nu se desparte de aceasta prin virgulă. Când o precedă, se desparte de ea prin virgulă:Cui îi place lectura aceasta, îi recomand și altele cu aceeași temă. Exemplu: A trimis răspuns cui a făcut petiția.Mă tem că va veni ploaia.S-a mirat că a întârziat atât. Explicații: Propozițiile: cui a făcut petiția, că va veni ploaia, că a îndrăznit atât sunt completive indirecte. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 ### Propoziția completivă directă. Exemple Propoziția completivă directă este propoziția subordonată care determină un verb din regentă și care are funcția de complement direct. Ca și complementul direct, propoziția completivă directă determină verb a cărui acțiune poate trece direct asupra unui obiect: nu uita, fă etc. Cum se introduce propoziția completivă directă? Completiva directă poate fi introdusă prin: a) conjuncțiile că, să, ca... să, dacă etc.:Am auzit că m-ai căutat de dimineață.A dori să viziteze școala noastră.A întrebat dacă ai sosit acasă. b) pronume relative-interogative sau nehotărâte:Fac ce mi-ai spus.Spune-i orice vrei. c) adverbe relative-interogative (singure sau precedate de prepoziții):M-a întrebat unde am fost (de unde vin).I-am povestit cum mi-am petrecut vacanța. Topica: În general, propoziția completivă directă se află după regenta ei. Punctuația: Când stă după regentă, propoziția completivă directă nu se desparte prin virgulă de aceasta:Acum simțea că nu-i mai e rușine sau frică...                                      (Eugen Barbu - Dimineața) Când precedă regenta, se desparte, de obicei, prin virgulă de ea:Că trenul plecase de zece minute, a aflat înainte de a sosi la gară. Exemplu: Sprijină pe cel slab și nu uita greutățile începutului de viață.Fă tot posibilul pentru ca lumea să devină mai dreaptă. Explicații: Propozițiile greutățile începutului de viață și (tot) posibilul n-ar avea înțeles pe deplin dacă ar fi luate singure, deci sunt secundare.Complementele directe greutățile și (tot) posibilul determină verbele nu uita și fă, regente ale acestora. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția completivă directă ### Propoziția atributivă. Exemple Propoziția atributivă este propoziția subordonată care are funcția de atribut pe lângă un substantiv sau un înlocuitor al acestuia din propoziția regentă. La ce intrebări răspunde propoziția atributivă? Propoziția atributivă răspunde la întrebările: care? ce fel de? cât? câți? câte? al cui? a cui? ai cui? ale cui? Propoziția atributivă poate fi introdusă prin pronume relativ (precedat ori nu de prepoziția sau articolul posesiv). Uneori, aceste propoziții sunt introduse prin adverbele relative: unde, când, cum, cât (precedate sau nu de prepoziții): Tare mi-e drag satul unde m-am născut!Îmi amintesc cu plăcere de ziua când ne-am cunoscut.M-a bucurat mult felul cum ai privit lucrurile, sau prin conjuncțiile că, să, ca... să, dacă: Părerea că pe unele planete ar exista viețuitoare pare a fi tot mai mult confirmată de cercetările spațiale.Și-a exprimat dorința să meargă azi la teatru.Teama dacă vei veni sau nu a fost spulberată. Unele propoziții atributive, ca cele date mai înainte, aduc o lămurire absolut necesară comunicării, deci nu pot lipsi din frazele respective fără ca acestea să piardă din claritatea exprimării: Bătrânul îi spuse că pe drum a văzut compănii de soldați care se îndreptau spre ei.                                                                                          (Eugen Barbu - Dimineața) Altele, dimpotrivă, pot lipsi din frază, fără ca, prin aceasta, claritatea exprimării să sufere, deoarece lămurirea adusă de ele nu este absolut necesară comunicării: Negustorul nu mai înceta cu strigătele lui, căutând să atragă atenția trecătorilor, care se strecurau prin spatele manifestanților.                                                                                          (Eugen Barbu - Dimineața) Pe tribună se urcau pe rând ceferiștii, care vorbeau celor strânși dincolo de gardul metalic.                                                                                          (Eugen Barbu - Dimineața) Eu mai am un braț tare, și te voi așeza cu pieptul pe mormântul părintelui meu, pe care tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron!                                                            (Mihail Sadoveanu - Neamul Șoimăreștilor) Topica: Propoziția atributivă stă după substantivul pe care îl determină. Uneori, între acesta și propoziția atributivă se pot intercala și alte atribute: ...pe mormântul părintelui meu pe care tu l-ai ucis. Punctuația: Propozițiile atributive care sunt absolut necesare în frază nu se despart prin virgulă de restul acesteia. Cele care aduc numai o precizare suplimentară, fără să fie absolut necesare comunicării, se despart prin virgulă de cuvântul determinat. Dacă o astfel de propoziție este intercalată între alte părți de propoziție, se separă de acestea prin virgulă. Exemplu: Omul care muncește este stimat de toată lumea.Calul care se primește în dar nu se caută la dinți.Casa care le aparține este foarte frumoasă.Mașina cu care se bărbierește tatăl meu este nouă. Explicații: Propozițiile: care muncește, care se primește în dar, care le aparține, cu care se bărbierește tatăl meu, determină niște substantive. Asemenea propoziții subordonate care determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia (pronume, numeral), având funcția de atribut, se numesc propoziții atributive. Observații: Pronumele relativ care introduce propoziții atributive are rol dublu: a) leagă propoziția atributivă de cuvântul determinat de ea din regentă;b) are funcții sintactice diferite (subiect, atribut, complement) în propozițiile din care face parte. El are același gen și număr ca substantivul determinat din regentă, iar cazul, cel cerut de funcția sintactică. Orașul în care m-am stabilit este așezat pe Argeș (în care - compl. circ. de loc, pronume relativ în cazul singular, cu prepoziția în).Orașele în care sunt școli multe au numeroși elevi (în care - compl. circ. de loc, pronume relativ în acuzativ plural, cu prepoziția în).Orașele a căror așezare este pitorească sunt vizitate de mulți turiști (a căror - atribut pronominal, pronume relativ în genitiv plural, precedat de articolul posesiv a). Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția atributivă ### Propoziția predicativă. Exemple Propoziția predicativă îndeplinește în frază funcția de nume predicativ al unei propoziții regente. La ce intrebări răspunde propoziția predicativă? Propoziția predicativă răspunde la întrebările: ce?, cum?, ce fel de? Ca și numele predicativ, propoziția predicativă poate fi legată de subiectul propoziției prin verbele copulative: a fi, a deveni, a se face, a ajunge, a însemna și altele sunt introduse prin: a) conjuncții: că, să, ca... să, dacă (de) etc;b) pronume relative-interogative: care, cine, ce;c) adverbe relative: cum, cât;d) locuțiuni conjuncționale: după cum, ca și cum etc. Convingerea mea este că ai procedat bine.Ana a devenit ce își dorise de mult.Andrei a ajuns să scrie poezii remarcabile.Asta înseamnă că are talent.Mama e cum o știi.Aceasta e ca și cum ai fi văzut-o. Ca și subiectivele, predicativele sunt propoziții subordonate în frază, dar îndeplinesc funcția de nume predicativ în regentele lor. Exemplu: Părerea mea este că școala noastră este impunătoare.Întrebarea este ce va deveni Dan peste câțiva ani.Aceasta înseamnă că el va fi și mai târziu un om foarte harnic. Explicații: Verbele este și înseamna din frazele la care ne-am referit nu sunt predicative. Îmbinările de cuvinte:Părerea mea este,Întrebarea este,Aceasta înseamnănu pot forma propoziții, deoarece le lipsesc numele predicative, care să spună ceva despre subiectele acestora. Locul numelui predicativ a fost luat aici de propozițiile:că școala noastră este impunătoare,ce va deveni Dan peste câțiva ani,că el va fi și mai târziu un om foarte harnic,care împreună cu verbele copulative este și înseamnă, formează predicatul nominal al propozițiilor respective. Topica: Propoziția predicativă se găsește, în mod obișnuit, după propoziția regentă. Punctuația: Având funcția de nume predicativ, ele nu se despart niciodată de verbul copulativ, deci nici de propoziția regentă. Observație: Uneori, în frazele cu propoziții predicative, subiectul poate fi exprimat printr-o subiectivă. În cazul acesta, propoziția principală, regentă, se reduce numai la verbul copulativ, formând un predicat nominal incomplet: Ce nu voia să recunoască era că întârziase ieri de la școală.    subiectivă                 principală             predicativă Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția predicativă ### Propoziția subiectivă. Exemple Propoziția subiectivă este propoziția subordonată care îndeplinește în frază funcția de subiect al propoziţiei regente. La ce intrebări răspunde propoziția subiectivă? Propoziția subiectivă răspunde la întrebările: cine? ce? care? Propoziția subiectivă prezintă următoarele caracteristici: este propoziție subordonată în frază și îndeplinește funcția de subiect al propoziției regente. Exemplu: Cine se scoală de dimineață¹/ departe ajunge²/;Cine este leneș¹/ mai mult aleargă²/;Cine se scumpește¹/ mai mult păgubește²/. Propozițiile notate cu 2 sunt principale, iar cele notate cu 1 sunt secundare, subordonate acestora. Propozițiile subordonate 1 sunt subiectele regentelor lor 2. Cum se introduce propoziția subiectivă? Propozița subiectivă poate fi introdusă prin: a) pronume relativ-interogativ cine, care, ce (ca în exemplele de mai înainte) b) adverbele relative unde, când, cum:Pare de necrezut cum a trecut timpul. c) conjuncțiile că, să, ca... să, dacă (de):Este adevărat că acolo nu l-am căutat.Este bine să-l ajuți și pe el (dacă îl ajuți și pe el) Topica: Propoziția subiectivă care servește ca subiect unui predicat exprimat prin verb personal se introduce prin pronume relativ și precedă, de obicei, propoziția regentă.  Când predicatul regentei (verbal sau nominal) este exprimat prin verbe și expresii verbale impersonale prin conținut și unipersonale prin formă: trebuie, se cuvine, se crede, se pare, se spune; este bine, este rău etc., prin formele impersonale ale unor verbe personale: pare, doare, rămâne etc. sau prin adverbe predicative: desigur, firește, probabil etc., propozițiile subiective sunt introduse prin conjuncțiile enumerate mai sus. În cazul propozițiilor subiective se găsesc, în general, după regentă: Trebuie să merg la lucru.Este necesar (bine) să meargă la munte.Poate (probabil, desigur, firește) că azi merge la teatru. Punctuația: Oricare ar fi poziția ei față de regentă, propoziția subiectivă nu se desparte de aceasta prin virgulă. Observații: 1. Uneori verbul a trebui, ca predicat regent, este intercalat în interiorul propoziției subiective: Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci, ca să poată trăi.                                                                           (Ioan Slavici - Budulea taichii) În cazul acesta și în alte asemănătoare, subiectul (aici omul), care precedă verbul impersonal, și determinanții acestuia aparțin subordonatei subiective, nu regentei. 2. Deși subiectul este o parte principală a propoziției, propoziția subiectivă este, în frază, o propoziție secundară. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Propoziția subiectivă ### Sensul cuvintelor. Sensul propriu, sensul figurat, sensul secundar Sensul cuvintelor. Sensul propriu, sensul figurat, sensul secundar Multe cuvinte pot avea, pe lângă un sens propriu, obișnuit, folosit curent, care trezește în mintea vorbitorilor imaginea obișnuită a unui obiect, acțiuni sau însușiri, și unul figurat, mai puțin obișnuit, atribuit, în special de scriitori, unor obiecte, acțiuni sau însușiri, pe baza unor asemănări cu alte obiecte, acțiuni sau însușiri. Astfel, cuvântul picior denumește unul dintre membrele inferioare ale corpului omenesc sau unul dintre membrele celorlalte viețuitoare, iar cuvântul gură, cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care sunt introduse alimentele în organism. Acestea sunt sensurile proprii ale celor două cuvinte. În versurile: Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai, numai poate fi vorba de aceleași sensuri, ci de sensuri figurate, de metafore. Epitetele, comparațiile, personificările etc. sunt tot cuvinte cu sensuri figurate. Sensuri figurate au și cuvintele scrise cursiv în versurile următoare: Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă.Fulgi zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri albi.                                                (Vasile Alecsandri - Iarna) Chiar sensurile proprii ale cuvintelor nu sunt la fel de importante. Astfel, în piciorul podului sau gura cămășii, sensurile cuvintelor piciorul și gura, deși sunt proprii, rezultă din niște asemănări (analogii) stabilite între anumite obiecte și altele care seamănă cu ele. De aceea, primele sensuri se mai numesc și sensuri de bază, iar ultimele, sensuri secundare. Dacă luăm, de exemplu, cuvântul umeri din versurile de mai înainte, distingem ușor cele trei feluri de sensuri: Ștefan are niște umeri lați (sens de bază);Ștefan are umerii obrajilor foarte proeminenți (sens secundar);Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri albi (sens figurat). În general, sensurile secundare sunt mai numeroase decât cele de bază, iar cele proprii, decât cele figurate. Acestea din urmă se folosesc mai frecvent în operele literare, pentru a se obține efecte stilistice cât mai sugestive. Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Sensul cuvintelor. Sensul propriu, sensul figurat, sensul secundar ### Neologismele Ce sunt neologismele? Neologismele sunt cuvintele împrumutate din alte limbi sau create recent într-o limbă prin mijloace proprii. Cele mai multe neologisme pătrunse în limba română în secolul trecut și chiar în secolul nostru sunt de origine latină. Unele dintre ele au fost luate direct din această limbă, altele au pătruns prin intermediul unei limbi moderne, mai ales prin acela al limbii franceze: artă, monument, virtute, poet, poezie, patrie, glorie, știință, vocabular, origine, cotidian, fertil (cu pronunția mai apropiată de cea a limbii latine decât de a limbilor moderne occidentale prin care au pătruns în limba română). ### Topica - Ordinea cuvintelor în propoziție Topica se ocupă cu ordinea cuvintelor în propoziție sau în frază. În vorbire, ordinea cuvintelor în propoziție după funcțiile lor sintactice (topica) nu este fixă. În mod obișnuit, conform gândirii logice a oamenilor, ordinea cuvintelor în propoziție este:subiect + atribut + predicat + complement direct (+ atribut uneori) + complement indirect (+ atribut dacă este necesar) + complement circumstanțial (cu sau fără atribut) sau simplificat: S + A + P + Cd + Ci + Cc (+ A, pe lângă Cd, Ci, Cc). Ținând seama de dependența care există între diferite părți de propoziție, schema acesteia ar putea marca prin săgeți și raportul dintre ele: S ← A + P ← Cd ← A – Ci – Cc. În felul acesta, se observă mai ușor că subiectul cu atributele care îl determină formează o grupă - a subiectului -, iar predicatul cu toate complementele care îl determină, inclusiv atributele respective, formează altă grupă - a predicatului. Când vorbitorul reliefează o acțiune, primul loc în propoziție îl ocupă predicatul, iar dacă insistă asupra timpului sau locului acțiunii, prrimul loc îl ocupă complementul circumstanțial de timp sau complementul circumstanțial de loc. Exemplu: 1. Sosirea primăverii aduce bucurie mare oamenilor, la orașe și la sate.2. Aduce bucurie mare oamenilor sosirea primăverii, la orașe și la sate.3. La orașe și la sate, sosirea primăverii aduce bucurie mare oamenilor.4. La orașe și la sate, aduce mare bucurie oamenilor sosirea primăverii.5. A primăverii sosire, la orașe și la sate, oamenilor mare bucurie aduce. Explicații: Astfel, conform gândirii logice a oamenilor, ordinea cuvintelor în propoziție este cea din varianta 1: subiect + atribut + predicat + complement direct (+ atribut uneori) + complement indirect (+ atribut dacă este necesar) + complement circumstanțial (cu sau fără atribut). În varianta 2, 3 și 4, prin renunțarea la ordinea obișnuită a cuvintelor în propoziție, primul loc în propoziție îl ocupă predicatul și circumstanțial de timp sau de loc. Prin inversarea ordinii (a topicii), se urmăresc deseori efecte stilistice. Cu cât ordinea este mai puțin obișnuită, cu atât, uneori, se pot obține efecte aparte, așa cum se observă în varianta 5, cu o topică folosită mai mult în poezie. O propoziție simplă poate avea doar două cuvinte: S + P sau P + S, iar uneori numai P. Propozițiile dezvoltate, de asemenea, nu conțin, de obicei, toate felurile de atribute și de complemente, ci numai o parte dintre ele. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Topica – Ordinea cuvintelor în propoziție ### Complementul de agent. Exemple Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă, arătând de cine este săvârșită acțiunea. Exemplu: Eminescu a scris multe poezii frumoase.El a creat și Scrisoarea III.Cei curajoși au câștigat victoria.Multe poezii frumoase au fost scrise de Eminescu.Și Scrisoarea III a fost creată de el.Victoria a fost câștigată de cei curajoși. Explicații: Predicatele propozițiilor scrise în stânga paginii sunt exprimate prin verbele la diateza activă a scris, a creat, au câștigat, iar subiectele prin cuvintele Eminescu (substantiv), el (pronume) și cei curajoși (adjectiv devenit substantiv). În aceleași propoziții, cuvintele poezii, Scrisoarea III, victoria sunt complemente directe. În coloana din dreapta paginii, verbele a scris, a creat, au câștigat fiind trecute la diateza pasivă (au fost scrise, a fost creată, a fost câștigată), cuvintele Eminescu, el, cei curajoși, din subiecte, au devenit complemente, iar complementele directe poezii, Scrisoarea III, victoria s-au transformat în subiecte gramaticale ale acestor propoziții. Complementele de Eminescu, de el, de cei curajoși arată, de fapt, de cine a fost săvârșită acțiunea și sunt subiecte logice ale acțiunii exprimate de verb. Asemenea complemente care determină verbe la diateza pasivă, arătând de cine este săvârșită acțiunea, se numesc complemente de agent. Prin ce este exprimat complementul de agent? Complementul de agent poate fi exprimat printr-un substantiv (Eminescu), pronume (el) sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv (cei curajoși) în acuzativ precedate de prepoziția de sau de prepoziția de către:Drumul prin pădure a fost croit de către primii excursioniști. Se întrebuințează de către mai cu seamă atunci când vorbitorul intenționează să diferențieze complementul de agent de un complement indirect (Bradul acesta a fost doborât de toporul său = cu toporul tău) sau de un complement circumstanțial (Copilul a fost copleșit de emoție adică din cauza emoției). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Complementul de agent ### Complementul circumstanțial de scop. Exemple Complementul circumstanțial de scop este partea de propoziție secundară care arată scopul unei acțiuni. La ce întrebare răspunde complementul circumstanțial de scop? Complementul circumstanțial de scop răspunde la întrebarea în ce scop? Ce determină? Complementul circumstanțial de scop determină verbe (sau locuțiuni verbale) și se pot exprima prin substantive, pronume, verbe la supin sau la infinitiv, precedate de prepozițiile (locuțiunile prepoziționale): pentru, spre, la, în, după, în vederea: Poporul român muncește pentru ridicarea nivelului de trai.Pentru aceasta muncim cu abnegație și noi.S-a dus cu undița la prins pește.Noi învățăm pentru a ne îmbogăți cunoștințele. Exemplu: Spre a se despăgubi de banii lor, unii turci luară în arendă dăjdiile publice...                                  (Nicolae Bălcescu - Românii supt Mihai-Voievod Viteazul) Sub conducerea lui Mihai Viteazul, românii au luptat cu eroism pentru libertatea și independența națională. Explicații: Verbul a (se) despăgubi, precedat de prepoziția spre, și substantivele libertatea și independența, precedate de prepozițiile pentru, care determină locuțiunea verbală luară în arendă și verbul au luptat, arătând scopul pentru care se săvârșește acțiunea exprimată de acestea, sunt complemente circumstanțiale de scop. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 ### Complementul circumstanțial de cauză. Exemple Complementul circumstanțial de cauză arată cauza acțiunii ori a însușirii La ce întrebări răspunde complementul circumstanțial de cauză? Complementul circumstanțial de cauză răspunde la întrebările din ce pricină?, din ce cauză? Exemplu: Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium...                                     (Mihai Eminescu - Scrisoarea III) Temându-se ca poporul să nu se ridice înfuriat și să scape pe prinsul său, Alexandru-Vodă hotărâ a-i grăbi moartea.                                    (Nicolae Bălcescu - Românii supt Mihai-Voievod Viteazu) Apa era tulbure din cauza mâlului târât de undele ei. Explicații: Cuvintele de zgomot, de arme, de bucium, temându-se, din cauza mâlului, care determină verbele clocoti, hotărâ sau adjectivul tulbure, arătând cauza acțiunii ori a însușirii exprimate de acestea, sunt complemente circumstanțiale de cauză. Complementul circumstanțial de cauză poate fi exprimat prin substantiv sau pronume, precedat de prepoziția și locuțiunea prepozițională de, din, pentru, din cauza, din pricina, prin verb la gerunziu, adjectiv sau participiu cu valoare de adjectiv (precedat de prepoziția de): Din cauza ploii s-a adăpostit la o cabană.Din pricina lui n-am putut sosi la gară la ora stabilită.De obosit (de flămând), abia mai putea merge în pas cu ceilalți.Alunecând pe gheață, și-a fracturat o mână. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Complementul circumstanțial de cauză ### Locuțiuni conjuncționale. Exemple Locuțiunile conjuncționale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, care au rol de conjuncție. În componența unei locuțiuni conjuncționale intră obligatoriu o conjuncție sau un alt cuvânt care poate avea rol de conjuncție (pronume sau adverb relativ), care se găsește, în general, ca ultim element în alcătuirea locuțiunii. Afară de acestea în structura unei locuțiuni conjuncționale mai intră: a) un adverb: măcar că, măcar de, chiar dacă (de), îndată ce, imediat ce, numai ce (cât) etc.; b) o prepoziție (simplă sau compusă): pentru că, pentru ca să, pe lângă că, fără (ca) să etc.; c) unul sau mai multe substantive cu prepoziție: în caz că, de vreme ce, din moment ce, pe măsură ce, ori de câte ori etc. Iată și alte locuțiuni conjuncționale:cât timp, în vreme ce, în timp ce, de câte ori, o dată ce etc. Exemple de locuțiuni conjuncționale: Cu toate că(deși) a plouat, m-am dus la antrenament.Pentru că(fiindcă) vremea este frumoasă, vom face împreună o plimbare la Grădina Zoologică. Explicații: Grupurile de cuvinte cu toate că, pentru că, prin care au fost înlocuite conjuncțiile fiindcă și deși, nu îndeplinesc nici o funcție sintactică în propozițiile respective. Întocmai ca cele două conjuncții, ele leagă propozițiile secundare: deși (cu toate că) a plouat și fiindcă (pentru că) vremea este frumoasă, de regentele lor. Aceste grupuri de cuvinte au sens unitar. Numai luate împreună pot înlocui conjuncțiile respective. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Locuțiuni conjuncționale ### Locuțiuni prepoziționale. Exemple Locuțiuni prepoziționale Locuțiuni prepoziționale sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte, cu sens unitar, care sunt echivalente cu o prepoziție. Locuțiunile prepoziționale pot fi alcătuite dintr-una sau mai multe prepoziții (în, de, cu, din, pe etc.) și: a) un substantiv articulat precedat de o prepoziție (din pricina, în locul, în urma, din cauza, în fața) sau nearticulate, urmat de o prepoziție (față de) ori precedat și urmat de o prepoziție (în loc de, cu privire la); b) un adverb precedat de o prepoziție (pe dinainte, pe dinăuntru, în afara) sau urmat de o prepoziție (afară de, înainte de). Anumite locuțiuni prepoziționale au aceeași formă ca locuțiunile adverbiale respective: de-a lungul, de-a latul etc. Am cercetat locul de-a lungul și de-a latul (loc. adv.).Am mers de-a lungul străzii (loc. prep.). Altele se deosebesc de locuțiunile adverbiale prin prezența unei prepoziții la sfârșit sa a articolului enclitic -a sau -l: în afară (loc. adv.) - în afară de sau în afară (loc. prep.); în jur (loc. adv.) - în jurul (loc. prep.). Nu vă plecați în afară! (loc. adv.)În afară de Sandu, n-a mai venit nimeni (loc. prep.).S-au programat toate activitățile în afara clasei (loc. prep.)Am privit cu atenție în jur (loc. adv.).În jurul curții am sădit pomi fructiferi (loc. prep.) Trebuie reținut că într-o locuțiune prepozițională este obligatoriu să existe o prepoziție. Ca și prepozițiile, locuțiunile prepoziționale nu îndeplinesc nici o funcție sintactică. Ele leagă atributele sau complementele de cuvintele pe care le determină și pot preceda substantive sau pronume în cazul acuzativ sau în genitiv. Alături de casa noastră este un parc (casa - acuzativ singular).În mijlocul curții noastre este o fântână (curții - genitiv singular). Exemple de locuțiuni prepoziționale: Afară plouă. Eu am rămas pe afară. În afară de mine, nu mai era nimeni. Din pricina ploii am rămas acasă. Pricina era serioasă. Eu stau în loc, nu plec nicăieri. Dacă eram în locul lui, nu veneam. Acolo, locul era primejdios. Explicații: Afară și înainte sunt adverbe, deoarece determină verbele plouă și merg. Pe afară este un adverb precedat de prepoziția pe, iar în loc și în urmă sunt locuțiuni adverbiale, deoarece determină verbele am rămas, stau și (nu) privește. Pricina, locul, urma sunt substantive articulate. Grupurile de cuvinte în afară de, din pricina, în locul, în urma, înainte de, deși conțin unele adverbe sau unele substantive, nu sunt nici substantive, nici adverbe, deoarece nici nu denumesc anumite obiecte, nici nu determină verbe, adjective sau adverbe. În schimb, ele precedă substantivele ploii, fratelui, pronumele mine, lui sau verbul la infinitiv a ajunge întocmai ca niște prepoziții. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Locuțiuni prepoziționale ### Locuțiuni adverbiale. Exemple Locuțiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte (construcții) cu sens unitar, care pot înlocui un adverb sau pot determina un verb întocmai ca un adverb. Unele locuțiuni adverbiale sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt cu sens deplin (substantiv, pronume, numeral, adjectiv, adverb) precedat de prepoziții: în față, în veci, în urmă, în spate, cu toptanul, cu totul, de aceea, de asta, din nou, pe neașteptate, pe negândite, într-adevăr, de-a binelea, cu de-a sila etc. Alte locuțiuni adverbiale sunt alcătuite din mai multe cuvinte cu sens deplin, astfel: a) prin repetarea cuvântului de bază și o propoziție: zi de zi, an de an, clipă de clipă, cât de cât etc.; b) prin repetarea unui cuvânt sau a antonimului său și două prepoziții: din zi în zi, din vreme în vreme, din ce în ce, din când în când, de voie de nevoie, cu chiu cu vai, de unde până unde etc.; c) prin repetarea unui cuvânt sau a antonimului său și o conjuncție: așa și așa, când și când, unde și unde, ici și colo, zi și noapte etc. Un număr mai restrâns de locuțiuni adverbiale rezultă din cuvinte rimate: calea-valea, talmeș-balmeș etc. Exemple de locuțiuni adverbiale: Luptau pe viață și pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sunt mai mulți dușmani. [...]Din când în când războinicii țâșneau afară din cetate [...]                              (După Alexandru Mitru - Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila) Calul se clatină încet, la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra.                             (Ion Agârbiceanu - Fefeleaga) Explicații: Grupul de cuvinte zi de zi poate fi înlocuite prin adverbul zilnic, iar din când în când, prin adverbul câteodată. Celelalte grupuri (la dreapta, la stânga) nu pot fi înlocuite prin anumite adverbe, însă ele determină verbul se clatină, întocmai ca niște adverbe. Acestea sunt locuțiuni adverbiale. Observație: Locuțiunile adverbiale nu trebuie confundate cu adverbele compuse (devreme, niciodată, deocamdată, etc.) nici cu adverbele precedate de prepoziții: de acolo, de aici, de sus, de aproape etc. Ortografia locuțiunilor adverbiale: 1. Cuvintele care intră în alcătuirea locuțiunilor adverbiale se scriu separat: la dreapta, la stânga, zi de zi, din când în când, de jur împrejur etc. 2. Se scriu cu liniuță de unire următoarele categorii de adverbe compuse și locuțiuni adverbiale: a) locuțiunile adverbiale în alcătuirea cărora intră prepoziția compusă de-a: de-a dreapta, de-a dura etc. b) adverbele compuse din adjectivul demonstrativ astă și un substantiv astă-seară, astă-vară, astă-toamnă; c) adverbele și locuțiunile adverbiale alcătuite din prepozițiile întru, dintru și un adverb: într-adins, dintr-adins, într-adevăr; sau din prepoziția după și un substantiv: după-masă, după-amiază etc.; d) cele alcătuite din cuvinte rimate: harcea-parcea, vrând-nevrând etc. Funcţiile sintactice ale locuţiunilor adverbiale: Fiind grupuri de cuvinte cu sens unitar, locuțiunile adverbiale se analizează împreună, nu separat fiecare parte de vorbire, și au aceleași funcții sintactice ca și adverbele, putând fi complemente circumstanțiale:- loc: la dreapta, la stânga;- de timp: Se oprea când și când ca să admire locurile;- de mod: A venit pe neașteptate. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Locuțiuni adverbiale ### Locuțiunile verbale. Exemple Locuțiunile verbale sunt grupuri de cuvinte alcătuite dintr-un verb și un substantiv sau un adverb, care împreună au un sens unitar, echivalent cu al unui verb. Locuțiunile verbale se comportă ca niște verbe, având din punct de vedere morfologic, aceleași categorii gramaticale ca verbele, iar sintactic îndeplinesc aceleași funcții ca verbele corespunzătoare. Trebuie reținut că, într-o locuțiune verbală, verbul precizează modul, timpul, numărul și persoana, iar substantivul sau adverbul dă, de obicei, sensul. De exemplu: a da năvală = a năvăli, a sta de veghe = a veghea etc. Dar într-o locuțiune ca a o lua la sănătoasa, spre exemplu, sensul grupului nu conține nici înțelesul de „a lua”, nici acela de „sănătos”, a o lua la sănătoasa înseamnă a fugi. Observăm și faptul că în anumite locuțiuni sunt și cuvintele care, desprinse de grup, n-au sens precis. De exemplu, sensul cuvântului vileag, din locuțiunea a da în vileag = a dezvălui, nu este bine precizat. Exemple de locuțiuni verbale: a) Povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult...                                               (Mihail Sadoveanu - Un om năcăjit) b) Și după ce ne culcam cu toții, noi, băieții, ca băieții, ne luam la hârjoană...                                              (Ion Creangă - Amintiri din copilărie) Explicații: Grupurile de cuvinte adusese aminte și (ne) luam la hârjoană care sunt alcătuite din câte un verb (adusese, luam) și un adverb (aminte) sau un substantiv cu prepoziție (la hârjoană) pot fi înlocuite cu verbele corespunzătoare adverbului și substantivului (din aceeași familie de cuvinte cu ele: amintise, (ne) hârjoneam, la modul, timpul, numărul și persoana verbelor adusese, luam, fără ca sensul propozițiilor respective să se schimbe. Deci, aceste grupuri de cuvinte sunt locuțiuni verbale. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Locuțiunile verbale ### Verbele impersonale și verbele unipersonale Verbele impersonale au formă numai pentru persoana a III-a singular și nu există o persoană căreia i se poate atribui acțiunea exprimată de verb. Exemple pentru verbele impersonale și unipersonale: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară...                                            (Vasile Alecsandri - Iarna) Pe-aici când plouă, - plouă, nu se încurcă!                                        (George Topârceanu - Plouă) Explicații: Verbele impersonale ninge și plouă sunt la persoana a III-a singular. De fapt, acțiunea exprimată de ele nu este săvârșită de nici o persoană. Ninsoarea și ploaia fiind fenomene ale naturii, nu există o persoană căreia i se poate atribui puterea de a săvârșii acțiunile exprimate de verbele a ninge și a ploua. Având formă numai pentru persoana a III-a singular, aceste verbe sunt și unipersonale. Deci ca formă sunt unipersonale, adică se folosesc la o singură persoană, iar în privința conținutului, impersonale, deoarece acțiunea exprimată de ele nu este săvârșită de o persoană oarecare. Verbe impersonale mai sunt și: tună, fulgeră, trăsnește, burează, amurgește, se înserează, se înnorează, se înnoptează etc. Ca unipersonale se folosesc deseori și unele verbe personale întrebuințate în anumite situații la persoana a III-a, cu sau fără pronume reflexiv: se zice, se aude, se crede, se pare, se întâmplă, precum și gâgâie, măcăne, latră, behăie, nechează, cotcodăcește etc., care nu pot avea persoanele I și a II-a, deoarece păsările și animalele nu pot vorbi. Unipersonale sunt și verbele: doare, pasă, ouă etc. Mă doare piciorul drept.Nu-mi pasă ce spune el.Se spune că mâine va ninge.Se pare că aceasta este numai o presupunere. Există deci verbe unipersonale, dar și forme unipersonale ale unor verbe personale. Unipersonale ca formă și impersonale în ceea ce privește conținutul este și verbul a trebui: Trebuie să mergi imediat acasă. Conjugarea verbelor impersonale și unipersonale: Verbele impersonale și cele unipersonale se conjugă ca și celelalte, însă numai la persoana a III-a singular. Indicativ:- prezent: ninge, trebuie, măcăie- imperfect: ningea, trebuia, măcăia- perfect simplu: ninse, trebuie, măcăie- perfect compus: a nins, a trebuit, a măcăit- mai mult ca perfect: ninsese, trebuise, măcăise- viitor: va ninge, va trebui, va măcăi- viitorul anterior: va fi nins, va fi trebuit, va fi măcăit Conjunctiv:- prezent: să ningă, să trebuiască, să măcăiască- perfect: să fi nins, să fi trebuit, să fi măcăit Condițional-optativ:- prezent: ar ninge, ar trebui, ar măcăi- perfect: ar fi nins, ar fi trebuit, ar fi măcăit Imperativ:măcăie Infinitiv:- prezent: a ninge, a trebui, a măcăi- perfect: a fi nins, a fi trebuit, a fi măcăit Participiu:nins, ninsă, ninși, ninse, măcăit, -tă, -ți, -te Gerunziu:ningând, trebuind, măcăind Supin:(de) nins, măcăit Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Verbele impersonale și verbele unipersonale ### Diateza pasivă Diateza pasivă. Conjugarea verbelor la diateza pasivă Diateza pasivă se formează din verbul a fi și participiul verbului de conjugat și arată că acțiunea exprimată de verb, săvârșită de altcineva, este suferită de subiect. Diateză pasivă au numai verbele care la diateza activă au complmentul direct exprimat. Acesta devine prin transformare pasivă, subiect gramatical. Când verbul la diateza pasivă este la un mod personal, are funcția de predicat verbal. Conjugarea verbelor la diateza pasivă Verbul a fi se conjugă la toate modurile și timpurile, iar participiul verbului de conjugat se schimbă după gen și număr, acordându-se cu subiectul. Participiul își schimbă forma după genul și numărul subiectului gramatical. Cuvântul care denumește autorul acțiunii verbului la diateza pasivă are în propoziție funcția sintactică de complement de agent. Conjugarea verbului a fi evidenţiat Modurile personale Modul indicativ Timpul prezentsunt evidențiat(ă)ești evidențiat(ă)este evidențiat(ă)suntem evidențiați(te)sunteți evidențiați(te)sunt evidențiați(te) Timpul imperfecteram evidențiat(ă)erai evidențiat(ă)era evidențiat(ă)eram evidențiați(te)erați evidențiați(te)erau evidențiați(te) Timpul perfect simplufui evidențiat(ă)fuși evidențiat(ă)fuse evidențiat(ă)furăm evidențiați(te)furăți evidențiați(te)fură evidențiați(te) Timpul perfect compusam fost evidențiat(ă)ai fost evidențiat(ă)a fost evidențiat(ă)am fost evidențiați(te)ați fost evidențiați(te)au fost evidențiați(te) Timpul mai mult ca perfectfusesem evidențiat(ă)fuseseși evidențiat(ă)fusese evidențiat(ă)fuseserăm evidențiați(te)fuseserăți evidențiați(te)fuseseră evidențiați(te) Timpul viitorvoi fi evidențiat(ă)vei fi evidențiat(ă)va fi evidențiat(ă)vom fi evidențiați(te)veți fi evidențiați(te)vor fi evidențiați(te) Timpul viitor anteriorvoi fi fost evidențiat(ă)vei fi fost evidențiat(ă)va fi fost evidențiat(ă)vom fi fost evidențiați(te)veți fi fost evidențiați(te)vor fi fost evidențiați(te) Modul conjunctiv Timpul prezentsă fiu evidențiat(ă)să fii evidențiat(ă)să fie evidențiat(ă)să fim evidențiați(te)să fiți evidențiați(te)să fiu evidențiați(te) Timpul perfectsă fi fost evidențiat(ă)să fi fost evidențiat(ă)să fi fost evidențiat(ă)să fi fost evidențiați(te)să fi fost evidențiați(te)să fi fost evidențiați(te) Modul condițional-optativ Timpul prezentaș fi evidențiat(ă)ai fi evidențiat(ă)ar fi evidențiat(ă)am fi evidențiați(te)ați fi evidențiați(te)ar fi evidențiați(te) Timpul perfectaș fi fost evidențiat(ă)ai fi fost evidențiat(ă)ar fi fost evidențiat(ă)am fi fost evidențiați(te)ați fi fost evidențiați(te)ar fi fost evidențiați(te) Modul imperativ Pozitivfii evidențiat(ă)fiți evidențiați(te) Negativnu fi evidențiat(ă)nu fiți evidențiați(te) Modurile nepersonale Modul infinitiv Timpul prezenta fi evidențiat(ă) Timpul perfecta fi fost evidențiat(ă) Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Diateza pasivă. Conjugarea verbelor la diateza pasivă ### Conjugarea verbelor la diateza activă Conjugarea verbelor la diateza activă Modurile personale Timpul prezent Conj. Iadunaduniadunăadunămadunațiadună Conj. Ilucrezlucrezilucreazălucrămlucrațilucrează Conj. a II-avădvezivedevedemvedețivăd Conj. a III-amergmergimergemergemmergețimerg Conj. a IV-a în ifugfugifugefugimfugițifug Conj. a IV-a în iprivescpriveștipriveșteprivimprivițiprivesc Conj. a IV-a în îcoborcoboricoboarăcoborîmcoborîțicoboară Conj. a IV-a în îhotărăschotărăștihotăreștehotărîmhotărîțihotărăsc Timpul imperfect adunamadunaiadunaadunamadunațiadunau lucramlucrailucralucramlucrațilucrau vedeamvedeaivedeavedeamvedeațivedeau mergeammergeaimergeamergeammergeațimergeau fugeamfugeaifugeafugeamfugeațifugeau priveampriveaipriveapriveampriveațipriveau coboramcoboraicoboracoboramcoborațicoborau hotăramhotăraihotărahotăramhotărațihotărau Timpul perfect simplu adunaiadunașiadunăadunarămadunarățiadunară lucrailucrașilucrălucrarămlucrarățilucrară văzuivăzușivăzuvăzurămvăzurățivăzură merseimerseșimersemerserămmerserățimerseră fugiifugișifugifugirămfugirățifugiră priviiprivișipriviprivirămprivirățipriviră coborâicoborâșicoborîcoborârămcoborârățicoborâră hotărâihotărâșihotărîhotărârămhotărârățihotărâră Timpul perfect compus am adunatai adunata adunatam adunatați adunatau adunat am lucratai lucrata lucratam lucratați lucratau lucrat am văzutai văzuta văzutam văzutați văzutau văzut am mersai mersa mersam mersați mersau mers am fugitai fugita fugitam fugitați fugitau fugit am privitai privita privitam privitați privitau privit am coborâtai coborâta coborâtam coborâtați coborâtau coborât am hotărâtai hotărâta hotărâtam hotărâtați hotărâtau hotărât Timpul mai mult ca perfect adunasemadunaseșiadunaseadunaserămadunaserățiadunaseră lucrasemlucraseșilucraselucraserămlucraserățilucraseră văzusemvăzuseșivăzusevăzuserămvăzuserățivăzuseră mersesemmerseseșimersesemerseserămmerseserățimerseseră fugisemfugiseșifugisefugiserămfugiserățifugiseră privisempriviseșiprivisepriviserămpriviserățipriviseră coborâsemcoborâseșicoborâsecoborâserămcoborâserățicoborâseră hotărâsemhotărâseșihotărâsehotărâserămhotărâserățihotărâserăți Timpul viitor voi adunavei adunava adunavom adunaveți adunavor aduna voi lucravei lucrava lucravom lucraveți lucravor lucra voi vedeavei vedeava vedeavom vedeaveți vedeavor vedea voi mergevei mergeva mergevom mergeveți mergevor merge voi fugivei fugiva fugivom fugiveți fugivor fugi voi privivei priviva privivom priviveți privivor privi voi coborîvei coborîva coborîvom coborîveți coborîvor coborî voi hotărîvei hotărîva hotărîvom hotărîveți hotărîvor hotărî Timpul viitor anterior voi fi adunatvei fi adunatva fi adunatvom fi adunatveți fi adunatvor fi adunat voi fi lucratvei fi lucratva fi lucratvom fi lucratveți fi lucratvor fi lucrat voi fi văzutvei fi văzutva fi văzutvom fi văzutveți fi văzutvor fi văzut voi fi mersvei fi mersva fi mersvom fi mersveți fi mersvor fi mers voi fi fugitvei fi fugitva fi fugitvom fi fugitveți fi fugitvor fi fugit voi fi privitvei fi privitva fi privitvom fi privitveți fi privitvor fi privit voi fi coborâtvei fi coborâtva fi coborâtvom fi coborâtveți fi coborâtvor fi coborât voi fi hotărâtvei fi hotărâtva fi hotărâtvom fi hotărâtveți fi hotărâtvor fi hotărât Modul conjunctiv Timpul prezent să adunsă adunisă adunesă adunămsă adunațisă adune să lucrezesă lucrezisă lucrezesă lucrămsă lucrațisă lucreze să vădsă vezisă vadăsă vedemsă vedețisă vadă să mergsă mergisă meargăsă mergemsă mergețisă meargă să fugsă fugisă fugăsă fugimsă fugițisă fugă să privescsă priveștisă priveascăsă privimsă privițisă privească să coborsă coborisă coboaresă coborâmsă coborâțisă coboare să hotărăscsă hotărăștisă hotărascăsă hotărâmsă hotărâțisă hotărască Timpul perfect să fi adunatsă fi adunatsă fi adunatsă fi adunatsă fi adunatsă fi adunat să fi lucratsă fi lucratsă fi lucratsă fi lucratsă fi lucratsă fi lucrat să fi văzutsă fi văzutsă fi văzutsă fi văzutsă fi văzutsă fi văzut să fi merssă fi merssă fi merssă fi merssă fi merssă fi mers să fi fugitsă fi fugitsă fi fugitsă fi fugitsă fi fugitsă fi fugit să fi privitsă fi privitsă fi privitsă fi privitsă fi privitsă fi privit să fi coborâtsă fi coborâtsă fi coborâtsă fi coborâtsă fi coborâtsă fi coborât să fi hotărâtsă fi hotărâtsă fi hotărâtsă fi hotărâtsă fi hotărâtsă fi hotărât Modul condițional-optativ Timpul prezent aș adunaai adunaar adunaam adunaați adunaar aduna aș lucraai lucraar lucraam lucraați lucraar lucra aș vedeaai vedeaar vedeaam vedeaați vedeaar vedea aș mergeai mergear mergeam mergeați mergear merge aș fugiai fugiar fugiam fugiați fugiar fugi aș priviai priviar priviam priviați priviar privi aș coborîai coborîar coborîam coborîați coborîar coborî aș hotărîai hotărîar hotărîam hotărîați hotărîar hotărî Timpul perfect aș fi adunatai fi adunatar fi adunatam fi adunatați fi adunatar fi adunat aș fi lucratai fi lucratar fi lucratam fi lucratați fi lucratar fi lucrat aș fi văzutai fi văzutar fi văzutam fi văzutați fi văzutar fi văzut aș fi mersai fi mersar fi mersam fi mersați fi mersar fi mers aș fi fugitai fi fugitar fi fugitam fi fugitați fi fugitar fi fugit aș fi privitai fi privitar fi privitam fi privitați fi privitar fi privit aș fi coborâtai fi coborâtar fi coborâtam fi coborâtați fi coborâtar fi coborât aș fi hotărâtai fi hotărâtar fi hotărâtam fi hotărâtați fi hotărâtar fi hotărât Modul imperativ Pozitiv adunăadunați lucreazălucrați vezivedeți mergimergeți fugifugiți priveștepriviți coboarăcoborâți hotărăștehotărâți Negativ nu adunanu adunați nu lucranu lucrați nu vedeanu vedeți nu mergenu mergeți nu fuginu fugiți nu privinu priviți nu coborîmi coborâți nu hotărînu hotărâți Modurile nepersonale Modul infinitiv Timpul prezent a aduna a vedea a fugi a coborî a lucra a merge a privi a hotărî Timpul perfect a fi adunat a fi văzut a fi fugit a fi coborât a fi lucrat a fi mers a fi privit a fi hotărât Modul participiu adunatadunatăadunațiadunate lucratlucratălucrațilucrate văzutvăzutăvăzuțivăzute mersmearsămerșimerse fugitfugităfugițifugite privitprivităprivițiprivite coborâtcoborâtăcoborâțicoborâte hotărâthotărâtăhotărâțihotărâte Modul gerunziu adunând văzând fugind coborând lucrând mergând privind hotărând Modul supin (de) adunat (de) văzut (de) fugit (de) coborât (de) lucrat (de) mers (de) privit (de) hotărât Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Conjugarea verbelor la diateza activă ### Diateza activă a verbelor Diateza activă a verbelor Diateza activă arată acțiunea săvârșită de subiect. Diateza activă trece, de cele mai multe ori, asupra unui subiect direct:Mama adună mere din grădina noastră. Copiii merg la școală. (subiectul copiii efectuează acțiunea - „merg”)Ai cumpărat cartea pe care ți-o doreai. (subiectul neexprimat „tu” efectuează acțiunea - „cumpără”) Verbele care se conjugă ca a aduna, a lucra, a vedea, a merge, a fugi, a privi, a coborî, a hotărâ sunt la diateza activă. Uneori acțiunea exprimată prin verb nu se răsfrânge asupra unui obiect direct:Dinu fuge mai repede ca mine.: Observații pentru diateza activă 1. Unele verbe la conjugarea I se conjugă la indicativul prezent ca a aduna, altele ca a lucra. 2. Verbele de conjugarea a IV-a la diateza activă se pot conjuga la indicativul prezent:a) cele terminate în -i ca a fugi sau ca a privi.b) cele terminate în -î ca a coborî sau ca a hotărâ. 3. La celelalte timpuri ale indicativului nu există deosebiri în conjugarea verbelor menționate mai sus la punctele 1 și 2. 4. Verbul a crea, care este de conjugarea I, se conjugă ca a lucra la diateza activă: creezcreezicreează creămcreațicreează 5. Verbul a scrie, care este de conjugarea a III-a, se conjugă astfel: scriuscriiscrie scriemscriețiscriu 6. Afară de viitorul format cu auxiliarul voi, vei, va, vom, veți, vor, se folosesc, în vorbirea populară și în operele literare care reproduc acest fel de exprimare, și forme: a) cu oi, ăi(ei, -i, îi), o(a); om, ăți, (eți, îți, oți), or aduna (lucra, vedea, merge, fugi etc.);b) cu o și conjunctivul prezent al verbului de conjugat: o să adun, o să aduni, o să adune etc., în care o rămâne neschimbat la toate persoanele. O formă a viitorului este și cea exprimată cu prezentul verbului a avea și conjunctivul prezent al verbului de conjugat: am să adun, ai să aduni, are să adune, avem să adunăm, aveți să adunați, au să adune. Ortografia pentru diateza activă a verbelor: 1. Verbele de conjugarea a IV-ea terminate în -i se scriu la persoana I singular a perfectului simplu cu doi i: fugii, privii, venii, auzii. 2. Verbele cu tema terminată în consoana n, ca a ven-i, a preven-i, a reven-i, a țin-e, pierd pe n la indicativ prezent, persoana a II-a singular, și se scriu cu doi i: vii, previi, revii, ții. Cu doi i se scriu la persoana a II-a singular a indicativului prezent și verbele: scrii, știi, apropii, împrăștii, sfâșii (ultimele trei și la persoana I singular). 3. Se scriu cu doi n verbele formate din prefixul în și un cuvânt din aceeași familie de cuvinte, care încep cu n: a început (din în și noapte), a înnora (din în și nor), a înnoda (din în și nod), a înnegri (din în și negru).Se scriu însă cu un n verbul a înota, ca și substantivul înot. 4. Unele verbe de conjugare a IV-a, ca a voi, a trăi, a sui, a grăi, a contribui, a îngădui, a făgădui etc., au imperfectul voiam, trăiam, suiam, grăiam, contribuiam, îngăduiam, făgăduiam, cu i (-iam), nu cu -e (-eam). Aceste verbe au tema terminată în -i: Verbul a scrie are forma scriam. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Diateza activă a verbelor ### Conjugarea verbelor a vrea și a voi Conjugarea verbelor a vrea și a voi Modurile personale Modul indicativ PrezentImperfectPerfect simpluEu vreau - Eu voiescTu vrei - Tu voieștiEl/ Ea vrea - El/ Ea voieșteNoi vrem - Noi voimVoi vreți - Voi voițiEi/ Ele vor - Ei/ Ele voiescEu vream - Eu voiamTu vreai - Tu voiaiEl/ Ea vrea - El/ Ea voiaNoi vream - Noi voiamVoi vreați - Voi voiațiEi/ Ele vreau - Ei/ Ele voiauEu vrui - Eu voiiTu vruși - Tu voișiEl/ Ea vru - El/ Ea voiNoi vrurăm - Noi voirămVoi vrurăți - Voi voirățiEi/ Ele vrură - Ei/ Ele voiră Perfect compusMai mult ca perfectViitorViitor anteriorEu am vrut - Eu am voitTu ai vrut - Tu ai voitEl/ Ea a vrut - El/ Ea a voitNoi am vrut - Noi am voitVoi ați vrut - Voi ați voitEi/ Ele au vrut - Ei/ Ele au voitEu vrusesem - Eu voisemTu vruseseși - Tu voiseșiEl/ Ea vrusese - El/ Ea voiseNoi vruseserăm - Noi voiserămVoi vruseserăți- Voi voiserățiEi/ Ele vruseseră - Ei/ Ele voiserăEu voi vrea - Eu voi voiTu vei vrea - Tu vei voiEl/ Ea va vrea - El/ Ea va voiNoi vom vrea - Noi vom voiVoi veți vrea- Voi veți voiEi/ Ele vor vrea - Ei/ Ele vor voiEu voi fi vrut - Eu voi fi voitTu vei fi vrut - Tu vei fi voitEl/ Ea va fi vrut - El/ Ea va fi voitNoi vom fi vrut - Noi vom fi voitVoi veți fi vrut- Voi veți fi voitEi/ Ele vor fi vrut - Ei/ Ele vor fi voit Modul conjunctiv PrezentPerfectEu să vreau - Eu să voiescTu să vrei - Tu să voieștiEl/ Ea să vrea - El/ Ea să voiascăNoi să vrem - Noi să voimVoi să vreți- Voi să voițiEi/ Ele să vrea - Ei/ Ele să voiascăEu să fi vrut - Eu să fi voitTu să fi vrut - Tu să fi voitEl/ Ea să fi vrut - El/ Ea să fi voitNoi să fi vrut - Noi să fi voitVoi să fi vrut- Voi să fi voitEi/ Ele să fi vrut - Ei/ Ele să fi voit Modul condițional-optativ PrezentPerfectEu aș vrea - Eu aș voiTu ai vrea - Tu ai voiEl/ Ea ar vrea - El/ Ea ar voiNoi am vrea - Noi am voiVoi ați vrea- Voi ați voiEi/ Ele ar vrea - Ei/ Ele ar voiEu aș fi vrut - Eu aș fi voiTu ai fi vrut - Tu ai fi voitEl/ Ea ar fi vrut - El/ Ea ar fi voitNoi am fi vrut - Noi am fi voitVoi ați fi vrut- Voi ați fi voitEi/ Ele ar fi vrut - Ei/ Ele ar fi voit Modul imperativ PozitivVoiește Modurile nepersonale Modul infinitiv PrezentPerfecta vrea - a voia fi vrut - a fi voit Modul participiu M.F.VrutVruțiVrutăVrute Modul gerunziu vrând - voind Modul supin (de) vrut - (de) voit Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Conjugarea verbelor a vrea și a voi ### Conjugarea verbului a fi Conjugarea verbului a fi Modurile personale Modul indicativ PrezentEu suntTu eștiEl/ Ea esteNoi suntemVoi suntețiEi/ Ele sunt ImperfectEu eramTu eraiEl/ Ea eraNoi eramVoi erațiEi/ Ele erau Perfect simpluEu fuseiTu fuseșiEl/ Ea fuseNoi fuserămVoi fuserățiEi/ Ele fuseră Perfect compusEu am fostTu ai fostEl/ Ea a fostNoi am fostVoi ați fostEi/ Ele au fost Mai mult ca perfectEu fusesemTu fuseseșiEl/ Ea fuseseNoi fuseserămVoi fuseserățiEi/ Ele fuseseră ViitorEu voi fiTu vei fiEl/ Ea va fiNoi vom fiVoi veți fiEi/ Ele vor fi Viitor anteriorEu voi fi fostTu vei fi fostEl/ Ea va fi fostNoi vom fi fostVoi veți fi fostEi/ Ele vor fi fost Modul conjunctiv PrezentEu să fiuTu să fiiEl/ Ea să fieNoi să fimVoi să fițiEi/ Ele să fie PerfectEu să fi fostTu să fi fostEl/ Ea să fi fostNoi să fi fostVoi să fi fostEi/ Ele să fi fost Modul condițional-optativ PrezentEu aș fiTu ai fiEl/ Ea ar fiNoi am fiVoi ați fiEi/ Ele ar fi PerfectEu aș fi fostTu ai fi fostEl/ Ea ar fi fostNoi am fi fostVoi ați fi fostEi/ Ele ar fi fost Modul imperativ PozitivFiiFiți NegativNu fiNu fiți Modurile nepersonale Modul infinitiv PrezentA fi PerfectA fi fost Modul participiu S.M. FostF. Fostă Pl.M. FoștiF. foste Modul gerunziu fiind Modul supin (de) fost În acest articol ați lecturat despre conjugarea verbului a fi la modurile personale (modul indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ și modul imperativ) și modurile nepersonale (modul infinitiv, modul participiu, modul gerunziu și modul supin). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Conjugarea verbului a fi ### Conjugarea verbului a avea Conjugarea verbului a avea Modurile personale Modul indicativ PrezentImperfectPerfect simpluEu amTu aiEl/ Ea areNoi avemVoi avețiEi/ Ele auEu aveamTu aveaiEl/ Ea aveaNoi aveamVoi aveațiEi/ Ele aveauEu avuiTu avușiEl/ Ea avuNoi avurămVoi avurățiEi/ Ele avură Perfect compusMai mult ca perfectViitorViitor anteriorEu am avutTu ai avutEl/ Ea a avutNoi am avutVoi ați avutEi/ Ele au avutEu avusesemTu avuseseșiEl/ Ea avuseseNoi avuseserămVoi avuseserățiEi/ Ele avuseserăEu voi aveaTu vei aveaEl/ Ea va aveaNoi vom aveaVoi veți aveaEi/ Ele vor aveaEu voi fi avutTu vei fi avutEl/ Ea va fi avutNoi vom fi avutVoi veți fi avutEi/ Ele vor fi avut Modul conjunctiv PrezentPerfectEu să amTu să aiEl/ Ea să aibăNoi să avemVoi să avețiEi/ Ele să aibăEu să fi avutTu să fi avutEl/ Ea să fi avutNoi să fi avutVoi să fi avutEi/ Ele să fi avut Modul condițional-optativ PozitivNegativai, aibiavețiNu aveanu aveți Modurile nepersonale Modul infinitiv PrezentPerfecta aveaa fi avut Modul participiu S.Pl.M. avutF. avutăM. avuțiF. avute Modul gerunziu având Modul supin (de) avut Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Conjugarea verbului a avea ### Conjugările verbelor Conjugările verbelor După sufixele cu care se formează infinitivul prezent, verbele se pot grupa, în limba română, în patru categorii, numite conjugări:- conjugarea I în -a: a mânca, a cânta, a învăța etc.- conjugarea a II-a în -ea: a bea, a vedea, a tăcea etc.- conjugarea a III-a în -e: a ajunge, a zice, a scrie etc.- conjugarea a IV-a în -i: a porni, a veni, a auzi etc.                                    -î: a coborî, a hotărî, a doborî etc Sufixele -a, -ea, -e, -i, -î ale infinitivului prezent se numesc caracteristicile fiecărei conjugări. Înlăturând aceste verbe vocale sau diftongul -ea și lăsând de-o parte prepoziția a, care precedă verbele la infinitiv, se obține tema prezentului: mânc-, cânt-, ajung- etc. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Conjugările verbelor ### Funcțiile sintactice ale verbului Verbele la modurile personale pot forma, cu unele excepții, singure predicatul, deci sunt predicative. La modurile nepersonale sunt însă nepredicative, deoarece nu formează singure predicatul. Funcțiile sintactice ale verbului la modurile personale: 1. PREDICAT , daca verbul este la:INDICATIV: Am pregătit o surpriză pentru mama.IMPERATIV: Pregăteşte caietul de temă!CONJUNCTIV: Să ne pregătim de sărbători!CONDIŢIONAL OPTATIV: M-aş fi pregătit pentru concurs. Funcțiile sintactice ale verbului la modurile nepersonale: INVINITIV:SUBIECT - A învăţa permanent e o datorie.NUME PREDICATIV - Datoria noastra e de a învăţa permanent.ATRIBUT VERBAL - Fiecaruia ii revine datoria de a învăţaCOMPLEMENT DIRECT – Fiecare om poate învăţa mai mult.COMPLEMENT INDIRECT – M-am gândit a-l învăţa sa joace șah.COMPLEMENT CIRCUMSTANȚAL – Înainte de a învăţa, sa te odihnesti.                                                         A plecat fără a învăţa.                                                         Străduieşte-te pentru a învăţa mai bine! GERUNZIU:SUBIECT – Se aude tunând.ATRIBUT VERBAL – Tabloul infăţişeaza răniţii suferind.         ADJECTIVAL – Stegurile fluturânde aminteau de marea sărbătoare.COMPLEMENT DIRECT - Am auzit tunând.COMPLEMENT INDIRECT – M-am săturat asteptând.COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE TIMP – Mergând spre casă l-a văzut pe un coleg.COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD - El venea alergând spre noi.COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ - Îmbolnăvindu-se, a lipsit de la școală. PARTICIPIU:ATRIBUT ADJECTIVAL – Mi-a placut poezia învăţată.NUME PREDICATIV - Tema este scrisă. SUPIN:SUBIECT – E usor de învăţat.NUME PREDICATIV – Lectia asta este de învăţat.ATRIBUT VERBAL – Poezia de memorat este foarte frumoasa.COMPLEMENT DIRECT - Am de memorat niste formule geometrice.COMPLEMENT INDIRECT – M-am apucat de învăţat formule matematice. În acest articol ați lecturat despre Funcțiile sintactice ale verbului la modurile personale (predicat) și modurile nepersonale (modul infinitiv, modul gerunziu, modul participiu și modul supin). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 / didactic.ro – Funcțiile sintactice ale verbului ### Numeralele multiplicative, distributive și adverbiale Numeralele multiplicative arată în ce măsură se multiplică, adică se înmulțește, crește, sporește, o cantitate. Exemplu: Mircea memorează o poezie. El citește o dată în întregime, apoi de două ori pe strofe, întâi câte o strofă, după aceea câte două și, în cele din urmă, câte trei. Munca lui este îndoită, dar răsplata este întreită și chiar împătrită, fiindcă profesorul îl laudă, îl dă ca exemplu celorlalți colegi și-i dă nota zece la limba română. Explicații: Cuvintele o dată, de două ori, câte o, câte două, îndoită, întreită, împătrită, sunt numerale diferite. Astfel, numeralele îndoită (masculin: îndoit), întreită (masculin: întreit), împătrită (masculin: împătrit) arată în ce proporție cresc munca și răsplata. Ele se formează din numeralele doi, trei, patru etc. cu prefixul în- (îm-) și sufixul -it: încincit, înșesit, înzecit etc. Când însoțesc și determină substantive, numeralele multiplicative își schimbă valoarea gramaticală, comportându-se ca adjectivele, deci se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Pentru feminin, la nominativ singular, au terminația -ă: îndoită, întreită, împătrită. Numeralele multiplicative sunt și dublu, triplu, cvadruplu. Articulate, numeralele multiplicative pot da naștere unor substantive (îndoitul, întreitul, înzecitul). Uneori au valoare de adverbe: A câștigat însutit. Numeralele distributive arată cum se repartizează obiectele. Numeralele distributive se formează din numeralele cardinale precedate de adverbul câte: câte unu (câte una), câte doi (dâte două), câte trei, câte patru etc. Adverbul câte rămâne neschimbat, iar numeralele cardinale își schimbă forma numai pentru unu (una), doi (două). Când însoțesc substantive, determinându-le (câte o strofă), acestea se comportă ca adjectivele. Numeralele adverbiale determină verbe și arată de câte ori se îndeplinește (repetă) acțiunea. O dată, de două ori arată de câte ori se îndeplinește acțiunea exprimată de verbul citește. Numeralele adverbiale se formează din numeralul cardinal o și substantivul dată sau din numeralele două, trei, patru etc., precedate de prepoziția de și urmate de substantivul ori: de două ori, de trei ori, de patru ori etc. Ortografia pentru numeralele multiplicative, distributive și adverbiale Numeralul adverbial o dată (două cuvinte scrise separat) nu trebuie confundate cu adverbul odată (scris într-un singur cuvânt):El o citește o dată în întregime (o dată = numeral adverbial)Odată el citea foarte frumos (odată = cândva = adverb). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 ### Pronumele negativ și adjectivul pronominal negativ Pronumele negativ și adjectivul pronominal negativ Pronumele negativ apare în propoziții negative înlocuind un substantiv și negând prezența acestuia. Exemplu: Ștefan și Matei s-au întâlnit într-o librărie. Nici unul nu cumpărase nici o carte.- Ce dorești să cumperi? întrebă Matei.- Nimic, răspunde Ștefan. Dar tu?- Eu aș dori să cumpăr această carte, dar nu am nici un ban la mine.- N-ai găsit pe nimeni să te împrumute? Nu este nimic! Îți împrumut eu suma de care ai nevoie. Explicații: Propozițiile: Nici unul nu cumpărase nici o carte; Nimic; dar nu am nici un ban la mine; N-ai găsit pe nimeni; Nu este nimic sunt negative. Dacă aceste propoziții ar fi afirmative, cuvintele nici unul, nimeni și nimic ar fi înlocuite de anumite substantive: nici unul prin Ștefan sau Matei; nimic prin o carte; nimeni prin un prieten (un cunoscut). Deoarece înlocuiesc substantive, nici unul, nimeni și nimic sunt pronume negative. Nimeni, care se opune pronumelui nehotărât cineva sau lui toți (toate), neagă nume de persoane, nimic nume de lucruri, iar nici unul (nici una), opuse lui unul (una), altul (alta), neagă atât nume de ființe, cât și nume de lucruri. Unul venea, altul pleca. Acolo nu rămâne nici unul. Toți tăceau. Nu spunea nimeni nimic. Fiind folosit numai în propoziții negative, pronumele negativ apare împreună cu adverbul negativ nu, care neagă, de fapt, predicatul. Nu l-a văzut nimeni.Nu mi-a cerut nimic.Nici unul dintre ei nu fusese acolo. În vorbire nimic rămâne totdeauna neschimbat, adică nu se declină, nimeni are forme diferite pentru genitiv și dativ: Acest creion nu este al nimănui (genitiv).Nimănui nu i-a părut rău (dativ). Uneori, în vorbirea populară, apar și formele: nimica, nimenea, nimănuia, nerecomandabile în vorbirea îngrijită. Nici unul (nici una) fiind compus din adverbul nici și pronumele nehotărât unul (una) se declină astfel: nici rămâne neschimbat la toate cazurile iar unul (una) se declină așa cum s-a arătat la pronumele nehotărât: Nici unul dintre noi n-a fost de față (nominativ).Părerea aceasta n-a fost a nici unuia dintre noi (genitiv). Când însoțesc substantive, determinându-le, acestea își schimbă valoarea gramaticală devenind adjective negative. Adjectivul negativ are forma nici un (nici o) și se află totdeauna înaintea substantivului determinat: Nici un coleg nu era de față.Nici o țară nu ne este mai scumpă ca România. Ortografie:Pronumele și adjectivele negative nici unul, nici una; nici un, nici o nu se scriu niciodată într-un singur cuvânt. Vestea aceasta n-am comunicat-o nici unui elev.Am aflat că această carte nu era a nici unei eleve. Funcții sintactice pentru pronumele negativ și adjectivul pronominal negativ Pronumele negative pot îndeplini diferite funcții sintactice:a) subiect: N-a venit nimeni.b) atribut: Nu s-a aprobat propunerea nici unuia.c) complement indirect: Nimănui nu-i place să fie bolnav.d) complement direct: N-am văzut pe nimeni.e) complement circumstanțial: Cartea nu era la nici unul dintre cei prezenți. Adjectivele negative au întotdeauna funcție de atribut: N-a lipsit nici o elevă. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele negativ și adjectivul pronominal negativ ### Pronumele relativ și adjectivul pronominal relativ Pronumele relativ face legătura între o propoziție subordonată și regenta ei, adică servesc la stabilirea unei relații (legături) de subordonare între două propoziții. Exemplu:Omul care stăruie învinge toate greutățile.Cine se scoală de dimineață departe ajunge.Capul ce se pleacă sabia nu-l taie,Dar cu umilință, lanțu-l încovoaie.                                                 (Dimitrie Bolintineanu - Daniil Sihastru) Explicații:Dacă despărțim în propoziții frazele de la începutul acestui capitol, constatăm că primele două sunt formate din câte două propoziții, una principală și una secundară:I: 1. Omul învinge toate greutățile (propoziție principală),   2. care stăruie (propoziție secundară). II. 1. Cine se scoală de dimineață (prepoziție secundară),    2. departe ajunge (prepoziție secundară). Fraza a treia este alcătuită din trei propoziții: două principale și una secundară:1. Capul sabia nu-l taie (propoziție principală),2. ce se pleacă (propoziție secundară),3. dar cu umilință lanțu-l încovoaie (propoziție principală). Propozițiile secundare sunt introduse prin cuvintele: care, cine, ce, care nu sunt conjuncții, dar au rol de conjuncție, deoarece leagă propozițiile secundare de regentele lor. Aceste cuvinte însă nu numai că leagă niște propoziții secundare de regentele lor, dar țin și locul unor substantive: omul, capul. Fără ele, frazele la care ne-am referit s-ar prezenta astfel:1. Omul învinge toate greutățile. 2. Omul stăruie.1. Omul se scoală dimineața. 2. Ajunge departe.1. Capul se pleacă. 2. Capul nu-l taie sabia. 3. Dar cu umilință lanțu-l încovoaie. Deoarece țin locul unor substantive, care, cine și ce sunt pronume. Pronume relativ este și cât. Formele pronumelui relativ: Pronumele relativ ce este invariabil. Acest pronume se referă în general la lucruri (Capul ce se pleacă...), pe când care și cine, mai mult ființe, iar cât la cantitate. Ca pronume relative se folosesc și cel, ce, ceea, ce, alcătuite din pronumele demonstrativ cel, ceea și pronumele relativ ce. Acestea au următoarele forme, după gen, număr și caz: Ca adjective relative se folosesc, dar mai rar, care, ce și cât. Predicatul substantivului, care, uneori se repetă în propoziția subordonată. Ieri am cumpărat o carte, care carte se găsește foarte rar. Pronumele relative se apropie de conjuncții, dar se deosebesc de ele, fiindcă nu stabilesc numai anumite legături, ci îndeplinesc și diferite funcții sintactice în propozițiile din care fac parte. Funcții sintactice pentru pronumele relativ: a) subiect: Care stăruie, reușește.b) atribut: Omul, a cărui judecată este superioară, cunoaște legile naturii.c) complement indirect: Cui nu-i place, să nu mănânce.d) complement direct: Pe cine aștepți, nu vine. Observație: Uneori, pronumele relativ se repetă de mai multe ori la intervale scurte, pentru a insista asupra obiectului pe care îl înlocuiește. Deseori însă repetarea lui nejustificată nu este recomandabilă. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele relativ și adjectivul pronominal relativ ### Pronumele interogativ și adjectivul pronominal interogativ Pronumele interogativ este folosit în propoziții interogative și ține locul obiectelor (ființe sau lucruri) așteptate ca răspuns la întrebările puse:- Cine m-a strigat?- Mama. (Mama m-a strigat?)- Ce ai acolo?- O carte. (O carte ai acolo?)Cuvintele cine? și ce?, prin care se introduc diferite propoziții interogative, se numesc pronume interogative. Cu pronumele interogativ cine? se întreabă de obicei, despre ființe, iar cu ce? despre lucruri:- Cine lipsește astăzi?- Alexandra. (Alexandra lipsește astăzi?)- Ce ai pe bancă, cartea sau caietul?- Și cartea și caietul. (Ai pe bancă și cartea, și caietul?) Pronume interogative sunt, de asemenea, care?, cât? (câtă?, câți?, câte?):- Care dintre voi este astăzi de serviciu?- Ileana (Ileana este astăzi de serviciu?)- Câți sunt prezenți?- Zece. (Zece sunt prezenți?); (Mulți sunt prezenți?) Pronumele interogativ care? se referă atât la ființe, cât și la lucruri, iar cât (câtă?, câți?, câte?) la o cantitate. Pronumele interogativ ce? este invariabil (nu-și schimbă forma), iar cine?, care?, cât? au următoarele forme: Funcții sintactice pentru pronumele interogativ: Ca și substantivele pe care le înlocuiesc, pronumele interogative pot avea diferite funcții sintactice, schimbându-și forma după cazul la care sunt folosite.Deci și ele se declină:- Cine îmi împrumută o carte? (cine? - subiect, cazul nominativ)- Acesta cine este? (cine? - nume predicativ, cazul nominativ)- Al cui prieten este Dan? (al cui? - atribut, cazul genitiv)- Cui i-am dat stiloul meu? (cui? - complement indirect, cazul dativ)- Pe cine aștepți? (pe cine? - complement direct, cazul acuzativ)- La cine ai fost? (la cine? - complement circumstanțial, cazul acuzativ). La genitiv, pronumele interogativ este precedat de articolul genitival (al, a; ai, ale), iar la acuzativ, de o propoziție: Al cui este acest caiet? Pe cine cauți? Când însoțesc substantive, determinându-le, care? ce? și cât? (câtă, câți?, câte?) sunt adjective interogative. Care elev n-a fost ascultat astăzi?Ce carte ai pe bancă?Câte cărți de literatură ai citit luna aceasta?Cât timp m-ai așteptat? Adjectivele interogative au aceleași forme ca și pronumele corespunzătoare lor, afară de care?, la genitiv și dativ - singular și plural - căruia îi lipsește -a final:Al cărui elev este stiloul acesta?Căror eleve le plac mai mult poeziile lui Coșbuc? Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele interogativ și adjectivul pronominal interogativ ### Pronumele de întărire și adjectivul pronominal de întărire Pronumele de întărire și adjectivul pronominal de întărire Pronumele de întărire înlocuiește un substantiv sau un pronume personal, având rolul de a întări sau de a scoate în evidență persoana despre care este vorba. Exemplu: Spui că l-ai văzut tu însuți?Da. Eu însumi l-am văzut.Ana însăși mi-a spus că Alexandra însuși era de față.Lucru acesta îl știau ei înșiși.Cu atât mai mult trebuie să-l știți voi înşivă.Noi înșine? De ce, de îndată ce ele înseşi, care erau de față, n-au știut nimic? Masculin singulareu însumitu însuţiel însuşi Masculin Pluralnoi înşinevoi înşivăei înşişi Feminin singulareu însămitu însăţiea însăşi Feminin Pluralnoi însenevoi însevăele înseşi (însele) Cuvintele însumi, însuți, însuși etc., introduse în textul de mai sus însoțesc și determină substantivele Ana și Alexandru sau pronumele personale eu, tu, noi, voi, ele, ca și adjectivele. Fiindcă ele precizează obiectul sau persoana la care se referă, insistând asupra lor, se numesc pronume personale de întărire. Am văzut înșine pinteni de rugină putreziți.                               (Grigore Alexandrescu - Răsăritul lunei. La Tismana) De aceea, pe volumul colectiv de omagiu ce i l-a închinat Editura „Vremea” și în care apărea însuși (...) mi-a scris această dedicație.                               (După Șerban Cioculescu - Amintiri) Adjectivul pronominal de întărire se acordă în persoană, gen. număr și caz cu pronumele personal determinat de el sau în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl însoțește, determinându-l:Eu însumi am scris această povestire.Ea însăși s-a oferit să îngrijească florile din clasa noastră.Mamei înseși îi datorez buna mea pregătire sportivă. Pronumele de întărire sunt formate din însu-, însă-, înși-, înse-, care au formate distincte după gen număr și caz, și formele neaccentuate de dativ ale pronumelor reflexiv: mi, ți, și, ne, vă și le (pronume personal neaccentuat): Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele de întărire și adjectivul pronominal de întărire ### Pronumele reflexiv. Formele pronumelui reflexiv Pronumele reflexiv ține locul substantivului (obiectului) asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului. Exemplu: Mama se îmbracă și pleacă în oraș.Sora mea își cumpără un stilou. Pronumele se însoțește verbul îmbracă și arată că acțiunea exprimată de acesta trece direct tot asupra persoanei care o săvârșește (aici mama). De asemenea, pronumele își însoțește verbul cumpără, arătând că acțiunea exprimată de el trece indirect asupra persoanei care o săvârșește (sora mea). Prin urmare, cuvintele își și se sunt pronume reflexive pentru că țin locul obiectelor. Formele pentru pronumele reflexiv Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III-a și numai la cazurile dativ și acuzativ. Unele forme ale pronumelui reflexiv sunt accentuate, altele sunt neaccentuate și nu se deosebesc după gen și număr: CazulFormele accentuateFormele neaccentuateD.sie, sieșiîși, șiA.sinese Pentru persoana I și persoana a II-a, la singular și la plural se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal la cazurile dativ și acuzativ: CazulPersoana ISingular - pluralPersoana a II-aD.îmi, mi - neîți, ți - văA.mă - nete - vă Cum se poate ști când acestea sunt pronume personale și când sunt pronume reflexive? Criteriul de deosebire este simplu.Când obiectul (înlocuit de pronume) asupra căruia se răsfrânge acțiunea verbului este identic cu subiectul propoziției, pronumele este reflexiv:Eu îmi cumpăr o servietă nouă. Tu te îmbraci în uniformă școlară. Când obiectul (înlocuit de pronume) asupra căruia se răsfrânge acțiunea verbului este diferit de subiectul propoziției, pronumele este personal:Mama mă iubește foarte mult. Mama te pregătește pentru concurs. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele reflexiv ### Pronumele posesiv și adjectivul pronominal posesiv Pronumele posesiv și adjectivul pronominal posesiv Pronumele posesiv înlocuiește substantivul care denumește posesorul și obiectul posedat. Adjectivul posesiv ține locul obiectului denumit de substantiv și indică persoana posesorului. Exemplu: Viitor de aur țara noastră areȘi prevăd prin secoli a ei înălțare.                                              (După Dimitrie Bolintineanu - Mircea Mare și solii) - Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de-ai noștri...                              (După Ion Creangă - Amintiri din copilărie) Voi sunteți șapte frați, în Vrancea sunt șapte munți, ai voștri să fie de veci, și neam de neamul vostru să-i stăpânească-n pace.           (Alexandru Vlahuță - În Vrancea) Explicații: Cuvântul noastră din primul vers însoțește substantivul țara pe care îl determină. Este deci un adjectiv. Spre deosebire de adjectivele propriu-zise, care arată o însușire a obiectului denumit de substantivul determinat, adjectivul noastră ține locul posesorului obiectului denumit de substantivul țara, deci este un adjectiv posesiv. Adjectiv posesiv este și cuvântul vostru care însoțesc substantivul neamul, pe care îl determină, arătând totodată cui aparține obiectul denumit de acest substantiv. Spre deosebire de acestea, cuvintele ai noștri și ai voștri țin nu numai locul substantivului care denumește posesorul, ci și pe al celui care denumește obiectul posedat, de aceea ele se numesc pronume posesive. Formele pentru pronumele posesiv: Pronumele posesive au întotdeauna înaintea lor unul din articolele posesive: al, a, ai, ale. Ele au forme diferite pentru cele trei persoane, afară de plural, după genul obiectelor posedate și după numărul posesorilor: Pronumele posesive nu are forme pentru persoana a III-a când sunt mai mulți posesori. În locul acestuia se folosesc formele de genitiv plural ale pronumelui personal: al (a, ai, ale) lor.Ai lor erau de față la venirea mea. Pronumele lor (ai lor) nu este posesiv, ci personal, așa cum sunt și formele de genitiv singular lui (al, a, ai, ale lui sau ei). Lui, ei și lor sunt pronume chiar când stau pe lângă un substantiv, pentru că nu se acordă cu el.Tatăl ei este muncitor, al lui este profesor. Pronumele posesiv are întotdeauna genul și numărul substantivului care denumește obiectul posedat. Tatăl lui este medic, al meu este țăran cooperator. Adjectivele posesive nu sunt, în general, însoțite de articolul posesiv. Pot fi însă însoțite de articolul posesiv dacă se află înaintea substantivului determinat. Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat.                                      (Vasile Alecsandri - Sergentul) Ele au genul numărul și cazul substantivul determinat.Casa mea este nouă. Casele noastre sunt noi.Acoperișul casei mele (caselor mele) este de țiglă. Pronumele și adjectivele posesive (ai) noștri, (ai) voștri fiind forme de plural, nearticulate cu articolul hotărât, se scriu cu un singur i. Când adjectivele posesive însoțesc substantive nearticulate, care arată nume de rudenie, se leagă de acestea prin liniuță de unire: frate-meu, soră-mea. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Pronumele posesiv și adjectivul pronominal posesiv ### Schimbarea valorii gramaticale Schimbarea valorii gramaticale Schimbarea valorii gramaticale este procedeul prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Exemple de schimbarea valorii gramaticale: Iarna a trecut. A sosit primăvara. Primăvara păsările călătoare vin în țara noastră. Iarna ele se duc în țările cu climă caldă. Un bărbat bătrân privește sosirea cocorilor. Bătrânul acela are 85 de ani. El are un câine rău, care mușcă rău pe oricine intră noaptea în curtea bătrânului. Explicații: În primele două propoziții, cuvintele iarna și primăvara, au funcție de subiecte și sunt substantive articulate cu articol hotărât. În propozițiile următoare, deși cele două cuvinte au forme identice cu cele din primele două propoziții, nu mai sunt nici subiecte, nici substantive, ci complemente circumstanțiale de timp exprimate prin adverbe. Rezultă de aici că, în anumite condiții, unele substantive devin adverbe. În continuarea textului apar adjectivele bătrân și rău (bărbat bătrân, câine rău) cu funcție de atribute. Prin articulare, acestea și-au schimbat valoarea gramaticală, devenind substantive: bătrânul (subiect), bătrânului (atribut), răul (subiect). Adjectivul rău, determinând verbul mușcă, și-a schimbat, de asemenea, valoarea gramaticală, devenind adverb. Și alte părți de vorbire își schimbă valoarea gramaticală:- pronumele personal de persoanele I și a II-a, la formele neaccentuate de dativ și acuzativ, au adesea valoare de pronume reflexiv:Profesorii mei îmi dau note mari când mă pregătesc bine (îmi - pronume personal);Îmi amintesc cu plăcere de orele de istorie (îmi - pronume reflexiv); - pronumele posesive și demonstrative devin adjective posesive și demonstrative:Ai mei merg astăzi la recoltatul porumbului (ai mei - pronume posesiv);Părinții mei vin de la gară (mei - adjectiv posesiv);Acestea sunt cărțile mele (acestea - pronume demonstrativ);Aceste cărți sunt ale mele (aceste - adjectiv demonstrativ). - infinitivul lung și supinul devin substantive:Intrarea la spectacol la ora 19 (intrarea - infinitiv lung articulat, devenit substantiv);Recoltatul porumbului se face toamna (recoltatul - supin articulat, devenit substantiv); - adverbe devenite prepoziții:Obiectele ușoare plutesc deasupra (deasupra - adverb).Obiectele ușoare plutesc deasupra apei (deasupra - prepoziție). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Schimbarea valorii gramaticale ### Derivarea cu prefixe. Exemple Derivarea cu prefixe Derivarea cu prefixe constă în îmbinări de sunete atașate la începutul unor cuvinte pentru a crea altele noi, cu sensuri diferite de primele. Chiar dacă unele îmbinări de sunete cu care creăm cuvinte noi, prin derivare din altele, nu au sens luate singure, ele au totuși un anumit sens pe care îl imprimă cuvintelor create cu ajutorul lor. Exemple pentru orientare:con - concetățean, conlocuitor, consătean;în-(îm) - îndepărta, îndeplini, îndoi, îmbolnăvi;post - postliceal, postbelic;pre - prevesti, preșcolar, pregăti;ante - antebraț, antemăsurătoare, antevorbitor;anti - antifascist, antiepidemic, antiimperialist;extra - extrafin, extrașcolar, extrabugetar;inter - interspațial, interstatal, interministerial;răs - răscroi, răstălmăci, răsufla;sub - subaprecia, subcarpatic, subînțelege;supra - suprapune, suprasensibil;ultra - ultrasunet, ultraviolet, ultramodern. Observații:1. Prefixul des- devine dez- înaintea unei vocale (dezinteresa, dezarticula) sau a consoanelor b, d, g, v, m, n, l, r (dezbina, dezdoi, dezgropa, dezvinovăți, dezmembra, deznădăjdui, dezlega, dezrobi). 2. Ca și des-, răs-, devine răz- înaintea vocalelor și a consoanelor b, d, g, l, m, n, v (răzbate, răzgândi, răznepot). Exemplu: Atașând înaintea cuvintelor: dobândi, lua, înnoi, tăia, ține, vedea, coase, completa, compune, auzit, auzind, văzut, văzând etc. îmbinările de sunete re-, între, des, ne-, cu care se scriu într-un singur cuvânt, s-au obținut cuvinte noi, cu sensuri deosebite de ale acestora: redobândi, relua, reînnoi, întretăia, întreține, întrevedea, descoase, descompleta, descompune, neauzit, neauzind, nevăzut, nevăzând etc. Asemenea îmbinări de sunete se aseamănă cu sufixele, deoarece cu ajutorul lor se pot crea cuvinte noi, dar se deosebesc de ele, pentru că se atașează înaintea cuvântului. Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Derivarea cu prefixe ### Derivarea cu sufixe. Exemple Derivarea cu sufixe Derivarea cu sufixe constă în formarea de cuvinte noi cu ajutorul sufixelor adăugate în urma rădăcinii cuvântului de bază. Sufixele sunt îmbinări de sunete (chiar un singur sunet), care se atașează la sfârșitul unui cuvânt de bază pentru a forma cuvinte noi. Sufixele, cu ajutorul cărora se formează, prin derivare, cuvinte noi, sunt destul de numeroase în limba româna. Unele dintre ele servesc pentru a forma diminutive (substantive care denumesc obiecte mai mici decât cele denumite de cuvântul de bază). Acestea se numesc sufixe diminutivale:-aș (copilaș, băiețaș, iepuraș, fluturaș);-el (băiețel, cornețel, scăunel);-iță (copiliță, fetiță, peniță, scăriță);-ică (vâlcică, măturică, putinică) etc. Numărul sufixelor în limba română este foarte mare; amintim câteva: -ar (strungar), -er (tapițer), -ist (tractorist), -ință (cunoștință), -(ă)mânt (învățământ), -ime (muncitorime), -iș (frunziș), -et (tineret), -(i)tor (muncitor), -os (osos), -al (săptămânal), -iu (auriu), -ui (a dărui), -iza (portretiza) etc. Exemplu: Mircea este un copil bine cunoscut. Deși are 13 ani, este foarte copilăros. El are o copilărie frumoasă.Dana este o copilă zglobie. Ea se poartă uneori ca o copiliță mofturoasă.Când vede însă vreun copilaș, îl alintă cu vorbe alese.Sandu, fratele ei, este un copilandru. Explicații:Cuvintele copilaș, copilandru, copilă, copiliță, copilărie, copilăros, care, împreună cu substantivul copil, alcătuiesc o familie de cuvinte, s-au format de la acesta din urmă prin atașarea la sfârșitul lui a sunetelor sau a îmbinărilor de sunete: -aș, -andru, -ă, -iță, -(ă)ie, -(ăr)os (copil + aș, copil + andru, copil + ă, copil + iță, copil + (ăr)ie, copil + (ăr)os). Sursa: Ion Popescu – Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Derivarea cu sufixe ### Paronimele. Exemple Paronimele sunt cuvintele aproape identice ca formă, însă deosebite între ele în ceea ce privește înțelesul (sensul). Exemplu:Tatăl colegului meu de bancă este un bărbat eminent.Inundația era un pericol iminent pentru cei de pe malul apei. Explicații:Cuvântul eminent se deosebește de cuvântul iminent nu numai prin sensul lui diferit, ci și prin câte un sunet - vocalele e și i -, toate celelalte sunete fiind la fel. Paronime sunt și cuvintele: stringent și astringent, albastru și alabastru, erupe și irupe, prenume și pronume, prepoziție și propoziție etc. Dex:eminent - care se distinge prin calități (intelectuale)iminent - care este gata să se producă Sursa: Ion Popescu - Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Paronimele ### Cuvintele polisemantice. Exemple Cuvintele polisemantice sunt cuvintele cu două sau mai multe sensuri. Exemplu:În fiecare dimineață, Andrei face gimnastică o jumătate de oră, după aceea intră în baie și face un duș călduț.După ce vine de la antrenament, de pe terenul de sport, face o baie serioasă. Uneori stă mai mult în baie, ca să se dilate bine porii pielii.Vara, copiii se duc la baie în râu.Bunicii mei merg deseori la băi la Eforie sau la Techirghiol Explicații:În textul de mai sus, cuvântul baie poate avea diferite sensuri: încăperea cu destinație specială pentru spălat sau îmbăiat (intră în baie) sau chiar o clădire specială cu această destinație (baie comunală), îmbăiere sau spălare (face baie), vasul sau cada în care se spală sau apa de îmbăiat (stă mai mult în baie), scăldare, scăldat (se duc la baie, la râu), stațiunea balneară (merg la băi), de data aceasta folosit numai la plural. Sursa: Ion Popescu - Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Cuvintele polisemantice ### Omonimele. Exemple Omonimele sunt cuvintele identice ca formă, dar total diferite ca înțeles. Exemplu:În vacanța mare am făcut o excursie la mare.În port la Constanța, am văzut mulți oameni în port național.Și eu port uneori un frumos costum din județul Argeș.Sora mea poartă cu plăcere o ie primită de la bunica.În Maramureș am văzut o poartă foarte frumoasă. Explicații:În textul de mai sus, substantivul mare este identic ca formă cu adjectivul mare, deși fiecare are înțelesul său, cu totul diferit unul de altul.De asemenea, cele trei cuvinte: port (substantiv), care denumește locul unde pot ancora în siguranță vapoarele, port (substantiv), care este sinonim cu substantivul costum, și port (verb) sau cuvintele: poartă (verb) și poartă (substantiv), deși identice ca formă, având aceleași sunete, așezate în aceeași ordine, diferă unul de altul ca înțeles. Sursa: Ion Popescu - Limba Română, Editura didactică și pedagogică București 1988 – Omonimele ### Comentariu literar - Eroii de Alexandru Andrițoiu Comentariu literar - Eroii de Alexandru Andrițoiu Poetul Alexandru Andrițoiu prezintă în creația sa momente ale existenței noastre cu ecou în simțirea românească. În poezia sa autorul aduce un vibrant omagiu amintiri acelora care s-au jertfit pentru apărarea patriei, pentru binele și fericirea ei. De-a lungul frământatei noastre istorii, începând cu Sarmizegetusa și continuând până la insurecția din 1944, faptele și chipurile lor s-au dăltuit în sufletele românilor. Pentru poet, ca și pentru noi toți, eroii născuți din „vatra” patriei sunt adevărate coloane în timp („trecut, prezent și viitor”). Prin adevărul și actualitatea ideilor și a elanurilor care i-au însuflețit, ei însoțesc - ca faruri luminoase - drumul tuturor generațiilor. În încheiere, Alexandru Andrițoiu adresează contemporanilor îndemnul de a-i cinsti mereu pe eroi, de a le continua și îmbogăți idealurile, prin construirea lumii pe care aceștia au visat-o. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Comentariu literar - Eroii de Alexandru Andrițoiu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Eroii de Alexandru Andrițoiu Eroii de Alexandru Andrițoiu Eroii nu ne părăsesc nicicând,Li se aud profunzi, prin secoli pașii.Noi trecem toți, ei rămân vibrândmereu contemporani cu toți urmașii. Căci harta patriei e vatra lorcu piscuri, fluvii, șesuri și dumbravă;ei sunt trecut, prezent și viitor,baladă și istorie și slavă. Din Sarmizegetusa vin eroiși vin eroi din văi de la Rovine,din fala Podului Înalt spre noiun zvon istoric ca o steauă vine. Și vin din veac eroii legendari,eroii libertății. Iată flancultribunilor semeți și temeraricu Horia, cu Tudor și cu Iancul. Din Grivița și Plevna în auzsositu-ne-a tumultul încleștăriipe rând, la Mărășești și la Oituzsunt luminate cronicile țării. Și vin, și vin aroii comunișticu rănile atâtor aspre lecții.Prin ei ești liber, cugeți și exiștidin anii furtunoasei insurecții. Eroii noștri-s aur sufletescși aripi scumpe înălțării noastre,pe cerul țării, iată-i strălucescÎn chip de astre, cu vieți de astre. Ei au trecut prin ample epopeiși trupul viu și l-au făcut din raze.Ei azi sunt sentimente și ideipe marea vremii faruri luminoase. Să-i învelim a doua oară-n steagși steaguri să le punem pe morminte,în fiecare an și-n orice pragal tinerei comune spre înainte! Alexandru Andrițoiu ### Raporturile sintactice (relațiile sintactice) Raporturile sintactice (relațiile sintactice) A. Raporturile sintactice (relațiile sintactice) în propoziție 1. Între două sau mai multe părți de propoziție de același fel se stabilește un raport (relație) sintactic(ă) de coordonare. Mijloacele de exprimare a raportului: alăturare (marcată în scris de obicei prin virgulă) a două sau a mai multor:- subiecte ale aceluiași predicat: Casa, livada, câmpiile și cerul așteaptă sosirea primăverii.- nume predicative ale aceluiași verb copulativ: Și erau frumoși, cuminți și ascultători.- atribute ale aceluiași substantiv determinat: Ochii erau plini de o lumină înfricoșătoare, ciudată.- complemente ale aceluiași verb: Poate o fi salutat prin somn cerul, pământul, apa și plopii. conjuncțiile (și, dar, iar, însă, ci, sau, ori, fie, deci) între două sau mai multe:- subiecte: Mutul și pistruiatul se bălăceau în râu.- nume predicative: Patria noastră este mare și frumoasă.- atribute: Copilul avea mișcări încete, dar sigure.- complemente: În văi și pe dealuri plutea ceață lăptoasă. 2. Între o parte de propoziție secundară și cuvântul determinat se stabilește un raport (relație) sintactic(ă) de subordonare. Mijloace de exprimare a raportului: alăturare unui:- atribut de substantivul determinat: Fata se duse lângă plopul retezat.- complement de verbul determinat: Ați găsit un arici? prepozițiile sau grupurile de cuvinte cu valoare și rol de prepoziție:- între atribut și substantivul determinat: Băiatul aruncă peste soldat o mână de lucernă...- între complement și verbul determinat: Se uită la ceilalți. B. Raporturile sintactice (relațiile sintactice) în frază 1. Între două sau mai multe propoziții de același fel se stabilește un raport (relație) sintactic(ă) de coordonare. Mijloace de exprimare a raportului: alăturarea (marcată în scris de obicei prin virgulă) a două sa a mai multor:- propoziții principale: Copiii acopereau soldatul/, mormântul creștea/, vinețiul cerului se subția/, se schimba în negru/.- propoziții secundare (subordonate): Ei însă se prefăcuseră/ că nu știu/, că sunt tot cu boii/. Conjuncțiile și, dar, iar, însă, ci, sau, ori, fie, deci între:- propozițiile principale: Strigară de câteva ori/, dar nu se auzi nici un muget/.- propozițiile subordonate: Vine/ când i-i foame/ și/ când s-adună găinile la culcare/.                                                                        (Mihail Sadoveanu, Hultanul) 2. Între o propoziție secundară (subordonată) și propoziția determinată (regentă) se stabilește un raport (relație) sintactic(ă) de subordonare. Mijloace de exprimare a raportului: alăturarea unei propoziții subordonate de propoziția regentă (marcată în scris prin virgulă): Bine faci/ bine găsești. = Dacă faci bine/, bine găsești/. cuvintele de legătură sau grupurile de cuvinte cu acest rol:- conjuncțiile: că, să, ca să, de, dacă, deși, precum, deoarece, fiindcă, întrucât, încât etc. într-o subordonată și regenta ei: Fă-i semn/ să se coboare de pe zid/.- grupurile de cuvinte cu rol de conjuncții: cum că, acolo unde, atunci când, până ce, înainte să, în timp ce, pe rând, imediat ce, așa cum, ca și cum, fără să, din cauză că, în caz că, chiar dacă, măcar că, în loc să etc.: Se jucaseră/ fără să se prefacă.- pronume: care, cine, ce, câți, câte, oricare, oricine, orice, oricâți, oricâte: Uitară într-o clipă de curajul/ care îi bătu victorios cu palma pe spate.- adverbe: unde, încotro, când, cum, cât, oriunde, oriîncotro, oricând, oricum, oricât etc.: Fetița le întrebă din ochi/ unde sunt ceilalți/. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 –Raporturile sintactice (relațiile sintactice) – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Scrisoarea familială. Exemplu Scrisoarea familială Scrisoarea familială este scrisoarea adresată copiilor, părinților sau unor rude, prin care se transmit informații referitoare la viața personală, de familie. Exemplu: Petre, dragul mami, Nici nu știi cu câtă bucurie am citit cartea poștală ilustrată! Mi se părea că ești aici li glasul tău se aude din dudul de lângă poartă... Îmi spui că primele zile de tabără te-au încântat și că petreci bine - așa cum meriți la sfârșitul vacanței mari. Să fii ascultător și să nu intri prea mult în apă! Acasă vei regăsi totul ca în ziua în care plecării. Ba nu! Avem o supriză: vărul tău, Alexandru, a anunțat că vine în vizită în curând. S-ar putea să ajungeți odată, de aceea spune-ne sigur ziua sosirii ca să vă aștepte tata la gară. Știi că Irina a adus acasă câinele? Nu voia să fii trist și în curând veți alerga din nou împreună spre malul râului. Noi ne-am ocupat de grădină cu mare grijă și legumelor le merge bine. Primarul a vorbit într-o adunare despre munca pe care ai depus-o în timpul verii în folosul comunității. Am fost mândră de tine, băiatul meu, pentru că ne-ai ajutat mult, ai lucrat cot la cot cu ceilalți tineri din sat. Aștept cu nerăbdare să te revăd și... mai înalt, Mama Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Scrisoarea familială – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Comentariu literar - Întoarcere la brazdă de Tudor Arghezi Întoarcerea la brazdă de Tudor Arghezi. Comentariu literar Tudor Arghezi Poezia „Întoarcerea la brazdă” comunică dragostea de om, pământ și țară a poetului, reprezentând sugestiv, în limba străbunilor, dorul de vatra părintească, aceea care i-a hotărât destinul. Autorul este urmașul acelor truditori care au făcut glia să rodească din veac. Încleștarea lor cu viața (dorul, căutarea, lupta, munca, suferința, aspirația) este prețuită de poet pentru că în țărani a văzut temelia țării. „Cea mai vrednică odraslă de plugar”, cum singur se numește, mărturisește emoționant neîncetata sa întoarcere la brazda în care își are „rădăcina”. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor - Comentariu literar - Întoarcere la brazdă de Tudor Arghezi ### Întoarcere la brazdă - Tudor Arghezi Întoarcere la brazdă de Tudor Arghezi Tudor Arghezi Pământ al țării mere și al meu,Nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,Cea mai nevrednică odraslă de plugar.Primește-mă, preabunule, în brațe, la hotar. Am hoinărit până la Marea Neagră,Peste mai multe rânduri de hotare,Cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,În brâu și cu tovarășul cuțitul.C-am învățat din vreme, de la tata,Să-l sufăr fără teacă și de luptă gata. Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.Mă asuprea nevoia, mă-nghesuise graba.Am pus altoaie-n spin și mărăcine.Primește-mă, Pământule, cu bine. Fusei un pom hoinar în lumea toată,Cu poamele mai rumene câteodată,Simțindu-le din ramuri cum se cocȘi-ntinerit, dar trist de-atât noroc. Mai ridicat cu poamele-n lumină,Copacul mă durea din rădăcini,Căci scânteia de stelele streine,Pământul de-acasă, ea rămăsese-n tine. ### Propoziția regentă și propoziția subordonată Propoziția regentă și propoziția subordonată Propoziția regentă este propoziția de care depinde (căreia îi este subordonată) o altă propoziție.Propoziția subordonată este propoziția care depinde de o propoziție regentă. Exemplu: Experiența arată¹/ ca prezența diferitelor impurități favorizează condensarea²/. Propoziția nr. 1 este propoziție regentă pentru că:- este o propoziție principală;- are un înțeles independent de al propoziției nr. 2, nu depinde de aceasta;- de ea depinde propoziția nr. 2. Propoziția nr. 2 este propoziție subordonată pentru că:- este o propoziție secundară;- întregește înțelesul primei propoziții;- singură (izolată) nu are înțeles;- depinde de propoziția nr. 1 Observații: 1. Subordonatele depind de cele mai multe ori de verbul predicat, mai rar de o altă parte de vorbire din propoziția regentă. 2. Cuvântul determinat de propoziția subordonată se numește element (termen) regent. 3. Propoziția subordonată corespunde unei părți de propoziție a regentei. Relațiile sintactice dintre propozițiile unei fraze: 1. Coborâră repede în vâlcea¹/, își alcătuiră din nou rândurile²/ și/ prinseră a sui coasta cealaltă³/.- Cele trei propoziții sunt principale (P.P.)- Între ele se stabilește un raport de egalitate.- raportul este marcat prin: virgulă (între 1 și 2) și conjuncția și (între 2 și 3). 2. Pentru explicarea unui fenomen este necesar¹/ să descoperim cauzele²/ care îl determină³/.- Cele trei propoziții sunt diferite.- Propoziția nr.1 este principală (regentă pentru 2).- Propoziția nr. 2 este subordonată față de 1 și regentă față de 3.- Propoziția nr. 3 este subordonată față de 2.- Între propozițiile 2 și 1, 3 și 2 se stabilește un raport de inegalitate, de dependență, exprimat cu ajutorul:conjuncției să (propozițiile 2 și 1)pronumele care (propozițiile 3 și 2) Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Propoziția regentă și propoziția subordonată – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Sintaxa frazei Ce este sintaxa frazei? Aceasta se ocupă cu studiul modului de îmbinare al propozițiilor în fraze și raporturile sintactice dintre propoziții (coordonarea, subordonarea). Ea studiază:- relația unei propoziții cu cu alte unități sintactice asemănătoare.- raporturile sintactice dintre propozițiile frazei.- tipuri de propoziții (secundare, principale, coordonate, subordonate etc.)- mijloacele raporturilor (juxtapunere și joncțiune)- fraze întregi, fragmentate, formate prin coordonare, prin subordonare și apozareetc. ### Complementul indirect. La ce întrebări răspunde Complementul indirect? Complementul indirect arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului sau căruia i se atribuie o acțiune, o însușire sau o caracteristică exprimată prin cuvântul determinat. La ce întrebări răspunde complementul indirect? Complementul indirect răspunde la întrebările pentru cine? pentru ce? despre cine? despre ce? la cine? la ce? cu cine? cu ce? de cine? de ce? cui? împotriva cui? contra cui? asupra cui? Cazurile complementului indirect: - acuzativ - cu prepoziție- dativ - fără prepoziție- genitiv - cu prepoziție Ce determina complementul indirect? Complementul indirect determină un:- verb: Se gândește la zilele de vacanță. (la ce se gândește? - la zilele de vacanță)- interjecție: Vai de noi! (vai de cine? - de noi)- adjectiv: Am văzut câțiva pomi plini cu flori. (cu ce? - cu flori)- adverb: A venit aproape de mine. (de cine a venit aproape? - de mine) Prin ce este exprimat complementul indirect? Complementul indirect este exprimat prin:- substantiv în Ac.: Am învățat despre vertebrate. (despre ce? - despre vertebrate)- substantiv în D.: I-am trimis colegului o scrisoare. (cui i-am trimis - colegului)- substantiv în G.: Fulgerele adunat-au contra fulgerului. (contra cui? - contra fulgerului)- pronume în Ac.: Sunt mândru de tine. (de cine? - de tine)- pronume în D.: Le cer un sfat. (Cui?)- pronume în G.: S-au năpustit asupra lor. (asupra cui? - asupra lor)- numeral în Ac.: A plecat cu al doilea. (cu cine? - cu al doilea)- numeral în D.: Celor doi le-a dat premiul I. (Cui? - celor doi)- numeral în G.: S-au pronunțat împotriva celor trei. (împotriva cui? - împotriva celor trei)- adjectiv în Ac.: Din roșu s-a făcut alb.- verb la un mod nepersonal la infinitiv: E dornic de a ieși din casă. (de ce e dornic? - de a iesi)- verb la un mod nepersonal la gerunziu: S-a plictisit așteptând. (de ce? - asteptând)- verb la un mod nepersonal la supin: M-am săturat de stat acasă. (de ce? - de stat) Observație:Funcția de complement indirect a infinitivului, gerunziului și supinului se poate recunoaște ușor după felul în care se construiește de obicei cuvântul determinat. Astfel:e dornic de a ieși - e dornic de cevas-a plictisit așteptând - s-a plictisit de cevam-am săturat de stat - m-am săturat de ceva. Locul complementului indirect:de obicei, după cuvântul determinat. Exemplu: 1. Ei se apropiau în tăcere de dușman.Substantivul cu prepoziția de dușman este complement indirect pentru că:- răspunde la întrebarea de cine? (de cine se apropiau?)- este în cazul acuzativ;- determină verbul predicat (se apropiau);- arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului; 2. Îți dau o carte foarte interesantă.Pronumele personal îți este complement indirect pentru că:- răspunde la întrebarea cui?- este în cazul dativ;- determină verbul predicat (dau);- arată obiectul căruia i se atribuie acțiunea verbului; 3. S-au ridicat împotriva acestora.Pronumele demonstrativ de apropiere acestora, precedat de prepoziția împotriva este complement indirect pentru că:- răspunde la întrebarea împotriva cui?- este în cazul genitiv;- determină verbul predicat (s-au ridicat);- precizează obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului; 4. Vorbind cu fiecare, a aflat adevărul.Pronumele nehotărât fiecare, precedat de prepoziția cu este complement indirect pentru că:- răspunde la întrebarea cu cine?- este în cazul acuzativ;- determină verbul (vorbind);- arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului. Observații: 1. În unele construcții, verbul determinat poate lipsi:O mai mare atenție examinării preparatelor! (să acordăm)Țării cât mai mult cărbune! (să-i dăm)Laudă limbii române (aducem) 2. Unele verbe și adjective cer, în construcții cu un complement indirect, anumite prepoziții:a colabora cu, laa se mulțumi cua rezulta dina scăpa deîncrezător înmulțumit cu, de 3. Nu trebuie confundat complementul indirect în dativ, care răspunde la întrebarea cui?, cu atributul în genitiv, care răspunde la întrebările al cui? a cui? ai cui? și ale cui?a) Am oferit colegului o carte.b) Cartea colegului este pe bancă. substantivul colegului (a): - răspunde la întrebarea cui?- determină verbul predicat am oferit- stă în cazul dativ- arată obiectul căruia i se atribuie ceva prin acțiunea verbului- are funcția de complement indirect substantivul colegului (b):- răspunde la întrebarea a cui?- determină substantivul cartea- stă în cazul genitiv- arată posesorul cărții- are funcție de atribut substantival 4. Complementul indirect poate fi:anticipat după verb: Îi dau lui Ion o minge.reluat înaintea verbului: Lui Ion îi dau o minge. Punctuația:- Complementul indirect nu se desparte prin virgulă de cuvântul determinat.- Două sau mai multe complemente indirecte în același caz se desparte între ele prin virgulă sau se leagă prin conjuncția și:Mariei, Cristinei și băieților le-am adus discuri. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Complementul indirect – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Complementul direct. La ce întrebări răspunde Complementul direct? Complementul direct arată obiectul (ființă, lucru, fenomen) asupra căruia se exercită direct acțiunea verbului determinat. La ce întrebări răspunde complementul direct? Complementul direct răspunde la întrebările pe cine?, ce? Exemplu:...mult pe Manea-l întorcea. (pe cine? - pe Manea-l)Apoi îi dădu o coroană și câteva cărți. (ce îi dădu? - o coroană)Auzind zgomot, a ieșit în curte. (ce auzind? - zgomot) Substantivele (pe) Manea, o coroană, cărți, zgomot sunt în cazul acuzativ, determină verbele întrecea, dădu, auzind; arată obiectele asupra cărora se exercită direct acțiunea verbelor; răspund la întrebările pe cine? (numele de persoană), ce? (nume de lucruri); sunt complemente directe. Cazul complementului direct: acuzativ Ce determina complementul direct? Complementul direct determină un:- verb: Am primit o scrisoare. (ce am primit? - o scrisoare)- interjecție: Lupul haț! pe ied de gât. (pe cine? - pe ied) Prin ce este exprimat complementul direct? Complementul direct este exprimat prin:- substantiv în acuzativ cu prepoziția pe: Îl aud pe Tudor.- substantiv în acuzativ fără prepoziție: Am întâlnit elevi din clasa voastră.- pronume personal: Le duci astăzi.- pronume demonstrativ: Auzeam acestea.- pronume nehotărât: Iau ceva.- numeral cu prepoziție: Am înlocuit pe trei cu x. Pe-al doilea l-a ajuns din urmă.- verb la infinitiv: Încep a citi.- verb la gerunziu: Am auzit strigând.- verb la supin: Am terminat de învățat. Locul:- de obicei, după verbul determinat;- înaintea verbului determinat; Observații: a) Un verb poate avea în aceeași propoziție două sau mai multe complemente directe:Ei au semănat grâu și porumb. b) Construirea complementului direct: - Se construiește cu prepoziția pe complementul direct exprimat prin:nume proprii de persoane: Îl chem pe Mircea.nume proprii de animale: Îl iau pe Lupu.nume comune de persoane cunoscute de vorbitori (de obicei numele gradelor de rudenie): mamă, soră, frate, tată, bunic, unchi. Ex.: Am așteptat-o pe bunica.nume de profesii: inginer, miner, doctor, profesor. Ex.: L-am văzut pe profesor.formele accentuate ale pronumelui personal: Pe tine te va întreba.formele pronumelor demonstrative referitoare la ființe sau lucruri: Pe aceștia i-am mai auzit - (se referă la ființe). Pe acestea le așezăm aici - (se referă la lucruri).formele pronumelor nehotărâte. - Se construiește fără prepoziția pe complementul direct exprimat prin:nume de animale: Am legat câinele.nume de plante: Am cules trandafiri.nume de lucruri: cumpăr o carte.nume de persoane necunoscute de vorbitori: Aștept un coleg.formele neaccentuate ale pronumelui personal Te ascult.formele pronumelor demonstrative care se referă la lucruri: Astea le-am mai auzit.formele pronumelor nehotărâte: Nu mânca orice. - Nu trebuie confundat complementul direct cu subiectul, atunci când amândouă aceste părți de propoziție răspund la întrebarea ce?Fiorul cald al așteptării umplea toate piepturile. substantivul fiorul: răspunde la întrebarea ce?; arată cine săvârșește acțiunea exprimată de verbul predicat; este în cazul nominativ; are funcția de subiect; este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. substantivul piepturile: răspunde la întrebarea ce?; arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea verbului predicat; este în cazul acuzativ; are funcția de complement direct; este o parte secundară de propoziție care determină un verb. - Complementul direct poate fi anticipat (anunțat) sau reluat prin formele neaccentuate ale pronumelui personal.este anticipat, când se află după verb: Îl aud pe Dan în fiecare zi.este reluat, când se află înaintea verbului: Pe Dan îl văd în fiecare zi. Punctuația:Complementul direct nu se desparte prin virgulă de verbul determinat. Ortografia:Formele neaccentuate ale pronumelui personal în acuzativ, cu funcția de complement direct, se asociază în pronunțare cu: a) formele de auxiliar ale verbului a avea:- din structura perfectului compus. (Se scriu: m-a trimis; i-a văzut)- din structura modului condițional-optativ. (Se scriu: m-ar trimite; ne-ar vedea) b) semnul a din structura unui verb la infinitiv. (Se scriu: pentru a-l primi; fără a-i cunoaște) c) semnul să din structura unui verb la conjunctiv. (Se scriu: să-i anunțe; s-o învețe) d) un verb la imperativ. (Se scriu: ajută-mă!; lasă-i!) e) un verb la gerunziu. (Se scriu: lovindu-l; întâlnindu-te) Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Complementul direct – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Comentariu literar - Luarea Griviței de Mihail Sadoveanu Sursă imagine: ro.wikipedia.org Comentariu literar - Luarea Griviței de Mihail Sadoveanu Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu a închinat tulburătoare pagini eroilor anonimi ai neamului, însuflețiți, în zbuciumul istoriei, de fierbinte dragoste de țară și spiritul de sacrificiu. În „Luarea Griviței”, autorul descrie atacurile repetate asupra cumplitei redute turcești, cucerite cu mari jertfe la 30 august 1877, „zi de groază și de sânge”. Faptele înfățișate cu simplitate sunt adunate în jurul acestui eveniment memorabil din lupta poporului nostru pentru libertate și independență. Scriitorul urmărește stările sufletești ale ostașilor și ne oferă un portret moral impresionant al oamenilor din popor, care, înfruntând moartea în Valea Sângelui, au grăbit victoria finală. Ei sunt „puterea cea mai mare și cea din urmă a răbdării sleite” de veacuri. Mihail Sadoveanu elogiază îndeosebi actele de eroism ale românilor în lupta pentru independență, căci amintirea timpurilor de vitejie freamătă în el „ca un sânge al celor dispăruți”. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 –Comentariu literar - Luarea Griviței de Mihail Sadoveanu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Luarea Griviței - de Mihail Sadoveanu Luarea Griviței - de Mihail Sadoveanu Dragii mei, ziua de treizeci august a fost o zi de groază și de sânge. Nici o minte omenească nu-și poate închipui câtă vrednicie s-a desfășurat atunci și câți flăcăi de-ai noștri au căzut ca să nu se mai scoale! O ploaie rece și subțire cădea neîntrerupt și-n văi și pe dealuri plutea ceața lăptoasă. Pământul desfundat era moale și cleios. Prin văzduhul închis veneau de departe, împușcături înăbușite. Tunurile izbucneau des fără să se știe unde; se auzeau numai șuierul ascuțit, ca de bici, al ghiulelelor. Batalioanele noastre porniseră, la ceasurile trei, cu dorobanții din Regimentul 10 în frunte. Flăcăii erau tăcuți și cu fețele îngrijite, dar în toate rândurile se simțea o îndârjire sălbatică. Fiorul cald al așteptării umplea toate piepturile. Ofițerii tineri erau foarte ațâțați, necontenit se plecau spre semiplutoanele lor, le zvârleau vorbe repezi cu glasuri înăbușite, apoi ăși îndreptau piepturile, căutau să pătrundă negura depărtării, își pipăiau revolverele de la coapsă și-și întăreau în jurul pumnului lațul dragonului. Măntăile dorobanților, ale „opincarilor”, și tunicile infanteriștilor erau ude și presărate de pulberea albă a burei. Așa înaintară prin umezeală rece. Suiră, jumătate de ceas, dealul spre redută. Acolo, tăcere. În redutele turcești, nici o mișcare. Și de-acolo, de pe coastă, văzură cu toții valea la care nu se aștepta nimeni, Valea Sângelui. Coborâră repede în vâlcea, își alcătuiră din nou rândurile și prinseră a sui costișa cealaltă. Suiș greu: se cățărau tufe, se sprijineau în baionetă, își dădeau unii altora mâna, - dar mergeau cu grabă, se apropiau în tăcere de dușman. Deodată izbucniră cele dintâi focuri ale păgânilor, drept de deasupra. Parcă ar fi strigat cineva: Înainte! Toți se zvârliră spre creastă cu înverșunare. Maiorul Șonțu căzu; dorobanții apărură într-un salt fierbinte pe culme, tăcuți, încruntați, cu căciula buhoasă pe ochi, cu baioneta lungă amenințătoare. Turcii din șanțul de dinafară se traseră îndărăt, în întărituri. Și, pe când puștile turcilor pocneau repede, năvălitorii ajunși pe culmea văzură și celălalt lucru grozav la care nu s-așteptau: două redute în loc de una, două redute în care mișunau păgânii, în care fulgerau oțelele, de unde trebuia să se prăvălească moartea, ca un vifor. Ce era de făcut? Înainte! Ofițerii își înălțară glasurile, băieții se avântară! Atunci reduta dinainte parcă se înălță în picioare. Un șir de păgâni se zvârli pe parapet, alte două șiruri rămaseră dedesubt, tunurile încărcate cu șrapnele își dezlănțuiră trăsnetele, și trei șiruri ucigătoare de foc începură a doborâ rândurile noastre. Era un uragan de gloanțe, de sfărâmături de schijă, de urlete, de răcnete, de valuri de fum, de licăriri de fulgere și de trăsnete: parcă venise sfârșitul lumii! Pământul dudui, văzduhul se zgudui ca într-un geamăt uriaș, flăcăii se izbiră într-un iureș cumplit, - dar se retraseră amețiți îndărăt. Pământul umed se umplu îndată de sânge; morții rămaseră în tină grămădiți asupra armelor, răniții căzuți îndreptau ochi de foc spre gura de iad care zvârlea trăsnet și flacără, ceilalți ce întoarseră cu fețele încrețite de mânie și de durere. Dincolo, alt iureș, cu batalionul 2 de vânători în frunte, se zdrobi de urgia păgâna. Trecuseră flăcăii peste piedici, fărmaseră totul până la marginea șanțului, suflarea lor arzătoare ajunsese la creasta meterezelor, - dar mai înainte nu putură merge, se traseră în vâlcea ca să mai răsufle. Mulți ofițeri și soldați căzuseră. Cei rămași se uitau în tăcere unii la alții, parcă-și spuneau cu ochii numele celor doborâți sus, la asalt. La ceasurile patru, o frământare și un murmur trecu. Ofițerii ridicară săbiile, soldații își plecară armele, comandele înăbușite trecură ca fiorul prin rânduri, - al doilea atac porni ca un vârtej amenințător spre păgân. Dar trăsnetele izbucniră iar mai cumplite, voinicii căzură în valuri de foc și fum și rândurile rărite se traseră iar îndărăt. Ofițerii se puseră jos osteniți. Căpitanii scrâșneau. Își murmurau încet numele căzuților. Soldații își ștergeau de pe frunte sudoarea fierbinte și șopteau, gâfâind: - Mă, cumplit foc zvârl păgânii, bată-i Dumnezeu să-i bată!Sergenții înjurau printre dinți și scuipau în două cu funingine. Prinseră a vorbi apoi cu glasuri încete despre moartea vrednică a celor care rămăseseră sus. Mulți săriseră în șanțuri târând cu ei împușcătorii de deasupra parapetului. Dar curând mânia le închise glasurile. Tăceau și așteptau... Și iar porniră... Căzu un rând, căzură două, plutoanele se cumpăniră, ofițerii strigară: Înainte! Într-o prelungă fierbere de răcnete și de gemete, opincarii și vânătorii se prăbușiră încă o dată spre redută; ajunseră la parapet; împușcătorii de sus se zvârliră în șanțuri îngroziți. Urletele: Allah! Allah! umplură văzduhul. Imamii se ridicară pe parapet, înălțară brațele spre cer urlând; rânduri nouă de trăgători se cățărară din șanț, tunurile zguduiau pământul, - și flăcăii șovăiră. Erau toți plini de fum, de sânge și de noroi; le sticleau ochii într-o cumplită mânie și îndârjire. Erau palizi de trudă; stăteau cu mâinile încleștate pe arme și nu mai ziceau nimic. Amurgul pâclos și trist îi înfășura ca o pânză întunecoasă, întunericul venea repede, și era frig și ploua încet, - și în reculegerea plină de mâhnire a tuturor, inimile se muiară o clipă și gândurile se întoarseră spre frații rămași sub șanțul redutei, ciuruiți de gloanțe și plini de sânge înghețat... Frigul îi cuprinse, stăteau cu capu-n tina rece și umedă, cu mâinile înțepenite pe armă, cu ochii crunți deschiși sub cerul negru. Și o tăcere adâncă ca înaintea unei furtuni se întinse în rândurile flăcăilor. Se auzeau în depărtări tușind tunurile răpciugoase, se auzeau vaietele mai slabe și mai înăbușite, însoțite de pârâirea neregulată a împușcăturilor, undeva în întunericul înserării. Apoi un călăreț veni, ofițerii se ridicară, se adunară în jurul comandantului. După câteva vorbe schimbate, se întoarseră și comande în șoapte înfiorară rândurile: - Drepți! Vine domnu general! Un pâlc de călăreți învăluiți în măntăli se apropie prin umbra posomorâtă. Cel dinainte, înfășurat în negru, cu chipiul pe ochi, era comandantul. Ofițerii întrebau, cu glasuri mișcate: - Sunteți gata, băieți? - Gata, domnule locotenent! Generalul nostru porni cu ceilalți înainte, se scufundă în negura serii. Trupele prinseră iar a se frământa. Plutoanele soseau călcând greu și lunecând prin noroi. Se rânduiau în tăcere. Comandanții șopteau: - Încă o dată, flăcăi!... Iar flăcăii treceau cu inimile împietrite. În sfârșit porniră a patra oară. Așa de iute se cățărară pe culme, încât ofițerii cei sprinteni de abia se puteau ținea de ei. Și sus, se zvârliră pe parapet într-o tăcere așa de înfiorătoare și de mânioasă, și într-un avânt așa de sălbatic, încât pământul se zgudui. O volbură de foc se deschise. Nu era pârâitură de arme, ci un tunet neîntrerupt; parcă toată reduta, presimțând ceva grozav, se ridicase în picioare și zvârlea foc și moarte. Imamii gemeau cu brațele la cer, ostașii păgâni stăteau neînduplecați în picioare în fulgerul orbitor al împușcăturilor. Dar, prin umbra deasă a înserării, șuvoiul negru de flăcăi venea zguduind pământul plin de apă; veneau cumpliți ca răzbunarea; venea puterea cea mai mare și cea din urmă a răbdării sleite. Intrară în șanțul dinafară, se zvârliră la metereze, se suiră deasupra. Acolo se dezlănțui mânia lui Dumnezeu! Pușca avea două capete: stratul și baioneta; omul avea două brațe: unul cu pușca și unul cu pumnul care cădea ca un buzdugan de plumb. A fost izbitura de trăsnet. Împușcăturile conteniră. Cei de pe creasta parapetului se prăvăliră deodată în șanț. Flăcăii săriră după ei, cu ochii mari, răcnind, scrâșnind, izbind. O furnicare repede, o învălmășală cu tălăzuiri adânci, o ploaie fierbinte de sânge. Din șanț, soldații turci se năpustiră îndărăt. Dar mânia tăcută a flăcărilor nu-i lăsă. O înfricoșată izbucnire spre ei le cutremură rândurile slăbite; dușmanii se risipiră ca suflați de vifor. Acum începură împușcăturile noastre. Cei din urmă dușmani cădeau; cei dinainte fugeau. Ai noștri puseră mâna pe tunuri. Intrară în șanțuri scoaseră la margine nenumărate leșuri turcești, se așezară în întăriturile cucerite cu atâta trudă și sânge, își pregătiră armele și așteptară. Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie. Se îmbrățișau, răcneau: - Mă! Românii noștri, săracii! și altceva nu puteau zice. Iar flăcăii tăceau neînduplecați și mânioși. Și noaptea neagră și neguroasă se întinse pretutindeni, și ploaia subțire tot cădea și fioruri de durere treceau parcă prin văzduhul de păcură. Se aprinseseră felinare și luminile lor se deschideau ca niște ochi triști și sângeroși în durerea nopții. În roatele de lumină se vedeau sentimente drepte, negre, veghind neadormite și grupele celorlalți flăcăi, care stăteau deștepți și tăceau cu ochii ațintiți. Tunurile mugeau în văi. Câte un strigăt nedeslușit se auzea departe, în ceață. Într-un târziu, porniră ambulanțele noastre și toată noaptea rătăciră felinare în preajma redutei și în Valea Sângelui, și toată noaptea fură cărați spre spitale flăcăii răniți. Toți își dădeau arma în primire, precum ca să se știe că n-au lepădat-o la primejdie. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Luarea Griviței - de Mihail Sadoveanu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Cuiul - Tudor Arghezi Cuiul - Tudor Arghezi Într-o vreme la-nceputŞi-ntr-un leat nemaiştiut,Care, nu pot să însemn,Casele erau de lemn.Şi ulucile de scânduri,Ca şi azi, întinse rânduri,Puse strîmb şi cap la capŞi proptite cu proţap.Dar zburau cu fiecareVânt mai tare,Case, garduri şi pătule;Şi în timpurile toateGrijile erau destule.Le-adunai împrăştiateŞi-ncepea din nou şi iarTruda muncii în zadar.Ca să scoli din clătinareIarăşi doagele-n picioareŞi din nou să le aniniCu te miri ce rădăcini.Năzdrăvan, cum altul nu-iUn băiat al nimănuiNăscoci, atunci, un cui.Şi l-a scos şi arătat. Cuiul nou o săptămânăA umblat din mână-n mână.A fost strâns şi pipăit,pus pe limbă, mirosit,Niciun om nu înţelegeCuiul ţeapăn cum să lege,Fără funii şi curele,Scândurile între ele.Năzdrăvanul şi golanulÎl înfipse cu ciocanul. Zice unul: „– Dragul meu,Aşa cui făceam şi eu,Poate chiar mai dichisit” ### Atributul adverbial. Exemple Atributul adverbial este atributul exprimat printr-un adverb (de loc, de timp sau de mod), cu sau fără prepoziție. Locul atributului adverbial: întotdeauna după substantivul determinat. Punctuația atributului adverbial: nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat. Exemplu: 1. Ușa de acolo este deschisă.2. Unde sunt zăpezile de odinioară?3. Mersul agale îi era caracteristic. Cuvintele următoare sunt atribute adverbiale deoarece:- (de) acolo este adverb de loc precedat de prepoziția de; determină substantivul ușa; răspunde la întrebarea care?- (de) odinioară este adverb de timp precedat de prepoziția de; determină substantivul zăpezile; răspunde la întrebarea care?- egale este adverb de mod; determină substantivul mersul; răspunde la întrebarea care? Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Atributul adverbial – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Atributul verbal. Exemple Atributul verbal este atributul exprimat prin verb (la modurile infinitiv, gerunziu și supin). Locul atributului verbal: obligatoriu, după substantivul determinat. Punctuația atributului verbal: nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat. Exemplu: 1. ...Ați avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui Poloniei.2. Pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând.3. De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Cuvintele următoare sunt atribute verbale deoarece:- a vă împotrivi este verb la modul infinitiv; determină substantivul cinstea; răspunde la întrebarea care?- mergând este verb la modul gerunziu; determină substantivul oaste; răspunde la întrebarea ce fel de?- de trăit este verb la modul supin; determină substantivul zile; răspunde la întrebarea ce fel de? Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Atributul verbal – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Atributul pronominal. Exemple Atributul pronominal Atributul pronominal este atributul exprimat prin pronume (personal, demonstrativ sau nehotărât). Atributul pronominal stă în cazurile: N.Ac. cu prepoziție (dintre aceștia)D. cu sau fără prepoziție (i)G. cu sau fără prepoziție (lui) Locul atributului pronominal: - de obicei după substantivul determinat: Intenția lor este lăudabilă.- uneori, înaintea substantivului determinat: Venea încet cu-ai lui copii. Punctuația: nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat. Atributele pronominale pot fi precedate de articolele posesive (genitivale), când sunt în cazul genitiv, sau de o prepoziție (locuțiune prepozițională) când sunt în cazul acuzativ sau genitiv: Care ține-n a lui mână, mâna gingașei mirese.                                        (Mihai Eminescu - Călin - File din poveste) Mi-a trecut supărarea împotriva lor.Prietenia dintre ei este invidiată de mulți. Atributul pronominal în dativ se exprimă prin formele neaccentuate ale pronumelui personal (capu-i) sau reflexiv: Ochii-și negri d-aruncaPeste câmpuri se uita... Acest dativ se mai numește și dativ posesiv. Exemplu:Prindea cartea de colț și o ștergea de praful de pe ea.Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag.Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn.Cucoanele arată bilele dumnealor. N-am mai văzut oameni ca aceia.Să ascultăm și părerea acestora. Cât pentru unul, fieștecine știe/C-o am de bucurie...Mândru e ciulinul, mai ales când se găsește în tovărășia altora. Cuvintele de mai jos care se regăsesc de asemenea și în propozițiile de mai sus sunt atribute deoarece:(de pe) ea: pronume demonstrativ, pers. a-III-a, sg. feminin, în cazul Ac. cu prep. de pe; determină substantivul praful; răspunde la întrebarea care?-mi: pronume personal, pers. I, sg., forma neaccentuată, în cazul D.; determină substantivul vijelie; răspunde la întrebarea care?lor: pronume personal, pers. a III-a., în cazul G.; determină substantivul caii; răspunde la întrebarea ai cui?dumnealor: pronume personal de politețe, pers. a III-a, pl. în cazul G.; determină substantivul bilete; răspunde la întrebarea ale cui?(ca) aceia: pronume demonstrativ de depărtare, masculin, pl., în cazul Ac. cu prep. ca.; determină substantivul oameni; răspunde la întrebarea ce fel de?acestora: pronume demonstrativ de apropiere, pl., în cazul G.; determină substantivul părerea; răspunde la întrebarea a cui?unul: pronume nehotărât, masculin, sg. în cazul N.; determină pronumele mine; răspunde la întrebarea care?altora: pronume nehotărât, pl., în cazul G.; determină substantivul tovărășia; răspunde la întrebarea a cui? Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Atributul pronominal – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Atributul exprimat prin numeral. Exemple Acesta are valoare substantivală. Atributul exprimat prin numeral: - cardinal (înaintea sau în urma substantivului determinat):fără prepoziție: Îi trebuie vreo zece minute mecanicului.cu prepoziție: A pierdut o bancnotă de cincizeci.cu articol demonstrativ: Părerile celor doi trebuie reținute. - ordinal (înaintea sau în urma substantivului determinat):fără articol demonstrativ: Al doilea zbor a fost noaptea.cu articol demonstrativ: Scrisul celui de-al treilea este mai îngrijit. Punctuația: nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat. ### Câinele și cățelul - argumentare fabulă Câinele și cățelul - argumentare fabulă Opera scrisă de Grigore Alexandrescu este fabulă pentru că:a) este o narațiune în versuri, de dimensiuni reduse, care se poate ușor transforma într-o mică piesă (scenetă)b) conține personaje puține, din lumea animalelor, care - prin procedeul personificării folosit de poet - vorbesc și se comportă ca oamenii;c) critică defecte omenești, fapte și atitudinea (minciuna, ipocrizia, falsa modestie, mândria nejustificată, naivitatea), urmărind scopuri educative, moralizatoare (cultivă respectul pentru adevăr, cinste și modestie; înțelegerea pentru oamenii simpli);d) ne învață că în viață trebuie să-i cunoaștem pe oameni nu după vorbe, ci după faptele lor. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Câinele și cățelul - argumentare fabulă – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Fabula. Exemplu de fabulă Fabula este povestirea scurtă, în versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau comportarea unor oameni, cu ajutorul animalelor, al plantelor sau al obiectelor și care are valoare educativă. De obicei, în structura unei fabule distingem:a) o poveste propriu-zisă;b) o morală (învățătură, îndemn, recomandare) care exprimă pe scurt atitudinea autorului față de realitățile prezentate. Exemplu de fabulă: „Câinele și cășelul” de Grigore Alexandrescu. Au scris fabule: - în literatura română: Grigore Alexandrescu, Alecu Donici, Anton Pann, George Topîrceanu, Tudor Arghezi, Marcel Breslașu, Aurel Baranga și alții;- în literatura universală: Esop, La Fontaine, Krîlov etc. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Comentariu literar - Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu Comentariu literar - Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu În istorioara în versuri „Câinele și cățelul”, Grigore Alexandrescu povestește o întâmplare din lumea animalelor, prezentată sub forma unui mic spectacol cu trei personaje: dulăul Samson, cățelul Samurache și „un bou oarecare”. Narațiunea este simplă. Ea începe cu afirmațiile pretențioase și nesincere ale dulăului Samson despre egalitate între toate „dobitoacele”. Afișând, în discuție cu boul, o falsă modestie și condamnând în mod fățarnic mândria unor animale pentru originea lor nobilă, își schimbă însă brusc tonul la intervenția frățească a cățelului Samurache, care se dovedește prea lesne încrezător în spusele dulăului. În felul acesta, autorul dezvăluie contrastul între ceea ce sunt în realitate unii oameni și ceea ce vor să pară, din dorința de a pătrunde într-o altă lume, spre folosul lor personal. Ei îi nesocotesc pe cei simpli și naivi, din mijlocul cărora încearcă să se ridice. Grigore Alexandrescu evidențiază astfel categorii de personaje opuse, care i-au reținut atenția în acea perioadă. „Câinele și cățelul” conține elemente caracteristice limbii vorbite, repici vii, naturale și o învățătură finală sub formă de concluzie, care cuprinde înțelesul întregii poezii. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Comentariu literar - Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Câinele și cățelul - Grigore Alexandrescu Câinele și cățelul - de Grigore Alexandrescu „Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva,Care cred despre sine că prețuiesc ceva!De se trag din neam mare,Asta e o-ntîmplare: Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.Oamenii spun adesea că-n țări civilizateEste egalitate. Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește.Cît pentru mine unul, fieștecine știeC-o am de bucurieCînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă,Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“ Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecareSamson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.Cățelu Samurache, ce ședea la o parteCa simplu privitor,Auzind vorba lor,Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte, S-apropie îndatăSă-și arate iubirea ce are pentru ei:„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“— „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie.Noi, frații tăi, potaie! O să-ți dăm o bătaieCare s-o pomenești.Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție,Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“— „Dar ziceați…“ — „Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam?Adevărat vorbeam,Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei,Că voi egalitate, dar nu pentru căței.” Acestea între noi adesea o vedem,Și numai cu cei mari egalitate vrem. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Numele predicativ. Exemple Numele predicativ este parte componentă a predicatului și arată o însușire, o calitate a subiectului sau îl identifică. Numele predicativ poate fi exprimat prin: - substantivîn N.: Apa din tub e un corp lichid.în AC. cu prepoziție: Podul este de piatră.în G.: Stiloul este al colegului. - adjectiv (la toate gradele)Dar tricoul s-a făcut alb.Pantofii mei sunt mai frumoși.Lumea viețuitoarelor este foarte bogată. - numeralîn N.: Noi eram trei.în Ac. cu prepoziție: Moneda este de zece.în G.: Hainele sunt ale celor doi. - pronumeîn N.: Gândul meu este acesta.în Ac. cu prepoziție: Costumele sunt pentru noi.în G.: Va să zică oul este al lui? - verbla infinitiv cu prepoziție: Datoria noastră este de a învăța.la supin: Merele sunt de mâncat. - adverb de modEl este altfel. - interjecțieEste vai de pielea lui! Felurile numelui predicativ (după numărul elementelor componente): - simplu (exprimat printr-o singură parte de vorbire): Nu toate proprietățile fizice ale corpului sunt măsurabile. - multiplu (exprimat prin două sau mai multe părți de vorbire de același fel): Zilele sunt calde și senine. Observații: 1. Între elementele numelui predicativ multiplu se pune virgulă sau conjuncția și: Și erau frumoși, cuminți și ascultători.Să fii viitor și prezent și trecut. 2. În aceste exemple avem o singură propoziție, pentru că există un singur predicat, un singur verb copulativ. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Numele predicativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Schița. Exemplu de schiță Ce este schița? Aceasta reprezintă opera literară epică, de scurtă întindere, care înfățișează un moment semnificativ din viața unuia sau a câtorva personaje. Exemple: D-l Goe (I.L. Caragiale)Vizită (I.L. Caragiale)Căldură mare (I.L. Caragiale)Premiul întâi (I.L. Caragiale)Lache si Mache (I.L. Caragiale)Lanțul slăbiciunilor (I.L. Caragiale) Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### D-l Goe - Comentariu literar D-l Goe - Comentariu literar În operele sale în proză, de mică întindere, marele nostru scriitor I.L. Caragiale a prezentat aspecte semnificative din viața societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În schița „D-l Goe”, autorul relatează întâmplări din timpul călătoriei familiei lui Goe - personajul principal - la București. De fapt, felul în care prezintă purtarea celor trei eroine (mam'mare, mamițica și tanti Mița) evidențiază intenția lui Caragiale de a surprinde contrastul dintre ceea ce vrea să pară această familie (educată, cinstită, cu un limbaj ales) și ceea ce este ea în realitate (incultă și cu un limbaj de mahala). Personajele își dezvăluie propria lor lipsă de educație, iar cititorul înțelege mai ușor de ve odrasla este leneșă și obraznică. În același timp, comportarea lui Goe ne amintește de relațiile dintotdeauna dintre copiii răsfățați, părinții și bunicii lor. Dialogul însuflețit, situațiile hazlii și atitudinea ironică a scriitorului sunt calități evidente ale scrisului acestuia. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – D-l Goe - Comentariu literar – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### D-l Goe - Ion Luca Caragiale D-l Goe de Ion Luca Caragiale D-l Goe de Ion Luca Caragiale Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai. Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat: – Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie! – Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana. Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria. Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul". – Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel? – Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel? – Da' cum? – Marinal... – Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel. – Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel. – Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic. – Mariner... – Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult. Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații. – Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi. – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se. Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere. – Mamițoo! mam' maree! tantii! – Ce e? Ce e? sar cocoanele. – Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!! Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă. – Biletele, domnilor! Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet... – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița. Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație. – Dar noi n-am declaratără? strigă mamița. – Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare. – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul. – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului... – Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet... – Să mai plătim? n-am plătitără o dată? – Și pe d'asupra un leu și 25 de bani. – Și pe d'asupra?... – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână. – Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare. Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable. – Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare. – Nu... răspunde Goe. – Să moară mam' mare? – Să moară! – Ad', să-l pupe mam' mare, că trece! Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul: – Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce. – Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută. – Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată. – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare. Dar mamița adaogă: – Da' pe mamițica n-o pupi? – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor. – Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge. – Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe. – Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare. Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice: – Cine mă pupă... uite!... ciucalată! Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor. – Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare. – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița. Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș. – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare. Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor: – Goe! puișorule! Goe! Goe! Goe nicăieri. – Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul! Și toate cucoanele sar... – A căzut din tren băiatul! Țațo, mor! Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană. – Goe! maică! acolo ești? – Da. – Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat. – Nu pot! zbiară Goe dinăuntru. – De ce?... te doare la inimă? – Nu! nu pot... – E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară. – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat. – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă. – Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare... Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică. –Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări... – Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment. Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul? Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă. Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela. Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș: – La bulivar, birjar! la bulivar!... ### Clasificarea propozițiilor Clasificarea propozițiilor Clasificarea propozițiilor se face după 1. scopul comunicării:- propoziții enunțiative propriu-zise (exprimă o constatare, acțiune sau o stare reală): Al tău sunt eu, țară, cu fapte și nume.- propoziții enunțiative optative (exprimă dorința de a se realiza sau nu conținutul ei): V-aș ruga ceva.- propoziții enunțiative imperative (exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte adresată interlocutorului): Deschideți manualele!- propoziții interogative propriu-zise (directă - întrebarea este legată de obicei de un răspuns; indirectă - vorbitorul reproduce o întrebare): Ce e azi?; Mihai îl întreabă apoi ce mai fac elevii, mai discutară câtva timp.- propoziții interogative optative (directă - întrebarea este legată de obicei de un răspuns; indirectă - vorbitorul reproduce o întrebare): Ar veni și Mihai cu noi? 2. aspectul (afirmativ sau negativ al) predicatului:- propoziții afirmative (afirmă ceva): Ștefan merge la școală. / Ștefan nu merge la școală?- propoziții negative (neagă ceva): Ștefan nu merge la școală. / Ștefan nu merge la școală? 3. structură:- propoziții simple (propoziții alcătuite din subiect și predicat): Sosesc steaguri.- propoziții dezvoltate (propoziții care, pe lângă subiect și predicat, mai au și alte părți de vorbire): Elevul silitor învață bine. Observații despre clasificarea propozițiilor 1. În limba română, negația se exprimă prin adverbul de mod nu. Nu poate fi întărit de alte cuvinte negative: a) adverbe:nici: Nici de compot nu sunt bune.deloc, nicăieri, niciodată: Nu merge nicăieri. b) alte cuvinte:nici unul, nimeni, nimic: Nimeni nu m-a întrebat acest lucru. Nu și nici se iau împreună cu predicatul. 2. Nu trebuie confundată partea de propoziție negată cu propoziția negativă:Nu el a spart geamul. - este negat subiectulNu aici le-a așezat. - este negat complementulNu astăzi mergem acolo. - este negat complementulNu așa vei proceda. - este negat complementul Aceste propoziții sunt afirmative, deoarece nu sunt negate predicatele lor. 3. structură (alcătuire):- propoziții simple: Bogdan citește- propoziții dezvoltate: Bogdan, colegul meu, citește foarte mult. Toate propozițiile neincluse în fraze sunt propoziții independente (ca în exemplul de mai sus). Observații: 1. Unele interjecții izolate (Na! Ei?) și adverbe de afirmație sau de negație (Da. Nu.) au valoarea unor propoziții în răspunsurile la propozițiile interogative: - Ai fost acolo?- Da. (cu înțelesul „am fost”) - L-ai văzut pe Costel?- Nu (Ba). (cu înțelesul „nu l-am văzut”) 2. Sunt propoziții simple și comunicările în care se află:a) un vocativ: Viorele, trezește-te!b) un subiect multiplu: Elevii și elevele învață.c) un nume predicativ simplu: Merele sunt roșii.un nume predicativ multiplu: Fructele sunt dulci și zemoase. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Clasificarea propozițiilor – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Clasificarea propozițiilor ### Sintaxa. Sintaxa propoziției. Sintaxa frazei Sintaxa. Sintaxa propoziției. Sintaxa frazei Sintaxa este partea gramaticii care studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziții și a cuvintelor în fraze.Sintaxa propoziției studiază regulile referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții.Sintaxa frazei studiază regulile referitoare la îmbinarea propozițiilor în fraze. Felul propozițiilor a) după scop:- enunțiative: propriu zise; optative; imperative- interogative: propriu-zie; optative b) după formă:- afirmative- negative c) după alcătuire- simple- dezvoltate d) după înțeles:- principale- secundare (subordonate) Raporturile de coordonare prin:- alăturare (juxtapunere)- conjuncții Raporturile de subordonare: - în propoziție prin: propoziții; locuțiuni prepoziționale- în frază prin: conjuncții; locuțiuni conjuncționale; pronume relative; adverbe relative Părțile de vorbire: - care se declină (flexibile): substantivul; articolul; adjectivul; pronumele; numeralul- care se conjugă: verbul- care nu se declină, nici nu se conjugă (neflexibile): adverbul; prepoziția; conjuncția; interjecția Exemplu: Verbele tale curate ne cheamă din toate străvechile Țări Românești. Partea de propoziție este un cuvânt sau un grup de cuvinte care îndeplinește o anumită funcție sintactică. Ea reprezintă cea mai mică unitate sintactică. Părțile principale ale propoziției: - subiectul: vorbele- predicatul: cheamă Părțile secundare ale propoziției: Părțile secundare ale propoziției:- atributul: tale, curate, toate, străvechi- complementul: ne, din... Țări Românești Propoziția poate avea subiect: - exprimat:simplu: Nigerul formează o mare deltă.multiplu: Castravetele și vinetele își au originea în culturile din India. - neexprimat:inclus (în forma verbului): Cânt la vioară. (eu)subînţeles (a fost exprimat mai înainte): Au tăbărât cu lăcustele. (ei) Propoziții fără subiect: Se înnoptează. Plouă. - fenomene naturaleBate la ușă. - nu se indică precis persoana care face acțiunea. Propoziții (după ceea ce exprimă modul verbului): - imperative: Acoperă-mi ochii!- optative: Cu lacrimi ți-aș scrie, bătrâna mea țară. Observații: 1. Vocativele, unele interjecții (care exprimă stări sufletești sau adresarea) și unele adverbe de mod (mai, numai, doar, exclusiv, tocmai, chiar, cam etc.) nu constituie părți de propoziție. 2. Articolul, prepoziția și conjuncția sunt instrumente gramaticale, deci nu au funcții sintactice în propoziție. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Sintaxa. Sintaxa propoziției – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Comentariu literar - Mamă țară de Adrian Păunescu Comentariu literar - Mamă țară de Adrian Păunescu În poezia „Mamă țară”, Adrian Păunescu, unul dintre poeții reprezentativi ai literaturii române, exprimă sentimente de dragoste fierbinte față de țara noastră. Patria - personificată prin câteva elemente sugestive - constituie imaginea a tot ceea ce avem mai de preț și mai drag, mama însăși a existenței noastre. Autorul i se adresează pe un ton familiar, cu mărturisiri care arată intensitatea iubirii de țară, modul în care el înțelege să o slujească, sentimentul înalt al datoriei patriotice, semnificația oricărui sacrificiu în slujba patriei ai cărei fii suntem. ### Mamă țară de Adrian Păunescu Mamă țară de Adrian Păunescu Mamă țară de Adrian Păunescu Cu lacrimi ti-aş scrie, bătrâna mea ţară,Un cântec făcut dintr-un lut absolut,Copiii să-ţi crească, duşmanii să-ţi piarăSă fii viitor şi prezent şi trecut. La tine eu vin înainte de luptă,Şi stau în genunchi şi iertare îţi cerŞi lancea îţi jur să-mi rămână neruptăŞi dacă îmi ceri, pentru tine, să pier. Ce ochi de lumină, ce ochi ai tu, MAMĂ,Pe noi în lumină şi milă ne creşti,Şi vorbele tale curate ne cheamă,Din toate străvechile Ţări Româneşti. Eu, MAMĂ, îţi zic, dar aud că-ţi spun, ŢARĂ,Cu lacrima-ţi scriu neştirbit jurământ:Lumina din ochii tăi buni să mă doară,Oricât s-o-ntâmpla să trăiesc pe pământ. Şi cum să te dau pentru alta pe lume?Comerţ cum să fac cu un deal de strămoşi?Al tău sunt eu ŢARĂ, cu fapte şi nume,Ca-n colţ de batistă, pe steag, să mă coşi. Dă-mi pietre să car, dă-mi pe limbă ţărână,În oase, răstoarnă-mi fiertură de stea,Acoperă-mi ochii şi taie-mi o mână,Al tău sunt de-a pururi, tu, MAMĂ a mea. C-a fost adevăr sau vis sau reclamăDe mic, am aflat un cuvânt, Dumnezeu,Al LUI feminin îi eşti tu, ŢARĂ MAMĂ,Puterea supremă a tot ce-i mai bun. Iubire deplină şi fără condiţii,Nu-ţi dau dacă-mi dai, ci-s al tău fiindcă sunt,Prin mine, datori îţi sunt încă sciţii,MAMĂ, tu, ŢARĂ, CUVÂNTULE SFÂNT! ### Interjecții predicative. Exemple Interjecții predicative Interjecțiile care înlocuiesc un verb sunt interjecții predicative. - Hai acasă, nu mai sta aici!hai („vino”) primește complement (acasă) întocmai ca un predicat exprimat prin verb. - Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!uite („vezi”, „privește”) are valoarea unei propoziții, împreună cu vocativul coniță. Tot cu funcția de predicat sunt folosite unele onomatopee, precum și interjecțiile cu sens apropiat de al imperativului: bâldâbâc!, buf!, haide!, haț!, hârșt!, iacă!, iacătă!, iată!, uite!, marș!, na!, pac!, pleosc!, poc!, zdranc!, zdup! Obervații: 1. Multe verbe s-au format de la interjecții imitative, cu ajutorul sufixelor:cirip + i - ciripiham + (ă)i - hămăimâr + (â)i - mârâipiu + i - piuisfor + (ă)i - sforăizdup + (ă)i - zdupăi 2. Unele interjecții au devenit substantive (cu sau fără ajutorul articolelor):hop - Mai avem de trecut un hop.fâș - Fâșul este în rucsac Punctuația 1. Interjecțiile însoțite de substantive în cazul vocativ, singure sau cu atribute, urmează regulile de punctuație ale vocativului:Iată, copii, școala. 2. Nu se pune nici un semn de punctuație după:a) unele interjecții urmate de un complement:Hâș, de-aici! b) interjecțiile ia, hai, haide urmate de un verb la:imperativ: Ia privește și tu!conjunctiv: Hai să mergem. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Interjecții predicative – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Interjecții predicative ### Interjecția. Exemple Interjecția este partea de vorbire neflexibilă cu valoare exclamativă, prin care se exprimă senzații, sentimente, manifestarea unei voințe. De asemenea, interjecțiile pot reproduce (imita) sunete și zgomote din natură. a) Interjecția exprimă:- senzații, sentimente: ah!, ha!, of!, tii!, vai!- manifestarea unei voințe: cea!, dii!, hai!, nani!, pis! b) Reproduce (imită) sunete și zgomote din natură: clings!, fi!, hapciu!, pleosc!, vâj! Observații 1. Foarte multe interjecții exprimă o diversitate de senzații și stări sufletești:a! - mâhnire, deznădejde, uimire, surpriză, satisfacțiebrr! - frig, teamăof! - durere, nemulțumire, mâhnire, nerăbdare 2. Interjecțiile care produc (imită) diferite sunete, zgomote sau strigăte ale animalelor sunt cuvinte imitative (onomatopee):pac!poc!sfor!sfrr!tic-tac!toc!chiaf!cirip-cirip!cri!mâr!oac!piu! 3. Unele interjecții sunt folosite în locul unor verbe care arată o acțiune: Iaca asta e litera a. (iaca = priviți) Interjecția de adresare Citiți propozițiile:Ce-are, mă, băiatul tău? Pân'atuncea, măi fârtate,dă-ți mânia la o parte... Iat-o sanie ușoară Interjecțiile mă și măi:- sunt din limba vorbită, familiară- sunt folosite pentru a te adresa direct unei persoane- apar: singure; însoțite de un substantiv în cazul vocativ. Asemenea interjecții - bre, fa, mă - au în vorbire rol ca și vocativul și urmează regulile de punctuație ale acestuia. Interjecția iată este folosită în scopul de a atrage atenția cuiva asupra unui lucru; în același timp ea înlocuiește un verb. Interjecții ca ia! iată! iacătă! uite! sunt urmate frecvent de:- verb la imperativ: Ia mai stai ca să-ți vorbesc...- verb la conjunctiv: Ia să-mi dai și tu mie samă...- substantiv cu rol de complement: Iată marea!- propoziție secundară: Uite cum l-am dres de bine.                                                  (Ion Ghica, Nicu Bălcescu) Ele nu se despart prin virgulă de cuvintele care le urmează.Toate aceste interjecții se numesc interjecții de adresare. Interjecția cu sens apropiat de al imperativului Interjecțiile care redau manifestarea unei voințe sau a unei dorințe au sens apropiat de al imperativului: hai! haide! („vino”); hăis! („mergi la stânga”); ho! („oprețte-te”); marș („pleacă”); ma! („ține”); nani („dormi”). Aceste interjecții sunt urmate de:- verb la conjunctiv: Hai să dăm mână cu mână.- substantiv în vocativ: Hai, Ilinco, nu te mai uita.- interjecție: Hai, mă! Ele exprimă un îndemn sau o poruncă adresată unei persoane ori unui animal. Punctuația După interjecțiile cu sens apropiat de al imperativului se pune virgulă numai în situațiile în care urmează un substantiv în cazul vocativ sau o interjecție de adresare. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Interjecția – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Cazurile prepozițiilor Cazurile prepozițiilor Auzativ:Majoritatea prepoziţiilor simple şi compuse se construiesc cu substantive, pronume, adjective, numerale în cazul acuzativ. Prepozitii care cer cazul Acuzativ:cu , de la , in , pentru , dupa , intre , peste , pana , de la , pana la , de langa , de pe etc. Prepozitii care cer cazul Genitiv:asupra, contra , împotrivă , în față , în spate , înapoia , înaintea, dedesubtul, inapoia, imprejurul, la stanga, la dreapta etc. Prepozitii care cer cazul Dativ:grație, mulțumită, datorită , potrivit , contrar , asemenea , aidoma, conform, contrar, potrivit etc ### Rezumat Privighetoarea de Ioan Alexandru Brătescu - Voinești Rezumat Privighetoarea de Ioan Alexandru Brătescu - Voinești Povestirea este o impresionantă mărturisire a unui personaj. Din cuvintele acestuia reconstituim o întâmplare tristă: privighetoarea care îi încântase pe ascultători cu trilurile ei minunate a murit într-o împrejurare neprevăzută. Nenea Iorgu exprimă direct starea sa sufletească: durerea și părerea de rău trăite din momentul provocării, fără voie, a sfârșitului cumplit al ființei lipsite de apărare. Titlul narațiunii reprezintă elementul care îl urmărește chinuitor pe erou și-i sporește amărăciunea pentru suferința privighetoarei nevinovate. Această operă literară ne transmite duioșia și dragostea scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voinești față de viețuitoarele mici, lipsite de apărare, și față de natură. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Rezumat Privighetoarea de Ioan Alexandru Brătescu - Voinești – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Privighetoarea - Ioan Alexandru Brătescu - Voinești Privighetoarea - Ioan Alexandru Brătescu - Voinești - Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.- E!...- Ba nu, zău, ți s-a întâmplat ceva?- Mi s-a întâmplat o ticăloșie... Nici nu știu cum să-ți spui... Știi că prin fundul curții mele trece iazul, iazul morilor. Când n-am ce face, dau cu undiţa la peşte. Am acolo, în stânga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o adâncatură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă ori câte un pumn de grâu fiert: nadă la peşte… Şi uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine şi prinz… nu cine ştie ce peşti mari, dar în sfârşit: cleni, mrene… Am prins de multe ori şi mai măricei — aşa, cât un cuţit de masă obişnuit… Tu nu eşti pescar; n-ai dat cu undiţa niciodată… E păcat… La mine, acolo, e frumos de tot: o umbră deasă şi răcoroasă, şi apa aia care curge lin printre sălcii pletoase… Să vii o dată să vezi… Acum, eu am undiţe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici în iaz nu le întrebuinţez, că prea sunt lungi… Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şi cârlig, şi gata; iar când plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag într-un tufiş de răchită. În tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori şi cântă toată noaptea… Foarte de multe ori, când stau liniştit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după râme… Ce e azi? Joi. Alaltăseară, marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm. Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece; răsuna tot zăvoiul… Şi cum era o lună ca ziua şi mirosea liliacul… am petrecut o seară… să-l întrebi pe el… Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta… Doamne,Dumnezeule!… De cate ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victoriţa, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!… iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă… Şi din crină îi răspundeau altele şi altele… Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Şi ne întrebam cu toţii, dacă o fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut — ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă să cînte aşa, iar cârsteiul bunăoară să hârăie, ca un ceasornic de buzunar cand îl întorci? Mare taină! E!… Pe la douăsprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis nouă “Bună-seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: “La revedere, puică, pe mâne seară!” Şi au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea… Se auzea în zăvoi, dincolo peste iaz, o mulţime; aici însă nu… Ne gândeam că poate şi-a găsit soţia şi s-o fi dus după ea în zăvoi; şi ne sileam s-o recunoaştem de pe cântec; dar, ori că era prea departe şi nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cânta toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un sunet; n-auzeam pe niciuna făcând: clings! Nu-l auzeam şi să vezi de ce… Azi-dimineaţă, neavând treabă, mă cobor la gârlă. Lăsasem în ajun undiţa acolo într-un tufiş… O caut: nimic. Zic: să ştii că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: aţa deşirată de pe băţ şi încurcată în răchită. Mă iau după fir şi ce să văz? Parcă şi acuma mi se sfâşie inima… Lăsasem râma în cârligul undiţei; şi biata privighetoare, umblând după demâncare, a înghiţit cârligul!… Sărăcuţa! Cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!… Acum stă moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… Pre legea mea! Sunt aşa întâmplări absurde care-ţi tulbură mintea, îţi zdruncină credinţa… Auzi dumneata moartă: cu cârligul înfipt în guşuliţa aia, care scotea sunetele alea dumnezeieşti! Auzi dumneata cum am răsplătit eu păsărica nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei! Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochişorii ăia negri pe care năpădiseră furnicile!… ### Adverbe simple și adverbe compuse. Exemple Adverbe simple și adverbe compuse Adverbe simple și adverbe compuse După forma lor, adverbele se împart în adverbe simple și adverbe compuse.Adverbe simple: (abia, mâine, cum)Adverbe compuse:(îndelung, nicicând) 1. Adverbe compuse în care elementele s-au sudat perfect: Elemente constitutive:prepoziție + adverb: deasupra, îndeaproape, (mai) prejosadjectiv + substantiv: astăzi, bunăoară, rareoriprepoziție + substantiv: acasă, departe, devremeadverb + un element invariabil: fie - fiecum; oare - oarecum; ori - oricând; va - undeva; vre - vreodatăadverb + și: iarăși, totușiadverb + adverb: nicicum, niciodată, niciunde Ortografie:Aceste adverbe se scriu într-un cuvânt. 2. Adverbe compuse în care elementele s-au alăturat, fără a se contopi: Elemente constitutive:prepoziție întru, dintru + adverb într-adins, dintr-adins Ortografie:Aceste adverbe se scriu cu cratimă (liniuță de unire). Unele adverbe compuse au înțeles nehotărât. Ele indică anumite împrejurări, fără a da indicații sigure: cândva, câteodată, niciodată, odată, oricât, vreodată etc. Ortografie:Aceste adverbe se scriu într-un singur cuvânt, ca și pronumele nehotărâte compuse.În frază, unele adverbe leagă propozițiile secundare de alte propoziții:Am găsit locul/ unde opriseră atunci/.M-am trezit/ când răsărea soarele/.Nu știa/ cum să facă problema. În propozițiile pe care le introduce, adverbele unde, când și cum sunt părți de propoziție:unde = complement circumstanțial de loccând = complement circumstanțial de timpcum = complement circumstanțial de mod Funcția de atribut a adverbului Citiți următoarele propoziții: 1. ComplementCânta încet.Cum cânta? - încet 2. Determină un substantiv și are funcția de atributMersul încet este mai indicat.Ce fel de mers? - încet Adverbul cu funcția de atribut poate fi:- neînsoțit de prepoziție: munca împreună- precedat de prepoziție:iernile de odinioarămesteacănul de-afară Observații:1. Este greșită exprimarea „Mai te-a întrebat ceva?”, în care adverbul apare așezat înaintea formei verbelor compuse și a pronumelui personal.Formularea corectă este: Te-a mai întrebat ceva? 2. Unele adverbe se folosesc greșit cu forme acordate, ca adjectivele:Fiind prea ușori îmbrăcați, au răcit. (corect: ușor îmbrăcați)Casele aveau ferestre largi deschise. (corect: larg deschise)Ușor și larg determină participii. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Adverbe simple și adverbe compuse – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Gradele de comparație ale adverbelor. Exemple Gradele de comparație ale adverbelor Gradul comparativ Aduceți-l aproapeAduceți-l mai aproape - comparativ de superioritateAduceți-l la fel de aproape - comparativ de egalitateAduceți-l mai puțin aproape - comparativ de inferioritate Gradul superlativ Cântă tareCântă cel mai tare dintre toți - superlativ relativ S-a întors târziuS-a întors foarte târziu - superlativ absolut Gradul pozitiv Bine, aproape. Adverbele au grade de comparație întocmai ca adjectivele:a) cele mai multe adverbe de mod (identice ca formă cu adjectivele de la care provin): adânc, repede etc.b) unele adverbe de loc și de timp: aproape, departe , devreme, târziu etc. Adverbele mai, puțin și foarte ajută la formarea comparativului și a superlativului și intră în alcătuirea acestora. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Gradele de comparație ale adverbelor – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Funcțiile sintactice ale adverbului Funcțiile sintactice ale adverbului 1. Predicat verbalDesigur că va fi bine. 2. Nume predicativEste bine să asculți sfaturile. 3. Atribut adverbialTema de maine e ușoara. 4. Complement circumstanțial de locDă-ți de la buze buciumul deoparte. 5. Complement circumstanțial de timpAtunci izbucneau glasurile tinere. 6. Complement circumstanțial de modUltima oară l-am văzut bine. 7. Complement circumstanțial concesivFără a avea acordul lor, ea tot a plecat. 8. Complement circumstanțial de scopM-am pregătit de luptă și sper să reușesc. În acest articol ați lecturat despre Funcțiile sintactice ale adverbului care sunt de predicat verbal, nume predicativ, atribut adverbial, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial concesiv, complement circumstanțial de scop. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Funcțiile sintactice ale adverbului – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Modul supin. Exemple Modul supin este un mod nepersonal (nepredicativ) la care verbele exprimă acțiuni ce urmează să fie realizate. Exemple de verbe la modul supin: a) Și ce ai tu de povestit?b) Ce este de făcut, tată? întreabă tânărul vânător. Cuvintele de povestit și de făcut:- sunt forme ale verbelor a povesti și a face- exprimă acțiuni ce urmează să fie realizate- au formă identică cu aceea a participiului (masculin, singular), precedat de prepoziția de Modul supin este alcătuit dintr-o formă verbală asemănătoare cu participiul, dar deosebită de a acestuia prin faptul că nu este variabilă și este precedată de prepoziția de (sau de alte prepoziții - după, la, pentru):de povestitdupă tăiat (lemne)la cules Acțiunea exprimată de verb la modul supin poate fi înțeleasă ca:- scop al altei acțiuni: A venit pentru scuturat covoarele.- destinație a unui obiect: Am cumpărat o mașină de cusut. Observație: De la supin s-au format în limba română multe substantive:de arat - aratul; de citit - cititul; de cules - culesul; de semănat - semănatul; de socotit - socotitul. Supinul are două aspecte:- aspect afirmativ: de conceput, de înțeles- aspect negativ (cu ajutorul prefixului ne-): de neconceput, de neînțeles Funcțiile sintactice pentru modul supin 1. Subiect:E greu de cules.Ce este greu? - de cules 2. Nume predicativ:Grâul este de secerat.Cum este grâul? - de secerat 3. Atribut:A cumpărat o mașină de tricotat.Ce fel de mașină? - de tricotat 4. Complement:a) Am de rezolvat probleme.Ce am? - de rezolvat b) S-a săturat de colindat.De ce s-a săturat? - de colindat Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul supin – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Modul participiu. Exemple Modul participiu este un mod nepersonal (nepredicativ) la care verbele exprimă acțiuni terminate și suferite de o ființă sau de un lucru. Exemple de verbe la modul participiu: a. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșești.b. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide de munți, cu crestele încununate de o vecinică diademă de ninsoare. Cuvintele împușcat, încununate sunt forme ale verbelor a împușcat și a încununa. Aceste forme:- exprimă acțiuni încheiate și suferite de o ființă sau de un lucru- seamănă cu niște adjective (fără a se confunda cu ele)- se acordă în gen, număr și caz cu substantivele determinate:împușcat: masculin, singular, nominativ, ca și comandantulîncununate: feminin, plural, acuzativ, ca și crestele Modul participiu se termină în -t sau -s: încununat, lovit, hotărât, făcut, tors. Observații: 1. Modul participiu se folosește în două situații:a. ca elemente de bază (verb de conjugat) în alcătuirea unor timpuri compuse:- perfectul compus: am citit; am scris- conjunctivul perfect: să fi citit; să fi scris- condițional optativ perfect: aș fi citit; aș fi scris În această situație, el nu-și schimbă forma după gen și număr și se ia împreună cu verbele auxiliare am, să fi, aș fi. b. ca elemente care determină substantivul (sau altă parte de vorbire):- elev ascultat- elevă ascultată- elevi ascultați- eleve ascultate În această situație, el se acordă în gen, număr și caz cu substantivul (întocmai ca adjectivul). 2. Trebuie făcută deosebirea între forma modului participiu și a adjectivului sau a adverbului provenit de la participiu, cu care este identică: a) El a deschis geamul.deschis:- verb la modul participiu, neacordat- intră în structura perfectului compus (a deschis) b) El poartă un costum deschis.deschis:- adjectiv provenit din participiu- determină un substantiv (costum), cu care se acordă în gen, număr și caz c) Te rog să vorbești deschis.deschis:- adverb de mod provenit din participiu- determină un verb (să vorbești) 3. Participiul poate deveni și substantiv, cu ajutorul articolului:- hotărât: Rănitul deschise ochii.- nehotărât: Un rănit deschise ochii.- adjectival: Cel rănit deschise ochii. Participiul are două aspecte:- aspect afirmativ: pământ lucrat; cuvânt scris.- aspect negativ (format cu ajutorul prefixului ne-): pământul nelucrat; cuvânt nescris. Ortografie: 1. Unele verbe se scriu la participiu:- creat, nu: creiat- luat, nu: loat- plouat, nu: plooat 2. Când între prefixul ne- și forma de participiu afirmativ se intercalează adverbul de mod mai, structura rezultată se scrie într-un cuvânt:nemaiauzit, nemaivăzut Funcțiile sintactice pentru modul participiu Valoare adjectivală - îndeplinește funcțiile sintactice de atribut adjectival și nume predicativValoare adverbială - îndeplineste funcția sintactică de complement circumstanțial de mod. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul participiu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Modul gerunziu. Exemple Modul gerunziu este un mod nepersonal (nepredicativ) la care verbul exprimă acțiunea în desfășurare, în același timp cu a verbului determinat. Exemple de verbe la modul gerunziu: a. Trecând pe acolo, l-am întâlnit pe Ion.b. Apele șușoteau lovind malul lin.c. Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari. Cuvintele trecând, lovind, răspândind sunt forme ale verbelor a trece, a lovi, a se răspândi și exprimă acțiuni în curs de desfășurare. Formele verbale ale modului gerunziu se termină în -ând sau -ind. Observații: 1. Modul gerunziu poate fi urmat uneori de formele neaccentuate de Ac. și D. ale pronumelui personal (în această situație verbul se termină în vocala -u): ajutându-l; vorbindu-ți; aducându-mi-l; trimițindu-ți-i. 2. De la gerunziu s-au format unele adjective care se acordă în gen, număr și caz cu substantivele însoțite: ordine crescândă sau descrescândă, ruine fumegânde, rană sângerândă. 3. Trebuie să evităm folosirea frecventă a gerunziilor, deoarece, abuzându-se de ele, exprimarea devine mai puțin clară. Modul gerunziu are două aspecte:- aspect afirmativ: citind, lucrând- aspect negativ (format cu ajutorul prefixului ne-): necitind, nelucrând. Funcțiile sintactice pentru modul gerunziu a. Complement circumstanțial de mod:Numai Dunărea, neostenită, curge mereu șușotind.Cum merge Dunărea? - șușotind b. Complement circumstanțial de timp:Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț.Când îl întreabă? -privind c. Atribut:Valuri cu creste spumegând se loveau de stânci.Ce fel de creste? -spumegând Ortografie: 1. Unele verbe se scriu le gerunziu:accentuând, nu: accentuindapropiind, nu: apropindcreând, nu: creindfiind, nu: findluând, nu: lundplouând, nu: ploindscriind, nu: scrindștiind, nu: știndvâjâind, nu: vâjiind 2. Cântre între prefixul ne- și forma de gerunziu afirmativ se intercalează adverbul de mod mai, structura rezultată se scrie într-un cuvânt:Nemaicitind, nemailucrând Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul gerunziu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Modul infinitiv. Exemple Modul infinitiv Modul infinitiv este un mod nepersonal (nepredicativ) la care verbul exprimă numele acțiunii sau al stării. Exemple de verbe la modul infinitiv: A învăța este o datorie.Grija voastră este de a păstra ordinea. Cuvintele a învăța, a păstra sunt verbe. Ele exprimă numele acțiunilor, deci sunt la modul infinitiv. Infinitivul este forma de bază a verbului pe care o găsim înscrisă în dicționare: citi, cânta, face, lucra, tăcea etc. În limba română există două forme pentru modul infinitiv: 1. o formă de infinitiv scurt, precedată, de obicei, de prepoziția a, considerată semn caracteristic al infinitivului: a cânta, a citi etc. Ea apare în vorbire în două situații: a) fără prepoziția a:- în structura:viitorului: voi alerga, voi cereimperativului (cu aspect negativ): nu alerga, nu cerecondiționalului optativ prezent: aș alerga, aș cere- după unele verbe: poate învăța, știe lucra b) cu prepoziția a:- la începutul unei propoziții: A citi este pasiunea mea.- după unele verbe: Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang.- după substantive:... acești viteji au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski.- după unele prepoziții ca de, fără, pentru, spre:Gândul de a termina cartea până mâine nu-mi dă pace. 2. o formă de infinitiv lung, formată din infinitivul scurt + sufixul -re: cântare, lucrare. Ea era frecventă în limba română veche; cu timpul, s-a transformat în substantiv: alergare, cerere, coborâre, vorbire etc. Această formă se folosește și în structurile inversate ale modului condițional optativ:cântare-așdormire-ai Observație: Uneori, între prepoziția a sau adverbul de negație nu și forma verbală a infinitivului se intercalează adverbul mai și formele neaccentuate de acuzativ și de dativ ale pronumelui personal:- scrise repetat: pentru a nu le mai vorbi;- legate prin cratimă: pentru a-l mai vedea; pentru a nu mi-l mai vedea. Infinitivul (scurt) are două aspecte:- un aspect afirmativ: a alerga, a cere;- un aspect negativ (format cu ajutorul adverbului de negație nu): a nu alerga, a nu cere. Funcțiile sintactice pentru modul infinitiv 1. Subiect:Li s-a recomandat a recapitula.Ce li s-a recomandat? - a recapitula 2. Nume predicativ:Datoria noastră este de a învăța.Care este datoria noastră? - de a învăța 3. Atribut:În ziua aceea avea plăcerea de a se plimba.Care plăcere? - de a se plimba 4. Complement:a. Voi ați dorit a-l chema.Ce ați dorit? - a chema b. A venit fără a se teme.Cum a venit? - fără a se teme Ortografie: 1. Unele verbe de scriu la infinitiv:a crea, nu: a creiaa fi, nu: a fiia lua, nu: a loaa ploua, nu: a ploaa scrie, nu: a scria vâjâi; nu: a vâjii 2. Nu trebuie confundate în scriere prepoziția a (semn al infinitivului) + pronumele personal cu formele verbului auxiliar a avea (din alcătuirea perfectului compus și a modului condițional optativ prezent) sau cu ale articolului posesiv (genitival): Verbul la infinitivVerbul la auxiliarArticolul posesivînainte de a-l cunoaște-al prietenuluiînainte de a-i cunoașteai cunoscut (perf. c.)ai cunoaște (cond. opt.)ai coleguluiînainte de a-ți spuneați spus (perf. c.)ați spune (cond. opt.)- Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul infinitiv – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Doina. Exemple de doine Doina este poezia lirică populară în care sunt exprimate cele mai puternice și mai variate sentimente ale poporului nostru. Doinele sunt cele mai vechi, mai răspândite și mai îndrăgite opere populare. Ele s-au transmis pe cale orală, prin cântec. În funcție de diversitatea sentimentelor, ele se pot grupa în:- doine de jale: Unde-aud cucul cântând; (Vasile Alecsandri - Poezii populare ale românilor)- doine de dor: Frunză verde lăcrămioară; (Grigore Tocilescu - Materialuri folcloristice)- doine de haiducie: Voinicul; (Vasile Alecsandri - Poezii populare ale românilor)- doine de cătănie: Maică, maică, draga mea; (Mihai Eminescu - Literatura populară)- doine de instruire: Cântecul străinătății. (Mihai Eminescu - Literatura populară) Pe lângă acestea, mai există doine de dragoste și doine de păstorie. Din a doua jumătate a secolului trecut, doinele și baladele au început să fie culese și publicate de către unii scriitori și cercetători ai literaturii noastre populare. Printre cei care au prețuit poezia populară (doina, balada), amintim pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Simion Florea Marian, Ion Pop Reteganul, Grigore G. Tocilescu și G. Dem. Teodorescu. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Doina – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Cântecul lui Mihai Viteazul - Vasile Alecsandri Cântecul lui Mihai Viteazul Cântecul lui Mihai Viteazul - Vasile Alecsandri Auzit-ați de-un oltean,De-un oltean, de-un craioveanCe nu-i pasă de sultan? Auzit-ați de-un viteazCare veșnic șade treazCât e țara la necaz? Auzit-ați de-un MihaiCe sare pe șapte caiDe strigă Stambalul vai? El e Domnul cel vestit,Care-n lume a venitPe luptat și biruit. Spuie râul cel oltean,Spuie vadul dunăreanȘi codrul călugărean Câte lupte a privit,Câte oști a mistuit,Câte oase a-nălbit Mulți ca frunzele de brad,Ca nisipul de pe vad,Ca gemetele din iad!... Alelei! Mihai, Mihai!Căci de noi milă nu aiSă ne scapi de-amar și vai! ### Propoziția optativă. Exemple Propoziția optativă este construită cu un verb la modul condițional optativ care exprimă o dorință. Exemple de propoziții optative:Aș pleca în excursie.M-aș duce la bibliotecă. Fiecare dintre aceste propoziții are câte un verb la modul condițional optativ care exprimă o dorință (aș pleca, m-aș duce). ### Modul condițional optativ. Exemple Modul condițional optativ este un mod personal (predicativ) al verbului care exprimă o condiție sau o dorință. Exemple cu modul condițional optativ Să-l văd venind, aș mai trăi o viață!Dacă ai pleca acum, ai ajunge la timp.Aș merge la munte. Verbul aș trăi exprimă o acțiune a cărei realizare este condiționată de îndeplinirea acțiunii verbului din propoziția precedentă să-l văd venind. Verbul ai pleca exprimă o condiție de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii redate de verbul ai ajunge. Verbul aș merge exprimă o acțiune dorită. Modul condițional optativ are toate persoanele și în alcătuirea lui intră formele de auxiliar ale verbului a avea:, al, ai, ar, am, ați, ar devenite semne (mărci) gramaticale ale acestuia. Timpurile modului condițional optativ: a) prezent:- alcătuite din formele de auxiliar ale verbului a avea + verbul de bază cu forma în care îl găsim în dicționar:aș ascultaai ascultaar ascultaam ascultaați ascultaar asculta- exprimă o acțiune condiționată sau dorită în prezent b) perfect:- alcătuit din modul condițional optativ prezent al verbului auxiliar ar fi + forma verbului de bază terminată în -t sau -s:aș fi ascultatai fi ascultatar fi ascultatam fi ascultatați fi ascultatar fi ascultat- exprimă o acțiune condiționată sau dorită în trecut Uneori, forma de prezent a modului condițional optativ este inversată (de obicei în limba populară): a) Închinar-aș și n-am cui!     Închinar-aș codrului...b) Dunăre, apă vioară,     Face-te-ai neagră cerneală...c) ...lovi-te-ar moartea de Biserică! Modul condițional optativ prezent este însoțit uneori, ca și conjunctivul prezent, de formele neaccentuate ale pronumelui personal: i-ar vorbiI-ar ajutaaș așeza-omi-ar trimite-o Condiționalul prezent permite, ca și conjunctivul prezent, intercalarea unor cuvinte (adverbe și pronume) în interiorul structurii sale: a) în ordine obișnuită:- n-ar mai vorbi- s-ar tot duce- nu l-ar mai da b) în ordine inversă:- mânca-l-ar tata- mânca-o-ar mama Când sunt folosite singure, cu sens de sine stătător, verbele la modul condițional optativ îndeplinesc în propoziție funcția de predicat verbal:Aș adăuga câteva cuvinte. Însoțite de nume predicative, unele verbe formează cu acestea predicate nominale, având calitatea de verbe copulative:Dacă ar fi atenți, ar ști mai bine. Ortografie: a) Verbele a fi, a ști și a veni se scriu la condițional optativ prezent cu un singur -i:aș fiaș știaș venib) Se scriu la condițional optativ prezent:- cu -e, nu cu -ea: aș ține, nu: aș ținea- cu -e, nu cu i-: aș scrie, nu: aș scri Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul condițional optativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Modul conjunctiv. Exemple Modul conjunctiv este un mod personal (predicativ) al verbului care exprimă o acțiune posibilă, realizabilă. Exemple cu modul conjunctiv: Ia mai stai să-ți vorbesc.Să-mi spuneți Doamna.Să reluăm discuția începută ieri. Verbele să vorbesc, să spuneți și să reluăm exprimă acțiuni posibile, care se pot realiza fie în momentul vorbirii, fie într-un viitor apropiat. El are toate persoanele și se formează cu ajutorul conjuncției să, care devine semnul (marca) lui gramaticală. Timpurile pentru modul conjunctiv: a) prezent:- alcătuit din conjuncția să + verb: să ascultsă ascultămsă asculțisă ascultațisă ascultesă asculte - exprimă o acțiune posibilă în prezent b) perfect:- alcătuit din conjuncția să + verbul auxiliar (a) fi (cu formă fixă) + forma verbului de bază terminată în -t sau -s:(eu) să fi ascultat(tu) să fi ascultat(el, ea) sa fi ascultat(noi) să fi ascultat(voi) să fi ascultat(ei, ele) să fi ascultat- exprimă o acțiune posibilă în trecut Uneori, intonat mai puternic, în propoziții independente verbul la modul conjunctiv exprimă și o poruncă, un îndemn etc. De exemplu:Ia să-mi dai pe murgul vamă!Să pleci imediat! În unele situații, modul conjunctiv este lipsit de conjuncția să (în propoziții principale, la persoana a II-a):Fie ce-o fi.Facă ce-o vrea.Meargă unde-o ști.Ducă-se de-aici!Fie-ți vorba dulce. Conjunctivul prezent poate fi însoțit de:a) o formă neaccentuată a pronumelui personal:să-i scriisă-ți arătăm b) două forme neaccentuate ale pronumelui personal:să mi le opreștisă i-l dai Forma negativă a conjunctivului are negația nu după conjuncția să:să nu vinăsă nu trimită Ea permite intercalarea unor cuvinte între negativ și verb:să nu mai vinăsă nu mi-l mai trimită Când sunt folosite cu sens de sine stătător, verbele la modul conjunctiv îndeplinesc în propoziție funcția de predicat verbal:Au hotărât să meargă în excursie. Însoțite de nume predicative, unele verbe formează cu acestea predicate nominale, având calitatea de verbe copulative:Elevii să fie prezenți la orele 13. Ortografie: Verbele a fi, a ține și a veni se scriu la conjunctiv prezent, persoana a II-a singular, cu doi -i:(tu) să fii(tu) să țiisă știisă vii Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul imperativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Propoziția imperativă Propoziția imperativă este propoziția construită cu un verb la modul imperativ. Ea exprimă, datorită verbului la imperativ, un ordin (o poruncă), un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o urare. După propozițiile imperative care exprimă un ordin (o poruncă) sau un îndemn se pune de obicei semnul exclamării: Închideți porțile! Exemple de propoziții la modul imperativ: Deschideți cărțile!Nu vorbiți în timpul lecției! Fiecare dintre aceste propoziții are câte un verb la modul imperativ (deschideți, nu vorbiți). ### Modul imperativ. Exemple Modul imperativ este un mod personal predicativ al verbului care exprimă o poruncă (un ordin), un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o urare. Exemple de verbe la modul imperativ: Citiți propozițiile și frazele următoare:- Pune bureții jos.                    (Zaharia Stancu, Desculț) - Strângeți piatra lucitoare...Șerban Postelnicu... ascultă, gândește-te și răspunde numai la ce întreb.Sapă-mi groapa din picior...Rămâi sănătos, stăpânel...                    (Tinerețe fără bătrânețe...) Verbele:pune - exprimă o poruncă (un ordin)strângeți, ascultă, gândește-te, răspunde - exprimă un îndemn, un sfatsapă - exprimă o rugăminterămâi (sănătoasă) - exprimă o urare Modul imperativ are numai forme de persoana a II-a, singular și plural: sg.pl.cântă!cântați!scrie!scrieți!ia!luați! Nu trebuie confundat cu formele de persoana a II-a, singular și plural, ale indicativului, cu care se aseamănă, dar de care se deosebește prin intonație. Când exprimă o poruncă (un ordin) și este folosit singur, cu valoarea unei propoziții, după el apare semnul exclamării: Taci!Du-te!Oprește-te! Imperativul este un mod al adresării directe și se folosește frecvent în dialog: a) însoțit deseori de un substantiv în vocativ, izolate prin virgulă:Costel, nu te juca acolo! b) urmat de pronume personale:- în nominativ: Citește tu?- în dativ (formă neaccentuată): Spune-mi!- în acuzativ (formă accentuată): Cheamă-l!- în dativ și în acuzativ: Adu-mi-l imediat!; Spune-i-o acum! Modul imperativ are două aspecte:- afirmativ: Ajunge, Moromete!- negativ: Nu fugi, c-o să-mi dai seamă! Când sunt folosite singure, verbele la modul imperativ au, în propozițiile în care se află, funcția de predicat verbal:Mergi încet! Însoțite de un nume predicativ, ele formează cu acesta un predicat nominal, având calitatea de verbe copulative:Fii atent! Observații: 1. Trebuie să accentuăm corect formele de imperativ ale unor verbe:fáceți, nu: făcéțipùneți, nu: punéțidùceți, nu: ducéțiscrieți, nu: scriéți 2. Nu trebuie confundate formele de persoana a II-a plural ale imperativului cu cele de persoana a II-a singular, urmate de pronumele personal -ți:Scrieți următoarele propoziții! (imperativ, pers. a II-a, pl.)Scrie-ți temele! (imperativ, pers. a II-a, sg.) Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Modul imperativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Toma Alimoș - Rezumat. Comentariu literar Toma Alimoș - Rezumat. Comentariu literar În balada „Toma Alimoș”, autorul popular prezintă câteva momente importante din viața unui erou îndrăgit, haiducul, căruia, îi atribuie însușiri caracteristice poporului nostru: omenie, demnitate, spirit de dreptate, vitejie, dragoste de natură. În opoziție cu Toma apare Manea, „stăpânul moșiilor și domnul câmpiilor”. Urât, prefăcut, el se dovedește neomenos și laș, de aceea este aspru pedepsit pentru încălcarea normelor de comportare morală. Impresionează aici dorința haiducului de comunicare cu semenii, armonia perfectă dintre sufletul său și elementele naturii ocrotitoare, prețuirea vredniciei haiducești. ### Toma Alimoș - Baladă populară Toma Alimoș - Balada populară (Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri) Foicica fagului,la poalele muntelui,muntelui Pleșuvului,în mijloculcâmpului,la puțulporumbului;pe câmpia verde, -ntinsăși de cetine coprinsă,șade Toma Alimoș,haiduc din țeara de jos,nalt de stat,mare la sfatși viteaz cum n-a mai stat.Șade Toma tolănitși cu murgul priponitîn pripoane de argint,și mănâncă frumușel,și bea vin din burdușel,și grăiește în ăst fel:„Închinar-aș și n-am cui!Închinar-aș murgului,murgului sireapului,dar mi-e murgul vită mută,mă privește și m-ascultă,n-are gură să-mi răspundă.Închinar-aș armelorarmelor drăguțelor,armelor surorilor,dar și ele-s fiare reci,puse-n tecide lemne seci.Închinar-oi codrilor,ulmilorși fagilor,brazilor,paltinilor,că-mi sunt mie frățiori,de poteri ascunzători;d-oi murim-or tot umbri,cu frunza m-or înveli,cu freamătul m-or jeli”.Și, cum stade închina,codrul se cutremura,ulmi și brazise cletina,fagi și paltinise pleca,frunteade i-o răcorea,mânade i-o săruta;armele din teci ieșea,murgulețu-i râncheza.Până vorba-și isprăvea,burdușelulridica,vinișorulcă gustași-n picioare se scula.Ochii-și negri d-arunca,peste câmpuri se uitași departe ce-mi zărea?că-mi venea, măre, veneastăpânulmoșiilorși domnulcâmpiilor,Manea, slutulși urâtul,Manea, grosulș-arțăgosul;venea, măre, ca vântul,ca vântul și ca gândul,cu părul lăsat în vânt,cu măciuca de pământ.Pân'la Toma când sosea,din guriță mi-i grăia:- Bună ziua, verișoare!- Mulțămescu-ți, frate Mane!- D-ale, Tomo Alimoș,haiduc din țeara de josnalt la stat,mare la sfat,pe la mine ce-ai cătat?Copilemi-ai înșelat,florilemi le-ai călcat,apelemi-ai turburat,liveziverzimi-ai încurcat,pădurimarimi-ai dărâmat.Ia să-mi dai tu mie seamă,ia să-mi dai pe murgul vamă.Toma, măre, d-auzea,din guriță-i cuvânta:- Ce-ai văzutom mai vedea,ce-am făcutom judeca;Pân-atuncea, măi fârtate,dă-ți mânia la o parteși bea ici pe jumătateca să ne facem dreptate.Toma, pân'să isprăvească,îi da plosca haiducească,pe jumătate s-o golească,mânia să-și potolească,ca c-un frate să vorbească.Manea stângă'și-ntindeasă ia ploscași să bea,iar cu dreaptace-mi făcea?Palăș mic că răsucea,pântecelei-atingea,mațelei le vărsași pe cal încălica,și fugea, nene, fugea:vitejiacu fuga!Foicică, de rogoz,savai, Toma Alimoș,haiduc din țeara de jos,nalt la stat,mare la sfatși viteaz cum n-a mai stat,cumpătul că nu-și pierdea,mânala ranăpuneași din gură cuvânta:- D-alelei, fecior de leleși viteaz ca o muiere,nu fugi, că n-am dat vamă,nu fugi, c-o să-mi dai seamă!Vreme multă nu pierdea,mațele că-și aduna,cu brâu lat se încingea,mijlocelul că-și strângeași la murgul se ducea,și pe murg încălica,iar din gură mi-i grăia:- Murgule, murguțul meu, datu-mi-te-a taică-tăuca să-mi fi de ajutorla nevoie și la zor,Să te-ntreci cu şoimii-n zborPân-o fi ca să nu mor.Tinerel că m-ai slujit,Dar ş-acuma, îmbătrânit,Să te-ntreci la bătrâneţeCât puteai la tinereţe.Azi te jur pe DumnezeuSă mă porţi ca gândul meuŞi s-ajungi p-ăl câine rău,Că mi-a răpus zilele,Zilele, ca câinele,Pentru tine murgule!Până Toma se găteşte,Murgul coama-şi netezeşteŞi din gură mi-i grăieşte:– Lasă şeaua, săi pe mine,Şi de coama ţin-te bine,Ca s-arăt la bătrâneţeCe-am plătit la tinereţe!Până Toma se ţinea,Murgul, mare, şi zbura;Şi zbura tocmai ca vântul,Fără s-atingă pământul.Cât o clipă de zbura,Mult pe Manea-l întrecea,Iară Toma, de-l vedea,Îndărăt se întorceaŞi din fugă-i cuvânta:– Maneo, Maneo, fiara rea,Vitejia ţi-e fuga,Că, de m-ai junghiat hoţeşte,Mi-ai fugit şi mişeleşte.Ia mai stai ca să-ţi vorbescPagubele să-ţi plătesc,PagubeleCu tăişul,FapteleCu ascuţişul!Bine vorbă nu sfârşea,Murguleţu-şi repezeaŞi cu sete mi-l lovea;Capu-n pulbere-i cădea,Iar cu trupul sus, pe şea,Calu-n lume se ducea.Foicică micşunea,Vreme multă nu treceaŞi pe Toma-l ajungeaMoarte neagră, moarte grea.De pe cal descalica,OchiulSe-mpăienjenea,CapulI se învârteaŞi-n des codru se pleca,Iar din gură ce-mi grăia?– D-alelei, murgutule,D-alelei drăguţule,Ce-am gânditAm izbândit,Dar şi ceasul mi-a sosit.Sapă-mi groapa din piciorŞi-mi aşterne fânişor,Iar la cap şi la picioarePune-mi, pune-mi câte-o floare:La cap, floareDe bujor,Să mi-o ia mândra cu dor,La picioare,Busuioc,Să mă plângă mai cu foc.Apoi, mare, să te duci,Drumu-n codri să apuciPân’ la paltinii trăzniţi,Unde-s fraţii poposiţi.Nimeni frâul să nu-ţi puie,Nici pe tine să se suie,Făr’ d-un tânăr sprâncenatŞi cu semne de vărsat,Cu păr lung şi gălbior,Care-mi este frăţior,Frăţior de vitejie,Tovarăş de haiducie.Numai el frâul să-ţi puieŞi pe tine să se suie;Tu să-l porţi şi pe el bine,Cum m-ai purtat şi pe mine!Bine vorba nu sfârşea,Sufleţelul că-şi dedea:Codrul se cutremura,Ulmi şi braziSe cletinaFagi şi paltiniSe plecaFrunteaDe i-o răcorea,MânaDe i-o săruta,Şi cu freamăt îl plângea.Murgul jalnic râncheza,Cu copita că-mi săpa,Groapă mică că-i făcea,Fânişor îi aşternea,Floricele că-i sădea,Cu trei lacrimi le stropea,Drumu-n codri c-apucaŞi mergea, mare, mergeaPân’ la paltinii trăzniţi,La voinicii poposiţi. Toma Alimoș - Balada populară (Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri) ### Țării mele - Vasile Voiculescu Țării mele - de Vasile Voiculescu Deprins de veci cu nori și vijelie,Stă pururi trainic muntele de stâncă.Ce-i pasă că-n aspra-i temelieȘuvoaie rod și ape iuți mănâncă! Știți voi ce fac în cremenea bătrânăAtâtea ploi cu munca lor grozavă?O spală doar pe clisă și țărână,Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă. În van puhoiul spumegă și creșteScobind prăpastii fără de hotare:Pe cât la poale râpa se-adâncește,Pe-atât se-nalță muntele mai tare. - O, țara mea, tu culme-ncremenită,De-atâta sânge roasă și brăzdată,Azi din adâncuri, grea și neclintită,Te-nalți în slăvi mai sus ca niciodată! ### Pronumele nehotărât și adjectivul pronominal nehotărât Pronumele nehotărât Pronumele nehotărât ține locul unui substantiv, fără să dea vreo indicație precisă în legătură cu obiectul denumit de acesta. Citiți cu atenție următoarele propoziții:a) Alții au dat din cap cu da și cu nu.b) Elevului i se întâmplă ceva.c) Fiecare a auzit numele celorlalți. Cuvintele alții, ceva, fiecare sunt pronume, deoarece înlocuiesc substantive. Ele nu arată însă nimic precis cu privire la ființele sau lucrurile denumite de aceste substantive. Pronumele nehotărâte pot înlocui:- nume de persoane: altcineva, cineva- nume de lucruri: altceva, ceva- nume de persoane și de lucruri: altul, câțiva, fiecare, oarecare, oricare, orice, vreunul Felul pronumelor (după alcătuire) nehotărâte:- simple: altul, alta, unul, una- compuse: altceva, fiecare, oricine, vreunul Formarea pronumelor (nehotărâte compuse):- un cuvânt + o particulă care nu se modifică, așezată înaintea cuvântului: fie + care (fiecare); oare + cine (oarecine); ori + ce (orice); vre + unul (vreunul); cine + va (cineva).- un cuvânt + o particulă care nu se modifică, așezată după cuvânt: cine + va (cineva)- două cuvinte și o particulă: alt + cine + va (altcineva)- două cuvinte legate prin și: oare + și + care (oareșicare) Declinarea pronumelui nehotărât se face după gen, număr și caz. CazSingularPlural m.f.m.f.N. - Ac.AltulAltaAlțiiAlteleUnuUnaUniiUneleCinevaCineva--FiecareFiecare--OarecareOarecare--OricareOricare--OricineOricine-- D. - G.m.f.m.f.AltuiaAlteiaAltoraAltoraUnuiaUneiaUnoraUnoraCuivaCuiva--FiecăruiaFiecăreia--OarecăruiaOarecăreia--OricăruiaOricăreiaOricăroraOricăroraOricuiOricui-- Observații: 1. Pronumele nehotărâte altceva, ceva, orice nu suferă schimbări în timpul vorbirii:Altceva s-a întâmplat aici.În carnet a notat altceva. 2. Pronumele nehotărâte cineva și oricine au forme numai pentru numărul singular:Te-a căutat cineva acum cinci minute. 3. La pronumele nehotărâte alcătuite cu care, formele de gen se deosebesc numai la D. - G. singular:Masculin: A dat fiecăruia (dintre băieți) câte o minge.Feminin: Desenele fiecăruia (dintre eleve) au adus echipei câte două puncte. 4. Pronumele nehotărâte alcătuite cu cine au forme distincte numai pentru caz:Nominativ: Oricine poate realiza un asemenea aparat.Genitiv: Nu l-aș lăsa în grija oricui. Funcțiile sintactice pentru pronumele nehotărât: Subiect:Ieri a venit cineva.Cine a venit? - cineva (nominativ) Nume predicativ:a) Cu timpul el a devenit altul.Ce a devenit? - altul (nominativ) b) Datoria de a păstra ordinea este a fiecăruia.A cui este datoria? - (a) fiecăruia (genitiv) c) Cărțile sunt pentru oricare.Pentru cine sunt cărțile? - (pentru) oricare (acuzativ cu prepoziție) Complement:a) V-am adus ceva.Ce v-am adus? - ceva (acuzativ fără prepoziție) b) Căuta pe cineva.Pe cine căuta? - (pe) cineva (acuzativ cu prepoziție) c) Aleargă de la unul la altul.De unde aleargă? - de la unul la altul (acuzativ cu prepoziție) Atribut:Scrisorile unora au ajuns târziu.Ale cui scrisori? - (ale) unora (genitiv) Adjectivul pronominal nehotărât Adjectivul pronominal nehotărât se acordă cu substantivul în gen, număr și caz. Citiți următoarele propoziții:a) O altă lună strâmbă căzuse în mijlocul apei.b) Pe oricare băiat îl pasionează sportul. Cuvintele altă, oricare însoțesc și determină substantivele lună, băiat. Cele mai multe pronume nehotărâte - atât(a), ceva, câteva, câțiva, fiecare, oarecare, oricare, orice, oricât - se întrebuințează și ca adjective nehotărâte:Câțiva copii adunau mușețel.Orice băiat poate repara soneria. Sunt numai pronume: altceva, altcineva, careva, cineva, oricine.Cineva vorbea despre concurs. Sunt numai adjective pronominale nehotărâte: fiece, niscai, niscaiva.Se supără din fiece vorbă. Pronumele nehotărâte altul, alta, unul, una, vreunul, vreuna devin adjective sub formele alt, altă, un, o, vreun, vreo.Dă-mi, te rog, altă carte.Ai vreo problemă? Observații: 1. Adjectivele nehotărâte un, o, au forme identice cu ale articolelor nehotărâte și ale numeralelor cardinale. Deosebirea dintre ele se face pe baza înțelesurilor diferite care rezultă din text (cuvintele un și o se pun în relație cu adjective nehotărâte, numerale sau articole existente în text). Un elev citește, alt elev scrie. (adjectiv nehotărât)O pionieră recită, altă pionieră cântă. (adjectiv nehotărât)O elevă scrie, două eleve desenează. (numeral cardinal)Un elev rezolvă problema. Elevul acela este Emil. (Articol nehotărât). 2. Adjectivele nehotărâte pierd la D. - G. singular și plural particula -a. Unuia i s-a rezervat un loc.Unui călător i s-a rezervat un loc. Funcția sintactică pentru adjectivul pronominal nehotărât: Adjectivul pronominal nehotărât are funcția sintactică de atribut adjectival. Fiecare pionier își îndeplinește angajamentul.Care pionier? - fiecare (se acordă în gen, număr și caz cu substantivul). Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 –Pronumele nehotărât și adjectivul pronominal nehotărât –  Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Adjectivul pronominal demonstrativ. Exemple Adjectivul pronominal demonstrativ se acordă cu substantivul în gen, număr și caz. Citiți următoarele propoziții:a) Veghez pe țărmul tău treaz, în acest sfârșit de noapte.b) Această ninsoare... le dă strălucire stranie.c) Acea grindină înspre Dunăre se avântă. Cuvintele acest, această, acea însoțesc și determină substantivele sfârșit, ninsoare, grindină. Locul adjectivului pronominal demonstrativ: - după substantivul determinat: țara aceasta- înaintea substantivului determinat: acest popor; același nume. Observații: 1. Când este așezat după substantivul determinat, adjectivul pronominal demonstrativ are forme identice cu ale pronumelui demonstrativ. 2. Când este așezat înaintea substantivului determinat, adjectivul pronominal demonstrativ masculin pierde la N.-Ac. particula finală -a: acest băiat. La forma de feminin, particula finală -a este înlocuită cu -ă: această fată. 3. Adjectivul pronominal demonstrativ de identitate stă întotdeauna înaintea substantivului determinat: aceeași întrebare. 4. Se acordă cu substantivul determinat în gen, număr și caz. 5. Evitați confuzia dintre adjectivul pronominal demonstrativ și pronumele demonstrativ:cartea aceasta (acord în gen, număr și caz) - adjectiv demonstrativcartea acestuia (acestuia ține locul unui substantiv: lui Petrescu, de exemplu) - pronume demonstrativ. 6. Evitați, de asemenea, confuzia dintre forma populară a pronumelui sau adjectivului demonstrativ cel, cea și formele identice ale articolului demonstrativ (adjectival): Cel care nu e atent la lecție nu știe. cel = pronume demonstrativCea de-acolo e mai bună. cea = pronume demonstrativNe-am oprit în cea vale. cea = adjectiv demonstrativAm admirat muntele cel înalt. cel = articol demonstrativ Funcția sintactică a adjectivului pronominal demonstrativ: Funcția sintactică a adjectivului pronominal demonstrativ este de atribut adjectival:Copilul acesta este prietenul meu.Care copil? - acesta Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984  – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Funcțiile sintactice ale pronumelui demonstrativ Funcțiile sintactice ale pronumelui demonstrativ Subiect: Iar ceilalți s-au uitat la cel mai mic de la Prăvale-Baba. Cine s-a uitat? - ceilalți (nominativ) Nume predicativ: Interpretul este acesta. Cine este interpretul? - acesta (nominativ) Complement: Ia astea și pune-i-le undeva. Ce să iei? - astea (acuzativ fără prepoziție) Peste puțin timp i-a văzut pe aceia. Pe cine a văzut? - pe aceia (acuzativ cu prepoziție) Aceleia nu i-a convenit răspunsul. Cui nu i-a convenit? - aceleia (dativ) Atribut: Aveți creioane ca acestea? Ce fel de creioane? - ca acestea (acuzativ cu prepoziție) Și fiecare a auzit numele celorlalți. Ale cui nume? - (ale) celorlalți (genitiv) Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Funcțiile sintactice ale pronumelui demonstrativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Pronumele demonstrativ. Exemple Pronumele demonstrativ Pronumele demonstrativ ține locul unui substantiv, arătând apropierea sau depărtarea (în spațiu ori în timp). Citiți următoarele propoziții: a) Acesta este fratele meu.b) Aceea se numește violă.c) El a rămas același. a) Cuvântul acesta este pronume:- înlocuiește un substantiv, nume de persoană sau de ființă, de genul masculin- exprimă apropierea acesteia față de vorbitor. b) Cuvântul aceea este pronume:- înlocuiește un substantiv, nume de lucru, de genul feminin- exprimă depărtarea acestuia față de vorbitor c) Cuvântul același este pronume:- înlocuiește un substantiv, nume de persoană, de genul masculin- arată că această persoană este identică cu ea însăși, adică e tot aceea dinainte. Clasificarea pronumelui demonstrativ Pronumele demonstrativ se clasifică în funcție de indicația oferită:- de apropiere: acesta - aceasta, cestălalt, ceastălaltă- de depărtare: acela - aceea, celălalt - cealaltă- de identitate: același - aceeași Formele literare:acesta - aceasta; acela - aceea Formele din limba vorbită:populare: ăsta - asta; ăla - aia; ăstălalt - astălaltă; ălălalt - ailaltăregionale: aista (ista) - aiasta; aistalalt (istalalt) - aiastălaltă Declinarea se face după gen, număr și caz. a. Pronumele demonstrativ de apropiere CazMasculinFeminin SingularPluralSingularPluralN. - Ac.AcestaAceștiaAceastaAcesteaCestălaltCeștilalțiCeastălaltăCestelalteD. - G.AcestuiaAcestoraAcesteiaAcestoraCestuilaltCestorlalțiCesteilaltecestorlalte b. Pronumele demonstrativ de depărtare CazMasculinFeminin SingularPluralSingularPluralN. - Ac.AcelaAceiaAceeaAceleaCelălaltCeilalțiCealaltăCelelalteD. - G.AceluiaAceloraAceleiaAceloraCeluilaltCelorlalțiCeleilalteCelorlalte c. Pronumele demonstrativ de identitate CazMasculinFeminin SingularPluralSingularPluralN. - Ac.AcelașiAceiașiAceeașiAceleașiD. - G.AceluiașiAcelorașiAceleiașiAcelorași Observație: 1. Pronumele demonstrativ are două forme distincte: una pentru N. - Ac. și alta pentru D. - G. 2. Pentru genul neutru se folosesc: la singular - formele de masculinla plural - formele de feminin Ortografie: 1. Trebuie să evităm folosirea greșită a formei de masculin plural în locul celei de feminin singular:(cartea) aceea, nu (cartea) aceiaaceeași (situație), nu aceiași (situație) 2. Se pronunță și se scriu: cestălalt și celălalt, nu cestălant și celălant. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – FPronumele demonstrativ și adjectivul pronominal demonstrativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Funcțiile de nume predicativ și de atribut ale pronumelui personal Funcțiile de nume predicativ și de atribut ale pronumelui personal I. Citiți propoziția: Câștigătorii întrecerii suntem noi. Pronumele personal noi:- este în cazul Nominativ- arată persoana cu care se identifică subiectul- este așezat după verbul copulativ (suntem) cu care formează predicatul nominativ. El are funcția de nume predicativ. II. 1. Citiți propoziția: Cărțile sunt de la mine. Pronumele personal (de la) mine:- este în cazul Acuzativ cu prepoziția de la- formă accentuată- arată persoana de la care provin cărțile- este așezat după verbul copulativ (sunt) cu care formează predicatul nominal. El are funcția de nume predicativ. 2. Citiți propoziția: Florile pentru tine sunt roșii. Pronumele personal (pentru) tine:- este în cazul Acuzativ cu prepoziția pentru- formă accentuată- determină un substantiv (florile)- răspunde la întrebarea care? III. 1. Citiți propoziția: Caietele sunt ale ei. Pronumele personal ale ei:- este în cazul Genitiv cu articolul posesiv (genitival)- exprimă posesia- este așezat după verbul copulativ (sunt) cu care formează predicatul nominal. El are funcția de nume predicativ. 2. Citiți propozițiile: a) Doi frați ai lor s-au întors în sat.b) Către casa lui din peșterinecăjit moșneagul pleacă.                                               (Octavian Goga, Asfințit) Pronumele personal ai lor:- este în cazul Genitiv, cu articol posesiv (genitival)- determină un substantiv fără articol hotărât (frați)- răspunde la întrebarea ai cui? Pronumele personal lui:- este în cazul Genitiv fără articol posesiv (genitival)- determină un substantiv cu articol hotărât (casa)- răspunde la întrebarea a cui? Pronumele personale ai lor și lui au funcții de atribut. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Funcțiile de nume predicativ și de atribut ale pronumelui personal – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### În ajun de anul nou - Fănuș Neagu În ajun de anul nou - Fănuș Neagu Ce e zăpada? Lacrimi înghețate,O, căruțașule, să nu mă minți... ...cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul și-n casă mirosea a vanilie și-a scorțișoară, iar afară se pornise să ningă îndesat. Bănică nu înțelegea nimic din acest cântec vechi, privea pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se roteau și cădeau pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii. - Ce e zăpada... murmură el și râse ușor pentru că i se păruse că ninsoarea capătă culoarea albastră și asta nu poate să fie adevărat. S-a întors cu tot trupul și a întâlnit ochii mamei care-l priveau blând. Atunci el a întins pumnul și mama l-a mângâiat pe frunte. Mâna mirosea frumos a vanilie. - Culcă-te, i-a spus ea, mâine-i ajunul Anului Nou și vrei să mergi cu uratul, cu George și cu Radu. El ar fi vrut să-l mai aștepte pe tata, care trecuse în casa de alături, la bunici, să tragă vin în damigeni, dar somnul îl toropea, se strecură sub plapumă și adormi cu gândul la colacul ca un porumbel pe care mama îl făcuse anume pentru el. La căpătâiul lui, dincolo de peretele de cărămidă, începea câmpia și el o auzea în fiecare noapte cum se leagănă tăcută, aspră, închisă, simțea neliniștea vântului și grava aplecare a buruienilor frânte sub viscol și toate-i plăceau. „I-auzi ce largă-i, să tot zboare cucuvăile crivățului”. Spuse ceva prin somn și zâmbi. Visează, gândi mama, apoi stinse lumina și trecu alături în odaie, lăsându-l pe băiat singur cu visul acela în care se făcea că el are un munte de colaci și doi saci de nuci poleite și-au venit să-i cânte sub geam o căprioară și patru iepuri. Și-am plecat să colindăm,Pe la case să urăm... Afară era frig, ninsoarea din albăstrie prinse o culoare albă, curată, și iepurii se atârnaseră cu lăbuțele de cercevele și cântau îndârjit, iar cel din stânga, mai prost, încurca vorbele, spunea ceva despre bușteanul uscat, atârnat pe perete deasupra sobei. Era limpede că înghețau, și atunci Bănică deschise ușa și le făcu loc înăuntru. Căprioara intră întâi. Purta la gât o împletitură din ramuri verzi de brad și-n odaie se răspândi miros de rășină. Iepurii se suiră pe scaune (toți aveau fulare înfășurate larg). Bănică le împărți colacul rumen și le puse dinainte un pahar de vin. Ei îl dădură peste cap și se dezmorțiră. - Nuci nu ne dai? Îl întrebară și el le făcu semn să ia din saci, câte patru fiecare, iar căprioara îi prinse între cornițe doi canafi, de lână, pe care-i făcuse el pentru câinele Bujor. „Lasă, promise el în gând, lui Bujor o să-i dau covrigi”. - Bănică, ceru iepurașul cel zevzec care încurcase vorbele, mai dă-ne câte-o nucă. Trebuie să mergem și la George și la Radu, pe uliță la vale. - Cu plăcere! Bănică și căprioara pocniră o dată din picior. Iepurii își umflară pieptul și izbucniră din nou în cântec: Busuioc verde pe masă,Rămâi, gazdă sănătoasă... Și ieșiră pe ușă, în ninsoare, săltând și dănțuind. Capetele fularelor, desfăcute de vânt, atârnau în zăpadă și căprioara se ferea să nu le calce. La poartă se opriră să numere nucile, apoi coborâră în uliță. - Bănică, hai! Bănică recunoscu glasul mamei și se ridică din pat. - Scoală-te, c-a venit George și Radu să plecați cu uratul. - Mamă, spuse băiatul, a fost aici o căprioară cu patru iepuri. De-abia se aplecă, și-l sărută zgomotos pe frunte. Sub geam, în zăpadă, Radu și George făceau repetiție: Mâine anul se-nnoiește... Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – În ajun de anul nou - Fănuș Neagu – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Caracteristici ale unor cazuri la numeral. Exemple Caracteristici ale unor cazuri la numerale Numeralul cardinal 1. Genitivul se formează cu ajutorul prepoziției a:efortul a zeci de muncitori.2. Dativul se exprimă cu ajutorul prepoziției la:Dă cărți la cinci elevi Numeralul ordinal 1. Genitivul se formează cu ajutorul articolului adjectival cel urmat de prepoziția de:celui de al patrulea.2. Dativul se formează ca genitivul:Dă cărți celui de al doilea ### Numerale în nominativ cu funcția de nume predicativ Numerale în nominativ cu funcția de nume predicativ Citiți propozițiile: a) Dar noi suntem nouăsprezece oameni.b) Dar noi suntem numai nouăsprezece.c) Roxana este prima elevă din clasă.d) Roxana este prima din clasă. În propoziția a), substantivul oameni este în cazul nominativ cu funcția de nume predicativ pe lângă verbul copulativ suntem; în propoziția b), lipsind acest substantiv, funcția de nume predicativ este preluată de numeralul cardinal nouăsprezece. O situație asemănătoare există și în propozițiile următoare: substantivul elevă și numeralul ordinal prima sunt nume predicative. Deci numeralele cardinale și ordinale pot îndeplini în propoziție și funcția de nume predicativ. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Numerale în nominativ cu funcția de nume predicativ – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Adjective fără grade de comparație. Exemple Adjective fără grade de comparație În limba română există și adjective fără grade de comparație: A. Comparative și superlative: Comparative:anterior „așezat în partea dinainte”exterior „așezat în afară”inferior „aflat dedesubt, mai jos”superior „aflat deasupra, mai sus” Superlative:extrem „foarte mare, exagerat”optim „cel mai bun, foarte bun”suprem „cel mai de sus, cel mai bun, cel mai mare”ultim „cel din urmă, foarte în urmă” B. Însușiri care, prin natura lor, nu permit comparația: complet „întreg, deplin”gigantic „de proporții uriașe”groaznic „care insuflă groază, înfricoșător”mort „care nu mai trăiește”oral „care se face prin viu grai”perfect „care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile, desăvârșit”principal „care are cea mai mare importanță”unic „care nu poate fi asemănat cu nimic”uriaș „care depășește cu mult proporția obișnuită”veșnic „care există și va exista întotdeauna” etc. Nu este indicată folosirea acestor adjective la diferite grade de comparație. Trebuie evitate construcțiile de felul celor de mai jos: Li s-au creat cele mai optime condiții.Problema aceasta este mai principală decât cea dezbătută ieri. Construcții corecte:Li s-au creat condiții optime.Problema aceasta este mai importantă decât cea dezbătută ieri. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Adjective fără grade de comparație – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Gradele de comparație ale adjectivelor. Exemple Gradele de comparație ale adjectivelor Gradele de comparație ale adjectivelor sunt formele pe care le ia adjectivul pentru a arăta că o însușire poate exista în grade diferite la două sau mai multe obiecte comparate sau chiar la același obiect în situații diferite. Exemplu:Iat-o sanie ușoară.Problema aceasta este mai ușoară decât prima, dar mai puțin ușoară decât a cea rezolvată în clasă. Întrebarea mea este tot atât de ușoară ca și a Mariei.Poezia învățată este cea mai ușoară dintre toate textele din culegere. Prima probă a concursului este foarte ușoară. În propozițiile de mai sus, adjectivul ușoară apare singur sau însoțit de alte cuvinte: mai, mai puțin, tot atât de, (cea) mai, foarte, arătând că aceeași însușire a două sau a mai multor obiecte în împrejurări identice este diferită. În unele situații, adjectivul însoțit de asemenea cuvinte arată că însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite este alta: Soarele este mai roșu astăzi decât ieri. De câte feluri sunt gradele de comparație ale adjectivelor? Gradele de comparație ale adjectivelor sunt de trei feluri: pozitiv, comparativ, superlativ. Pozitiv - arată însușirea unui obiect, fără termen de comparație:(problema) ușoară(om) bun(apă) rece Comparativ - arată că însușirea unui obiect este în grad diferit față de aceeași însușire a altui obiect sau față de aceeași însușire a lui în împrejurări diferite. Comparația are trei forme: a. de superioritate - un obiect are aceeași însușire într-un grad mai mare decât alt obiect:(problemă) mai ușoară(om) mai bun(apă) mai receSe formează din adjectiv la gradul pozitiv precedat de adverbul mai.b. de egalitate - două obiecte au aceeași însușire în același grad:(problemă) tot atât de ușoară(om) tot așa de bun(apă) la fel de receSe formează din adjectiv la gradul pozitiv precedat de cuvintele: tot atât, tot așa, la fel de.c. de inferioritate - un obiect are aceeași însușire într-un grad mai mic decât alt obiect:(problemă) mai puțin ușoară(om) mai puțin bun(apă) mai puțin receSe formează din adjectiv la gradul pozitiv precedat de adverbele mai și puțin. Superlativ - arată că însușirea unui obiect este la cel mai înalt sau la cel mai scăzut grad.Este de două feluri:a. relativ - arată că aceeași însușire a unui obiect este în cel mai mare grad (de superioritate) sau în cel mai mic grad (de inferioritate) în comparație cu a altui obiect: superioritate:(problema) cea mai ușoară(omul) cel mai bun(apa) cea mai receinferioritate:(barca) cea mai puțin ușoară(rândul) cel mai puțin bun(limonada) cea mai puțin receSe formează de la comparativul de superioritate sau de la inferioritate precedat de articolul adjectival cel, cea, cei, cele. Observație: În construcții de tipul elevului celui mai silitor, elevei celei mai silitoare, cazurile Dativ-Genitiv ale substantivelor și ale adjectivelor sunt indicate și de forma articolului adjectival (demonstrativ) cu care se construiește superlativul relativ. b. absolut - arată cel mai înalt grad al însușirii fără termen de comparație:(problemă) foarte ușoară(om) foarte bun(apă) foarte receSe construiește cu adverbul foarte, dar se poate forma și cu alte adverbe: prea, tare, nespus, grozav, nemaipomenit etc. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Gradele de comparație ale adjectivelor – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Declinarea adjectivelor. Exemple de adjective declinate Declinarea adjectivelor Declinarea adjectivelor. Exemple de adjective declinate Adjectivul se declină împreună cu substantivul pe care îl însoțește. După locul pe care îl ocupă față de substantiv, el poate fi articulat sau nearticulat. A. Adjectivul în urma substantivului 1. Când substantivul este articulat cu articol hotărât, adjectivul este nearticulat: Nominativ, Acuzativ:m. elevul silitor - elevii silitorif. eleva silitoare - elevele silitoare Dativ, Genitiv (al, a, ai, ale):m. sg. elevul silitor - m. pl. elevilor silitorif. sg. elevei silitoare - f. pl. elevelor silitoare Observație:Adjectivul poate fi articulat, în această situație, numai cu articolul adjectival (demonstrativ): Nominativ, Acuzativ:m. sg. elevul cel silitorf. sg. eleva cea silitoare Dativ, Genitiv (al, a, ai, ale):m. sg. elevului celui silitorf. sg. elevei celei silitoare Deseori apar greșeli în construirea dativ-genitivului la singular și la plural: în loc de elevului celui silitor sau elevilor celor silitori apare forma elevului cel silitor sau elevilor cei silitori. 2. Când substantivul este articulat cu articol nehotărât, adjectivul este nearticulat: Nominativ, Acuzativ:m. sg. (un) elev silitor - m. pl. (niște) elevi silitorif. sg. (o) elevă silitoare - f. pl. (niște) eleve silitoare Dativ, Genitiv (al, a, ai, ale):m. sg. (unui) elev silitor - m. pl. (unor) elevi silitorif. sg. (unei) eleve silitoare - f. pl. (unor) eleve silitoare B. Adjectivul înaintea substantivului 1. Adjectivul este articulat cu articol hotărât: Nominativ, Acuzativ:m. sg. silitorul elev - m. pl. silitorii elevif. sg. silitoarea elevă - f. pl. silitoarele eleve Dativ, Genitiv (al, a, ai, ale):m. sg. silitorului elev - m. pl. silitorilor elevif. sg. silitoarei eleve - f. pl. silitoarelor eleve 2. Adjectivul este nearticulat: Nominativ, Acuzativ:m. sg. (un) silitor elev - m. pl. (niște) silitori elevif. sg. (o) silitoare elevă - f. pl. (niște) silitoare eleve Dativ, Genitiv (al, a, ai ale):m. sg. (unui) silitor elev - m. pl. (unor) silitori elevif. sg. (unei) silitoare eleve - f. pl. (unor) silitoare eleve Observații: a) În vorbirea de toate zilele, adjectivele stau mai rar înaintea substantivelor.b) Pot avea vocativul în -e unele adjective folosite înaintea substantivelor masculine, nume de ființe: tinere prieten!, iubite coleg!c) În limba literară circulă mai ales formele de vocativ identice cu cele ale nominativului: prieten drag, iubită mamă. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 - Declinarea adjectivelor – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Articolul demonstrativ (adjectival). Exemple Articolul demonstrativ (adjectival) leagă adjectivul de substantivul determinat prin cuvintele cea, cel, cele. Exemplu: L-am așteptat pe fratele cel mare. Cartea - prietena cea adevărată. cel, cea - leagă adjectivul mare, adevărată de substantivul determinat fratele, prietena. El se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Formele pentru articolul demonstrativ (adjectival) Masculin, singular - caz Nominativ, Acuzativ: celFeminin, singular - caz Nominativ, Acuzativ: ceaMasculin, singular - caz Dativ, Genitiv: celuiFeminin, singular - caz Dativ, Genitiv: celeiMasculin, plural - caz Nominativ, Acuzativ: ceiFeminin, plural - caz Nominativ, Acuzativ: celeMasculin, plural - caz Dativ, Genitiv: celorFeminin, plural - caz Dativ, Genitiv: celor Însoțind adjective ce determină substantive neutre, articolul adjectival are: la singular - formă de masculin: stiloul cel frumosla plural - formă de feminin: stilourile cele frumoase Articolul demonstrativ (adjectival) poate însoți și un numeral cardinal care precedă substantivul: cei trei elevicele patru probleme În această situație, ele se analizează împreună cu numeralul. Ortografie: Articolul demonstrativ (adjectival) se scrie într-un singur cuvânt și nu trebuie confundat cu alte părți de vorbire: fata cea cuminte; cea = articol adjectivalCe-a făcut astăzi?; ce = pronume, a = verb auxiliar Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Pastelul. Exemplu de pastel Pastelul este poezia lirică în care autorul descrie un tablou din natură (priveliște, moment al unui anotimp, aspecte din lumea plantelor sau a animalelor) prin intermediul căruia își exprimă discret sentimentele. Exemplu de pastel: Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;Soarele rotund și palid se prevede printre noriCa un vis de tinerețe printre anii trecători. Tot alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare;Ca fantasme albe proprii îmșirați se perd în zare,Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soareStrălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.Iat-o sanie ușoară care trece peste văi…În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.                                                                                                          (Iarna de Vasile Alecsandri) În poezia „Iarna” de Vasile Alecsandri autorul descrie un tablou de iarnă ce i-a creat o anumită stare sufletească. Această priveliște din natură cuprinde câteva elemente care se adresează mai ales vederii noastre: câmp, dealuri, plopi, sate, cer acoperit de nori, soare, întindere pustie, ocean de ninsoare, o sanie. Cu ajutorul cuvintelor, poetul a realizat, într-un fel, o pictură a spațiilor înzăpezite, un desen în alb, luminos. Cuvântul pastel este împrumutat din artele plastice. În literatura română, termenul  de pastel este folosit pentru prima oară de Vasile Alecsandri. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Pastelul ### Repetiția. Exemple de repetiție Repetiția este folosirea succesivă a unui sunet, cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a impune atenției o imagine semnificativă, o idee, un sentiment, o acțiune sau un obiect. Repetiția se folosește în poezie, în proză și în vorbirea de toate zilele. Exemplu: Tot alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare;Ca fantasme albe proprii îmșirați se perd în zare,Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.                                                                (Iarna de Vasile Alecsandri) Prin acest procedeu, culoarea albă devine o caracteristică esențială a peisajului, a tabloului prezentat de scriitor. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Iarna de Vasile Alecsandri - Rezumat. Comentariu literar Iarna de Vasile Alecsandri - Rezumat. Comentariu literar „Iarna” este una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Vasile Alecsandri, inclusă de autor în ciclul „Pasteluri”. Cele patru strofe alcătuiesc un tablou din peisajul românesc, al țării pe ai cărei „umeri” cade necontenit zăpada. Textul are următoarea structură: - primele versuri cuprind caracteristica acestui anotimp (ninsoarea abundentă);- versurile următoare conțin aspecte care completează priveliștea întinsă și pustie (câmpul, dealurile, plopii, satele); în fața acestei imagini mărețe a naturii, poetul trăiește o stare de neliniște;- în finalul poeziei, încordarea se risipește, făcând loc calmului și bunei dispoziții a autorului, exprimate de imaginea apariției soarelui, a saniei și a clinchetelor de zurgălăi. Citind poezia, trăim împreună cu Vasile Alecsandri spectacolul naturii în timpul iernii, îl simțim și-l vedem aievea, în albul și strălucirea sa. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Iarna de Vasile Alecsandri Iarna de Vasile Alecsandri Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;Soarele rotund și palid se prevede printre noriCa un vis de tinerețe printre anii trecători. Tot alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare;Ca fantasme albe proprii îmșirați se perd în zare,Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soareStrălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.Iat-o sanie ușoară care trece peste văi...În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. ### Declinarea substantivelor proprii. Exemple de substantive proprii declinate Declinarea substantivelor proprii. Exemple de substantive proprii declinate Declinarea substantivelor proprii se poate realiza numai cu ajutorul articolului hotărât: a. adăugat la sfârșitul substantivelor: Nominativ și Acuzativ: Oltul, Caraimanul, Bucureștiul, Iranul, Dunărea, Detunata, Craiova, Moldova, România, (Acuzativ: pe) Elena. Dativ și Genitiv: (Genitiv: al, a, ai, ale) Oltului, Caraimanului, Bucureștiului, Iranului, Dunării, Detunatei, Craiovei, Moldovei, României, Elenei. b. așezat înaintea substantivelor: Nominativ și acuzativ: (Acuzativ: pe) Ion, Dumitru, Cristian, Ionescu. Dativ și Genitiv (Genitiv: al, a, ai, ale) lui Ion, lui Dumitru, lui Cristian, lui Ionescu. Observații: 1. Unele substantive proprii feminine, nume de persoane, formează dativul și genitivul cu articolul hotărât lui: lui Jenilui Gabilui Carmen 2. Folosirea articolului hotărât lui la Dativul și Genitivul substantivelor proprii feminine, nume de persoane, care pot primi articolul hotărât -i este greșit. Se spune: Mariei, nu lui Maria, Valeriei, nu lui Valeria. 3. Substantivele proprii masculine, nume de persoane, au vocativul terminat în -(l)e: Ioane, Tudore, Marinescule etc. 4. Substantivele proprii feminine, nume de persoane, au vocativul terminat în: ă: Ioană, Anăo: Mario, Floareoe: Lucreție, Victorie 5. În limba română actuală, există tendința de folosire, cu valoare de vocativ, a formelor de nominativ ale substantivelor proprii, nume de persoane: Teodor, Cristina, Dragoș, Eugen etc. Eugen, te caută un coleg! Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Declinarea substantivelor proprii ### Declinarea substantivelor comune. Exemple de substantive comune declinate Declinarea substantivelor comune 1. Declinarea substantivelor comune fără articol (precedat de un cuvânt care se declină și care determină substantivul) a. masculin CazSingularPluralNominativ (N.)Acest elev citește foarte mult.Acești elevi învață foarte bine.Acuzativ (Ac.)Pe acest elev îl iubesc toți colegii.Pe acești elevi îi lăudăm.Dativ (D.)Acestui elev îi place pictura.Acestor elevi le-am arătat un album.Genitiv (G.)Atitudinea acestui elev este corectă.Caietele acestor elevi sunt curate.Vocativ (V.)Elev, fii atent la lecție!Elevi, îngrijiți cărțile! Observații: 1. Substantivele comune masculine, declinate fără articol, își schimbă forma numai după număr (au, la toate cazurile, o singură formă de singular și o singură formă de plural).2. La vocativ, ele nu apar precedate de cuvântul acest.3. Unele substantive comune masculine, care denumesc persoane, au vocativul terminat în -e: băiete, copile etc. b. feminin CazSingularPluralNominativ (N.)Această elevă scrie frumos.Aceste eleve muncesc cu spor.Acuzativ (Ac.)Pe această elevă o vom ajuta.Pe aceste eleve le-au înscris la cercul de creație.Dativ (D.)Acestei eleve i s-a dat o diplomă.Acestor eleve le plac florile.Genitiv (G.)Rezultatele acestei eleve sunt bune.Colegele acestor eleve lucrează în gospodărie.Vocativ (V.)Elevă, scrieți temele cu regularitate!Eleve, citiți cu atenție! Observații: 1. Substantivele comune feminine, declinate fără articol, își schimbă forma după număr și caz (au la singular două forme - una de N. Ac. V. și alta de D. G., iar la plural o singură formă pentru toate cazurile). 2. La vocativ, ele nu apar precedate de cuvântul această. 3. Unele substantive comune feminine, care denumesc persoane, au vocativul terminat în -o: bunico, fetițo etc. c. neutru CazSingularPluralNominativ (N.)Acest motor merge foarte bine.Aceste motoare sunt produse la noi.Acuzativ (Ac.)Am adus acest motor cu mare greutate.Am primit aceste motoare acum un an.Dativ (D.)Acestui motor nu-i lipsește nimic.Acestor motoare li se face revizie.Genitiv (G.)Turația acestui motor este mare.Reparația acestor motoare nu va dura mult.Vocativ (V.)---- Observații: 1. Substantivele comune neutre, declinate fără articol, își schimbă forma după număr, ca masculinele (au o singură formă de singular și o singură formă de plural).2. Ele nu se folosesc la vocativ. 2. Declinarea substantivelor comune cu articol nehotărât a. masculin CazSingularPluralNominativ (N.)Un elev a primit două caiete.Niște elevi joacă volei.Acuzativ (Ac.)Pe un elev l-am chemat în sala de sport.Pe niște elevi i-am întâlnit în parc.Dativ (D.)Unui elev i-am dat stiloul meu.Unor elevi le place filatelia.Genitiv (G.)Cartea unui elev este deschisă.Răspunsurile unor elevi sunt incomplete.Vocativ (V.)---- Observații: 1. Substantivele comune masculine, declinate cu articol nehotărât, își schimbă forma numai după număr (au o singură formă de singular și o singură formă de plural). Se modifică după număr și caz numai articolul nehotărât însoțitor.2. La vocativ, ele nu se folosesc însoțite de articolul nehotărât. b. feminin CazSingularPluralNominativ (N.)O elevă recită poezia „Mamă” de George Coșbuc.Niște eleve schimbă articolele la „Semafor”.Acuzativ (Ac.)Pe o elevă o ascultă la fizică.Pe niște eleve le-am întâlnit la expoziție.Dativ (D.)Unei eleve îi place înotul.Unor eleve li s-au comunicat rezultatele.Genitiv (G.)Compunerea unei eleve a fost publicată în revistă.Planșele unor eleve au fost expuse în hol.Vocativ (V.)---- Observații: 1. Substantivele comune feminine, declinate cu un articol nehotărât, își schimbă forma după număr și caz (au la singular două forme - una de N. Ac. și alta de D. G., iar la plural o singură formă pentru toate cazurile). Se modifică după număr și caz și articolul nehotărât. 2. La vocativ, ele nu se folosesc însoțite de articolul nehotărât. c. neutru CazSingularPluralNominativ (N.)Un motor are pană.Pe platformă se află niște motoare.Acuzativ (Ac.)Mașina noastră are un motor puternic.Uzina noastră are niște motoare noi.Dativ (D.)Unui motor i s-a defectat frâna.Unor motoare li s-au înlocuit câteva piese.Genitiv (G.)Întreținerea unui motor este dificilă.Verificarea unor motoare începe mâine.Vocativ (V.)---- Observații: 1. Substantivele comune neutre, declinate cu articol nehotărât, își schimbă forma numai după număr, ca masculinele (au o singură formă de singular și o singură formă de plural). Se modifică după număr și caz numai articolul nehotărât. 2. Ele nu se folosesc la vocativ. 3. Declinarea substantivelor comune cu articol hotărât a. masculin CazSingularPluralNominativ (N.)Elevul harnic este apreciat de profesori.Elevii clasei noastre pleacă în tabără.Acuzativ (Ac.)L-am cunoscut pe elevul acesta.Pe elevii conștiincioși îi găsești la bibliotecă.Dativ (D.)Elevului îi este dragă munca.Elevilor li s-au adus cărți noi.Genitiv (G.)Îmbrăcămintea elevului este îngrijită.Grija elevilor pentru avutul obștesc este o îndatorire.Vocativ (V.)Elevule, traversează atent strada!Elevilor, folosiți din plin timpul de studiu! Observații: 1. Substantivele comune masculine, declinate cu articol hotărât, își schimbă forma după număr și caz (au la singular trei forme - una de N. Ac., alta de D. G. și alta de V., iar la plural două forme - una de N. Ac. și alta de D. G. V.). 2. Este obligatoriu ca articolul hotărât să se scrie la substantive comune masculine în N. și Ac. singular (elevul, nu elevu). b. feminin CazSingularPluralNominativ (N.)Eleva desenează o hartă.Elevele cântă în corul școlii.Acuzativ (Ac.)O însoțim pe eleva aceea în parc.Pe elevele acelea le-am revăzut la teatru.Dativ (D.)I-am adus acuarele elevei.Elevelor li s-a adus revista „Cutezătorii”.Genitiv (G.)Uniforma elevei este nouă.Răspunsul elevelor a fost complet.Vocativ (V.)--Elevelor, îngrijiți-vă clasa! Observații: 1. Substantivele comune feminine, declinate cu articol hotărât, își schimbă forma după număr și caz (au la singular două forme - una de N. Ac. și alta de D. G., iar la plural două forme - una de N. Ac. și alta de D. G. V.). 2. La vocativ singular, ele nu se folosesc. 3. Nu este indicată folosirea articolului hotărât lui la D. G. unor substantive feminine comune care se referă la grade de rudenie (lui mama, în loc de mamei) sau care se folosesc ca termeni de adresare (lui tovarășa, în loc de tovarășei etc.). c. neutru CazSingularPluralNominativ (N.)Motorul funcționează normal.Motoarele sunt în funcțiune.Acuzativ (Ac.)Am oprit motorul.La ora 08:30 am pornit motoarele.Dativ (D.)Motorului îi schimbă pistonul.Motoarelor li se fac proba.Genitiv (G.)Se auzea de departe zgomotul motorului.Curentul electric asigură funcționarea motoarelor.Vocativ (V.)---- Observații: 1. Substantivele comune neutre, declinate cu articol hotărât, își schimbă forma după număr și caz (au câte două forme la singular și plural: una de N. Ac. și alta de D. G.). 2. Ele nu se folosesc la vocativ. 3. Este obligatoriu ca articolul hotărât să se scrie la substantivele comune neutre în N. și Ac. singular (motorul, nu motoru). Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor  ### Declinarea substantivului Declinarea substantivului reprezintă totalitatea modificărilor suferite de forma unui substantiv, prin folosirea lui la toate cazurile. Pentru a putea îndeplini anumite funcții sintactice, substantivul își modifică uneori forma după caz și număr, alteori rămâne neschimbat. Există două tipuri de declinări: - Cu articol hotărât - Cu articol nehotărât Acestora li se alătură trei modele de declinare: - Declinarea substantivelor în genul feminin - Declinarea substantivelor în genul masculin - Declinarea substantivelor în genul neutru. Exemplu - declinarea substantivului om: SingularPlural CazArticulatNearticulatArticulatNearticulatNominativomulomoameniioameniAcuzativomulomoameniioameniGenitivomuluiomoameniloroameniDativomuluiomoameniloroameniVocativomuleoamenilor ### Momentele subiectului operei Sobieski și românii Momentele subiectului operei Sobieski și românii de Costache Negruzzi În povestirea „Sobieski și românii”, scriitorul Costache Negruzzi înfățișează, într-o succesiune de momente, faptele și întâmplările unor personaje literare, purtătoare ale ideilor și sentimentelor sale: 1. Expozițiunea: a) cadrul acțiunii:- locul: pe drumul Cetății Neamțului;- timpul: în Moldova anului 1686. b) unele personaje:- armata polonă în retragere prin Moldova din fața turcilor și a tătarilor;- regele Poloniei, Ion Sobieski;- hatmanii Iablonovski și Potoțki. 2. Intriga: Faptul (faptele) important(e) din care se dezvoltă subiectul operei:- apariția Cetății Neamțului în calea oștirii polone;- hotărârea regelui Sobieski de a cuceri. 3. Desfășurarea acțiunii: Prezentarea pe larg a întâmplărilor și a faptelor:- pregătirea plăieșilor pentru rezistență;- solia regelui polon;- răspunsul bătrânului plăieș;- asediulcetății;- lupta eroică a moldovenilor;- capitularea garnizoanei în anumite condiții. 4. Punctul culminant: Momenul de foarte mare încordare:- hotărârea pripită a trufașului rege de a-i spânzura pe cei nouă plăieși supraviețuitori. 5. Deznodământul: Sfârșitul evenimentelor prezentate:- intervenția înțeleptului hatman Iablonovski;- aprecierea eroismului plăieșilor de către regele Sobieski;- plecarea celor nouă moldoveni spre munți;- retragerea armatei polone. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Momentele subiectului operei Sobieski și românii de Costache Negruzzi ### Subiectul operei literare Ce este subiectul operei literare? Opera epică este opera literară în care autorul îşi exprimă gândurile, ideile şi sentimentele înmod indirect, cu ajutorul personajelor şi al acţiunii. Autorul apare în text sub forma unei voci aparte, aceea a naratorului. Când naratorul esteşi personaj, naraţiunea este la persoana I. Modul de expunere predominant în opera epică este naraţiunea (povestirea). Aceasta sepoate împleti însă şi cu alte moduri de expunere precum descrierea, dialogul sau monologul. Subiectul este alcătuit din totalitatea faptelor și evenimentelor, constituite în momentele narațiunii, cu ajutorul cărora sunt caracterizate personajele literare. ### Arhaismele. Exemple de arhaisme Ce sunt arhaismele? Acestea sunt cuvintele, grupurile de cuvinte și formele vechi care aparțin unei limbi învechite și care nu se mai întrebuințează în prezent. Spre exemplu: lăncer, marșă, depestraș, surlă, hatman, leah (pl. leși), plăieș, ispravnic, meterez, flintă, sâneață, armie, sunt cuvinte vechi din limba română. Ele folosite uneori de scriitori în operele literare pentru a descrie viața, oamenii, portul, obiceiurile, rangurile sociale etc. din diferite epoci istorice. ### Sobieski și românii - Rezumat. Comentariu literar Sobieski și românii - Rezumat. Comentariu literar Inspirându-se din paginile pline de glorie ale istoriei noastre naționale, scriitorul Costache Negruzzi relatează în povestirea „Sobieski și românii” un episod din lupta eroică a poporului nostru pentru libertate, la sfârșitul secolului al XVII-lea: asediul Cetății Neamțului de către oastea polonă și rezistența îndârjită, vreme de cinci zile, a plăieșilor apărători. Răspunsul dat de bătrânul vânător solului leșesc, comportarea celor nouăsprezece moldoveni evidențiază demnitatea, înțelepciunea, spiritul de sacrificiu și vitejia strămoșilor noștri. Față de conducători oștirii polone, autorul are atitudini și sentimente diferite: dispreț pentru lingușirile și slugărnicia lui Potoțki; dezaprobare pentru trufia de cuceritor, lipsa de stăpânire și ușurința cu care regele Sobieski ia hotărârile importante; stimă pentru înțelepciunea, omenia și spiritul de dreptate al hatmanului Iablonovski, ca și pentru hotărârea finală a regelui. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Sobieski și românii - Rezumat. Comentariu literar ### Sobieski și românii de Costache Negruzzi Sobieski și românii de Costache Negruzzi (1808-1868) Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăzeci tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei: unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjisobt, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiunul oștei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame. Și însă această oaste, în stare așa ticăloasă, e aceea ce a ingiosit de atâtea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoțki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobieski, regele Poloniei. Și cum să nu fie supărat și necăjit vestitul rege? El, Sobieski, fala leșilor, eroul creștinității, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor și a moldovenilor; a-și privi oastea ticăloșită pe lipsa merindelor, horopsită de dușmanii carii îl urmează mișelește, fără a îndrăzni să-și deie pept fățiș cu el, și fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate! Cum am zis, mergea încet și gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcerea, respectând supărarea sa de care și ei se împărtășeau. - Ce castel e acesta? întreabă Sobieski când, rădicând capul, zări pe sprânceana dealului, înălțându-se trufașă dinaintea lui, cetățuia Neamțu. Cu bună seamă, vreun cuib a talharilor acestor de moldoveni! - La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-și trimite averile lor, răspunse Potoțki. - Așa! Să mergem dar să-l luăm... - Eu aș zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski și să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. - Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. - Numele măriei tale e destul tun, zise Potoțki. Trufia polonului măgulindu-se de această lingușire, fața i se însenină la ideea unei izbânde atât de lesnicioase și îndată dete poruncă să se înșire oastea către cetate. În cetățuie se aflau optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieș, al cărui cal asudat păștea înșeuat troscotul ce creștea pe lângă ziduri. - Mai bea o dușcă, băiete, zise un bătrân de care se videa că ascultă toți, și ne spune ce ai mai văzut la Iași? - Eu - știți că m-ați trimis la Iași să văd ce mai este. După ce s-au dus leșii, m-am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar... ș-apoi, după ce am văzut că dușmanii și-au luat drumul spre țara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul? - Fă-i semn să se coboare de pe zid și să vie încoace. Nu trece mult și plăieșul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate. Îndată toți alergară pe ziduri. - Leșii sunt! strigă tânărul ce venise de curând și pre care l-am auzit vorbind; și-au schimbat drumul și vin aici... - La porți, flăcăi! zise bătrânul. Încuieți-le și grămădiți bolovani pe ziduri. Așezați-vă toți pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească ca într-o țarină pustie. - Dar noi suntem numai nouăsprezece și asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se... - Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! Un mișel mai puțin. Vânătorul astfel înfruntat se trase rușinat și se sui pe ziduri. În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofițer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid. - Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi? - Măria sa regele Poloniei, mare duce de Lituania ș.c.l. (urmau titlurile), vă face cunoscut că să vă închinați și să-i cuceriți cetatea împreună cu toate averile și merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieși cu arme și bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, și garnizoana se va trece subt ascuțișul sabiei. - Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude și îngroziri de aste am mai auzit noi, și tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa și-ar căuta de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din pușce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înăuntru. - Plecați-vă, zise trimisul, și nu vă puneți capul în primejdie. - Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiți mai bine la al vostru. - Încă o dată vă întreb, vă închinați ori ba? - Ba. Parlamentarul se duse. Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieșii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. Fieștecare împușcătură obora câte unul din vrăjmași și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. Leșii pereau fără a face spor. În ziua dintâi, doi vânători periră. A doua zi și a treia zi mai căzură cinci și se răniră doi. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșești, dar mai periră trei moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârșit și munițiile și merindele. - Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rânit la un picior, sta întins pe o laviță. - Câți au perit d-ai noștri? - Zece. - Și nu mai avem nici praf, nici merinde? - Nu. - Dacă-i așa, apoi mâni dimineață urcă-te pe poartă și leagă în vârful sâneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea cu tocmală să ne lase slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi. Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, și poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șase oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți. - Ce este aceasta? strigă Sobieski răpezindu-se călare înaintea lor. Ce sunteți voi? - Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiului său. - Cum! atâța sunteți? - Zece din nou au pierit din mila măriei tale. - Voi ați cutezat a vă împotrivi mie și a-mi omorâ atâția viteji? zise regele. O, asta nu se va trece așa! urmă turbat de mânie; trebuie o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang. Spânzurați-i! Pe loc ostașii încungiurară pre plăieși, carii, depunând jos răniții, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. - Fie-mi iertată, sire, zise atunci Iablonovskim apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorât și mânios, a arăta măriei tale că acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați. - Îți mulțumesc, vrednice al meu tovarăș de arme - zise Sobieski ca deșteptat din somn, îți mulțumesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Au cuvânt; oamenii aceștii s-au purtat vitejește... Apoi înturnându-se către români: „Voinicilor, zise, sunteți slobozi; mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri că ați avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia. Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș. ### Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului Funcțiile sintactice ale substantivului în propoziție pot fi de: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Cazurile substantivului sunt: nominativ, acuzativ, dativ, genitiv, vocativ. Cazul nominativ: Funcția sintacticăîntrebarea la care răspundeExempluSubiectcine?, ce?Ana locuiește într-un bloc nou.Pe masă se află o carte.Nume predicativ-Meseria este brățară de aur.Atributcare?Colega mea, Paula, a sădit doi pomi. Cazul acuzativ: Funcția sintacticăÎntrebarea la care răspundeExempluComplementunde?,când?,cum?,pe cine?,ce?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce?, de cine?, de ce? etcMergem la școală.Plecăm peste o săptămână.Muncește cu elan.Îl așteptăm pe bunicul.Dan cumpără un ziar.M-am întâlnit cu prietenii mei.Atributcare?,ce fel de?Ora de dirigenție ne-a plăcut mult.Am o eșarfă de mătase.Nume predicativ-Filmul este de desene animate. Cazul dativ: Funcția sintacticăÎntrebarea la care răspundeExempluComplementcui?I-am dat lui Ion o carte.I-am pus tabloului o ramă. Cazul genitiv: Funcția sintacticăÎntrebarea la care răspundeExempluAtributal, a, ai, ale cui?A citit poeziile lui Alecsandri.Nume predicativ-Premiile sunt ale clasei noastre. Cazul vocativ: Caz al adresării directe (fără funcții sintactice). ### Substantivele colective. Exemple de substantive colective Substantivele colective sunt substantivele care la forma de singular au înțeles de plural. Adică, denumirile de totalități sau de grupuri de obiecte (lucruri, ființe, persoane) ca: ceată, ciurdă, grup, grupă, stol, turmă etc.; argintărie, călărime, majoritate, minoritate, mulțime, muncitorime, omenire, brădet, făget, tineret, aluniș, mărăciniș, porumbiște etc. Exemplu: Prin munca ei fără preget, țărănimea asigură pâinea țării.Grupa întocmește programul de activități.Brădetul acoperea coasta muntelui. Substantivele țărănimea, grupa și brădetul sunt la numărul singular, dar au înțeles de plural, adică presupun mai multe obiecte de același fel:- țărănimea „totalitatea țăranilor”- grupa „cuprinde un număr de 8-12 pionieri”- brădet „pădure de brazi” Alte exemple de substantive colective: detașament, muncitorime, pietriș etc. Observații: 1. Când subiectul unei propoziții este exprimat printr-un substantiv colectiv cu formă de singular, acordul predicatului cu el se face la singular. De exemplu: Detașamentul de pionieri al clasei a VI-a a organizat o serbare. (nu: au organizat)Stolul de vrăbii a zburat spre salcâmi. (nu: au zburat) 2. Când vorbitorul simte că adevăratul subiect al propoziției este cuvântul cu formă de plural, care determină substantivul colectiv cu formă de singular, verbul predicat se pune la plural. De exemplu: O mulțime de copii au venit în vizită. Întregul grup de cuvinte „o mulțime de copii” (subiect la singular + atribut la plural) exprimă ideea de număr mare, de plural. Cum se formează substantivele colective: Substantivele colective se formează de la: a) adjective: mult - mulțime, prost - prostime;b) alte substantive: argint - argintărie, popă - popime, alun - aluniș, brad - brădet, porumb - porumbiște etc. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Substantivele colective ### Părțile de vorbire flexibile și neflexibile Părțile de vorbire flexibile și neflexibile După posibilitatea de a-și schimba sau nu forma în comunicare, părțile de vorbire se clasifică în două grupe: a. părțile de vorbire flexibile: - substantivul- articolul- adjectivul- numeralul- pronumele- verbul b. părțile de vorbire neflexibile: - adverbul- prepoziția- conjuncția- interjecția ### Enumerația. Ce este enumerația? Exemple de enumerații Enumerația Enumerația este o însușire de mai mulți termeni de același fel, folosită pentru a atrage atenția asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor înfățișate. Exemple: a) Sub sticlă-ntr-o cutie adunate,     un pumn de lucruri mici, carbonizate:     un toc, un ban, o zgardă ruginită,     un fluier sfărâmat de dinamită,      o clanță, niște ochelari betegi,     de sârmă, pentru ochii de moșnegi,     o verighetă neagră, de aramă,     un târnăcop, un degetar, o ramă...      Și într-un colț, sub sticlă, lângă ușă,     două patine mici și o păpușă...                                                       (Eugen Jebeleanu, Lidice) b) Topitorii, cuptoare, mori, puțuri, fierăstraie,     O sârmă dă lumini, o țeavă vâlvătaie...                                                      (Tudor Arghezi, Cel ce gândește singur) În această înlănțuire, termenii enumerați pot fi determinați de alte cuvinte sau pot fi folosiți singuri. Într-o enumerație, termenii se despart prin virgulă (în afară de situația în care ultimii doi sunt legați prin conjuncțiile și, sau). Când conjuncția și se repetă la fiecare termen al enumerației, virgula se pune și între acești termeni: Și Ion, și Petre, și Matei au obținut rezultate foarte bune. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor –Enumerația ### Cuvintele compuse. Exemple de cuvinte compuse Cuvintele compuse sunt cuvintele alcătuite din două sau mai multe părți de vorbire așezate una lângă alta sau sudate între ele. Cuvintele compuse pot fi: - substantive: câine-lup, floarea-soarelui, viță de vie, Cheile Bicazului, Cluj-Napoca, untdelemn (unt + de + lemn), binefacere (bine + facere), Câmpulung (câmpul + lung) - numerale: douăzeci și patru, doisprezece (doi + spre + zece) - prepoziții: de la, pe lângă, de pe la, despre (de + spre), înspre (în + spre) - conjuncții: ci și, ca să, așadar (așa + dar) - adverbe: așadar - adjective: binefăcător (bine + făcător), cumsecade (cum + se + cade)- pronume: altceva (alt + ceva), cel ce, fiecare (fie + care), nici unul etc.- verbe: binevoi (bine + voi)- interjecții: bing-bang!, hodoronc-tronc!, pif-paf! etc Notă! Se scriu cu cratimă cuvintele compuse formate din: adjectiv + substantiv: bună-credință, prim-ministru; numerale cardinale + substantiv: cinci-frați, trei-frați-pătrați; substantiv + prepoziție + substantiv: viță-de-vie; nume de personaje cu structură complexă: Statu-Palmă-Barbă-Cot; adverbe compuse: azi-noapte, mâine-dimineață; interjecții compuse analizabile: hodoronc-tronc. Exemple de cuvinte compuse a) - Tatăl meu este inginer-șef.    - Ploile sunt o binefacere pentru ogoare    - În vacanță mergem la Băile Herculane.    - Am cumpărat mere de la Aprozar.    - Ne-am înscris la o excursie prin O.N.T.    - A plecat la agenția de bilete Tarom. b) - Clasa noastră a prezentat un montaj literar-muzical.     - Ne-a însoțit un ghid binevoitor. c) - El a economisit cincizeci și doi de lei.    - I-au mai rămas douăzeci. d) - Acuma eu am să iau nota zece de pe tablă. e) - Numai băiatul primarului a ridicat două degete în sus... ca să fie de la început premiat. Cum se formează cuvintele compuse: Cuvintele compuse se formează prin: 1. Alăturarea unor cuvinte întregi, existente și independente în vorbire: inginer-șef, Băile Herculane, literar-muzical, cincizeci și doi, de pe, ca să. 2. Unirea (contopirea, sudarea) unor cuvinte întregi: binefacere (bine + facere), binevoitor (bine + voitor), douăzeci (două + zeci). 3. Prescurtarea (abrevierea) unor cuvinte întregi: a) alăturarea literelor inițiale ale cuvintelor care intră în denumirea unei instituții: O.N.T. (Oficiul Național de Turism), NATO (Tratatul de Organizare Nord Atlantică); S-au format la fel: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.U. (Organizația Națiunilor Unite). b) la fragmente unite de cuvânt: Aprozar (Aprovizionarea cu zarzavaturi). c) la inițiale și fragmente unite: TAROM (Transporturile Aeriene Române, T=transporturi, A=aeriene, ROM=române), AGERPRES (Agenția Română de Presă). d) reunirea unor fragmente de cuvânt și a unor cuvinte întregi: Pronosport, Romarta etc. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Cuvintele compuse. Exemple de cuvinte compuse ### Limba noastră - Comentariu literar. Rezumat Limba noastră - Comentariu literar. Rezumat În frumoasa poezie, Alexe Mateevici exprimă sentimente de adâncă dragoste și prețuire pentru limba română, creația poporului nostru de-a lungul existenței sale istorice. Pentru autor, limba română este „o comoară”, „foc ce arde”, „numai cântec”, „doina dorurilor noastre”, „graiul pânii”..., cuvinte ce exprimă în mod sugestiv însușirile esențiale ale acesteia: bogăție, frumusețe expresivitate. Ea s-a născut o dată cu poporul român pe moșia străbună adică pe întreg pământul țării, și oglindește viața, munca, lupta și aspirațiile oamenilor. Repetarea cuvintelor în primul vers al strofelor I-IV accentuează sentimentele poetului, care sunt ale tuturor românilor. În final, autorul ne adresează un fierbinte îndemn, acela de a păstra și de a îmbogății limba noastră națională. ### Limba noastră - Alexei Mateevici (1888-1917) Această poezie de 12 strofe a fost scrisă de Alexei Mateevici în 1888. Ea exaltă limba română fără a o numi în mod explicit. La Congresul Scriitorilor Basarabeni, Mateevici a scris versurile acestei poezii ca măsură pentru reforme importante în limbă. Una dintre aceste reforme a fost trecerea la alfabetul latin. Creația „Mateevici” a lui Alexandru Cristea din 1890 a contribuit în mare măsură la emanciparea națională a Basarabiei. Poezia a fost adoptată ca imn național al Moldovei la 22 iulie 1995. Muzica sa a fost compusă de Alexandru Cristea și aranjată de Valentin Dînga. Legea privind imnul național a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 45-46/555 la 17 august 1995. Proclamă strofele unu la doisprezece drept jurământ oficial al țării, cu muzică compusă de Alexandru Cristea și aranjată. de Valentin Dînga. Republica Moldova a folosit același imn național ca și România cu câțiva ani înainte de poezia lui Mateevici. Poezia cuprindea 12 strofe cu câte 4 versuri; cu toate acestea, a fost reorganizat în 5 strofe cu câte 4 versuri când a devenit imnul național. Doar șase strofe din poezie sunt folosite astăzi în Imn. Sunt strofele 1, 2, 5, 8 și 12 ale poemului original. Limba noastră - Alexei Mateevici (1888-1917) Limba noastră-i o comoarăÎn adâncuri înfundatăUn şirag de piatră rarăPe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce ardeÎntr-un neam, ce fără vesteS-a trezit din somn de moarteCa viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec,Doina dorurilor noastre,Roi de fulgere, ce spintecNouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pâinii,Când de vânt se mişcă vara;In rostirea ei bătrâniiCu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde,Zbuciumul din codrii veşnici,Nistrul lin, ce-n valuri pierdeAi luceferilor sfeşnici. Nu veţi plânge-atunci amarnic,Că vi-i limba prea săracă,Şi-ţi vedea, cât îi de darnicGraiul ţării noastre dragă. Limba noastră-i vechi izvoade.Povestiri din alte vremuri;Şi citindu-le ‘nşirate, –Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasăSă ridice slava-n ceruri,Să ne spiue-n hram şi-acasăVeşnicele adevăruri. Limba noastra-i limbă sfânta,Limba vechilor cazanii,Care o plâng şi care o cântăPe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul,Ruginit de multă vreme,Stergeţi slinul, mucegaiulAl uitării ‘n care geme. Strângeţi piatra lucitoareCe din soare se aprinde –Şi-ţi avea în revărsareUn potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoarăÎn adâncuri înfundată,Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată. Alexei Mateevici (1888-1917) ### Augmentativele. Exemple de augmentative Augmentativele Augmentativele sunt cuvintele derivate cu sufixe care arată că ființele sau lucrurile denumite sunt considerate de vorbitori mai mari decât cele denumite prin cuvintele de bază. În limba română există și substantive derivate cu sufixe care arată că ființele sau lucrurile denumite de ele sunt considerate de vorbitori mai mari decât cele denumite prin cuvintele de bază de la care s-au format. De exemplu: băietan: băiat + sufixul -anbăiețandru: băiat + sufixul -andrubăiețoi: băiat + sufixul -oicăsoaie: casă + sufixul -oaiefetișcană: fată + sufixul -ișcană Sufixele -an, -andru, -ișcană, -oaie și -oi cu care se formează aceste substantive se numesc sufixe augmentative. Observație:a) Se pronunță și se scrie:-ie final, nu -e, în sufixele: -oaie: căsoaie; -ăraie: apăraie. b) Unele augmentative exprimă atitudinea disprețuitoare a vorbitorilor față de cineva sau față de ceva: verișcan. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Augmentativele ### Diminutivele. Exemple de diminutive Diminutivele Diminutivele sunt cuvinte derivate cu sufixe care arată că ființele sau lucrurile denumite de ele sunt considerate de vorbitori mai mici decât cele exprimate prin cuvintele de bază.: Exemple de diminutive Cuvânt de bazăDiminutivbățbețișorclopotclopoțelpisicăpisicuțătablătăblițăsfoarăsforicicăulceaulcicăcutiecutiuță Diminutivele exprimă diferite sentimente sau atitudini ale vorbitorilor (simpatie, dragoste, gingășie, duioșie, ironie, dispreț). Sufixele -el, -ică, -icică, -ișor și -iță, cu care se formează aceste diminutive, se numesc sufixe diminutivale. În limba română există numeroase sufixe diminutivale. Pe lângă cele amintite mai sus, adăugăm pe: -aș, -ior, -cior, -ic, -ioară, -(u)șor, -(u)șoară, -uc(ă), -uleț, -uș(ă), -ușcă, -uț(ă). Sufixele diminutivale se adaugă și adjectivelor, formând tot adjective: bătrâior, micuț, micșor. Observație:Se pronunță și se scrie -ă final, nu -e, în sufixul -ușă: găinușă, găletușă. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Derivarea. Ce este derivarea? Derivarea este procedeul de formare a unor cuvinte noi din cuvinte de baza cu ajutorul prefixelor și sufixelor. Derivarea cu sufixe Exemplu: a) Asta-i patria noastră     Unde-au vitejit strămoșii.b) Era cu veselie ca întâiul foc în sobă.c) În câteva clipe mulțimea se răspândi în toate părțile.d) Dar Decebal Cotruță a tăcut ostășește. Observați că: verbul viteji s-a format prin derivare de la cuvântul de bază viteaz (adjectiv) + sufixul -isubstantivul veselie s-a format prin derivare de la cuvântul de bază vesel (adjectiv) + sufixul -iesubstantivul mulțime s-a format prin derivare de la cuvântul de bază mult (adjectiv) + sufixul -imeadverbul ostășește s-a format prin derivare de la cuvântul de bază ostaș (substantiv) + sufixul -ește Prin derivarea cu sufixe se pot forma în limba româna: - substantive comune:morar (moara + -ar)țaranime (țaran + -ime) - substantive proprii:Ionescu (Ion + -escu)Siriteanu (Siret + -eanu) - Adjective:argintiu (argint + -iu)dureros (durere + -os)pământesc (pământ + -esc) - Verbe:bocăni (boc + -ani)brăzda (brazdă + -a)chinui (chin + -ui) - Adverbe:pitiș (a piti + -iș)șoimește (șoim + -ește)târâș (a târâ + -îș) În limba româna sunt numeroase sufixe. Cele mai cunoscute dintre acestea, sunt următoarele: a. Pentru substantive comune: -anie (-enie): pățanie, petrecanie, dârzenie, rudenie, surzenie-ar: cireșar, coșar, fierar, rotar, tâmplar-ăraie: apăraie, fumăraie-ăt: dangăt, strigăt, treacăt-ătate: bunătate, vecinătate-ătura: alergătura, afumătura, săpătură-că: ardeleancă, olteancă, țărancă-eală: amețeală, greșeală, oblojeală, sprinteneală, urzeală-eancă: bănățeancă, moldoveancă-easă: bucătăreasă, croitoreasă, lenjereasă-eață: dulceață, fineață, roșeală, verdeață-et: bănet, brădet, făget, răcnet-ețe: bătrânețe, tinerețe-giu: barcagiu, macaragiu-ie: bucurie, câmpie, hărnicie-ime: desime, muncitorime, țăranime, vechime-ință: biruință, locuință, stăruință-ist: betonist, tractorist, utecist-iș: aluniș, marunțiș, papuriș-mânt: așezământ, jurământ, învățământ-oaică: leoaică, lupoaică, tigroaică-oare: ninsoare, strânsoare-re: adunare, trecere, venire Observații:- Se pronunță și se scrie a (nu ea) în sufixul -ar după orice consoană, deci și ș: coșar- Se pronunță și se scrie -ie în sufixul -ăraie, nu e (-ărae): fumăraie.- Sufixul -eală se pronunță și se scrie cu ea (nu cu a) la singular și cu -e la plural, precedat de orice consoană: tocmeală - tocmeli; îmbulzeală - îmbulzeli.Precedat de o vocală, sufixul -eală are varianta -ială, la singular, și -ieli, la plural:croială - croieli; chibzuială - chibzuieli b. Pentru substantivele proprii: -eanu: Câmpeanu, Pietreanu, Prundeanu-escu: Alexandrescu, Dumitrescu, Marinescu-ilă: Cocoșilă, Murgilă, Negrilă-oiu: Lăzăroiu, Sturzoiu, Ștefănoiu c. Pentru adjective: -ător: cântător, fermecător, răsunător-cios: cuviincios, mâncăcios, pofticios-esc (-ească): frățesc, românesc, țărănesc, vitejesc; frățească, românească, țărănească, vitejească-iu: albăstriu, cenușiu, mijlociu-os: lemnos, osos, umbros-ui: gălbui, verzui-uriu: alburiu, fumuriu, timpuriu Observație:Se pronunță și se scrie e (nu ă) în sufixul -esc: franțuzesc d. Pentru substantive și adjective: -an: curcan, gâscanafrican, american, belgian-ean (-eană): argeșean, dobrogean, lugojean, muntean, sătean                            pământean-oi: cintezoi, vulpoi        greoi-tor: croitor, scriitor, vânător          cântător, dăunător, fermecător Observație:Cu excepția unor cazuri rare (ex. coreean), precedat de vocală sufixul -ean are varianta fonetică -ian, -iană, -iancă: buzoian, buzoiană, buzoiancă. e. Pentru verbe: -a: curăța, îndrepta-ăi: behăi, hămăi, lipăi-ăni:clănțăni, trăncăni, zdrăngăni-i: curăți, roși, turti, vorbi-ui: bubui, hurui, turui f. Pentru adverbe:-ește: bărbătește, fizicește, italienește-iș: cruciș, pieziș, pitiș; chiorâș, târâș. Derivarea cu prefixe: Rescrie, împăduri, nesigur, neimportant, pregăti etc Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Derivarea. Ce este derivarea? ### Antonime. Ce sunt antonimele? Antonimele sunt cuvintele care au înțelesuri opuse unul altuia (și forme diferite). Exemple de antonime a) ...și descoperind un prag cu soare și tăcere... a intrat acolo.          Vrăbiile făceau larmă subțire. b) ...surtuc croit dintr-unul al tatei și pălărie neagră de flăcău.          Crida e o piatră albă. c) Fănuță a intrat acolo.      - Cei care știu să scrie să vie aici... Observați că în exemplul „a” substantivul tăcere se opune ca înțeles substantivului larmă; în exemplul „b” adjectivul neagră se opune ca înțeles adjectivului albă, iar în exemplul „c” adverbul acolo, care arată depărtarea, se opune ca înțeles adverbului aici, care arată apropierea. În limba română există antonime, grupate perechi, în mod obișnuit: - substantive: - bunătate - răutate                                                     - întuneric - lumină - adjective: - bun - rău                                                - cald - rece - verbe: - vorbește - tace                                        - coboară - urcă - adverbe: - înainte - înapoi                                             - devreme - târziu                                             - repede - încet În crearea cuvintelor antonime un rol deosebit îl au: - prefixele cu valoare negativă:- dis-: continuu - discontinuu- în-(im): - capabil - incapabil                     - prudent - imprudent- ne-: atent - neatent - prefixele:- des-(dez-): - împacheta - despacheta                           - îngropa - dezgropa- în-(îm-): împovăra - despovăra Nu sunt antonime unele perechi de cuvinte care, pe lângă deosebirile de sens, au și note comune: bărbat - femeiebăiat - fată altoit - pădurețdomestic - sălbatic Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor ### Ce sunt regionalismele? Regionalismele - ce sunt? Acestea reprezintă cuvinte de circulație caracteristice unei sau unor regiuni. Exemple de regionalisme:Moldovenești: RĂSLĂGHI (a se relaxa), ACASTĂU (Spânzurătoare), ADĂSTARE (așteptare indelungată), BARABULE (cartofi), CHIATRĂ (piatră) etc.Oltenești: ACUŞICA (acum), BARIM (măcar), COTOI (pulpa de pasare, copan), GARDILOP (dulap, șifonier), NISCAI (niște) etc.Ardelenești: BETEAG (bolnav), BITANG (copil nelegitim), CAPCIU (nebun), CIOBOTE (cizme de cauciuc), FAINOȘAG (frumos, minunat) etc. ### Comparația. Ce este comparația? Comparația este procedeul prin care se alătură doi termeni (persoane, obiecte, acțiuni, idei etc.), pe baza unor însușiri comune, cu scopul de a evidenția anumite caracteristici ale primului termen. Legătura dintre cei doi termeni ai comparației se face în mod obișnuit prin cuvântul ca, cu valoare de prepoziție. Ea se poate realiza însă prin cuvintele asemenea și cât, tot cu valoare de prepoziție. a) Pădurea se înalță în depărtare asemenea valurilor mării.b) Nalt cât casa,     Verde ca mătasa                                (Ghicitoare) Locul termenilor care intră într-o comparație nu este fix. Uneori, termenul al doilea este folosit înaintea celui dintâi: „Ca un glob de aur luna strălucea” - în loc de:Luna strălucea ca un glob de aur.                                (Dimitrie Bolintineanu, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare) Comparația este întâlnită frecvent în operele literare, în proză sau în versuri; ea este prezentă însă și în vorbirea noastră obișnuită, de fiecare zi. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 - Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor – Comparația ### Voința neamului de Ioan Nenițescu Voința neamului de Ioan Nenițescu (1854-1901) În țara noastră românească vrem înșine stăpâni să fimȘi stăpânirea țării noastre cu nimenea n-o împărțim. Și nu vrem noi românii fruntea-n veci la nimeni s-o plecămȘi din moșie nici o palmă, o unghie n-o să lăsăm. Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc,Ci să trăim din viața noastră și dreptul nostru strămoșesc. Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai acelui ce-a-ndrăzniȘtirbiri moșiei a ne face, el cu viața va plăti! Căci pe moșia cea străbună vrem înșine stăpâni să fimȘi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărțim! ### Patria noastră de George Coșbuc Patria noastră de George Coșbuc Patria ne-a fost pământulUnde ne-au trăit strămoșiiCei ce te-au bătut pe tine,Baiazide, la Rovine,Și la Neajlov te făcurăFără dinți, Sinane-n gură,Și punând dușmanii-n juguriEi au sfărâmat sub pluguriSângele Dumbrăvii Roșii,Asta-i patria românăUnde-au vitejit strămoșii! Patria ne e pământulCelor ce suntem în viață,Cei ce ne iubim frățește,Ne dăm mâna românește;Numai noi cu-același nume,Numai noi români pe lume,Toți cu-aceeași soartă dată,Suspinând cu toți o bucurie;Asta-i patria românăȘi ea sfântă să ne fie. Patria ne-o fi pământulUnde ne-or trăi nepoțiiȘi-ntr-o mândră RomânieDe-o vrea cerul, în vecie,S-or lupta să ne păzeascăLimba, legea românească,Și vor face tot mai mareTot ce românismul are:Asta-i patria cea dragăȘi-i dăm patriei româneInima și viața-ntreagă. ### Vocabularul Ce reprezintă vocabularul? Reprezintă totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. Cuvântul reprezintă unitatea de bază a acestuia. Orice cuvânt are:- o formă (un corp alcătuit dintr-unul sau mai multe sunete)- unul sau mai multe înțelesuri (sensuri, semnificații). Lexicul limbii române este de fapt un tezaur lexical. Cuvintele sale ilustrează istoria poporului român prin structura sa. Fiecare strat din lexic este o suprapunere de cuvinte din mai multe limbi împrumutate din alte culturi care au interacționat cu poporul român. Aceste cuvinte împrumutate sunt scrise pe un fundal provenit de la geto-daci și romani. ### Radicalul cuvântului Radicalul  cuvântului este elementul comun al tuturor cuvintelor derivate care formează o familie lexicală. De exemplu: - radicalul cuvintelor din prima familie lexicală este cărt- (cărț-); la el se adaugă sufixele -icică, -ulie; - radicalul cuvintelor din a doua familie lexicală este tiner-; la el se adaugă prefixul în- și sufixele: -et-ește-el-ime-i-ețe ### Familia lexicală Ce este familia lexicală? Aceasta reprezintă totalitatea cuvintelor derivate de la un cuvânt de bază și înrudite ca înțeles. De exemplu: - de la cuvântul de bază carte s-a format:cărticicăcărțulie - de la cuvântul de bază tânăr s-a format:tineret - tinereștetinerel - tinerimeîntineri - tinerețe ### Cuvântul derivat Ce reprezintă cuvântul derivat? Acesta este rezultat din atașarea unui prefix sau a unui sufix la un cuvânt de bază sau radical. De exemplu: Cuvânt de bazăPrefixCuvânt derivatmoșstră-strămoșfacedes-desfacefrate-eștefrățeșteveac-ievecie ### Ce este sufixul? Sufixul este un sunet sau un grup de sunete care se atașează la sfârșitul unui cuvânt de bază sau al unui radical. De exemplu: -aș, adăugat la sfârșitul cuvântului de bază copil - copilaș;-i, adăugat la sfârșitul radicalului flor-, precedat de prefixul în, - înflori. ### Ce este prefixul? Ce reprezintă prefixul? Acesta reprezintă un sunet sau un grup de sunete care se atașează la începutul unui cuvânt de bază sau al unui radical. De exemplu: ne-, adăugat la începutul cuvântului de bază atent - neatent;în-, adăugat la începutul radicalului flor, urmat de sufixul -i, - înflori. ### Opera lirică Ce este opera lirică? Opera lirică este lucrarea literară în care autorul își exprimă în mod direct propriile sentimente, convingeri și aspirații. Opera lirică se deosebește astfel de cea epică prin faptul că aceasta din urmă exprimă sentimentele și gândurile autorului prin intermediul acțiunii și al personajelor. Creațiile lirice sunt scrise de obicei în versuri. Trăsături / caracteristici ale operei lirice cuprinde totalitatea operelor în care predomină subiectivitatea , exprimarea directă a sinelui.autorul prezintă în mod direct propriile gânduri, idei și sentimente cu ajutorul eului liric, care poate apărea în diferite ipostaze: îndragostitul-revoltatul-gânditorul-contemplatorul-căutatorul unui idealeul liric isi face simtita prezenta in text prin marci lexico-gramaticale ca:- pronumele si adjectivele pronominale la persoana I sau verbe la pers I;- modul principal de expunere intr-un text liric, este monologul liric (adresat sau nu), dar poate aparea si descrierea;- limbajul este sugestiv si expresiv, folosindu-se imaginile artistice si figurile de stil precum si cuvintele cu sens figurat.textul poeziei este structurat in strofe si versuri, valorificandu-se astfel muzicalitatea limbajului realizata prin elemente de prozodie (rima, ritma, masura de vers), dar si prin figuri sintactice (repetitii, refrene), sau de sunet (aliteratii, asonante).daca verbele si pronumele sunt la pers 1, avem parte de un lirism confesiv (confesiune lirica). Daca verbele, pronumele, sunt la pers a 11-a, avem parte de un lirism adresativ. ### Țări din America de Sud Sursă imagine: commons.wikimedia.org Țări din America de Sud: ȚarăSuprafața (km²)PopulațieDensitatea populației (per km²)CapitalăArgentina2.766.89037.812.81714Buenos AiresBolivia1.098.5808.445.1347,7La PazBrazilia8.511.965176.029.56021BrasíliaChile756.95016.800.00020Santiago de ChileColumbia1.138.91041.008.22736BogotaEcuador283.56013.447.49447QuitoInsulele Falkland12.1732.9670,24StanleyGuyana Franceză91.000182.3332CayenneGuyana214.970698.2093,2GeorgetownParaguay406.7505.884.49114AsuncionPeru1.285.22027.949.63922LimaSurinam163.270436.4942,7ParamariboUruguay176.2203.386.57519MontevideoVenezuela916.44524.287.67027CaracasTotal17.818.508355.070.54019,9 ### Țări din America Centrală Țări din America Centrală ȚarăSuprafața (km²)PopulatieDensitatea populației (per km²)CapitalăBelize22,966383,07113BelmopanCosta Rica51,1004,999,44182San JoséEl Salvador21,0416,420,746292San SalvadorGuatemala108,88917,247,849129Guatemala CityHonduras112,0909,587,52267TegucigalpaNicaragua130,3706,465,50144ManaguaPanama75,4204,176,86944Panama CityTotal521,87647,448,33380 ### Țări din America de Nord Țări din America de Nord Continentul nord-american se află în emisfera vestică de-a lungul Oceanului Atlantic la est și Oceanul Pacific la vest. Marea Caraibelor și America de Sud taie America de Nord în jumătate spre sud, în timp ce Oceanul Arctic o taie spre nord. Continentul nord-american ocupă aproximativ 4,8% din suprafața Pământului - aproximativ același spațiu ca Africa. De asemenea, găzduiește aproximativ 529 de milioane de oameni, aproximativ la fel ca Europa, dar mai puțini decât Asia. America de Nord este unul dintre cele trei continente din emisfera vestică; cu toate acestea, este mult mai mare decât America de Sud și Mexic împreună. Suprafața (km²)PopulatieDensitatea populației (per km²)CapitalăCanada9.984.67033.212.6963,7OttawaStatele Unite ale Americii (S.U.A.)9.826.630303.824.64033,2Washington, D.C.Mexic1.923.040109.955.40057,2Ciudad de México ### Țări din Oceania și Australia Țări din Oceania și Australia ȚarăZonă (km²)PopulațieDensitatea populației (per km²)Capitală Australia7.686.85022.028.0002,7Canberra Noua Zeelandă268.684.108.03714,5Wellington Insulele Ashmore și Cartier199--- Insula Crăciunului13514933.5Flying Fish Cove Insulele Cocos1462845,1West Island Insulele Mării de Coral104-- Insula Heard și Insulele McDonald372--- Insula Norfolk352.11453,3Kingston Fiji18.27856.34646,9Suva Noua Caledonie (Franța)19.06240.3912,6Nouméa Papua Noua Guinee462.845.172.03311,2Port Moresby Insulele Solomon28.45494.78617,4Honiara Vanuatu12.224019,7Port Vila Statele Federate ale Microneziei702135.869193,5Palikir Guam (SUA)549160.796292,9Hagåtña Kiribati81196.335118,8South Tarawa Insulele Marshall18173.63406,8Majuro Nauru2112.329587,1Yaren (de facto) Comunitatea Insulelor Mariane de Nord (SUA)47777.311162,1Saipan Palau45819.40942,4Melekeok Insula Wake (SUA)212-- Samoa Americană (SUA)19968.688345,2Pago Pago Insulele Cook (Noua Zeelandă)2402081186.7Avarua Insula Paștelui (Chile)163,63.79123,1Hanga Roa Polinezia Franceză (Franța)4.167257.84761,9Papeete Hawaii (SUA)16.6361.360.30181,8Honolulu Niue (Noua Zeelandă)2602.1348,2Alofi Insulele Pitcairn (Regatul Unit)54710Adamstown Samoa2.94417963,2Apia Tokelau (Noua Zeelandă)101.431143,1Nukunonu Tonga748106.137141,9Nuku'alofa Tuvalu2611.146428,7Funafuti Wallis și Futuna (Franța)27415.58556,9Mata-UtuTotal8.536.71635.669.2674,2 Sursă informații: wikipedia.org ### Țări din Africa Țări din Africa: ȚarăZonă (km²)PopulațieDensitatea populației (per km²)Capitală Burundi27.838.988.091322,9Bujumbura Comore2.17752.438346,7Moroni Djibouti23516.05522,4Djibouti Eritreea121.325.647.16846,5Asmara Etiopia1.127.12785.237.33875,6Addis Ababa Kenya582.6539.002.77266,0Nairobi Madagascar587.0420.653.55635,1Antananarivo Malawi118.4814.268.711120,4Lilongwe Mauritius2.041.284.264629,5Port Louis Mayotte (Franța)374223.765489,7Mamoudzou Mozambic801.5921.669.27827,0Maputo Réunion (Franța)2.512743.981 (2002)296,2Saint-Denis Rwanda26.33810.473.282397,6Kigali Seychelles45587.476192,2Victoria Somalia637.6579.832.01715,4Mogadishu Tanzania945.08741.048.53243,3Dodoma Uganda236.0432.369.558137,1Kampala Zambia752.61411.862.74015,7Lusaka Angola1.246.70012.799.29310,3Luanda Camerun475.4418.879.30139,7Yaoundé  Republica Centrafricană622.9844.511.4887,2Bangui Ciad1.284.00010.329.2088,0N'Djamena Republica Congo3424.012.80911,7Brazzaville Republica Democrată Congo2.345.41068.692.54229,2Kinshasa Gabon267.6671.514.9935,6Libreville Guineea Ecuatorială28.051633.44122,6Malabo São Tomé și Príncipe1.001212.679212,4São Tomé Algeria2.381.74034.178.18814,3Alger Insulele Canare (Spania)7.4922.118.519 (2010)226,2Las Palmas de Gran Canaria,Santa Cruz de Tenerife Ceuta (Spania)2071.5053.575,2Ceuta Egipt1.001.45083.082.869 totalîn Asia 1,4 mio.82,9Cairo Libia1.759.5406.310.4343,6Tripoli Madeira (Portugalia)797245.000307,4Funchal Melilla (Spania)1266.4115.534,2Melilla Maroc446.5534.859.36478,0Rabat Sahara Occidentală266405.211,5El Aaiún Sudan1.861.48436.787.01219,7Khartoum Sudanul de Sud619.7458.260.49013,3Juba Tunisia163.6110.486.33964,1Tunis Africa de Sud1.219.91249.052.48940,2Bloemfontein, Cape Town, Pretoria Botswana600.371.990.8763,3Gaborone Lesotho30.3552.130.81970,2Maseru Namibia825.4182.108.6652,6Windhoek Swaziland17.3631.123.91364,7Mbabane, Lobamba Zimbabwe390.5811.392.62929,1Harare Benin112.628.791.83278,0Cotonou, Porto Novo Burkina Faso274.215.746.23257,4Ouagadougou Capul Verde4.033429.474107,3Praia Côte d'Ivoire322.4620.617.06863,9Abidjan, Yamoussoukro Gambia11.31.782.893157,7Banjul Ghana239.4623.832.49599,5Accra Guineea245.85710.057.97540,9Conakry Guineea-Bissau36.121.533.96442,5Bissau Liberia111.373.441.79030,9Monrovia Mali1.240.00012.666.98710,2Bamako Mauritania1.030.7003.129.4863,0Nouakchott Niger1.267.00015.306.25212,1Niamey Nigeria923.768158.259.000161,5Abuja Sfânta Elena, Ascension și Tristan da Cunha (Regatul Unit)4107.63714,4Jamestown Senegal196.1913.711.59769,9Dakar Sierra Leone71.746.440.05389,9Freetown Togo56.7856.019.877106,0Lomé  Africa totală30.368.6091.001.320.28133,0 Sursă informații: wikipedia.org ### Venezuela Așezare Venezuela este așezată în partea nordică a Americii de Sud. Relieful Partea vestică și nordică are un relief muntos format din ramurile Munților Anzi. Partea de sud-est are un relief de podiș, Podișul Guyanelor. Între ramurile muntoase ale Anzilor și Podișul Guyanelor se află Câmpia Orinoco, străbătută de fluviul cu același nume. Între culmile muntoase ale Anzilor se află regiunea joasă Maracaibă, în interiorul căreia se găsește laguna cu aceeași denumire. Bogățiile minerale Cea mai bogată țară în petrol din America de Sud. Petrolul și gazele naturale constituie bogăția cea mai importantă a Venezuelei, în privința cărora se situează pe unul din primele locuri în lume ca producție. Alte bogății importante ale țării sunt minereurile de fier și de cupru. De asemenea, mai are aur, diamante, cărbune, aluminiu etc. Clima Prin așezarea geografică, Venezuela se află situată în zona climei tropicale cu două anotimpuri, unul ploios și altul secetos. Ca urmare a reliefului variat, clima se deosebește mult de la o regiune la alta. Astfel, Valea Maracaibo are cele mai ridicate temperaturi și cea mai mare cantitate de precipitații din întreaga America de Sud, ceea ce face ca în aceste locuri să fie permanent o atmosferă sufocantă, puțin prielnică vieții. Cele mai bune condiții de climă le oferă regiunile muntoase andine. Pe munți se observă o zonare a climei pe altitudine. Venezuela - harta fizică și economică Apele. Venezuela este străbătută de unul din marile fluvii ale Americii de Sud, Orinoco, care formează o mare deltă. Vegetația și animalele. Venezuela este țara pădurilor de palmieri și a llanosului. Cea mai mare parte din suprafața țării este acoperită cu păduri alcătuite din palmieri de diferite specii și din ferigi arborescente. Regiunile de câmpie au ca principală formă de vegetație ierburile înalte (llanos), asemănătoare savanelor africane. Animalele caracteristice pădurilor sunt maimuțele și papagalii. Se întâlnește, de asemenea, șarpele boa, care poate ajunge până la 12 m lungime. Regiunile acoperite cu ierburi sunt populate de animale ierbivore - tapirul și carnivore - puma și jaguarul. Populația Populația (aproximativ 29 milioane) este formată din mestiți, creoli, indieni, mulatri și negri. Cea mai deasă populație se întâlnește în regiunile de coastă, iar cea mai rară în regiunile de podiș și llanos. Orașele. Principalele orașe se află pe țărmul Atlanticului și al Mării Caraibilor. Capitala țării este Caracas, situat la 13 km în interior și deservit de portul maritim La Guaira. Bazele orașului s-au pus în 1567 de către spanioli. Azi este una dintre cele mai moderne capitale ale Americii Latine. Alte orașe sunt Maracaibo, Valencia, Barcelona etc. Economia Economia este axată pe extragerea petrolului și cultivarea plantelor tropicale. Industria. Ramura principală a industriei și a economiei Venezuelei este extracția petrolului. Petrolul se extrage din partea de vest a țării, din regiunea Lacului Maracaibo și din est, din regiunea deltei fluviului Orinoco. Venezuela realizează din petrol 4/5 din venitul național. Dintre minereuri se extrag: fier, mangan, iar dintre alte bogății de subsol, diamante, aur etc. Industria prelucrătoare a acestor resurse se află în curs de dezvoltare, rămânând însă în urmă față de industria extractivă. Prelucrarea petrolului are cea mai mare dezvoltare, la Punta Cordon fiind una dintre cele mai mari rafinării de pe glob. Dintre ramurile industriei bunurilor de larg consum mai dezvoltate sunt: industria alimentară și textilă. Agricultura. În agricultură se practică culturi ale căror produse sunt destinate în mare parte exportului: cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac și culturi ale căror produse sunt folosite pentru uz intern: grâu, porumb, orez, fasole, tutun. Creșterea animalelor este mai slab dezvoltată în comparație cu cultivarea plantelor. În agricultură predomină marea proprietate. Transporturile și comerțul. Rețeaua căilor de comunicație este formată din căi ferate și șosele, concentrate în special în regiunile nordice ale țării. Pentru legăturile externe se folosesc mai ales transportul maritim și cel aerian. Venezuela are ca principale articole la export - petrolul și minereuri de fier. La acestea se adaugă cafeaua și cacaua. Importă produse fabricate, în special mașini și unele produse alimentare. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Argentina Așezare Argentina se află între munții Anzi la vest și Oceanul Atlantic la est. Partea nordică este întretăiată de Tropicul Capricornului. Ocupă o suprafață de 2,780,400 km², fiind pe locul al doilea printre țările Americii de Sud, după Brazilia. În această suprafață sunt incluse și jumătatea de răsărit a insulei Țara Focului. Argentina este o republică federală compusă din 23 provincii și un teritoriu național în care se cuprinde estul insulei Țara Focului precum și alte insule. Relieful Teritoriul Argentinei cuprinde o mare varietate de forme de relief. Partea vestică este dominată de culmile muntoase ale Anzilor. Pe teritoriul Argentinei acești munți ajung la cele mai mari înălțimi. Trecerea de la culmile muntoase la câmpia joasă se face printr-o câmpie înaltă acoperită cu ierburi mărunte numită Pampas. În partea nordică și nord-estică se întinde o vastă câmpie. Această câmpie la nord poartă denumirea de Gran Chaco și este acoperită cu o vegetație sărăcăcioasă. Între fluviile Parana și Câmpia Uruguay câmpia se numește Entre Rios, iar mai spre sud, câmpia poartă denumirea La Plata. Câmpiile Entre Rios și La Plata au un sol foarte fertil, constituind principala regiune agricolă a țării. În partea sudică a Argentinei se întinde Podișul Patagoniei, cu pășuni întinse, care este folosit mai ales pentru creșterea cornutelor mari în ferme zootehnice. Bogățiile minerale. Subsolul Argentinei este puțin cunoscut. Cercetările recente au dus la descoperirea unor importante rezerve de petrol, gaze naturale, cărbuni, zăcăminte de minereuri de fier, cupru, uraniu și altele. Argentina - Harta fiziă și economică Clima Marea întindere pe latitudine a Argentinei determină zone variate de climă. Partea nordică are o climă tropicală și subtropicală. Sudul Argentinei are o climă temperată. Clima părții vestice, cu relief înalt, prezintă mari diferențe între poalele și vârful munților. Cantitatea de precipitații este mai abundentă pe țărmul munților. Cantitatea de precipitații este mai abundentă pe țărmul Oceanului Atlantic, fiind adusă de alizeul de sud-est și mai redusă spre vestul țării. O cantitate scăzută de precipitații cade și pe Podișul Patagoniei. Apele. Principalele fluvii din Argentina sunt: Parana cu afluentul său principal Paraguay. La vărsarea în ocean formează Estuarul La Plata în care se varsă și Uruguay. Dintre fluvii, numai Parana este navigabil în cursul său inferior. Celelalte râuri, având un debit mic și curgând prin forme de relief accidentale, nu sunt bune decât prin irigații sau pentru producerea de energie electrică. Vegetația. Argentina are o vegetație la fel de variată ca și clima. Nordul și povârnișurile Anzilor au o vegetație de pădure. Câmpia La Plata are o vegetație de ierburi însă are marea majoritate a terenurilor sunt astăzi cultivate. În regiunea Chaco sunt păduri de Quebracho din care se extrage taninul, folosit la tăbăcirea pieilor. Podișul Patagoniei are o vegetație săracă, formată din ierburi mărunte și din desișuri de mărăcini. Populația Populația (aproximativ 45 milioane). Majoritatea populației este formată din urmașii foștilor colonizatori spanioli. Acestora li s-au adăugat italieni, francezi, polonezi, germani. În număr mic se întâlnesc metiși. Populația băștinașă a fost aproape complet nimicită de colonizatorii spanioli. O mare parte a populației locuiește la orașe. Cea mai deasă populație se află în regiunea Estuarului La Plata, iar cea mai rară în Podișul Patagoniei, în Insula Țara Focului și în regiunile nord-vestice ale țării. Limba oficială este spaniola. Orașele. Capitala țării Buenos Aires deține peste 1/3 din populația Argentinei și realizează jumătate din valoarea producției industriale a țării. Alte orașe importante sunt: Rosario, Cordoba și La Plata. Economia Argentina este o mare producătoare de grâu și porumb (unul din primele locuri în lume), precum și de produse animale (brânzeturi, carne, lână, piei). Agricultura este specializată în producția de cereale și creșterea animalelor. O mare parte din aceste produse sunt exportate. În afară de grâu și porumb se cultivă secara, ovăzul, orzul, inul, floarea soarelui ș.a. Cerealele se cultivă mai ales în câmpiile La Plata și Entre Rios. Se cultivă de asemenea, cartofi, tutun, mate (ceai de Paraguay) ș.a. Dintre animale se cresc cornute mari, oi și porci. Industria. Producția de energie electrică este asigurată de multe termocentrale, hidrocentrale și centrale atomice. Industria petrolului ocupă un loc important în Argentina. Se extrag, de asemenea, minereuri de fier, de plumb, cupru, mangan ș.a. Industria prelucrătoare este orientată spre valorificarea produselor agricole. Un loc important îl ocupă industria morăritului, a conservelor de carne, a pielăriei, a laptelui. O bună dezvoltare a luat, de asemenea, industria textilă axată pe țesături de lână și bumbac, pentru care are materie primă din abundență. Transporturile. Argentina are cea mai bogată rețea de transporturi dintre toate statele Americii de Sud. Rețeaua cea mai deasă se află în jurul capitalei Buenor Aires. Din acest centru se ramifică, spre nord-est, o serie de căi ferate care asigură atât legăturile interne, cât și legăturile cu alte state. Rețeaua de șosele este mai slab dezvoltată. Transporturilor pe căi ferate și șosele li se adaugă transportul fluvial pe fluviul La Plata, precum și cel maritim. Comerțul. Argentina este unul din marii furnizori ai pieței mondiale de grâu, semințe de in, carne, lână și piei de animale. Importă: mașini, utilaje, cărbuni. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Brazilia Așezarea Brazilia cuprinde partea răsăriteană și centrală a Americii de Sud, având o largă deschidere la Oceanul Atlantic. Partea vestică ajunge în apropierea Munților Anzi. Brazilia ocupă 1/2 din suprafața Americii de Sud, fiind cel mai mare stat dintre toate țările Americii Latine. În comparație cu suprafața altor state de pe Glob, Brazilia ocupă locul cinci (după Rusia, Canada, China și S.U.A.). Denumirea oficială a statului este Republica Federativă a Braziliei. Ea cuprinde 26 de state, 3 teritorii și un district federal, cel al Capitalei. Relieful Relieful Braziliei este alcătuit dintr-o vastă câmpie - Câmpia Amazonului, cuprinsă între două podișuri, Podișul Braziliei și Podișul Guyanelor. Forma predominantă de relief o formează podișul, cea mai mare întindere având-o Podișul Braziliei. Bogații minerale. Brazilia este una din cele mai bogate țări ale lumii în minereuri de fier (partea centrală a Podișului Braziliei. Sunt importante și zăcămintele de mangan, cărbune, bauxită, diamante, petrol, uraniu, cupru ș.a. Brazilia - harta fizică și a resurselor din subsol Clima Clima. Așezată, în cea mai mare parte, între Ecuator și Tropicul Capricornului, în calea alizeului de sud-est, care bate dinspre Oceanul Atlantic, Brazilia are, în general, o climă caldă și umedă. În raport cu întinderea teritoriului pe latitudine această climă se diferențiază astfel: - clima ecuatorială, în Câmpia Amazonului și pe coastele atlanticului ale acesteia;- clima subecuatorială - pe podișul Braziliei și Guyanelor;- clima tropicală - în părțile sudice din preajma tropicului. Apele. Având o climă bogată în precipitații, Brazilia posedă o deasă rețea de ape curgătoare, care au un debit bogat în tot timpul anului. Relieful favorizează desfășurările în lungime a acestei rețele. De aceea Brazilia are fluvii mari, nu numai ca volum de apă, ci și ca lungime. Fluviul cel mai lung și cel mai bogat în ape este Amazonul, care curge aproape paralel cu Ecuatorul, vărsându-se în Oceanul Atlantic. Al doilea fluviu ca mărime este Parana, care traversează părțile sudice ale Braziliei. În partea de est curge fluviul Sao Francisco, care se varsă în Oceanul Atlantic. Râurile din Podișul Braziliei pot fi folosite în mare parte pentru producerea energiei electrice, având pe cursul lor numeroase cascade. Vegetația și animalele. Vegetația Braziliei este foarte bogată și foarte variată. Ea este repartizată în funcție de climă în felul următor: în Câmpia Amazonului predomină pădurea ecuatorială (Selvasul), formată din arbori ca: arborele de cauciuc, arbori cu lemn prețios (acaju, palisandru), arbori medicinali - chinina, sau arbori din care se extrag diferite substanțe colorate. Ținuturile cu climă subecuatorială au o vegetație alcătuită din ierburi înalte (Campos). Acestea ocupă Podișul Braziliei și Podișul Guyanelor. În regiunile sudice cu climă temperată, se dezvoltă pădurile de foioase. Fauna este tot atât de bogată și de variată, ca și vegetația. Se întâlnesc maimuțe, jaguari, vulpi, șerpi (unii cu lungime de 7-8 m), caimani, tapiri ș.a. Populația Populația (circa 209 milioane) este formată dintr-un amestec de rase și popoare. Majoritatea populației este formată din albi. Aproximativ o șesime din populație, deci circa 35 milioane de locuitori, este alcătuită din mulatri, mestiți și indieni. Aceștia locuiesc în părțile de nord-vest ale țării, situate de-a lungul cursului superior și mijlociu al Amazonului. Urmează negrii, descendenți ai sclavilor aduți din Africa. Aceștia ocupă părțile sud-estice, unde se găsesc marile plantații de cafea. Cea mai deasă populație se află în părțile răsăritene, în special pe coasta atlantică, iar cea mai rară, în selvasul brazilian și în partea vestică a Podișului Braziliei (Podișul Mato Grosso). Limba oficială este portugheza. Orașele. Din anul 1960 capitala țării este Brasilia, oraș nou, construit pe teritoriul Podișului Braziliei. Tot în Podișul Braziliei, în apropiere de ocean, se afla și Sao Paulo, puternic centru industrial. Pe coasta Oceanului Atlantic se înșiră o serie de orașe-porturi. Cel mai mare, dintre acestea este Rio de Janeiro. Principalul port pentru exportul cafelei este Santos. Economia Economia. Brazilia este cea mai mare putere economică din zona ecuatorială. În ultima perioadă a început să valorifice tot mai mult marile bogății din care dispune Brazilia, ocupând primul loc printre țările Americii Latine în industria siderurgică și textilă. Agricultura. Brazilia este țara cafelei, a nucilor de cocos, a bananelor și a producției de cacao. Ramura de bază a economiei Braziliei o constituie agricultura, specializată în culturi ale căror produse sunt în cea mai mare parte exportate. În acest scop se cultivă pe mari suprafețe cafeaua, de asemenea, cacaua și citricele. Pentru consumul intern se cultivă cereale, dintre care porumbul ocupă primul loc, atât ca suprafață cât și ca producție; urmează grâul și orezul. Se cultivă, de asemenea, maniocul, fasolea, batatele, vița de vie ș.a. Mari suprafețe sunt cultivate de trestie de zahăr. Cafea și cacao se cultivă în părțile sud-estice. Cultura cerealelor se practică mai ales în părțile sudice. În Câmpia Amazonului, ocupată de pădurea ecuatorială, o parte a populației se ocupă cu extragerea laptelui de cauciuc din arborii de cauciuc. Creșterea animalelor reprezintă una din principalele ocupații ale locuitorilor. Brazilia dispune de un număr mare de animale care furnizează materia primă pentru industria laptelui, a conservelor de carne și a pielăriei. Industria este axată pe ramurile extractive. Se extrage minereu de fier, cărbune, mangan, uraniu, petrol. Transporturile. Principalele căi de transport sunt căile ferate, fluviale și șosele. Rețeaua de căi ferate este insuficient dezvoltată față de marea suprafață a țării. Cea mai deasă suprafață se află pe Coasta Atlanticului și în părțile de sud. Șoselele suplinesc în parte insuficiența căilor ferate. Marea magistrală rutieră Transamazonia traversează Bazinul Amazonului de la vest la est. O parte a legăturilor interne se realizează cu ajutorul navigației fluviale, pe Amazon, cât și prin navigația maritimă pe Oceanul Atlantic, prin care se face legătura dintre părțile nordice și sudice ale țării. Comerțul. Brazilia exportă cantități mari de cafea (cea mai mare exportatoare din lume), minereuri de fier, cacao, bumbac și carne. Importă mașini, utilaje, mijloace de transport, produse chimice, cărbuni de calitate superioară și petrol. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Statele Atlantice din America de Sud Sursă imagine: mapswire Statele Atlantice din America de Sud 1. Statele atlantice ocupă fațada atlantică a Americii de Sud, cuprinsă între Regiunea Andină și Oceanul Atlantic. Din această regiune fac parte următoarele state: Brazilia, Argentina, Venezuela, Paraguay, Uruguay, Suriname și Guyana Franceză. 2. Statele atlantice au relieful format din podișuri înalte și din câmpii joase. Principalele podișuri sunt: Podișul Braziliei, în partea centrală (cel mai întins podiș); Podișul Guyanelor, situat la nord pe Podișul Braziliei și Podișul Patagoniei, în partea sudică a continentului. Dintre câmpii cea mai întinsă este Câmpia Amazonului, urmată de Câmpia La Plata și Câmpia Orinoco. 3. Clima. Datorită marii desfășurări pe latitudine a statelor Atlantice, în această parte vom întâlni toate zonele de climă din America de Sud. Clima este influențată aici de curenți calzi, care scaldă țărmurile de est ale Americii de Sud, cât și de vânturile alizee care bat dinspre nord-est și sud-est. 4. Apele. Regiunea statelor atlantice are, spre deosebire de cea andină, o rețea hidrografică de dimensiuni uriașe, cu un volum foarte mare de apă. Acestea constituie artere bune pentru navigație (Amazon, Parana, Orinoco ș.a.). Vegetația regiunii statelor atlantice variază în funcție de climă - de la cea ecuatorială la cea subpolară. Populația statelor atlantice este de aproape patru ori mai mare decât a statelor andine. Cea mai deasă populație se află în regiunile de pe coasta Atlanticului și în ținuturile cu climă temperată. 5, Economia. În statele atlantice baza economiei o constituie agricultura. Se cultivă mai ales plante tropicale (arborele de cafea, trestia de zahăr, bananul, bumbacul, tutunul) și cereale (grâul, porumbul, orezul ș.a.). Creșterea animalelor constituie, de asemenea, o ramură importantă a economie din aceste state. Se cresc cornute mari, oi și cai. Cea mai dezvoltată regiune agricolă se află situată în jurul ecuatorului Rio de la Plata și aparține Argentinei și Uruguayului. Din aceste regiuni se exportă în fiecare an cantități mari de grâu, porumb, semințe de in, precum și carne congelată sau conservată, lână și piei de animale. Industria este axată îndeosebi pe ramura extractivă. Se extrag mari cantități de petrol, minereuri feroase și neferoase. Dintre ramurile prelucrătoare de bunuri de consum, cele mai dezvoltate sunt: industria textilă și cea alimentară. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Chile Sursă foto: commons.wikimedia.org Așezarea Republica Chile este așezată în partea vestică a Americii de Sud, ocupând toată partea centrală și sudică a fațadei Pacificului. Teritoriul statului Chile a făcut parte în secolul XV din Imperiul incaș, iar apoi este înglobat imperiului colonial spaniol. Devine independent în 1818. Ca suprafață Chile ocupă locul al patrulea între statele Andine. Republicii Chile îi aparține și arhipelagul insulelor aflate în apropierea țărmurilor ei, cunoscute sub numele de Arhipelagul Chilian. La 3800 km de coastă, în largul Pacificului se găsește Insula Paștelui care aparține de Chile. Teritoriul său are o lungime de circa 4200 km și o lățime cuprinsă între 100 și 300 km. Relieful Culmile muntoase ale Anzilor care formează relieful de bază al Republicii Chile se desfășoară în lanțuri paralele cu țărmul, fiind mai înalte în partea estică (peste 6000 m) și mai joase în partea vestică (în jur de 3000 m). Între culmile celor două lanțuri de munți se află în partea nordică un podiș înalt și uscat denumit Atacama, iar în partea centrală și sudică o vale intramontană, cunoscută sub denumirea de Marea Vale. Această vale oferă condiții prielnice pentru dezvoltarea agriculturii. Întregul teritoriu al Republicii Chile constituie o regiune de intense activități vulcanice, care, în repetate rânduri, au provocat adevărate dezastre. Bogățiile minerale. Chile - țara cuprului și a salpetrului. Subsolul Republicii Chile conține mari zăcăminte de cupru și salpetru. Se găsesc, de asemenea, minereuri de fier, petrol, argint, aur, uraniu. Clima Sub aspect climatic, teritoriul Republicii Chile se împarte într-o regiune nordică cu clima tropicală - deșertică, o regiune cu o climă subtropicală și una sudică cu climă temperată umedă și rece. Relieful înalt determină și o zonare a climei pe altitudine. Zidul muntos de pe Coasta Pacificului constituie o stavilă în calea vânturilor încărcate cu umezeală. Acest fapt determină o secetă îndelungată, în unele locuri dintre lanțurile muntoase, cum ar fi, de exemplu, Podișul Atacama, un adevărat pustiu. Pe țărmul Golfului Africa se află polul mondial al aridității. Vegetația Vegetația variază în raport cu latitudinea și altitudinea. În Atacama vegetația este foarte săracă, formată din ierburi mărunte, mărăcinișuri și cactuși. În regiunile centrale și sudice, unde este mai multă umezeală și în regiunile înalte sunt păduri de conifere, păduri de foioase și pășuni. Extremitatea sudică are o vegetație de tundră alcătuită din mușchi și licheni. Populația Populația (peste 17,5 milioane de locuitori) în cea mai mare parte este formată din metiși. Trei pătrimi din populația este concentrată în partea centrală a țării. Orașele. Principalele orașe sunt: Santiago (cu o populație de peste 5 milioane de locuitori), Valparaiso și Conception. Economia Industria este axată pe extracția cuprului și salpetrului, în care Chile, ocupă unul din primele locuri din lume. Se extrag de asemenea, minereuri de uraniu, argint, aur etc. Dintre ramurile industriei prelucrătoare cele mai dezvoltate sunt: industria materialelor de construcții, textilă, alimentară, încălțăminte, industria hârtiei, construcții navale, produse chimice. Agricultura Suprafața folosită pentru agricultură este relativ restrânsă, datorită reliefului mai mult muntos. Cea mai importantă regiune agricolă este Marea Vale, situată între lanțurile muntoase din zona centrală și sudică. Se cultivă cereale (porumb grâu, orez), viță de vie, lămâiul, portocalul, măslinul. Creșterea animalelor constituie o ramură de bază a agriculturii. Se cresc cornute mari și oi. Pe podișuri se practică vânatul, iar în apele oceanului, pescuitul. Transporturile Primul loc între categoriile de transport îl ocupă cele maritime, care servesc, atât pentru asigurarea legăturilor dintre diverse orașe situate pe țărmul oceanului, cât și pentru legăturile externe. Căile ferate sunt formate de o arteră longitudinală de peste 3000 km lungime (care leagă nordul și sudul țării) și două căi ferate care străbat Anzii de la vest la est, făcând legătura cu Argentina și Bolivia. Transporturile rutiere dețin și ele un loc important. Prin Chile trece șoseaua „Panamericană” care leagă nordul continentului cu Argentina. Comerțul Chile exportă mari cantități de salpetru și cupru: de asemenea, guano (îngrășământ natural) și importă mărfuri industriale, petrol, benzină și unele produse alimentare. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Peru Peru, oficial Republica Peru, este un stat așezat pe țărmul de Vest al Americii de Sud, având o largă ieșire la Oceanul Pacific. Ca suprafață ocupă primul loc între statele andine, întinzându-se pe 1.285.216 km². În secolul al 15-lea Peru devine centrul Imperiului Incaș, leagăn, alături de cel aztec, al celei mai strălucite civilizații precolumbiene. Spaniolii cuceresc în anii 1532-1533 Imperiul Incaș, întemeiază în 1535 orașul Lima, iar în 1543 Viceregatul Peru, care devine centrul puterii coloniale din America de Sud. Ca urmare a luptei poporului peruan împotriva ocupației spaniole, Peru își proclamă independența în anul 1821. Relieful Relieful este format din 3 mari unități geografice: câmpia litorală, zona andină (Sierra), dealurile și câmpiile din estul țării (La Montana). Situată între Munții Anzi și Oceanul Pacific, câmpia litorală are aspect deșertic cu oaze. Ea este străbătută transversal de râuri scurte ce izvorăsc din Munții Anzi. Prin folosirea unui vast sistem de irigații, această zonă aridă s-a transformat în principala regiune agricolă a țării. A doua unitate geografică o formează lanțurile muntoase ale Anzilor Cordilieri ce se prezintă sub forma unor platouri înalte „punas” la peste 4000 m altitudine și a vârfurilor ce depășesc 6000 m (vf. Huascaran - 6768 m). Cea mai mare suprafață a reliefului este ocupată de câmpia din Est, suprafață acoperită de o junglă. Bogățiile minerale În subsolul Republicii Peru se află zăcăminte de petrol, gaze naturale, fier, cupru, zinc, aur, argint, fosfați și sare. Clima Cu excepția zonei litorale, unde clima este răcoroasă, cu precipitații puține, cu ceață frecventă datorită curentului rece al Perului, în estul lanțului muntos clima este mai caldă și bogată în precipitații, favorizând dezvoltarea pădurii ecuatoriale. În întinsa zonă muntoasă tipurile climatice sunt dispuse în funcție de altitudine și latitudine. Apele Amazonul, cel mai mare fluviu al Americii de Sud, izvorăște din Anzii peruani prin doi mari afluenți: Marañón și Ucayali. În sud-est, la granița cu Bolivia, se află Lacul Titicaca, fiind situat la 3812 m altitudine. Vegetația și fauna În câmpia litorală vegetația este săracă, formată din mărăcinișuri și ierburi mărunte. În Munții Anzi cresc păduri de foioase, conifere și pășuni, în câmpia din est vegetația o formează pădurea ecuatorială „selvas” cu specii de arbori diferiți între care unii cu lemn prețios. Fauna caracteristică este reprezentată de lama (animal din familia cămilelor, fără cocoașă, din a căror lână se confecționează țesuturi) alpaca (o varietate de lama), condorul, în zona înaltă muntoasă și alte multe păsări. Peru - Harta fizică și economică Populația și orașele Populația este formată din amerindieni (49%), mestiți, creoli, negri și mulatri, 90% din populație este concentrată în regiunile de coastă și în Sierra. Orașele principales sunt: Lima - capitala (peste 6 milioane locuitori) situată la 10 km de țărm, Cuzco, Callao, Iquitos. Economia Se valorifică tot mai mult potențialul hidroenergetic al râurilor prin construirea a numeroase hidrocentrale. Ramurile dezvoltate sunt: textilă (confecții de lână) și alimentară (zahăr, conserve de pește, făină de pește). Siderurgia, prelucrarea petrolului, construcțiile de mașini folosesc importante materii prime de care dispune Peru. Agricultura constituie principala ramură a economiei statului. Se cultivă porumb, grâu, orez, trestie de zahăr, bumbac, arahide și citrice. În zonele de coastă se cultivă cafea. Din suprafață cultivată 2/5 este irigată. Se cresc ovine, bovine, lama, alpaca, îndeosebi în zonele înalte. Pescuitul ocupă un loc important în economia țării. Are cea mai dezvoltată industrie pentru fabricarea făinei de pește. Transporturile. În Peru se află a doua cale ferată din lume ca înalțime. Transporturile maritime ocupă un loc important în asigurarea legăturilor interne și externe ale țării. Prin Peru trece autostrada Panamericană ce leagă nordul de sudul continentului. 9. Comerțul. Republica Peru importă mașini, mijloace de transport, produse alimentare și exportă: cupru, zinc, argint, pește și produse din pește. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Statele Andine Statele Andine și Statele Atlantice Așezare Statele Andine ocupă regiunea Munților Anzi, desfășurându-se (cu excepția Boliviei) pe coasta vestică a Americii de Sud, scăldată de Oceanul Pacific. Ca suprafață ocupă o treime din teritoriul Americii de Sud, 8.000.000 km pătrați. Relieful Toate statele Andine au un relief înalt, format din munți și podișuri. Între culmile muntoase se întâlnesc fie largi depresiuni intramontane, sub forma unor văi orientate pe direcția nord-sud, fie podișuri, ale căror înălțimi depășesc 3000 m. Zona muntoasă este presărată cu numeroși vulcani, mai ales în partea nordică și sudică. Spre interiorul continentului, toate statele Andine, exceptând statul Chile, au și câmpii care poartă diferite denumiri. Acestea sunt părți componente ale marilor câmpii sud-americane: Câmpia Amazonului, Câmpia La Plata, Câmpia Orinoco. Clima Clima prezintă o dublă zonare: pe latitudine și altitudine. Pe latitudine, de la nord la sud, se întâlnesc diferite zone de climă, începând cu zona ecuatorială în nord și terminând cu clima rece în părțile sudice. Pe altitudine se întâlnesc diferite etaje climatice începând cu zona de climă de la poalele munților. Relieful muntos, cu dispunerea culmilor muntoase pe direcția meridianului, determină deosebiri climatice între versanții vestici și cei estici, influențând mai ales cantitatea de precipitații. Aceste trăsături ale climei se reflectă și în vegetația statelor Andine. Apele Datorită reliefului înalt așezat în imediata apropiere a oceanului, râurile sunt scurte și au numeroase praguri și cascade. Unele din aceste râuri au un mare volum de apă, fiind alimentate de ghețari și zăpezile care acoperă marile înălțimi ale munților Anzi. Economia Ca urmare a faptului că toate statele Andine au fost multă vreme sub dominația marilor puteri coloniale, economia lor este slab dezvoltată. Industria este axată mai ales pe ramura extractivă. Astfel, din părțile centrale ale regiunii Andine (nordul Republicii Chile, Bolivia, Peru) se extrag mari cantități de cositor, cupru, salpetru, aur argint ș.a. Agricultura prezintă, de asemenea, un anumit specific, fiind axată pe cultura plantelor tropicale, care ocupă suprafețe întinse în Bolivia, Peru, Columbia. Statele andine sunt Ecuador, Peru, Bolivia, Chile, Argentina, Venezuela și Columbia din America de Sud. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Populația și statele Americii de Sud America de Sud - harta răspândirii populației Populația Americii de Sud este formată dintr-un amestec de rase și popoare: băștinași, urmașii vechilor colonizatori europeni, populația provenită din amestecul europenilor cu băștinașii, din negri aduși din Africa, precum și din alte populații care au imigrat de-a lungul anilor pe teritoriul Americii de Sud. Populația Americii de Sud (aproximativ 422,5 milioane de locuitori) este puțin numeroasă în comparație cu întinderea teritoriului și cu populația altor continente, însă cu un procent de creștere foarte ridicat. O populație foarte inegal răspândită pe teritoriu. Pe teritoriul Americii de Sud există mari concentrări de populație în unele regiuni de pe coasta Atlanticului, ca, de exemplu, estuarul Fluviului La Plata, sau pe unele porțiuni de pe teritoriul Braziliei situate pe țărmul oceanului. În schimb, alte regiuni, foarte întinse ca suprafață, au o populație extrem de rară. Așa sunt, spre exemplu, regiunile muntoase și de podiș din vestul Americii de Sud, de asemenea, câmpia Fluviului Amazon și toată partea sudică a continentului cunoscută sub numele de Patagonia. Spre deosebire de America de Nord, populația băștinașă are o pondere însemnată în totalul populației. Băștinașii sunt cunoscuți tot sub numele de indieni, fiind urmași ai unor popoare care în trecutul îndepărtat au cunoscut un înalt grad de civilizație, ca spre exemplu, incașii. Populația neagră, în număr de mai multe milioane, a fost adusă din Africa pentru a munci pe marile plantații ale albilor. Cea mai mare parte a populației este formată din mestiți, adică din populația rezultată din amestecul europenilor cu populația băștinașă. Statele Americii de Sud. Din fostele colonii au luat naștere 12 republicii independente. După poziția lor geografică statele Americii de Sud se pot împărți în State Andine, care cuprind grupul statelor aflate în regiunea muntoasă și de podiș, din zona Munților Anzi, și State Atlantice, adică grupul de state aflate pe țărmul sau în apropierea Oceanului Atlantic. 1. State Andine: Peru, Chile, Bolivia, Ecuador, Columbia.2. State Atlantice: Argentina, Uruguay, Paraguay, Brazilia, Venezuela, Guyana, Suriname și Guyana Franceză. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Apele, animalele și vegetația Americii de Sud Vegetația Americii de Sud Apele Americii de Sud Apele Americii de Sud formează o rețea hidrografică bine dezvoltată, alimentată atât din apa ploilor, cât și din cea provenită din topirea ghețarilor și a zăpezilor, care acoperă relieful înalt. Datorită înclinării reliefului, de la vest la est, cât și faptului că partea estică a continentului primește cea mai mare cantitate de precipitații, cele mai multe ape curgătoare se îndreaptă spre Oceanul Atlantic. În Oceanul Pacific se varsă râurile provenite de pe versanții vestici ai Anzilor. Acestea sunt scurte, repezi și au un debit bogat. Amazonul, cel mai lung fluviu al Americii de Sud și totodată cel mai bogat în ape din lume. Marea cantitate de apă pe care o poartă se datorează ploilor abundente care cad în cuprinsul uriașului său bazin, egal cu aproape două treimi din suprafața Europei. Amazonul este cel mai lat și mai adânc fluviu de pe Glob, atingând în timpul revărsărilor o lățime de peste 30 km. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-un larg estuar. Parana unit cu Paraguay și Uruguay formează a doua mare rețea de ape curgătoare a Americii de Sud. La vărsare formează, la fel ca și Amazonul, un estuar larg, care poartă numele La Plata. Străbătând în drumul său podișul înalt al Braziliei, Parana formează numeroase praguri și cascade, oferind mari resurse hidroenergetice. Orinoco adună apele din Podișul Guyanelor și străbate o mare câmpie care-i poartă numele. La vărsare formează o deltă asemănătoare cu cea a Dunării. Partea sudică a continentului are ape scurte, care-și găsesc repede vărsarea în ocean. Vegetația Americii de Sud și animalele acesteia Vegetația Americii de Sud este bogată și variată. De o parte și de alta a Ecuatorului se dezvoltă o vegetație formată din păduri ecuatoriale - un adevărat „infern verde”. Pădurea ecuatorială din America de Sud este patria arborelui de cacao, de chinină, de cauciuc, alături de care cresc arbori de esență prețioasă - palisandru, acaju, palmieri de panama etc. Printre arbori și liane își găsesc adăpost diferite insecte, fluturi viu colorați, șerpi uriași, maimuțe, papagali. Apele curgătoare sunt populate de un fel de crocodil numit caiman. În partea nordică și sudică a pădurii ecuatoriale, în regiunile cu climă subecuatorială, se întind două zone de ierburi înalte, asemănătoare savanelor africane. De-a lungul fluviilor, unde umezeala este mai mare, se întâlnesc păduri galerii. Ierburile înalte cresc în părțile nordice ale Podișului Guyanelor (cunoscute sub numele de Llanos) și în sud-estul Braziliei (unde sunt numite Campos). Animalele cele mai răspândite sunt tapirul, puma, jaguarul și lama. În partea sudică a continentului, în regiunile cu climă temperată cresc ierburi mărunte (Pampas). Sudul continentului are o vegetație săracă formată din mușchi și licheni. Zona muntoasă dinspre Pacific este acoperită cu păduri de conifere și păduri amestecate. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### America de Sud America de Sud America de Sud reprezintă o mare diversitate geografică. Din punct de vedere climatic ea se întinde de la jarul Ecuatorului și umezeala înăbușitoare a tropicelor umede, până la gerul aspru al Antarcticii. 1. Așezare. America de Sud este situată între 12° latitudine nordică și 56° latitudine sudică. Prin partea nordică trece Ecuatorul, iar prin cea mijlocie Tropicul Tropicul Capricornului. Legătura cu America de Nord se face prin intermediul Americii Centrale. La fel ca și America de Nord, are forma unui triunghi cu vârful îndreptat spre sud, având cea mai mare lățime între Tropicul Capricornului și Ecuator. Ca suprafață, America de Sud ocupă locul al patrulea printre continente ocupând o suprafață de 17.840.000 km², fiind depășită de Asia, Africa și America de Nord. Țărmurile Americii de Sud sunt înalte și puțin crestate (deci nu prea favorabile amenajării de porturi). 2. Relieful. Relieful Americii de Sud prezintă aceeași varietate și aceeași succesiune ca și cel din America de Nord. America de Sud - harta climei și vegetației Munții din partea vestică poartă denumirea de Munții Anzi și sunt o continuare a Munților Cordilieri din America de Nord. Peisajele Anzilor sunt sălbatice, cu vârfuri înalte și creste abrupte, cu văi rare, puțin adânci, care nu ajung niciodată dintr-o parte în cealaltă a masivului. Din loc în loc, de-a lungul Munților Anzi se întâlnesc conuri vulcanice, multe încă în activitate, ceea ce provoacă dese cutremure de pământ, uneori catastrofale pentru viața oamenilor. Cele mai multe conuri vulcanice se află în partea nordică. Aici se află Cotopaxi și Chimborazo. În părțile sudice, mai vestit este Aconcagua (cel mai înalt munte din America de Sud). Marile înălțimi sunt acoperite cu zăpezi permanente și cu ghețari. Podișurile ocupă mari suprafețe din teritoriul Americii de Sud. După timpul când au luat naștere se împart în două: podișuri tinere și podișuri vechi. Cele tinere cu înălțimi de peste 3000 m se află în vest, închise între culmile înalte ale Anzilor, de unde le vine denumirea de podișuri andine. Cel mai întins podiș este Podișul Boliviei. Podișurile vechi ocupă regiunile dinspre Oceanul Atlantic și poartă denumirea de Podișul Guyanelor spre nord, Podișul Braziliei, în partea centrală și Podișul Patagoniei în partea sudică. Aceste podișuri provin din tocirea unor masive muntoase care s-au înălțat pe aceste locuri în vremurile îndepărtate. Câmpiile ocupă porțiunile dinspre podișuri și munți. Cea mai întinsă este Câmpia Amazonului, care este în același timp și cea mai mare de pe glob. Este străbătută de Fluviul Amazon și afluenții acestuia. În partea nordică se află Câmpia Orinoco, iar în sud, între Podișul Braziliei și Podișul Patagoniei, Câmpia La Plata. Bogățiile minerale. Subsolul Americii de Sud conține mari bogății minerale: minereu de fier, petrol, mangan, cupru, argint, aur, uraniu. 3. Clima. După latitudine, se întâlnesc mai multe zone de climă. Astfel, de o parte și de alta a Ecuatorului, până la 5° latitudine nordică și sudică, se întâlnește o climă ecuatorială, care prezintă aceleași caracteristici ca și clima ecuatorială din Africa. La nord și sud de această zonă se întind două subzone de climă subecuatorială. În partea de sud clima se continuă cu zona de climă tropicală și temperată. Clima este influențată atât de cele două oceane, cât și de relief. Astfel, fațada Atlantică se află în calea alizeului de nord și de sud care aduc de pe ocean mari cantități de umezeală. Această umezeală scade treptat spre interiorul continentului. În partea vestică a Americii de Sud, în calea influenței Pacificului, se înalță barajul de munți al Anzilor, ceea ce face ca precipitațiile să fie foarte reduse, iar în unele locuri să lipsească cu totul. Din cauza aceasta, pe podișurile dintre munți, vegetația este săracă, de semipustiu sau pustiu (Pustiul Atacama), Capătul sudic al continentului are o climă aspră din cauza vânturilor și a curenților reci care străbat întinsul apelor dintre America de Sud și Antarctica. Alte articole referitoare la America de Sud: APELE, ANIMALELE ȘI VEGETAȚIA AMERICII DE SUD POPULAȚIA ȘI STATELE AMERICII DE SUD Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Cuba Așezare și întindere Așezare și întindere. Cuba (oficial Republica Cuba) se întinde pe o suprafață de 109.884 km². Republica Cuba ocupă insula cu același nume din Arhipelagul Antilelor Mari. În componența Cubei intră și un număr de insule mărunte (circa 1600) aflate în vecinătatea ei. Cuba este scăldată din toate părțile de apă: Marea Caraibilor la sud, Oceanul Atlantic și Golful Mexic la nord. Cuba a fost descoperită de Cristofor Columb în 1492. A stat sub dominația spaniolă până în anul 1898, când a trecut sub dominația S.U.A. Și-a dobândit independența reală în anul 1959, în urma unei revoluții populare. După această dată Cuba a pășit pe calea construirii socialismului, primul stat socialist de pe continentul american. Relieful Cuba are un relief colinar străjuit de munți. În partea de sud-est se află munții Sierra Maestra, iar în partea de vest Sierra de los Organos și Sierra de los Rosario. Litoralul are un relief de câmpie. Bogății minerale. Subsolul Cubei este bogat în resurse minerale, ca: nichel, mangan, fier, cupru, petrol, aur etc. Clima și apele Clima. Cuba are o climă tropicală umedă. Cantitatea de precipitații este cuprinsă între 1300 mm în zona de câmpie și 2000 mm pe povârnișurile muntoase. Aceste precipitații sunt aduse de alizeul de nord-est. Râurile sunt bogate în apă, dar sunt scurte, găsindu-și repede vărsarea în ocean. Cel mai lung râu este Cauto, în partea navigabilă. Vegetația Vegetația este foarte bogată și așa de variată încât Cubei i se mai spune pe bună dreptate „grădina botanică a lumii”. În zona muntoasă se dezvoltă o vegetație de păduri tropicale. În câmpie crește o vegetație de savană cu palmieri. Populația Populația (aproximativ 11.200.000 locuitori). Este formată din creoli, urmași ai colonizatorilor spanioli, din negri și mulatri. Limba vorbită este spaniola. Cea mai deasă populație se află în regiunile apusene și pe țărmuri.. Orașele. Capitala țării este orașul Havana. Datorită așezării sale în nordul țării, Havana constituie „cheia” Golfului Mexic. Este punctul de intersecție a tuturor marilor linii de transporturi și comunicații navale internaționale, care vin atât din est (din Oceanul Atlantic), cât și din vest (din Oceanul Pacific prin Canalul Panama). Havana este cel mai mare centru industrial, cultural și port al țării. Economia În anii care au trecut de la eliberare economia Cubei a făcut progrese mari. Agricultura. Principala cultură o constituie trestia de zahăr. Plantațiile de trestie de zahăr ocupă aproape jumătate din suprafața cultivabilă. Alte culturi importante pentru economia Cubei sunt tutunul și citricele. Se mai cultivă cereale, legume, cafea, bumbac etc. Dintre animale se cresc: cornute mari, porci, cai și catâri. Industria. Cele mai importante ramuri industriale sunt: industria zahărului, industria tutunului, și industria textilă. Transporturi. În raport cu suprafața ei, Cuba are o rețea de căi ferate bine dezvoltată. Rețeaua cea mai deasă se află în partea de vest și est a țării, unde este cea mai deasă populație și cea mai intensă viață economică. Calea ferată străbate Cuba de la vest la est. Pentru relațiile cu alte state s-au dezvoltat transporturile maritime. Principalele porturi sunt: Havana și Santiago de Cuba. Comerțul. Principalul produs al Cubei la export este zahărul. Exportă, de asemenea, tutun și conserve. Importă mașini și diferite produse industriale. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### America Centrală Așezare America Centrală este situată între America de Nord și America de Sud și o fâșie îngustă de uscat de care aparține și un grup de insule. Suprafața pe care se întinde America Centrală este de 521,876 km². Partea continentală, cu o lungime de circa 2000 km, este cuprinsă între Istmul Tehuantepec și Istmul Panama. Partea insulară este formată din arhipelagurile Antilele Mari și Antilele Mici. Prin așezarea în formă de arc, Arhipelagul Antilelor desparte Mediterana americană în două mari bazine: Golful Mexic și Marea Caraibelor sau a Antilelor. Marginile de vest ale Americii Centrale sunt scăldate de apele Oceanului Pacific. În această parte țărmul este înalt și puțin crestat. În nord și est este scăldat de apele Golfului Mexic, ale Mării Caraibilor și ale Oceanului Atlantic. Relieful Relieful este așezat în trepte. Treapta cea mai înaltă este formată din șirul de munți de pe coasta Oceanului Pacific. Acești munți constituie o prelungire a Cordilierilor din America de Nord, cu înălțimi de 2500-3000 m. A doua treaptă este formată din podișuri mici ca întindere; iar a treia treaptă dintr-o îngustă câmpie litorală. De la nord la sud, relieful Americii Centrale este presărat cu numeroși vulcani din care unii activi. Relieful celor două arhipelaguri este, de asemenea, înalt. Un lanț muntos străbate Insula Cuba. Celelalte insule au un relief înalt, fie de origine vulcanică, fie de origine coraligenă. Clima America Centrală are o climă tropicală. Vânturile care bat dinspre ocean, îndeosebi alizeul de nord-est, fac ca această climă caldă să fie umedă. Astfel teritoriul Americii Centrale primește o mare cantitate de precipitații. La fel ca și în Mexic se întâlnește o zonare pe altitudine a climei. Vegetația. La fel ca și clima, vegetația este etajată pe marile forme de relief. Temperatura ridicată, ploile bogate și în multe părți solul fertil de origine vulcanică, oferă condiții bune pentru dezvoltarea unei vegetații bogate, formată din palmieri, cedri, bambuși, arbori de cauciuc, ferigi arborescente etc. Populația Populația (peste 48 milioane de locuitori) este formată dintr-un amestec de metiși, creoli și negri. Densitatea cea mai mare se întâlnește în regiunile cu climat temperat (tierra templada), mai prielnic cerințelor vieții și activității de producție. Împărțirea politică. În America Centrală se află 7 state independente. Economia Ramura principală a economiei în America Centrală este agricultura, specializată în cultura plantelor tropicale: cafeaua, ananasul, trestia de zahăr, bananul. În toate statele Americii Centrale, capitalul american, și îndeosebi cel din S.U.A., deține poziții importante. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – America Centrală ### Mexic Așezare Mexic este așezat în partea de sud-vest a Americii de Nord, între Golful Mexic la est și Oceanul Pacific la vest. La nord se învecinează cu S.U.A., iar la sud-est cu Guatemala și Belize. Mexicului îi aparține atât Peninsula California cât și Peninsula Yucatan de pe țărmul Golfului Mexic. Ocupă o suprafață de 1,972,550 km², fiind pe locul trei între statele Americii de Nord. Mexicul este o republică, o federație de 31 de state și districtul federal al Capitalei. Denumirea oficială este Statele Unite Mexicane. 1. Mexicul este o îmbinare de munți, podișuri, văi, vârfuri acoperite cu zăpezi eterne; vegetația tropicală luxuriantă, vaste regiuni aride, deci o țară a contrastelor. Un fel de Grecie a Americii. Varietății peisajelor i se adaugă monumentele misterioase și clădiri ridicate de mână omului cu multe sute de ani în urmă. Relieful înalt alternează cu văi, în care și astăzi regiunile și oamenii păstrează caractere specifice. Această îmbinare de peisaj și cultură fac ca Mexicul să poată fi asemuit cu Grecia. Relieful De la nord spre sud, pe teritoriul Mexicului, se prelungesc lanțurile Munților Cordilieri, unul pe partea vestică de-a lungul Oceanului Pacific - Sierra Madre de Vest - și altul pe partea estică, de-a lungul Golfului Mexic - Sierra Madre de Est. Aceste două lanțuri muntoase se apropie spre sud tot mai mult, formând un singur lanț muntos, în care se găsesc cele mai multe masive vulcanice în activitate: Orizaba și Popocatepetl. Vulcanii constituie o caracteristică esențială a peisajului Mexicului. Câmpia ocupă porțiuni înguste de-a lungul țărmurilor. Bogății minerale. Subsolul Mexicului este bogat în zăcăminte de petrol și de gaze naturale, metale prețioase: aur, argint, precum și plumb, cupru. Clima și apele După așezarea sa geografică, Mexicul se află în zona de climă tropicală. Dispunerea principalelor trepte de relief se reflectă în marile contraste dintre clima podișurile interioare, a sierelor înconjurătoare și a câmpiilor litorale, precum și în aspectele diferite de la o regiune la alta ale vegetației și solurilor. Astfel relieful înalt provoacă mari diferențieri de climă, de la poalele munților spre marile înălțimi ale acestora, adică se observă o zonare a climei pe altitudine. Se disting astfel patru etaje de climă. Primul etaj se numește tierra caliente (ținutul cu climă caldă), apoi tierra templada (ținutul cu climă temperată), tierra fria (ținutul cu climă rece) și tierra gelada (ținutul înghețat). Precipitațiile sunt mai abundente pe țărmul Golfului Mexic și scad treptat spre Oceanul Pacific, așa încât Podișul Mexican este foarte sărac în precipitații. Apele. Rețeaua hidrografică este săracă. Podișul are puține ape curgătoare. Râurile care izvorăsc din munții situați de-a lungul țărmurilor sunt scurte. Cea mai mare apă curgătoare este Rio Bravo del Norte, de la granița cu S.U.A., care se varsă în Golful Mexic. Vegetația și animalele Vegetația este etajată la fel ca și clima, Podișul Mexican sărac în precipitații are o vegetație de deșert și semideșert, formată din diferite specii de cactuși. Litoralul oceanului și partea sudică au o vegetație de ierburi asemănătoare savanelor. Regiunile muntoase au o vegetație de pădure, etajată după zonele de climă. Extremitatea sudică a Mexicului, pe litoralul Golfului Mexic, aflată sub influența alizeului de nord-est, care aduce mari cantități de precipitații, are o vegetație de pădure tropicală. Animalele. Se întâlnesc maimuțe, păsări cu penaj colorat, puma, jaguarul, ursul, cerbul, căprioara ș.a. Populația Populația (126.577.691 de locuitori). Majoritatea populației este formată din indieni, urmașii triburilor, aztec și maya, apoi din mestiți (rezultați din amestecul spaniolilor cu băștinașii) și din creoli (urmași ai primilor colonizatori spanioli). Despre civilizațiile maya și aztecă vorbesc misterioase piramde de aici ce rivalizează cu cele ale Egiptului Antic. Populația este inegal răspândită pe teritoriul Mexicului. Cea mai deasă populație se află în regiunile climatului temperat (în special în sudul podișului mexican), iar cea mai rară în ținuturile îbalte și în deșertul mexican. Limba oficială este spaniola. Orașele. Cel mai mare oraș - Ciudad de Mexico - capitala țării, situată în regiunile de podiș la 2660 m altitudine, este un oraș modern ca stil arhitectonic, mare centru industrial și cel mai important centru cultural (Universitatea de aici datând din anul 1550). Alte orașe mari sunt Guadalajara, Monterrey. Dintre orașele-porturi cele mai importante sunt veracruz și Tampico. Economia Industria. Cea mai importantă ramură a industriei este cea extractivă. Se extrag: argint, aur, plumb, cupru, fier, cărbune, petrol, gaze naturale ș.a. Majoritatea exploatărilor de aur, argint, cupru și plumb se găsesc în părțile vestice, în Sierra Madre de Vest și în părțile nordice. Petrolul se extrage din zona Golfului Mexic. Pe baza lui s-au construit mari rafinării de combinate petrochimice. Indutria bunurilor de larg consum are ca ramuri principale - industria alimentară (industria zahărului și a tutunului) și industria textilă cu materia primă de bază bumbacul. În ultimul timp încep să se dezvolte și alte ramuri ale industriei: construcții de mașini, chimică și energetică. Agricultura. Principala cultură agricolă o formează porumbul. Suprafața folosită pentru cultivarea plantelor nu reprezintă decât a zecea parte din teritoriul țării. O mare parte din suprafață este folosită ca pășune pentru creșterea animalelor. Porumbul, care ocupă cele mai mari suprafețe, servește ca aliment de bază pentru hrana populației. Se mai cultivă grâu, orez, fasole, trestie de zahăr, cafea, viță de vie, bumbac ș.a. Creșterea animalelor este dezvoltată mai ales în nordul țării. Se cresc bovine, oi și porci. Transporturile sunt inegal repartizate pe teritoriul țării. Rețeaua de căi ferate și șosele este mai deasă în partea nordică și centrală. Legăturile externe sunt asigurate în mare parte de transportul pe apă. Un loc important în viața Mexicului îl deține turismul. Comerțul. Mexicul exportă: petrol (2/3 în S.U.A.), argint, cupru, cafea, tutun ș.a. Importă: mașini de tot felul și produse alimentare. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Statele Unite ale Americii (S.U.A.) Statele Unite ale Americii Așezare și întindere Statele Unite ale Americii ocupă partea centrală a Americii de Nord, fiind cuprinsă între Canada la nord, Golful Mexic și Mexic la sud. Partea vestică este scaldată de apele Oceanului Pacific, iar partea estică de cele ale Oceanului Atlantic. Alaska și Insulele Hawaii intră în componența S.U.A. Cea mai mare parte a teritoriului S.U.A. se află în zonele climei temperate, iar partea sudică în cea tropicală. Scobitura făcută de Golful Mexic în teritoriul S.U.A. (adevărată mare interioară) face ca partea meridională a S.U.A. să se deosebească de regiunile africane, situate la aceeași latitudine (pustiul Sahara) și să aibă un climat cald și ploios în timpul verii. Cele două fațade maritime, către cele două mari oceane, Pacific și Atlantic, deschid S.U.A., calea de apă către toate statele globului. Un stat gigantic la scara continentului american. Suprafața totală a S.U.A. este de 9.629.091 km², ocupând locul al patrulea pe Glob, după Rusia, Canada și China. Formarea și organizarea S.U.A. Înaintea venirii europenilor, actualul teritoriu al S.U.A., la fel ca și cel al Canadei, a fost locuit de indieni și eschimoși (Alaska). Primii europeni care au ajuns pe țărmul estic al S.U.A. au fost normanzii (secolul al X-lea). După ce Cristofor Columb a descoperit America, a început colonizarea de către europeni. Colonizarea s-a desfășurat paralel cu exterminarea populației băștinașe și s-a făcut treptat, de la est spre vest. Populația cea mai numeroasă venită din Europa a fost alcătuită din englezi care au înființat mai multe colonii incluse în imperiul britanic. Primele 13 colonii engleze și-au dobândit independența la sfârșitul secolului al XVIII-lea, unindu-se într-o federație de state cu denumirea de Statele Unite ale Americii. Ulterior au continuat să vină și alte populații. Relieful Statele Unite ale Americii are un relief format din munți înalți, care ocupă toată partea vestică; podișuri, cuprinse între cele două ramuri ale Cordilierilor; un podiș mai jos, acoperit cu o vegetație de prerie, pe versantul estic al Munților Stâncoși, dar mai dezvoltat decât în Canada. Urmează spre est Câmpia Centrală cunoscută sub denumirea de Câmpia Mississippi. Partea vestică are un relief muntos, format de munți vechi, tociți de vreme - Munții Appalachi. Pe țărmul Oceanului Atlantic se află o câmpie litorală. Bogățiile minerale. Statele Unite ale Americii. dispune de resurse considerabile de materii prime. Astfel, în partea estică, în regiunea Munților Appalachi și centrală se întâlnesc importante zăcăminte de cărbuni, petrol, gaze naturale, minereuri de fier (regiunea Marilor Lacuri). În zona Munților Cordilieri se găsesc mari zăcăminte de minereuri neferoase și petrol. În Alaska se găsesc metale prețioase și petrol. Statele Unite ale Americii - harta fizica și a resurselor naturale Clima Cea mai mare parte a teritoriului S.U.A. are o climă temperată. Clima se caracterizează prin mari diferențe de temperatură de la un anotimp la altul și prin schimbări bruște de temperatură, ceea ce provoacă uneori uragane și mari inundații. Din cauza orientării formelor înalte de relief, pe direcția nord-sud, cele două oceane, Pacific și Atlantic influențează în mică măsură clima. În schimb, dinspre Oceanul Arctic, pătrund spre sud valuri de aer rece tot timpul anului, ceea ce provoacă mari pagube recoltei de citrice din sud. În partea de sud-est și de sud-vest a S.U.A., clima este subtropicală (umedă în partea de sud-est și uscată de tip mediteranean în sud-vest). În extremitatea sudică a Peninsulei Florida clima este tropicală. Alaska are o climă rece, polară. Apele: pe teritoriul S.U.A. curge al doilea fluviu din lume ca lungime și se află cele mai mari lacuri cu apă dulce de pe Glob. Vegetația și lumea animală corespund zonelor de climă temperată și subtropicală ale Americii de Nord. Populația O populație formată din imigranți din aproape toate țările lumii. Cu peste 312 milioane de persoane, S.U.A. ocupă primul loc în America și al treilea în lume ca număr de locuitori. Majoritatea populației este de origine engleză. Acestora li se adaugă italieni, spanioli, germani, scandinavi etc. Toate aceste grupe de populație venite în scopuri și cu speranțe diferite s-au integrat cu timpul și au format națiunea americană. Negrii reprezintă aproape 1/10 din totalul populației: Aceștia ocupă mai ales sud-estul S.U.A., fiind urmași ai vechilor sclavi aduși din Africa pentru a lucra pe plantațiile de bumbac. Populația băștinașă este reprezentată de indieni (amerindieni), în număr de 1,3 milioane. În timpul colonizării, indienii au fost constrânși să se retragă înspre vest. Astăzi, ei locuiesc în rezervațiile din podișurile dintre lanțurile muntoase. Populația este inegal răspândită pe teritoriul S.U.A. Cea mai deasă populație se află în regiunile nord-estice, țărmul Oceanului Atlantic, regiunea Marilor Lacuri și pe coasta Pacificului. Cea mai rară populație se află în regiunile muntoase, semideșertice și deșertice. Majoritatea populației locuiește la orașe (78%). Ca organizare administrativă Statele Unite ale Americii sunt o federație formată din 50 de state și districtul federal Columbia în care se află capitala federală a țării - Washington. Limba oficială este engleza americană, variantă a limbii engleze. Orașele. Capitala Statelor Unite este orașul Washington. Cu o populație de peste 700.000 de locuitori, este mult în urma altor orașe. Cele mai mari orașe sunt concentrate pe coasta Atlanticului, în jumătatea nordică, în jurul Marilor Lacuri și pe coasta Pacificului. Cel mai mare oraș este New York, a cărui populație împreună cu suburbiile depășește 16 milioane. New Yorkul este așezat la vărsarea Fluviului Hudson în Oceanul Atlantic. El este totodată și cel mai mare oraș-port al Statelor Unite și unul din cele mai mari orașe-porturi ale lumii. Alte orașe importante atât ca număr de locuitori, cît și ca centre industriale sunt: Philadelphia, pe țărmul Oceanului Atlantic, Chicago, Detroit, în regiunea Marilor Lacuri, New Orleans, pe țărmul Golfului Mexic; San Francisco și Los Angeles pe țărmurile Oceanului Pacific. Economia Statele Unite ale Americii alcătuiesc o țară industrial-agrară foarte dezvoltată. La această dezvoltare au contribuit mai mulți factori. Dintre aceștia cei mai importanți sunt următorii: mari și variate bogății minerale; așezarea geografică între două oceane care i-au permis, pe de o parte, să facă comerț cu diverse state ale lumii, iar pe de altă parte, au apărat-o de războaie distrugătoare pe propriul său teritoriu; primirea unui număr mare de emigranți din țările dezvoltate ale Europei, buni cunoscători ai tehnicii. Progresul deosebit de rapid, obținut în industrie, a transformat Statele Unite ale Americii, într-o perioadă scurtă de timp, în cel mai puternic stat capitalist, atât ca volum al producției industriale, cât și ca export de mărfuri fabricate. Dezvoltarea industriei se bazează pe uriașe surse de energie și materii prime. Se extrag imense cantități de cărbune, petrol și gaze naturale. S.U.A. este o mare producătoare de energie electrică. Hidroenergia și energia nucleară ocupă primul loc în producția de energie electrică. De asemenea, se extrag și se prelucrează mari cantități de cupru, fier, nichel ș.a. Între ramurile industriei primul loc îl ocupă industria grea axată pe industria extractivă, metalurgie, construcții de mașini, chimică. Petrolul se extrage din jurul Golfului Mexic și din vestul S.U.A. Minereurile de fier se găsesc și se exploatează în sud-vestul Lacului Superior și în partea sudică a Munților Appalachi. Metalele neferoase se extrag din părțile vestice ale S.U.A. Pe baza acestor bogății și a surselor de energie amintite s-a dezvoltat o puternică industrie metalurgică și de construcții de mașini. S.U.A. produce cele mai diverse tipuri de mașini, de la cele de uz casnic, până la navele spațiale. Foarte dezvoltată este de asemenea, industria chimică. Agricultura. În producția agricolă, la fel ca și în industrie, S.U.A. ocupă primul loc între statele capitaliste. Din suprafața Statelor Unite aproape jumătate este folosită, fie pentru cultura plantelor, fie ca pășune pentru creșterea animalelor. S.U.A. obține mari cantități de produse agricole specifice zonei temperate și mediteraneene. Sudul S.U.A. completează aceste produse cu culturi subtropicale și tropicale. S.U.A. este înainte de toate o mare producătoare de cereale: porumb și grâu, urmează bumbacul, tutunul, cartofii, sfecla de zahăr ș.a. Statele Unite ale Americii - harta industriei Creșterea vitelor pentru carne și lapte este dezvoltată cu deosebire în regiunea Marilor Lacuri și California. Creșterea porcilor ocupă un loc important. Atenție deosebită se acordă pescuitului și vânatului. Transporturile. O țară de mărimea S.U.A. nu putea ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare economică, fără o rețea de transporturi dezvoltată. Transporturile cuprind o rețea bogată de căi ferate, șosele, căi aeriene și căi navale. Un loc important îl ocupă căile ferate. Cu ajutorul acestora s-a realizat valorificarea diverselor regiuni ale S.U.A. Căile ferate sunt mai dese în partea de nord-est și mai rare în regiunile muntoase. Cel mai mare nod feroviar este Chicago. Sunt 6 magistrale feroviare transcontinentale de la est la vest. Transportul aerian de pasageri este foarte dezvoltat de asemenea. Aeroportul O'Hara (Chicago) are peste 70 milioane de pasageri anual, iar aerportul Atlanta are peste 107 milioane de pasageri pe an. Transportul maritim cel mai dezvoltat aparține Oceanului Atlantic, pe țărmul căruia se află cele mai mari porturi: New York, Philadelphia, Baltimore ș.a. apoi țărmul Oceanului Pacific - Los Angeles. La Golful Mexic se află porturile New Orleans și Houston. Cel mai mare port cu cea mai mare cantitate de mărfuri manipulate, este New York. Comerțul. Statele Unite ale Americii întrețin relații comerciale cu numeroase țări ale lumii. Exportă: autovehicule, mașini-unelte, produse chimice, cereale, bumbac, conserve de carne, tutun ș.a. S.U.A. importă materii prime, cafea, zahăr, fructe tropicale și alte produse. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Canada Așezare Canada se întinde pe 9.984.670 km² ocupând aproape jumătatea nordică a Americii de Nord și insulele Arhipelagului Arctic. Ca suprafață Canada ocupă al doilea loc pe glob, dupa Rusia și primul ca mărime în cuprinsul Americii de Nord. Relieful Canada are un relief variat, format din munți, podișuri și câmpii. Relieful înalt ocupă partea vestică și estică (cele mai mari înălțimi se află în partea vestică). De la vest la est succesiunea formelor de relief este următoarea: De-a lungul țărmului Oceanului Pacific se înalță Munții Cordilieri, formați din două șiruri paralele cu coasta oceanului. Șirul exterior poartă denumirea de Munții Coastei, cel din interior de Munții Stâncoși. Între aceste șiruri de munți se află Podișul Columbiei. În partea centrală a Canadei se află un relief de podiș format din două mari regiuni. Partea nordică, cuprinsă între fluviul Mackenzie și Peninsula Labrador, reprezintă un străvechi podiș, erodat de acțiunea ghețarilor, care au acoperit în vremuri îndepărtate aceste locuri. Partea sudică, până la granița cu S.U.A., formează o imensă câmpie, ceva mai ridicată înspre Munții Cordilieri, care poartă numele de Platoul Preriilor. Partea estică, respectiv Peninsula Labrador, are un relief mai înalt, în forma unui podiș, rezultat dim ditrugerea unor munți vechi, care se înălțau pe aceste locuri. (Acest podiș împreună cu cel situat între fluviul Mackenzie și Golful Hudson mai este cunoscut și sub denumirea de Scutul Canadian sau Platforma Canadiană.) Bogățiile minerale. Canada dispune de însemnate bogății minerale ca: petrol, gaze naturale, nichel, zinc, aur, minereu de fier, uraniu, plumb, argint, platină, cărbune, cupru, aluminiu. Clima Pe teritoriul Canadei există mari diferențe de climă între nordul și sudul țării. Partea sudică are o climă temperat continentală excesivă, iar partea nordică o climă rece subpolară și polară. La înăsprirea climei contribuie, în mare măsură, masele de aer rece, care se formează în nord și care pornesc spre sud, fără să întâmpine în calea lor nici un fel de stavilă. Influența aerului rece al Arcticii face ca pe teritoriul Canadei temperatura medie anuală a aerului să fie sub limita obișnuită la aceste latitudini geografice în țările europene. O mare parte a Canadei este acoperită de zăpezi care dispar doar câteva luni pe an, de aceea Canada mai este denumită și „țara marii tăceri albe”. Apele Rețeaua hidrografică a Canadei este foarte bogată. Numeroase fluvii străbat teritoriul țării, îndreptându-se în special spre nord, urmând înclinarea generală a reliefului. În dese cazuri aceste fluvii leagă în drumul lor numeroase lacuri, formând repezișuri și cascade. Râurile au un mare potențial hidroenergetic. În schimb, nu sunt bune pentru navigație, deoarece o mare parte din an sunt înghețate. Cel mai mare fluviu al Canadei este Mackenzie. Pentru navigație cel mai important este însă Fluviul Sf. Laurențiu, care scurge în Oceanul Atlantic apele Marilor Lacuri. Lacurile glaciare, foarte numeroase, ocupă suprafețe foarte mari. Vegetația și animalele Pădurea de conifere ocupă uriașe suprafețe, constituind vegetația predominantă a Canadei. Ea ocupă locul al doilea în lume după Rusia în ceea ce privește suprafața pădurilor. 44% din teritoriul Canadei este acoperit de pădure care poartă numele de pădurea canadiană (a doua mare pădure de rășinoase de pe Glob după taigaua siberiană). Animalele caracteristice pădurii sunt samurul, ursul grizzly și unele animale cu blănuri scumpe: vulpea neagră și argintie; hermelina, castorul, râsul, jderul ș.a. Partea Canadei situată la nord de cercul polar este acoperită tundră, formată din mușchi, licheni și ierburi pitice. Tundra adăpostește animale ca elanul și renul canadian. Populația Canada are o populație puțin numeroasă, în jur de 37,8 milioane, și foarte inegal răspândită pe suprafața țării. În raport cu suprafața țării populația Canadei este foarte mică. Regiunile cu cea mai mare densitate se află în sud, la granița cu S.U.A. în jurul Marilor Lacuri și ale estuarului Sf. Laurențiu. Cea mai mică densitate a populației se află în zona tundrei. Populația este formată din urmașii emigranților europeni și din băștinași. Aproape două treimi din numărul locuitorilor sunt canadieni de origine engleză, circa o treime de origine franceză. Populația băștinașă este formată din indieni și eschimoși și trăiesc mai ales în extremul nord. Numărul acestora nu depășește 100.000 de locuitori. Orașele. Două treimi din populația țării trăiește în orașe. Capitala țării este Ottawa, oraș situat în nord-estul țării pe râul cu același nume. Nod de căi de comunicații feroviare, rutiere și aeriene. Cele mai mari orașe sunt Montreal, așezat pe Fluviul Sf. Laurențiu, cel mai important port, și Toronto (fiecare cu o populație mai mare de 1,5 milioane locuitori), așezat pe malul Lacului Ontario. Din punct de vedere administrativ Canada este o federație formată din 10 provincii și 3 teritorii. Economia Pentru dezvoltarea economiei, Canada a avut de învins patru mari obstacole: imensitatea teritoriului, lipsa căilor de comunicație, clima aspră și numărul mic al populației. Factorii principali care i-au ajutat în construirea unei economii moderne au fost: imensele bogății solice și subsolice, vecinătatea cu S.U.A. și legăturile comerciale cu alte state, tehnica modernă folosită atât în industrie cât și în agricultură. Industria. Canada este o țară a mineritului și a construcțiilor de mașini. Dintre ramurile industriei cea mai dezvoltată este industria extractivă concentrată mai ales în estul țării, de unde se extrage minereu de fier și nichel. Din regiunile vestice se extrag minereuri de uraniu, metale prețioase (aur, argint), cărbune, petrol și gaze naturale. Canada dispune de mari resurse energetice. Între acestea, petrolul ocupă primul lor. Urmează apoi hidroenergia și energia nucleară. Canada ocupă unul din primele locuri în lume în privința valorificării hiroenergiei. Industria de prelucrare se sprijină pe producția de fontă și oțel, care utilizează minereurile proprii de fier. Foarte bine echipată este industria de autovehicule, avioane, material rulant, utilaje, electrotehnice, produse chimice, producția de vase fluviale și maritime. Canada este atât de bogată în lemn, încât fiecare al 10-lea locuitor al țării trăiește din exploatarea lemnului. Se fabrică celuloză și hârtie, mobilă ș.a. De asemenea, este foarte dezvoltată industria alimentară. Agricultura. Canada este una dintre marile exportatoare de grâu ale globului. Suprafețe întinse de teren sunt folosite pentru cultura plantelor agricole. Se cultivă în primul rând grâu, apoi orz, ovăz, sfeclă-de-zahăr. Transporturile. Cele interioare sunt asigurate îndeosebi de calea ferată transcontinentală Halifax-Vancouver și de șosele auto. Partea nordică a Canadei cu condiții aspre de climă, cu un relief accidentat, are ca principal mijloc de transport avionul. Transportul maritim și fluvial se realizează prin porturile Vancouver, Montreal și Halifax. Transportul aerian este deosebit de important prin aeroportul Montreal. Comerțul. Canada exportă: grâu, carne, produse lactate, pește, lemn, hârtie, diferite minereuri, automobile etc. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Populația și statele Americii de Nord Populația Americii de Nord Populația Americii de Nord este formată din băștinași și populația formată prin colonizare. Populația băștinașă a fost în mare parte nimicită în timpul colonizării sau după colonizare. Ea este alcătuită din indieni, care trăiesc la vest de Munți Stâncoși și în Mexic, precum și din eschimoși, care se găsesc în partea nordică. Popoarele colonizatoare. Teritoriul Americii de Nord a început să fie colonizat la începutul secolului al XVI-lea, cu emigranți din Europa. Aceștia au ocupat mai întâi coasta Atlanticului, de unde treptat s-au deplasat spre regiunile de vest, atrași de pământurile deosebit de fertile. Cei mai numeroși dintre emigranții europeni au fost englezii, după care au urmat francezii. Spaniolii au cucerit actualul teritoriu al Mexicului. Dintre popoarele imigrante fac parte și cele venite mai târziu din Asia - chinezii și japonezii. Aceștia s-au stabilit în părțile vestice ale Americii de Nord. Din dorința de a obține bogății cât mai mari, neavând suficiente brațe de muncă, colonizatorii europeni au adus în America sclavi negri din Africa, silindu-i să muncească pe marile plantații de bumbac, cultivate în partea sudică a Americii de Nord. Sclavia a fost desființată în anul 1864. Din amestecul albilor cu negri au rezultat mulatrii, iar din amestecul albilor cu pieile roșii - mestiții. Populația nu este răspândită egal pe teritoriul Americii de Nord. Cea mai deasă populație se află în părțile răsăritene și centrale: coasta Oceanului Atlantic, regiunile industriale din jurul marilor lacuri și regiunea Munților Appalachi. Părțile nordice și regiunile muntoase au o populație rară, chiar sub un locuitor pe km. Statele Americii de Nord Statele Americii de Nord. Pe teritoriul Americii de Nord se află următoarele state: Canada cu capitala Ottawa, ocupă partea situată la nord de paralela de 49° latitudine nordică. Statele Unite ale Americii (S.U.A) ocupă toată partea centrală și o parte din nord-vest (Alaska). Capitala este orașul Washington. Mexic, cu capitala Ciudad de Mexico, este situat în partea de sud-vest a Americii de Nord. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Vegetația și animalele din America de Nord Harta reprezintă clima, vegetația și animalele din America de Nord Vegetația și animalele din America de Nord Vegetația Americii de Nord este felurită după climă și relief. Părțile nordice ale continentului, cât și Arhipelagul Arctic au o vegetație de tundră. Limita sudică a tundrei merge aproximativ pe Cercul Polar de Nord. În sudul tundrei se întind pădurile. Ele se întind în partea de sud a Canadei, în unele părți din regiunile muntoase din vest, precum și la est de Fluviul Mississippi. Pădurile sunt formate din specii diferite. Astfel, în partea nordică (Canada) predomină coniferele, formate din molizi, pini, mesteceni și plopi. În partea sudică (Statele Unite) predomină pădurile de foioase. Pădurea constituie patria multor animale cu blănuri scumpe, ca: vulpea, zibelina, castorul, hermelina etc. Versanții munților de pe țărmul Pacificului - partea sudică - sunt acoperiți cu Sequoia. Acestui arbore i se mai spune și „uriașul pădurilor”. Partea vestică a Marii Câmpii Americane, situată între Lacul Winnepeg la nord și Golful Mexic la sud, este cunoscut sub numele de platoul preriilor. Aici ierburile dese au dat naștere, prin descompunere, în decursul multor mii de ani, unui sol foarte fertil - cernoziomul. Preria se termină spre vest, în preajma Munților Stâncoși, cu o stepă sărăcăcioasă, acoperită cu ierburi mărunte, spre granița cu Mexiul fiind presărate cu arbuști si cactuși. Animalul caracteristic preriilor a fost bizonul, astăzi pe cale de dispariție. Părțile sudice ale Americii de Nord, cu clima tropicală, în părțile Californiei, au vegetația mediteraneană formată din plante rezistente la secetă, iar în părțile cu climă tropicală umedă, din jurul golfului Mexic, vegetația este formată din palmieri, bambuși și liane. Majoritatea plantelor de cultură ca: unele cereale, bumbac, trestie de zahăr, pomi fructiferi, precum și multe animale domestice (cornute mari, oi, cai, porci) au fost aduse de europeni după colonizare. America este, în schimb, patria unor plante și animale care au fost aduse și în Europa. Printre acestea se numără cartoful, fasolea, porumbul, tutunul, roșiile ș.a., iar dintre păsări - curcanul. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Principalele fluvii și lacuri din America de Nord Fluvii și lacuri din America de Nord. Sursă imagine: pinterest Principalele fluvii și lacuri din America de Nord În America de Nord sunt fluvii și lacuri uriașe. Rețeaua fluvială se numără printre cele mai întinse de pe glob, fiind alimentată, atât de apa ploilor, cât și de cea a zăpezilor și ghețarilor care acoperă masivele înalte. Scurgerea râurilor este dirijată de relief, în câteva direcții principale. Una spre sud, spre Golful Mexic, în care se varsă Mississippi și Rio Grande, și alta spre nord, spre Oceanul Arctic, în care se varsă Mackenzie, Nelson ș.a. În Oceanul Atlantic își duc apele fluviile Sf. Laurențiu și Hudson, iar în Oceanul Pacific fluviul Yukon, Colorado și Columbia. Mississippi este un fluviu uriaș, care împreună cu Missouri este de două ori și jumătate mai lung decât Dunărea. Se varsă în Golful Mexic printr-o deltă mlăștinoasă. Bazinul fluviului Mississippi cuprinde 55 de afluenți navigabili. Ca volum de apă ocupă locul al treilea în lume, fiind întrecut de Amazon și Zair. Lacurile din America de Nord constituie cea mai bogată rețea de lacuri cu apă dulce de pe glob. Cele mai importante sunt Marile lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario). Din cauza diferenței de nivel, între lacurile Erie și Ontario s-a format Cascada Niagara. În părțile nordice ale Americii de Nord se află multe lacuri glaciare. O altă categorie de lacuri sunt cele de podiș, dintre care cel mai mare este Marele Lac Sărat din Podișul Marelui Bazin. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Clima Americii de Nord Clima Americii de Nord Clima Americii de Nord Marea întindere pe latitudine face ca teritoriul Americii de Nord să se afle aproape toate zonele de climă, începând de la clima tropicală umedă până la cea rece, polară. Clima prezintă mari contraste de temperatură între nord și sud. În regiunea de coastă dinspre Oceanul Pacific este o climă temperată oceanică, cu diferențe mici de temperatură de la vară la iarnă și cu umezeală bogată adusă de vânturile vestice. Curentul cald Kuro-Shivo, care-i trimite o ramură pe țărmurile Alaskăi, contribuie la îmblânzirea acestui climat. Podișurile dinspre munți au o climă temperat-continentală, cu ierni geroase și cu veri călduroase și secetoase. Relieful de câmpie, aflat în partea centrală a Americii de Nord, are o climă temperată în cea mai mare parte, însă mai rece decât în regiunile europene aflate la aceeași latitudine geografică. Aceasta se datorește maselor reci de aer dinspre nord, care neîntâlnind în calea lor nici o stavilă, pătrund adânc spre sud în interiorul continentului. Extremitatea nordică a continentului are o climă rece polară iar cea sudică are o climă tropicală umedă. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### America de Nord America de Nord Așezare America de Nord este așezată în întregime în emisfera nordică și ocupă o suprafață de 24.709.000 km2. Ea este traversată de Cercul Polar de Nord și de Tropicul Racului. Partea nord-vestică a Americii de Nord se află în apropierea continentului Asia, de care este despărțită prin Strâmtoarea Bering. Prin insulele aflate în apropierea țărmului, America de Nord, în comparație cu celelalte continente, se apropie cel mai mult de Polul Nord al Pământului. America de Nord are o formă asemănătoare cu a unui triunghi cu baza în partea nordică și cu vârful îndreptat spre sud. Țărmurile din America de Nord Țărmurile din America de Nord sunt scăldate de trei oceane: Oceanul Pacific de vest, Oceanul Atlantic la est și Oceanul Arctic la nord. Țărmurile au cresctături adânci. Relieful din America de Nord Trei unități de relief se succed de la vest spre est. Lanțul muntos înalt este cunoscut sub denumirea de Munții Cordilieri. Aceștia ocupă partea vestică pe toată lungimea țărmului, începând din Peninsula Alaska, până la Istmul Tehuantepec și sunt alcătuiți din șiruri de munți aproape paralele cu țărmul oceanului. Primul lanț de munți este alcătuit din munții Coastei, Cascadelor, Sierra Nevada și Sierra Madre de Vest. Înălțimea medie a Munților Cordilieri este de peste 3000 m, fiind mai înalți în partea nordică, unde multe vârfuri depășesc 6000 m. De-a lungul acestor munți apar din loc în loc conuri uriașe de vulcani, cu piscuri pleșuve acoperite cu zăpezi veșnice. Al doilea lanț de munți se desfășoară pe aceeași direcție - nord-sud -, în interiorul continentului, și este format din Munții Stâncoși și Sierra Madre de Est. Între cele două lanțuri de munți de pe coasta Pacificului se află podișuri. Cele mai importante sunt: Podișul Marelui Bazin, Podișul Colorado, Podișul Columbiei și Podișul Mexic. Unele podișuri sunt brăzdate de văi adânci numite canioane. Vestit între acestea este Canionul Colorado din Podișul Colorado, săpat parțial în roci calcaroase de-a lungul fluviului cu același nume. Între Munții Stâncoși și Sierra Nevada se află cel mai întins podiș al Americii de Nord - Podișul Marelui Bazin. Este un podiș secetos, brăzdat de câteva râuri care adună ape din munții înconjurători, pe care le varsă apoi în lacuri cu ape sărate, dintre care cel mai des este Marele Lac Sărat. În partea estică a Americii de Nord se află lanțul muntos foarte vechi și tocit, cunoscut sub denumirea de Munții Appalachi. Înălțimea lor depășește rar 2000 m. Câmpia Mississippi ocupă partea centrală a Americii de Nord, fiind cuprinsă între podișurile înalte cu care se termină spre interiorul continentului, Munții Stâncoși la vest, Munții Appalachi la est. Ea e mărginită de brâul morenaic de la sudul Marilor lacuri la nord și Golful Mexic la sud. Această uriașă câmpie este străbătută aproape în întregime, de la nord la sud, de Fluviul Mississippi și afluenții săi. Câmpia situată în jurul Golfului Hudson, se deosebește de Câmpia Mississipi, fiind mai înaltă și presărată de un număr mare de lacuri de origine glaciară și de morene formate de ghețarii care existau aici altădată. Partea sudică, din jurul Golfului Mexic, este mai joasă, fiind alcătuită din aluviunile cărate de Fluviul Mississippi. Pe alocuri este mlaștină. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### America Așezare geografică America formează o mare unitate continentală în emisfera vestică a globului, întinsă în direcția meridiană, pe o lungime de peste 18000 km, despărțind cele două mari oceane, Pacific și Atlantic. Fiind tăiată, aproape pe la mijloc, de Ecuator, America poate fi comparată cu Africa, adică este situată și în emisfera nordică, și în cea sudică. Pe teritoriul său se află toate zonele de climă și vegetație ale globului. Prin suprafața sa de 42.549.000 km2, America ocupă al doilea loc printre continentele globului, după Asia. America este despărțită de celelalte continente prin uriașe întinderi de apă formate din trei oceane: la est Oceanul Atlantic, la vest Oceanul Pacific iar la nord Oceanul Arctic. După așezarea geografică și după condițiile fizico-geografice America se împarte în America de Nord și America de Sud. Acestea, sunt legate printr-un istm și o serie de insule (Antilele Mari și Antilele Mici) care împreună formează America Centrală. Relieful Pe teritoriul Americii de Nord și de Sud se succed trei mari unități de relief. Astfel, în partea centrală, de la nord la sud, se află întinse câmpii străjuite de o parte și de alta de podișuri și de munți. În partea vestică, de-a lungul Oceanului Pacific se înalță lanțul munților Cordilieri, cel mai lung lanț de munți de pe Glob. Aceștia, în America de Sud, poartă denumirea de Anzi. În partea estică se află o serie de podișuri și munți vechi. Clima Tăiată aproape pe la jumătate de Ecuator, America cuprinde toate zonele climatice și de vegetație ale globului, ce se succed între ținuturile polare din cele două emisfere. Astfel în părțile centrale are o zonă de climă caldă. De o parte și de alta a zonei calde se află două zone temperate. În extremitatea nordică și sudică este o climă rece. Varietatea climei și reliefului influențează rețeaua de ape curgătoare și stătătoare. Pe teritoriul Americii se află fluvii și lacuri care se numără printre cele mai mari de pe glob, ca volum de apă și lungime. Vegetația și animalele Varietatea climei și a reliefului determină pe teritoriul Americii zone și tipuri de vegetație diferite și o faună bogată, repartizate pe următoarele zone: a) Pădurea ecuatorială (selvas) ocupă zona de climă ecuatorială. Are aceleași caracteristici ca și pădurea ecuatorială din Africa. b) Ținuturile cu ierburi înalte sunt asemănătoare savanelor africane. Denumirea teritoriilor cu ierburi înalte este diferită: în unele regiuni poartă numele de llanos (lianos), iar în altele de campos. Animalele caracteristice sunt erbivorele și carnivorele. c) Vegetația tropicală și mediteraneană corespunde zonelor de climă cu aceleași denumiri. d) Pompasul și preriile au o vegetație de ierburi mărunte, specifice zonelor de climă temperată, iar ca animale, rozătoare și păsări. e) Tundra. Regiunile situate în nordul și sudul continentului, unde clima este aspră, au o vegetație sărăcăcioasă formată mai ales din mușchi, licheni și tufișuri specifice zonei de tundră. Cunoașterea continentului America Primii descoperitori ai Americii au fost normanzii, care cu cinci secole înainte de Columb au cunoscut locuri situate în regiunea Atlanticului de Nord. Normanzii au descoperit mai întâi Groenlanda, sub conducerea lui Eric cel Roșu (sfârșitul secolului al X-lea) iar apoi conduși de fiul acestuia, Leif, au debarcat pe coasta sudică a golfului Sf. Laurențiu. Ținuturile descoperite le-au dat numele de „țară a pădurilor” (locuri bogate în păduri) și de „țara vinului” (locuri în care creștea vița de vie). În regiunile descoperite, normanzii au înființat colonii care au dispărut în decursul secolelor, astfel încât descoperirile lor au fost date uitării. Spre sfârșitul secolului al XV-lea se răspândește tot mai mult ideea ca Pământul are o formă rotundă. Printre navigatorii care împărtășeau această idee se află și genovezul Cristofor Columb. Acesta, cunoscând greutățile pe care le întâmpinau corăbierii pentru a ajunge în Indii - „patria mirodeniilor” - înconjurând Africa, a căutat să scurteze această cale. Dacă Pământul este rotund gândea el, mergând de-a dreptul spre apus se poate ajunge în Indii. Și astfel, pornind la vest, el a ajuns în America în anul 1492. Multă vreme europenii au numit aceste pământuri „India”, de unde și numele „indieni” dat populației băștinașe. Denumirea de America a fost dată după numele navigatorului italian Amerigo Vespucci - primul care a descris cu amănunte pământurile descoperite. Curând după Cristofor Columb, navigatorul portughez Magellan a făcut înconjurul lumii, ocolind America de Sud. El este primul care a ajuns la concluzia că între America și Asia se află un ocean uriaș (Oceanul Pacific). Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Antarctida Așezare Antarctida ocupă aproximativ zona delimitată de Cercul Polar de Sud, fiind constituită dintr-o parte continentală și dintr-o serie de insule aflate în apropierea continentului. Continentul împreună cu insulele din jur poartă numele de Antarctica. Este un continent cu totul izolat de celelalte continente. Ca suprafață (14.107.000 km²) continentul Antarctida depășește pe cea a Europei. Primii navigatori care au atins țărmurile Antarctidei au fost corăbierii ruși Bellingshausen și Lazarev, în anul 1820. Urmează apoi mai multe expediții organizate de navigatori englezi, americani, francezi, norvegieni, care descoperă unele insule aflate în apropierea continentului. Între aceste expediții se numără și cea la care au participat Amundsen și savantul român Emil Racoviță, pe vasul Belgica. Secolul XX constituie o nouă etapă în cunoașterea continentului Antarctida. Au loc acum tot mai multe încercări de pătrundere în interiorul Continentului. Într-una din aceste temerare încercări Amundsen reușește să ajungă la Polul Sud. Adevărata cunoaștere a Antarctidei începe din anul 1955, când se stabilește colaborarea pe plan international pentru cunoașterea noului continent. În prezent sunt peste 40 de stațiuni științifice permanente, amplasate, majoritatea din ele, pe țărm, 4 în interior și una chiar în punctul polului sud. Relieful Antarctida are un relief înalt, depășind toate celelalte continente ca înălțime medie (circa 1500 m). Partea vestică este formată din munți înalți, care reprezintă o prelungire pe sub apa oceanului a Munților Anzi din America de Sud, iar partea estică este alcătuită dintr-un podiș înalt. Întregul relief al Antarctidei este acoperit cu o uriașă pătură de gheață a cărei grosime ajunge până la 3000 m. Unele masive din regiunea muntoasă s-au format din lava unor vulcani, care se află și astăzi în activitate. Așa este vulcanul Erebus din Insula Ross. Bogății minerale. Cercetările efectuate până acum au dus la descoperirea unor bogății de subsol. Mai întâi gazele și petrolul. În 1973 s-au descoperit sub Marea Ross rezerve însemnate de gaze naturale. Petrolul se află într-o cantitate foarte însemnată. Apoi cărbunele, localizat în special în lanțul de munți, este de calitate superioară - antracit. Alte minerale importante, presupuse a fi în cantități importante, includ fierul, cuprul, nichelul, zincul și posibil aur, argint, platină. Clima Antarctida este cel mai rece continent. Temperatura medie anuală a aerului este cuprinsă între -50º și -60 ºC. Aici se află adevăratul pol al frigului, unde s-au înregistrat temperaturi de -88,3ºC. Tot aici se află și polul vânturilor, deoarece acestea ating, în timpul furtunilor, viteze de 100-300 km pe oră. De aceea Antarctida mai este denumită și „țara vânturilor”. Precipitațiile cad sub formă de zăpadă, ploaia este aici un fenomen rar, întâlnindu-se doar în regiunea de țărm. Vegetația și animalele Vegetația și animalele se întâlnesc doar pe țărmul oceanului. Din cauza condițiilor neprielnice de viață, vegetația și lumea animală a Antarcticii sunt foarte sărace. În locurile mai bine adăpostite si mai expose soarelui se dezvoltă o vegetație de mușchi și licheni, iar pe țărmurile continentului algele. Dintre animalele mai des întâlnite pe pământurile acestea veșnic acoperite cu zăpezi și ghețari sunt: pinguinii, albatroșii, pescărușii. În apele oceanului, de jur împrejur, trăiesc foci și balene. Economia Pe continent nu se poate vorbi până în prezent de dezvoltarea unor ramuri economice. În schimb în apele Oceanului se vânează balene și foci. Acest continent rămâne deocamdată poate singura regiune de pe planeta Pământ unde natura este nepoluată. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Oceania Așezare Oceania este situată în partea de sud și de nord a Australiei, în cuprinsul Oceanului Pacific și este formată din numeroase insule.. Majoritatea acestor insule se află la mare depărtare de continentul Australian, în lungul Oceanului Pacific, între cele două tropice. Suprafața pe care se întinde Oceania este de Oceania se întinde pe 8.526.000 km².  Dintre insule, cele mai mari sunt: Noua Guinee și Noua Zeelandă. Celelalte sunt, în majoritatea lor, mici sau foarte mici ca întindere, grupate în arhipelaguri care cuprind uneori zeci de insule. Acestea sunt situate de-a lungul unor praguri submarine a căror orientare este de la nord-vest spre sud-est. Majoritatea insulelor mici au fost formate din schelete de corali, multe având formă de atol, așezat pe vârfurile sau povârnișurile unor munți submarini. Ala sunt, spre exemplu, insulele Marshall, Tahiti ș.a. Alte insule sunt de origine vulcanică, ca, de exemplu, insulele Samoa, Hawaii ș.a. Unele sunt de origine continentală, constituind blocuri uriașe dintr-un vechi continent care în decursul timpului a fost acoperit de apele oceanului ca, de exemplu, Noua Zeelandă (partea sudică), Noua Guinee, Noua Caledonie ș.a. Principalele arhipelaguri în care sunt grupate aceste insule sunt: Melanezia, în partea de vest, în apropierea Australiei; Micronezia, în partea de nord-vest; Noua Zeelandă, în sud și Polinezia, în partea centrală și estică. Relieful Insulele de dimensiuni mai mari, situate în partea vestică și sud-vestică, au un relief muntos. Astfel, în Noua Zeelandă munții ating o altitudine de peste 3760 m, iar în Noua Guinee de peste 5070 m. În arhipelagurile Microneziei, Polineziei, precum și în unele părți ale Noii Zeelande se află numeroși vulcani. Dintre acești vulcani unii sunt stinși, iar alții sunt încă în activitate. Așa, spre exemplu, în Insulele Hawaii sunt Mauna Keea și Mauna Loa. Clima Insulele Oceaniei, fiind cuprinse între cele două tropice și înconjurate de apele întinse ale oceanului, au o climă caldă și umedă în tot timpul anului. Vegetația Clima caldă cu precipitații abundente face ca vegetația să fie foarte bogată și variată. Bogăția vegetației descrește de la vest spre est. Specificul vegetației este imprimat de zona de climă în care se află insula sau grupul de insule. Astfel, unele insule (Noua Guinee) sunt acoperite cu păduri tropicale formate din palmieri, banani, bambus, ferigi arborescente. În partea vestică se întâlnesc și savane. Populația Populația este de aproximativ 36.659.200. Mai mult de jumătate din numărul populației din Oceania este format din băștinașii - polinezienii, micronezienii, melanezienii, maorii. Ocupația principală a acestor populații o constituie pescuitul, vânătoarea, agricultura. Restul este format de populații de origine asiatică (japonezi, chinezi, filipinezi). Dintre europeni cei mai numeroși sunt englezii și francezii. Oceania - harta fizică și economică Economia Oceaniei este axată pe minerit și cultivarea plantelor tropicale. Ca urmare a îndelungatei stăpâniri coloniale economia Oceaniei este slab dezvoltată, excepție făcând doar Noua Zeelandă în care economia se bazează pe agricultură și pe industria prelucrării materiilor prime agricole și minerale. Cercetările efectuate pe teritoriul unor insule au scos la iveală însemnate bogății de subsol ca: petrol, cărbune, fier, crom, argint, aur, mangan, zinc, porumb, fosfați. Aceste bogății sunt exploatate încă în mică măsură. Principala ramură a economiei este agricultura, axată pe cultura plantelor tropicale. Se cultivă trestie de zahăr, ananasul, bananul, arborele de cafea, orezul, tutunul, batatele, arborele de cacao, citricele, arborele de cauciuc, bumbacul ș.a. Pe insulele coraligene se practică cultura cocotierului din care se obține copra (miez de nucă de cocos uscat și măcinat). În unele din aceste insule, un loc important în economie îl are creșterea animalelor pentru carne și lapte. În Oceania primul loc în această privință îl ocupă Noua Zeelandă, unde se cresc un mare număr de oi și cornute mari. Este, de asemenea, o mare exportatoare de carne și produse lactate. Industria. Printre cele mai dezvoltate ramuri ale industriei din Oceania se numără industria extractivă și alimentară. Industria constructoare de mașini se întâlnește numai în Noua Zeelandă. Se fabrică mașini agricole, vapoare și unele articole ale industriei electrotehnice, material rulant, fabrici de prelucrare a laptelui cărnii etc. Transporturile. Situația insulară a Oceaniei determină un anumit specific în privința transporturilor. Între categoriile de transporturi cele maritime ocupă primul loc. Comerțul. Exportul se bazează în primul rând pe produsele agricole și apoi produsele industriei miniere. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Australia Așezare Australia sau „Țara Sudului”, singurul continent care constituie o unitate statală, este așezată în emisfera sudică, de o parte și de alta a Tropicului Capricornului. Prin așezarea sa geografică, Australia se află la întâlnirea a două oceane (Pacific și Indian), la mare distanță de alte continente. Cel mai apropiat continent de Australia este Asia, de care se leagă printr-o „punte” cu o lungime de aproape 3000 km, formată din insulele Arhipelagului Indonezian. Australia este un stat federal, alcătuit din șase state, două teritorii (Teritoriul de Nord și cel al capitalei) și se întinde pe o suprafața de 7.617.930 km². Suprafața Australiei, comparativ cu a altor continente, este mică, fiind cel mai mic continent al Globului. Relieful Partea centrală a Australiei este o depresiune cuprinsă între Golful Carpentaria la nord și Marele Golf Australian la sud. Această depresiune poate fi împărțită în trei regiuni: o regiune nordică nisipoasă, acoperită cu o vegetație foarte săracă, una în centru, în care se află Lacul Eyre, de asemenea un semideșert și una sudică foarte roditoare, drenată de fluviile Murray și Darling. Partea răsăriteană are un relief înalt, străbătut de la nord la sud, de lanțul Munților Marii Cumpene de Ape și de Alpii Australieni, a căror înălțime ajunge la 2230 m (Vârful Kosciusko). Acești munți coboară în trepte spre ocean unde se termină cu o câmpie litorală îngustă. Partea vestică este un podiș asemănător podișului african. Acesta ocupă mai mult de jumătate din suprafața Australiei, are o înălțime între 300 și 400 m și este aproape în întregime un deșert. Clima din Australia Trei factori geografici conturează clima Australiei: așezarea geografică pe Glob, mările înconjurătoare și vânturile musonice. Interferența acestora determină, pe teritoriul Australiei, mai multe feluri de climă. Astfel, părțile de nord și de nord-est au o climă tropicală umedă, în care temperatura este ridicată tot timpul anului, iar precipitațiile sunt bogate, fiind aduse de musonii de vară. Partea centrală și de vest, reprezentând mai mult de jumătate de întreg teritoriul Australiei, are o climă tropicală, foarte secetoase, asemănătoare cu Sahara africană. Aceasta se datorește alizeului de sud-est, care ajunge în aceste locuri secătuite complet de umezeală, pe care o lasă pe coastele muntoase din est. Partea sud-estică a Australiei, aflată în calea musonului care bate dinspre ocean, are o climă caldă în timpul verii, răcoroasă și ploioasă iarna. Dependența de climă, rețeaua hidrografică este în general săracă. Vaste suprafețe sunt complet lipsite de ape curgătoare. Râuri cu apă multă se află în părțile nordice și cele răsăritene unde plouă mult. Dintre acestea mai însemnat este Murray cu afluentul său Darling, care adună apele munților și le poartă prin Marele Bazin Australian, spre Marele Golf Australian în care se varsă. Partea centrală a Australiei are ape curgătoare numai în timpul ploilor, iar în restul timpului seacă. Acestea se numesc creek-uri. Vegetația și animalele Lipsită de precipitații, cea mai mare parte a podișului Australiei este un pustiu sau semipustiu, acoperit cu tufișuri ghimpoase numit scrub, ale căror frunze sunt ascuțite și foarte tăioase. Părțile de nord și de nord-est, bogate în precipitații tot timpul anului, au o vegetație de pădure formată din palmieri, liane, bananieri sălbatici ș.a. Sud-estul țării este acoperit de păduri de eucalipt. Regiunea de câmpie, din partea centrală și nordică, lipsită de vegetație în timpul secetei, după ploaie se acoperă cu o iarbă deasă, constituind o foarte bună pășune pentru creșterea oilor și a vitelor cornute mari. Animalele sălbatice ale Australiei se deosebesc de ale altor continente. Aici s-au păstrat unele animale care în alte regiuni ale lumii au dispărut demult. Dintre aceste animale fac parte cangurul și ornitoricul. Pădurile Australiei sunt foarte bogate în păsări: papagali, vulturul alb, lebăda neagră, pasărea liră, struțul fără aripi (emu), pasărea paradisului. Animalele domestice au fost aduse de către europeni. Astăzi cele mai numeroase sunt oile și cornutele mari. Populația Populația Australiei este de circa 24,6 milioane și este formată în marea lor majoritate din albi. Descoperit târziu, Australia a fost cunoscută treptat. Primii săi locuitori albi care s-au stabilit aici au fost englezii în anul 1788. După descoperirea aurului, pe teritoriul Australiei au început să vină tot felul de aventurieri din Europa, cu scopul de a se îmbogăți cât mai repede. Aceștia au devenit mai târziu cultivatori. Deci populația actuală este formată din urmașii coloniștilor europeni, în special englezi. Acestei populații i se adaugă cea băștinașă reprezentată de negri australieni, în număr de aproape 50.000. Majoritatea populației băștinașe, găsită de europeni la venirea lor, a fost nimicită în timpul colonizării. Negrii australieni se deosebesc de negrii africani printr-o talie mai mică, o culoare mai deschisă a pielii și prin părul capului (lung și ondulat). Populația este foarte inegal răspândită pe teritoriul Australiei. Majoritatea populației locuiește în orașe, în regiunile sudice și sud-estice, unde climatul este mai suportabil. Deși agricultura este o ramură foarte dezvoltată a economiei, populația rurală este puțin numeroasă (16%). Agricultura este în cea mai mare parte mecanizată și chimizată. Populația orășenească este concentrată în capitalele celor șase state în care este împărțit teritoriul Australiei. Orașele principale sunt: Sydney (cu peste 5,2 milioane de locuitori), port la oceanul Pacific, este cel mai mare oraș al țării și principalul centru pentru exportul lânii; al doilea oraș ca mărime este Melbourne (cu aproape 5 milioane locuitori), de asemenea port, prin care se efectuează o mare parte a schimburilor de mărfuri cu alte țări. Economia Australia este un stat capitalist cu o economie industrial-agrară dezvoltată. Australia folosește ca sursă de energie: cărbunele, petrolul și energia atomică. Pe baza bogățiilor minerale s-a dezvoltat industria minieră. Se extrage minereu de fier, cupru, argint, aur, cositor, cărbune, petrol, uraniu, bauxită, sare ș.a. Industria prelucrătoare este dezvoltată: siderurgia, construcțiile de mașini: automobile, vapoare, mașini agricole, locomotive, avioane ș.a. Pe baza produselor agricole s-a dezvoltat industria alimentară și textilă. Se produc țesuturi de lână, conserve de carne, zahăr și produse de panificație. Cele mai mari centre ale industriei sunt: Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbane etc. Cultura plantelor. Se practică în sud-est, unde precipitațiile sunt suficient de mari în tot timpul anului. Se cultivă grâu, ovăz, porumb, trestie de zahăr, bananieri, ananas, viță de vie ș.a. Comerțul. Principalul articol de export este lâna (primul loc în lume), grâul, carnea, fructele ș.a. Se exportă de asemenea, cărbuni, minereu de fier și unele produse ale industriei constructoare de mașini și ale industriei chimice. Importă produse industriale, în special unele mașini, produse chimice ș.a. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Madagascar Sursă foto: wikipedia.org Madagascar sau Republique de Madagascar este o țară insulara situată în partea estică a coastei Africii și care se întinde pe o suprafață de 587,041 km². Relieful Insula Madagascar este cea mai mare insulă a Africii. Are un relief alcătuit dintr-un podiș înalt. Suprafața podișului este foarte fragmentată de râuri, care au săpat văi adânci și din loc în loc presărate cu conuri vulcanice. Partea estică a podișului coboară în trepte abrupte spre o îngustă câmpie litorală desfășurată de-a lungul Oceanului Indian. Partea vestică coboară lin spre țărm, terminându-se cu o regiune de dealuri joase și o câmpie nisipoasă. Bogățiile minerale. Subsolul țării conține importante bogății minerale formate din grafit, minereu de uraniu și diamante. Clima și apele Alizeul de sud-est și relieful înalt imprimă climei un aspect variat. Astfel, în regiunile de litoral, căldura se menține ridicată tot timpul anului, pe când în interior, unde relieful este înalt, aceasta se diferențiază în funcție de altitudine. Precipitațiile cele mai bogate cad pe coasta răsăriteană. Regiunile vestice primesc o cantitate mai mică de precipitații. Râurile sunt numeroase. Cele care se scurg spre est sunt scurte și repezi, cu debit mare de apă, iar cele din partea vestică sunt mai lungi, dar cu debit mai scăzut. Vegetația și animalele În direcția sud-vest - nord-est zonele de vegetație se succed în fâșii longitudinale, după formele de relief. În partea estică, bogată în ploi, se dezvoltă pădurea tropicală umedă, formată din palmieri și arbori de esențe prețioase ca: palisandrul, mahonul, abanosul, precum și din numeroase desișuri de bambuși și liane. De asemenea, aici se găsesc pe țărm păduri de mangrove. În partea vestică, unde cantitatea de precipitații este mai mică, locul pădurilor este luat de savane și stepe uscate cu arbori rari. Animalele caracteristice sunt: maimuțe, diferite specii de păsări viu colorate, lilieci și reptile. Populația Populația (aproximativ 26,2600.000 de locuitori) este formată în majoritate din malgași. În numărul mic se întâlnesc indieni, chinezi, arabi și francezi. Cea mai deasă populație se află în partea centrală (în capitala țării Antananarivo), în special în zona podișului. Orașul Tamatave, de pe coasta de răsărit, este cel mai însemnat port maritim. Madagascar – harta fizică și economică Economia Cucerirea independenței a însemnat începutul trecerii la o dezvoltare economică mai dinamică, având ca obiective centrale creșterea producției agroalimentare, întărirea industriei miniere și ușoare, modernizarea rețelei feroviare și diversificarea culturilor agricole. Baza economică o formează agricultura. Pentru export se cultivă: cuișoare, cafea, vanilie, piperul, trestia de zahăr, tutunul etc. Pentru consumul intern se cultivă orezul 50% din suprafața cultivată, maniocul, porumbul, fasolea, batatele ș.a. În privința creșterii animalelor, Madagascar se află printre primele din Africa (bovine, ovine, caprine). Industria. Dacă agricultura este baza economiei acestei țări, industria este „motorul principal” al dezvoltării. În stadiul actual industria este axată pe ramura extractivă. Pe lângă resursele amintite se mai exploatează: fier, crom, petrol, cărbune, fosfați și șisturi bituminoase. Transportul și comerțul. În interior șoselele asigură legăturile dintre diferitele localități ale țării. Pentru legăturile externe se folosesc atât transportul maritim cât și cel aerian. Madagascar exportă produse ale industriei extractive, produse tropicale, precum și conserve de carne și de lapte. Importă diverse produse fabricate. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Zimbabwe Așezare Republica Zimbabwe este situată în nordul regiunii Africa de Sud, și se întinde pe o suprafață de 390,757 km2. Fostă colonie a Marii Britanii, devine independentă în anul 1980, în urma mișcării de eliberare dusă de poporul zimbabwe. Relieful Relieful este format din podișuri vălurite, cu altitudine de peste 1000 m. Din zona centrală înălțimile cresc spre est, unde se află lanțuri muntoase cu vârfuri ce depășesc 2500 m (Vf. Inyangani - 2595 m). În vest relieful prezintă o mare netezime, suprapunându-se unui sector al Deșertului Kalahari. Cele mai joase zone se află în nordul și sudul țării sub forma unor depresiuni străbătute de fluviile Zambezi și Limpopo. Bogățiile minerale sunt variate, Republica Zimbabwe ocupând pentru unele dintre ele locuri importante în lume: crom, aur, cupru, litiu, azbest, nichel, fier, pietre prețioase. Zimbabwe - harta fizică și economică Clima 3. Clima este tropicală, relativ uscată, moderată de altitudine. Precipitațiile cresc din vest către estul țării ajungând în zona munților la 1800 mm/an. Apele Rețeaua hidrografică cuprinde râuri-afluenți ai celor două fluvii - Zambezi și Limpopo. Pe Zambezi, la granița cu statul Zambia, se află cascada Victoria și unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din Africa. Vegetația Vegetația și animalele sunt caracteristice zonei de climă tropicală. Pe podiș întâlnim savana, în cuprinsul căreia trăiesc elefanți, antilope, lei, leoparzi, hiene; în zona înaltă din est cresc păduri cu lemn prețios (mahon, teck, cedru). 60% din suprafața țării este acoperită de păduri. Populația și orașele Zimbabwe are o populație de circa 14.500.000 de locuitori. Majoritatea populației (95%) o formează negrii, care trăiesc în zona centrală a țării, pe podiș. Restul populației este alcătuită din albi europeni, metiș și asiatici.  Cel mai important oraș al țării este Harare capitala țării, situat în partea de nord-est, la o altitudine de 1200 m. Economia S-au luat măsuri de înființare a unor întreprinderi industriale de stat, se valorifică resursele absolutului în cadrul industriei metalurgice și a construcțiilor de mașini, petrochimiei etc. Mai dezvoltate sunt ramurile industriale alimentare și textile în orașele Harare și Bulawayo. În cadrul agriculturii un loc important îl ocupă cultura cerealelor (porumbul), tutunul, bumbacul, trestiei de zahăr și a maniocului. Bogăția pășunilor a favorizat creșterea animalelor: bovine, oi pentru lână, caprine. Transporturile și comerțul Republica Zimbabwe are o rețea de transporturi bine dezvoltate ce asigură legături ușoare între principalele zone ale țării. Exportă crom, cupru, azbest, tutun, carne etc. ### Africa de Sud Așezare Africa de Sud se întinde pe o suprafață totală de 1.221.037 km² și este situată în sudul continentului Africa. Relieful Forma predominantă de relief este podișul, care se termină spre est cu Munții Scorpiei. Munții coboară în trepte spre ocean, terminându-se cu o îngustă câmpie litorală. Partea nordică, fiind o continuare a Depresiunii Kalahari, are o înălțime joasă. Spre sud se află Podișul Karroo dominat de Munții Cap. Bogățiile minerale. Subsolul Republicii Africa de Sud conține mari zăcăminte de aur și argint, diamante, cărbuni, platină, mangan, fier și uraniu. Republica Africa de Sud se situează printre cele mai bogate țări ale continentului Africa. Clima În părțile nordice clima este tropicală uscată, iar în cele sudice, mediteraneană. Relieful și curenții oceanici determină diferențieri în privința precipitațiilor și anume: o mare cantitate de precipitații pe litoralul Oceanului Indian, puține precipitații pe coasta Atlanticului și aproape deloc în părțile de nord-vest aflate în vecinătatea Depresiunii Kalahari. Apele curgătoare, influențate de climă, au un volum de apă foarte neregulate. Principalele fluvii sunt Orange și Limpopo. Ambele își au izvoarele în zona de podiș, dar curg în direcții diferite, Orange spre Oceanul Atlantic, iar Limpopo spre est, vărsându-se în Oceanul Indian. Vegetația și animalele sunt cele specifice zonelor de climă și comune cu cele ale regiunii Africa de Sud. Populația Populația (aproximativ 56,72 milioane). Din totalul populației albii reprezintă 17% dar ocupă 87% din teritoriu și majoritatea bogățiilor țării. Alte grupe, formate din metiși și imigranți din Asia, reprezintă 12% și locuiesc în așezări separate, răspândite răzleț în regiunile locuite de albi. Restul populației formată din africani de culoare și care constituie fondul băștinaș (peste 70%) este silită să trăiască în 10 rezervații numite bantustane, situate în partea de est a țării. Populația de rasă albă este de origine engleză și olandeză (buri). Orașele mai importante. Africa de Sud are trei capitale: Pretoria este capitala administrativa, Cape Town, capitala legislativă, și Bloemfontein, capitala judiciară. Printre orașele mai însemnate sunt și Johannesburg (cel mai mare oraș din Africa de Sud, cu o populație de 3.225.812 de locuitori), Durban. Africa de Sud – harta economică Economia Africa de Sud este o țară a mineritului și a industriei manufacturieră. Produse importate: piese de mașini, autovehicule, produse textile, produse chimice, produse alimentare.Produse de export: aur, diamante, metale, produse chimice, fructe, lână. Agricultura. Se cultivă porumb, grâu, sorg, tutun, cartofi, arahide, trestie de zahăr, viță de vie, pomi fructiferi, citrice, bumbac. Aceste culturi se practică mai ales în câmpia de pe țărmul Oceanului Indian. Un loc deosebit în agricultură îl ocupă creșterea animalelor, în special a oilor merinos și caracul. Transportul și comerțul. Africa de Sud are o rețea de transporturi bine dezvoltată. Legăturile interne se realizează cu ajutorul căilor ferate și al șoselelor. Acestea sunt orientate spre porturile de pe țărmul oceanului. Exportă lână, crom, mangan, diamante, diverse produse industriale și agricole. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Regiunea Africa de Sud Așezare Așezare Regiunea Africa de Sud cuprinde toată partea îngustă a Africii, situată la sud de Depresiunea Congo și Regiunea Africa de Est. Relieful Relieful din Regiunea Africa de Sud este foarte variat. În partea centrală a regiunii se află o depresiune înconjurată de podișuri, iar în partea sud-estică se înalță munții. Regiunea depresionară, care ocupă cea mai mare parte a regiunii, se numește Depresiunea Kalahari. Ea este înconjurată de podișuri marginale înalte. Aceste podișuri coboară în trepte abrupte spre zona litorală a Oceanului Indian. Privite dinspre ocean, povârnișurile podișului par a fi adevărați munți, cunoscuți sub denumirea de Munții Scorpiei. Înălțimea acestora depășește în unele locuri 3000 m. Regiunea muntoasă ocupă partea de sud și este alcătuită din culmile paralele ale munților Cap. Între culmile acestor munți se întâlnesc numeroase depresiuni. De-a lungul țărmurilor se întinde o câmpie litorală mai îngustă pe țărmul vestic și mai lată pe cel răsăritean (Câmpia Mozambicului). Bogății minerale. Subsolul Africii de Sud este foarte bogat în zăcăminte de aur, diamante, cărbune, mangan, platină, uraniu și fier. Regiunea Africa de Sud – harta fizică și economică Clima Clima din Regiunea Africa de Sud. În funcție de așezarea geografică, Africa sudică are o climă tropicală, cu excepția capătului extrem de sudic al Africii, unde se întâlnește o climă mediteraneană. În formarea climei intervin însă și alți factori, și anume: înălțimea reliefului și orientarea acestuia, cât și curenții oceanici din vecinătatea coastelor. Astfel, Depresiunea Kalahari aparține climatului tropical uscat. Rama de podișuri care înconjoară depresiunea are o climă de trecere de la cea tropicală uscată la subecuatorială. Câmpia litorală din vecinătatea Oceanului Indian are o climă caldă și umedă, influențată de curentul cald al Mozambicului și de alizeul de sud-est, care aduce umezeală dinspre ocean. Pe coasta Oceanului Atlantic, spre deosebire de litoralul Oceanului Indian, clima este mai rece și foarte uscată. Precipitațiile nu depășesc 70-100 mm și vegetația dispare treptat. Aici este Deșertul Namib, Părțile sudice de la poalele Munților Cap au o climă subtropicală, cu ierni blânde și ploioase, cu veri călduroase și secetoase. Apele Volumul de apă al fluviilor se schimbă în funcție de cantitatea de precipitații pe care o primesc regiunile pe care le traversează. Datorită reliefului accidentat, cursul apelor prezintă numeroase repezișuri și cascade, nefiind bune pentru navigație. Cele mai lungi fluvii, cu un volum de apă mai bogat, sunt: Zambezi și Limpopo, ambele vărsându-se în Oceanul Indian, iar în Oceanul Atlantic, Orange. Pe Zambezi au fost construite câteva mari hidrocentrale. Vegetația și animalele În partea nordică a depresiunii Kalahari, se dezvoltă o vegetație de stepă cu tufișuri. În sud-vestul acestei depresiuni apare deșertul. Podișurile care înconjoară depresiunea Kalahari au o vegetație de stepă, iar în unele podișuri, de savană. În câmpia Mozambicului apar pădurile cu liane asemănătoare în mare parte pădurilor ecuatoriale, iar pe coasta sudică se dezvoltă vegetația mediteraneană, formată din tufișuri (maquis). Animalele specifice Africii de Sud sunt antilopele și zebrele. Pentru ocrotirea unor plante și animale, în acestă regiune se găsesc câteva parcuri naționale, ca de exemplu Wankie, Kruger. Populația  Majoritatea populației o formează negrii. Populația albă este alcătuită din englezi, olandezi și portughezi. Economia Regiunea Africa de Sud este deosebit de bogată în aur, diamante, uraniu, mangan, platină ș.a. Exploatarea acestora se practică îndeosebi în Republica Africa de Sud. Economia celorlalte state este slab dezvoltată, fiind axată în special pe agricultură. Se cultivă porumb, grâu, sorg, cartofi, arahide, trestie de zahăr, viță de vie, pomi fructiferi. Pe podișuri locuitorii se ocupă cu creșterea animalelor: oi merinos și caracul, bovine și porci. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Etiopia Așezare Etiopia ocupă cea mai mare parte a Africii de nord-est, întinzându-se pe o suprafața de 1.127.127 km². Până în anul 1974 această țară a fost un imperiu. În septembrie 1974, în urma unei revoluții populare, împăratul este îndepărtat. În 1976 a fost proclamată Etiopia Socialistă. Relieful În Etiopia se pot deosebi două mari forme de relief: una înaltă și masivă, cuprinsă între 2000 și 3000 m, alcătuită din Podișul Etiopiei, de origine vulcanică, ocupând cea mai mare parte a țării și alta mai joasă în părțile sud-estice. Aceste două forme de relief sunt despărțite de o mare depresiune sub forma unei văi adânci, care constituie o prelungire spre nord a marelui șanț de prăbușire (tectonic) Abisinian. Podișul este presărat din loc în loc cu înălțimi de peste 4000 m. Văi adânci fragmentează podișul în mai multe porțiuni. Bogățiile minerale. Subsolul Etiopiei este puțin cunoscut. Cercetările efectuate până în prezent au dus la descoperirea unor bogate zăcăminte de minereu de fier, aur, cupru, mangan, sulf și sare. S-au descoperit, de asemenea, cărbuni, însă de slabă calitate, și petrol. Etiopia – harta fizic Clima De la arșița pustiului la „primăvara veșnică”. După așezarea geografică, Etiopia se află în zona subecuatorială. Relieful înalt, cât și vecinătatea Mării Roșii și a Oceanului Indian, determină o diferență a climei pe teritoriul Etiopiei. Astfel, pe țărmul Mării Roșii este o climă asemănătoare cu cea a Saharei - foarte caldă și secetoasă. În interiorul Podișului Etiopiei se întâlnește o zonare a climei pe altitudine, începând de la clima caldă și foarte umedă la poalele munților, până la clima temperată și rece pe vârful acestora. Capitala țării, Addis Abeba (2500 km), are o temperatură asemănătoare cu cea din timpul primăverii la noi. Se poate spune deci că în capitala Etiopiei domnește o primăvară, tot timpul anului. Apele Rețeaua hidrografică este bine dezvoltată pe podișul înalt al Etiopiei, care primește mari cantități de precipitații. Aici își are izvorul Nilul Albastru. Regiunile joase deșertice sunt sărace în ape sau complet lipsite de ape curgătoare. Dintre lacuri cel mai întins este Tana. Vegetația și animalele La fel ca și clima, vegetația este etajată în raport cu înălțimea. Astfel, în regiunile joase, cu precipitații puține, există o vegetație de stepă cu trecere spre deșert. Pe măsură ce altitudinea crește, apar ierburi mai bine dezvoltate. În masivul înalt etiopian apar toate zonele de vegetație, de la cea specifică zonei calde și umede, până la pășunea alpină. Etajul cel mai de jos, aflat între 600-1500 m, cuprinde o vegetație asemănătoare cu cea ecuatorială, al doilea de savană, iar al treilea etaj cuprinde o vegetație specifică zonei temperate. Lumea animală este caracteristică fiecăreia din zonele de vegetație amintite. Populația Populația Etiopiei este de aproximativ 73.750.000 de locuitori. Majoritatea populației o formează etiopienii, care trăiesc mai ales pe podișurile înalte, unde se află cea mai deasă populație. În afară de etiopieni se întâlnesc și câteva grupe de negri. Aceștia locuiesc mai ales în partea de sud-vest a Etiopiei. Majoritatea locuitorilor se ocupă cu cultivarea plantelor și creșterea vitelor. Orașele mai importante sunt Addis Abeba, capitala țării, situată în centrul masivului muntos la 2550 m altitudine, Asmara și Massaua, port la Marea Roșie. Economia Agricultura este baza economiei țării. Principala cultură pentru export este cafeaua, după care urmează bumbacul și trestia de zahăr. Pentru consumul intern se cultivă cereale: orzul, grâul, de asemenea, sorgul, porumbul, orezul, inul și rapița. Creșterea animalelor constituie o ocupație mult practicată în Etiopia. Se cresc cornute mari, cai, catâri, oi și capre. Industria este axată pe extragerea bogățiilor subsolului. Transporturile. Față de marea suprafață a țării, transporturile sunt slab dezvoltate. Lungimea căilor ferate nu depășește 5000 km. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Africa de Est (Africa Răsăriteană) Așezare Africa de Est cuprinde partea situată în estul continentului Africa. Relieful Africa de Est este regiunea în care au avut loc puternice mișcări pe verticală ale scoarței Pământului, de pe urma cărora au apărut regiuni înalte de podiș și șanțuri uriașe, în care s-au format lacuri foarte adânci. Se poate spune că relieful acestei regiuni este o asociere de podișuri înalte și șanțuri tectonice. Podișurile care alcătuiesc Africa de Est sunt: Podișul Etiopiei, Podișul Somaliei și Podișul Ugandei. Podișurile Etiopiei și Somaliei se găsesc în partea estică, fiind despărțite de Șanțul Abisinian și Depresiunea Afar. Podișul Etiopiei este format din lavă și se înalță ca o adevărată cetate față de regiunile înconjurătoare. Spre Marea Roșie și Depresiunea Afar, relieful înalt coboară în trepte abrupte, iar spre Depresiunea Bahr el Ghazal (din Sudan), în trepte domoale. În interiorul podișului este presărat cu numeroase conuri vulcanice. Podișul Somaliei este mai înalt în părțile nordice, unde înălțimile ajung până la 4000 m și mai scund în părțile sud-estice, unde coboară lin spre Oceanul Indian, terminându-se cu o îngustă câmpie litorală (Câmpia Somaliei). Podișul Ugandei se află în sud-vestul regiunii Africa de Est. El ocupă spațiul dintre cele două mari șanțuri tectonice ale Africii (Marele șanț Central African și Șanțul tectonic Abisinian). De-a lungul Șanțului Central African se găsesc lacurile: Mobutu Sese Seko, Tanganyka, Malawi și altele, iar de-a lungul Șanțului Est-African sunt, de asemenea, numeroase lacuri, printre care Lacul Turkana. Un vulcanism gigantic. De-a lungul șanțurilor tectonice se ridică vulcani cu înălțimi impresionante, ceea ce dă reliefului un caracter de originalitate. Dintre masivele vulcanice cele mai impunătoare sunt Kenya și Kilimanjaro. Bogățiile minerale. Părțile centrale ale Podișului Ugandei și Podișul Etiopiei, ascund în subsolul lor zăcăminte de aur, diamante, cărbune, sare, pietre prețioase ș.a. Africa de Est – harta fizică și economică Clima Ca urmare a așezării sale regiunea Africa de Est ar trebuie să aparțină climatului ecuatorial și subecuatorial. Varietatea reliefului însă, orientarea culmilor înalte muntoase, precum și apropierea continentului asiatic (care se încălzește puternic în anotimpul de vară) fac ca atât temperatura, cât și precipitațiile atmosferice să difere de la un loc la altul. Astfel, podișul înalt al Etiopiei și masivele muntoase Kenya și Kilimanjaro au o climă etajată pe altitudine. Podișul Ugandei are o climă subecuatorială, iar Depresiunea Afar, adăpostită de mari înălțimi, are o climă secetoasă tot timpul anului. Apele Speciile apelor din Regiunea Africa de Est constă în prezența lacurilor cu apă dulce. Unele dintre aceste lacuri sunt situate în gropile formate de șanțurile tectonice, având adâncimi foarte mari (Lacul Tanganyika - 1435 m). Altele fiind situate pe podiș, sunt mai puțin adânci (Lacul Victoria - 80 m). Vegetația și animalele Vegetația Africii de Est este foarte variată. Pe podișuri cresc ierburi de savană și stepă, iar pe masivele înalte vegetația este etajată. De-a lungul râurilor se dezvoltă pădurile galerii, în mare parte asemănătoare pădurilor ecuatoriale. Fauna este cea specifică savanelor și stepelor. Aici trăiesc numeroase erbivore: antilope, gazele, girafe, zebre, la care se adaugă elefanți, rinoceri ș.a. Dintre carnivore se întâlnesc: lei, leoparzi, hiene, șacali ș.a. În locurile mlăștinoase și lacuri trăiesc hipopotami și crocodili, iar în pădurile din regiunile muntoase, diferite specii de maimuțe. În regiunile secetoase se întâlnește frecvent struțul. Populația Populația este formată din negri bantu și masai, precum și din etiopieni și somalezi. Pe lângă populația băștinașă, care formează marea majoritate, mai trăiesc indieni, arabi și europeni. Economia Economia este bazată pe agricultură, în care este ocupată marea majoritate a populației. Este cea mai dezvoltată regiune a Africii în ce privește creșterea animalelor. Pentru export se cultivă cafea, bumbac și trestie de zahăr. Pentru hrana populației se cultivă cereale: meiul, orzul și grâul. În unele regiuni se cultivă orezul și porumbul. Un loc important în părțile nordice ale regiunii îl ocupă creșterea vitelor cornute mari. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Republica Democrată Congo Așezare Republica Democrată Congo se întinde pe o suprafață de 2 344 858 km² ocupând cea mai mare parte a regiunii Africa Centrală. Relieful Pe teritoriul Republicii Democrate Congo se pot distinge două forme de relief. Prima este reprezentată de o uriașă depresiune, drenată de Fluviul Congo și care poartă numele de Depresiunea Congo, iar a doua este reprezentată de podișurile înalte care înconjoară depresiunea. Bogățiile minerale. Republica Democrată Congo dispune de bogate și variate resurse minerale, concentrate în special în podișurile Shaba și Kasai. Printre aceste bogății primul loc îl ocupă cuprul, urmează diamantele, apoi uraniul, cobaltul, manganul, cărbunele, petrolul, minereul de fier ș.a. Dar peste toate acestea domină cuprul. Republica Democrată Congo - harta fizică și economică Clima Prin așezarea sa geografică Republica Democrată Congo se află în cea mai mare parte în cuprinsul zonei ecuatoriale. Clima caldă și umedă domină întreaga depresiune Congo. Partea sudică are o climă subecuatorială. Apele Pe teritoriul Republicii Democrate Congo curge Fluviul Congo, cel mai bogat în ape de pe teritoriul Africii și numeroase alte ape curgătoare. Fluviul Congo poartă spre ocean o mare cantitate de apă, mult mai mare decât Nilul. El nu este însă navigabil decât pe mici porțiuni, deoarece are pe cursul său numeroase praguri și cascade. Prezintă, în schimb, importanță deosebită ca resursă hidroenergetică. În partea de est sunt mari lacuri tectonice. Vegetația și animalele Fiind situată în regiunile cele mai umede ale Africii, pădurea ecuatorială ocupă mari suprafețe din teritoriul Republicii Democrate Congo. Aceste păduri dese și întunecoase sunt formate din arbori de esență prețioasă și din liane care se încolăcesc pe copaci. Părțile sudice, având o climă subecuatorială, sunt acoperite de savane, pădurea apărând doar de-a lungul apelor curgătoare. Animalele sunt cele caracteristice zonei ecuatoriale și subecuatoriale. Populația Populația - aproximativ 59.320.000 de locuitori. Grupa persoanelor de culoare bantu formează majoritatea populației. Dintre europeni cei mai numeroși sunt belgienii. Orașele. Cel mai mare oraș și totodată capitala țării este Kinshasa așezat pe malul fluviului Congo. Alte orașe importante sunt Kisangani și Lubumbashi. Economia În ceea ce privește bogățiile solului și subsolului, Republica Democrată Congo se află pe unul din primele locuri în lume. Are cea mai densă rețea de ape din lume și un potențial hidroenergetic foarte mare (1/8 din potențialul globului). Cu toate acestea, ca urmare a îndelungatei ocupații coloniale, Republica Democrată Congo are o economie în curs de dezvoltare. Industria. Dintre ramurile industriale primul loc îl ocupă industria extractivă. Se exploatează mari cantității de cupru, uraniu, diamante, cositor ș.a. Dintre ramurile industriei prelucrătoare, cele mai dezvoltate sunt: industria textilă, a materialelor de construcție, industria chimică ș.a. Acestea sunt concentrate în principalele orașe ale țării. Agricultura. Se cultivă: porumb, orez, mei, ananas, bananieri, bumbac, arahide. Un loc important îl ocupă culturile de trestie de zahăr și plantațiile de citrice, de cafea și cacao. Creșterea animalelor constituie o ramură secundară a agriculturii. Se cresc cornute mari, oi, capre și porci. Transporturile și comerțul. Față de întinderea sa Republica Democrată Congo dispune de puține căi de comunicație. Rețeaua de căi ferate nu depășește 5000 km, fiind concentrată în regiunea minieră. Căile fluviale și în parte șoselele, precum și transporturile aeriene suplinesc într-o anumită măsură transportul feroviar. Exportă: lingouri de cupru, cositor, diamante, uraniu, cobalt ș.a.; de asemenea, produse ale agriculturii: bumbac, cafea, cauciuc etc. Importă: diverse mașini, țesături și unele produse alimentare. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Africa Centrală Așezare și întindere Africa Centrală ocupă părțile de mijloc ale continentului și se întinde de la regiunea de tranziție a Sudanului până la Africa Sudică și de la țărmul Oceanului Atlantic până la regiunea marilor lacuri africane. Relieful Relieful regiunii este alcătuit dintr-o vastă depresiune (denumită Zair) înconjurată de podișuri. Depresiunea Zair constituie o cuvetă de adunare a apelor din regiunile înconjurătoare. Aceste ape sunt colectate de Fluviul Zair, care le îndreaptă spre Oceanul Atlantic. Podișurile periferice limitează, în nord, vest și sud - Depresiunea Zair. În partea nordică se află Podișul Azande. Acest podiș desparte depresiunea Bahr el Ghazal de depresiunea Chad. Podișul Camerun ocupă partea nord-vestică și este format în mare parte din vulcani stinși, dintre care cel mai important este Camerun (4070 m), situat nu departe de Golful Bonny. Mai spre nord se înalță culmile masivului Adamaua. În sudul depresiunii Zair se ridică podișurile înalte Lunda și Shaba, foarte bogate în zăcăminte de cupru. Câmpia litorală poartă denumirea de Câmpia Guineei Inferioare, după golful cu același nume. Este o câmpie aluvionară, joasă și mlăștinoasă. Bogățiile minerale. Regiunea Africa Centrală este o adevărată comoară a Africii. În subsolul său, în special în partea sudică și estică se găsesc zăcăminte mari de aur, diamante, uraniu, mangan, cupru, crom, cobalt, bauxită, cărbuni, petrol și minereu de fier. Clima Ca urmare a așezării sale geografice precum și a reliefului, se pot distinge mai multe feluri de climă. Depresiunea Zair are o climă ecuatorială caldă și umedă. Podișurile din partea de sud au o climă subecuatorială cu două anotimpuri. Câmpia litorală se află sub influența vânturilor care bat dinspre Golful Guineei. Acestea aduc mari cantități de precipitații, care cad în special per versanții vestici ai podișurilor Camerun și Gabon. Aici cantitatea anuală de precipitații ajunge la 10.000 mm. Apele Regiunea Africa Centrală deține cea mai bogată rețea hidrografică din Africa. Principala arteră fluvială este Fluviul Zair care izvorăște din înălțimile sudice ale Podișului Shaba. În drumul său, Zairul primește numeroși afluenți dintre care amintim pe Lukuga, care-i aduce apele Lacului Tanganyka, pe Oubangui și Kasai etc. Fluviul Zair reprezintă singura arteră de comunicație în imensa și deasa pădure ecuatorială. Vegetația și animalele Regiunea Africa Centrală constituie o adevărată împărăție a pădurii și savanelor înalte. Pădurea ecuatorială acoperă cea mai mare parte a podișurilor din partea de vest, precum și zona centrală a Depresiunii Zair. Această pădure este foarte variată. În mod obișnuit nu întâlnești alături doi copaci de același fel. Predomină palmierul de ulei, iar dintre arborii care se exploatează pentru lemnul lor prețios sunt abanosul, acajuul, galben ș.a. Exploatarea acestor arbori se desfășoară în condiții grele din cauza lianelor care leagă arborii într-un adevărat păienjeniș. În podișurile sudice Lunda și Shaba, cât și în Podișul Azande, pădurile ecuatoriale umede fac loc savanelor și pădurilor galerii, care pătrund pe distanțe de sute de kilometri în interiorul savanelor. De-a lungul zonei litorale de pe țărmul Oceanului Atlantic se întâlnesc pădurile de mangrove. Fauna regiunii Africa Centrală este, de asemenea, foarte bogată. În pădurea ecuatorială: maimuțe, păsări și animale târâtoare. În apele râurilor se află un număr mare de crocodili și hipopotami. În sol și pe copaci se găsesc numeroase insecte. Savanele sunt populate de erbivore (antilope, girafe) și carnivore (leul și leopardul). Populația este formată din numeroase grupuri de negri bantu. Acestora li se adaugă pigmeii (piticii), care trăiesc în stare nomadă prin pădurile din părțile centrale. Dintre europenii cei mai numeroși sunt belgienii. Economia Teritoriul Africii Centrale dispune de mari bogății ale subsolului. Cele mai multe bogății subsolice se află pe teritoriul Republicii Zair. Solul, în mare parte fertil, oferă posibilități pentru dezvoltarea agriculturii. Se cultivă: trestie de zahăr, cafea, cacao, arahide, citrice, banani ș.a. În unele regiuni cu climă subecuatorială sunt condiții de cultivare a porumbului, orezului și meiului. Din cauza muștei țețe creșterea animalelor ocupă un loc secundar în economie. Statele Regiunii Africa Centrală  Angola  Camerun Republica Centrafricană  Chad  Republica democratica Congo  Republica Congo  Guinea  Gabon São Tomé și Príncipe Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Africa Centrală ### Sudan Așezare Sudanul este așezat pe ambele părți ale Nilului mijlociu și la confluența celor două Niluri (Alb și Albastru), din care este format Nilul propriu-zis. Spre nord-est are ieșire la Marea Roșie. Este cel mai mare stat al Africii. Relieful Relieful Sudanului este format din depresiunile: Bahr el Ghazal și culoarul Nilului. Acestea sunt înconjurate de podișuri. Depresiunea Bahr el Ghazal ocupă partea sudică a Sudanului. Ea este o regiune joasă și parțial mlăștinoasă, înspre care se îndreaptă majoritatea apelor curgătoare. Podișurile mărginașe depresiunii sunt Azande în sud, Etiopiei în est și Darfur în vest. Spre nord, Depresiunea Bahr el Ghazal se continuă cu culoarul Nilului. Bogății minerale. Sudanul și-a creat o industrie extractivă. Cercetările de până acum au dus la descoperirea unor importante rezerve de minereuri feroase și neferoase: aur, mangan, cupru, petrol și sare. Clima, apele, vegetația și animalele Clima, apele, vegetația și lumea animală au caracter de tranziție, de la cea ecuatorială spre cea tropicală uscată. Ținând seama de întinderea mare în altitudine, ca și de relief, pe teritoriul Sudanului pot fi întâlnite unele diferențe de climă și vegetație. Astfel, partea nordică are un climat tropical foarte secetos, fiind considerată regiunea cea mai fierbinte a globului. Ani de-a rândul nu cade nici o picătură de ploaie. În aceste condiții barajul de la Assuan are o mare importanță și pentru Sudan, în special pentru irigații. În partea sudică verile sunt foarte ploioase, în schimb iernile au puține precipitații. Litoralul Mării Roșii este sărac în precipitații. Apele. Ca urmare a climei secetoase rețeaua hidrografică este slab dezvoltată și inegal repartizată pe teritoriul țării. În sezonul secetos unele râuri seacă total. Locul de adunare a tuturor apelor este depresiunea Bahar el Ghazal, iar fluviul colector este Nilul Alb. Principalii afluenți pe care-i primește Nilul pe teritoriul Sudanului sunt Nilul Albastru și Atbara care coboară din Podișul Etiopiei încărcați cu aluviuni. Vegetația și animalele. Principala formă de vegetație o constituie ierburile (savanele). Ierburile alternează cu pâlcuri de pădure. În partea centrală ierburile sunt presărate din loc în loc cu acacii sau baobabi. Regiunile nordice de semideșert au vegetație săracă, aceasta dispărând treptat și făcând loc deșertului. Animalele caracteristice sunt erbivorele mari și carnivorele. Pe podișuri trăiește struțul, iar în apele Nilului crocodilii. În partea sudică a țării se găsesc păduri ecuatoriale. Populația Un mozaic de rase și popoare. Sudanul are o populație de peste 30 de milioane de locuitori, fiind formată din arabi, reprezentând majoritatea, și din berberi. Acestei populații i se alătură în sud negrii sudanezi. În marea ei majoritate, populația locuiește la sate. Orașele principale sunt: Khartoum, capitala țării. Omdurman și Port Sudan aflat la țărmul Mării Roșii. Economia Sudanul este țara bumbacului, curmalului și a gumei arabice. Aflat multă vreme sub ocupație străină, Sudanul nu și-a putut dezvolta o industrie națională. Baza economiei o formează agricultura. Principala cultură agricolă este bumbacul în care predomină soiurile de înaltă calitate, cu fibră lungă. În afară de bumbac se cultivă sorgul și meiul, de asemenea susanul, arahidele, porumbul și grâul. Aceste culturi se practică în partea centrală (Gezira) și sudică a țării. În părțile nordice este larg răspândită cultura curmalului. O mare importanță se acordă strângerii de gumă arabică, deținând 85% din producția mondială. Dintre animalele domestice se cresc: cornute mari, oi, capre și cămile. Industria. Principala ramură a industriei o constituie cea extractivă. Dintre ramurile producătoare de bunuri de consum, o oarecare dezvoltare cunosc industria textilă și alimentară. Transporturile și comerțul. Transporturile sunt slab dezvoltate. Cea mai importantă cale ferată este linia care leagă capitala cu Port Sudan, de la Marea Roșie. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Nigeria Așezare Nigeria se întinde de-a lungul cursului inferior al Fluviului Niger, ocupând o suprafață totală de 923,768 km². Relieful Relieful poate fi împărțit în patru zone principale, care se succed paralel cu țărmul, de la sud spre nord. Prima zonă cuprinde Delta Nigerului și o fâșie de câmpie de-a lungul țărmului Golfului Guineei. A doua zonă de relief este formată din dealuri cu înălțimi între 500 și 800 m. Partea centrală a țării cuprinde o mare depresiune, formată din Fluviul Niger și a afluentului său Benue. Ca înălțime, această depresiune nu depășește 200 m deasupra nivelului oceanului. Partea nordică are un relief de podiș a cărui înălțime depășește cu puțin 2000 m. La granița cu Camerun, se înalță culmea Munților Camerun (Adamaua). Bogățiile minerale. Principala bogăție a subsolului Nigerului o constituie petrolul. Urmează minereul de fier, uraniu, aur, zinc, fosfați, cositor. Clima Clima se schimbă atât pe latitudine, cât și pe altitudine. Făcând parte din regiunea geografică Sudan, Nigeria are o climă de tranziție, de la zona ecuatorială spre cea tropicală uscată. Astfel, în câmpia joasă de pe țărmul Golfului Guineei are o climă ecuatorială, cu temperaturi ridicate și cu ploi bogate tot timpul anului. Zona de dealuri și depresiunea centrală au o climă subecuatorială cu două anotimpuri, unul ploios și altul secetos. Regiunile înalte de podiș și de munte au o climă etajată pe altitudine. Apele Principala apă curgătoare este Fluviul Niger. Se varsă în Golful Guineei printr-o uriașă deltă. Principalul afluent al Nigerului este Benue, care conduce ape bogate din părțile muntoase ale Munților Adamaua. La granița cu Ciad se află Lacul Ciad. De la sud spre nord, în funcție de climă, se succed mai multe zone de vegetație și de faună, începând cu pădurea ecuatorială, până la zona deșertului. Astfel, în câmpia litorală și în Delta Nigerului se întâlnesc păduri ecuatoriale. În aceaste păduri trăiesc tot felul de maimuțe, reptile și păsări. Regiunea de dealuri și depresiunea centrală au o vegetație de ierburi (savane) în care erbivorele și carnivorele găsesc condițiile bune de viață. Spre nord, unde clima este secetoasă, vegetația dispare treptat până face loc deșertului. Populația Ca număr de locuitori (circa 200.000.000 de locuitori) Nigeria ocupă primul loc între statele Africii. Marea majoritate a populației este formată din negri sudanezi, grupați în peste 250 de triburi, care vorbesc limbi diferite. Cei mai mulți se ocupă cu agricultura, creșterea animalelor, vânătoarea și pescuitul. Dintre europeni englezii sunt în număr mai mare. Orașele. Cel mai mare oraș al Nigeriei este Lagos, așezat pe țărmul Golfului Guineea. Se întinde pe o suprafață de 1,171.28 km2, iar populația este de circa 6.000.000 de locuitori. Lagosul este totodată și principalul port al Nigerului. Alte orașe însemnate sunt Ibadan, Kano și Abuja - capitală a Nigeriei. Economia Nigeria este țara petrolului, a cocotierului, a arahidelor și a arborelui de cacao. Agricultura care formează baza economiei, este axată pe câteva culturi în privința cărora Nigeria ocupă unul din primele locuri în lume. Pe primul loc se situează plantațiile de cocotieri și cele ale arborelui de cacao, arahide, susan. Urmează arborele de cauciuc, bananierul, bumbacul ș.a. Produsele sunt destinate în cea mai mare parte exportului. Pentru consumul intern se cultivă: porumb, mei, orez, manioc și cartoful dulce (batate). În regiunile nordice, unde musca țețe lipsește, se cresc în număr mare oi și vite cornute. Industria. Deși dispune de importante bogății de sol și subsol, Nigeria are o industrie în curs de dezvoltare. În cadrul industriei ramura minieră ocupă primul loc. Se extrag mari cantități de petrol, de asemenea, minereu de fier, zinc, cositor, aur ș.a. Printre ramurile industriei prelucrătoare o dezvoltare mai mare are industria alimentară, care produce diferire uleiuri și conserve, cât și industria textilă, chimică și rafinarea petrolului. Pe fluviul Niger s-a amenajat lacul de acumulare - Kainji - ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Transporturile sunt slab dezvoltate. Mai importante sunt cele maritime și navigația fluvială pe Niger. Căile ferate sunt reduse. Șoselele fac legătura între părțile vestice și cele estice ale țării, completând transporturile feroviare. Nigeria exportă: petrol, nuci de cocos, ulei de palmier, cărbuni, cacao, cauciuc, cositor, lemn, prețios ș.a., importând produse industriale. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Regiunea Sudan Așezare și întindere Regiunea Sudan face tranziția între Deșertul Sahara, la nord, și pădurile ecuatoriale, la sud. Se prezintă ca o fâșie lată de circa 1000 km, care străbat întreaga Africă, începând de la Oceanul Atlantic, până la Marea Roșie. În această regiune a Africii toate elementele geografice (relief, climă, ape, vegetație) au caracter de tranziție, între partea nordică și partea centrală a Africii. Relieful Relieful regiunii Sudan este format dintr-o asociere de podișuri și depresiuni. Podișurile au o înfățișare monotonă, cu înălțimi ce variază între 800 și 1000 m. Ele sunt formate mai ales din roci tari, rezistente la acțiunea agenților externi. Depresiunile (Ciad, Niger și Bahr el Ghazal) sunt regiuni joase, sub 250 m înălțime deasupra nivelului mării. Spre Oceanul Atlantic regiunea Sudan coboară în trepte, făcând loc unor fâșii de câmpie. Bogățiile minerale. Cele mai însemnate bogății de subsol se găsesc în părțile sudice ale podișului Guineei superioare. Aici se află zăcăminte de aur, diamante, bauxită, mangan, petrol, cărbune ș.a. Clima În partea nordică a regiunii Sudan se află o zonă secetoasă, denumită Sahel, care face trecerea de la Deșertul Sahara la savanele climatului subecuatorial dominat. Această climă are două anotimpuri distincte: unul cald și ploios, ca în regiunile ecuatoriale, altul cald și secetos. În cursul anotimpului umed variațiile de temperatură sunt neînsemnate. Precipitațiile sunt bogate, mai ales în Câmpia și Podișul Guineei, aduse de musonul care bate dinspre Golful Guineei. În anotimpul secetos se înregistrează variații mari de temperatură (bat vânturile alizee dinspre nord-est), iar precipitațiile cad sau lipsesc aproape total, timp de multe luni. Sahelul se întinde ca un brâu, neuniform ca lățime, de la Oceanul Atlantic până la Marea Roșie. Relieful este în general uniform, predominând podișurile și câmpiile joase. Statele cuprinse, în această zonă sunt: Capul Verde, Ciad, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegambia, Burkina Faso. Sudan, Etiopia. Această regiune este confruntată de secetă. Zeci de milioane de oameni suferă de foame, mulți dintre ei fiind nevoiți să migreze spre regiuni mai puțin afectate de calamitate. Aspecte deosebit de grave se înregistrează în Etiopia, Ciad, Niger, Mali și în alte state. Seceta nu explică singură transformarea pământului în deșert. Despăduririle se situează la loc de frunte. Criza petrolului a dus la sporirea consumului de lemne de foc. Restrângerea pădurilor favorizează degradarea solurilor și înaintarea dunelor spre sud. Apele Apele curgătoare fac, de asemenea, tranziția de la uedurile sahariene, la râurile din zona caldă a Africii Centrale. În anotimpul ploios râurile regiunii Sudan sunt bogate în ape, iar în cel secetos, unele scad atât de mult, încât își întrerup scurgerea. O parte dintre apele curgătoare se îndreaptă spre regiunile depresionare și formează numeroase bălți, mlaștini și ostroave. Plantele și animalele Atât plantele, cât și animalele, fac trecerea de la vegetația și fauna ecuatorială, la cea tropicală. Vegetația este formată din ierburi înalte (savane) și din păduri galerii care se dezvoltă de-a lungul râurilor. În mijlocul ierburilor cresc arbori izolați, cum este baobabul. De asemenea, crește acacia și arborele de unt. „Acolo unde începe arborele de unt începe savana” - spune un proverb sudanez. Fauna regiunii este formată din animale erbivore (antilope, girafe) și carnivore mari (lei, leoparzi). Vegetația abundentă din sezonul ploios constituie un adevărat paradis al animalelor erbivore. În bălțile și lacurile din depresiuni trăiesc păsări ca: ibiși, pelicani, flamingi etc. Populația Populația regiunii Sudan este formată în cea mai mare parte din negri. O mică parte din populație aparține altor grupe ca maori, tuaregi etc. Densitatea cea mai mare se găsește în regiunea de țărm, iar cea mai mică în nord și în depresiuni. Economia Regiunea Sudan este principala zonă a globului în cultura palmierului de cocos, a arahidelor, arborelui de cacao și în producția gumei arabice. Produsele acestor culturi sunt destinate în special exportului. Pentru consumul intern se cultivă porumb, mei, maniocul, cartoful dulce (batate) ș.a. Creșterea vitelor se practică în partea nordică a regiunii, unde lipsește musca țețe. Industria se află în curs de dezvoltare. Împărțirea politică Dintre statele Regiunii Sudan, mai caracteristice, atât din punct de vedere fizico-geografic, cât și economic, sunt Nigeria și Sudanul. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Regiunea Sudan ### Algeria Așezare și întindere Republica Algeriană Democratică și Populară se întinde pe o suprafață totală de 2.381.741 km², fiind cel mai mare stat al Regiunii Africii de Nord din care ocupă mai mult de o treime. Relieful Partea nordică situată în cuprinsul Subregiunii Atlas este brăzdată de la vest la est de Munții Atlasul Tellian și Atlasul Saharian. Între cele două lanțuri muntoase se desfășoară Podișul Soturilor (Kabiliei). Pe țărmul Mării Mediterane se întinde o îngustă câmpie litorală. Spre sud de Atlasul Saharian până la Munții Ahaggar (din partea sudică a țării), se întinde o vastă regiune de hamade și erguri. Partea sudică este străjuită de Munții Ahaggar, de origine vulcanică, ajungând la înălțimi de 3005 m. Bogățiile minerale Algeria este una din țările Africii care produce mari cantități de petrol și gaze naturale. Petrolul se extrage din centrele Hassi Messaoud și Edjeleh, iar gazele naturale de la Hassi R'mel. Rezervele de petrol ale Algeriei sunt însă limitate în comparație cu ale altor state africane ca de pildă Libia și Nigeria. În subsolul Algeriei se găsesc, de asemenea, importante zăcăminte de minereu de fier, mangan, uraniu, cupru și sare. Clima Partea nordică a Algeriei are o climă mediteraneană; partea de sud (Subregiunea Sahara) are o climă tropicală uscată, unde ani de-a rândul nu cade nici o picătură de ploaie. Apele În partea nordică, de pe rama muntoasă coboară spre Marea Mediterană râuri scurte, bogate în ape, mai ales în anotimpurile de iarnă, când cad multe ploi. Partea sahariană este o regiune complet lipsită de ape curgătoare. Cercetările efectuate au dus la descoperirea unor mari bazine de ape subterane, în Sahara, care vor putea fi folosite pentru irigații. Vegetația În funcție de climă și relief, vegetația este general săracă. Partea Algeriei care este situată în Subregiunea Atlas are o vegetație mediteraneană formată din palmierul pitic, laurul, platanul, măslinul, pinul negru, smochinul, stejarul de plută etc. Regiunea muntoasă, până la 1200 m înălțime, este acoperită cu păduri de stejar și conifere. Pe podișul situat între culmile muntoase crește iarba alfa. Partea sahariană este o regiune deșertică. Vegetația se întâlnește doar în oaze și în jurul fântânilor arteziene. Populația Populația (circa 38.000.000 locuitori), formată îndeosebi din arabi și berberi, este foarte inegal răspândită pe teritoriul țării. Marea majoritate locuiește în regiunile de nord și pe litoral, unde este concentrată aproape întreaga viață economică. Orașele Capitala țării este orașul El Djezair (Alger - circa 3,5 milioane de locuitori), situat pe coasta Mării Mediterane. Alte orașe importante sunt Ouahran (Oran), port la Marea Mediterană și Annaba (Bone). Economia Agricultura este o ramură de bază a economiei. Aceasta se practică pe un teritoriu restrâns, care prezintă doar a șasea parte din suprafața țării. Restul teritoriului este neprielnic din cauza climei uscate. Principalele regiuni agricole se află în apropierea coastei Mării Mediterane. Se cultivă cereale, viță de vie, citrice, smochine și tutunul. În oaze se cultivă curmalul. Dintre animale se cresc oi, capre, măgari și cai în partea nordică și cămile în partea sahariană. După dobândirea independenței au avut loc mari transformări în agricultură: s-a format sectorul socialist al agriculturii alcătuit din pământurile părăsite de colonialiști, la care se adaugă peste 6000 de cooperative sau asociații de întrajutorare. De asemenea, au fost împroprietăriți un mare număr de țărani lipsiți de pământ. S-au luat măsuri pentru extinderea irigațiilor. Industria. Algeria este a patra țară producătoare de petrol din Africa, după Nigeria, Libia și Egipt. Petrolul se transportă din regiunile de extracție spre litoral prin conducte, de unde o mare parte se exportă. Un loc de seamă îl ocupă, de asemenea, extracția gazelor naturale. În anul 1981 a fost inaugurată prima conductă de gaze pe sub Marea Mediterană, între Algeria și Italia. Alte ramuri industriale sunt: industria alimentară, orientată spre producerea uleiurilor vegetale, a conservelor de fructe, a vinurilor, apoi industria textilă, a construcțiilor de mașini, chimică și a materialelor de construcție. Un loc important îl ocupă producția meșteșugărească. Transporturile și comerțul. Rețeaua de transporturi este alcătuită din căi ferate și șosele. Căile ferate sunt concentrate în partea de nord a Algeriei. Șoselele asigură legăturile cu toate zonele țării, ele fiind în mare parte modernizate și bine întreținute. Legăturile externe se realizează pe cale maritimă și aeriană. Algeria exportă mari cantități de petrol, apoi fosfați, minereu de fier și produse alimentare: vin, ulei, măsline, citrice. Importă: mașini, utilaje ș.a. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Maroc Așezare Marocul este situat în partea de vest a Subregiunii Atlas și în nord-vestul Africii de Nord, are o populatie de circa 33 de milioane de locuitori și o suptafața de 710,850 km². Ca urmare a acestei așezări geografice, Marocul are ieșire atât la Oceanul Atlantic, cât și la Marea Mediterană. Relieful Pe teritoriul Marocului se află cea mai înaltă parte a Munților Atlas. Culmile acestor munți, dispuse sub forma unor lanțuri paralele, ajung la înălțimi de peste 4000 m. Între culmile munților se află un podiș cu înălțimea medie de circa 1000 m, iar de-a lungul Oceanului Atlantic se desfășoară treapta cea mai joasă a reliefului marocan formată dintr-o îngustă câmpie litorală. Bogățiile minerale Principala bogăție a subsolului marocan o constituie fosfații. În subsol se găsesc, de asemenea, minereuri de mangan, de fier, minereuri polimetalice, de asemenea, cărbune, petrol și alte bogății minerale. Clima, apele, vegetația și fauna Marocului prezintă caractere asemănătoare cu cele comune întregii Subregiuni Atlas. Populația Populația Marocului (aproximativ 33 de milioane) este alcătuită în cea mai mare parte din berberi și arabi. Alături de marocani trăiesc puțini europeni (francezi, spanioli ș.a.). Cea mai densă populație se află pe țărmurile Oceanului Atlantic și Mării Mediterane. Podișul și regiunile muntoase au o populație mai rară. Principalele orașe Capitala țării este orașul Rabat cu o populație de circa 1.800.000 locuitori, port la Oceanul Atlantic. Alte orașe mai importante sunt Casablanca, cel mai mare oraș (peste 3.000.000 milioane de locuitori) și port al Marocului, situat pe țărmul oceanului și Tanger, situat pe Strâmtoarea Gibraltar. Economia Marocul este o țară în curs de dezvoltare. Se fac eforturi susținute pentru dezvoltarea atât a agriculturii, cât și a industriei. Agricultura este ramura principală a economiei. Se cultivă cereale, în special în câmpia litorală, citrice, măsline, tutun și viță de vie. În regiunile de podiș și de munte, bogate în pășuni, se cresc oi, capre, cornute mari, măgari, cai și cămile. Industria extractivă continuă să fie principala ramură a industriei. Se extrag cantități mari de fosfați, minereu de fier și de mangan, cărbuni, petrol etc. Dintre ramurile industriale prelucrătoare mai dezvoltată este industria alimentară (zahăr, conserve de pește, untdelemn). Dintre alte ramuri ale industriei, o oarecare dezvoltare cunoaște industria textilă și a pielăriei, apoi prelucrarea petrolului, șantiere de reparații navale, industria chimică etc. În economia Marocului un loc important îl păstrează industria meșteșugărească, axată îndeosebi pe producția de covoare, giuvaeruri, produse din lemn, mătase, marochin și ceramică. Un loc însemnat îl va ocupa turismul. Transporturile. Principala rețea de transporturi interne o constituie șoselele. Lungimea căilor ferate nu depășește 2000 km, ceea ce față de întinderea țării reprezintă foarte puțin. Un rol important îl are transportul maritim, care asigură legături cu alte state. Cel mai important port pentru export este Casablanca. Comerțul. Principalul produs la export îl constituie fosfații. Se exportă, de asemenea, minereu de mangan, de fier, plumb și unele produse alimentare ca: untdelemn, vin, conserve. Mai exportă lână, piei, covoare și alte produse. Importă: mașini, produse petroliere, produse chimice, ceai, cafea și altele. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Egipt Așezare Egiptul este așezat în nord-estul Regiunii Africa de Nord, la întâlnirea continentului african cu cel asiatic. Suprafața totală pe care se întinde este de peste 1.000.000 km². Prin așezarea sa geografică, Egiptul se află la întretăierea unor importante drumuri comerciale, care leagă (prin Canalul Suez) Marea Mediterană de Marea Roșie și de Oceanul Indian. Este o țară ce se întinde pe două continente (în partea asiatică - Peninsula Sinai). Relieful Relieful Egiptului este alcătuit dintr-un mare podiș, străbătut de la sud la nord de apele fluviului Nil. Valea pe care o formează apele Nilului crește în lățime, de la 5 km în părțile sudice la 25 km, în părțile nordice și desparte podișul în două: spre vest, Podișul Vestic, iar sper est Podișul Estic. Partea de nord, mai ales delta, cuprinsă între numeroasele brațe ale Nilului, este joasă și foarte fertilă, constituind o regiune însemnată de cultură a bumbacului. Bogățiile minerale. Subsolul Egiptului este încă insuficient cunoscut. Cercetările efectuate în ultima vreme arată că țara dispune de mari zăcăminte de petrol (în preajma Canalului Suez, Peninsula Sinai și regiunea dinspre Sahara), minereuri de fier (în părțile Assuanului), de mangan (Peninsula Sinai), minereuri de uraniu, fosfați etc. Clima Traversat de Tropicul Racului, Egiptul are o climă secetoasă. Clima Egiptului se află sub influența deșertului saharian, dinspre care bate vântul uscat khamsin. Temperatura în tot timpul anului este caldă, dar mai ales vara, iar ploile sunt foarte rare. Din această cauză pe mari suprafețe atotstăpânitoare este deșertul, excepție făcând doar Valea Nilului. Ținuturile de deltă și de la țărmul Mării Mediterane au o climă subtropicală (mediteraneană), care însă în mică măsură se deosebește de clima din restul țării. Aici, în timpul iernii, dinspre Marea Mediterană bat vânturi care aduc mici cantități de precipitații. Apele Fluviul Nil, care străbate de la sud la nord întreaga țară, este singura apă curgătoare a Egiptului. Lipsa de precipitații nu permite dezvoltarea pe teritoriul Egiptului a unei rețele proprii de ape curgătoare. Nilul, care înfruntă Sahara pe o lungime de peste 1200 km, se alimentează cu ape de pe teritoriul altor state. Pentru Egipt Nilul este un adevărat izvor de viață. Apele Nilului sunt folosite pe scară largă la irigații și în navigație, iar prin marele baraj de la Assuan, pentru producerea curentului electric. De aceea se mai spune pe drept cuvânt că „Egiptul este un dar al Nilului”. Vegetația și animalele Ariditatea climei face ca vegetația și lumea animală sa fie foarte sărace. Dintre carnivore se întâlnesc hiena dungată, șacalul și mangusta. Dintre erbivore se întâlnesc în deșert gazele, iar pe podișuri capre de stâncă. Mai numeroși sunt șerpii veninoși și șopârlele. Populația Populația este numeroasă (circa 86.000.000 de locuitori), concentrată pe un spațiu restrâns. Cea mai mare parte a populației este concentrată în Valea Nilului, unde densitatea depășește în unele locuri 1000 de locuitori pe km². Egiptul ocupă locul al treilea printre statele Africii ca populație, fiind întrecuta de Nigeria și Etiopia. Populația este formată în marea ei majoritate de arabi. Orașele. Capitala și cel mai mare oraș al țării și al Africii este El Qahira (Cairo) (cu o populație de aproximativ 19,5 milioane de locuitori). Alte orașe mai importante sunt: El Iskandariya (Alexandria), port la Marea Mediterană, Bur Said (Port Said), El Suweis (Suez) și Aswan (Assuan). Economia Aflat multă vreme sub ocupația străină, Egiptul n-a putut să-și dezvolte o industrie puternică. A fost mult timp sursă de materii prime pentru puterile coloniale și piață de desfacere a mărfurilor venite din acele țări. Agricultura se practică în special în valea și delta Nilului. Aproape întreaga suprafață cultivată este irigată în tot timpul anului, ceea ce permite să se strângă câte 2-3 recolte pe an. Între plantele de cultură bumbacul ocupă primul loc, dând mai mult de jumătate din venitul realizat în agricultură. Cea mai mare cantitate din bumbacul recoltat ia calea exportului, deoarece fiind de bună calitate este foarte căutat pe piața mondială. Alte culturi agricole importante sunt: grâul porumbul, orezul, trestia de zahăr etc. Creșterea animalelor se face azi pe baza metodelor științifice moderne. Egiptul acordă atenție creșterii cornutelor mari, oilor și păsărilor. Se depun eforturi pentru asigurarea bazei furajere. După proclamarea republicii (1953) s-a început reforma agrară prin care o bună parte a țăranilor egipteni (felahi) au fost împroprietăriți cu pământuri luate de la marii proprietari. Industria. În anii care au trecut de la dobândirea independenței, industria Egiptului a cunoscut o continuă dezvoltare. S-au intensificat cercetările pentru găsirea unor noi bogății în subsol. S-au dezvoltat vechile ramuri și au apărut noi ramuri industriale. O dezvoltare deosebită a cunoscut în acești ani industria petrolieră, atât în vechile locuri de exploatare dinspre țărmul Mării Roșii, cât și în Deșertul Sahara, unde au fost descoperite noi zăcăminte de petrol. O mare atenție s-a acordat extracției minereului de fier și de mangan, a fosfaților și materialelor de construcții. Ramuri noi sunt: industria metalurgică, cu energie electrică produsă de hidrocentrala de la Assuan și industria constructoare de mașini. Industria ușoară are ca ramuri principale: industria textilă și alimentară. Transporturile. În Egipt transporturile fluviale (pe Nil) și maritime au cea mai mare dezvoltare. Ele servesc atât pentru realizarea legăturilor interne, cât și pentru comerțul cu alte state. Cele mai mari porturi sunt Alexandria și Port Said. În interiorul transportului se efectuează și cu ajutorul căilor ferate și al șoselelor, care sunt însă suficient dezvoltate. Un rol important în transporturi îl are Canalul Suez. Comerțul. Egiptul are relații comerciale cu numeroase țări ale lumii în care exportă mari cantități de bumbac, minereuri de fier, frigider, aparate electrice, ciment, fosfați ș.a. Importă diferite mașini, utilaje industriale, cherestea ș.a. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Africa de Nord Africa de Nord. Subregiunea Atlas Regiunea Africa de Nord este situată între țărmurile Oceanului Atlantic la vest, Marea Mediterană la nord, Marea Roșie la est și regiunea Sudan la sud. Sub aspect fizico-geografic se pot distinge două subregiuni: Subregiunea Atlas și Subregiunea Sahara. I. Subregiunea Atlas 1. O regiune muntoasă la marginea deșertului. Subregiunea Atlas ocupă partea de nord-vest a regiunii Africa de Nord, situată la întâlnirea dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Caracterele sale geografice o apropie mai mult de Europa decât de Africa. Relieful este variat și așezat în trepte. Treapta înaltă o formează munții și podișul din partea centrală șu sudică, iar treapta joasă este câmpia litorală, de pe țărmurile Oceanului Atlantic și Mării Mediterane. Lanțul munților Atlas formează un bloc compact de masive înalte și se desfășoară pe o lungime de peste 2000 km, începând de la Oceanul Atlantic până la colțul nord-estic al Tunisiei. Munții Atlas sunt alcătuiți din două șiruri principale: Atlasul de Nord, format din culmile Rif și Atlasul Tellian și Atlasul de Sud, format din culmile Anti Atlas, Atlasul Înalt (4.165 m) și Atlasul Saharian. Cele două șiruri muntoase închid între ele Podișul Șoturilor (Kabiliei). Câmpia ocupă suprafețe mici, fiind formată dintr-o fâșie îngustă care se desfășoară de-a lungul litoralului Oceanului Atlantic și al Mării Mediterane (coasta Golfului Gabès). Bogății minerale: În subsolul acestei subregiuni se găsesc însemnate zăcăminte de fosfați, minereuri feroase și neferoase, petrol, gaze naturale și cărbuni. 2. Clima este variată, în general secetoasă. Așezarea geografică, între Oceanul Atlantic, Marea Mediterană și nordul Saharei, orientarea culmilor muntoase, precum și diferențele de altitudine, fac ca Subregiunea Atlas să aibă un climat variat. Astfel zona de țărm, aflată sub influența Mării Mediterane, are un climat mediteranean; zona podișului, un climat de nuanță continentală, iar în zona de vecinătate a Saharei, un climat cald și uscat. 3. Rețeaua hidrografică este slab dezvoltată. Cele mai multe ape curgătoare seacă în timpul verii. Râurile cu apă permanentă sunt scurte, au fluctuații mari, ca volum de apă, de la un sezon la altul și se scurg repede în Marea Mediterană sau în Oceanul Atlantic, nefiind favorabile navigației. Pe podiș, unde clima este secetoasă, se formează ueduri, care se revarsă în timpul ploilor abundente. Apa revărsată dă naștere șoturilor, de la care provine și denumirea podișului. 4. Vegetația și lumea animală sunt sărace, dar clima variată și relieful fac ca vegetația să difere de la un loc la altul. Astfel, de-a lungul țărmurilor se dezvoltă o vegetație mediteraneană, formată din hățișuri și maquis, din care fac parte laurul, mirtul și leandrul. Pe versanții munților dinspre Oceanul Atlantic, sau dinspre Marea Mediteraneană, unde precipitațiile sunt bogate, cresc păduri de foioase și păduri de conifere. Podișul șoturilor are o vegetație săracă, alcătuită din ierburi grupate în tufe rare. Iarba caracteristică poartă denumirea de alfa. În părțile sudice ale Subregiunii Atlas, unde seceta este atotstăpânitoare, vegetația este foarte săracă, iar în părțile dinspre Sahara dispare cu totul. În aceste locuri vegetația se întâlnește doar în oaze. Animalele se diferențiază, în funcție de climă, relief și vegetație, după cum urmează: în pădurile din Munții Atlas trăiesc mistreți, urși, cerbi, leoparzi și maimuțe; pe marile înălțimi - vulturi și cocoșul de munte; în stepele uscate de podiș, precum și la marginea pustiului - antilope gazele, hiene, șacali și lei. II. Subregiunea Sahara Africa de Nord. Subregiunea Sahara 1. Cel mai mare deșert din lume. Ocupă toată suprafața Africii cuprinsă între Oceanul Atlantic la vest, Marea Roșie la est, Marea Mediterană și Subregiunea Atlas kla Nord și Podișul Sudanului la sud. Sahara este străbătută prin partea centrală de Tropicul Racului. Relieful este alcătuit dintr-un uriaș podiș înclinat de la est spre vest. În partea estică, podișul ajunge la înălțimi de peste 1000 m, în timp ce în părțile vestice nu depășesc 500 m. În interiorul său podișul nu este neted, ci prezintă neregularități. Aceste neregularități ale reliefului poartă numele de hamade, erguri și depresiuni eoliene. În Sahara pot fi întâlnite adesea și depresiuni largi și adânci pe fundul cărora apar izvoare care favorizează dezvoltarea așezărilor umane permanente. Acestea sunt oazele. În partea centrală se găsesc o serie de munți cum sunt: Ahaggar, Tassili, Tibesti, ale căror înălțimi depășesc 3000 m. 2. Sahara - un mare rezervor de petrol al globului. În subsolul Saharei s-au descoperit zăcăminte foarte mari de petrol și gaze naturale. Alte bogății ale subsolului Saharei sunt minereurile feroase și neferoase care se găsesc în special în Podișul Mauritaniei. 3. Clima. Aflată în zona tropicală, clima Saharei prezintă mari variații de temperatură între zi și noapte și o mare uniformitate de la o regiune la alta. Vânturile dominante sunt alizeele, extrem de sărace în umiditate. Ariditatea Saharei este deosebit de mare în partea centrală, unde cantitatea medie anuală a precipitațiilor scade sub 50 mm. 4. Nilul este singura apă curgătoare permanentă a Saharei. Rețeaua hidrografică a Saharei (cu excepția Nilului) este formată din ueduri. Acestea se găsesc mai ales în jurul masivelor înalte, precum și la poalele Munților Atlas. Scurgerea apei de-a lungul uedurilor se limitează la câteva zile sau câteva ore pe an. De-a lungul acestor ueduri se înșiră numeroase sate și oaze cu păduri de palmieri. În unele locuri apele subterane izbutesc să ajungă la suprafață, dând naștere la izvoare. În jurul izvoarelor naturale sau al puțurilor săpate de locuitorii deșertului au luat naștere oazele. În ultimii ani s-au descoperit uriașe „mări” cu apă subterană. Există posibilitatea ca aceste ape să fie folosite și astfel să contribuie la schimbarea peisajului deșertului. 5. Vegetația și animalele. Datorită condițiilor de climă, vegetația este săracă. Sunt unele regiuni din Sahara Centrală unde vegetația lipsește pe distanțe de sute de kilometri. Plantele caracteristice sunt cele adaptate condițiilor de climă. În oaze cresc palmieri (mai ales curmalii). La umbra acestora se pot dezvolta unii arbori fructiferi, cum sunt: caisul, piersicul, migdalul, sau se cultivă, pe bază de irigație, legume și cereale. Dintre animalele caracteristice Saharei fac parte: șopârlele, șerpii și scorpionii. Alte animale caracteristice sunt struțul (mai ales spre marginea sudică a Saharei) și cămila. Cămila care a fost domesticită de om, este folosită de băștinași la transport, ea furnizând totodată locuitorilor carne, lapte și alte produse. Populația regiunii Africa de Nord Sub aspect etnic populația Africii de Nord este cea mai omogenă de pe tot cuprinsul Africii. Este formată din arabi, berberi, tuaregi și europeni. Limba vorbită este cea arabă care prezintă mai diferențe dialectale de șa vest la est. În raport cu marea sa întindere, Africa de Nord are o populație puțin numeroasă. Mari suprafețe, în special din Subregiunea Sahara, sunt complet lipsite de așezări omenești. Prin aceste locuri poți merge zile întregi fără să întâlnești un om. Populația cea mai numeroasă se află concentrată în lungul Văii Nilului și în Subregiunea Atlas, în apropierea țărmurilor. Dintre europeni cei mai numeroși sunt francezii, apoi spaniolii, portughezii, italienii, grecii. Europenii se întâlnesc în special în țările din cuprinsul Subregiunii Atlas. Economia Africii de Nord Din punct de vedere economic, Africa de Nord prezintă unele particularități care o deosebesc de restul Africii. Astfel Africa de Nord este foarte bogată în petrol, gaze naturale, fosfați și minereu de fier. Pe de altă parte dezvoltarea agriculturii întâmpină dificultăți din cauza climei care este aridă și foarte aridă pe cea mai mare suprafață a acestei regiuni. Diferențele de mediu dintre cele două subregiuni ale Africii de Nord duc la diferențieri în privința economiei. Subregiunea Atlas are o economiei variată, în care locul principal îl ocupă agricultura, axată pe cultura plantelor mediteraneene: citrice, vița de vie și măsline. Urmează cultura cerealelor: porumb, grâu ș.a. Un loc important îl ocupă industria minieră și, în parte, cea prelucrătoare. Se extrag fosfați, minereu de fier, mangan ș.a. Importanță prezintă și unele ramuri ale industriei alimentare: zahăr, conserve de pește, untdelemn, paste făinoase ș.a. Subregiunea Sahara este înainte de toate un teritoriu de extracție a petrolului, ocupând, în această privință, primul loc în Africa și unul din primele locuri în lume. Cultura plantelor se limitează doar la oaze unde cresc palmieri. Un loc aparte îl ocupă valea Nilului (nordul Sudanului și Egiptul), cu o agricultură intensivă foarte dezvoltată. Împărțirea politică. Regiunea Africa de Nord cuprinde mai multe state: Egipt, Algeria, Maroc etc. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Populația Africii Populația Africii. Repartiția după densitate și compoziție. Populația Africii este destul de rară față de întinderea teritoriului (al doilea continent ca mărime de pe Terra, 30.370.000 km²), însumând peste 800 milioane de locuitori. Repartiția populației este neuniformă. Astfel regiunile deșertice (Sahara, Kalahari) sunt în cea mai mare parte lipsite de populație. Slab populate sunt, de asemenea, pădurile ecuatoriale, în interiorul cărora rătăcesc doar unele triburi de vânători. Regiunile de savane au o populație relativ deasă. Dens populată este regiunea etiopiană (Podișul Etiopiei). Cea mai deasă populație însă de-a lungul cursului inferior al Nigerului și în valea Nilului, unde din cele mai vechi timpuri se practică agricultura pe bază de irigație. Predomină populația rurală. Populația Africii se distinge printr-o foarte mare varietate etnică. Aceasta poate fi împărțită în două grupe. Prima grupă o formează populația ecuatorială, a doua grupă - populația berbero arabă. Aproape 3/4 din totalul populației face parte din prima grupă. Populația ecuatorială (neagră) este foarte diferită. Ea ocupă regiunile centrale ale Africii, zona savanelor și a pădurilor tropicale și este împărțită în două mari subgrupe: sudanezi și bantu. Sudanezii se deosebesc de bantu prin limba vorbită și prin statura înaltă. În Africa de Sud trăiesc hotentoții și boșimanii. Spre deosebire de bantu, aceștia au pielea de culoare mai deschisă. În pădurile ecuatoriale din Africa Centrală trăiesc triburi de pigmei (de statură mică - 1,40 m). Aceștia sunt foarte buni mânuitori ai arcului și lăncii. În unele părți ale Africii, populația băștinașă, constrânsă de europeni, a fost nevoită să se refugieze în ținuturile neprielnice ale Africii (ținuturi pustii sau bântuite de malarie). Populația berbero-arabă a rezultat din amestecul vechii populații a Africii de Nord - berberii cu arabii. Acest grup de populație ocupă întreaga parte a Africii de Nord începând de la Oceanul Atlantic până la Marea Roșie. Popoarele berbero-arabe au pielea albă, asemănându-se mai mult cu locuitorii din sudul Europei. Majoritatea vorbesc limba arabă. Aportul adus de popoarele africane la istoria civilizațiilor universale este deosebit de mare. Așa, spre exemplu, cultura creată într-o serie de state: Egipt, Etiopia, Tunisia, aparține nu numai celor mai vechi culturi ale omenirii ci, totodată, și celor mai avansate în concepție și creație. Și astăzi omenirea admiră cu respect și venerație piramidele, sfinxul și numeroasele monumente răspândite pe cea mai mare parte a teritoriului african. Frescele din Tassili (Sahara), uimitoare exemple de artă, se pierd ca vechime, în negura timpului fiind cu mult mai vechi decât piramidele egiptene. Europenii au început să pătrundă în interiorul Africii, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ei s-au concentrat în general în regiunile zonei mediteranene (francezi, italieni și spanioli) și în extremitatea sudică (olandezi și englezi). Populația de origine europeană reprezintă aproximativ 4% din populația Africii. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Populația Africii ### Vegetația din Africa. Animalele din Africa Vegetația din Africa În funcție de zonele de climă, vegetația din Africa prezintă mari contraste. Pe de o parte, întinse regiuni din Africa sunt acoperite cu păduri înalte și dese cunoscute sub denumirea de păduri ecuatoriale, pe de altă parte, uriașe suprafețe sunt aproape total lipsite de vegetație, formând cele mai mari deșerturi de pe Glob. 1. Pădurile ecuatoriale se dezvoltă pe țărmul Golfului Guineei și în bazinul fluviului Zair, adică în locurile cele mai umede ale Africii. Pădurile sunt dese, întunecoase și de nepătruns din cauza lianelor care se încolăcesc pe copaci. Razele soarelui străbat rareori prin frunzișul des; aerul este încins și umed. Pădurea ecuatorială ocupă 1/10 din teritoriul Africii, fiind formată din arbori veșnic verzi. Speciile sunt foarte diferite, începând cu arbori cu înălțimi mici, până la arbori foarte înalți (uneori peste 60 m), astfel încât pădurea se prezintă etajată. Primul etaj este format din ierburi înalte, ferigi, palmieri pitici, arbuști și liane, iar al doilea etaj din arbori cu înălțimi de 30-40 m. Din loc în loc apar copaci înalți de 50-60 m, formând ultimul etaj. Printre arborii acestei păduri se găsesc multe specii valoroase: arborele de cauciuc, cocotierul, bananul, arborele de pâine, palmierul de ulei, abanosul, santalul, acajuul ș.a. Lumea animală din zona pădurilor ecuatoriale este, de asemenea, foarte bogată. Dintre animalele de pradă se întâlnesc în desișurile acestor păduri leoparzi, iar către marginea pădurii șacali vărgați și lei. Dintre erbivore trăiesc: antilopa de pădure și mistrețul de păr lung, iar pe copaci viețuiesc numeroase specii de maimuțe, printre care: gorila, cimpanzeul și pavianul. În frunzișul pădurii trăiesc numeroase specii de păsări cu penaj viu colorat, cum sunt papagalii. Mare este și numărul insectelor: fluturi viu colorați, termite, musca țețe. De asemenea, se află păianjeni, șerpi uriași cum este pitonul, iar în ape numeroși crocodili și hipopotami. Acolo unde pădurea este mai rară, în afară de lei trăiesc elefanți africani și rinoceri. 2. Vegetația din Africa din zona savanelor este specifică climei subecuatorială. Aici se află împărăția ierburilor înalte până la 5 m. Trecerea de la pădurea ecuatorială la savane se face printr-o zonă în care vegetația de pădure se împletește cu cea de ierburi, până când pădurea cedează aproape definitiv locul în favoarea ierburilor. Savanele sunt presărate din loc în loc cu arbori adaptați secetei din anotimpul uscat, printre care baobabul (arbore cu trunchiul ca un butoi), iar în unele locuri palmierii. Baobabul, unul dintre copacii cei mai groși de pe Pământ, are uneori 20 m circumferință, dar este numai de 15-20 m înălțime. Trunchiul său se ramifică în numeroase crengi groase, care formează o coroană mare. Baobabul dă fructe bune de mâncat care plac maimuțelor; de aceea i se mai spune și „arborele de pâine al maimuțelor”. De-a lungul râurilor cresc fâșii de pădure care-și întind coroanele peste albia apelor, formând un fel de tunel de verdeață, lung de sute de kilometri. Acestea poartă numele de „păduri-galerii”. Lumea animală a savanelor este variată. Bogăția ierburilor constituie o hrană abundentă pentru animalele erbivore: antilope, zebre, girafe, gazele, rinoceri, elefanți și bivoli sălbatici. Tot aici, în preajma erbivorelor, trăiesc animale carnivore: lei, leoparzi, hiene și șacali. În ape se întâlnesc crocodili și hipopotami; ca și în zona pădurilor ecuatoriale, aici sunt numeroase vietăți (termite, scorpioni, păianjeni, musca țețe). Peste tot în savane se întâlnesc numeroși țânțari, care răspândesc malaria. Multe animale din savane au fost vânate, astfel că numărul unora dintre ele (elefantul, rinocerul) s-a redus simțitor. Animalele din Africa. Răspândirea acestora în funcție de zone 3. Zona deșerturilor sau a pustiurilor corespunde zonei de climă uscată. Aici vegetația este foarte uscată. În marginea pustiurilor se întâlnesc mărăcinișuri, ierburi mărunte, care cresc obișnuit sub forma unor smocuri. Se întâlnesc, de asemenea, plante cu frunze groase, rezistente la secetă. Din loc în loc, acolo unde câte un izvor aduce apa la suprafață, apar insule de verdeață numite oaze. În aceste oaze cresc palmierii (în special curmalii) și smochinii. În deșerturi fauna este săracă. În Sahara trăiesc scorpioni, șopârle și șerpi care se pot lipsi multă vreme de hrană și apă (chiar și câteva luni). 4. Vegetația mediteraneană. Vegetația arborescentă reapare în cuprinsul celor două zone mediteranene. Această zonă corespunde climei subtropicale (mediteranene). Vegetația mediteraneană e formată din desișurile de mărăcinișuri, tufișuri de arbuști cu spini și unele specii de arbori, ca stejarul de plută. Dintre arbuști, cei mai des întâlniți sunt mirtul și leandrul. Regiunile cu relief de podiș sunt acoperite cu ierburi sărăcăcioase și ierburi alfa. Ținuturile muntoase sunt acoperite cu păduri și pășuni. Dintre plantele cultivate, cele care au condiții bune de dezvoltare sunt: vița de vie, citricele (lămâi, mandarini, portocali), și cereale (grâu, orz, porumb). Animalele sunt reprezentate prin maimuțe, șacali, hiene și mufloni. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Vegetația din Africa. Animalele din Africa ### Fluvii din Africa Cele mai importante fluvii din Africa sunt: Nilul are izvoarele în Africa Ecuatorială și se îndreaptă spre nord. În cursul său spre Marea Mediterană străbate regiuni cu diferite zone de climă, de la cele mai bogate în ploi (la izvoare), până la cele mai secetoase (în cursul inferior). La vărsarea în Marea Mediterană formează o uriașă deltă. Nilul este alimentat de numeroși afluenți bogați în apă. Cei mai importanți sunt: Nilul Albastru și Atbara. Bogăția apelor acestor afluenți alimentați de ploile abundente din regiunile pe care le străbat, provoacă în fiecare vară revărsarea Nilului în cursul inferior. Străbătând un relief accidentat, Nilul formează în cursul mijlociu numeroase cataracte, dintre care mai importantă este cea de la Assuan, unde s-a construit o mare hidrocentrală. De-a lungul Nilului s-a dezvoltat în antichitate una dintre cele mai vechi civilizații omenești. Zairul (Congo) este al doilea fluviu ca lungime din Africa după Nil. Ca volum de apă depășește însă Nilul, ocupând locul al doilea pe Glob după fluviul Amazon din America de Sud. Zairul izvorăște din regiunea marilor lacuri africane. În drumul său spre Oceanul Atlantic, Zairul străbate o regiune cu climă ecuatorială foarte bogată în ploi, ceea ce explică uriașul său volum de apă și lățimea sa în cursul mijlociu unde depășește 10 km. Fluviul Zair se varsă în Oceanul Atlantic printr-un larg estuar. Cascadele (ex. Livingstone) nu permit pătrunderea navelor în interiorul continentului. Nigerul. Este al treilea fluviu ca lungime și volum de apă. Izvorăște din Podișul Guineei Superioare și se îndreaptă spre Depresiunea Niger. Aici Nigerul se ramifică în numeroase brațe formând ostroave, mlaștini, lacuri și bălți. La vărsare, Nigerul formează o mare deltă, cu multe brațe, acoperită în cea mai mare parte cu păduri tropicale. Dintre celelalte fluvii din Africa mai însemnate sunt: Zambezi. În drumul său formează numeroase cascade, dintre care cea mai importantă este Cascada Victoria. Livingstone i-a dat numele de „Victoria”, indigenii însă o mai numesc și „Fumul tunător”. Zgomotul făcut de căderea apei se aude la o distanță de peste 20 km. Apele cascadei au fost valorificate prin construirea unei hidrocentrale la Kariba. Orange are o lungime de 2160 km, fiind cel mai lung fluviu din Africa de Sud. Izvorăște din Munții Drakensberg și se varsă în Oceanul Atlantic. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina - Fluvii din Africa ### Clima Africii Clima Africii - cea mai caldă de pe glob Fiind întretăiat de Ecuator și de cele două tropice, Africa se găsește aproape în întregime în cuprinsul zonei calde. Zonele de climă se succed spre nord și spre sud de Ecuator aproape paralel și simetric. Alți factori care influențează clima Africii sunt: dimensiunile mari și masivitatea continentului, repartizarea presiunii atmosferice de care depinde mișcarea aerului (vânturile), caracterul curenților oceanici de lângă țărmuri etc. Mai mult de 1/3 din suprafața Africii are o climă aridă cu mai puțin de 200 mm de precipitații anual (Sahara, deșertul Namib, Kalahari ș.a.). Altă treime, deși primește o cantitate relativ mare de precipitații, cunoaște perioade lungi de secetă (uneori ani de-a lungul). Zona ecuatorială este foarte bogată în precipitații. În funcție de așezarea geografică a teritoriilor, clima Africii se împarte în următoarele tipuri: Clima ecuatorială. O zonă cu o căldură apăsătoare și umedă tot timpul anului. Se întinde de o parte și de alta a Ecuatorului, cuprinzând partea nordică a bazinului Fluviului Zair și coasta Golfului Guineei. Principalele caracteristici ale acestui tip de climă sunt: temperatura medie anuală ridicată (25°-26°C), variații mici între lunile cele mai calde și cele mai reci (1°, cel mult 2°), egalitatea zilelor și nopților, precipitații abundente și regulate (aproape în fiecare zi). Clima subecuatorială. Este o zonă de climă în care temperatura aerului se menține ridicată tot timpul anului (+20°C), însă precipitațiile se împart pe două anotimpuri. Se întâlnește atât nord, cât și sud de zona ecuatorială, întinzându-se, prin urmare, pe două zone. În aceste două zone bat vânturile alizee câte o jumătate de an (în emisfera nordică, din octombrie până în aprilie, iar în emisfera sudică din aprilie până în octombrie). Când bat alizeele, atât într-o emisferă cât și în cealaltă, în general nu cad ploi, deci este un timp secetos. În perioada în care nu bat alizeele plouă mult (jumătate de an în emisfera nordică, cealaltă jumătate de an în emisfera sudică). Deci în cuprinsul zonei subecuatoriale anul se împarte în două anotimpuri - un anotimp ploios și un anotimp secetos. Clima tropicală uscată este o climă caldă și secetoasă tot timpul anului. Se întinde la nord și la sud de zona subecuatorială aproximativ între 12° și 30°, latitudine nordică și sudică, formând două zone. În emisfera nordică, clima tropicală cuprinde regiunea Sahara, începând de la Oceanul Atlantic și până la Marea Roșie, cunoscută sub numele de Deșertul Sahara, iar în emisfera sudică se întinde în limitele deșertului Namib. În zona tropicală uscată temperatura se menține ridicată tot timpul anului, însă, spre deosebire de cele din zona ecuatorială, sau din zonele subecuatoriale, diferențele între luna cea mai caldă și cea mai rece sunt mult mai mari, ajungând la 17°C. Foarte pronunțate sunt diferențele de temperatură de la zi la noapte. Din cauza trecerii atât de bruște de la căldură extremă la frig, stâncile din pustiu se sfărâmă transformându-se în pietriș și apoi în nisip. Vântul ridică nisipul și-l plimbă din loc în loc, îngrămădindu-l sub formă de dune. Cea mai mare parte a Saharei este un pustiu de piatră, în care stâncile iau deseori tot felul de forme ciudate, de stâlpi, piramide, ciuperci etc. Ținuturile foarte întinse sunt acoperite de nisip. Precipitațiile sunt foarte rare, uneori ani de-a rândul ținuturile întregi nu primesc o picătură de ploaie. Clima subtropicală. Extremitățiile Africii (de nord și de sud) au o climă mediteraneană. În zona subtropicală sau mediteraneană se deosebesc două anotimpuri, unul blând și umed, corespunzător cu iarna din emisfera respectivă, și altul cald și secetos, corespunzător cu vara din aceeași emisferă. 6. Regiunile muntoase ale Africii au o climă etajată pe altitudine, care începe la poale cu clima din zona respectivă, iar pe culmile cele mai înalte ajunge până la clima rece. De exemplu, Podișul Etiopiei, Munții Kenya și Kilimanjaro. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Clima Africii ### Relieful Africii și bogățiile minerale Relieful Africii Aproape tot relieful africii reprezintă un imens podiș, adâncit în centru. Spre mările și oceanele înconjurătoare relieful Africii scade treptat, continuându-se pe țărm cu o îngustă câmpie litorală. Ca înălțime medie (700 m), relieful Africii ocupă al doilea loc printre celelalte continente, după Asia. În totalitatea lui, podișul African se prezintă ca un bloc uriaș format în timpuri îndepărtate și care a suferit puține schimbări de-a lungul multor milioane de ani. Numai în câteva locuri ploile și vânturile l-au tocit, iar în altele podișul s-a rupt în blocuri mai mici. Unele dintre aceste blocuri s-au ridicat, iar altele s-au scufundat dând naștere faliilor. Aceste falii formează un imens lanț tectonic, pe fundul cărora au luat ființă lacurile Tanganyika, Malawi ș.a. cu o adâncime foarte mare (peste 1000 m). Prin rupturile care s-au produs, au ieșit din interiorul pământului materii topite care au dat naștere unor vulcani din care cei mai înalți: Kenya și Kilimanjaro au în jur de 6000 m înălțime. Înălțimea reliefului african nu este peste tot la fel. Părțile estice și sudice sunt mai înalte în comparație cu cele vestice și nordice, astfel că relieful Africii poate fi împărțit în două: Africa înaltă și Africa joasă. Pe mari regiuni relieful se înfățișează astfel: Partea estică a Africii are cel mai înalt relief. Pe teritoriul Africii de Est, între Podișul Etiopiei de nord și fluviul Zambiei la sud, se desfășoară un ansamblu de munți și podișuri. Africa de Sud reprezintă o mare depresiune mărginită de un relief înalt. Relieful Africii de Sud este alcătuit din Depresiunea Kalahari și din podișurile și munții care o înconjoară. Podișurile se află în partea vestică a Depresiunii Kalahari, iar munții în partea sudică și estică. Relieful Africii de Vest este format în cea mai mare parte din podișuri joase, care coboară în trepte spre Golful Guineei. În interiorul acestor podișuri se află mari depresiuni (Zair, Niger și Ciad). Pe țărmul Oceanului Atlantic se desfășoară o câmpie litorală îngustă. Munții Africii se împart, după origine, în munți de întreținere, munți vulcanici și munți de prăbușire. Munții de încrețire se găsesc în partea de nord-vest și sud a Africii. Cei din nord-vest se numesc Munții Atlas și sunt o prelungire a sistemului muntos Alpino-Carpato-Himalayan (care străbate Europa și Asia de la vest la est). Munții din sud se numesc Munții Cap. Munții vulcanici s-au format prin îngrămădiri de lavă apărute la suprafață în urma erupțiilor repetate. Ei apar ca masive singuratice sub formă de conuri terminate cu cratere, sau cu pante foarte abrupte. Cei mai mulți vulcani s-au stins de multă vreme. Ei se întâlnesc mai ales de-a lungul marilor șanțuri tectonice, cei mai importanți fiind Kenya și Kilimanjaro. Alți munți vulcanici se mai întâlnesc în partea centrală a Podișului Sahara, cum sunt Tassili și Tibesti; pe țărmul Golfului Guineei Munții Camerun, iar pe teritoriul Etiopiei, Ras Dașan. Munții de prăbușire nu sunt altceva decât marginile podișurilor înalte, care au fost rupte datorită mișcărilor scoarței. Asemenea munți se întâlnesc la marginea podișului înalt al Africii de Sud, fiind cunoscuți sub numele de Munții Scorpiei. Câmpiile ocupă cea mai mică suprafață din relieful Africii. Ele se găsesc de-a lungul țărmurilor; cele mai întinse sunt: Câmpia Senegalului și a Guineei, pe țărmul Oceanului Atlantic și Câmpia Mozambicului și a Somaliei, pe țărmul Oceanului Indian. Bogățiile minerale ale Africii Bogațiile minerale. Africa este un continent foarte bogat în resurse naturale. În subsolul Africii se găsesc numeroase bogății minerale ca: aur, diamante, cupru, bauxită, uraniu, mangan, petrol, gaze naturale, crom, fier, cărbuni, platină, cobalt și altele. Foarte mari sunt rezervele de petrol și de gaze naturale. Bogățiile minerale sunt răspândite în strânsă legătură cu formele de relief, cu originea și vârsta acestora. Aceste bogății au constituit o permanentă atracție pentru țările colonialiste, care, timp de mai multe secole, au explorat fără milă popoarele africane. În zilele noastre, popoarele africane, eliberate de sub jugul colonial, au trecut l valorificarea bogățiilor pentru dezvoltarea economică a statelor lor și pentru ridicarea nivelului de trai. Relieful, sub aspectul utilizării pentru practicarea agriculturii, poate fi folosit în proporție de 4/5, deci în cea mai mare parte; clima însă este pe mari întinderi secetoasă. Dacă industria extractivă joacă un rol de prim ordin în majoritatea țărilor africane, industria prelucrătoare este circumscrisă la un număr mai restrâns de țări. Pe primul loc se situează Egiptul, urmat la distanță de un grup de trei țări - Maroc, Nigeria și Algeria. Industria chimică, petrochimică, textilă și alimentară se numără printre cele mai dezvoltate. În ultimii ani au luat amploare și alte ramuri cum sunt siderurgia și construcțiile de mașini. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Relieful Africii și bogățiile minerale ### Suprafața Africii. Țărmurile Africii Suprafața Africii este de 30.370.000 km², ocupând locul al treilea printre continentele globului. Ca înfățișare generală se prezintă ca un uriaș bloc continental compact în care regiunile centrale sunt foarte depărtate de mări și de oceane. Țărmurile Africii, în comparație cu alte continente (America de Nord, Europa) sunt puțin crestate, au puține golfuri, peninsule, insule și capuri. Având țărmurile puțin crestate, regiunile interioare ale Africii se găsesc la mare distanță de mările și oceanele care înconjoară continentul; din această cauză ele sunt lipsite de influența apelor oceanice. Înspre Marea Mediterană, țărmul prezintă o scobitură mai pronunțată în partea centrală și formează două golfuri: Gabès și Sidra. Țărmul de vest, dinspre Oceanul Atlantic, este asemănător cu cel mediteranean și prezintă un singur golf. Acesta este Golful Guineei, cu o deschidere largă. Din deschizătură aceasta uriașă se presupune că în vremuri îndepărtate s-a desprins America de Sud. Țărmul de est al Africii, scăldat de apele Oceanului Indian, formează o singură peninsulă, Somalia, de unde se pătrunde în Golful Aden și mai departe, în Marea Roșie. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina – Suprafața Africii. Țărmurile Africii ### Africa - așezare geografică Continentul Africa este situat la sud de Europa, dincolo de Marea Mediterană. Cea mai mică distanță dintre cele două continente se află în strâmtoarea Gibraltar. Africa a rămas multă vreme necunoscută europenilor, cu excepția părții sale nordice și a unor porțiuni situate de-a lungul țărmurilor. Interiorul Africii a încetat de a mai fi o enigmă de-abia în secolul al XIX-lea. Africa este despărțită în nord-est de Asia prin Istmul Suez. În afară de Marea Mediterană și Marea Roșie, țărmurile Africii sunt scăldate și de două oceane: Oceanul Atlantic în partea vestică și Oceanul Indian în partea estică. De la Capul Bon în nord, scăldat de Marea Mediterană, pe unde trece paralela 37° latitudine nordică și până la Capul Agulhas, în sud, pe unde trece paralela 35° latitudine sudică, sunt 7200 km depărtare și cam tot atâta și în partea ei cea mai lată, de la apus la răsărit. La mijloc, Africa este tăiată de Ecuator, iar în părțile ei de nord și de sud, de Tropicul Racului (la nord) și de Tropicul Capricornului (la sud). Astfel, cea mai mare parte din suprafața Africii este cuprinsă în zona caldă. Partea vestică a Africii este străbătută de meridianul 0°. Din poziția aproape simetrică a acestui continent față de Ecuator, rezultă paralelismul zonelor de climă și de vegetație în cele două emisfere (nordică și ecuator). Africa, împreună cu Europa și Asia, fac parte din „lumea veche”, adică din rândul continentelor care au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. America, Australia și Antarctida sunt continente care fac parte din „lumea nouă”, deoarece au fost descoperite mult mai târziu. Interiorul Africii a rămas multă vreme necunoscut europenilor. Din cele mai vechi timpuri, europenii au cunoscut și au cercetat numai țărmurile de nord ale Africii. Egiptul situat pe țârmul nordic, a fost leagănul unei vechi civilizații. Marea Roșie, care scaldă țărmurile de nord-est ale Africii, a fost vreme îndelungată folosită de către arabi în călătoriile lor spre India. Cunoașterea interiorului Africii a fost multă vreme îngreunată datorită deșerturilor care despart litoralul african al Mării Mediterane de partea centrală și sudică a continentului. Exploatarea acestor locuri de către europeni nu coincide cu începutul civilizației în interiorul Africii. Africa nu era, așa cum s-a crezut multă vreme, un continent întunecat și sălbatic, ci avea o civilizație independentă, la fel de veche ca și cea europeană. Astfel, în evul mediu, unele popoare africane formau imperii cu organizare statală superioară unor state feudale europene considerate ca foarte avansate. Deci Africa are o istorie lungă, civilizații vechi, care însă au suferit mari schimbări după ce Africa a fost cucerită de europeni. Pătrunderea europenilor în interiorul Africii datează de la sfârșitul secolului al XV-lea, când navigatorii portughezi și spanioli, căutând o nouă cale maritimă din Europa spre India, au început să cerceteze și celelalte țărmuri. Astfel, corăbierul portughez Bartolomeo Diaz, explorează țărmul vestic, ajungând la extremitatea sudică pe care au numit-o Capul Furtunilor, denumire înlocuită ulterior cu aceea de Capul Bunei Speranțe. Mai târziu, navigatorul Vasco da Gama ocolește Africa pe la sud, cercetează țărmul de est, scăldat de apele Oceanului Indian, și ajunge în India. După cucerirea Americii, europenii au avut nevoie de brațe de muncă pentru plantații și atunci Africa a devenit - așa cum spunea Karl Marx - „un teren hărăzit vânării pieilor negre și vinderii lor ca sclavi”. Timp de aproape 300 de ani, cât dura această acțiune profund inumană, pe țărmurile Africii s-au organizat și au funcționat numeroase centre ale comerțului de sclavi. La începutul secolului al XIX-lea numeroși exploratori încep să pătrundă în interiorul Africii și să cerceteze diferite regiuni. Cercetarea și cunoașterea Africii a fost urmată de subjugarea ei de către puterile coloniale europene. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, aproape întreg continentul era împărțit între: Marea Britanie, Franța, Portugalia, Spania, Italia și Belgia. După cel de-al doilea război mondial lupta popoarelor africane pentru eliberare, sprijinită de către țările socialiste și alte state progresiste din lume, a cunoscut un avânt nemaiîntâlnit. Astăzi aproape tot teritoriul acestui continent s-a eliberat. Sursă: Editura Didactică și Pedagogică București, Geografie, manual clasa a VI-a – Prof. Bărgăuanu Petru, Prof. Sucitu Ion, Prof. Stoica Valentina ### Așezările rurale Așezările rurale Ce sunt așezările rurale? Așezările rurale de bază sunt satele. Satul este constituit din vatra satului, în care se concentrează locuințele unui grup de familii cu gospodăriile lor și din moșia satului, pe care o lucrează populația lui. În diferitele regiuni ale globului satele au înfățișarea în funcție de condițiile naturale. Astfel, în pădurile ecuatoriale din Africa satele sunt mici, colibele de formă conică sunt construite din crengi și acoperite cu frunze mari ale copacilor și adesea întărite cu lut. În savane, satele sunt mai mari, cu locuințe construite din pământ și ierburi împletite. În regiunile mlăștinoase, ca cele din sud-estul Asiei, așezările rurale sunt formate din case construite pe pari spre a fi ferite de inundații. Legătura între case se face cu ajutorul bărcilor. În deșerturile calde oamenii trăiesc în oaze, casele sunt construite din lut, cu acoperișul sub formă de terasă, fără curți; casele sunt lipite una de alta spre a-și ține umbră. În regiunile temperate, datorită varietății formelor de relief, a diverselor meșteșuguri ale locuitorilor, a diferitelor materiale de construcție, tipurile de sate sunt mai deosebite. În stepele din Asia centrală (Mongolia) satele sunt formate din locuințe cilindrice - corturi, ce poartă numele de iurte. Corturile sunt prinse în țăruși bătuți în pământ pentru a fi instalate și strânse cu ușurință și pentru a rezista vânturilor puternice. Sunt acoperite cu pături de pâslă, iar în interior căptușite cu blănuri și piei. În ultimii ani s-au construit tot mai multe case care asigură locuitorilor condiții de viață din ce în ce mai bune. În taigaua siberiană locuința construită din bârne de lemn se numește izbă. În ținuturile reci unde viața omului este destul de aspră din cauza condițiilor naturale, în nodrul Americii de Nord, în Groenlanda eschimoșii și-au construit locuințe din gheață și zăpadă. căptușite cu piei, ce poartă numele de iglu. Vara aceștia trăiesc în corturi făcute din piei de focă. În Europa, satele se grupează în următoarele tipuri: - tipul risipit, cu gospodăriile înconjurate de păduri și fânețe situate pe culmile și pe văile munților, ca de exemplu în Munții Pirinei, Alpi și Carpați;- tipul răsfirat, cu casele răspândite pentru livezi și vii, de-a lungul apelor curgătoare, ca în Polonia (zona centrală) și în țara noastră;- tipul adunat, cu casele foarte apropiate, înșirate fie de-a lungul șoselei (sate liniare), fie situate într-o vâlcea pentru a procura mai ușor apă de băut și a se feri de bătaia vântului. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel – Așezările rurale ### Porumbul Porumbul este o cereală originară din părțile calde ale Americii, de unde a fost adus și în Europa. Alcătuirea plantei. Ca și grâul, porumbul are în pământ o rădăcină. Tulpina porumbului este groasă și înaltă. Ea este formată din noduri și întrenoduri, însă nu mai este goală pe dinăuntru, ci plină chiar și la întrenoduri, cu o măduvă moale, dulce, care conține zahăr. Această tulpină se numește cocean (strujan). Frunzele sunt asemănătoare cu ale grâului. Porumbul înflorește prin luna iunie. Florile se deosebesc de ale celorlalte cereale prin faptul că sunt de două feluri, bărbătești și femeiești, așezate pe aceeași tulpină. Florile bărbătești se găsesc în vârful tulpinii și sunt grupate într-o inflorescență numită spic compus, ramificat. O floare bărbătească este alcătuită din două frunzulițe, apărătoare și din 3 stamine. De pe spic atârnă, ca niște ciucuraș, o mulțime de stamine. Florile de porumb: A-flori bărbătești: 1-frunzulițe apărătoare; 2-stamine. B-știuletele cu florile femeiești acoperite de pănuși: se observă numai stigmatele. Alături e floarea femeiască formată dintr-un gineceu și solzi reduși, apărători. C-fructe: a-știulete cu multe fructe (cariopse); b-un fruct; c-secțiune prin fruct. Florile femeiești se găsesc mult mai jos pe niște ramuri scurte, groase, numite știuleți. O floare femeiască este formată dintr-un ovar cu un singur ovul, un stil lung, ca un fir și un stigmat păros și lipicios. Ele sunt foarte numeroase, așezate în rânduri regulate de-a lungul știuletelui și sunt acoperite de niște frunze mari numite pănuși. La vârful știuletelui, stigmatele ies dintre pănuși alcătuind mătasea porumbului. Polenizare. La cea mai mică adiere a vântului, staminele se clatină, polenul se scutură și cade ca o pulbere fină pe stigmatele lipicioase. Daca se rupe mătasea, polenizarea nu se mai poate face. La porumb se face o polenizare încrucișată deoarece florile bărbătești ajung la maturitate înaintea celor femeiești. Fructul, ca și la celelalte cereale, este o cariopsă. Bobul de porumb are o formă aproape triunghiulară și este alcătuit la fel ca bobul de grâu. Importanța economică a grâului. Din această plantă nimic nu se pierde: boabele măcinate se folosesc în alimentarea omului, cocenii și frunzele constituie un nutreț bun pentru animale. Pănușile servesc și ele ca nutreț sau la împletit coșulețe, genți etc. Boabele de porumb au și întrebuințări industriale: la fabricarea spirtului și a glucozei. Din boabe se extrage și ulei comestibil. Semănat des și recoltat încă verde, porumbul este un bun nutreț pentru vite, păstrându-se în silozuri. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Grâul Grâul este cea mai valoroasă cereală din țara noastră. Alcătuirea plantei. Rădăcina este formată dintr-un mănunchi de fire subțiri. Ele sunt aproape egale, încât nu se poate deosebi rădăcina principală de cele secundare. Tulpina ierboasă, înaltă de peste un metru, este cilindrică goală pe dinafară și neramificată. Este subțire, dreaptă și totuși rezistă vântului, polilor și susține ușor greutatea spicelor deoarece pereții celulelor conțin o substanță minerală. Tulpina grâului este flexibilă, adică se îndoaie fără să se rupă, și elastică. La noduri este plină cu un fel de măduvă, pe când întrenodurile sunt goale. Partea de jos a tulpinii are noduri mai apropiate și întrenodurile mai scurte. O astfel de tulpină se numește pai. De la nodurile de înfrățire, care se găsesc în pământ la mică adâncime se formează noi tulpini, numite frați, care cresc și se dezvoltă, ca și tulpina principală. Înfrățirea este o însușire principală a grâului și a plantelor înrudite cu el. Așa se explică cum dintr-un bob de grâu cresc mai multe tulpini. Din dreptul fiecărui nod pornește câte o frunză lipsită de pețiol, formată numai din teacă și limb. Teaca înconjoară tulpina între două noduri, lăsând în partea opusă limbului o deschizătură în lung. De fapt, paiul grâului poate sta drept în sus și datorită tecii frunzelor. Teaca se continuă cu limbul frunzei de forma unei panglici lungi, care se subțiază spre vârf și are nervuri paralele. Florile. Grâul înflorește prin luna mai. Florile mici și numeroase sunt grupate într-o inflorescență în vârful tulpinii, numită spic. Spicul are o axă care, de o parte și de alta, are câte un rând de ridicături numite călcâie, pe care se prind câte un spiculeț. Deci spicul este o inflorescență compusă din spiculețe. Fiecare spiculeț are 3-5 flori și este învelit în două frunzulițe verzi, apărătoare. Florile nu au nici sepale, nici petale, ci numai două frunzulițe verzi, care apără floarea. Cele două frunzulițe ce apără spiculețul împreună cu cele ce apără fiecare floare, formează pleava. Una dintre aceste plave se termină cu un fir. Din floare mai găsim doar ovarul, 2 stigmate lungi și păroase și 3 stamine cu filamente lungi și subțiri, având în vârf câte o anteră în formă de X, plină cu polen. Staminele atârnă din spic pe timpul înfloririi, legănându-se la cea mai mică adiere a vântului. Astfel, polenul se scutură și este dus de vânt pe stigmatul altor flori. Polenizarea se mai face și când floarea este închisă. Polenul staminelor se scutură pe stigmatele aceleiași flori. După fecundare, ovarul crește și dă naștere fructului, iar ovulul se transformă în sămânță, care se lipește de peretele fructului. Fructul este bobul de grâu. Un astfel de fruct uscat, care conține o singură sămânță strâns lipsită de peretele fructului, se numește cariopsă. Importanța economică a grâului. Măcinând boabele de grâu, din coajă se obțin tărâțele, iar din albumen făina, din care se face pâinea. Pâinea albă conține mai mult amidon, cea neagră mai mult gluten. Cum glutenul este partea cea mai hrănitoare, este bine să consumăm pâine neagră. Din făină se fabrică pastele făinoase: macaroane, fidea etc. Din boabele de grâu alterate se fabrică spirt. Paiele servesc ca nutreț și așternut la vite. Din paiele subțiri se împletesc: pălării, genți etc. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Laleaua Laleaua, plantă originală din Asia, înflorește prin lunile aprilie-mai. Alcătuirea plantei. Laleaua are în pământ un bulb, asemănător cu al cepei, iar deasupra lui o tulpină aeriană, care se termină cu o singură floare. Dacă tăiem un bulb în lung, vom observa că este alcătuit dintr-o parte mai groasă, tare și albicioasă, numită disc. El este o tulpină rămasă scurtă și turtită. Din disc cresc, în jos, numeroase rădăcini, ca niște fire subțiri. Pe disc se prind numeroase frunze groase, cărnoase, albe, care se acoperă una pe alta. Sunt cărnoase din cauză că în ele sunt depozitate substanțe hrănitoare și apă. Pe dinafară bulbul este învelit de niște frunze subțiri, uscate, tari, impermeabile și de culoare brună. În mijlocul bulbului, între frunzele cărnoase se găsește un mugure terminal, foarte dezvoltat, care va da naștere tulpinii aeriene cu flori. Aproape de acest mugure se observă unul mai mic din care se va forma un nou bulb în locul celui vechi. Din bulbul care iernează în pământ, primăvara de timpuriu, se dezvoltă o tulpină aeriană, ierboasă, verde, dreaptă și neramificată. Crescând repede, părțile aeriene își iau hrana din frunzele groase ale bulbului. Pe măsură ce acestea secătuiesc, mugurele de bulb se umple cu substanțe hrănitoare formate din noile frunze și ia locul celui vechi. Din acesta, în primăvara următoare crește o nouă plantă. Pe tulpina aeriană cresc 2-3 frunze mari, fără pețiol, având numai teacă și limb, Teaca este mică, iar limbul este alungit, cu nervuri paralele. Floarea. În vârful tulpinii se formează o singură floare mare, roșie sau de alte culori. Ea este alcătuită din 3 sepale, având aceeași culoare și formă cu cele 3 petale. În interiorul florii se află 6 stamine, cu antere mari, violete, și un gineceu, cu ovarul foarte dezvoltat, stil scurt și un stigmat împărțit în 3 lobi. Polenizarea se face de către insecte, care găsesc în flori nectar și polen. Fructul este uscat și se deschide în 3 părți, punând în libertate numeroase semințe. Un astfel de fruct se numește capsulă. Semințele au un embrion cu un singur cotiledon, nu două ca la toate plantele învățate până acum. Laleaua se poate înmulți prin semințe și prin bulbi. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Fagul Fagul este cel mai falnic arbore din pădurile de la poalele munților până în zona brazilor. Tulpina lui este înaltă și are o coajă netedă, cenușie-albicioasă. Coroana este foarte bogată. Frunzele fagului sunt întregi, ovale, netede și au un pețiol scurt. Marginile limbului sunt întregi, puțin încrețite, cu peri rari ca niște gene. Florile. Ca și stejarul, fagul are două feluri de flori pe același arbore. Florile bărbătești, cu numeroase stamine, sunt grupate în mâțișori ca niște ciucuri scurți, cu codițe lungi, subțiri și elastice. Florile femeiești, câte două la un loc, sunt învelite de niște solzi care au pe dinafară țepi moi. Din aceștia se dezvoltă cupa cu ghimpi, care acoperă fructul. Fructul este o anchenă și se numește popular jir. Achenele, dezvoltate din cele două ovare ale pistilelor, stau câte două la un loc, învelite într-o cupă cu ghimpi tari, când sunt coapte. Cupa se desface în 4 clape care se răsfrâng în afară și lasă să cadă fructele. Întrebuințări. Lemnul de fag este tare, se despică ușor în lung, se îndoaie greu, iar când se usucă, crapă. Se recunoaște după niște liniuțe, așezate în lungul lui, de culoare ceva mi închisă. Lemnul de fag este foarte bun pentru foc. Din el se fac: mobilă, jucării, vagoane de cale ferată etc. Încălzit se înmoaie și apoi se poate îndoi, iar răcit își păstrează forma dată. Lemnul curbat servește la fabricarea diferitelor mobile, a obezilor, tălpilor de sanie etc. Din lemn de fag se prepară spirtul de lemn și oțelul de lemn; din rumeguș - hârtie și celuloză. Jirul, bogat în ulei, servește la îngrășatul porcilor. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Stejarul Stejarul este cel mai răspândit și cel mai falnic arbore din pădurile de șes și de deal din țara noastră. Alcătuirea plantei. Stejarul are o rădăcină groasă, lemnoasă, lungă, răsfirată mult și adânc înfiptă în pământ. Tulpina este acoperită cu o coajă groasă, de culoare negricioasă, adânc brăzdată. Trunchiul, înalt de 2-3 m, cu lemn tare, se ramifică în ramuri lungi, rare, noduroase, îndoite, răsucite. Pe o tăietură transversală, trunchiul prezintă: la exterior coaja, sub aceasta și lipit de ea, o parte mai subțire și mai moale formată din vasele liberiene; în mijloc este lemnul, format din vasele lemnoase care ocupă cea mai mare parte din grosimea trunchiului. Lemnul este format din concentrice, străbătute de raze aburii. Numărând aceste inele ne putem da seama de vârsta copacului. În fiecare an stejarul se îngroașă datorită faptului că pe partea din afară se adaugă câte un nou inel de lemn. La stejarul bătrân, lemnul din mijloc are o culoare cafenie. Aceasta este „inima lemnului”, iar pe partea de culoare albă este „albul lemnului”. Prin „inima lemnului” nu mai circulă seva, vasele fiind astupate. Ea formează un stâlp care întărește tulpina. Frunzele sunt mari, lucioase, așezate mai mult la vârful ramurilor. Ele au un pețiol scurt, limbul mare, cu marginile crestate adânc în 3-6 lobi rotunjiți. Pe ramurile groase din interiorul coroanei nu sunt frunze. Astfel, lumina soarelui străbate ușor coroana stejarului și ajunge pe pământ, permițând unui număr mai mare de plante ierboase să crească împrejurul lui. Deci, pădurea de stejar este luminoasă. Florile se dezvoltă în luna mai, o dată ci frunzele sau chiar mai devreme. Ele sunt de două feluri: bărbătești și femeiești. Florile bărbătești sunt grupate în mâțișori lungi și subțiri care se leagănă la cea mai mică adiere de vânt, scuturând polenul prăfos. Pe axa mâțișorilor se găsesc din loc în loc flori mici, verzui, cu câteva sepale și câteva stamine. Ele nu au nici petale, nici pistil. Florile femeiești se găsesc pe alte rămurele ale aceluiași copac ca niște mugurași. Ele sunt grupate câte 2-5 la un loc și sunt înconjurate de solzi. Fiecare floare femeiască este alcătuită din câteva sepale și un gineceu, cu un ovar, cu un stil scurt și un stigmat împărțit în trei. Fructul, sămânța. După fecundare crește și se transformă în fruct, numit ghindă (achenă). Ea are un înveliș tare, iar la bază o cupă solzoasă în formă de degetar. Ghinda închide o singură sămânță, bogată în ulei și amidon. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Izma sau menta Izma sau menta este o plantă ierboasă, cu miros plăcut și gust răcoritor, care se cultivă pe suprafețe întinse în țara noastră. Se mai numește și izma de grădină. Menta are o tulpină de 50-60 cm, în 4 muchii, goală înăuntru, ramificată și acoperită cu perișori rari. Mai are și tulpini târâtoare, stoloni, prin care se înmulțește. Frunzele, în formă de lance, sunt opuse. Pețiolul este scurt iar limbul crestat pe margini. Pe ambele fețe ale limbului se găsesc ghinduri lucioase, galbene-cenușii, care conțin ulei. Dacă frecăm o frunză între degete aceste ghinduri se sparg și uleiul din ele răspândește un miros plăcut. Dacă mestecăm frunze de izmă simțim un gust iute, răcoritor. Florile au culoare violacee sau albastru-deschis și sunt grupate în spice spre vârful tulpinii și ramurile. Planta se recoltează întreagă sau numai frunzele, la începutul înfloririi. Uscarea se face cu grijă, fie în pod, fie la aer cald, pentru ca frunzele și florile să nu se înnegrească. Ceaiul de mentă (20 g la 1 l apă) este folosit în bolile de stomac, intestine, ficat și rinichi. Frunzele se folosesc pentru ceaiuri iar din planta întreagă se obține uleiul de mentă care conține o substanță numită mentol. Acest ulei se întrebuințează la prepararea unor paste de dinți, a săpunurilor și bomboanelor. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Sunătoarea Sunătoarea sau pojarnița este o plantă medicinală sălbatică, perenă, care crește pe coastele dealurilor și munților, pe marginea drumurilor, prin fânețe și locuri uscate. În pământ are un rizom ramificat din care crește o tulpină aeriană, cilindrică, înaltă de 20-30 cm și ramificată către fârf. Pe această tulpină, la noduri se prind frunze mici, ovale și opuse, așezate la noduri, câte două față în față, cu limbul întreg, necrestat pe margini. Vârful tulpinii poartă flori galben-aurii. Sunătoarea se cunoaște după sepalele ascuțite și tulpina cu două dungi longitudinale. Sunătoarea are însușiri tămăduitoare datorită unui ulei și mai multor substanțe active, care în tulpină și rădăcină se găsesc în canale, iar în frunze în numeroase pungulițe. Dacă privim o frunză în zare, pare că are o mulțime de găurele, de puncte străvezii. În realitate acestea nu sunt altceva decât pungulițe în care se găsește un ulei cu gust amărui, din care cauză sunătoarea nu este consumată de vite. De la această plantă se întrebuințează florile și vârfurile înfloritem, care se culeg din iunie până în august și se usucă în locuri umbrite și aerisite. Ceaiul de sunătoare se întrebuințează contra bolilor de stomac, intestine, ficat etc; sub formă de gargară se folosește în inflamațiile gingiilor și în durerile de dinți. Fiind dezinfectant, cu el se spală rănile. Din sunătoare se mai prepară și un ulei care servește ca pansament în arsuri. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Mușețelul sau romanița Ce este romanița? Mușețelul sau romanița este una din cele mai vechi, mai cunoscute și mai folosite plante medicinale. Este o plantă ierboasă, anuală, care crește pretutindeni: prin locuri uscate, pe câmp, pe marginea drumurilor, a lanurilor de grâu, pe terenuri necultivate etc. Tulpina este dreaptă, înaltă de 15-30 cm și mult ramificată. Frunzele sunt penat-divizate în numeroase segmente foarte subțiri. Fiind o plantă înrudită cu păpădia și cu floarea soarelui, are florile mici, grupate într-o inflorescență asemănătoare. Capitulul este conic și are un miros plăcut. Florile fertile din mijlocul lui sunt galbene, iar cele sterile de pe margini au culoarea albă. La mușețel, receptorul este conic și gol în interior iar, după înlăturarea florilor, acesta nu prezintă frunzulițe așa cum rămân la alte plante cu care se confundă ușor. De la mușețel se culeg inflorescențele, din iunie până în septembrie. Nu se vor culege niciodată pe timp umed sau după ploaie. Florile de mușețel conțin ulei volatil. Ceaiul de mușețel calmează durerile de stomac și de intestine. Se mai folosește contra durerilor de dinți și a răcelii. Fiind un bun dezinfectant. se folosește la spălarea rănilor mici. O acțiune binefăcătoare are și în bolile de ficat. Părul spălat cu ceai de mușețel ia un aspect mătăsos și își întărește rărăcina. De aceea mușețelul este una din cele mai căutate plante medicinale. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Sfecla de zahăr Sfecla de zahăr este originară din țările situate în jurul Mării Mediterane, unde crește în stare sălbatică. Alegând, mai mulți ani de-a rândul, sfecle sălbatice cu rădăcinile cele mai cărnoase, semănând semințele lor în soiuri bine lucrate și îngrijiind culturile, omul a transformat sfecla sălbatică în sfeclă cultivată. Alcătuirea plantei. Rădăcina este groasă, cărnoasă, bogată în substanțe hrănitoare de rezervă (zahăr). Sfecla de zahăr are pe dinafară are o culoare gălbuie, iar înăuntru albă. De pe rădăcina principală cresc două rânduri de rădăcini secundare. Tulpina (colet) este scurtă, cu frunze de jur împrejur și se continuă în jos cu rădăcina. Frunzele sunt mari, lucioase, cu pețiolul lung. Limbul și pețiolul au câte un jgheab prin care apa de ploaie și picăturile de rouă alunecă spre rădăcină. Frunzele produc o mare cantitate de substanțe zaharoase care se depozitează în rădăcina ei ca într-o magazie. Sfecla de zahăr nu face flori decât în al doilea an, întocmai ca varza. În toamna primului an, Sfecla de zahăr se dezgroapă, i se taie frunzele, iar rădăcinile sunt transportate la fabricile de zahăr. Numai pentru sămânță se mai lasă câteva rădăcini în pământ. Primăvara următoare, rădăcinile păstrate pentru sămânță se introduc în pământ. Substanțele de rezervă adunate în primul an sunt acum folosite, iar rădăcinile se zbârcesc și se usucă. Pe baza lor, mugurele terminal crește, dând naștere la tulpini ramificate și înalte cam de 1,5 m pe care se formează flori, fructe și semințe. Pe tulpină se formează flori mărunte, adunate mai multe la un loc. Ele sunt lipsite de petale și au culoare verde. Florile au numai 5 sepale, 5 stamine și un gineceu. Ele se polenizează cu ajutorul vântului și al insectelor. Fructul este uscat și are o singură sămânță liberă. Din fiecare floare se formează un fruct. Deoarece florile sunt grupate câte două-trei la un loc și fructele provenite din ele rămân împreună, formând un fel de ghemulețe numite glomerule. Importanța sfeclei de zahăr. Din rădăcină se extrage zahărul. Tulpina scurtă, împreună cu frunzele, se întrebuințează ca nutreț pentru vite. De asemenea, resturile de la extragerea zahărului - borhotul și melasa - servesc la hrănirea vitelor. Din melasă se poate obține alcool. Alte feluri de sfeclă. Sfecla de nutreț sau sfecla de furajeră, mai puțin bogată în zahăr, constituie un nutreț suculent și hrănitor pentru vite. Sfecla roșie se întrebuințează în alimentația omului. Plante înrudite cu Sfecla de zahăr: spanacul de grădină, cultivat pentru frunzele bogate în săruri minerale și vitamine, loboda etc. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Floarea soarelui Floarea soarelui, originară din America, este cea mai importantă plantă uleioasă, cultivată în țara noastră pentru uleiul care se obține din semințe. Alcătuirea plantei. Pe rădăcinaprincipală care se afundă adânc în pământ cresc multe rădăcini secundare care împânzesc pământul. Astfel, planta folosește foarte bine umezeala și are o mare rezistență la secetă. Tulpina crește repede până la 2-3 m înălțime. Este groasă, puțin ramificată spre vârf și are măduva albă în mijloc. Către recoltare devine lemnoasă. Frunzele sunt mari, late, dințate, scuțite la vârf, dar foarte aspre la pipăit din cauza perilor care lea coperă. Și tulpina este acoperită cu perișori aspri. Florile sunt mici, adunate într-o inflorescență în vârful tulpinii. Pe o parte lată, ca o farfurie (disc), se găsesc una lângă alta numeroase flori. O astfel de inflorescență se numește capitul. Pe marginea capitulului se află frunze reduse, apărătoare, apoi un rând de flori cu corola galbenă-aurie, de forma unui tub, care se prelungește într-o parte cu o limbă numită ligulă. Ele stau ca niște raze de jur împrejurul capitului. Aceste flori nu au nici stamine, nici gineceu; deci sunt sterile. Toate celelalte flori din interior au corolă ca un tub galben, alcătuit din 5 petale unite. În această corolă tubuloasă sunt 5 stamine unite prin anterele lor formând un manșon prin care trece stilul, scoțând în afară un stigmat bifurcat. Ovarul este așezat în discul inflorescenței. Florile tubuloase sunt fertile. Floarea soarelui este renumită prin bogăția ei în nectar și polen (plantă meliferă), iar albinele vin la această hrană bogată. Plecând încărcate cu polen, acesta se scutură pe alte flori. Fructul este o achenă. El are o coajă neagră sau vărgată și o singură sămânță liberă, bogată în ulei. Astfel, floarea soarelui este o plantă aleaginoasă (uleioasă). Importanța economică a florii-soarelui. Din semințe, prin presare, se scoate uleiul, întrebuințat în alimentație și în industrie, la fabricarea vopselelor și a săpunurilor. Din ceea ce rămâne dupa stoarcerea uleiului se fac turte, folosite la hrănirea animalelor. Tulpinile sunt folosite la fabricarea celulozei și drept combustibil. Este o plantă meliferă foarte importantă. Floarea soarelui, având o astfel de importanță, fiind rezistentă la secetă și puțin pretențioasă față de sol, cultura ei are un mare rol în economia noastră națională. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Cartoful Cartoful este o plantă originară din Munții Anzi ai Americii de Sud. Prin secolul al XVI-lea, navigatorii spanioli l-au adus în Europa. Se cultivă pentru tuberculii bogați în amidon. Alcătuirea plantei. Cartoful are o rădăcină pivotantă; ea absoarbe o mare cantitate de apă, deoarece numeroasele frunze transpiră mult în bătaia soarelui. Tulpina cartofului este ierboasă, având o parte verde și ramificată care crește deasupra pământului - tulpina aeriană - și o parte ca niște coarde albicioase, care crește sub pământ - tulpina subpământeană (stoloni). Pe ramurile subpământene, din loc în loc, se află niște gropițe numite ochi, în fundul cărora sunt niște solzi, iar la subsuoara lor câte un mugure. Având muguri, aceste ramuri sunt tulpini, nu rădăcini. Curând ele se îngroașă la capăt formând tuberculii (cartofii). Găsindu-se în pământ, s-ar crede că și tuberculii sunt rădăcini îngroșate. Dar, examinând mai atent, constatați că tuberculii au pe ei gropițe numite ochi în care se găsesc muguri la subsuoara unor solzi (frunze rămase închircite). Aceasta o putem vedea mai bine primăvara când tuberculii păstrați în pivnițe produc lujeri lungi. La toate celelalte plante, mugurii și frunzele se găsesc numai pe tulpină. Așadar, tuberculii nu sunt rădăcini, ci tulpini subpământene, îngroșate cu substanțe venite de la frunze. Tuberculii sunt acoperiți cu un strat brun, de plută, impermeabil. Înăuntru se află un miez alb, bogat în amidon. Frunzele sunt penat-compuse deoarece foliolele sunt așezate la dreapta și la stânga nervurii principale, ca firele unei pene. Toate părțile cartofului, în afară de tuberculi, conțin o substanță otrăvitoare, rău mirositoare, din care cauză cartoful este ocolit de animale. Florile au formă de pâlnie și culoare albă-violetă sau roz-liliachie. O floare are 5 sepale unite între ele, formând un păhărel cu 5 colțuri. Și petalele sunt unite. Staminele au filamente scurte și antene mari. Gineceul are un ovar, un stil lung și stigmatul în formă de gămălie. Florile sunt ocolite de insecte din cauza mirosului neplăcut și a lipsei nectarului. După polenizare și fecundare, din ovarul florilor se formează niște boabe roșii, cărnoase, zemoase și cu multe semințe mici. Oricât ar fi de ademenitoare zeama și culoarea boabelor (baca) ele rămân neatinse de animale deoarece sunt otrăvitoare. Acum ne dăm seama mai bine că tuberculul de cartof nu este fruct. Toamna, toate părțile aeriene se veștejesc. rămânând tuberculii în pământ. Înmulțirea. Cartoful se poate înmulți prin semințe. În acest caz, tuberculii sunt mici. Din această cauză, cartoful trebuie înmulțit prin tuberculi. Primăvara se sădesc tuberculi întregi, când au dimensiuni mici sau se fragmentează, fiecare bucată având 1-2 ochi. Din fiecare „ochi” crește câte un lăstar; acesta se hrănește cu substanțe din tuberculi. Încetul cu încetul tuberculii se zbârcesc, se usucă și putrezesc. Plante înrudite cu cartoful sunt: pătlăgeaua roșie, vinetele etc. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Vița de vie Vița de vie, originară din caucaz, a fost cultivată la noi în țară din cele mai vechi timpuri. Alcătuirea plantei. Vița de vie are o rădăcină lemnoasă ce pătrunde adânc în pământ. Tulpina principală este lemnoasă, scurtă și se numește butuc. Din acesta se desprind numeroase ramuri, numite brațe, pe care cresc coardele. Coardele subțiri, elastice, se pot îndoi ușor și sunt apărate de o coajă brună, care se desface ușor în fâșii. Din mugurii coardelor cresc ramuri tinere, verzi, cu frunze, numite lăstari. Lăstarii cresc toată vara, dar nu pot sta drept în sus din care cauză se ridică împreună cu frunzele și florile spre lumină, agățându-se cu cârceii de plantele vecine sau de araci. Cârceii nu sunt decât ramuri transformate. Ei stau față în față cu frunzele, sunt lungi, subțiri și bifurcați la vârf. Cârceii se prind de arac sau de sârmă, se încolăcesc de mai multe ori în spărală, apropiind vița de suport. Cârceii tineri sunt verzi și fragezi, dar cu timpul devin lemnoși, tari și astfel pot susține greutatea coardelor cu struguri. Cei ce nu întâlnesc un suport se usucă și cad. Plantele care, ca și vița de vie, se agață cu ajutorul cârceilor, se numesc plante agățătoare. Frunzele. Pe lăstari, în dreptul fiecărui nod, se prinde câte o frunză mare, cu limbul din 5 lobi dințați pe margine. Florile. Prin luna mai, când frunzele încă nu s-au dezvoltat bine, vița de vie înflorește, formând multe flori mici, de culoare verde, cât gămălia unui ac, dar cu un miros foarte plăcut. Ele sunt grupate într-o inflorescență numită ciorchine. O floare este alcătuită din 5 sepale, mici ca niște solzi, 5 petale unite la vârf, ca o căciulă, 5 stamine care înconjoară gineceul. Polenizarea se face prin vânt, insecte sau cu polen propriu. Fructul. După fecundație, din ovarul fiecărei flori se formează câte o boabă de strugure, care este o bacă. Boabele au forma sferică sau ovală și culoarea galbenă-roșiatică sau violet-albăstruie. Ele sunt acoperite de o pieliță, iar înăuntru au o parte zemoasă cu mai multe semințe. Un strat subțire de ceară acoperă pielița boabelor. Când sunt necoapte, boabele de strugure sunt acre, dar când se coc, devin dulci și gustoase. Ele sunt foarte hrănitoare deoarece conțin multă glucoză. Omul nu înmulțește vița de vie prin semințe, deoarece ar rodi numai după 5-6 ani și ar da struguri de calitate inferioară. De aceea vița de vie se înmulțește prin altoire, butășire și marcataj. Altoirea constă în îmbinarea unei porțiuni (lăstar, mugure etc.) dintr-un soi de viță de vie, numit altoi cu un alt soi, care posedă rădăcini proprii numit portaltoi. Butașul este o ramură de 30-40 cm, cu muguri care se taie toamna din coardele de viță de un an. Butașii se aleg din soiurile cele mai bune. Ei se păstrează iarna în pivnițe, îngropați în nisip, Primăvara, sunt sădiți în pământ, la doi pași unul de altul. Butașii prind rădăcini și, peste 3 ani, vița rodește. Vița de vie se mai poate înmulți și prin marcotaj. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Bumbacul Ce este bumbacul? Bumbacul este o plantă textilă de climă mai caldă. Se cultivă și la noi, acolo unde sunt condiții favorabile. Bumbacul are o rădăcină pivotantă, lungă de peste 2 m. Tulpina crește până la înălțimea de 1,50 m și are două feluri de ramuri: unele numai cu frunze, numite ramuri de creștere; mai târziu, spre vârf, cresc ramuri cu flori, fructe și semințe numite ramuri de rod. Tulpina, la început ierboasă și verde, pe măsură ce crește devine lemnoasă și de culoare brună-roșcată. Frunzele, mari, au limbul divizat în 3-5 lobi. Fața superioară a limbului este lucioasă, iar cea inferioară este acoperită cu o pâslă deasă de perișori scurți. Florile sunt mari și au culoarea galben-deschisă. O floare este alcătuită din 5 sepale, 5 petale, numeroase stamine unite într-un mănunchi colorat și un gineceu. Florile apar pe rând, înfloresc dis-de-dimineață, iar către seară se ofilesc; în ziua următoare înfloresc altele și bumbacul înflorește până toamna târziu, când dă prima brumă. Fructul este o capsulă. Când este matură, se deschide în 5 părți, dând la iveală o mulțime de semințe pe care a crescut câte un smoc de fire albe, lungi. Datorită acestor fire, semințele de bumbac, pe vreme uscată, sunt purtate de vânt la mari distanțe. Puful de fire care acoperă semințele constituie bumbacul brut. Îndată ce capsulele încep să crape, semințele cu puf sunt culese și duse la fabrici, unde cu ajutorul unor mașini se separă firele de semințe (egrenarea bumbacului). Puful obținut se presează în baloturi și se transportă la fabrici (filaturi) unde se torc firele de bumbac. Bumbacul este cea mai folositoare dintre toate plantele textile. Vata se obține din bumbacul brut; după ce se curăță bine se albește. Din fire de bumbac se fabrică ața și se țes diferite pânzeturi și stofe. Din semințe se scoate un ulei bun în alimentație și la fabricarea săpunului. Resturile de la presă formează o hrană bună pentru vite (turte). Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Inul Inul este o plantă textilă și uleioasă. Rădăcina inului este pivotantă. Tulpina este delicată, subțire, ramificată spre vârf, putând ajunge la o înălțime de circa 1 m. În lungul ei se găsesc fibre lungi și rezistente. Frunzele sunt lunguiețe, în formă de lance. Ele sunt așezate câte una la fiecare nod. Florile sunt așezate în vârful ramurilor. Ele sunt formate din 5 sepale, 5 petale albastre care se deschid dimineața și se închid seara. Mai înăuntrul florii se află 10 stamine, tot albastre, din care numai 5 au antere, iar 5 sunt sterile. În centrul florii se găsește gineceul. În floarea de abia deschisă, anterele stau aplecate în afară, îndepărtate de stigmatul gineceului. Când soarele încălzește puternic, filamentele staminelor se îndoaie încet și anterele ating stigmatul. Polenizarea se mai poate face și de către insecte. Inul se cultivă pentru semințele sale din care se extrage uleiul de in întrebuințat în alimentație și în industrie la fabricarea vopselelor pentru pictură, a cernelii pentru tipar, a săpunurilor etc. Făina de in este întrebuințată la medicină; și mai mare întrebuințare au fibrele textile de in. Dacă rupem o tulpină de in, observăm cu ușurință că în lungul ei se găsesc fire subțiri și tari. Fin aceste fibre se pot țese pânzeturi de cea mai bună calitate. Ca să dea fire cât mai lungi și tulpini înalte până la 1 m, inul se seamănă des. Se cunosc două feluri de in: inul cu tulpina mai scurtă și ramificată, cultivat pentru semințe din care se scoate uleiul și inul cu tulpina mai lungă și mai puțin ramificată, cultivat pentru fibre. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Cânepa Ce este cânepa? Aceasta este o plantă originară din Asia. De multă vreme a fost adusă și cultivată în Europa, fiind de mare folos omului. Alcătuirea plantei. Prezintă o rădăcină principală, lungă, în formă de țăruș, adânc înfiptă în pământ, din care pornesc numeroase rădăcini laterale. Tulpina, verde, înaltă de peste 2 m, este dreaptă, goală pe dinăuntru și rămuroasă. În scoarța tulpinii se găsesc fibrele textile, lungi și rezistente, întrebuințate la țesături. Frunzele sunt mari și compuse. Limbul lor este format din 5-11 foliole, ca degetele unei palme, ascuțite, și cu marginile dințate. Foliolele se prind în vârful unui pețiol lung. Florile. Are două feluri de flori: bărbătești (cu stamine) și femeiești (cu gineceu). Florile bărbătești sunt mici, de culoare, gălbuie, grupate la vârful tulpinilor. Ele au 5 sepale și 5 stamine mari, care atârnă în afara florii: nu au petale. Florile femeiești, câte două la un loc, la subsuoara frunzelor, sunt alcătuite dintr-o singură sepală care înconjoară gineceul cu două stigmate lungi și păroase. Florile bărbătești și femeiești sunt așezate pe tulpini diferite. Planta cu flori bărbătești se numește „cânepă de vară”. Aceste denumiri sunt legate de timpul când plantele ajung la maturitate tehnică. Cea de vară se recoltează după ce se scutură polenul, fază în care fibra produsă este de foarte bună calitate. În decurs de o lună și cânepa femelă ajunge la maturitate și produce semințe. Polenizarea se face de către vânt, care împrăștie nori de polen galben. Fructele se formează numai pe cea de toamnă. Ele sunt achene mici, sferice, de culoare verde-cenușie, având o singură sămânță. Importanța cânepei. Uleiul din semințe este întrebuințat în industrie. Fructele servesc la hrănirea păsărilor din livii. Cânepa se cultivă însă, în primul rând, pentru fibrele textile, lungi, subțiri, elastice și trainice din tulpina ei. Fibrele textile din care se țes pânzeturi se obțin din cânepa de vară. Cânepa de toamnă dă un fir mai gros, din care se fac saci, frânghii etc. Deci cânepa este o plantă textilă și uleioasă. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### De unde ne luam vitamina D in sezonul rece? Ce este vitamina D? Vitamina D este unul dintre nutrienții responsabili de menținerea corpului sănătos. Aceasta este esențială în reglarea nivelului de calciu și fosfor în organism – elemente direct responsabile de sănătatea oaselor, dinților și a mușchilor. Lipsa acestei vitamine este cea mai frecventă deficiență întâlnită la nivel mondial. Un studiu făcut de “Spanish Foundation for Science and Technology” arată că 70% din populația Europei are de suferit din cauza lipsei acesteia. De unde ne luăm această vitamină? Soarele este principala sursă. Corpul uman produce “vitamina soarelui” prin expunere directă la razele ultraviolete. O expunere constantă și controlată, desigur. Bine, bine, dar ce facem în sezonul rece? Știm că din noiembrie și până în martie-aprilie Soarele este scump la vedere. Cum ne luăm iarna doza zilnică? Sau cum fac asta locuitorii zonelor nordice? Nu există un nivel optim, general valabil. Necesarul zilnic diferă de la zonă la zonă, de la nație la nație și chiar de la individ la individ. De exemplu adulții englezi au nevoie de 10mg pe zi. În SUA se recomandă până la 20mg pe zi. “Vitamina se găsește sub două forme: D3 și D2.”Prin piele corpul absoarbe razele ultraviolete și le transformă în vitamina D3. Vitamina D2 se găsește în plante, cu precăder în ciuperci. O sursă bogată de vitamina D2 este uleiul de ficat de cod. Mai găsim vitamina D2 în ton, sardine, gălbenuș de ou, cereale integrale și în lapte. O cană de lapte integral asigură 30% din necesarul zilnic. Autor: Romica Bocsa ### Varza Varza - generalități Planta cultivată a fost obținută de om din varza sălbatică, care crește și astăzi pe țărmurile Mării Mediterane. Ea se aseamănă cu cea sălbatică prin flori, fructe și semințe, dar se deosebește prin faptul că varza sălbatică nu formează căpățână. Alcătuirea plantei Tulpina (cocean), în primul an de cultură, este scurtă și groasă. Frunzele. În vârful coceanului se găsește un mugure. Primele frunze se îndepărtează de cocean iar restul rămân apropiate, se învelesc una pe alta și formează căpățâna. Frunzele sunt acoperite cu un strat subțire de ceară și conțin multă apă. Substanțele hrănitoare pătrund în frunzele albe și în ocean unde se depozitează ca rezervă. Căpățâna complet formată este un mugure enorm. Pentru obținerea semințelor, toamna se aleg căpățânile cele mai mari și se scot din pământ împreună cu rădăcinile. Sunt curățate de frunzele exterioare și păstrate în pivnițe răcoroase, până primăvara, când se taie frunzele și se păstrează pentru plantare coceanul cu mugurele lui terminal. Coceanul astfel fasonat se plantează într-un pământ fertil. În al doilea an, din mugurele terminal crește o tulpină ramificată, înaltă. Spre baza ei, această tulpină are frunze cu pețiol, iar spre vârf, frunze fără pețiol. Florile. Planta înflorește la începutul verii. Inflorescența are formă de ciorchine. Florile sunt de culoare galbenă-deschisă. Florile sunt bogate în nectar. Fructul este o silicvă. Deci, planta formează o tulpină cu flori și fructe numai în al doilea an. Căpățâna este întrebuințată în alimentație. Ea se consumă proaspătă sau murată. Prin cultură, omul a obținut mai multe feluri, de la care se folosesc pentru hrană diferitele părți ale plantei. Unele soiuri formează căpățâna într-un timp scurt - varza timpurie - altele într-un timp mai îndelungat - varza de vară, iar altele toamna - varza de toamnă. După culoare, deosebim: varza albă și varza roșie. Plante înrudite cu varza mai sunt: gulia, de la care se consumă tulpina cărnoasă și suculentă, conopida, de la care se folosește inflorescența, rapița, cultivată pentru semințele ei bogate în ulei și ridichea, pentru rădăcina cărnoasă, cu gust plăcut. Dintre cele sălbatice mai cunoscută este traista ciobanului, o buruiană mică cu flori albe și fructe triunghiulare, având formă de traistă. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Fasolea Fasolea Ce este fasolea? Fasolea este o plantă originală din America. Ea se cultivă pentru fructele și semințele ei gustoase și hrănitoare. Alcătuirea plantei. În pământ are o rădăcină adânc înfiptă, ca un țăruș. Fasolea are numeroase rădăcini laterale, subțiri și mult ramificate. Pe ramurile tinere ale rădăcinei, din loc în loc, se observă niște umflături pline cu bacterii numite nodozități. Ca toate celelalte plante, fasolea nu poate absorbi azotul din aer, deși pentru hrănire are mare nevoie de el. Bacteriile pătrunse în rădăcina de fasole au însușiri de a absorbi azotul din aer și de a-l transforma în substanțe azotoase, care se strâng în nodozități. O parte din aceste substanțe sunt folosite de fasole. În schimb, bacteriile se hrănesc cu o parte din hrana (zaharuri) preparată în frunzele acesteia. După recoltarea fasolei, în pământ rămân rădăcinile cu nodozități pline de substanțe azotoase, care îngrașă pământul, facându-l mai fertil. Nodozitățile se mai găsesc și pe rădăcinile altor plante înrudite cu fasolea, ca: mazărea, trifoiul, lucerna etc. Fasolea are o tulpină care poate atinge înălțimea de 2-4 m. Fiind subțire și fragedă, ea nu se poate ridica ci se învărtește în jurul altei plante sau al unui arac. O astfel de tulpină se numește volubilă. Frunzele fasolei au o codiță lungă; limbul este alcătuit din mai multe foliole. Asemenea frunze se numesc compuse. Cele două frunze de la baza tulpinii au limbul format dintr-o singură bucată: sunt frunze simple. Florile albe, roșii, violete etc. au formă de fluture, gata de zbor. Ele au 5 sepale verzi, unite. Caliciul are 5 dințișori. Cele 5 petale nu sunt unite și au diferite forme: cea de sus este mai mare și se numește steag; cele două laterale se numesc aripi, iar cele două din partea de jos sunt sunt concrescute, formând carena, ca o bărcuță. În carenă stau culcate 10 stamine. Filamentele a nouă stamine sunt unite formând un jgheab, iar a zecea este liberă și acoperă jgheabul. Între stamine se află gineceul, alcătuit dintr-un ovar, un stil îndoit în sus, în formă de cot și un stigmat păros. Polenizarea se face direct în floarea închisă. Anterele erapă înainte de a se deschide floarea și polenul cade pe stigmatul gineceului. Uneori polenizarea se face de către insecte. Fructul. După fecundație ovarul crește și se transformă în fruct numit păstaie. Aceasta este alcătuită din două jumătăți, pe care se află semințele. Când păstăile se coc, ele crapă în lung și semințele cad. Fasolea are seminte bogate în amidon și albuminoidă (legumina). Păstăile verzi se pot conserva în borcane și cutii de tablă, bine închise. Plante înrudite cu fasolea - Plante alimentare: mazărea, soia, lintea, alunele de pământ. Mazărea are o tulpină verde și fragedă care se agață de alte plante sau de araci, cu ajutorul unor firișoare provenite din frunze, numite cârcei. - Plante furajere: trifoiul și lucerna. - Plante sălbatice: măzărichea, salcâmul etc. Toate aceste plante, având fructul o păstaie sau legumă, se numesc leguminoase și alcătuiesc o mare familie de plante. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Mărul Ce este mărul? Mărul face parte din familia de plante Rosaceae. Mărul pădureț, plin de ghimpi, cu fructe mici, tari și acre este strămoșul numeroaselor soiuri de meri, cultivați de om pentru fructele lor dulci și parfumate. Alcătuirea plantei. Rădăcina mărului este puternică, lemnoasă, mult răsfirată, fixând foarte bine planta în pământ. Tulpina poate atinge înălțimea de 10-12 m. Trunchiul, înalt de 2-3 m, are o coroană, cu ramuri pe care cresc frunzele. Frunzele ovale, sunt lucioase pe fața superioară, ușor dințate pe margini, iar perii de pe partea inferioară le apără de uscăciune. Pețiolul este lung și mlădios, din care cauză nu se rupe când bate vântul. Când sunt liniștite sau aplecate, așa că picăturile de ploaie se scurg de pe o frunză pe alta, ca pe o umbrelă, și cad pe pământ, departe de trunchi, tocmai la vârfurile rădăcinilor, unde se găsesc perișorii sugători. Florile. Mărul înflorește primăvara, înainte de a înfrunzi. Florile albe-roz stau îngrămădite mai multe la un loc pe câte o ramură scurtă. Așa de dese sunt florile că tot pomul pare nins, de nu se mai văd bine ramurile. Dacă tăiem o floare de-a lungul, vom vedea pedicelul terminat la vârf cu receptaculul, în formă de păhărel. Pe marginile acestuia se prind 5 sepale verzi, 5 petale alb-roz iar în mijloc mai multe stamine. Tocmai în fundul receptaculului se află gineceul, cu ovarul împărțit în 5 cămăruțe, fiecare conținând câte două ovule. Fructul. Din toată floarea nu mai rămân decât pedicelul, receptaculul, ovarul și caliciul. Pereții ovarului se întăresc și formează 5 cămășuțe cu câte 2 semințe fiecare (cotorul). Cotorul este adevăratul fruct, deoarece numai el provine din ovar. Partea cărnoasă a mărului provine din dezvoltarea receptaculului care, crescând mult, include în mijlocul său cămăruțele cu semințe. Un asemenea fruct se numește poamă. Deci, mărul este un fruct fals deoarece se formează din receptacul și ovar. Coaja mărului este acoperită cu un strat de ceară. Apariția fructului, care învelește și apără sămânța, este încă un pas înainte spre perfecționarea plantelor. De aici le vine și numele de angiosperme, adică plante cu sămânța învelită în fruct. Plantele angiosperme sunt plante cu organizare superioară și cu cea mai mare răspândire pe suprafața pământului. Merele sunt consumate proaspete, uscate, sub formă de gem, compot, marmeladă. Ele se pot păstra foarte bine și în timpul iernii. La noi cresc bine diferite soiuri productive de calitate: crețesc, ionatan, parmen-auriu etc. Alți pomi roditori, având fructul tot poamă, sunt: părul și gutuiul. Tot pomi roditori cu importanță economică, mai sunt: prunul, cireșul, vișinul, caisul, piersicul. Floarea lor are un singur ovar, iar fructul este o drupă. Drupa are pe dinafară o pieliță apărătoare, apoi o parte cărnoasă, dulce, iar în mijloc un sâmbure lemnos, cu o singură sămânță. Plante înrudite cu mărul mai sunt: măceșul, fragul și căpșunul. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Molidul Molidul este unul dintre copacii cei mai frumoși și mai răspândiți din țara noastră, care formează pădurile de la munte. Alcătuirea molidului. Molidul are rădăcini lemnoase, puternice, care nu pătrund adânc în pământ, ci se întind mai mult la suprafață, absorbind repede apa de ploaie. Molidul este un copac falnic; tulpina lui se ridică drept în sus până la 50-60 m. Din loc în loc trunchiul prezintă ramuri, dispuse în cercuri, în jurul tulpinii. După numărul acestor cercuri puteți cunoaște vârsta copacului căci în fiecare an tulpina se lungește cu un „etaj” dou de crengi. Coroana molidului are înfățișarea unui con mare deoarece ramurile de jos, mai bătrâne, sunt mai lungi și se scurtează treptat cu cât ne apropiem de vârf. Când molidul e singuratic și lumina îl scaldă peste tot, el are ramuri de jur împrejur până aproape de fața pământului. Când însă este la margine de pădure, numai partea din afară poartă ramuri. Când molidul este în desișul pădurii, el poartă ramuri numai către vârf. Trunchiul și ramurile sunt acoperite cu o coajă groasă, cafenie-roșcată, de unde i se dă și numele de brad roșu. Toate părțile molidului produc o materie cleioasă, rășina. În contact cu aerul, rășina se întărește și astupă rănile, împiedicând bacteriile, mucegaiurile și insectele să pătrundă înăuntru și să-l îmbolnăvească. Rășina îl mai apără de frigul iernii și de animale dăunătoare. Frunzele molidului sunt înguste, ca acele, și se numesc frunze aciculare; poporul le zice cetină. Pe lângă aceasta, frunzele au o epidermă acoperită cu un strat de ceară în care sunt abia câteva stomate, nu ca la frunzele late ale celorlalți copaci, unde transpirația se face prin milioane și milioane de stomate. Datorită acestei alcătuiri, molidul își poate păstra frunzele și iarna, când grăuncioarele de clorofilă se adună în mijlocul frunzei. Aceste frunze cad și ele, după 3-6 ani, dar nu toate odată ca la ceilalți arbori, ci pe rând, încât molidul rămâne totdeauna verde. Prin cetina deasă, lumina străbate greu, pădurile de molid fiind întunecoase. Din această cauză aici nu pot crește plante cu flori și, ca urmare, insectele și păsările sunt foarte rare. Numai unele ciuperci pot crește bine pe pătura groasă de cetină. Înmulțirea molidului. Florile molidului sunt de două feluri: femeiești și bărbătești, așezate pe aceeași tulpină și grupate în conuri bărbătești și femeiești. Conurile bărbătești se găsesc pe ramurile tinere dinspre vârf; ele au numeroși solzi, de culoare roșcată. Fiecare solz are pe fața inferioară câte doi saci mari cu polen, saci polenici; deci fiecare solz este o stamină, iar conul bărbătesc este o floare bărbătească formată numai din stamine. Primăvara, în mai, când înfloresc molizii, la cea mai mică bătaie a vântului, se ridică de pe acești arbori nori întregi de polen galben. După căderea precipitațiilor și scurgerea lor, rămân cantități mari de polen. Oamenii care nu cunosc cauza acestui fenomen îl numesc „ploaie de pucioasă”. Polenul este transportat de vânt. Grăunciorul de polen are pe părțile laterale două balonașe pline cu aer, din care cauză poate pluti în aer multă vreme. Conurile femeiești se găsesc ceva mai jos, tot în vârful unor ramuri tinere. Ele stau aplecate, sunt mai mari decât conurile bărbătești și au culoarea roșiatică. Dacă rupem un solz din acest con, vedem la subsuoara lui câte o frunzuliță subțire pe care se află câte două ovule. Solzul cu frunzulița și cele două ovule formează o floare femeiască. Deci, conul femeiesc este o inflorescență. Ovulele nu sunt închise în ovar, ci descoperite. Florile, neavând petale colorate, substanțe mirositoare și nici nectar, nu sunt vizitate de insecte; de aceea polenizarea se face prin vânt. Polenul pătrunde ușor printre solzii conului femeiesc și, ajungând la ovule, le fecundează și ele se transformă în semințe. Conurile se desprind și cad pe pământ, apoi solzii se îndepărtează și semințele se împrăștie. Deci, molidul nu face fructe. Semințele nu sunt închise în fructe, ci descoperite. Plantele cu semințele descoperite se numesc gimnosperme. Deoarece au florile grupate în conuri, molidul și plantele asemănătoare se numesc conifere. Arbori înrudiți cu molidul Bradul Frunzele bradului sunt tot aciculare ca la molid, dar turtite și nețepoase; au pe dosul lor două dungi lungi, albe. Conurile femeiești nu atârnă ca la molid, ci stau drepte, cu vârful în sus. Pinul Frunzele pinului sunt aciculare, lungi, de 4-6 cm, prinse câte două sau mai multe la un loc, pe o ramură scurtă. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Feriga Ce este feriga? Aceasta crește prin desișul pădurilor umbroase de la munte și chiar prin pădurile de la șes, acolo unde este răcoare, umbră și umezeală multă. Atât de mult sunt legate de umbră, încât dacă se taie pădurea, ferigile mor. Alcătuirea unei ferigi. Feriga are în pământ un organ subteran, brun, solzos, aproape orizontal, cu un mugure în vârful lui. Frunzele tinere au formă de cârje și culoare cafenie, deoarece la început nu au clorofilă. Tulpina subpământeană a ferigii se numește rizom. Rizomul crește prin mugurele din vârful său. Din rizom cresc numeroase rădăcini ca niște firișoare, cu care absoarbe apa cu sărurile minerale. Feriga nu are tulpină aeriană. Primăvara, din mugurele din vârful rizomului crește un buchet de frunze mari, de 30-40 cm. Astfel, ele primesc slaba lumină care străbate prin coroana arborilor. Limbul este adânc divizat, ca o dantelă. Fiind mari și subțiri, transpiră foarte mult, dar solul pădurilor are multă umezeală. Printre frunzele mari se găsesc frunzele tinere. Ele sunt scurte, înguste, iar la vârf sunt încolăcite ca o cârje sau ca un șarpe. Din această cauză feriga a fost numită și iarba șarpelui. Astfel ele străbat mai ușor pătura de frunze uscate din pădure și ajung la lumină. Pe măsură ce cresc, ele se derulează și devin late. Toamna, frunzele de ferigă se veștejesc, iar primăvara din rizom cresc altele noi. Spre deosebire de mușchi, ferigele, pe lângă tulpină și frunze, au și rădăcini. Toate aceste organe sunt străbătute de vase lemnoase și vase liberiene, pe care mușchii nu le au. Astfel feriga se situează pe o treaptă superioară față de mușchi. Înmulțirea ferigelor. Feriga se înmulțește prin spori. Vara, pe dosul frunzelor, observăm niște pete cafenii cât gămălia unui ac. Înăuntrul acestora se găsesc niște săculeți, de mărimea unor bobițe de nisip, legați de frunză printr-un picioruș. Sunt sporangii, plini cu spori mici și ușori, care nu trebuie confundați cu polenul. Pe vremea uscată, sporangii crapă brusc, iar sporii sunt duși de vânt. Dând de pământ umed, ei încolțesc, dar nu dau naștere la o nouă ferigă, ci la o lamă verde în formă de inimă, numită protal. Protalul este mai mic decât un centimetru pătrat și este fixat în pământ prin rizoizi. Protalul se aseamănă cu o algă verde, pluricelulară, dovedind înrudirea dintre ferigă și algele verzi. După câtva timp, din protal crește o nouă ferigă, care se hrănește din protal, până la formarea frunzelor, apoi aceasta se usucă. Sporii nu trebuie confundați cu semințele, deoarece ei sunt celule simple, învelite cu o membrană rezistentă. Toamna, părțile aeriene ale ferigii se veștejesc și nu rămâne decât rizonul, în pământ, unde poate rezista la frig. Prin rizom, acest organ de rezervă în care sunt depozitate din belșug substanțe hrănitoare, feriga trăiește mai mulți ani. Importanța ferigilor. Din rizomul de ferigă, uscat, se prepară un medicament împotriva viermilor intestinali. Frunzele de ferigă, mari și frumoase, se întrebuințează la împodobirea buchetelor de flori. Din ferigele străvechi, arborescente, care creșteau foarte mari (30 m) și formau păduri imense, s-au format zăcăminte de cărbuni de pământ. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Mușchiul de pământ Ce este mușchiul de pământ? Mușchiul de pământ crește prin pădurile umbroase, formând covorașe dese și moi. Alcătuirea mușchiului. Partea din pământ a tulpiniței prezintă o mulțime de perișori cafenii care fixează planta și absorb apa cu săruri minerale. Acești perișori, deși îndeplinesc aceleași funcții ca și rădăcina, nu sunt rădăcini propriu-zise, deoarece în interiorul lor n-au vase lemnoase și liberiene. Ei se numesc rizoizi. Deci, mușchiul nu are rădăcină. Tulpinița mușchiului este verde, subțire, dreaptă și neramificată. Ea crește mereu prin vârf, chiar când partea de jos se veștejește și moare. În locurile foarte umede, tulpinița mușchiului crește înaltă până la 10-20 cm, iar în locurile uscate, ea rămâne mai scurtă. Nici în tulpiniță nu sunt vase lemnoase și liberiene. Apa cu sărurile minerale se ridică până la vârful tulpiniței din celulă în celulă, prin îmbibare, întocmai cum urcă cerneala într-o sugativă vârâtă numai cu un colț în cerneală. Tulpinița mușchiului prezintă de jur împrejur o sumedenie de frunzulițe verzi, ca o lance îngustă, care sunt atât de dese încât se învelesc unele pe altele, de jos în sus. Ele nu au pețiol. Când vremea este deosebit de uscată, frunzulițele se răsucesc înăuntru. La prima ploaie, mușchiul de pământ care părea uscat se înmoaie, iar frunzulițele își recapătă forma obișnuită. Mușchiul absoarbe apa pe toată suprafața lui, dar îndeosebi prin frunzulițe. Frunzulițele rețin ca un burete de apa de ploaie, din rouă, ceață etc. Aceasta ne explică faptul că partea inferioară a mușchiului poate să moară, pe când vârful continuă să crească. Mușchii au o uimitoare rezistență la secetă și la frig. Și totuși, tulpinițele și frunzulițele se usucă repede. Ei duc acum o viață latentă. Este destul să cadă o ploaie pentru ca ei să înverzească din nou și să-și reia viața activă. Această proprietate a mușchilor de revenire la viața le-a permis să se răspândească pe toată suprafața Globului, de la Ecuator până în regiunile polare, pe vârfurile celor mai înalți munți, precum și în regiunile arse de soare. Mușchiul de pământ are o alcătuire mai complicată decât algele, având tulpiniță și frunzulițe, dar fără vase conducătoare. Înmulțirea. În vârful unor tulpinițe ale mușchilor se dezvoltă un firicel brun, subțire, care se termină cu o capsulă. Mușchiul de pământ nu face flori, ci se înmulțesc prin spori. Primăvara, în vârful tulpinițelor tinere se formează organele de înmulțire; pe unele se află organele bărbătești, iar pe altele organele femeiești. Prin unirea celulelor reproducătoare se formează în vârful tulpinițelor femeiești, celula-ou, din care ia naștere un fir care are în vârf o umflătură, numită capsulă. Firișorul și capsula alcătuiesc sporogonul. Capsula este acoperită cu o scufie, care o apără de ploaie. În capsulă se formează numeroși spori. Când sunt maturi, scufia cade, capsula se deschide printr-un căpăcel, iar sporii sunt împrăștiați de vânt. Căzând pe pământ umed, sporii încolțesc, dând naștere unui fir verde, ramificat, numit protonemă. Această asemănare a protonemei cu algele verzi dovedește înrudirea mușchilor cu aceste alge. După câtva timp, pe protonemă cresc din loc în loc noi tulpinițe de mușchi de pământ. Protonema putrezește și mușchii formați trăiesc liber. Acum înțelegem de ce mușchii formează covoare dese. Din fiecare spor crește o protonemă și pe fiecare protonemă se formează o sumedenie de mușchi. Importanța mușchilor. Împreună cu lichenii, mușchii sunt primele plante care cresc pe stâncile goale, acoperindu-le cu pământ fertil. Prin desimea lui mușchiul de pământ reține apa care se scurge mai încet la vale, împiedicând eroziunea solului. Mușchii acoperă pământul, împiedicând uscarea rapidă a solului. Între ei se adună multă apă, iar aceasta evaporându-se, menține umiditatea pe timp de secetă. În timpul iernii, covorul de mușchi apără de frig bulbii și rizomii diferitelor plante. Păsările își căptușesc cuiburile cu mușchi moale și călduroase. Oamenii îi folosesc la împachetarea obiectelor care se sparg ușor. Când cresc pe pomii roditori, mușchii sunt dăunători, deoarece adăpostesc multe insecte vătămătoare. Important este mușchiul de turbă care crește în regiuni mlăștinoase de munte și dă naștere celui mai nou cărbune - turba. Caracterele generale ale mușchilor Mușchii sunt plante cu alcătuire superioară față de plantele al căror corp este un tal, având tulpiniță și frunzulițe, dar fără vase conducătoare și fără rădăcină. Au rizoizi. Înmulțirea lor se face în două faze: pe tulpinița cu frunzulițe se formează celula-ou, din care ia naștere un sporange cu spori; încolțind, sporii formează o protonemă pe care cresc mai mulți mușchi. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Lichenii Lichenii. Pe scoarța arborilor bătrâni, pe stâncile golașe ale munților, pe zidurile vechi și chiar pe acoperișul caselor se găsesc niște cruste, cu marginile neregulate, strâns lipite pe locul în care trăiesc - lichenul galben. Dacă desprindem încet aceste lame, observăm că ele eu pe fața inferioară niște fire subțiri, care țin loc de rădăcini, numite rizoizi. Un lichen este format dintr-o rețea de fire subțiri, albicioase, printre care se găsesc numeroase corpușoare sferice, verzi. Firele sunt hife de ciupercă, iar corpușoarele sunt alge verzi: verzeala zidurilor. Ciuperca înconjoară cu firele ei celulele algei, formând un lichen. Deci, lichenul este alcătuit dintr-o algă și o ciupercă. Ciuperca absoarbe apa cu sărurile minerale, apa de ploaie, roua și chiar aburii din cer, apărând alga de uscăciune. Substanțele organice hrănitoare le folosește și ciuperca. Astfel, ele pot să trăiască împreună acolo unde fiecare în parte n-ar putea să reziste. Această conviețuire între două plante care se ajută una pe alta se numește simbioză. Această alcătuire ne explică rezistența extraordinară a lichenilor la temperaturi foarte scăzute și ridicate, la secetă îndelungată, la lipsa substanțelor hrănitoare, precum și larga lor răspândire de la ecuator la poli, în pustiurile calde, în tundrele reci, pe stâncile golașe din vârful celor mai înalți munți. Înmulțire. Pe marginea lichenului se observă uneori câteva alge, înconjurătoare de fire de ciupercă ca un ghemușor. Ele se desprind și, împrăștiate de vânt, dacă ajung pe un loc prielnic dau naștere la un nou lichen. Pe suprafața lichenului, mai pot fi adesea observate din loc în loc un fel de cupe, de culoare gălbuie. Firișoarele de ciupercă produc, în aceste cupe, spori. Când sporii sunt maturi, ei sunt împrăștiați de vânt. Căzând alături de alge, aduse și ele de vânt pe scoarța vreunui arbore, sau pe vreo stâncă, sporii ciupercii încolțesc și formează un miceliu, care înconjoară algele formând un nou lichen. Dacă firele de ciupercă nu întâlnesc aceste alge, ele se usucă și mor. Alți licheni. Lichenii sunt plante foarte răspândite în natură. În pădurile de brad se întâlnesc mătreața bradului, un lichean dăunător, format din fire cenușii, ramificate, care atârnă pe ramurile acestor arbori, sufocându-i. În tundra polară crește lichenul renului, mult ramificat, ca o tufă, asigurând hrana renilor. Îl găsim și în munții noștri. Importanța lichenilor. În regiunile polare și deșerturi, lichenii constituie hrana multor animale ierbivore. În anumite regiuni ale Globului, unele specii de licheni, bogate într-o substanță dulce numită lichenină, sunt folosite în alimentația omului (lichenul de mană). Lichenii se mai folosesc ca materie primă valoroasă în diferite ramuri industriale (alimentară, chimică, farmaceutică). Din licheni se mai pot obține: coloranți naturali, parfumuri, alcool de calitate superioară și substanțe antibiotice, folosite în medicina umană și veterinară. Sunt și licheni otrăvitori. Lichenii au și o mare importanță în natură. Dintre toate plantele, lichenii sunt cei mai puțin pretențioși. Ei cresc ușor chiar pe stâncile golașe. Murind, resturile lor, împreună cu praful adus de vânt formează primul strat de sol, pe stâncile goale. În acest strat cresc apoi mușchi, iar mai târziu plante cu flori. Astfel, stâncile se acoperă, treptat cu un strat de pământ, din ce în ce mai gros, pe care pot crește brazi, molizi și alte plante. Însemnătatea lichenilor în natură constă în aceea că ei pregătesc terenul pentru alte plante. Pe drept cuvânt, lichenii au fost numiți „pionierii vegetației”. Lichenii de pe scoarța copacilor sunt însă dăunători deoarece le împiedică respirația. Totodată ei adăpostesc unele insecte, ouă sau larve de insecte vătămătoare. Între licheni și scoarță se poate aduna apă, care duce la putrezirea plantei. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Ciuperci parazite Ciuperci parazite - generalități Un număr mare de ciuperci trăiesc pe plantele de cultură și pe arbori; sunt ciuperci parazite. Deosebit de dăunătoare este ciuperca ce provoacă la grâu boala numită rugina grâului. Hifele ei pătrund și se dezvoltă în interiorul frunzei. Frunzele atacate nu mai pot hrăni planta atacată din care cauză prucția grâului: o altă ciupercă parazită provoacă la porumb boala numită tăciune, însoțită de pagube considerabile. Hifele acestei ciuperci pătrund în ovarul florilor, apoi în fructele acestei plante, distrugându-le conținutul. Mai sunt multe alte ciuperci parazite ca acelea care produc mana viței de vie, cornul secarei etc. Pentru a preveni pagubele se cultivă soiuri de plante rezistente la ciupercile respective și se folosesc anumite substanțe chimice, se fac arături adânci de vară și de toamnă pentru a îngropa sporii. La cele care au o gazdă intermediară, se duce lupta de stârpire a acesteia. Caracterele generale ale ciupercilor Sunt plante unicelulare sau pluricelulare, lipsite de clorofilă. Ele se hrănesc cu substanțe organice în descompunere (saprofite) sau cu substanțe organice din corpul unor organisme vii (parazite). Se înmulțesc prin spori și prin miceliu. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Ciuperca de câmp Ciuperca de câmp Ciuperca de câmp creșteîn grădini și livezi, în pământul îngrășat cu gunoi de grajd și în pământul gras din pădure, în locuri umbrite și umede. Alcătuirea ciupercii. Ciuperca de câmp este alcătuită din două părți: una la suprafață și alta în pământ. De la suprafața pământului se ridică un picior alb, cărnos, puțin umflat la bază. El se termină cu o parte lățită, puțin bombată la partea de sus, pălăria. Piciorul ciupercii se continuă în pământ cu o rețea de fire albe, subțiri, ramificate, numite hife. Ele se aseamănă cu cele de mucegai, dar sunt alcătuite din mai multe celule, puse cap la cap. Hifele alcătuiesc miceliul. Firele seamănă cu cele ale mătasei broaștei, numai că sunt albe. Când se taie o ciupercă de câmp în lung, se observă că este formată dintr-o parte albă, alcătuită tot din hife strâns împletite. După cum se vede, ciuperca nu are nici rădăcini, nici tulpină și nici frunze, corpul ei fiind un tal, ca și la bacterii și alge. După ploile calde de vară hifele cresc cu o repeziciune uimitoare, formând piciorul și pălăria, de unde și zicala „cresc ca ciupercile după ploaie”. Hrănirea. Prin hifele miceliului, ciuperca absoarbe substanțele hrănitoare gata preparate din mediul în care trăiește. Așa se explică de ce ciuperca nu poate crește în orice loc ca plantele verzi, hrănindu-se cu substanțe organice în descompunere. Înmulțirea. Pe partea inferioară a pălăriei se găsesc numeroase lame, subțiri, așezate în jurul piciorului, ca spițele unei roți. Aceste lame produc pe marginea lor spori bruni-roșcați. Sporii sunt împrăștiați de vânt și dacă ajung într-un loc prielnic, încolțesc dând naștere la o rețea de fire (miceliu) care pătrund în pământ. Miceliul formează, din loc în loc, niște umflături mici, care cresc, formând încetul cu încetul piciorul și pălăria. Acum ne dăm seama mai ușor că miceliul reprezintă ciuperca, iar piciorul și pălăria, organul de înmulțire. Așa se înmulțesc și alte ciuperci, însă sporii nu se găsesc la toate lamele de sub pălărie. La mânătarcă sau hrib, pe dosul pălăriei se găsesc numeroase oficii care duc în niște tubușoare subțiri pe pereții cărora se găsesc sporii. Formarea acestui organ de înmulțire, care apără sporii, constituie un progres față de mucegaiuri. Ciuperca de câmp este bună de mâncat. Ciupercile bune de mâncat se numesc ciuperci comestibile. Mai sunt și alte ciuperci comestibile gustoase și hrănitoare: zbărciogul, mânătarca, ghebele, bureții iuți, bureții galbeni. Multe ciuperci însă sunt otrăvitoare: buretele panterei, pălăria șarpelui, bureții flocoși, hribul dracului. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Mucegaiul alb Ce este mucegaiul alb? Orice aliment ținut într-un loc umed, întunecos și neaerisit se acoperă cu o pătură pufoasă de culoare albă-cenușie, alcătuită din fire ramificate foarte subțiri (hife). Este mucegaiul alb. Unele fire rămân la suprafața alimentului, altele pătrund în acesta. Toate aceste fire alcătuiesc corpul mucegaiului alb numit miceliu. Corpul mucegaiului este alcătuit dintr-o celulă mare, ramificată, având mai mulți nuclei. Hrănirea. Mucegaiul alb se hrănește cu substanțele hrănitoare pe care se dezvoltă și pe care le absoarbe cu firele sale; deci, este o ciupercă saprofită. Înmulțire. Unele fire de mucegai alb cresc vertical, având în vârf niște umflături numite sporangi, pline cu șpori. Pe vreme uscată, sporangii crapă și sporii, fiind ușori, sunt luați de vânt. Ajungând pe diferite substanțe încolțesc, formând un nou mucegai. Mucegaiul alb este o ciupercă dăunătoare, deoarece alterează alimentele, furajele, iar uneori degradează încălțămintea, hainele etc. Pentru a ne feri de mucegai, trebuie să păstrăm curățenie, iar camerele să fie bine aerisite și uscate. Sunt și mucegaiuri folositoare, ca: mucegaiul verde albăstrui. În primele zile veți vedea o pâslă deasă de fire ramificate și câlcite, formate din celule dispuse cap la cap. Este mucegaiul verde-albăstrui. Privind cu lupa, vom vedea că unele fire cresc drept în sus, iar în vârful lor se formează ciucuri de spori. Din acest fel de mucegai se prepară substanțe antibiotice - penicilina, un foarte bun medicament contra infecțiilor bacteriene. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Drojdia de bere Ce este drojdia de bere? Aceasta reprezintă o ciupercă unicelulară. Hrănirea. Neavând clorofilă, drojdia de bere nu-și poate prepara singură hrana. Ea trăiește în lichidele dulci, ca mustul de orz încolțit (malț), întrebuințat la fabricarea berii. În acest must găsește o substanță dulce, glucoza, cu care se hrănește. Drojdia de bere produce substanțe numite fermenți, care descompun glucoza în alcool și dioxid de carbon. Dioxidul de carbon se ridică și produce ”fierberea”, de aceea, drojdia de bere este folosită la fabricarea berii. Creșterea aluatului de pâine (dospirea) se datorează tot drojdiei de bere. Ea descompune substanțele dulci în făină (amidonul), rezultând dioxidul de carbon care face să crească aluatul. Golurile din miezul pâinii se datoresc tocmai dioxidului de carbon produs. O drojdie asemănătoare este drojdia vinului care transformă mustul de struguri în vin (vinificație). Înmulțire. În condițiile prielnice, drojdia de bere se înmulțește prin înmugurire. O celulă formează o umflătură numită mugure. Mugurele crește văzând cu ochii, formând o nouă celulă care se desparte de celula-mamă sau rămâne pe ea, formând un lanț de celule de drojdie de bere, ca un șirag de mărgele. Când ajunge într-un loc uscat, drojdia de bere prinde o peliculă groasă pe dinafară, iar nucleul se divide în două, apoi în patru. Fiecare nucleu se înconjoară cu citoplasmă și cu o membrană mai groasă, formându-se astfel patru spori. Ei sunt împrăștiați de vânt și dacă ajung în mustul de orz încolțit. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Mătasea broaștei Ce este mătasea broaștei? Pe suprafața apelor stătătoare, de primăvara până toamna târziu, se observă o pâslă deasă de fire verzi. Printre acestea este și mătasea broaștei. Firele ei sunt lungi, subțiri, verzi și neramificate. Ceea ce ne surprinde de la început este faptul că această plantă nu are nici rădăcini, nici tulpină, nici frunze. Un astfel de corp de plantă se numește tal. Cu ajutorul microscopului constatăm că un fir de mătasea broaștei este alcătuit din mai multe celule de același fel, puse cap la cap: deci, este o algă pluricelulară. În fiecare celulă se găsesc: citoplasma, nucleul și o panglică verde, răsucită în spirală, care conține clorofilă. Hrănirea. Hrănirea este autotrofă deoarece mătasea broaștei își prepară singură hrana. Înmulțirea. Vara, celulele cresc și se divid mereu, așa că firul se tot lungește și se tot rupe, crescând din nou. Toamna, când condițiile de viață nu mai sunt prielnice, mătasea broaștei se înmulțește astfel: două fire se așează față în față și câte o celulă din fiecare fir formează o prelungire, care se îndreaptă una către alta, până când se întâlnesc. La locul de contact peretele despărțitor dispare și astfel se formează un canal, care unește celulele celor două fire. Prin acest canal, conținutul unei celule trece și se unește cu conținutul celeilalte celule, formând împreună o celulă-ou. Acestea se acopră cu o coajă groasă și, fiind grea, cade la fundul apei. Acolo stă toată iarna, iar primăvara, prin diviziune, se formează, un nou fir de mătase-broaștei. Sursă: Ministerul Educației și Învățământului, Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Verzeala zidurilor Ce este verzeala zidurilor? Având nucleu individualizat și clorofilă, această algă numită verzeala zidurilor are o structură superioară bacteriilor, deci este mai evoluată față de acestea. Hrănirea. Având clorofilă, această algă își prepară singură hrana. Deci, hrănirea este autotrofă. Înmulțirea. Aceasta se înmulțește prin diviziune, ca și bacteriile. Celula crește și se împarte în două părți egale, dând naștere la două celule. Cele două celule noi se divid și ele și formează patru celule mai mici, care, prin distrugerea membranei celulei-mame se vor elibera și vor deveni fiecare o nouă algă. Când condițiile devin nefavorabile, verzeala zidurilor nu moare. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Bacteriile Ce sunt bacteriile? Bacteriile sunt cele mai mici microorganisme. Unele ating abia a mia parte dintr-un milimetru. Multă vreme au fost necunoscute tocmai din cauza micimii lor. Numai după ce s-a construit și perfecționat microscopul, omul a putut cunoaște bacteriile. Sunt răspândite pretutindeni: în aer, în apă, în pământ. Forma și alcătuirea bacteriilor. Bacteriile au forme diferite. Unele sunt ca niște sfere mici și se numesc coci, altele au forma unor bastonașe, numite bacili, iar altele sunt ca niște firișoare răsucite, spirili etc. O bacterie este alcătuită dintr-o celulă. Deci bacteria este o ființă unicelulară. La exterior prezintă o membrană subțire, iar în citoplasmă se află răspândită substanța nucleară; deci bacteriile nu au nucleu individualizat. Hrănirea bacteriilor. Fiind lipsite de clorofilă bacteriile nu pot prepara singure hrana. Ele se hrănesc cu substanțe organice pe care le găsesc în locul unde trăiesc. Unele se hrănesc cu substanțe organice descompunând corpul plantelor și animalelor moarte. Aceste bacterii se numesc saprofide, cum sunt bacteriile care produc putrefacțiile. Altele se hrănesc cu substanțele organice din corpul plantelor și animalelor vii. Aceste bacterii se numesc parazite - bacterii producătoare de boli. Înmulțirea bacteriilor. În condiții prielnice de viață (hrană, căldură, umezeală, întuneric) bacteriile se înmulțesc foarte repede, prin împărțirea lor în două jumătăți. Acest mod de înmulțire se numește diviziune. Bacteriile rezultate din diviziune cresc repede și după 20-30 minute se divid. Astfel, dintr-o bacterie iau naștere într-o zi sute de mii de bacterii. Când condițiile de viață devin neprielnice (lipsă de hrană, uscăciune, lumină) citoplasma, pierzând o mare cantitate de apă se strânge luând forma sferică, se acoperă cu un înveliș gros apărător și bacteria se transformă în spor. Sporii sunt foarte rezistenți la uscăciune, la temperaturi scăzute și ridicate; suportă temperaturi ridicate (120°C) și foarte scăzute (-100°C). Ei sunt împrăștiați de vânt si, când ajung în condiții prielnice, sporii se transformă din nou în bacterii. Importanța bacteriilor în natură. Deosebit de importante sunt bacteriile putrefacțiilor. Ele transformă plantele și animalele moarte în substanțe mai simple. Din această transformare rezultă gaze (dioxidul de carbon ș.a.), care se întorc în aer, și săruri minerale, care rămân în pământ. Dioxidul de carbon și sărurile minerale sunt consumate de plantele verzi și transformate în substanțe organice care intră în alcătuirea corpului lor. Astfel, datorită bacteriilor de putrefacție, substanțele din organismele moarte sunt folosite pentru formarea organismelor vii. Datorită acestor bacterii, materia circulă în natură. Unele bacterii din sol, putând folosi azotul din aer, îmbogățesc solul în substanțe azotate. Importanța bacteriilor pentru viața omului. Unele bacterii transformă vinul în oțet, altele produc înăcrirea laptelui, a varzei, a murăturilor. Altele se folosesc la prepararea iaurtului, brânzeturilor, la topirea inului și a cânepei. Bacterii dăunătoare omului. Unele bacterii produc alterarea multor produse alimentare. Pentru a feri alimentele de alterare. acestea sunt uscate, sărate, afumate, înghețate etc. Prin aceste operații se creează condiții neprielnice înmulțirii bacteriilor. Multe bacterii trăiesc în corpul omului, al animalelor și al plantelor, îmbolnăvindu-l de diferite boli (bacterii patogene). ca: difteria, tuberculoza etc. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Planta, organism viu Planta Planta - generalități Viața unei plante cu flori se desfășoară într-o succesiune de faze care încep cu încolțirea seminței și se termină cu formarea semințelor, ce reprezintă începutul unui nou ciclu de viață. Trecerea embrionului prin diferite faze până ajunge în stadiul de plantă cu semințe se face prin diviziune, creștere și diferențierea celulelor. Prin creștere se înțelege mărirea plantei, a dimensiunilor organelor. Trebuie să facem deosebirea între mărirea plantelor și mărirea volumului și masei semințelor puse în apă; ultimele, după uscare, revin la masa și volumul inițial. Creșterea este influențată de o serie de substanțe formate în corpul plantelor și de condițiile de mediu: temperatură, lumină, apă, substanțe nutritive. Procesele de creștere sunt în strânsă legătură cu procesele de dezvoltare, adică de formare a unor organe noi ca, de exemplu: apariția florilor, fructelor, semințelor. Creșterea și dezvoltarea plantelor sunt asigurate de funcțiile organelor vegetative și de înmulțire. Între organele unei plante există o strânsă legătură. Fiecare organ îndeplinește în viața plantei anumite funcții. Un țesut, un organ nu poata funcționa niciodată izolat ci numai în strânsă legătură cu celelalte organe. Așa, de exemplu, frunza nu și-ar putea îndeplini funcțiile izolat ci numai în strânsă legătură cu celelalte organe; rădăcina absoarbe apa cu sărurile minerale, tulpina o conduce până la frunze etc. Deci rădăcina, tulpina, frunza funcționează în strânsă legătură asigurând hrănirea plantei. De fapt funcțiile organelor vegetative sunt strâns legate de funcțiile organelor de înmulțire. Florile, fructele, semințele nu s-ar putea forma dacă organele vegetative n-ar asigura hrănirea plantei care duce la creșterea acesteia. Această unitate funcțională a organelor plantelor face ca procesele ce contribuie la creșterea și dezvoltarea plantei să se desfășoare concomitent. Interdependența structurală și funcțională a organelor vegetative și de înmulțire fac ca organismul să funcționeze ca un tot unitar. Fazele prin care trece planta de la sămânță și până la formarea de noi semințe formează un ciclu de dezvoltare. Durata ciclului de dezvoltare este diferită. Astfel, sunt plante la care durata ciclului de dezvoltare este de un an (plante anuale). Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Floarea. Alcătuirea florii. Funcțiile florii Alcătuirea florii Floarea este formată dintr-un înveliș floral (sepale, petale) și organe de înmulțire bărbătești (stamine) și femeiești (gineceu). La majoritatea plantelor florile sunt grupate mai multe la un loc în vârful ramurilor, alcătuind o inflorescență. Să cercetăm mai de aproape o floare de rapiță. Floarea are o codiță scurtă, numită pedicel. El are capătul terminal mai lățit - receptacul, de care se prind diferitele elemente ale florii. Floarea. Alcătuirea florii Din afară înăuntru, părțile unei flori de rapiță sunt: 4 frunzișoare verzi numite sepale, care formează la un loc caliciul; sepalele se prind pe receptacul în formă de cruce și sunt libere, neunite între ele. Sepalele apără părțile din interiorul florii de uscăciune, de frig etc.; 4 frunzișoare galbene ca aurul, numite petale, totalitatea lor formând corola. Petalele se prind de receptacul alternând cu sepalele, sunt libere și așezate tot în cruce. Petalele dau culoarea și frumusețea florii, iar prin parfumul și nectarul lor atrag insectele. Caliciul și corola alcătuiesc împreună învelișul floral. Sepalele și petalele au o alcătuire asemănătoare cu cea a frunzei. Ce dovedește acest fapt?Înăuntrul florii observăm 6 firișoare care au niște gămălii mici, galbene în vârf; acestea sunt staminele. Două dintre ele sunt mai scurte și patru mai lungi. O stamină este formată dintr-o codiță subțire ca un fir, numit filament, iar gămălia din vârf se numește anteră. Antera este plină cu pulbere galbenă numită polen. Staminele reprezintă partea bărbătească a florii, iar grăunciorul de polen conține celula bărbătească. În mijlocul florii se găsește un organ verde, în formă de butelie, numit gineceu (pistil). Partea umflată se numește ovar și în interiorul lui se găsesc niște bobițe albicioase numite ovale. Ovarul se continuă în sus cu un fir subțire, stilul, în vârful căruia se află o parte lățită și lipicioasă, stigmatul. Gineceul este partea femeiască a florii, iar ovulele conțin celula femeiască. Închiderea ovulelor în ovar reprezintă o treaptă superioară în evoluția plantelor, deoarece ovarul apără ovulele împotriva condițiilor nefavorabile din mediu. Funcțiile florii Floarea are rolul de înmulțire a plantei. Să vedem cum își îndeplinește această funcție importantă, adică să producă fructe și semințe. Polenizarea este transportul polenului din anterele staminelor pe stigmatul gineceului. Ea constituie prima condiție pentru formarea fructului și semințelor. Polenizarea se face cu ajutorul insectelor, atrase de culoarea, parfumul, parfumul, dar mai ales de nectarul dulce al florilor. Când își introduc corpul printre stamine spre a ajunge la nectarul pe care-l caută cu nesaț, și care de obicei se găsește în partea de jos a florii, fluturii, bondarii, albinele ating staminele, scuturându-se polenul pe corpul lor. Când vor intra în alte flori de rapiță, insectele ating stigmatul lipicios și polenul de pe corpul lor se lipește de acesta. Astfel, polenul unei flori trece pe stigmatul gineceului altei flori. Acest fel de polenizare se numește polenizare încrucișată. Floarea. Polenizarea Florile polenizate de insecte au petale viu colorate și un miros pătrunzător, ceea ce face ca ele să fie ușor descoperite de insecte. Cea mai importantă însușire a acestor flori este însă producerea nectarului. La alte plante, polenizarea se face cu ajutorul vântului, care scutură și transportă polenul. Florile acestor plante sunt mici, numeroase, nu au nici miros, nici culori vii, nici nectar, care să atragă insectele. În schimb, la aceste plante florile apar primăvara înaintea frunzelor și produc cantități enorme de polen. Când polenul din anterele unei flori ajunge pe stigmatul aceleiași flori, polenizarea se numește directă. Ea este mult mai rară. Polenizarea făcută de om se numește artificială, iar când completează pe cea naturală se numește polenizare suplimentară. Fecundația. Grăuntele de polen ajuns pe stigmat se hrănește cu o substanță dulce, produsă de acesta, și încolțește. Se formează un tub, care străbate stilul până la un ovul din ovar. Celula bărbătească din polen se unește cu celula femeiască din ovul. Acest proces se numește fecundație. Floarea. Fecundația După fecundație sepalele și petalele se scutură, iar staminele, stilul și stigmatul se usucă și cad. Ovarul crește, se îngroașă și se transformă în fruct, iar ovulele fecundate se transformă în semințe. De reținut!Florile sunt organe de înmulțire ale plantelor. După polenizare, și apoi fecundare, se formează semințele și fructele. Condițiile de viață din mediul înconjurător influențează înflorirea și fructificarea plantelor. De exemplu, plantele de toamnă din regiunile noastre - grâul de toamnă - înfloresc numai după ce au stat câteva săptămâni la temperatura scăzută. Grâul de toamnă este influențat de frigul din timpul iernii și, datorită acestui fapt, în vara următoare el înflorește și fructifică. Dacă semănăm de toamnă-primăvară, el crește dar nu produce flori și fructe. De asemenea, lumina influențează înflorirea plantelor. Lumina puternică ușurează înflorirea plantelor, pe când lumina slabă o împiedică. Lumina influențează înflorirea și prin durata zilelor și a nopților; secara, grâul, rapița înfloresc mai repede în zilele mai lungi de 12 ore, iar altele ca: bumbacul, meiul, porumbul înfloresc mai repede în zilele mai scurte de 12 ore. Și celelalte condiții ale mediului: hrana, oxigenul, umiditatea influențează înflorirea și fructificarea plantelor. Astfel umiditatea prea mare întârzie sau oprește formarea florilor iar aerul uscat le grăbește creșterea. Fructul și sămânța Rădăcina, tulpinița, mugurașul și cele două cotiledoane formează embrionul sau plăntuța, partea principală a oricărei semințe. Din embrion crește o nouă plantă. Cotiledoanele sunt frunzele embrionului; ele sunt prinse de tulpinița embrionului, așa cum sunt prinse frunzele de tulpină la orice plantă. Fructul de rapiță seamănă cu o păstaie de fasole, dar când se coace se desface în 3 părți: una alcătuiește un perete mijlociu pe care sunt prinse semințele, iar celelalte stau una de o parte și alta de altă parte a lui. Un astfel de fruct se numește silicvă. Floarea. Fructul și sămânța Sămânța de fasole are o formă ovală, scobită într-o parte, unde se observă o cicatrice, locul unde sămânța a fost prinsă de păstaie. Ea este acoperită cu o pieliță groasă, lucioasă, tegumentul, care se scoate ușor după ce sămânța a stat 20-30 de minute în apă. Îndepărtând tegumentul, veți vedea două jumătăți cărnoase, albe-gălbuie, numite cotiledoane, legate unul de altul. În cotiledoane s-au îngrămădit, ca în doi saci, rezervele de hrană ale plantei. Între cele două cotiledoane se vede plăntuța, numită embrion, formată dintr-o rădăcinuță și o tulpinuță de care sunt prinse cele două cotiledoane; ea este terminată în vârf cu unmuguraș. Încolțirea (germinația) semințelor. Orice sămânță când ajunge în pământ, dacă găsește condiții prielnice, încolțește și dă naștere la o plantă asemănătoare cu aceea care a produs sămânța. Floarea. Încolțirea seminței (germinația) Semințele au nevoie de anumite condiții pentru a încolții, precum: apă, aer, temperatură etc. Apa este absolut necesară pentru încolțirea semințelor, deoarece pătrunzând în semințe, le îmbibă, semințele se umflă și tegumentul crapă, permițând rădăciniței și tulpiniței embrionului să iasă afară. Oxigenul din aer este necesar pentru respirația embrionului. Aceste respiră foarte intens, îndeosebi în timpul încolțirii. Temperatura este, de asemenea, foarte necesară. Semințele plantelor nu pot încolți decât între limite de temperatură. Aceste condiții sunt îndeplinite dacă semănăm semințele într-un pământ umed, bine afânat și la timp potrivit. De asemenea, sămânța trebuie să posede anumite însușiri; să fie întreagă, matură, sănătoasă și să-și fi păstrat puterea de germinare. O sămânță este matură atunci când toate părțile componente sunt bine formate. A avea puterea de germinație înseamnă ca embrionul să fie viu. După un timp mai îndelungat, semințele își pierd puterea de germinare. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Frunza. Alcătuirea frunzei. Funcțiile frunzei Alcătuirea externă a frunzei În general, o frunză are trei părți: - o parte lată, numită limb;- o codiță lungă și subțire, numită pețiol;- o parte puțin mai lățită numită teacă, prin care frunza se fixează pe tulpină, câte una la fiecare nod. Există și plante la care frunzele nu au cele trei părți. Forma limbului nu este aceeași la toate plantele. Aceasta se poate constata ușor comparând între ele frunze de stejar, grâu, mușcată etc. Limbul frunzei poate fi întreg sau divizat (dințat, lobat etc.). Privind în zare limbul unei frunze, vedem o mulțime de vinișoare, nervurile. Ele se pot observa mai ușor pe partea inferioară a limbului unde ies în relief ca niște dungi. Nervurile sunt prelungiri ale vaselor lemnoase și liberiene din tulpină. Ele servesc la conducerea sevei brupte și sevei elaborate și țin limbul întins dând rezistență frunzelor. Pețiolul se prelungește în limb cu o nervură principală, ramificată în nervuri secundare. Alcătuirea internă a frunzei La suprafața limbului, atât pe fața superioară cât și pe cea inferioară, se găsește câte un strat de celule - epiderma. Printre celulele epidermei superioare, dar îndeosebi printre cele ale epidermei inferioare, se observă, din loc în loc, câte o pereche de celule de forma unor boabe de fasole, așezate cu scobitura față în față, lăsând între ele câte o mică deschizătură, prin care intră și iese aerul, formând o stomată. Între cele două epiderme se găsește un țesut, alcătuit din mai multe straturi de celule cu grăuncioare verzi, ce conțin o substanță numită clorofilă. Clorofila se formează numai în acele părți ale plantelor care cresc la lumină. Cea mai importantă însușire a clorofilei este aceea de a absorbi o parte din razele soarelui. În general, o frunză are trei părți principale: limb, pețiol și teacă. Frunza conține clorofilă, singura substanță capabilă să absoarbă energia solară. Funcțiile frunzei Frunza îndeplinește trei funcții însemnate în viața plantei: fotosinteza, respirația și transpirația. 1. Fotosinteza frunzei Fotosinteza este singurul proces din natură prin care plantele verzi, în prezența energiei solare, transformă substanțele minerale în substanțe organice și pun în libertate oxigenul. Formarea substanțelor organice. Apa cu săruri minerale, aobsorbită din pământ, se ridică prin vasele lemnoase ale rădăcinii, tulpinii, pețiolului și ale nervurilor până la frunze. Aici întâlnești dioxidul de carbon absorbit din aer, prin stomate. Din apă, săruri minerale și dioxid de carbon se formează substanțe organice (amidon, grăsimi și substanțe proteice) cu ajutorul energiei solare absorbită de clorofilă. Ămpreună cu apa, aceasta formează seva elaborată și prezintă hrana plantei. Producerea substanțelor organice în frunzele verzi, din substanțe minerale, cu ajutorul energiei solare se numește fotosinteză. Principala substanță hrănitoare preparată în frunze prin fotosinteză este amidonul. Explicația este următoarea: numai părțile din frunză care nu au fost acoperite de staniol au venit în contact cu lumina și numai acolo s-a format amidonul care s-a colorat în albastru cu iodul. În frunzele verzi se mai sintetizează și alte substanțe organice, planta fiind o adevărată uzină chimică. Cel mai important proces din viața plantei este fotosinteza, iar pentru îndeplinirea ei sunt necesari mai mulți factori: clorofila, energia solară, temperatura și medicul - locul unde trăiește planta - aceasta trebuie să conțină dioxid de carbon, apă și săruri minerale. Lumina este foarte necesară pentru viața plantei. Planta ținută la întuneric se ofilește și moare. Lumina este factorul principal al fotosintezei. Aceasta începe la lumina foarte slabă și crește o dată cu creșterea intensității luminii, dar o lumină prea puternică face să scadă și apoi să înceteze fotosinteza. În ce privește temperatura, se constată că fotosinteza începe la 0°C, crește până la 25-35°C, după care scade repede și încetează la 45-52°C. Influența temperaturii se poate urmări prin numărarea bulelor de gaz, emise la temperaturi diferite. Apa influențează direct fotosinteza, fiind absolut necesară în prepararea substanțelor organice hrănitoare. Dacă scade cantitatea de apă din sol, scade și intensitatea fotosintezei. La plantele de cultură, prin irigații se poate asigura cantitatea de apă necesară fotosintezei, obținându-se recolte sporite. Cunoscând necesitățile plantelor în săruri minerale, omul intervine prin aplicarea unor îngrășăminte chimice și naturale (bălegarul). Sărurile minerale măresc intensitatea fotosintezei. Azi, în agricultură, alături de alte metode, se folosesc îngrășăminte organice și chimice pentru a obține producții ridicate la hectar. Fotosinteza contribuie la menținerea constantă a compoziției aerului atmosferic. Dioxidul de carbon produs prin arderi și respirația viețuitoarelor s-ar acumula în cantitatea mare și ar deveni otrăvitor pentru organisme iar oxigenul ar scădea. Recoltele sunt în legătură cu fotosinteza: în condiții optime de umiditate, temperatură și luminozitate, plantele dau recolte maxime. 2. Respirația frunzei Plantele ca și animalele, respiră, adică iau din aer oxigenul și elimină dioxidul de carbon. Respirația nu se reduce numai la acest schimb de gaze. Ea este un fenomen mai complicat. Ajuns în celulele plantei, oxigenul arde unele susbtanțe organice, producând dioxid de carbon, apă și căldură (energie) necesară vieții plantei. În semințe, ca și în celulele plantelor, are loc un consum de substanțe organice. Toate organele plantei respiră: rădăcina, tulpina, florile, dar mai ales frunzele. Respirația se face fără încetare, ziua și noaptea, în tot timpul vieții. Când respirația încetează, planta moare, așa cum mor și animalele când nu mai pot respira. Prin respirație, plantele produc energia necesară desfășurării proceselor care au loc în plante, cum ar fi: sinteza de substanțe organice, absorbția și conducerea substanțelor. Factorii care influențează respirația sunt: temperatura, cantitatea de dioxid de carbon și de oxigen din aer, cantitatea de substanțe organice. Temperatura. La cele mai multe plante, respirația începe la 0°C și crește cu temperatura până la 30-35°C când începe să scadă. Oxigenul este foarte necesar în respirație. În aer el se găsește într-o concentrație de 21%. Dacă aceasta crește, crește și respirația până ajunge la 50%. Dacă concentrația este mai mare, respirația scade brusc. De asemenea, respirația scade brusc și atunci când în aer concentrația oxigenului scade sub 5%. Rădăcinile plantelor suferă deseori de lipsa de oxigen sau de concentrația prea mare de dioxid de carbon. Aceste condiții se întâlnesc în terenurile mlăștinoase sau bătătorite. Pentru a se asigura condiții bune pentru respirația rădăcinilor plantelor este necesară afânarea solurilor prin lucrări, cum sunt: aratul, grăpatul, lucrări cu cultivator etc. Substanțele organice oxidate în respirație sunt zaharurile (glucoza rezultată din amidon). 3. Transpirația frunzei Eliminarea apei sub formă de vapori se numește transpirație. Planta transpiră la nivelul epidermei ce acoperă toate organele plantei. Mai accentuată este transpirația prin stomatele frunzelor. Prin transpirație frunzele pierd apă, ceea ce determină venirea unei noi cantități de apă dinspre rădăcini. Transpirația ușurează drumul sevei brute de la rădăcină spre frunze. Datorită transpirației, seva brută din frunze se împrospătează mereu cu apă și săruri minerale necesare fotosintezei. Un rol deosebit de important în reglarea transpirației îl au stomatele. Ziua stomatele sunt larg deschise iar noaptea se închid. Se deschid, de asemenea, când planta este bine aprovizionată cu apă și se închid pe timp de secetă. Condițiile de mediu care influențează transpirația sunt: umiditatea, temperatura, lumina etc. Plantele care cresc în soluri umede au frunze mari, cu numeroase stomate. Ele pot transpira oricât de mult, găsind din belșug apă în pământ, care înlocuiește pe cea eliminată prin transpirație. Cu totul alte însușiri au frunzele plantelor care trăiesc în locuri uscate. Frunzele acestor plante sunt mărunte și uneori se răsucesc în formă de cornet: ele au stomate puține. La unele plante frunzele sunt acoperite cu ceară (la varză) sau sunt păroase (la floarea-de-colț). Dacă solul este prea uscat, numărul frunzelor se reduce sau se transformă în țepi (la cactuși). Toate aceste modificări în alcătuirea frunzelor reduc pierderea de apă din plantă, împiedicând transpirația. Oricât de numeroase ar fi mijloacele prin care se reduce transpirația plantelor, totuși seceta poate aduce pagube culturilor. Atunci când planta pierde prin transpirație o mare cantitate de apă, pe care nu o mai poate înlocui din lipsă de umezeală în sol, se veștejește, se usucă și moare. Prin irigarea culturilor pe suprafețe cât mai întinse și prin selecționarea plantelor rezistente la uscăciune, omul poate învinge seceta. Intensitatea transpirației crește cu temperatura numai până la 42-48°C, după care transpirația încetează. La lumină transpirația este mult mai mare ca la întuneric, din cauză ca la lumină plantele absorb mai multă energie solară pe care, în bună parte, o transformă în căldură și aceasta mărește transpirația. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Tulpina. Alcătuirea tulpinii. Funcțiile tulpinii Alcătuirea externă a tulpinii La rapiță distingem tulpina principală în prelungirea rădăcinii principale și tulpini secundare sau ramuri așezate oblic pe tulpina principală. Tulpina principală este dreaptă, cu ramuri din ce în ce mai multe, mai subțiri și mai scurte spre vârf. Din loc în loc tulpina are niște umflături numite noduri, de care se prind frunzele. Porțiunea de tulpină dintre două noduri se numește întrenod. Întrenodurile sunt din ce în ce mai scurte către vârful tulpinii. La subsuoara frunzelor observăm niște mici umflături numite muguri axilari, alcătuiți dintr-un ax scurt pe care înghesuite frunze tinere, strâns lipite una de alta. Pe dinafară mugurii au frunzulițe solzoase, tari. Din unii muguri iau naștere frunze, din alții rămurele cu frunze, iar din alții florile plantei. Mugurii din care se dezvoltă florile sunt mai umflați și se pot observa bine la pomii fructiferi: cireș, prun. Vârful fraged al tulpinii este apărat de niște frunzulițe tinere, care se acoperă unele pe altele, formând mugurele terminal, prin care tulpina crește în lungime. În afară de tulpini ierboase, se cunosc și tulpini lemnoase la arbori și arbuști. Trunchiul se continuă cu coroana, formată din totalitatea ramurilor cu frunzele. Tulpinile plantelor ierboase și ale celor lemnoase (arbori și arbuști) sunt ariene. La alte plante tulpinile trăiesc sub pământ și se numesc subpământene. Alcătuirea internă a tulpinii Pe o secțiune subțire de-a curmezișul unei tulpini tinere, veți observa: la exterior, un strat de celule strâns legate între ele - epiderma. Urmează scoarța, formată din numeroase straturi de celule: sub scoarță se găsesc vasele lemnoase și vasele liberiene, adunate în fascicule. Spre deosebire de rădăcină, fiecare fascicul este format din vase lemnoase spre interior și vase liberiene spre exterior. În mijlocul tulpinii este măduva, moale și albă. Funcțiile tulpinii 1. Tulpina susține frunzele, florile și fructele. Funcția aceasta o îndeplinește datorită unor fire tari și rezistente din lungul ei la care se adaugă vasele lemnoase, care dau tărie întregii tulpini. Ea se îndoaie în bătaia vântului, dar revine la poziția normală, când vântul încetează să mai bată. 2. Prin vasele lemnoase circulă continuu apa cu sărurile minerale (seva brută) până în frunze, iar prin vasele liberiene circulă hrana pregătită în frunze (seva elaborată) spre toate celelalte părți ale plantei. Circulația sevei brute poate fi ușor observată primăvara, când se taie vița de vie. La capetele corzilor tăiate se formează picături mari de apă. Se spune că „vița plânge”. „Lacrimile” viței nu sunt altceva decât apa absorbită de rădăcină în pământ. 3. La unele plante, ca: gulia, cartoful și stânjenelul, în tulpinile lor se depozitează substanțe de rezervă. Temperatura lumina, apa, vântul etc. au o influență deosebită asupra tulpinii plantelor. Temperatura. Dacă primăvara este rece, plantele cresc mai încet. Cum dă căldura, ele cresc uimitor de repede. Unele plante pot să crească la o temperatură mai scăzută (mazărea), altele la o temperatură mai ridicată (porumbul, pepenii, castraveții etc.). Lumina are și ea o mare influență asupra plantelor. La lumina plantelor au o creștere normală, sunt verzi și viguroase, în timp ce la întuneric creșterea se face mai repede, dar plantele sunt lipsite de clorofilă și de vigoare. Plantele cresc mai repede noaptea decât ziua. Vă puteți convinge de acest lucru, măsurând cât crește o plantă ziua și cât crește noaptea. Plantele crescute la întuneric au tulpini lungi, subțiri, cu frunze slab dezvoltate și de culoare albă-gălbuie. Plantele cresc mai repede atunci când în sol se găsește apa în cantități suficiente (75%-85%). Când în sol este mai multă sau mai puțină apă, creșterea este încetinită. Vântul poate produce îndoirea, culcarea la pământ a plantelor ierboase, aplecarea ramurilor plantelor lemnoase în direcția spre care bate de obicei. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Rădăcina. Alcătuirea rădăcinii. Funcțiile rădăcinii Rădăcina este organul plantei care, de obicei, se dezvoltă în pământ. Poate avea forme diferite, determinate de condițiile de mediu și rolul pe care îl determină. Unele plante au rădăcina în formă de țăruș (pivotantă). În acest caz, rădăcina principală este mult mai lungă decât ramificațiile ei numite rădăcini secundare. Alte rădăcini au aspectul unor fire egale cu grosimea și lungime. Rădăcina principală nu se distinge de rădăcinile secundare (firoasă sau fasciculoasă). Acestea sunt caracteristice cerealelor. La alte plante, din rădăcina principală se formează rădăcini laterale care ajung să aibă aceeași lungime și grosime. Aceste rădăcini lemnoase le întâlnim la arbori și arbuști. Alcătuirea externă a vârfului rădăcinii Vârful rădăcinii este acoperit de un înveliș rezistent numit scufie. Deasupra acesteia pe o distanță de 2-3 mm se află zona netedă sau zona de creștere în lungime. Mai sus de această zonă, atât rădăcina principală cât și rădăcinile principale sunt înconjurate de niște firișoare subțiri numite peri sugători, formând zona perilor sugători. Ei absorb din pământ apa cu sărurile minerale. Numărul lor este atât de mare încât însumându-i, suprafața lor poate ajunge la zeci sau chiar sute de metri. Deasupra acestei zone se află zona aspră, zona foștilor per sugători, care au căzut, pe măsură ce au îmbătrânit, cărora alții care s-au format, le-au luat locul. Viața acestor peri sugători este foarte scurtă (10-20 zile). Alcătuirea internă a rădăcinii De la exterior spre interior o asemenea secțiune prezintă: - un strat de celule, strâns lipite între ele, cu perișori sugători, numit epiderma.- multe straturi formate din celule mari - scoarța;- mănunchi de tubușoare ce apar în secțiune ca niște găurele. Unele tubușoare au pereții tari, lemnoși - vase lemnoase, altele au pereții subțiri - vase liberiene. Vasele lemnoase și liberiene sunt grupate în mănunchiuri distincte (fascicule), dispuse alternativ;- mijlocul rădăcinii este ocupat de măduvă; la unele plante, aceasta poate lipsi. Funcțiile rădăcinii 1. Rădăcina fixează planta în pământ. Rădăcinile adânc înfipte în pământ care au un număr mare de rădăcini secundare fixează atât de bine planta încât cu greu o putem scoate din pământ. 2. Rădăcina absoarbe apa cu sărurile minerale (seva brută). Apa cu sărurile minerale pătrunde în plantă prin perii sugători. Cu cât numărul perilor sugători va fi mai mare, cu atât suprafața de contact dintre plante și sol va fi mai mare. 3. Rădăcina conduce seva brută spre tulpină. Perii sugători absorb continuu seva brută, care trece prin scoarță și ajunge în vasele lemnoase ridicându-se spre tulpină. Apa nou absorbită împinge spre tulpină și frunze apa care se găsește deja în vase. 4. Unele rădăcini pot servi la depozitarea substanțelor hrănitoare. Pentru a putea rădăcina să-și îndeplinească funcțiile, planta trebuie să găsească în locul unde trăiește toate condițiile necesare: apă cu substanțe hrănitoare, aer, temperatură potrivită. Absorbția apei de către plante depinde de cantitatea acesteia în sol. Lipsa apei din sol produce ofilirea (veștejirea) plantei. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Celula vegetală. Țesutul vegetal Celula vegetală Celula vegetală reprezintă unitatea de structură și de funcție a plantelor. Celula este alcătuită din: membrană, citoplasmă, nucleu și vacuole. În celulele părților verzi ale plantelor se mai găsesc grăuncioare de clorofilă. Plantele cu flori sunt alcătuite dintr-un număr mare de celule de diferite forme și structuri corespunzătoare funcției pe care o îndeplinesc. Membrana - delimitează conținutul celulei bogat într-o substanță numită celuloză. Citoplasma - o substanță incoloră care seamănă cu albușul de ou și care conține apă, proteine, lipide, glucide, vitamine. În interiorul citoplasmelor celulelor mature se află una sau mai multe pungulițe, numite vacuole, pline cu un lichid, sucul celular. Nucleul - Nucleul poate fi sferic la celulele tinere; în acest caz se află în centrul celulei sau poate avea o formă ovală sau turtită când este așezată spre pereții celulei sau la unul din capetele acesteia. Rolul nucleului este să coordoneze funcțiile întregii celule. Țesutul vegetal Țesutul vegetal este o grupare de celule care au aceeași formă, structură și îndeplinesc aceeași funcție. Principalele țesuturi din corpul unei planet sunt: - țesutul de apărare învelește părțile plantelor la exterior și are rolul de protecție împotriva variațiilor de temperatură, a dăunătorilor etc. De obicei, la plantele cu flori acest țesut este format dintr-un singur strat de celule (epiderma); - țesuturile fundamentale sunt cele mai răspândite în corpul unei plante cu flori. Unele au rol în procesul de formare a hranei, altele au rol în absorbția apei cu săruri minerale, altele în depozitarea substanțelor hrănitoare. - țesuturi de susținere, care asigură plantelor rezistență la îndoiri, întindere. Ele dau și elasticitate plantelor. De obicei, celulele care formează un asemenea țesut au pereții îngroșați; - țesuturi conducătoare, formate din vase cu rol în circulația apei cu substanțele minerale absorbite din sol și a hranei preparate de plantă. Alte țesuturi din corpul plantelor sunt: țesutul de creștere și țesuturile secretoare. Părțile din plantă alcătuite din mai multe țesuturi formează un organ. Organele unei plante cu flori sunt: rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele și semințele. Sursă: Botanică, manual clasa a V-a - Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel ### Daniil Sihastru Daniil Sihastru                                                          de Dimitrie Bolintineanu Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,Unde un sihastru a fugit de lume,Cu vărsarea serii un strein sosi.„Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!” „Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,Să aștepte-afară! sunt în rugăciune.”„Bunule părinte! sunt rănit și-nvins;Însuși a mea mumă astăzi m-a respins!Viu să-ți cer povață daca nu-i mai bineTurcilor Moldovei d-astăzi să se-nchine?” Daniel Sihastru domnului i-a zis:„Mă înșală auzul ori eu am un vis?Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!Ce e oare traiul, daca e robit?Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit? Viața și robia nu pot sta-mpreună,Nu e totodată pace și furtună.Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi,Pentru neatârnare, oameni și pământuri,Dar nu ai p-acela ca să-i umilești! Poți ca să îi sfărâmi; dar nu să-i robești!Daca mână-ți slabă sceptrul ți-o apasă,Altuia mai harnic locul tău îi lasă!Căci mai bine este supus lăudat,Decât cu rușine domn și atârnat!” Dupe-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștireȘi-nvingând păgânii, nalță-o monastire. ### Mircea cel Mare și solii Mircea cel Mare și solii Într-o sală-ntinsă printre căpitani,Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverziteUn stejar întinde brațe vestejite. Astfel dupe dealuri verzi și numai flori,Stă bătrânul munte albit de ninsori. Curtea este plină, țara în mișcare,Soli trimiși de Poartă vin la adunare. Toți stau jos, mic, mare, tânăr și bătrân...Era nobil omul când era român. Solii dau firmanul, Mircea îl citește,Apoi, cu mărire, astfel le vorbește: ”Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,Va să facă țara un pământ turcesc. Pacea ce-mi propune este o sclaviePână ce românul să se bată știe!” La aceste vorbe sala-a răsunat,Dar un sol îndată vorba a luat. ”Tu ce într-această nație creștinăStrălucește ca ziua într-a ta lumină. Tu, o, doamne, cărui patru țări se-nchinAlah să te ție, dar ești un hain!” În marmură surdă vorbele-i se-neacă,Cavalerii trage spadele din teacă. Mircea se-ndreaptă iute către ei:”Respectați solia, căpitanii mei!” Apoi către solii Porții el vorbește:”Voi prin cari șahul astăzi mă cinstește!” Mircea se înclină de ani obosit,Însă al său suflet nu e-mbătrânit; Ochii săi sub gene albe și stufoaseCu greu mai îndreaptă săgeți veninoase; Dar cu toate astea fieru-i va lovi,Ș-albele lui gene încă n-or clipi. Cela ce se bate pentru a lui țarăSufletu-i e focul soarelui de vară. ”Mergeți la sultanul care v-a trimis,Ș-orice drum de pace spuneți ca e-nchis!” Apoi către curte domnul se îndreaptă.”Fericirea țării de la noi s-așteaptă. De deșarte vise să nu ne-nșelăm.Moarte și sclavie la străini aflăm. Viitor de aur țara noastră areȘi prevăz prin secoli a ei înălțare. Însă mai nainte trebuie să știmPentru ea cu toții martiri să murim! Căci fără aceasta lanțul ne va strângeȘi nu vom ști încă nici chiar a ne plânge!”                                  Mircea cel Mare și solii                                                                       de Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) ### Cartea poștală. Cum se scrie o carte poștală? Ce este cartea poștală? Ce este cartea poștală? Ca și scrisoarea și telegrama, aceasta este un mijloc de comunicare scrisă. De obicei, pe aceasta nu se scriu lucruri cu caracter strict personal. Datorită spațiului limitat, textul trebuie să fie foarte scurt (concis). Adresa expeditorului (cel care trimite) și a destinatarului (cel căruia i se trimite) se completează la fel ca la scrisoare. O carte poștală ilustrată cuprinde, de regulă, impresii sumare, urări de bine sau scurte comunicări. Când vă adresați unor persoane superioare vouă - ca vârstă, ca pregătire etc. - sau cu care nu sunteți în relații prea apropiate, e bine să expediați cartea poștală ilustrată, scrisă, într-un plic închis. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Povestea Vrancei - Rezumat Povestea Vrancei - Rezumat În timpul unei lupte cu turcii, oastea lui Ștefan cel Mare a fost înfrântă, datorită numărului mare al dușmanilor, iar Domnitorul se retrage în Munții Vrancei. Ajuns la casa unei bătrâne, Tudora Vrăncioaia, este găzduit de aceasta, care, dându-și seama cine este drumețul și de ce a ajuns aici, cheamă pe cei șapte feciori ai săi și îi trimite să aducă oaste nouă. Dimineața, Ștefan a văzut venind de pretutindeni grupuri de voinici înarmați. În fruntea lor a pornit din nou la luptă. După o bătălie crâncenă, moldovenii au ieșit biruitori. Domnitorul i-a chemat pe cei șapte feciori ai Vrăncioaiei și, drept răsplată pentru vitejia lor, le-a dat în stăpânire cei șapte munți din Vrancea. Numele unor sate amintesc și astăzi despre Tudora Vrăncioaia și cei șapte feciori ai ei. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Povestea Vrancei - Rezumat ### Rezumatul. Ce este rezumatul? Cum se face un rezumat? Acesta reprezintă o compunere în care este prezentat scurt - oral sau scris - conținutul unei lucrări. Cum se face rezumatul? - citiți cu atenție textul;- rețineți faptele esențiale și renunțați la amănunte;- povestiți pe scurt faptele, în ordinea în care s-au desfășurat;- povestiți pe scurt întregul text;- formulați frazele astfel, încât să fie clare și corecte, încercând să nu folosiți expresii ale autorului. Deoarece fiecare se exprimă într-un anumit fel, mai multe rezumate ale aceleiași lucrări nu vor fi identice. ### Fraza. Propoziția principală. Propoziția secundară Fraza. Propoziția principală. Propoziția secundară Fraza Fraza este o îmbinare de două sau mai multe propoziții. În textele: Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda¹/ și am alungat pe vrăjmași.²/ Crescuse îndoit astfel o vreme¹/ și din nou venise acel cineva²/ și îl răsucise cu vârful către asfințit³/. identificăm cinci predicate: am câștigat și am alungat, în primul text, și crescuse, venise, răsucise, în al doilea text. Deci, în primul text sunt două propoziții, iar în textul al doilea, trei propoziții. În textele de mai sus sunt două fraze. Despărțirea frazei în propoziții se face astfel:- se citește cu atenție textul;- se subliniază predicatele;- se încercuiesc elementele de legătură dintre propoziții;- se separă printr-o linie oblică sau verticală fiecare propoziție și se numerotează. Propozițiile dintr-o frază pot fi principale și secundare. Propoziția principală Propoziția principală are înțeles de sine stătător, deci nu depinde de alta propoziție. Ea se notează prescurtat (P.P.). În exemplul: Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda¹/ și am alungat pe vrăjmași.²/ fiecare propoziție are înțeles și dacă este luată singură: Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda.Am alungat pe vrăjmași. Pentru a realiza o comunicare, unele propoziții principale cer completări: Dorința mea este să devin chimist. În frazele formate numai din propoziții principale, alăturate, între propoziții se pune virgulă. Se apropie de mine,¹/ îmi ia de pe mescioară tabachera cu țigarete,²/ scoate una,³/ o pune în gură⁴/... În frază, propozițiile principale pot fi legate prin diferite conjuncții: și, sau, ori, iar, dar etc.: Au luptat¹/ și au învins.²/ Vii după-amiază la meci¹/ sau mergi la teatru?²/ Ori scrii,¹/ ori desenezi.²/ Clasa noastră este pe primul loc la învățătură,¹/ iar clasa lui George este pe locul al doilea.²/ Am căutat la bibliotecă,¹/ dar n-am găsit cartea recomandată.²/ Propoziția secundară Propoziția secundară sau subordonată depinde de înțelesul altor propoziții. (Ea se notează prescurtat P.S.) În fraza: Tot uitându-se așa cu luare-aminte, bătrâna observă¹/ că voinicul purta haine ostășești de domn, cusute în fireturi și aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie,²/ care se lăsase puțin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.³/ nu toate propozițiile au înțeles de sine stătător. Astfel:- prima propoziție nu depinde de altă propoziție. Este propoziție principală;- înțelesul propoziției a doua depinde de prima propoziție. Propoziția a doua determină verbul observă;- înțelesul propoziției a treia depinde de a doua propoziție. Propoziția a treia determină substantivul sarica; ea este legată de propoziția a doua printr-o parte de vorbire care în frază are valoare de conjuncție: care. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română - Fraza. Propoziția principală. Propoziția secundară ### Complementul circumstanțial de mod Complementul circumstanțial de mod arată modul în care se desfășoară o acțiune, o stare, o caracteristică. La ce întrebări răspunde complementul circumstanțial de mod? Complementul circumstanțial de mod răspunde la întrebările: cum?, în ce fel?, cât? În textele: a. La campionatul școlar de cros, Nelu a alergat repede. b. În clasa noastră, elevii învață cu plăcere la limba română. complementele circumstanțiale de mod sunt exprimate prin: adverb: repede;substantiv în cazul acuzativ însoțit de prepoziție: cu plăcere. Prin ce sunt exprimate complementele circumstanțiale de mod? Complementele circumstanțiale de mod sunt exprimate prin:- substantiv în Ac. cu prepoziție: Lucrează în tăcere.- substantiv în D. cu prepoziție: A procedat conform ordinului.- numeral în acuzativ cu prepoziție: La împărțit în trei.- verb la infinitiv, precedat de prepoziția fără: Mergeau fără a simți oboseala.- verb la gerunziu: Înainta învârtindu-se.- adverb de mod: Coborâră repede în vâlcea.- grup de cuvinte cu valoare de adverb de mod: A sosit pe negândite. ### Complementul circumstanțial de timp Complementul circumstanțial de timp arată timpul în care se desfățoară acțiunea. La ce întrebări răspunde complementul circumstanțial de timp? Complementul circumstanțial de timp răspunde la întrebările: când?, de când?, până când?, cât timp? În textele: a. Ieri am sădit roșii în grădina școlii. b. Zile întregi i-am ajutat pe părinții noștri la strânsul recoltei. c. În vacanță plecăm în tabere. complementele circumstanțiale de timp sunt exprimate prin: adverb: ieri; substantive în cazul acuzativ:- cu prepoziție: în vacanță;- fără prepoziție, dar însoțite, de obicei, de adjective sau numerale: zile întregi. Prin ce este exprimat complementul circumstanțial de timp? Complementul circumstanțial de timp este exprimate prin:- substantiv în Ac. cu prepoziție: A venit la prânz.- substantiv în G. cu prepoziție: La Tărtăria au fost descoperite trei tăblițe cu o scriere folosită înaintea erei noastre.- verb la infinitiv precedat de o propoziție: Au plecat până a veni eu.- verb la infinitiv precedat de un grup de cuvinte cu valoare de prepoziție: Înainte de a se ridica și-a privit colegii.- verb la gerunziu: Ajungând acolo, i-a chemat la el.- adverb de timp fără prepoziție: Ieri am fost la teatru.- adverb de timp cu prepoziție: De mâine încep antrenamentul.- grup de cuvinte cu valoare de adverb de timp: Clipește-abia din când în când.- adjectiv cu prepoziție în Ac. (referire la vârstă): O cunosc de mică. Observații: Adjectivul sau numeralul din structura complementului circumstanțial de timp se ia împreună cu substantivul pe care îl însoțesc:Anul trecut a obținut o mențiune.Trei zile a ținut ninsoarea. Substantivele care arată împărțirea timpului - ziua, noaptea, dimineața, lunea, marțea, vara, toamna, iarna etc. - pot avea rol de adverb, îndeplinind funcția sintactică de complement circumstanțial de timp, atunci când indică timpul în care se săvârșește acțiunea verbului pe care îl determină: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară...                                                                                (Vasile Alecsandri, Iarna) ### Complementul circumstanțial de loc Complementul circumstanțial de loc arată locul unde se petrece acțiunea. La ce întrebări răspunde complementul circumstanțial de loc? Complementul circumstanțial de loc răspunde la întrebările: unde?, de unde?, până unde?, pe unde?, încotro? Complementul circumstanțial de loc este exprimat prin:- substantiv în Ac. cu prepoziție: A plecat spre pădure.- substantiv în G. cu prepoziție: Zbura deasupra orașului.- numeral în Ac. cu prepoziție: Casa avea patru camere: în două nu era nimeni; într-a patra s-a instalat Andrei.- numeral în G. cu prepoziție: S-a oprit înaintea celor doi.- pronume personal în Ac. cu prepoziție: A ajuns până la el.- pronume personal în D. cu prepoziție: Înainte-mi se deschidea valea.- pronume personal în G. cu prepoziție: L-a așezat deasupra lui.- pronume demonstrativ în Ac. cu prepoziție: În acestea nu am găsit nimic.- pronume demonstrativ în G. cu prepoziție: Deasupra acestora se vedeau norii.- pronume nehotărât în Ac. cu prepoziție: În alta se aflau globulețe.- pronume nehotărât în G. cu prepoziție: Înaintea fiecăruia așezaseră câte o masă.- adverb de loc fără prepoziție: Ne-am dus și noi acolo.- adverb de loc cu prepoziție: Oamenii au venit până aici.- grup de cuvinte cu valoare de adverb de loc: Din loc în loc vedeau urme. ### Legenda. Ce este legenda? Legenda este o specie a genului epic - în proză sau în versuri -, în care se dă o explicație imaginară unui fapt real. Legendele explică: a. felul în care au luat naștere cosmosul, aștrii, planetele, animalele etc., ca rezultat al acțiunii unor făpturi imaginare, supranaturale (legende mitologice); b. diferite întâmplări din istoria unui popor, la care au participat personaje reale sau imaginare (legende istorice). ### Atributul substantival. La ce întrebări răspunde atributul substantival? Atributul substantival Atributul substantival este atributul exprimat printr-un substantiv. La ce întrebări răspunde atributul substantival? Atributul substantival răspunde la întrebările al (a, ai, ale) cui?, cui?, care?, ce fel de?. De la douăzeci în sus, numeralul cardinal se comportă ca un substantiv și de aceea se leagă prin prepoziția de de substantivul pe care-l însoțește; substantivul devine astfel atribut al numeralului. De exemplu, în propoziția Treizeci și doi de elevi au promovat clasa, numeralul treizeci și doi este subiect, iar substantivul în acuzativ cu prepoziție de elevi - atribut substantival. Exemplu:La ridicarea cortinei, Maria și Ioana învârtesc două bețe în ligheanul cu apă, stârnind vuiet de valuri. Alexandra rotește o pârâitoare cu aripi de lemn și de tablă. Identificarea atributelor substantivale: La ridicarea cortinei (a cui? - a cortinei) Maria și Ioana învârtesc două bețe în ligheanul cu apă (ce fel de lighean? - cu apă) stârnind vuiet de valuri (ce fel de vuiete? - de valuri) Alexandra rotește o pârâitoare cu aripi de lemn și de tablă (ce fel de pârâitoare? - cu aripi de lemn/ de tablă)                                                                            (Fănuș Neagu, Echipa de zgomote) Atributele cortinei, cu apă, de valuri, cu aripi, de lemn, de tablă, determină substantivele: ridicarea, ligheanul, vuiet, pârâitoare, aripi. Din exemplele de mai sus se disting două feluri de atribute substantivale: a. exprimate prin substantiv în cazul genitiv: cortinei;b. exprimate prin substantive în cazul acuzativ cu prepoziție: cu apă, de valuri, cu aripi, de lemn, de tablă. a. Atributul substantival exprimat prin substantiv în genitiv poate avea sau nu înaintea lui: - articolul posesiv al, a, ai, ale; Cărările șerpuitoare ale munților îi cheamă pe copii. - articolul hotărât lui: Îmi plac compunerile lui Marin. Dar: Îmi plac compunerile Mariei. - articolul posesiv și articolul hotărât lui: Turcii se trezesc izbiți de oastea învăpăiată a lui Mihai.                                                                (Alexandru Vlahuță, Giurgiu. Călugăreni) Atributul substantival exprimat prin substantiv în genitiv stă, de cele mai multe ori, după substantivul determinat: - imediat după substantiv: Scrierile lui Ion Creangă ne încântă copilăria. - despărțirea prin alte cuvinte de substantivul determinat: Scrierile pline de farmec ale lui Ion Creangă ne încântă copilăria. Uneori, mai ales în poezii, atributul substantival exprimat prin substantiv în genitiv stă înaintea substantivului determinat: Blând îngânat de-al valurilor glass. Substantivul în genitiv cu funcția de atribut poate fi determinat de alte atribute: Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor.                                                                    (Eusebiu Camilar, Stejarul lui Borzești) Articolul posesiv care stă înaintea atributului substantival exprimat prin substantiv în genitiv se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină atributul: Am privit mișcările armonioase ale gimnaștilor.                        f.pl.                            f.pl. Deci, articolul posesiv se acordă totdeauna cu substantivul pe care îl determină atributul, nu cu substantivul în cazul genitiv. I-am întâlnit pe jucătorii de fotbal ai școlii venind de la meci. Am urmărit toate emisiunile pentru copii ale programului I. b. Atributul substantival exprimat prin substantiv în cazul acuzativ cu prepoziția stă, de obicei, după substantivul determinat: Abia era o căruță de otavă. Când un substantiv este determinat de două sau mai multe atribute exprimate prin substantive în cazul acuzativ, este bine să se pună prepoziția înaintea fiecărui substantiv în acuzativ: Pe câmpia întinsă a Bărăganului, se văd lanuri de grâu, de orz, de ovăz, de secară. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română - Atributul substantival ### Atributul adjectival. La ce întrebări răspunde atributul adjectival? Atributul adjectival este atributul exprimat printr-un adjectiv sau printr-o altă parte de vorbire cu valoare de adjectiv.  La ce întrebări răspunde atributul adjectival? Atributul adjectival răspunde la una din întrebările care?, ce fel de?, cât (câtă)?, câți (câte)?. Prin ce este exprimat atributul adjectival? Poate fi exprimat prin: a. adjectiv: Cerul cu nori grei nu trimitea asupra pământului nici palida lumină a stelelor.                                                                                        (Geo Bogza, Pagini în proză) b. numeral (cu valoare de adjectiv): cardinal: Două cărți sunt pe masă. ordinal: A doua carte este a mea. Se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină: În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată. Doi băieți se joacă. Două fete se joacă. De cele mai multe ori, atr. adjectival stă după substantivul pe care îl determină, dar, mai ales în operele literare în versuri, poate sta și înaintea acestuia: Acolo unde întâlneștiCât ține țara-n lung și-n latBătrâne urme vitejești... Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Oaspeții primăverii - Comentariu literar. Rezumat Oaspeții primăverii - Comentariu literar. Rezumat Poezia exprimă sentimentul de încântare al poetului la venirea primăverii. Ivirea păsărilor călătoare vestește anotimpul în care întreaga natură se trezește la viață. Urarea Bine-ai sosit!, adresată cocostârcului, precum și interjecția din versul: Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață! exprimă bucuria poetului, a noastră, a tuturor, o dată cu venirea primăverii. Viața, freamătul, schimbarea naturii sunt sugerate și prin enumerarea oaspeților primăverii care s-au întors la vechile cuiburi: În aer ciocârlia, pe casă rândunele,Pe crengile pădurii un roi de păsărele... Întreaga natură este mângâiată de razele aurite ale soarelui și răsună de vesele cântări. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Oaspeții primăverii - Comentariu literar. Rezumat ### Oaspeții primăverii de Vasile Alecsandri Oaspeții primăverii. Sursă imagine: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română Oaspeții primăverii                                                   de Vasile Alecsandri În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!E cocostârcul tainic în lume călător,Al primăverii dulce iubit prevestitor. El vine, se înalță, în cercuri line zboarăȘi, răpide ca gândul. la cuibu-i se coboară;Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai venit!” În aer ciocârlia, pe casă rândunele,Pe crengile pădurii un roi de păsăreleCu-o lungă ciripire la soare se-ncălzescȘi pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc. Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!În lume-i veselie, amor, sperare, viață,Și cerul și pământul preschimbă săruturiPrin raze aurite și vesele cântări! ### Acordul predicatului cu subiectul Acordul predicatului cu subiectul Acordul predicatului verbal cu subiectul Predicatul verbal se acordă în număr și persoană cu subiectul. În exemplele: Băiatul răspunde corect.Eu caut o carte. predicatele răspunde, caut sunt exprimate prin verbe la persoane și numere diferite:răspunde - verb, persoana a III-a singular;caut - verb, persoana I singular. Formele verbelor care îndeplinesc funcția sintactică de predicat sunt cerute de formele părților de vorbire prin care sunt exprimate subiectele: băiatul - substantiv, singular; poate fi înlocuit cu un pronume personal de persoana a III-a singular: el;eu - pronume personal, persoana întâi singular. Dacă subiectul este multiplu, predicatul are formă de plural: Andrei și Irina merg la teatru. Acordul predicatului nominal cu subiectul Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. Acesta atribuie subiectului o identitate sau o însușire. În exemplul: Ei erau mulți. predicatul erau mulți este nominal și se acordă cu subiectul propoziției, ei... Acordul predicatului nominal se face astfel: - verbul copulativ se acordă cu subiectul în număr și în persoană: erau, verb copulativ, persoana a III-a plural;ei, subiect, exprimat prin pronume personal, persoana a III-a; - numele predicativ exprimat prin adjectiv se acordă în gen, număr și caz cu subiectul: mulți, nume predicativ, exprimat prin adjectiv, masculin, plural, cazul nominativ;ei, subiect, exprimat prin pronume personal, persoana a III-a masculin, plural, cazul nominativ. Dacă numele predicativ este exprimat prin substantiv, el se acordă, în general, în gen, număr și caz cu substantivul: Cocostârcul este vestitorul primăverii. cocostârcul, subiect, exprimat prin substantiv comun, gen masculin, număr singular, caz nominativ; vestitorul, nume predicativ, exprimat prin substantiv comun, gen masculin, număr singular, caz nominativ. Uneori, numele predicativ se acordă numai în număr și caz cu subiectul: Primăvara este un anotimp frumos. primăvara, subiect, exprimat prin substantiv comun, gen feminin, număr singular, caz nominativ; un anotimp, nume predicativ, exprimat prin substantiv comun, gen neutru, număr singular, caz nominativ. Numele predicativ se acordă cu subiectul multiplu astfel: - când elementele subiectului multiplu sunt nume de ființe, genul masculin este cel care impune forma numelui predicativ: Monica și Vlad sunt veseli. - când elementele subiectului multiplu sunt substantive de genuri diferite, care nu sunt nume de ființe, la plural, substantivul-subiect cel mai apropiat de verb impune forma numelui predicativ: Munții și câmpiile sunt frumoase.Sălciile și stejarii sunt rămuroși. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Acordul predicatului cu subiectul ### Predicatul verbal și predicatul nominal Predicatul reprezintă partea principală de propoziție care spune ceva despre subiect și este de două feluri: predicat verbal și predicat nominal. Predicatul verbal Predicatul verbal arată ceea ce face subiectul. La ce întrebări răspunde predicatul verbal? Predicatul verbal răspunde la întrebările ce se spune despre subiect? ce face? (subiectul). Poate fi exprimat prin verbe la moduri personale: Indicativ: citesc, citeam, citii, am citit, citisem, voi citi;Imperativ: citește;Conjunctiv: să citesc;Condițional-optativ: aș citi. Predicatul verbal poate fi exprimat prin: - verb predicativ / locuțiune verbală / adverb predicativ / locuțiune adverbială/ interjecție predicativă. 1. Verb predicativ la cele 3 diateze activa, reflexiva, pasiva:Petre laudă compunerea colegului său.Adrian își laudă bicicleta cea nouă.George a fost lăudat de colegi pentru performantele sale. 2. locuțiune verbala:Ion Creanga își aduce aminte cu nostalgie de anii copilăriei. 3. Adverb predicativ: Probabil ca vom participa și noi la concurs. 4. Locuțiune adverbiala predicative: Iată, vin în cale. 5. Interjecție predicativă: Atunci pupăza zvârrrr! pe o dugheană. Predicatul nominal Predicatul nominal arată ce este, cine este sau cum este subiectul. La ce întrebări răspunde predicatul nominal? Predicatul nominal răspunde la întrebările: ce este?, cine este ? cum este? Este format din verbe copulative și nume predicativ. Verbele copulative sunt la un mod personal. Numele predicativ este simplu și compus. Numele predicativ se exprimă prin: - substantiv în cazul Nominativ, în cazul Acuzativ cu prepoziție, în cazul genitiv cu prepoziție, în cazul dativ cu prepoziție.- locuțiune substantivală;- numeral cu valoare substantivală: în cazul nominativ, în cazul genitiv, în cazul dativ cu prepoziție, în cazul acuzativ cu prepoziție.- adjectiv propriu-zis, provenit din verb la participiu, provenit din verb la gerunziu.- verb la modul infinitiv și la modul supin.- adverb.- locuțiune adverbială.- interjecție Verbe copulative: 1. a fi (când nu are sensurile de a exista, a se afla, a măsura, a costa, a se întâmpla)2. a iesi3. a ajunge4. a se face5. a deveni6. a rămâne (când nu are sensul de a sta)7. a însemna (când nu are sensul de a înota)8. a părea (când nu este la diateza reflexivă)9. a se numi Sursa: Limba și Literatura Română - Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Predicatul verbal și predicatul nominal ### Punctuația propoziției Punctuația ne ajută să citim și sa întelegem mesajul pe care o propoziție ni-l transmite. Propoziția poate exprima: o constatare: Privesc orașul.admirație: Ce frumos este orașul!porunca: Mergi în oraș!îndemnul: Vino cu mine în oraș!o întrebare (nedumerire): Mergi în oraș? Pentru fiecare propoziție, punctuația și informația sunt diferite. La sfârșitul unei propoziții, se pune: - punct (.) A venit vacanța. - semnul exclamării (!) când exprimă admirația, bucuria, mirarea, porunca, îndemnul etc.: A venit vacanța! - semnul întrebării (?) când exprimă nedumerire, o întrebare: A venit vacanța? - puncte de suspensie (...) când comunicarea este întreruptă: A venit vacanța... ### Sinonime. Ce sunt sinonimele? Exemple Sinonimele sunt cuvintele cu formă diferită, dar cu înțeles asemănător. Exemple de sinonime În textul: Scăparea lor era lăstarul.înlocuim cuvântul scăparea cu substantivul salvarea, observăm că înțelesul comunicării rămâne același: Scăparea lor era lăstarul.Salvarea lor era lăstarul. Cele două cuvinte au formă diferită (sunetele ce le alcătuiesc sunt altele), dar înțelesul este asemănător. În aceeași situație sunt și cuvintele: a lucra - a muncisperanță - nădejdeeronat - greșitvictorie - biruință - izbândăzăpadă - omăt - nea etc. O limbă este cu atât mai bogată cu cât are mai multe sinonime. Un vorbitor se va exprima mai îngrijit dacă va cunoaște mai multe cuvinte pe care să le întrebuințeze la locul potrivit. Limba română are multe sinonime. Prin folosirea lor, comunicăm mai clar, mai nuanțat ideile, gândurile, sentimentele și ne ferim de repetiții supărătoare. Când scriitorii doresc să nu repete același cuvânt, folosesc sinonimele acestuia, așa cum procedează Mihail Sadoveanu în fragmentul următor: Mă admira întorcându-mă când într-o parte, când în alta. Râdea singură pregătind cafeaua cu lapte. M-a dezbrăcat de paltonaș, mi-a scos căciula. Pe urmă iar m-a îmbrăcat și mi-a îndesat pe frunte cușma. Deoarece cuvintele căciulă și cușmă au înțeles asemănător, înlocuirea unuia prin altul evită repetarea cuvintelor. Folosirea sinonimelor pentru evitarea repetiției nu este caracteristică numai scriitorilor. În scris, ca și în exprimare orală, e bine să se folosească un vocabular bogat, nu ca în exemplul de mai jos: În povestirea Puiul, scriitorul povestește câteva întâmplări din viața unei prepelițe. Scriitorul de povestește că prepelița avea grijă de puii ei și îi pregătea pentru o lungă călătorie. Din povestire aflăm însă că unul din pui nu asculta sfaturile prepeliței. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Basmul. Definiția basmului. Ce este basmul? Basmul aparține genului epic și este o narațiune de mare întindere în proză, în care personajele supranaturale, reprezentând binele, luptă cu forțe potrivnice, pe care le biruie. În basme, timpul și locul acțiunii nu sunt precizate. Întâmplările se petrec întotdeauna „odată ca niciodată”, atât pe tărâmul nostru, cât și pe „tărâmul celălalt”. În basme există personaje care reprezintă binele și altele care reprezintă răul. Personajele care reprezintă binele au puteri supranaturale sunt ajutate în lupta lor de ființe supranaturale și astfel, în general, binele învinge răul, adevărul și dreptatea triumfă. În acest fel, basmele vorbesc despre dorința de dreptate, de adevăr, de frumos, de cinste a poporului. Basmul cuprinde formule de: început: A fost odată ca niciodată... etc.mijloc: Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este etc.sfârșit: Și încălecai pe-o șa, și vă povestii d-avoastră așa... etc. Basmele sunt ascultate și citite cu plăcere de oameni de toate vârstele. Cel mai mult le îndrăgesc copiii. Dându-și seama de frumusețea lor, oamenii au cules aceste minunate creații populare și le-au publicat. Cel mai cunoscut culegător de basme este Petre Ispirescu. De-a lungul timpului, unii dintre marii noștri scriitori - Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Dela Vrancea etc. - au arătat un interes deosebit pentru basmele populare și au creat, la rândul lor, basme, care spre deosebire de cele populare, se numesc culte. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Basmul ### Greuceanu. Argumentare basm popular Greuceanu. Argumentare basm popular Opera literară Greuceanu este o narațiune de mare întindere (amplă), în proză, în care se împletesc întâmplările reale, obișnuite, cu cele fantastice, la care iau parte personaje cu trăsături supranaturale, reprezentând binele și răul. În basme, ființele și lucrurile pot lua alte înfățișări. Greuceanu este un basm popular pentru că puterea personajelor este neobișnuită: iau soarele și luna în mâini și le aruncă pe cer; când se luptă, se cutremură pământul; trec peste nouă mări și nouă țări; pot zbura ca „vântul și ca gândul” etc. Tot neobișnuite sunt și unele obiecte și întâmplări: paloșul, buzduganul sunt fermecate; basmaua, cuțitul dau de știre când se întâmplă o nenorocire; săgeata azvârlită în văzduh cade și îi omoară pe cei răi; zmeoaica, după ce înghite un chip de fier înroșit în foc, moare și se transformă într-un munte de fier etc. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Greuceanu. Argumentare basm popular ### Greuceanu basm popular. Comentariu literar Greuceanu basm popular. Comentariu literar În opera literară populară „Greuceanu” se povestesc mai multe întâmplări, în urma cărora Greuceanu ia de la zmei soarele și luna, pe care aceștia le furaseră, și le dăruiește oamenilor. De la început, cititorul este adus într-o lume imaginară - în împărăția lui Roșu Împărat - rămas în întuneric. Deși mulți voinici au încercat să înfrunte zmeii, fără să izbândească, Greuceanu, un viteaz, se hotărăște să plece și el în căutarea lor, știind că, dacă nu reușește, i se va tăia capul, iar, dacă izbândește, o va lua de soție pe fiica împăratului și va primi jumătate din împărăție. Cu ajutorul fratelui său de cruce, Faurul-Pământului, al însușirilor sale neobișnuite (se transformă în porumbel, în muscă și în buzdugan) și al paloșului, Greuceanu reușește să-i omoare în luptă pe cei trei zmei. Ajunge la locul unde erau ascunse soarele și luna, le ia și le aruncă pe cer, spre bucuria oamenilor. La înapoiere, scapă din capcanele pe care i le întind zmeoaicele, omorându-le, dar, până să ajungă la împărat, este lăsat, prin înșelăciune, fără paloșul în care îi stătea puterea. În acest timp, un sfetnic becisnic ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare. Greuceanu biruie și de această dată, sfetnicul își recunoaște fapta și totul se termină cu o nuntă împărătească. Greuceanu are, pe lângă însușiri obișnuite (om drept, cinstit, curajos etc.), și însușiri supranaturale (se poate transforma, are un paloș fermecat etc.) Personajele din jurul lui sunt reale (împărați, sfetnici), dar și imaginare (zmei, zmeoaice, Faurul-Pământului, Satana etc.). Simbolizând cinstea, curajul, adevărul, Greuceanu luptă împotriva nedreptății, a întunericului (zmeii furaseră soarele și luna de pe cer), iar victoria lui este, de fapt, victoria binelui asupra răului. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Greuceanu basm popular. Comentariu literar ### Telegrama. Ce este o telegramă? Cum se scrie o telegramă? Ce este telegrama? Aceasta este o compunere, în general foarte scurtă, cu ajutorul căreia se transmit știri urgente sau se împărtășesc gânduri sau sentimente. Se transmite prin mijloace rapide: telegraf, telefon. Conținutul ei trebuie să fie formulat cu claritate și în puține cuvinte (concis). De cele mai multe ori, în exprimare se renunță la cuvintele de legătură: Mulțumesc cordial, trăiți mulți ani, sănătate, noroc, frățească îmbrățișare. Exemplu Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Scrisoare. Ce este o scrisoare? Scrisoarea este o compunere prin care se transmit știri sau se împărtășesc gânduri și sentimente. Exemplu de scrisoare Humulești, Decembrie 1877 Bădie Mihai, Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Această epistolie ți-o sciu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase... Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă. Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe, când hoinăream prin ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți. [...] Ți-aș scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu și trebuie să plec cu dânsul la tipografie. Cu toată dragostea,Ionică Elementele componente ale scrisorii Din scrisoarea trimisă (expediată) de Ion Creangă marelui nostru poet Mihai Eminescu, aflat la București, reies elementele componente ale oricărei scrisori (structura scrisorii): - Data când a fost scrisă (uneori, și localitatea unde a fost alcătuită). Data (și locul) se notează fie în dreapta primei pagini, sus, ca în exemplul de față, fie după semnătură, jos, în stânga ultimei pagini. - Formula de adresare, menită să exprime atitudinea față de destinatar (cel căruia i se adresează): dragoste, prietenie, respect etc. Alegerea formulei de adresare depinde de destinatar și de conținutul scrisorii. Unor rude, colegi sau prieteni le veți scrie: dragi părinți, dragă unchiule, scumpul meu prieten etc., iar unor persoane superioare vouă: stimate domnule profesor etc. - Conținutul scrisorii transmite știri, dar și sentimente, gânduri, atitudini. Acestea (știrile, sentimentele, gândurile etc.) trebuie organizate sub forma unei compuneri închegate, care are introducere, cuprins și încheiere. - Formula de încheiere, la fel ca formula de adresare, exprimă sentimentele expeditorului (cel care trimite) față de destinatar. Veți încheia scrisoarea adresată unor rude apropiate, prieteni sau colegi scriind: sărut mâna (mai ales rudelor mai în vârstă), cu dragoste, cu drag, te îmbrățișez, cu prietenie, te sărut frățește etc. În schimb, scrisorile trimise unor rude îndepărtate, unor persoane superioare vouă se vor încheia cu formule sobre: cu stimă, cu deosebit respect etc. - Semnătura este în concordanță cu formulele de adresare și de încheiere și, bineînțeles, cu conținutul scrisorii. Scrisorile trimise rudelor apropiate, colegilor, prietenilor pot fi semnate cu diminutive (Nelu, Costel, Monica etc.) sau cu prenumele (Vlad, Dan, Mihai, Anca, Elena etc.). Toate celelalte vor fi semnate cu prenumele și numele (Ion Dragomirescu, Maria Munteanu, Dumitru Ionescu etc.). Scrisoarea trebuie scrisă citeț, fără ștersături, ca o dovadă a respectului față de persoana căreia vă adresați și față de voi înșivă. Pe plic se vor scrie citeț numele, prenumele și adresa destinatarului și ale expeditorului. ### Punctuația interjecției Punctuația interjecției După interjecții se pot pune: - virgulă: Ei, amu ce-i de făcut?                                                   (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) - semnul exclamării: Hm! făcu moș Costache.                                                   (G. Călinescu, Enigma Otiliei) Când interjecția este urmată de un substantiv în cazul vocativ, cu care formează o unitate, ea nu se desparte de substantiv: O doamne! Da greu somn am dormit.                                                 (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb) Interjecțiile fac mai expresivă comunicarea. ### Conjuncția. Ce este conjuncția? Conjuncția este partea de vorbire care leagă două părți de propoziție de același fel. În textul de mai jos: Un basm cu pajuri și cu zmeiÎncepe-acum o fată.Nu-ți vorbesc de gramatică și de aritmetică. - cu este prepoziție simplă, leagă atributele pajuri și zmei de substantivul determinat, un basm;- și leagă atributele cu pajuri, cu zmei;- de este prepoziție simplă, leagă complementele gramatică și aritmetică de verbul determinat, nu vorbesc;- și leagă între ele complementele de gramatică, de aritmetică. Conjuncția și prepoziția sunt cuvinte de legătură. Conjuncția leagă: a) părți de propoziție de același fel: subiecte: Feciorii și fetele au întins hora. atribute: Este un om binevoitor dar nepriceput. complemente: Mergem la mare și la munte. nume predicative: Mărul este mic, dar dulce. b) două propoziții (când leagă două predicate): Copilul citește / și scrie. Prepoziția leagă atributul și complementul de părțile de vorbire pe care le determină: Un basm cu pajuri. ...vorbesc de gramatică. Prepoziția nu este parte de propoziție, dar intră în alcătuirea părților de propoziție: cu pajuri este atribut, exprimat prin substantiv precedat de prepoziție. Conjuncția nu este parte de propoziție și nu intră în alcătuirea părților de propoziție. După formă, conjuncțiile sunt: - simple: și, iar, nici, ci, dar, să, de, dacă, fiindcă, încât, deci, sau, ori etc.; - compuse: ca să, încât să etc. Unele conjuncții simple provin din grupuri de cuvinte cu valoare de conjuncție: fiindcă (fiind + că), încât (în + cât) etc. Conjuncția așadar, așezată în interiorul unei propoziții, se pune între virgule: Astăzi, așadar, ne întâlnim pe stadion. Conjuncțiile însă și deci așezate în interiorul unei propoziții nu se despart prin virgulă: Ne-am împrietenit însă deodată.                                                                                               (Cezar Petrescu, Năluca) Deosebirea dintre conjuncție și prepoziție: 1) Conjuncția poate lega două propoziții.Prepoziția nu poate avea acest rol. 2) Prepoziția cere ca substantivul care urmează să fie în cazul acuzativ, dativ sau genitiv.Conjuncția nu are de-a face cu nici unul dintre cazuri. 3) Prepoziția face parte din structura complementului și a atributului, se analizează cu acestea. Conjuncția care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel nu face parte din nici o propoziție, se află între ele (numai conjuncția care leagă propoziția secundară de o altă propoziție, pe care o determină, face parte din propoziția secundară și trebuie analizată în cadrul ei). Observații: 1. Iar, nici, și pot avea valoare de conjuncție sau de adverb.Sunt adverbe atunci când le rostim accentuat și au înțeles de sine stătător:A venit iar la noi. (iar = din nou, iarăși)Nu știe nici poezia aceasta. (nici = măcar)Se sperie și de umbra lui. (și = chiar) 2. Este greșită o construcție ca aceasta:Aflați despre noi căci suntem sănătoși.(căci s-a folosit în locul lui că) 3. Conjuncțiile dar și însă nu pot fi folosite în aceeași propoziție, deoarece au același sens, sunt sinonime. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Conjuncția ### Mama de George Coșbuc - Comentariu literar. Rezumat literar Mama de George Coșbuc - Comentariu literar. Rezumat literar Poezia exprimă sentimentul de dor nemărginit al mamei după fiul ei plecat departe. Într-un cadru apăsător (apele dau vuiet în cale, amurgul este umed, plopii doinesc eterna jale), în căscioara de pe malul apei, poetul și-o închipuie torcând alături de cele două fete. Sentimentele mamei de dragoste și de dor, atât de puternice sunt sugerate prin cuvinte simple: stai îngândurată, spui șoapte fără de-nțeles, ochii stau țintă. Gesturile ei sunt neobișnuite: scapă fusul și nu-l ridică, sare la geam având impresia că bate fiul ei, tace, iar privirea și puținele cuvinte exprimă o durere fără margini: Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,Aș mai trăi o viață.E dus, și voi muri dorindSă-l văd o dată-n față. Atmosfera odăii cu vatra veche în care de-abia arde focul din trei vreascuri rupte dintr-un gard, ce împrăștie în jur o lumină palidă, este în concordanță cu sentimentele mamei. În noaptea adâncă, acest suflet pustiu, fără speranță, adoarme cu gândul la fiul plecat, pentru ca astfel să-și mai aline dorul. Din felul în care poetul evocă imaginea impresionantă a mamei desprindem și sentimentele sale față de ființa care i-a dat viață, l-a crescut și la care se gândește cu drag și cu regretul de a nu-i fi în preajmă. Sentimentele exprimate în poezie pot fi ale oricărei mame aflate departe de fiul său. ### Mama de George Coșbuc Mama                                                de George Coșbuc În vaduri ape repezi curgȘi vuiet dau în cale,Iar plopi în umedul amurgDoinesc eterna jale.Pe malul apei se-mpletescCărări ce duc la moarăAcolo, mamă, te zărescPe tine-ntr-o căscioară. Tu torci. Pe vatra veche ard,Pocnind din vreme-n vreme,Trei vreascuri rupte dintr-un gard,Iar flacăra lor geme;Clipește-abia din când în cândCu atingerea-n bătaie,Lumini cu umbre-amestecândPrin colțuri de odaie. Cu tine două fete stauȘi torc în rând cu tine;Sunt încă mici și tată n-auȘi George nu mai vine.Un basm cu pajuri și cu zmeiÎncepe-acum o fată,Tu taci ș-asculți povestea eiȘi stai îngândurată. Și firul tău se rupe des,Căci gânduri te frământă,Spui șoapte fără de-nțeles,Și ochii tăi stau țintă.Scapi fusul jos; nimic nu ziciCând fusul se desfiră...Te uiți la el și nu-l rădici,Și fetele se miră. ...O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!La geam tu sari deodată,Prin noapte-afară lung privești”Ce vezi?” întreab-o fată.”Nimic... Mi s-a părut așa!”Și jale te răpune,Și fiecare vorbă-a taE plâns de-ngropăciune. Într-un târziu, nerădicândDe jos a ta privire:”Eu simt că voi muri-n curând,Că nu-mi mai sunt în fire...Mai știu și eu la ce gândeam?Aveți și voi un frate...Mi s-a părut c-aud la geamCu degetul cum bate. Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,Aș mai trăi o viață.E dus, și voi muri dorind.Să-l văd odată-n față.Așa vrea poate Dumnezeu,Așa mi-e datul sorții,Să n-am eu pe băiatul meuLa cap, în ceasul morții!” Afară-i vânt și e-nnorat,Și noaptea e târzie;Copilele ți s-au culcatTu, inimă pustie,Stai tot la vatră-ncet plângând:E dus și nu mai vine!Ș-adormi târziu cu mine-n gând,Ca să visezi la mine! ### Povestea unui om leneș Povestea unui om leneș                de Ion Creangă Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâ să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevie și altora. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare! Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi țărani, zicând: - Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vreo doftoroaie undeva, să se caute? - Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstita fața dumneavostră, dar aista e un leneș care nu credem să fi mai având păreche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav. - Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câine fărădelege! Mai bine duceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia așa, pentru împrejurări grele. Doamne ferește! A mânca la posmagi și-a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentru-o bucățică de pâine. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alții. - I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteț, într-un hambar cu posmagi. zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car și mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ți dăm sopon și frânghie, Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori! Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i și asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis cine a zis că ”Boii ară și caii mănâncă”. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. - Dar muieți-s posmagii? zise atunci leneșul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc. - Ce a zis? întrebă cucoana pe săteni. - Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă că muieți-s posmagii? - Vai de mine și de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da el nu poate să și-i moaie? - Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie gură! Atunci unul dintre săteni zise cucoanei: - Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul! Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce acea, se lehămătește și de binefacere și de tot, zicând: - Oameni buni, faceți cum v-a lumina Dumnezeu! Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac felul. Și iacă așa a scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum și alți leneși în satul acela, dacă le dă mâna și-i ține cureaua. Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. ### Adverbul. Ce este adverbul? Adverb de loc, de timp, de mod Adverbul este partea de vorbire care determină înțelesul unui verb, adjectiv sau al altui adverb, adăugând o precizare. Adverbul nu se declină și nici nu se conjugă, adică nu-și schimbă forma în vorbire, oricare ar fi funcția lor sintactică. În general, adverbele au în propoziție funcția sintactică de complement. Exemple de adverbe și explicații: a. Dă-ți de la buze buciumul deoparte.b. Eu ți-aș cânta mutește.c. Lovea diapazonul de colțul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă și, încruntând puțin din sprâncene, dădea ușor tonul: laaa!... Atunci izbucneau glasurile tinere.d. Elevul era puțin timid.e. Citește destul de bine. Cuvintele deoparte, mutește, repede, puțin, ușor, atunci, bine determină verbele dă, aș cânta, ducea, încruntând și arată, dădea, izbucneau, citește. a. împrejurarea în care se petrece acțiunea: deoparte, atunci;b. caracteristica acțiunii (felul în care se face acțiunea): mutește, repede, puțin, ușor, bine. Cuvântul puțin, din textul d, determină adjectivul timid și arată caracteristica însușirii.Cuvântul destul determină adverbul bine. Clasificarea adverbelor După formă, adverbele pot fi: - Adverbe simple: așa. bine, destul, abia, azi, mâine, acolo, aici etc.- Adverbe compuse: după-masă, azi-noapte, mâine-seară, ieri-dimineață, astă-toamnă etc. După înțeles, adverbul poate fi: a. Adverb de loc: Adverbe de loc: aici, acolo, departe, aproape, împrejur, undeva, deasupra, dedesubt, sus, jos, unde etc.; Un adverb de loc arată unde se petrece acțiune. Adverbul de loc răspunde la întrebare"unde"? Ortografia adverbelor de loc Unele adverbe de loc precum încotro, dincotro se scriu într-un singur cuvânt. Este greșit să-l legăm pe „o” prin liniuță pentru că el nu este articol nehotărât, ci face parte din corpul cuvântului. Nu este același lucru cu într-o (prepoziția „întru” și articolul nehotărât o). Următoarele adverbe se scriu într-un singur cuvânt: dinafară, dincoace, dincolo, dinainte, dinapoi, dindărăt, dinadins, deasupra, dedesubt, degeaba, degrabă, desigur, deopotrivă, devreme. b. Adverb de timp: Adverbe de timp: acum, atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, când etc.; Un adverb de timp arată când se întâmplă acțiunea. Adverbul de timp răspunde la întrebarea "când"? Ortografia adverbelor de timp Substantivul „dată” în componența căror intră adverbe de timp, se scriu într-un singur cuvânt: odată (cândva), altădată (odinioară), câteodată, deodată, îndată, totodată, niciodată. c. Adverb de mod Adverbe de mod: așa, astfel, abia, alene, anevoie, bine, negreșit, da, nu aievea, degrabă, bărbătește, mutește etc. Adverbul de mod răspunde la întrebarea"cum?" Prin schimbarea valorii gramaticale, multe adjective se comportă ca un adverb de mod: scrie frumos (frumos - adverb), față de scrisul frumos (frumos - adjectiv), vorbește corect (corect - adverb), față de om corect (corect - adjectiv), se exprimă ușor (ușor - adverb), față de un planor ușor (ușor - adjectiv) etc. Unele adverbe de mod se formează prin derivarea cu sufixe din substantive (românește - român), adjective (vitejește - viteaz) sau verbe (târâș - târâ). Ortografia adverbelor de mod Acele adverbe de mod formate din substantive sau verbe cu sufixul -iș se scriu fără -i la sfârșit: cruciș, târâș etc., spre deosebire de adverbele iarăși și totuși, care se scriu cu -i la sfârșit, pentru că sunt formate din „iară” + „totu” + „și”. Adverbul nu este folosit pentru a exprima negarea unei acțiuni (nu citește, nu desenează etc.). Nu se analizează separat de verb. În limba română unele adverbe provin din alte părți de vorbire. Când un cuvânt arată însușirea unui obiect este adjectiv (mers greu), iar când arată însușirea unei acțiuni este adverb (merge greu). Adverbele cum, unde, când, cât, care leagă, de obicei, propozițiile subordonate de regentele lor, având rol de conjuncție, se numesc adverbe relative:Pionierii clasei noastre au sosit la locul stabilit când mai era o jumătate de oră până la începerea activității.Când a sosit directorul școlii, am început sădirea pomilor.Fiecare a lucrat unde i s-a indicat.Unde pământul era mai uscat, gropile se săpau mai greu.A săpat fiecare cum a fost stabilit de la început.„Cum îți vei așterne, așa vei dormi.” Când introduc propoziții interogative, cum, când, cât, unde, sunt adverbe interogative:Când vii la noi?Unde te duci?Cum ai ajuns aici? De la substantive, prin derivate, cu ajutorul sufixului -esc se formează adjective, iar cu ajutorul sufixului -ește se formează adverbe: AdjectiveAdverberomân-escromân-eștebărbăt-escbărbăt-eșteprieten-escprieten-eștețărăn-escțărăn-eșteșcolăr-escșcolăr-ește Funcțiile sintactice ale adverbului Funcțiile sintactice ale adverbului în propoziții:- atribut: Excursia de azi a fost reușită.- complemente circumstanțiale:Seara citesc literatură.Acolo și-a fixat domiciliul.Nu l-am văzut niciodată. Gradele de comparație ale adverbului Gradele de comparație ale adverbului sunt întocmai ca ale adjectivului și au rolul de a exprima gradarea caracteristicilor sau a împrejurării. Adverbele au trei grade de comparație:- pozitiv (încet)- comparativ (de superioritate – mai încet, de egalitate – la fel de încet, de inferioritate – mai puțin încet)- superlativ (relativ de superioritate – cel mai încet, relativ de inferioritate – cel mai puțin încet, absolut – foarte încet). Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Adverbul. Adverbe de loc, Adverbe de timp, Adverbe de mod. Funcțiile sintactice ale adverbului. Gradele de comparație ale adverbului. ### Planul simplu de idei. Planul dezvoltat de idei Ce este planul simplu de idei? Planul simplu de idei este alcătuit din ideile principale dintr-un fragment. Spre exemplu: rezumatul (prescurtarea) unui text sau compuneri. Ideile secundare exprimă amănunte semnificative în legătură cu locul sau timpul acțiunii și cu atitudinea personajelor. Cu ajutorul lor dezvoltăm ideile principale. Ce este planul dezvoltat de idei? Planul dezvoltat de idei este alcătuit din ideile principale și ideile secundare. Spre exemplu: povestirea amănunțită a unui text sau a unei compuneri. ### Conjugarea verbelor a fi, a avea, a vrea la modul indicativ Conjugarea verbelor Conjugarea verbului a fi la modul indicativ: PrezentImperfectPerfect simpluEu suntTu eștiEl/ea esteNoi suntemVoi suntețiEi/ele suntEu eramTu eraiEl/ea eraNoi eramVoi erațiEi/ele erauEu fuseiTu fuseșiEl/ea fuseNoi fuserămVoi fuserățiEi/ele fuserăPerfect compusMai mult ca perfectViitorEu am fostTu ai fostEl/ea a fostNoi am fostVoi ați fostEi/ele au fostEu fusesemTu fuseseșiEl/ea fuseseNoi fuseserăm/fusesemVoi fuseserăți/fusesețiEi/ele fuseserăEu voi fiTu vei fiEl/ea va fiNoi vom fiVoi veți fiEi/ele vor fi Conjugarea verbului a avea la modul indicativ: PrezentImperfectPerfect compusEu amTu aiEl/ea areNoi avemVoi avețiEi/ele auEu aveamTu aveaiEl/ea aveaNoi aveamVoi aveațiEi/ele aveauEu avui (avusei)Tu avuși (avuseși)El/ea avu (avuse)Noi avurăm (avuserăm)Voi avurăți (avuserăți)Ei/ele avură (avuseră)Perfect compusMai mult ca perfectViitorEu am avutTu ai avutEl/ea a avutNoi am avutVoi ați avutEi/ele au avutEu avusesemTu avuseseșiEl/ea avuseseNoi avuseserăm/avusesemVoi avuseserăți/avusesețiEi/ele avuseserăEu voi aveaTu vei aveaEș/ea va aveaNoi vom aveaVoi veți aveaEi/ele vor avea Conjugarea verbului a vrea/voi la modul indicativ: PrezentImperfectPerfect simpluEu vreau-voiescTu vrei-voieștiEl/ea vrea-voieșteNoi vrem-voimVoi vreți-voițiEi/ele vor-voiescEu vream-voiamTu vreai-voiaiEl/ea vrea-voiaNoi vream-voiamVoi vreați-voiațiEi/ele vreau-voiauEu vrui-Eu voiiTu vruși-Tu voișiEl/ea vru-El/ea voiNoi vrurăm-Noi voirămVoi vrurăți-Voi voirățiEi/ele vrură-Ei/ele voirăPerfect compusMai mult ca perfectViitorEu am vrut-Eu am voitTu ai vrut-Tu ai voitEl/ea a vrut-El/ea a voitNoi am vrut-Noi am voitVoi ați vrut-Voi ați voitEi/ele au vrut-Ei/ele au voitEu vrusesem-Eu voisemTu vruseseși-Tu voiseșiEl/ea vrusese-El/ea voiseNoi vruseserăm-Noi voiserămVoi vruseserăți-Voi voiserățiEi/ele vruseseră-Ei/ele voiserăEu voi vreaTu vei vreaEl/ea va vreaNoi vom vreaVoi veți vreaEi/ele vor vrea ### Verbele auxiliare Verbele auxiliare (ajutătoare) ajută la formarea unor timpuri compuse (perfect compus, viitor) sau a unor moduri compuse (condițional-optativ). Verbe auxiliare sunt: a fi, a avea și a vrea. În aceste condiții, verbele auxiliare nu mai au înțeles propriu, ci formează o unitate cu verbul respectiv: Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta.                                                               (Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată) Vom visa un vis ferice,Îngâna-ne-vor c-un cântSinguratece izvoare,Blânda batere de vânt.                                                                                           (Mihai Eminescu, Dorința) În limba română, verbul a fi este folosit în trei situații: 1. verb auxiliar2. verb predicativ (are înțelesul: „a se afla”, „a exista”). Exemplu: La noi sunt codri verzi de brad.3. verb copulativ (de legătură) (prin intermediul lui se atribuie subiectului o însușire, o calitate; nu se poate înlocui prin „a se afla”, „a exista”). Exemplu: Copilul este cuminte. ### Modul indicativ. Conjugarea verbelor la modul indicativ Modul indicativ al verbelor exprimă o acțiune prezentată de vorbitor ca fiind reală. Verbele la modul indicativ, timpul prezent În textul: În atelier elevii lucrează. Ei pun în aplicare ceea ce citesc și învață. verbele din textul de mai sus sunt la timpul prezent. A învăța învățînvețiînvațăînvățămînvățațiînvață A lucra lucrezlucrezilucreazălucrămlucrațilucrează A părea parpariparepărempărețipar A merge mergmergimergemergemmergețimerg A citi citescciteșticiteștecitimcitițicitesc A coborâ coborcoboricoboarăcoborâmcoborâțicoboară Verbele a crea, a agrea, a recrea își schimbă forma asemenea verbului a lucra: A crea creezcreezicreeazăcreămcreațicreează A agrea agreezagreeziagreeazăagreămagreațiagreează A recrea recreezrecreezirecreeazărecreămrecreațirecreează Verbele la modul indicativ , timpul trecut În textele: a) Și numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup!b) Băiatul sări din patc) Puii au clipit din ochi c-au înțeles...d) El ne lăsase vorbind când a plecat. verbele auzeai, sări, clipit, au înțeles, a plecat, lăsase arată acțiunea petrecute înainte de momentul vorbirii, deci sunt la timpul trecut. Verbele:- auzeai - arată o acțiune săvârșită în trecut dar neterminată;- sări, au clipit, au înțeles, a plecat - arată o acțiune săvârșită în trecut și terminată;- lăsase - arată o acțiune săvârșită în trecut și terminată înaintea altei acțiuni trecute. Timpul trecut are patru forme: - imperfect: auzeai- perfect simplu: sări- perfect compus: au clipit, au înțeles, a plecat- mai mult ca perfect: lăsase Imperfectul (acțiune desfășurată în trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea). Conjugarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect: A învăța învățamînvățaiînvațăînvățămînvățațiînvățau A lucra lucramlucrailucralucramlucrațilucrau A părea păreampăreaipăreapăreampăreațipăreau A merge mergeammergeaimergeamergeammergeațimergeau A citi citeamciteaiciteaciteamciteațiciteau A coborâ coboramcoboraicoboracoboramcoborâțicoborau Perfectul simplu (acțiunea săvârșită în trecut și terminată) Conjugarea verbelor la modul indicativ, timpul perfect simplu: A învăța învățaiînvățașiînvățăînvățarămînvățarățiînvățară A lucra lucrailucrașilucrălucrarămlucrarățilucrară A părea păruipărușipărupărurămpărurățipărură A merge merseimerseșimersemerserămmerserățimerseră A citi citiicitișiciticitirămcitirățicitiră A coborâ coborâicoborâșicoborâcoborârămcoborârățicoborâră Perfectul compus (acțiune săvârșită în trecut și terminată) Perfectul compus se formează cu ajutorul unor forme ale verbului a avea, care se așează înaintea unui verb la modul participiu (formă verbală nepersonală terminată în -s sau în -t): A învăța am învățatai învățata învățatam învățatați învățatau învățat A lucra am lucratai lucrata lucratam lucratați lucratau lucrat A părea am părutai păruta părutam părutați părutau părut A merge am mersai mersa mersam mersați mersau mers A citi am cititai citita cititam cititați cititau citit A coborâ am coborâtai coborâta coborâtam coborâtați coborâtau coborât Perfectul compus poate apărea și sub forma inversată: învățat-am, învățat-ai etc. Acestea sunt forme verbale inverse. Ortografia verbelor la perfectul simplu și la perfectul compus Verbele care se termină la infinitiv în -i (a privi, a citi, a descoperi etc.) se scriu la persoana întâi singular cu -ii (privii, citii, descoperii), iar la persoana a treia singular cu -i (privi, citi, descoperi). Formele ai, ați care împreună cu un verb la participiu alcătuiesc perfectul compus (ai cântat, ați cântat, ai spus, ați spus) nu trebuie confundate cu a-i, a-ți urmate de un verb la infinitiv (a-i cânta, a-ți cânta, a-i spune, a-ți spune), acestea reprezentând două cuvinte ce se rostesc împreună: prepoziția a și pronumele personal -i sau -ți. Mai mult ca perfectul (acțiunea săvârșită în trecut, terminată înaintea altei acțiuni trecute) A învăța învățasemînvățaseșiînvățaseînvățaserăm/învățasemînvățaserăți/învățasețiînvățaseră A lucra lucrasemlucraseșilucraselucraserăm/lucrasemlucraserăți/lucrasețilucraseră A părea părusempăruseșipărusepăruserăm/părusempăruserăți/părusețipăruseră A merge mersesemmerseseșimersesemerseserăm/mersesemmerseserăți/mersesețimerseseră A citi citisemcitiseșicitisecitiserăm/citisemcitiserăți/citisețicitiseră A coborâ coborâsemcoborâseșicoborâsecoborâserăm/coborâsemcoborâserăți/coborâsețicoborâseră Verbele la modul indicativ, timpul viitor (acțiunea se va desfășura după momentul vorbirii) Viitorul se formează cu ajutorul unor forme ale verbului a vrea, care se așază înaintea unui verb la modul infinitiv: voiînvățaveilucravapăreavommergevețicitivorcoborâ Viitorul poate apărea și sub forma inversată: învăța-voi, învăța-vei etc. În limba vorbită, mai ales, viitorul poate fi exprimat prin forma ca: Nu e așa c-o să merg și eu...?... s-a zvonit că pe Domnu nostru are să-l mute într-o altă comună, peste Siret.... acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce...                                                                      (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)... ba și-un topor îți fac, de-i zice „aman, puiule”... Formele de viitor folosite mai ales în limba vorbită sunt de trei feluri: o să învățo să învețio să învețeo să învățămo să învățațio să învețe am să învățai să învețiare să învețeavem să învățămaveți să învățațiau să învețe oi învățaăi(-i), ei, îi, oi învățao, a învățaom învățaăți(-ți), eți, îți, oți învățaor învăța Formele de mai sus se folosesc regional. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Modul indicativ –Manual Limba Română ### Modurile verbului. Modurile personale și modurile nepersonale Modurile verbului sunt formele verbelor care arată cum consideră vorbitorul acțiunea. Exemplu: a) Cum m-a văzut și-a scos șapca...                                                                                           (Ion Ghica, Nicu Bălcescu)b) Prindeți-l și aduceți-l la judecată.                                                                            (Dumitru Almaș, Povestiri istorice)c. - Dar oare va veni?                                                        (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul)d) Baba trebuia să-i dea unul din cai și apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu.                                                            (Mihai Eminescu, Făt-Frumos-din-Lacrimă)e) Ar ști, dacă ar învăța. Verbele:a scos, a văzut, trebuia, vor veni - arată o acțiune care se realizează; sigură (indicativ);prindeți, aduceți - arată porunca, îndemnul, ordinul (imperativ);să dea, să lase, să plece - arată o acțiune care se poate realiza; posibilă (conjunctiv);ar ști, ar învăța - o acțiune dorită sau care depinde de o condiție (condițional-optativ). Modurile verbului Modurile personale Modurile personale (modurile predicative) au forme diferite pentru a indica persoana: - indicativ- imperativ- conjunctiv- condițional-optativVerbele la aceste moduri pot avea funcția sintactică de predicat. Modurile nepersonale Modurile nepersonale (nepredicative) nu își schimbă forma după persoană:- infinitiv (ex: Este plăcut a învăța)- participiu (ex: Omul învățat cu munca are satisfacții)- gerunziu (ex: Învățând ne îmbogâțim cunoștințele)- supin (ex: Lecția de învățat este ușoară)Verbele la aceste moduri nu pot avea funcție sintactică de predicat. Indicativul este singurul mod care are toate timpurile:- prezent (Ex: Elevul învață poezia.)- trecut (Ex: Elevul învăța poezia; Elevul învăță poezia; Elevul a învățat poezia; Elevul învățase poezia.)- viitor (Ex: Elevul va învăța poezia.) Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română - Modurile verbului ### Aromâni Harta limbilor romanice de est. Sursă hartă: wikipedia.org Aromâni (sau macedo-români) – vorbesc unul din cele patru dialecte ale limbii române (mai sunt daco-româna, pe baza căruia s-a format limba română literară, istro-româna şi megleno-româna, ambele la sud de Dunăre, spre Adriatica). S-au format ca etnie în sudul Dunării, în Macedonia, cu puternice influenţe greceşti. Există trei ramuri ale aromânilor: grămuştenii şi pindenii numiţi şi cuţo-vlahi şi fărşeroţii. În Evul Mediu li se spunea vlahi (de la blah, în greacă negru, brunet), termen iniţial folosit de triburile celtice. În veacul al XII-lea d.H. au format Ţaratul Vlaho-Bulgar al fraţilor Petru şi Assan, care se considerau descendenţi ai dinastiilor Bizanţului şi au cerut Papei recunoaşterea calităţii lor de împăraţi bizantini. Papa de la Roma i-a recunoscut ca regat, dar, în conflictul iscat cu Bizanţul şi-au pierdut nu doar regatul, dar nu li s-a mai recunoscut nici măcar teritoriul de locuire. Ulterioarele conflicte din Imperiul Otoman i-au împrăştiat în toată Peninsula Balcanică (Albania, Bulgaria, Serbia), mulţi au emigrat în spaţiul românesc (ex. Emanul Gojdu, Floria Capsali, familiile Papahagi, Djuvara şi Minovici, Caragiu au fost aromâni). Astăzi în Serbia li se spune vlahi românilor de pe Valea Timocului şi ei nu sunt recunoscuţi ca români, deşi sunt, prin limbă, daco-români şi nu aromâni. Mai există şi teoria că aromâna nu este un dialect al limbii române, ci o limbă distinctă, fapt nesusţinut de standardele lingvistice, ci de ideea lui Petru şi Assan că aromânii au avut cândva atributele distincte ale unui imperiu. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Vorbirea directă și vorbirea indirectă Vorbirea directă și vorbirea indirectă Vorbirea directă și vorbirea indirectă sunt două modalități de a reda spusele unei persoane. Comunicarea cuiva poate fi reprodusă (citată) întocmai ca autorului sau conținutul cuiva poate fi redat, povestit, de vorbitor prin cuvintele lui. Vorbirea directă Vorbirea directă este atunci când reproducem întocmai cuvintele celor care au spus ceva. Exemplu de vorbire directă: Soră-mea Catrina zice atunci cu mirare:- I-auzi, bădiță? Doamne, cum sunt uniia de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!- Mai așa, surioară!... Dar în gândul meu: „Când ați ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge de milă”!                                             (Fragment din Amintiri din Copilărie de Ion Crangă) Începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la discuție se marchează prin linia de dialog. Vorbirea indirectă Vorbirea indirectă este atunci când redăm, povestind, cele spuse de alții. Exemplu vorbire indirectă: Sora mea Catrina îmi zice atunci cu mirare că sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta treime. Eram eu recunoscut că-i așa, dar mă gândeam că dacă ar ști ei câte a pătimit, săraca, din pricina mea și eu din pricina ei, i-ar plânge de milă. Nu se folosesște linia de dialog, semnele citării și nici două puncte. Trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă se face astfel: - cuvintele rostite de fiecare vorbitor se introduc prin verbele a spune, a zice, a răspunde, a întreba, a anunța, a mărturisi etc.: Vorbira directă:I-am spus:- Vino.El a zis:- Aș pleca la mare! Vorbirea indirectă:I-am spus să vină.A zis că dorește să plece la mare. ### Funcțiile sintactice ale pronumelui personal Funcțiile sintactice ale pronumelui personal sunt aceleași ca și ale substantivului căruia îi ține locul.  Acesta îndeplinește următoarele funcții sintactice: 1. Nominativ: subiect și nume predicativ2. Acuzativ: complement, nume predicativ (însoțit de prepoziții) și atribut.3. Dativ: complement4. Genitiv: atribut și nume predicativ5. Vocativ: nu are funcție sintactică În exemplul: El privește la mine, / eu îi arăt o carte. cuvintele roșii țin locul unor substantive. el, eu sunt în propoziție subiecte și stau în cazul nominativ; (la) mine are funcția sintactică de complement (determină verbul privește, răspunde la întrebarea la cine?) și este în cazul acuzativ;îi are funcția sintactică de complement (determină verbul arăt, răspunde la întrebarea cui?) și este în cazul dativ. În exemplele: Colega mea mă ajută la rezolvarea unei probleme.Ei i-a plăcut întotdeauna matematica. pronumele personal mă are funcția sintactică de complement (determină verbul ajută) și stă în cazul acuzativ;ei, i- au funcția sintactică de complement (determină verbul a plăcut) și stau în cazul dativ. Funcțiile sintactice ale pronumelui personal și cazurile acestuia CazulFuncțiaÎntrebăriExempluN. (Nominativ)subiectCine? Ce? Care? Despre cine?El scrie o scrisoare.N. (Nominativ)Nume predicativCine este? Ce este?Campionul este el.N. (Nominativ)Atribut apoziționalCare?Campionul, el, este foarte isteț.Ac. (Acuzativ)Nume predicativPentru cine sunt?Bicicletele sunt pentru el.Ac. (Acuzativ)Atribut prenominal prepoziționalCare? Ce fel de?Mașinile pentru el sunt frumoase.Ac. (Acuzativ)Atribut apoziționalPe care?Pe Andrei, pe el, l-a uimit o locație.Ac. (Acuzativ)Complement indirectLa cine? La ce? Despre cine? Cu cine? Cu ce? etcAm scris despre el.Am primit de la el un manual.Ac. (Acuzativ)Complement de agentDe cine? De către cine?A fost salutat de către el.Ac. (Acuzativ)Complement circumstanțial de timpCând? De când? Până când?Înainte de el ai prezentat tu lucrarea.Ac. (Acuzativ)Complement circumstanțial de modCum?Acționează ca el.Ac. (Acuzativ)Complement circumstanțial de locUnde? De unde? Până unde?Mă deplasez până la el.Ac. (Acuzativ)Complement circumstanțial de scopCu ce scop?A construit pentru el.Ac. (Acuzativ)Complement circumstanțial de cauzăDin ce cauză?Adormise pentru ca era foarte obosit.G. (Genitiv)Nume predicativÎmpotriva cui este? A cui este?Profesoara este împottriva lui.Mașina este a lui.G. (Genitiv)Atribut pronominal prepoziționalCare?Jignirile împotriva lui s-au încheiat.G. (Genitiv)Atribut apoziționalA cui?Sora Elenei, a ei, a fost câștigătoare.G. (Genitiv)Atribut pronominal genitivalal, a, ai, ale cui?Munca lui s-a finalizat.G. (Genitiv)Complement indirectîmpotriva cui?Jignirile împotriva lui.G. (Genitiv)Complement circumstanțial de timpCând?Mașina ajunge înaintea lui la destinație.G. (Genitiv)Complement circumstanțial de locUnde?Ionel merge înaintea lui.G. (Genitiv)Complement circumstanțial de cauzăDin ce cauză?Am nervi din cauza lui.G. (Genitiv)Complement circumstanțial de scop.Cu ce scop?Se antrenează în vederea lui.D. (Dativ)Nume predicativDatorită cui este?Absolvirea cursului este datorită lui.D. (Dativ)Atribut pronominal prepozițional.Care?Absolvirea datorită lui a fost apreciată.D. (Dativ)Atribut apoziționalCui?Alinei, ei, i-am dăruit o floare.D. (Dativ)Atribut pronominal dativCare?Elevul pleacă și-și uită ghiozdanul.D. (Dativ)Complement indirectCui? Datorită cui?Îi ofer o broșură.Este câștigător datorită lui.D. (Dativ)Complement circumstanțial de modCum?A cântat asemenea lui.D. (Dativ)Complement circumstanțial de cauzăDin ce cauza?A eșuat datorită lui.D. (Dativ)Fără funcție sintacticăTu, extraordinară floare. ### Pronumele de politețe Pronumele de politețe exprimă respectul față de cineva. Pronumele de politețe are forme numai pentru persoanele a II-a și a III-a, singular și plural: Persoana a II-a CazulsingularabrevierepluralabreviereN. Ac. V.dumneatad-tadumneavoastrăd-voastră; dv.; dvs.D. G.dumitaled-taledumneavoastră d-voastră; dv.; dvs. Persoana a III-a N. Ac. D. G.m. dumneavoastrăf. dumneaeid-luid-eidumnealord-lor În familie, între prieteni, în locul formelor dumneata, dumitale se folosesc forme mai scurte: mata, matale. ### Pronumele personal. Formele pronumelui personal Pronumele personal desemnează diferitele persoane. El are forme diferite pentru cele trei persoane la singular (eu, tu, el, ea) și la plural (noi, voi, ei, ele). Formele pronumelui personal Formele pronumelui personal sunt organizate pe persoane, indicând:a) pe cel (cea) care vorbește sau persoana I: eu;b) pe cel (cea) cu care se vorbește sau persoana a II-a: tu;c) pe cel (cea) despre care se vorbește, fără să fie persoana I-a sau a II-a, ci persoana a III-a; el, ea, dânsul, dânsa. Persoana I singular, eu, are pluralul noi. Acest plural nu înseamnă însă „eu + eu + eu etc.”, ci „eu + tu (+ tu + tu etc.)” sau „eu + el (+ el + tu + tu etc.)”, sau „eu + ea (+ tu + el etc.)”. El asociază, așadar, cel puțin una din celelalte persoane, inclusiv prin pluralul acestora; de ex: „eu + voi” sau „eu + ei” sau „eu + ele” = noi.Faptul că pluralul noi cuprinde măcar o dată pe eu dovedește că persoana I domină persoanele a II-a și a III-a. Persoana a II-a singular, tu, are pluralul voi, care înseamnă: a. „tu + tu (+ tu) etc.”;b. „tu + (tu) + el (+ el) etc.”, „tu + (el) + ea (+ ea)” etc.Faptul că în pluralul voi este cuprins măcar o dată tu dovedește că persoana a II-a domină persoana a III-a. Persoana a III-a, masculin și feminin, el, ea, are pluralul după gen: masc.: ei, fem.: ele.Ei prezintă pe „el + el (+ el + el etc.)”; pe „el + ea (+ el + ea etc.)”; pe „el + ele”.Ele reprezintă pe „ea + ea + ea + ea etc.”.Faptul că în pluralul ei pot fi cuprinse și ea, ele, alături de el, constituie dovada că în acest plural domină masculinul. Notă. Formele pronumelui personal se împart ți în forme lungi de obicei neaccentuate și care de foarte multe ori se sprijină pe cuvântul dinainte sau după ele, fiind unite (conjuncte) cu el. Notă. Dânsul și dânsa se întrebuințează rar la genitiv-dativ în exprimarea literară. Formele de genitiv-dativ sunt: dânsulului, dânsei, dânșilor, dânselor.Notă. Pentru persoana a III-a se întrebuințează și însul, însa - cu pluralul înșii, însele -, dar numai în combinare cu anumite propoziții: într-însul (-însa), dintr-însul (-însa), printr-însul (-însa). Observați că, în exemplele date, la cazurile acuzativ și dativ pronumele personal are forme duble: accentuate (mine, ei) și neaccentuate (mă, îi, i-). Formele mine și ei se pot accentua în vorbire și, de aceea, se numesc forme accentuate, iar formele mă, îi, i- nu se accentuează în vorbire și, de aceea, se numesc neaccentuate. Unele forme neaccentuate se pronunță și se scriu împreună cu un cuvânt aflat înainte sau după ele: să-ți spună, l-a văzut, i-a plăcut. ! Formele accentuate răspund singure la întrebări, iar cele neaccentuate cu ajutorul formelor accentuate.Pe el l-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el > prepoziție + formă accentuată)L-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el l- > prepoziție + formă accentuată + formă neaccentuată) ! Regula de mai sus este folositoare în deosebirea formelor accentuate de cele neaccentuate. După ce se pune întrebarea, prima formă cu care se răspunde este accentuată.Te-am auzit cântând. (pe cine am auzit? pe tine te- > prima formă accentuată tine, a doua formă neaccentuată te-)Ne-au dat lacrimile. (cui au dat? nouă ne- > prima formă accentuată nouă, a doua forma neaccentuată ne-) Formele accentuate ale pronumelui personal Formele accentuate pentru pronumele personal apar precedate de prepoziție. De asemenea, Formele accentuate subliniază persoana despre care se comunică (mine – mie, tine – ție).  Pronumele personal la cazul nominativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana IeunoiPersoana a II-atuvoiPersoana a III-a masculineleiPersoana a III-a feminineaele Pronumele personal la cazul acuzativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana IminenoiPersoana a II-atinevoiPersoana a III-a masculineleiPersoana a III-a feminineaele Pronumele personal la cazul dativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana ImienouăPersoana a II-ațievouăPersoana a III-a masculinluilorPersoana a III-a feminineilor Pronumele personal la cazul genitiv La cazul genitiv, Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și persoana a II-a. PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana a III-a masculinluilorPersoana a III-a feminineilor Pronumele personal la cazul vocativ Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și a III-a , la cazul vocativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana a II-atu!voi! Formele neaccentuate ale pronumelui personal Formele neaccentuate pentru pronumele personal au funcția sintactică de complement direct. Formele neaccentuate nu accentuează persoana despre care se comunică. Pronumele personal la cazul dativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana Iîmi, mine, niPersoana a II-aîți, țivă, viPersoana a III-a masculinîi, ile, liPersoana a III-a femininîi, ile, li Pronumele personal la cazul acuzativ PersoanaSingular (sg.)Plural (pl.)Persoana ImănePersoana a II-atevăPersoana a III-a masculinîl, lîi, iPersoana a III-a femininole Formele neaccentuate mă și vă pierd pe ă atunci când se pronunță împreună cu cuvântul următor care începe cu o vocală: m-au chemat, v-a dat. Pronumele personal își modifică forma după: număr, gen și caz - ca substantivulpersoană - ca verbul La persoanele întâi și a doua, singular și plural, pronumele personal nu are forme pentru cazul genitiv. Aceste forme există doar la persoana a III-a, singular și plural: Cartea ei este curatăAm luat creionul lui. Determinând substantive, pronumele personal ei, lui sunt atribute. Pronumele personal ei, lui, lor apar uneori precedate de articolul posesiv (genitival) al, a, ai, ale: Cartea este a ei.Creionul este al lui. Vocativ are doar persoana a doua singular și plural, formele fiind identice cu ale nominativului: Tu, băiete, cântă!Voi, cei de acolo, veniți la noi! La acuzativ, formele accentuate ale pronumelor personale sunt însoțite totdeauna de prepoziții: Se îndreaptă spre ea.Despre voi este vorba.Cu tine și cu el am fost în excursie.Ne-a chemat pe noi și pe ei. Dânsul, dânsa, dânșii, dânsele sunt pronume personale de persoana a III-ea: ...cică aveam grozavă ciudă pe dânsa.                                                    (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) Întrebuințarea formelor lungi Pronumele personale în formă lungă se folosește ca subiect numai când vorbitorul insistă asupra persoanei care face acțiunea vrând să o pună în evidență. Între Ascultați muzică clasică? și Voi ascultați muzică clasică? deosebirea rezidă în aceea că a doua propoziție implică mai întotdeauna o opoziție subînțeleasă între subiectul exprimat de pronume și alt subiect neexprimat dintr-o propoziție asemănătoare. Opoziția se îndreaptă adesea spre calitatea subiectului exprimat de pronume. Voi ascultați muzică clasică? putând însemna și „Sunteți capabili de așa ceva?”, „Puteți asculta muzică clasică?” De cele mai multe ori, pentru a se pune și mai puternic în lumină o idee ca cea de mai sus, pronumele-subiectul se așează după predicat sau, când este posibil, la sfârșitul propoziției: Ascultați voi muzică clasică? Ascultați muzică clasică voi? Intonația propoziției este în așa fel condusă, încât voi să fie scos în evidență. El, ea apar însă mai des ca subiectul decât celelalte două persoane, pentru că sunt diferențiate pe genuri. Notă. Două aspecte ale întrebuințării pronumelui-subiect merită sa fie privite mai atent: utilizarea „școlărească” în propoziții ca Noi am învățat astăzi... și cea în care pronumele-subiect apare fără vreun motiv de insistență: Eu sunt student în anul al III-lea (pentru: Sunt student în anul al III-lea). În varianta cu pronumele-subiect (eu) exprimat se cere fie ca persoana I să desemneze pe cineva care dorește să sublinieze că „el este student” (iar alții nu sunt), fie ca după eu să urmeze în opoziție numele propriu: Eu, Rică Venturiano, sunt student..., ceea ce reprezintă de fapt tot o izolare a subiectului, deci o subliniere, o scoatere în evidență a lui. La dativ, formele lungi pentru pronumele personal se folosesc cu prepozițiile care cer acest caz, dar mai ales fără prepoziții. Ele sunt dublate în anumite condiții sintactice de formele scurte. La acuzativ, formele lungi pentru pronumele personal apar numai precedate de prepozițiile care cer acest caz gramatical și sunt dublate adesea de formele scurte. Locul formelor pronominale scurte Locul de așezare a formelor scurte pentru pronumele personal sunt în linii mari următoarele: 1. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează totdeauna înainte de verbul aflat la indicativ prezent, imperfect, mai mult ca perfect, la conjunctiv prezent și trecut, la infinitiv prezent. 2. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează totdeauna după verbul aflat la imperativ sau la gerunziu. 3. Forma scurtă o a pronumelui personal se poate plasa înainte sau după viitorul anterior. Celelalte forme scurte se așează totdeauna înaintea viitorului anterior. 4. Forma scurtă o a pronumelui personal se plasează totdeauna la sfârșitul verbului aflat la perfectul compus, la condiționalul prezent sau trecut. Celelalte forme scurte se plasează înaintea auxiliarului de la timpurile mai sus indicate. 5. Când se întrebuințează două forme scurte, ordinea așezării lor, una față de cealaltă, este: dativ-acuzativ, cu excepția lui o care, în anumite situații, poate să fie plasat înainte sau după verb. Aceste reguli iau în particular următoarele aspecte: Dativ îmi, îți, îi, își, ne, vă, le se folosesc:a) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o consoană sau cu un î (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): îmi apare, îți dă, ne aprobă, vă spune etc.;b) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o vocală (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu) paralel cu formele mi, ți, i etc.;c) înaintea viitorului și viitorului anterior: îmi va plăcea, le va fi plăcut etc. mi, ți, i, și, ne, vă, (v-), le se folosesc:a) înaintea timpurilor compuse (afară de viitor și de viitorul anterior): mi-am închipuit, ți-am dat, v-am spus, v-ar fi oprit, le-aș fi cerut etc.; b) după să al conjunctivului: să-ți, să-și, să-i, să ne, să vă etc.;c) după imperativul pozitiv și după gerunziu, formând silabă cu ultima parte a verbului aflat la aceste timpuri: dă-i, dă-ne, spune-le etc., oferindu-și, pronunțânu-ți etc.; d) înaintea verbului fi din formule fixe ca: mi-e (ste) sete, foame, ne e frică, vă e teamă etc.; e) (în limbajul familiar și cel popular) înaintea timpurilor simple (afară de imeprativul pozitiv) și a celor compuse (afară de viitorul și viitorul anterior) de la verbele care încep cu o vocală (dar nu cu î): ți-aduci aminte, i-aduc aminte etc., v-aduc aminte, mi-adun, și-adună, ți-umple etc.Notă. Dacă verbul începe cu î și se întrebuințează formele mi, ți, și, i, î nu se mai aude, adică: mi-ntinde, ți-nplinesc, și-ngroapă etc.; f) (în limbajul poetic) după substantive sau după adjectivele aflate înaintea unui substantiv: inima-i, cărțile-mi, vechea-ți prietenie, frumoasele-mi amintiri etc.; g) după nu la timpurile simple, inclusiv imperativul negativ: nu-mi acordă, nu-ți pasă, nu-i încredințase etc., nu-mi da!, nu-ți pierde, nu-i spune, nu vă lăsați etc. mi, ți, i, ni, vi, li se folosesc:a) înainte de pronumele reflexiv se, la verbele construite cu acest pronume: mi se comunică, ți se va comunica, ni se cere, vi se cere, li se va fi cerut etc. b) imediat după imperativul pozitiv sau gerunziu, dacă acestea au și un pronume în acuzativ: spune-mi-o, adună-ți-l, dă-i-l, schimbați-vi-o, încearcă-ni-le, spunându-vi-se, cerându-li-se, acordându-i-l etc.;c) imediat după timpul verbului în construcții inversate care conțin pronumele se: pare-mi-se, arătați-s-ar, cerutu-vi-s-a, plânsu-li-s-a. Acuzativ mă, se se folosesc:a) înaintea timpurilor simple (cu excepția gerunziului și imperativului pozitiv): mă ascultă, mă cheamă, mă învață, se ascultă, se chemase, se învață etc.; b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: mă va invita, mă va fi invitat, se va invita, se va fi invitat etc.; c) după să al conjunctivului: să mă asculte, să mă fi invitat, să se asculte, să se invite etc.; d) după gerunziu: invitându-mă, chemându-se etc.; e) după imperativul pozitiv: ascultă-mă! f) după nu la timpurile simple, inclusiv mă la imperativul negativ: nu mă apropii, nu se clatină, nu mă atinge, nu mă împinge; te se folosește la fel ca și mă și să. În plus, el apare înaintea auxiliarului avea: te-am întâlnit, te-ai lăudat, te-aș cunoaște etc. m, s se folosesc:a) înaintea auxiliarului avea: m-a solicitat, m-ai înțelege, s-a stricat, s-ar fi dus etc.; b) (în limbajul popular și familiar) înaintea timpurilor simple la verbele care încep cu o vocală (dar nu cu î): m-aduce, m-ascultă, s-aduse, s-află etc. îl se folosește:a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): îl aștept, îl cunoaște, îl întâmpinase etc.; b) înaintea viitorului și viitorului anterior: îl va aștepta, îl vei fi așteptat, îl va chema, îl va fi chemat etc. l se folosește:a) înaintea auxiliarului avea: l-am căutat, l-aș chema, l-am fi căutat etc.; b) după să al conjunctivului: să-l caut, să-l fi căutat etc.; c) după pronumele în dativ la verbele construite cu acest caz: mi-l dă, ți-l recomandă, vi-l propunem, ni-l oferă etc.; d) (în limbajul popular și familiar) înaintea verbelor care încep cu o vocală: l-aștept, l-atinse, l-umflă etc.; o se folosește:a) înaintea timpurilor simple, cu excepția imperativului pozitiv și a gerunziului: o accept, o exclusese, o înțelegea etc.; b) după nu la timpurile simple, inclusiv la imperativul negativ: n-o ascultase, nu o cunoștea, nu o chemași, n-o asculta!, n-o chema!, n-o împinge! etc.; c) înaintea viitorului și viitorului anterior: o va accepta, o va fi acceptat, o va exclude etc.; d) după participiu în timpurile compuse: am cercetat-o, aș fi căutat-o etc.; e) după infinitivul verbului din prezentul condiționalului: aș asculta-o, ai cere-o, ar înțelege-o etc.; f) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascult-o!, caut-o!, înțelege-o!, etc.; ascunzând-o, căutând-o, înțelegând-o; etc. g) după să al conjunctivului: s-o aștept, s-o fi așteptat, s-o primesc, s-o fi primit, să o aștept etc. ne se folosește:a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv și de gerunziu): ne adunăm, ne ucide, ne ascunsesem, ne cunoaștem, ne mărturisea etc.; b) înaintea viitorului și viitorului anterior: ne va aduna, ne va fi adunat, ne va cunoaște, ne va fi cunoscut etc.; c) înaintea auxiliarului avea: ne-am cunoscut, ne-ați cunoscut, ne-am fi adunat etc.; d) după să al conjunctivului: să ne întâlnească, să ne fi întâlnit etc.; e) după imperativul pozitiv și după gerunziu: dovedește-ne, mărturisește-ne, ucide-ne, dovedindu-ne, mărturisindu-ne, ucigându-ne. vă, v- se folosesc ca și ne, afară de v- care apare înaintea auxiliarului avea: v-a anunța!, v-a iubit, v-a potolit, v-aș invita, v-aș fi invitat etc. și înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu vocala a: v-ascult, v-aștept, v-avântați etc.Notă. În această situație, v caracterizează vorbirea curentă, limbajul popular și cel familiar. În limbajul strict solemn, el nu este recomandabil. În acest limbaj este preferat vă: vă ascult, vă aștept etc. i se folosește:a) înaintea auxiliarului avea: i-am amenințat, i-a lecuit, i-ați pomenit, i-aș amenința, i-ai fi amenințat, i-ar lecui, i-ar fi lecuit etc.; b) după să al conjunctivului: să-i cereți (pe ei), să-i fi cerut (pe ei); c) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascultă-i (pe ei), îndrumă-i (pe ei), desfaceți-i (pe ei), ascultându-i (pe ei), îndrumându-i (pe ei), desfăcându-i (pe ei) etc. îi se folosește:a) înaintea timpurilor simple ale verbului, afară de imperativul pozitiv și de gerunziu: îi aștept, îi elimină, îi uimesc, îi poftește etc.; b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: îi va aștepta, îi va uimi, îi va pofti, îi va fi așteptat, îi va fi poftit. le se folosește:a) înaintea timpurilor simple ale verbelor, afară de imperativul pozitiv și de gerunziu: le ascult (pe ele), le invit, le ascultăm (pe ele), le ascultasem (pe ele) etc. b) înaintea viitorului și a viitorului anterior: le voi asculta (pe ele), le voi invita, le voi fi ascultat, le voi fi invitat etc.; c) înaintea auxiliarului avea: le-am ascultat, le-aș asculta, le-aș fi ascultat etc.; d) după imperativul pozitiv și după gerunziu: ascultă-le, invită-le, ascultându-le, invitându-le etc.; e) după un pronume în dativ la verbele construite cu acest caz: mi le aduce, ți le aduce, și le adună, vi le dă etc. Notă. Formele scurte - cu excepția lui -o - se leagă de gerunziu cu ajutorul unui -u adăugat la verb. Dublarea (reluarea și anticiparea pronumelui personal) Pronumele personal este dublat în forma lungă obligatoriu de o formă scurtă, când forma lungă exprimă obiectul direct (complementul direct) sau pe cel indirect așezat înaintea verbului: pe noi ne-a întrebatpe ei nu i-a mai întâlnitție îți convinelor le trimit salutări Notă. Întrebuințarea formei lungi depinde de intenția vorbitorului de a insista asupra obiectului gramatical. Când acest lucru nu se întâmplă, obiectul gramatical este exprimat chiar înaintea verbului numai de formele scurte: ne-a întrebat, nu i-a mai întâlnit, îți convine etc. În această situație însă nu se poate întrebuința niciodată forma lungă singură. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Pronumele personal, Formele pronumelui personal ### Vizită de I.L. Caragiale - Rezumat literar, comentariu literar Vizită de I.L. Caragiale - Rezumat literar, comentariu literar Narațiunea Vizită... este scrisă de marele nostru scriitor I.L. Caragiale. Autorul povestește o întâmplare - vizita făcută doamnei Maria Popescu, ”o veche prietenă”, pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său, Ionel. Momentele narațiunii sunt ușor de sesizat: discuția cu doamna Popescu, conflictul cu slujnica, joaca, atacul, precum și fumatul, trântirea mingii, leșinul. Toate acestea îi oferă autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul. Faptele și discuția despre educație pun cititorul în situația de a observa contradicția dintre credință mamei în bunele rezultate ale strădaniei sale și realitatea ai cărei martori devenim. Ionel stârnește, prin cuvintele și faptele sale, râsul, dar aceasta nu împiedică pe nimeni să observe absența oricăror semne de bună purtare. Narațiunea se împletește cu dialogul într-o operă literară care are un evident rol moralizator. ### Vizită de Ion Luca Caragiale Vizită de I.L. Caragiale    M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii - d. Popescu tatăl este mare agricultor - despre criză ș. cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.   - Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dvs. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!    Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:   - Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!    - Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!   Apoi, cătră mine încet:   - Nu știi ce ștrengar se face... și drept...   Dar vocea de dincolo adaogă:   - Coniță! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina!... Astâmpărăte, că te arzi!   - Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel!, vin' la mama!   - Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!   - Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...   - Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că dacă te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?   - Dar - întrerupt eu - pentru cine ați poruncit cafea, madam Popescu?   - Pentru dumneata.   - Da de ce vă mai supărați?   - Da ce supărare!   Madam Popescu mai săruta o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânat rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva: eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea nu aude nimica.   - Ionel! Ionel! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!   Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:   - Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.   - Maior! strigă mândrul militar.   - Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.   Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:   - Înainte! marș!   Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând cu răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.   - Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!   Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește, în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.   - Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!   Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...   - Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.   - Vai de mine! la noi se fumează. Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.   Și zicând ”dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.   - A! zic eu, și dumnealui?   - Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...   - A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...   - Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...   - Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...   Maiorul ascultă, după ce mai ia vreo trei-patru lingurițe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.   - Unde te duci? întrebă mama.   - Viu acu! răspunde Ionel.   După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întinzând țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:   - Scuipă-l, să nu mi-l deochi!   Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de scristal.   - Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?   Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână; o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres... mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.   - Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... al'dată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie!   Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:   - Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!...   Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:   - Ionel! mamă! ce ai?   Mă-ntorc și văz pe maiorul alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.   - Vai de mine! țipă mama. E rău copilul!... Ajutor! moare copilul!   Ridic pe maiorul, îi deschid repede mondirul la gât și la piept.   - Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!   Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.   - Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al'dată să nu mai fumezi!   Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșea un moment cu cheseaua în vestibul - ca să-mi toarne dulceață în șoșoni. Sursă: Manual Limba Română 1993 - Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu - Vizită de Ion Luca Caragiale ### Constantin Brâncovanul de Vasile Alecsandri Uciderea brancovenilor Sursă imagine: wikipedia.org Constantin Brâncovanul de Vasile Alecsandri Brâncovanul Constantin,Boier vechi și domn creștin,De averi ce tot strângeaSultanul se îngrijeaȘi de moarte-l hotăra,Căci vizirul îl pâra. Într-o gioi de dimineață,Zi scurtărei lui de viață,Brâncovanul se sculă,Fața blândă el spălă,Barbă albă-și pieptăna,La icoane se-nchina,Pe fereastră-apoi cătaȘi amar se spăimânta! ”Dragii mei, coconi iubiți!Lăsați somnul, vă treziți,Armele vi le gătițiCă pe noi ne-a-ncongiuratPașa cel neîmpăcat,Cu ieniceri, cu tunuri mariCe sparg ziduri cât de tari!” Bine vorba ne sfârșea,Turcii-n casă iurușea,Pe tuspatru mi-i prindeaȘi-i ducea de-i închideaLa Stambul, în turnul mareCe se-nalță lângă mare,Unde zac fețe domneștiȘi soli mari împărătești. Mult acolo nu zăcea,Că sultanu-i aduceaLângă foișorul luiPe malul Bosforului.”Brâncovene Constantin,Boier vechi, ghiaur hain! Adevăr e c-ai chititPân-a nu fi mazilitSă desparți a ta domnieDe a noastră-mpărăție?Că de mult ce ești avutFăr-a-ți fi de mine teamă,Făr-a vrea să-mi dai seamă!” ”De-am fost bun, rău la domnieDumnezeu singur o știe;De-am fost mare pre pământ,Cată-acum de vezi ce sunt!” ”Constantine Brâncovene!Nu-mi grăi vorbe viclene.De ți-e milă de copiiȘi de vrei ca să mai fii,Lasă legea creștineascăȘi te dă-n legea turcească”. ”Facă Dumnezeu ce-o vrea!Iar pe toți de ne-ți tăia,Nu mă las de legea mea!”Sultanul din foișorDete semn lui imbrohor.Doi genați venea curând Săbiile fluturând.Și spre robi dacă mergea,Din coconi își alegeaPe cel mare și frumos,Și-l punea pe scaun gios,Și cât pala răpezea,Capul iute-i reteza! Brâncovanul greu oftaȘi din gură cuvânta:”Doamne! fie-n voia ta!”Cei gelați iarăși mergeaȘi din doi își alegeaPe cel gingaș mijlociuCu păr neted și gălbiuȘi pe scaun îl puneaȘi capul îi răpunea! Brâncovanul greu oftaȘi din suflet cuvânta:”Doamne! fie-n voia ta!”Sultanul se minunaȘi cu milă se-ngâna: ”Brâncovene Constantin,Boier vechi și domn creștin!Trei coconi tu ai avut,Din trei doi ți i-ai pierdut;Numai unul ți-a rămas! Cu zile de vrei să-l las,Lasă legea creștineascăȘi te dă-n legea turcească!””Mare-i Domnul Dumnezeu!Creștin bun m-am născut eu,Creștin bun a muri vreu... Taci, drăguță, nu mai plângeCă-n piept inima-mi se frângeTaci și mori în legea taCă tu ceriu-i căpăta!”Imbrohorul se-ncruntă,Gelații se-naintaȘi pe blândul copilaș,Dragul tati fecioraș,La pământ îl aruncaȘi zilele-i rădica. Brâncoveanul greu oftaȘi cu lacrimi cuvânta:”Doamne! fie-n voia ta!”Apoi el se-ntuneca,Inima-i se despica,Pe copii se arunca,Îi bocea, ăi săruta,Și turbând apoi striga”Alelei! tâlhari păgâni! Alei! voi feciori de câni!Trei coconi eu am avut,Pe tustrei mi i-ați pierdut!Dare-ar Domnul DumnezeuSă fie pe gândul meu:Să vă ștergeți pre pământCum se șterg norii de vânt;Să n-aveți loc de-ngropat,Nici copii de sărutat!” Turcii crunt se oțereaȘi pe dânsul tăbăra,Haine mândre-i le rupea,Trupu-i de piele jupea,Pielea cu paie-o împlea,Prin noroi o tăvăleaȘi de-un paltin o legaȘi râzând așa striga: ”Brâncovene Constantin,Ghiaur vechi, ghiaur hain!Cască ochii-a te uitaDe-ți cunoști tu pielea ta?””Câni turbați, turci, liftă rea!De-ți mânca și carnea mea,Să știți c-au murit creștinBrâncovanul Copnstantin!”                                                          Constantin Brâncovanul de Vasile Alecsandri ### Funcțiile sintactice ale numeralului Funcțiile sintactice ale numeralului Numeralele cardinale și ordinale pot avea în propoziție funcția sintactică de atribut și subiect. Exemplu: Trei elevi citesc, doi scriu.Al treilea copil a plecat, dar primul și al doilea au rămas. numeralele trei, al doilea determină substantivele elevi și copil, comportându-se ca adjectivele, și au funcția sintactică de atribut. Despre numerele doi, primul, al doilea se spune ceva cu ajutorul predicatelor scriu, au rămas. Aceste numerale se comportă ca substantivele și au funcția de subiecte. ### Numeralul ordinal Numeralul ordinal Numeralul ordinal exprimă ordinea obiectelor. Exemplu: Prietenul meu a luat premiul al doilea la a douăzeci și șasea etapă a Concursului de limba și literatura română „Mihai Eminescu”. Numeralele: al doilea, a douăzeci și șasea, exprimă ordinea. Numeralul ordinal are formă diferite după gen: întâiul, întâia, primul, al doilea, a doua etc. Numeralele ordinale se formează, cu excepția numeralului ordinal corespunzător lui unu, una, din numeralele cardinale precedate de articolul posesiv (genitival) al, a și urmate, la masculin și neutru, de -lea, iar la feminin de -a: masculin și neutru              Femininal doilea                               a douaal treilea                              a treiaal patrulea                            a patraal cincilea                               a cinceaal șaselea                              a șaseaal șaptelea                              a șapteaal optulea                            a optaal nouălea                            a nouaal zecelea                              a zecea Numeralul ordinal compus se formează adăugând -lea pentru masculin și neutru și -a pentru feminin la sfârșitul ultimului numeral: a o sută douăzecea; al trei mii șapte sute doilea etc. Numeralele ordinale pot sta înaintea unui substantiv sau după el: al doilea elev - elevul al doilea. Scrierea numeralului ordinal Numeralul întâi se articulează numai când se află înaintea substantivului: întâiul elev; întâia clasă; întâii locuitori; întâile amintiri. Cu cifre romane (latine) numeralele ordinale se scriu astfel: articolul posesiv (genitival) al, ai, a, ale + cifra reprezentând numeralul cardinal + -lea (pentru m., n.), -a (pentru f.): al IV-lea = al patrulea; a X-a = a zecea etc. Numeralul ordinal întâi aflat după substantiv, se scriu cu cifre romane astfel: clasa I, anul I. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Numeralul cardinal Numeralul cardinal Numeralul cardinal exprimă un număr. Exemplu: a) După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. b) Și din grajdi mai aducea    Zece iepe    Tot sirepe c) Douăzeci de sportivi au obținut medalii. Numeralele trei, șapte, zece, douăzeci exprimă un număr. Numeralele cardinale sunt: Numerale cardinale simple: de la unu până la zece inclusiv, sută, mie, milion, miliard.Numerale cardinale compuse: de la unsprezece înainte, cu excepția celor notate mai sus. Numeralul cardinal compus a) de la zece până la douăzeci: un - spre + zece: unsprezecedoi - spre + zece: doisprezecetrei - spre + zece: treisprezece(patru) pai - spre + zece: paisprezececinci - spre + zece: cincisprezece(șase) șai - spre + zece: șaisprezeceșapte - spre + zece: șaptesprezeceopt - spre + zece: optsprezecenouă - spre + zece: nouăsprezece numeral + prepoziție + numeral = numeral compus Se scrie și se pronunță:paisprezece, nu patrusprezece;șaisprezece, nu șasesprezece.Se pronunță optsprezece, nu optâsprezece, optisprezece sau optusprezece. b) de la douăzeci la nouăzeci: două - zeci și - unu, doi trei...: douăzeci și unu, douăzeci și doi etc.trei - zeci și - unu, oi, trei...: treizeci și unu, treizeci și doi etc.patru - zeci și - unu, doi, trei...: patru zeci și unu, patruzeci și doi etc.cinci - zeci și - unu, doi, trei...: cincizeci și unu, cincizeci și doi etc.(șase) șai - zeci și - unu, doi, trei...: șaizeci și unu, șaizeci și doi etc.șapte - zeci și - unu, doi, trei...: șaptezeci și unu, șapte zeci și doi etc.opt - zeci și - unu, doi, trei...: optzeci și unu, optzeci și doi etc.nouă - zeci și unu, doi, trei...: nouăzeci și unu, nouăzeci și doi etc. Numeral + numeral + cuvânt de legătură + numeral = numeral compus Se scrie și se pronunță: șaizeci, nu șasezeci. c) de la sută în sus: trei sute patruzeci și doi;șase mii cinci sunte optzeci și patru etc. De la douăzeci înainte numeralul cardinal se leagă prin prepoziție de la substantivul pe care îl însoțește: În patruzeci și șase de ani, treizeci și trei de bătălii, două fără izbândă și treizeci și una de biruințe.                                                                         (Barbu Delavrancea, Apus de soare) În general, numeralul cardinal are o singură formă pentru toate genurile: trei copii - trei flori;opt băieți - opt flori. Numeralele unu (un), doi au forme diferite pentru: masculin: un copil (unu), doi copii;feminin: o carte (una), două cărți;neutru: un creion, două creioane. Cuvintele un, o sunt articole nehotărâte când însoțesc un substantiv, arătând că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut:     Pe stradă a trecut în fugă o fată. (o fată oarecare)    În față merge un băiat. (un băiat oarecare) În textele în care sunt și alte numerale sau se subânțelege prezența lor, un și o sunt numerale cardinale, nu articole nehotărâte:     Un elev se joacă, doi citesc.    Cu o floare nu se face primăvară. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Numeralul cardinal ### Iată, vin colindători Colindele sunt cântece tradiționale românești care provin din epoca precreștină. Sunt poezii mai lungi care împărtășesc salutări, urări și binecuvântări tradiționale. Colindele pot fi epic lirice, dar pot fi și muzicale melodic. Colindele sunt diferite de cântecele de vedete specifice sărbătorilor creștine și plimbării de colinde. Colinde se cântă pe tot parcursul Crăciunului și Revelionului. Multe dintre aceste cântece au mai multe versiuni și variații în funcție de regiune sau dialect. Colindele au fost create inițial în scopuri rituale. Scopul lor a fost să aducă noroc, belșug, rodnicie și fertilitate. Această tradiție era de obicei respectată la începutul anului agrar - primăvara - sau la sfârșitul - toamna, când se strângea recolta. În plus, colindele au fost folosite pentru a alunga spiritele din ianuarie. Odată cu trecerea timpului, aceste obiceiuri au devenit mai mult o sărbătoare și o ceremonie festivă decât orice altceva. Iată vin colindători Iată, vin colindători,Zorile dalbe,Noaptea pe la cântători,Zorile dalbe,Și ei vin mereu, mereu,Zorile dalbe,Și-l aduc pe Dumnezeu,Zorile dalbe,Dumnezeu adevărat,Zorile dalbe,Soare-n raze luminat,Zorile dalbe,Iată, vin colindători,Zorile dalbe,Noaptea pe la cântători,Zorile dalbe. ### O, ce veste minunată Colindele sunt cântece tradiționale românești care provin din epoca precreștină. Sunt poezii mai lungi care împărtășesc salutări, urări și binecuvântări tradiționale. Colindele pot fi epic lirice, dar pot fi și muzicale melodic. Colindele sunt diferite de cântecele de vedete specifice sărbătorilor creștine și plimbării de colinde. Colinde se cântă pe tot parcursul Crăciunului și Revelionului. Multe dintre aceste cântece au mai multe versiuni și variații în funcție de regiune sau dialect. Colindele au fost create inițial în scopuri rituale. Scopul lor a fost să aducă noroc, belșug, rodnicie și fertilitate. Această tradiție era de obicei respectată la începutul anului agrar - primăvara - sau la sfârșitul - toamna, când se strângea recolta. În plus, colindele au fost folosite pentru a alunga spiritele din ianuarie. Odată cu trecerea timpului, aceste obiceiuri au devenit mai mult o sărbătoare și o ceremonie festivă decât orice altceva. O, ce veste minunată! O, ce veste minunatăÎn Betleem ni s-arătatCă a născut prunc,Prunc din Trupul Sfânt,Fecioară curată,Că la Betleem MariaSăvârșind călătoriaÎn sărac lăcașÎn acel oraș,A născut pe Mesia,Pe Fiul cel din vecieCe l-a trimis Tatăl mieSă se nascăȘi să crească,Să ne mântuiască. ### Florile dalbe Colinde Colindele sunt cântece tradiționale românești care provin din epoca precreștină. Sunt poezii mai lungi care împărtășesc salutări, urări și binecuvântări tradiționale. Colindele pot fi epic lirice, dar pot fi și muzicale melodic. Colindele sunt diferite de cântecele de vedete specifice sărbătorilor creștine și plimbării de colinde. Aceestea se cântă pe tot parcursul Crăciunului și Revelionului. Multe dintre aceste cântece au mai multe versiuni și variații în funcție de regiune sau dialect. Colindele au fost create inițial în scopuri rituale. Scopul lor a fost să aducă noroc, belșug, rodnicie și fertilitate. Această tradiție era de obicei respectată la începutul anului agrar - primăvara - sau la sfârșitul - toamna, când se strângea recolta. În plus, colindele au fost folosite pentru a alunga spiritele din ianuarie. Odată cu trecerea timpului, aceste obiceiuri au devenit mai mult o sărbătoare și o ceremonie festivă decât orice altceva. Florile dalbe Sculați, sculați, boieri mari,Florile dalbe,Sculați voi, români plugari,Florile dalbe, Că vă vin colindători,Florile dalbe,Noaptea pe la cântători,Florile dalbe, Și v-aduc un Dumnezeu,Florile dalbe,Să vă mântuie de rău,Florile dalbe, Un Dumnezeu nou-născut,Florile dalbe,Cu flori de crin învăscut,Florile dalbe, Dumnezeu adevărat,Florile dalbe,Soare-n raze luminat,Florile dalbe. Sculați, sculați, boieri mari,Florile dalbe,Sculați voi, români plugari,Florile dalbe, Că pe cer s-a arătat,Florile dalbe,Un luceafăr de-mpărat,Florile dalbe, Stea comată strălucită,Florile dalbe,Pentru fericiri menită,Florile dalbe. Iată lumea că-nflorește,Florile dalbe,Pământul că-ntinerește,Florile dalbe, Când prin luncă turturele,Florile dalbe,La fereastră rândunele,Florile dalbe, Și-un porumb frumos, leit,Florile dalbe,Despre apus a venit,Florile dalbe, Floare dalbă a adus,Florile dalbe,Și la căpătâi s-au pus,Florile dalbe, El va zice să trăiți,Florile dalbe,Întru mulți ani fericiți,Florile dalbe, Și ca pomii să-nfloriți,Florile dalbe,Și ca ei să-mbătrâniți,Florile dalbe. ### Sorcova Colindele sunt cântece tradiționale românești care provin din epoca precreștină. Sunt poezii mai lungi care împărtășesc salutări, urări și binecuvântări tradiționale. Colindele pot fi epic lirice, dar pot fi și muzicale melodic. Colindele sunt diferite de cântecele de vedete specifice sărbătorilor creștine și plimbării de colinde. Colinde se cântă pe tot parcursul Crăciunului și Revelionului. Multe dintre aceste cântece au mai multe versiuni și variații în funcție de regiune sau dialect. Colindele au fost create inițial în scopuri rituale. Scopul lor a fost să aducă noroc, belșug, rodnicie și fertilitate. Această tradiție era de obicei respectată la începutul anului agrar - primăvara - sau la sfârșitul - toamna, când se strângea recolta. În plus, colindele au fost folosite pentru a alunga spiritele din ianuarie. Odată cu trecerea timpului, aceste obiceiuri au devenit mai mult o sărbătoare și o ceremonie festivă decât orice altceva. Sorcova Sorcova,Vesela,Să trăiți,Să-mbătrânițiCa un măr,Ca un păr,Ca un fir de trandafir.Tare ca piatra,Iute ca săgeata,Tare ca fierul,Iute ca oțelul,La anul și la mulți ani! ### Plugușorul Plugușorul Aho, aho, copii și frați,Stați unpic și nu mânați,Lângă boi v-alăturațiȘi cuvântul mi-ascultați:   S-a sculat, mai an   Bădica Traian   Ș-a încălicat   Pe-un cal învățat,   Cu nume de Graur,   Cu șaua de aur,   Cu frâu de mătasă,   Cât vița de groasă. Și-n scări el s-a ridicat,Peste câmpuri s-a uitat,Ca s-aleagă-un loc curatDe arat și semănat.Și curând s-a apucatCâmpul neted de arat,   În lungiș   Și-n curmeziș.   S-a apucat într-o gioi,   C-un plug cu doisprezece boi,   Boi, bourei,   În coadă cudalbei,   În frunte țintațeiMânați, copii, hăi, hăi! Ziua toată a lucrat,Brazdă neagră-a răsturnat,Și prin brazde-a semănatGrâu mărunt și grâu de vară,Deie Domnul să răsară!Mânați, măi, hăi, hăi!    Și cât lucrul a sfârșit,   Iată, mări, s-a stârnit   Un vânt mare spre pământ   Și apoi multe după vânt,   Pământul de-a răcorit   Și sămânț-a încolțit.   Minunați, copii, hăi, hăi! La luna, la săptămână,Își umplea cu apă mânăȘi se duse ca să vadăDe i-a dat Dumnezeu roadă,Și de-i grâul răsărit,Și de-i spicul aurit.Era-n spic ca vrabia,Era-n pai ca trastia!Mânați, măi, hăi, hăi! Troian iute s-a întorsȘi din grajdi pe loc a scosUn alt cal, mai năzdrăvan,Cum îi place lui Traian:   Negru, ca corbul,   Iute ca focul,De nu-l prinde locul,Cu potcoave de argint,Ce sunt spornici la fugit.Mânați, copii, hăi, hăi!    S-a strâns fine   Și vecine,   Și toți finii   Și vecinii,Și vreo trei babe bătrâneCare știau rândul la pâine,   Și pe câmp i-a dus,   Și pe toți i-a pusLa lucru pământului,În răcoarea vântului.Mânați, copii, hăi, hăi! Ei cu stânga apucași cu dreapta sscera,Și prin lan înaintaDe părea că înota.   Alții-n urma lor lega,Snopuri nalte adunaȘi clăi mândre rădica,Ce la soare se usca.Mânați, măi, hăi, hăi! Apoi carele-ncărcaȘi pe toate le căra,Și girezi nalde duraÎn capul pământului,În sterița vântului.Apoi aria-și făceaȘi din grajdi mai aducea   Zece iepe   Tot sirepe,   Și de păr că le lega,   Și pe toate le mâna Împregiurul parului,Deasupra fățariului.Mânați, măi, hăi, hăi! Iepele mereu fugeau,Funia se tot strângea,De par iute agiungea!Și grâul se triera,Și flăcăi îl vântura,Dimineața scutura,Harabale încărca.Mânați, copii, hăi, hăi! Iară hoața cea de moară,Când văzu atâte carăÎncărcate cu povară,Puse coada pe spinareȘi plecă în fuga mareLa cea luncă de scăpare:   Luncă mare   Frunză n-are,   Lunca mică   Frunza-i pică. Iar morariul, meșter bun,Zărea moara prin cătun.Și-și luă cojoc mițosȘi mi-l îmbrăcă pe dos,Și-și luă ciocanu-n brâu,Și mai luă și un frâu,Apoi iute alerga,Moara cu frâu-o legaȘ-o apuca de câlcâiDe-o punea pe căpătâiȘi-i da cu ciocanu-n șele,De-o așeza pe măsele.Mânați, măi, hăi, hăi! El o lua de lăptocȘ-o da iar îm văd, la loc.Și turna deasupra-n coșGrâu mărunțel de cel roș.Grâul s-așeza pe vatrăȘi din coș cădea sub peatră,De sub peatră în covatăCurgea făină curată.Mânați, copii, hăi, hăi! Troian mult se bucura,Zeciuială morii da,Pe morariu îl dăruia,Apoi călare suiaȘi voios se înturnaCu flăcăii ce mâna,Iar boii se opinteaȘi roțile scârțâia.Mânați, măi, hăi, hăi! Iată mândra giupâneasă,Dochiana cea frumoasă,C-auzea tocmai din casăChiotul flăcăilor,Scârțâitul carelor:Și-n cămară că mergea,și din cui își alegeaSită mare și cam deasăTot cu pânza de mătase.Sufleca ea mâneci albeȘ-arăta brațele dalbe,Și cernea, mări, cernea,Ninsoare se așternea.Pe sus tobele bătea,Negurile gios cădea.Mânați, măi, hăi, hăi! Apoi mama plămădeaȘ-o lăsa până dospea;Apoi colaci învârtea,Pe lopată mi-i culcaȘi-n cuptor îi arunca!Apoi iară cu lopataRumeni îi scotea și gata.Atunci ea-mpărțea vro cinciLa flăcăii cei voinici.Și-mpărțea trei colăceiLa copiii mititei,Iară mândrului bărbatÎi dădea un sărutat.Mânați. măi, hăi, hăi! Cum a dat Dumnezeu, an,Holde mândre lui Troian,Astfel să dea și la voi,Ca s-avem parte și noi.Să vă fie casa-casă,Să vă fie masa-masă!Tot cu mesele întinseȘi cu fețele aprinse,Tot cu casele grijite,Cu buni oaspeți locuite.Și la anul să trăiți,Să vă găsim înfloriți   Ca merii,   Ca periiÎn mijlocul verii.Mânați, măi, hăi, hăi! Cătun - așezare țărănească mai mică decât un sat.Mițos - cu fire lungi, crețe și bogate.Șele - Partea din mijlocul spinării.Lăptoc - Jgheab de scânduri prin care trece apa la moară pentru a învârti roata.Vad - loc pe cursul unui râu care permite așezarea unei moriCovată - ladă de scânduri în care curge făina la moară în timpul măcinatului.Zeciuială - dare anuală către proprietar - aici către morar - la care erau supuși țăranii și care reprezenta a zecea parte din produse.Înturna - a (se) înapoia, a (se) întoarce.Giupâneasa = jupâneasă - soție de om înstărit. ### Ortografia adjectivului Ortografia adjectivului Adjectivele masculine terminate în -iu la nominativ singular nearticulat se scriu la pluralul nearticulat cu -ii, iar cu -iii la nominativ plural articulat hotărât, la fel ca substantivele masculine terminate în -iu: mijlociu   -   mijlocii   -   mijlociiipropriu   -   proprii   -   propriii                   (pl. neart.) -  (pl. art.) Adjectivele feminine terminate la nominativ singular nearticulat în –ie  (maronie, aurie etc.) se scriu la pluralul nearticulat cu –ii (maronii, aurii), iar la pluralul articulat pastrează pe cei doi „i” înaintea articolului (maroniile, auriile). ### Adjective formate cu prefixe și sufixe Adjective formate cu prefixe și sufixe Cu ajutorul prefixului ne- se pot forma adjective: ne-: - atent       - drept       - văzut       - zărit Unele adjective sunt formate de la alte părți de vorbire cu ajutorul unor sufixe specifice: român + -esc = românescmuntean + -esc = muntenesclemn + -os = lemnosaur + -iu = auriuBihor + -ean = bihorean ### Cazurile adjectivului Cazurile adjectivului îndeplinesc funcții structurale-sintactice, realizând acordul dintre adjectiv și substantivul determinat. Adjectivul are același gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină. Cazul nominativ (N):Odaia scundă i-a rămas în minte scriitorului. Odaia               scundăsubstantiv       adjectivfeminin           femininsingular          singularN. subiect          N. atribut Cazul acuzatic (Ac):Mihail Sadoveanu a păstrat în amintire odaia scundă. odaia                 scundăsubstantiv         adjectivfeminin              femininsingular             singularAc. complement   Ac. atribut Cazul dativ (D):Autorul păstrează o amintire plcută odăii scunde. odăii                 scundesubstantiv        adjectivfeminin            femininsingular            singularD. compement   D. atribut Cazul genitiv (G):Amintirea odăii scunde este încă vie. odăii               scundesubstantiv      adjectivfeminin          femininsingular          singularG. atribut          G. atribut Cazul vocativ (V):Carte frumoasă, cinste cui te-a scris. Carte                     frumoasăsubstantiv               adjectivfeminin                    femininsingular                    singularV. -                             V. atribut Atributul exprimat prin substantiv se numește atribut adjectival. În propoziție, adjectivul poate fi atribut adjectival și nume predicativ. Observați că adjectivul așezat după substantiv este totdeauna nearticulat. Când adjectivul se află înaintea substantivului, el apare sub formă articulată, dar articolul este al substantivului: scunda odaie - odaia secundă; în aceeași poziție, articolul nehotărât, care însoțește substantivul, este așezat înaintea adjectivului: o scundă odaie - o odaie scundă. Mijloacele de exprimarea pentru cazurile adjectivului Mijloacele de exprimare pentru cazurile adjectivului sunt desinența și alternanța sunetelor. 1. Desinența Cu ajutorul desinenței se face distincție între forma N. (Nominativ) - Ac. (Acuzativ) și cea de G. (Genitiv) - D. (Dativ) la feminin singular ale celor mai multe adjective. Desinența de G.-D. coincide (ca și la substantive) cu desinența de plural: sg.pl.(-ă) N.-Ac. o floare albastră(-e) niște flori albastre(-e) G.-D. unei flori albastre(-e) unor flori albastre Au desinență specială G.-D. la feminin singular toate adjectivele cu patru forme flexionare (bun, mântru, majoritatea adjectivelor cu trei forme flexionare (mic, cenușiu), precum și cele cu două forme flexionare (dulce, amărui). Restul adjectivelor, adică cele cu o singură formă de feminin la singular și plural (ascultător, instantaneu), cele cu o singură formă de masculin și o singură formă de feminin pentru ambele numere N.-Ac. și cea de G.-D. la feminin singular. Când se declină cu un substantiv masculin sau neutru, cazurile adjectivului au o singură desinență pentru singular și plural: Masculin sg.pl.N.-Ac. un copil vesel(-i) niște copii veseliG.-D. unui copil vesel(-i) unor copii veseli Feminin sg.pl.(-ă) N.-Ac. o fată veselă(-e) niște fete vesele(-e) G.-D. unei fete vesele(-e) unor fete vesele 2. Alternanța sunetelor Distincția dintre cazurile adjectivelor N.-Ac. și G.-D. la feminin singular este marcată suplimentar, la unele adjective, și prin intermediul alternanței sunetelor. Alternanțele care diferențiază formele cazuale pe feminin singular coincid cu cele prin care se deosebesc formele de număr ale adjectivelor. Forma articolului arată cazurile adjectivului N. scunda odaie - o scundă odaieAc. scunda odaie - o scundă odaieD. scundei odăi - unei scunde odăiG. (al, a, ai, ale) scundei odăi - (al, a, ai, ale) unei scunde odăi. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română - Cazurile adjectivului ### Ce este dialogul? Ce este dialogul? Reprezintă convorbirea dintre două persoane (sau mai multe). Începutul vorbirii fiecărui participant la convorbire se notează cu linia de dialog (-). Exemplu: - Salut Andrei!- Salut Mihai!- Andrei, ai făcut tema la Limba si literatura română?- Da Mihai, am facut-o. ### Ce este epitetul? Ce este epitetul? Acesta este un cuvânt care exprimă o însușire deosebită a unui obiect, prezentându-l într-o lumină nouă, aparte. El se adresează imaginației și sensibilității cititorului. În funcție de termenii din care este alcătuit, acesta poate fi simplu, dublu sau triplu. Epitetele care se folosesc de o culoare se numesc „cromatice”. ### Ce este descrierea? Ce este descrierea? Aceasta reprezintă opera literară, în versuri sau în proză, în care se prezintă trăsăturile caracteristice ale unui colț din natură, ale unui obiect, ale unei ființe. Trăsturi: are scopul de a impresionascoate în evidență sentimentele naratorului, eului liricsunt prezente proceduri artistice pentru a sugera impresii, imagini și sentimenteare caracter subiectv ### Cazurile substantivului Cazurile substantivului Cazul nominativ (răspunde la întrebările cine și ce?):- subiect: Școlarul învață.- nume predicativ: El este muncitor bun. Cazul acuzativ (răspunde la întrebările pe cine, ce, pentru cine, pentru ce, prin cine, prin ce, cu cine, cu ce, de cine, de ce, de la cine, de la ce, când, până unde, cât?):- complement: L-am văzut pe Dan.- atribut: Am văzut un meci de fotbal. Cazul dativ (răspunde la întrebarea cui?):- complement: I-am scris mamei. Cazul genitiv (răspunde la întrebările al, a, ai, ale cui?):- atribut: Caietul elevului e bun. Cazul vocativ (nu are funcție sintactică)- Ștefan, vin-o la mine! ### Care sunt organele de susținere și propulsie ale automobilului? Ce sunt organele de susținere și propulsie? Acestea includ: cadru, punţile automobilului, roţile şi suspensiile. Cadrul și caroseria vehiculului au ca scop fixarea motorului, transmisiei, suspensia, punțile și dotările auxiliare. La unele vehicule, cadrul lipsește ca organ distinct, iar funcțiile sale sunt preluate de caroserie. Suspensia vehiculului are rolul de a realiza legătura elastică între cadru sau caroserie și punți sau direct cu roțile automobilului. ### Substantivul la cazul vocativ Substantivul la cazul vocativ (V) arată o strigare, o chemare. Ele nu sunt, de obicei, părți de propoziție. Exemplu: - Emile, unde te duci cu Lila?substantivul Emile arată o chemare, o strigare. Substantivul la cazul vocativ poate avea: aceeași formă cu a substantivelor în cazul nominativ: - Om bun, na-ți bani în locul grâului ce mai ai a lua și lasă-mă în pace!                                                                    (Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul) Maică, mulți te-au dușmănit,Că ești neam blogoslovit.                                                                                       (Tudor Arghezi, Mamă Țară) formă diferită, construită cu ajutorul desinențelor: -e: frate, Ioane;-o: soro, fato, Lilo; și cu ajutorul articolelor: -(u)le: bunicule, puiule;-lor: fraților, bunicilor, fetelor. Punctuația substantivului la cazul vocativ Substantivele la cazul vocativ se despart prin virgulă de restul comunicării, indiferent de locul unde se află: la început:Sandule, dă-mi cartea! la mijloc:Ia te uită, frate, înapoi... la sfârșit:E grea problema, Gore?                                                    (Mircea Sântimbreanu, Voi ce aveți la română?) Când, pentru adresare, se folosesc două substantive la vocativ, dintre care al doilea - cu formă de nominativ - este un nume propriu sau un titlu, virgula se pune după întregul grup: Doamna Maria Ionescu, am citit Colț Alb, de Jack London, în întregime.Domnule profesor, am obținut premiul al treilea la Concursul de limba și literatura română „Mihai Eminescu”. De asemenea, nu se despart prin virgulă termenii unei formule de adresare, alcătuite dintr-un substantiv și un adjectiv: Mamă dragă, în tabără este foarte bine. Într-o enumerare de chemări, între substantivele la vocativ se pune virgulă: Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos.Ioane, băiete, vino repede! Uneori substantivele la vocativ sunt urmate de semnul exclamării: - Mamițo! mam-maree! tantii!                                                                                              (I.L. Caragiale, D-l Goe...) Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Substantivul la cazul vocativ ### Forma substantivelor feminine la dativ-genitiv Forma substantivelor feminine la dativ-genitiv Forma substantivelor feminine la dativ-genitiv singular nearticulat și la nominativ-acuzativ plural nearticulat este aceeași în general: N.-Ac. sg. neart.această: ușă               apă               basma N.-Ac. pl. neart.aceste: uși             ape             basmale D. G. sg. neart.acestei: uși               ape               basmale La dativ-genitiv singular, substantivele comune feminine se articulează cu articol hotărât adăugând articolul hotărât -i la: forma de dativ-genitiv singular nearticulat (egală cu nominativ-acuzativ plural nearticulat): uși - iape - ibasmale - i forma de nominativ-acuzativ singular nearticulat, în cazul substantivelor terminate în hiatul i-e: vie - ibucurie - icâmpie - i Substantivele terminate în diftongul -ie urmează regula generală: femei -iscântei -i Substantivele proprii feminine terminate în -a fac dativ-genitivul singular articulat cu articolul hotărât în -ei: MarieiElenei Substantivele proprii feminine terminate în -ca, -ga, fac dativ-genitivul singular articulat cu articol hotărât în -cai, -gai: Florica - FloricăiOlga - Olgăi Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Forma substantivelor feminine la dativ-genitiv ### Articolul posesiv sau genitival Articolul posesiv sau genitival face legătura între substantivul la genitiv (ce poate indica posesia) și substantivul determinat de acesta. Denumirea de „posesiv” îmseamnă că articolul precedă un substantiv sau un pronume cu funcția de atribut care indică pe posesorul unui obiect. Exemple de articole posesive: Dacă substantivele nod, cotitură, izvoare sunt articulate cu articol nehotărât, vom spune: un nod al cârpei;o cotitură a șoselei;niște izvoare ale văzduhului. Dacă substantivul determinat este articulat și distanțat de substantivul în genitiv, vom spune: pomii roditori ai grădinilor. Observați că in exemplele date substantivele în cazul genitiv sunt precedate de al, a, ale, ai. Al, a, ale, ai sunt articole posesive. Când însoțește un substantiv, articolul posesiv (genitival) stă numai înaintea substantivelor aflate la cazul genitiv. Articolul posesiv (genitival) se acordă în gen și număr cu substantivul determinat, nu cu substantivul în cazul genitiv. nod al cârpei - noduri ale cârpei       s.       s.                   s.          s.       n.      f.                    n.         f.      sg.    sg.                  pl.        sg.cotitură a șoselei - cotituri ale șoseleiizvoare ale văzduhului - izvor al văzduhului Într-o înșiruire de substantive în cazul genitiv, articolul posesiv (genitival) se repetă de obicei înaintea fiecărui substantiv:Poveștile au fermecat copilăria tuturor: a părinților, a bunicilor și a străbunicilor noștri. Când între substantivul la genitiv și substantivul pe care îl determină se intercalează alte substantive sau alte părți de vorbire, articolul posesiv (genitival) se acordă în gen și număr cu substantivul determinat:caietul de teme al elevului.În unele situații, substantivul la genitiv precedat de două substantive determină substantivul cel mai apropiat.Muzeul de istorie a orașului București. Articolul posesiv intră și în alcătuirea numeralelor ordinale (al doilea, al treilea) și a pronumelor posesive (al meu, a mea). Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Substantivul la cazul genitiv Substantivul la cazul genitiv este substantivul care este în propoziție atribut. La ce întrebări răspunde substantivul la cazul genitiv? Răspunde la întrebările al, a, ai, ale, cui? Exemplu: Nodul cârpei roșii de la gât îi ajunse la ceafă.La cotitura șoselei văzu o mașină nemțească.În urmă se deschiseseră izvoarele văzduhului.Ochii lui Emil erau limpezi. Substantivele cârpei, șoselei, văzduhului, lui Emil, au funcția sintactică de atribut și răspund la întrebările al, a, ai, ale, cui? Sunt substantive în același caz. ### Substantivul la cazul dativ. Exemple Substantivul la cazul dativ are în propoziție funcția sintactică de complement. La ce întrebare răspunde substantivul la cazul dativ? Răspunde la întrebarea cui? Formele pentru substantivul la cazul dativ Substantivul la cazul dativ are următoarele forme: Forme articulate singular:- singular: școlarului, codrului, fiului;- feminin: elevei, basmalei, zilei, vulpii, câmpiei;- neutru: dealului, teatrului, studiului, paiului, numelui; plural:- masculin: școlarilor, codrilor, fiilor;- feminin: elevelor, basmalelor, zilelor, vulpilor, câmpiilor;- neutru: dealurilor, teatrelor, studiilor, paielor, numelor. Forme nearticulate(care se întrebuințează și însoțite de articolul nehotărât) singular:- masculin: (unui) școlar, codru, fiu;- feminin: (unei) eleve, basmale, zile, vulpi, câmpii;- neutru: (unui) deal, teatru, studiu, pai, nume; plural:- masculin: (unor) școlari, codri, fii;- feminin: (unor) eleve, basmale, zile, vulpi, câmpii;- neutru: (unor) dealuri, teatre, studii, paie, nume. Substantivele masculine nume de persoane și unele substantive feminine nume de persoane (care nu se pot articula ca substantivele comune) primesc articolul hotărât lui înainte: lui Ion, lui Vlad, lui Carmen. Exemplu: Soldații îi dau ciocolată băiatului (lui Emil).Lui Vlad i-am adus o carte. Substantivele băiatului, lui Vlad sunt complemente, deoarece determină verbele dau, am adus. Deci, având funcții sintactice de complemente, sunt substantive la cazul dativ. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Substantivul la cazul dativ – Manual Limba Română ### Ortografia substantivelor la nominativ-acuzativ Ortografia substantivelor 1. În general, substantivele masculine se scriu la nominativ-acuzativ plural: cu -i, când sunt nearticulate sau când sunt articulate cu articol nehotărât:(niște) frați-i este desinență;cu -ii, când sunt articulate cu articol hotărât:frații primul -i este desinență; al doilea -i este articol hotărât. Substantivele masculine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu se scriu la plural: cu -ii, când sunt nearticulate sau când sunt articulate cu articol nehotârăt:(niște) geamgiiPrimul -i face parte din sufix (-giu) sau din radical; al doilea -i este desinență;cu -iii, când sunt articulate cu articol nehotărât:geamgiiiprimul -i face parte din sufix sau din radical; al doilea -i este desinență; al treilea -i este articol hotărât. Substantivele masculine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -u, precedat de un grup de consoane, dintre care ultima este l sau r, se scriu la plural: cu -i, când sunt nearticulate sau când sunt articulate cu articol nehotărât:(niște) arbitricu -ii, când sunt articulate cu articol hotărât:arbitrii 2. Substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -ie se scriu la plural: cu -ii, când sunt nearticulate sau când sunt articulate cu articol nehotărât:(niște) viicu -iile, când sunt articulate cu articol hotărât:viile La fel se scriu substantivele neutre terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu:(niște) exerciții; exercițiile. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Ortografia substantivelor la nominativ-acuzativ ### Substantivul la cazul acuzativ. Exemple Substantivul la cazul acuzativ Substantivul la cazul acuzativ are funcția sintactică de complement (și răspunde la întrebările: pe cine?, ce?, cu cine?, la cine?, pentru cine?, unde? etc.). De asemenea substantivul la cazul acuzativ este însoțit întotdeauna de prepoziție - care are funcția sintactică de atribut (și răspund la întrebările care?, ce fel de?). Exemple de substantive la cazul acuzativ: a) Brațul drept sub cap eu mi-l puneam.b) Un rai din basme văd printre pleoape. Substantivele: bratul, (sub) capun rai, (printre) pleoapedetermină verbul puneamdetermina verbul vădau funcția sintactică de complementdin basmedetermină substantivul un raiare funcția sintactică de atribut Aceste substantive sunt în cazul acuzativ (prescurtat Ac.). În exemplele date: substantivele care au funcția sintactică de complement sunt însoțite sau nu de prepoziții (brațul, un rai, sub cap, printre pleoape); substantivul care are funcția sintactică de atribut este însoțit de prepoziție (din basme). În general, substantivul la cazul acuzativ este însoțit de prepoziție. Formele pentru substantivul la cazul acuzativ La cazul acuzativ substantivele au aceleași forme ca la nominativ. Forme articulate: singular:– masculin: școlarul, codrul, fiul;– feminin: eleva, basmaua, ziua, vulpea, câmpia;– neutru: dealul, teatrul, studiul, paiul, numele; plural:– masculin: școlarii, codrii, fiii;– feminin: elevele, basmele, zilele, vulpile, câmpiile;– neutru: dealurile, teatrele, studiile, paiele, numele. Forme nearticulate:(care se întrebuințează și însoțite de articolul nehotărât) singular:– masculin: (un) școlar, cadru, fiu;– feminin: o elevă, basma, zi, vulpe, câmpie;– neutru: (un) deal, teatru, studiu, pai, nume; plural:– masculin: (niște) școlari, codri, fii;– feminin: (niște) eleve, basmale, zile, vulpi, câmpii;– neutru: (niște) dealuri, teatre, studii, paie, nume. Având aceeași formă, substantivul la cazul acuzativ fără prepoziție se poate confunda cu substantivul în nominativ: Muntele atrage ceața. (subiect, N.)Zăpada a acoperit muntele. (complement, Ac.) Pentru a nu greși, e bine să procedați astfel:- subliniați predicatele;- aflați subiectele. ### Prepoziția. Prepoziții simple. Prepoziții compuse Prepoziția este partea de vorbire care face legătura dintre un atribut sau un complement și părțile de vorbire pe care acestea le determină. Clasificarea prepozițiilor. Forma prepozițiilor După forma lor, prepozițiile sunt: Prepoziții simple: a, către, cu, de, în, la, lângă, pe, pentru, până, spre, sub etc.;Prepoziții compuse (alcătuite din două sau mai multe prepoziții simple): înspre (în + spre), despre (de + spre), de la, de către, de pe, pe la, de pe la, de pe lângă etc. Unele prepoziții simple provin din prepoziții compuse care s-au contopit: din (de + în), dintre (de + între), dinspre (de + înspre) etc. În exemplele: Un rai din basme văd printre pleoape.Brațul mi-l puneam sub cap.Il strig pe Ionel. substantivele basme, pleoape, cap, Ionel sunt precedate (au înainte) de cuvintele din, printre, sub, pe. Cuvintele din, printre, sub, pe sunt prepoziții. Ele fac legătura între: atributul basme și substantivul un rai, pe care îl determină:un rai din basme;complementul pleoape și verbul vad, pe care îl determină;văd printre pleoape;complementul cap și verbul puneam, pe care îl determină;puneam sub cap;complementul Ionel și verbul strig, pe care îl determinăstrig pe Ionel. Prepoziția: - prepoziția exprimă raporturi numai între termenii unei propoziții- prepoziția este un cuvânt ajutător (instrument gramatical)- prepoziția intră în alcătuirea unei părți de propoziție- prepoziția nu are funcție sintactică Majoritatea prepozițiilor se construiesc cu acuzativul:Am fost cu + substantivul: bunica (Am fost cu bunica)Am fost la + pronumele: ea (Am fost la ea)Am fost pe la + numeral: doi (dintre ei) (Am fost pe la doi) Locul prepoziției față de cuvântul pe care îl introduce:- înainte- despărțită prin alte părți de propoziție Observații: 1. Numai două forme verbale cu prepoziții în structură:infinitivul: a cere, a învățasupinul: de cusut, de pescuit 2. Prepozițiile cu, de-a se construiesc cu substantive articulate, când acestea nu sunt determinate de alte substantive:cu mamade-a soldații 3. Sunt greșite exprimări ca acestea:- muzeul care l-am vizitat (în loc de: pe care)- 50 pionieri (în loc de: 50 de pionieri)- de la 13 - 18 (în loc de: de la 13 până la 18) Ortografie: 1. Prepoziția după se scrie și se pronunță cu -ă (nu dupe)2. Prepozițiile cu, dintre, întru, pierd vocala -u în anumite situații c-un deget; un - articol nehotărât; numeraldintr-un volum; un - articol nehotărât; numeraldintr-acestea; acestea - pronume demonstrativîntr-însul; însul - pronume (aici începe cu vocala î)printr-însul; însul - pronume (aici începe cu vocala î) Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Prepoziția. Prepoziții simple. Prepoziții compuse ### Substantivul la cazul nominativ Substantivul la cazul nominativ este în propoziție subiect (răspunde la întrebările cine?, ce?), nume predicativ (răspund la întrebările: cine este?, ce este?) și atribut apozițional (răspunde la întrebarea: care?). Exemple de substantive la cazul nominativ: 1. a) Apa sună încetișor.    b) Printre ramuri, trecea freamătul lin.    c) Acolo, copilul visa. Substantivele apa, freamătul, copilul au, în propozițiile din care fac parte, funcția sintactică de subiect, deoarece despre ele se spune ceva cu ajutorul predicatelor sună, trecea, visa. Substantivele apa, freamătul, copilul sunt în cazul nominativ (se scrie prescurtat N). 2. a) Mihai Eminescu este poetul nostru cel mai iubit.    b) Mihai Eminescu este cel mai mare poet român. Substantivul poetul (poet) formează împreună cu verbul este (a fi) predicatul și este nume predicativ. Substantivul care este în propoziție nume predicativ (arată cine este sau ce este subiectul) stă în cazul nominativ. Când întâlniți în text verbul a fi (este, era, va fi, fusese etc.), vedeți dacă are înțelesul de „a se afla”, „a exista”. Dacă nu are acest înțeles, înseamnă că verbul formează predicatul împreună cu un alt cuvânt: Drumețul era un om obosit. Nu putem spune: Drumețul exită un om.Drumețul se află un om. Predicatul este era un om, în care substantivul un om e nume predicativ (substantiv în cazul nominativ). Dacă verbul a fi are înțelesul de „a exista”, „a se afla”, el poate forma singur predicatul: Satul copilăriei lui Mihai Eminescu este lângă Botoșani. (se află) Substantivul la cazul nominativ poate fi articulat cu articol hotărât (casă, omul, munții) sau cu articol nehotărât (o casă, un om, niște munți). Formele articulate pentru substantivul la cazul nominativ: singular:- masculin: școlarul, codrul, fiul;- feminin: eleva, basmaua, ziua, vulpea, câmpia;- neutru: dealul, teatrul, studiul, paiul, numele; plural:- masculin: școlarii, codrii, fiii;- feminin: elevele, basmele, zilele, vulpile, câmpiile;- neutru: dealurile, teatrele, studiile, paiele, numele. Formele nearticulate pentru substantivul la cazul nominativ: (care se întrebuințează și însoțite de articolul nehotărât) singular:- masculin: (un) școlar, cadru, fiu;- feminin: o elevă, basma, zi, vulpe, câmpie;- neutru: (un) deal, teatru, studiu, pai, nume; plural:- masculin: (niște) școlari, codri, fii;- feminin: (niște) eleve, basmale, zile, vulpi, câmpii;- neutru: (niște) dealuri, teatre, studii, paie, nume. Funcțiile sintactice Subiect:Întrebările la care răspunde potrivit funcției sintactice: cine?, ce?Mărul este în coș (întrebare: ce este în coș?) Nume predicativ:Întrebările la care răspunde potrivit funcției sintactice: cine este?, ce este?Acesta este un bărbat puternic. (întrebare: ce este?) Atribut apozițional:Întrebările la care răspunde potrivit funcției sintactice: care?Fratele meu, Ion, este student. (întrebare: care frate?) Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Substantivul la cazul nominativ ### Articolul hotărât și articolul nehotărât Articolul hotărât Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut. Exemplu: Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe. Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. (text extras din povestea Puiul de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești) În textul de mai sus, substantivele prepelița, câinele, vânătorul arată că obiectele sunt cunoscute. Deci, sunt articole hotărâte. Articolul nehotărât Articolul nehotărât arată că obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut. Exemplu: Nu vă mișcați, le șoptește o prepeliță și se strecoară binișor mai departe. Un câine pășește încet lângă ea. Se apropie grăbit și un vânător. Substantivele din text o prepeliță, un câine, un vânător arată că obiectele denumite nu sunt bine cunoscute (o prepeliță înseamnă „o prepeliță oarecare” etc.). Deci, sunt articole nehotărte. Articolul hotărât (l, le, i; a, le; lui, i, lor) se atașează, în general, la sfârșitul substantivului, formând împreună cu acestea un singur cuvânt: vânătorul, câinele, vânătorului (m. sg.), prepelița, prepeliței (f. sg.), vânătorii, câinii, vânătorilor (m. pl.), prepelițele, prepelițelor (f.pl.).  Excepție fac numele proprii de persoane de genul masculin, la care, la genitiv și dativ, se așează înaintea substantivelor (lui Alexandru), ori înlocuind terminația -ă (casa). Articolul nehotărât (un, unui; o, unei; niște, unor) se așează înaintea substantivului, despărțit de acesta: un vânător, unui vânător (m. sg.), o prepeliță, unei prepelițe (f. sg.), niște vânători, unor vânători (m. pl.), niște prepelițe, unor prepelițe (f. pl.). Substantivele de genul neutru se articulează la singular ca substantivele de genul masculin, iar la plural, ca cele de genul feminin: tractorul, tractoarele, un tractor, niște tractoare etc.  Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Articolul hotărât și articolul nehotărât ### Ce este narațiunea? Exemple de narațiuni Ce este narațiunea? Reprezintă opera literară în care sunt povestite (narate) întâmplări într-o anumită ordine. Ea poate fi creată în versuri sau în proză. Exemple de narațiuni: - în proză: Darul lui moș Miron, de Ion Agârbiceanu, Drapelul, de Mihail Sadoveanu, Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, Mara de Ioan Slavici. - în versuri: Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, ### Compunerea. Cum se alcătuiește o compunere? Compunerea este lucrarea scrisă în legătură cu un anumit subiect. Așadar, sunt compuneri:- extemporalele;- lucrările scrise trimestriale (tezele);- lucrările scrise efectuate în clasă sau acasă la unele obiecte de învățământ, ca limba și literatura română, istorie etc;- articolele trimise ziarelor sau revistelor;- scrisori etc. Compunerile sunt lucrări în care: se povestește (pe larg sau pe rezumat) conținutul unor: opere literare, cărți, filme, piese de teatru etc. se descrie: un loc din natură, un obiect, o ființă, un personaj (dintr-o carte, dintr-un film etc.). se constată modul în care se desfășoară activitatea clasei etc. se prezintă cunoștințele obținute la diferite obiecte de învățământ etc. se comunică știri, gânduri, sentimente etc. Compunerea are un titlu, care sugerează (lasă să se înțeleagă) conținutul acesteia, un gând, o idee, un sentiment. El trebuie să fie scurt și clar. Cum se alcătuiește o compunere? 1) În primul rând, după ce cunoașteți titlul și ați înțeles foarte bine ce vi se cere prin el, trebuie să vă hotărâți asupra conținutului, să știți ce vreți să spuneți. De aceea, e necesar să vă adunați observațiile, gândurile, sentimentele, părerile, cunoștințele în legătură cu titlul stabilit și să le notați sub forma unor propoziții. Adunarea cunoștiințelor, a observațiilor necesare alcătuirii unei compuneri se numește documentare (strângerea materialului). Învățând în fiecare zi la toate materiile, vă îmbogățiți cunoștințele, deci vă documentați. Din aceste cunoștințe și din altele, obținute din lectura cărților, din observațiile voastre, din spectacolele pe care le-ați văzut sau le-ați ascultat, le alegeți pe acelea de care aveți nevoie pentru alcătuirea compunerilor cerute. Documentarea (strângerea materialului) în legătură cu un anumit subiect se poate face în mai multe feluri: a) citind (recitind) cartea, lecția, notițele sau privind filmul, spectacolul în care se găsesc cunoștințelede care aveți nevoie;b) alegând din memorie impresii, amintiri cu privire la titlul compunerii;c) observând cu atenție faptele, obiectele, fenomenele naturii, ființele despre care vreți să scrieți. Notați pe maculatoare, sub forma unor propoziții sau grupuri de propoziții, materialul adunat, precum și gândurile sentimentele voastre. Dacă vi se cere să alcătuiți o compunere cu titlul O întâmplare din vacanță, vă gândiți la:   - o întâmplare mai deosebită trăită sau auzită;   - locul și timpul întâmplării;   - cine a participat;   - modul în care s-a desfășurat întâmplarea;   - ce sentimente v-a trezit, ce învățăminte ați tras. Dacă aveți de redactat o compunere cu titlul A venit toamna, e bine să observați:   - schimbările care au loc în natură cu acest prilej:     se întunecă mai devreme;     diminețile și nopțile sunt mai răcoroase;     păsările călătoare se îndreaptă spre țările calde;     frunzele își schimbă treptat culoarea și cad din copaci;   - preocupările oamenilor:     deschiderea școlilor;     grija pentru strângerea recoltelor. La observațiile voastre puteți adăuga și ceea ce cunoașteți din lectura unor cărți, a unor ziare și reviste, din filme etc. 2) După ce ați adunat materialul necesar, acesta trebuie ordonat după un plan, în așa fel încât compunerea să aibă trei părți: introducere, cuprins, încheiere. Introducerea unei compuneri narative indică, de obicei, timpul și locul unde se petrec faptele, principalele personaje și aspectul care v-a atras în mod deosebit atenția. Introducerea trebuie nu numai să stârnească interesul, curiozitatea cititorilor, dar să și pregătească povestirea întâmplărilor care urmează. Cuprinsul reprezintă elementul cel mai important al unei compuneri. Faptele trebuie prezentate în mod logic, gradat, într-o ordine pe care o stabiliți în așa fel, încât desfășurarea întâmplărilor (a întâmplării) să stârnească interesul. Un loc important îl ocupă amănuntele semnificative. Întâmplările și personajele dintr-o compunere nu trebuie confundate cu întâmplările și personajele din realitate, deoarece autorul (deci și voi) le-a adăugat elemente noi, rezultate ale imaginației sale. Compunerea nu este o simplă înșiruire de fapte, ci exprimă și sentimentele autorului (deci și ale voastre) față de cele povestite. Încheierea, de obicei foarte scurtă, conține soluționarea întâmplărilor povestite în cuprins. Când povestiți un text literar, un spectacol, un film, încheierea cuprinde părerile, sentimentele voastre în legătură cu cele povestite. Planul unei compuneri O compunere cu titlul Prima zi de școală, care să se bazeze pe observațiile voastre, ar putea avea următorul plan:    Introducere:   a) Cum ați așteptat prima zi de școală.   b) Cu ce gânduri v-ați trezit în acea dimineață.    Cuprins:   a) Când, cu cine, pe unde ați mers spre școală.   b) Ce făceau copiii și părinții în curtea școlii.   c) Cum s-a desfășurat festivitatea de deschidere.   d) Ce ați făcut după ce ați intrat în clasă.    Încheiere:   Ce v-a impresionat mai mult în această zi. 3) După ce ați înțeles titlul, ați adunat observațiile, ați alcătuit planul, treceți la redactarea compunerii. 4) La sfărșit, citiți și recitiți cu voce tare, corectați eventualele greșeli, eliminați repetițiile cuvintelor, ale ideilor. Găsiți ordinea cea mai potrivită a cuvintelor, a propozițiilor, a ideilor, pentru a realiza o compunere închegată, capabilă să stârnească interesul și să emoționeze. La alcătuirea unei compuneri, de orice fel, trebuie sa respectați următoarele cerințe:    1. Așezarea în pagină:- tilul trebuie scris nu foarte sus, iar de la stânga la dreapta trebuie situat la mijlocul paginii;- se lasă o margine de 2-3 cm în stânga paginii;- în partea din dreapta, sus, se scrie data efectuării temei;- la extemporale și la teze numele și prenumele se scriu în partea din stânga sus, a paginii;- fiecare idee trebuie să fie dezvoltată într-un alineat, care poate să conțină mai multe propoziții sau grupuri de propoziții;- alineatul se scrie la 1-1,5 cm în interior față de marginea lăsată în stânga paginii;- când compunerea nu ocupă întreaga pagină, textul trebuie așezat la mijlocul paginii.    2. Scrierea:- scrisul trebuie să fie citeț, literele trebuie scrise corect;- nu trebuie să fie ștersături și pete;- linia de despărțire a cuvântului în silabe, când cuvântul nu are loc pe un rând, se scrie numai la sfărșitul rândului;- să nu se folosească prescurtări de cuvinte (în afară de abrevierile menționate în dreapta).    3. Exprimarea:- vocabularul unei compuneri se alege în funcție de conținutul acesteia și de ceea ce se exprimă;- exprimarea trebuie să fie clară, corectă, îngrijită. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Compunerea ### Ritm, Rimă, Măsură Ritm, Rimă, Măsură Ce este ritmul? Ritmul este repetarea regulată a silabelor accentuate și a silabelor neaccentuate. Accentul poate să cadă pe silabele cu soț, 2, 4, 6, 8, ca în exemplul dat, sau pe silabele fără soț, 1, 3, 5, 7: Doi-nă, doi-nă, cântic dulce,Când te-a-ud nu m-aș mai du-ce.                                                                                                                              (Doina) Ce este măsura? Măsura este numărul de silabe dintr-un vers. Măsura versurilor este variabilă. În versurile: Și unde vezi mii de mormaneSub care-adânc s-au îngropatMulțime de oștiri dușmaneCe cu robia ne-am cernat. sunetele finale din versurile 1 și 3, 2 și 4, începând cu vocala accentuată, sunt identice. Ce este rima? Rima este potrivirea ultimelor sunete de la sfârșitul versurilor începând cu vocala accentuată. Tipuri de rimă: Rimă împerecheată (rimează versurile 1 cu 2, 3 cu 4): - Codrule cu râuri line,Vremea trece, vremea vine,Tu din tânăr precum eștiTot mereu întinerești.                                                                                        (Mihai Eminescu, Revedere) Rimă încrucișată (rimează versurile 1 cu 3, 2 cu 4): Eroi au fost, eroi sunt încăȘi-or fi în neamul românesc,Căci rupți sunt ca din tare stâncăRomânii orișiunde cresc.                                                                                          (Ioan Neniţescu, Pui de lei) Rimă îmbrățișată (rimează versurile 1 cu 4, 2 cu 3): Sus în brazii de pe dealuriLuna-n urmă ține straja,Iar izvorul, prins de vrajă,Răsare sunând din valuri.                                                                            (Mihai Eminescu, Povestea teiului) Rima monorimă (versurile au aceeași rimă): Pân-o fost Horea-mpărat,Domnii nu s-au desculțat,Nici în pat nu s-au culcat,Nici la masă n-au mâncat.                                                                                           (Pân-o fost Horea-mpărat) Nu toate poeziile au rimă. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Ritm, Rimă, Măsură, ### Vers, strofă Ce este versul? Versul este un rând dintr-o poezie. Ce este strofa? Strofa este formată din unul sau mai multe versuri: a) Stă incărcat de versuri ca toamnele de rod.                                                                                                          (Ion Pillat, Poetul) b) O luptă-i viața; deci te luptă    Cu dragoste de ea, cu dor.                                                                                                  (George Coșbuc, gazel) c) Văzui prin văi al verii dulce vânt,   Ștrengar frumos cum toți pribegii sunt   Târa mantaua-n urmă-i pe pământ.                                                                            (George Coșbuc, Ștrengarul văilor) d) Și era una la părinți    Și mândră în toate cele,    Cum e fecioara între sfinți    Și luna între stele.                                                                                     (Mihai Eminescu, Luceafărul) e) De pe-o bună dimineață,    Cu tulpine de cârcel,    Se coboar-un gândăcel    Cu antenele de ață,    Cu armura de oțel.                                                                               (Otilia Cazimir, Primăvară mică) Sunt poezii care nu au versurile grupate în strofe:     Ghem de spini și țepi uscate,    Stă-ntărit ca-ntr-o cetate.    Poate trece un vecin    Peste el cu carul plin,    Că nu simte nici atât    Cât l-ai gâdila pe gât.    Ca să-l scoată, ca să iasă,    Câinii-l latră, Lui nu-i pasă.    Unul, încercând un pas,    S-a ciocnit în ghimpi la nas,    Fiindcă tontul și nepotul    Și-a vârât în ace botul.    Dac-ar fi citit aici    El afla ce-i un arici,    Însă câinii n-au habar    De tipar și-abecedar.    Nesupus la gând pizmaș,    Bogorici e drăgălaș    Cui îl ia cu prietenie.    Cântă-i numai din tipsie    Și-ți și joacă o chindie.                                                                       (Tudor Arghezi, Arici, Arici, Bogorici) ### Despărțirea în silabe 1. Când o consoană este așezată între vocale despărțirea în silabe se face înaintea consoanei: a-pă, fi-re, lu-nă etc. Despărțirea se face la fel dacă înaintea consoanei se află: un diftong: mai-că, doi-nă etc.sau un triftong: le-oai-că, cre-ioa-ne etc. Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau de i) notează o singură consoană; cuvintele care le conțin se despart conform regulii: u-re-che, ve-ghe etc. Litera x notează două consoane (fie cs, fie gz); ea este însă considerată o unitate, iar cuvintele care o conțin se despart conform aceleiași reguli: ta-xi-me-tru, e-xa-men etc. 2. În cazul grupurilor de două consoane așezate între vocale despărțirea în silabe se face între cele două consoane: mul-te, un-gher, mun-te, as-tăzi, tic-sit etc. Despărțirea se face înaintea întregului grup de consoane dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua consoană este l sau r: o-blon, a-cru, ca-dru, a-flu, a-gro-nom, pe-hli-van, su-plu, pa-tru, co-vrig etc. Dacă prima consoană din grup este l sau r despărțirea se face între două consoane: al-bă, soar-tă, gâr-lă etc. 3. În cazul grupurilor de trei sau de mai multe consoane așezate între vocale despărțirea în silabe se face, de obicei, între prima și a doua consoană a grupului: în-gri-jit, îm-pre-u-nă, prin-tre, cin-ste, mon-stru, con-stru-ctor etc. În cazul grupurilor lpt, mpt, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf, stm, despărțirea se face între a doua și a treia consoană: sulp-tor, somp-tu-os, linc-șii, punc-taj, con-junc-ți-e, sand-viș, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic. La fel se despart cuvintele: ast-fel, alt-ce-va, fi-ind-că etc. 4. În cazul grupurilor de două vocale (un hiat) despărțirea în silabe se face între cele două vocale: a-ici, a-u-de, i-de-al, li-ce-e, u-ri-aș, fi-in-ță, a-fec-tu-os, con-ti-nu-ă etc. Când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong despărțirea se face înaintea: diftongului: a-ce-ea, ro-ua, no-uă etc.sau a triftongului: vo-iau, le-oai-că, su-iai etc. În cazul cuvintelor în alcătuirea cărora intră mai multe cuvinte despărțirea în silabe ține seama de elementele componente: port-a-vi-on, unt-de-lemn, drept-unghi etc. În cazul cuvintelor derivate cu prefixe și cu sufixe, de felul: dez-e-chi-li-bru, ne-sta-bil, despărțirea se face ținând seama de elementele alcătuitoare. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română – Despărțirea în silabe ### Ce este hiatul? Hiatul este alcătuit din două vocale alăturate aflate în silabe diferite. Spre exemplu, avem cuvintele: idee, întotdeauna, poezie, luăm. Observați că vocalele alăturate fac parte din silabe diferite: i-de-e, în-tot-dea-u-na, po-e-zi-e, lu-ăm. La unii vorbitori se manifestă tendința de a evita hiatul. Astfel, în loc de: zoologie                                                            zologiealcool                                                                 alcolcooperare                                                         coperareștiințific                                                             ștințificștiință                    ei rostesc incorect            ștințăaspectuos                                                           aspectosrespectuos                                                         respectoscasierie                                                               caserie De asemenea, unii vorbitori introduc o semivocală între cele două vocale în hiat: în loc de     poet                                                                            poiet                    poezie                                                                        poiezie                    alee                         ei rostesc incorect                    aleie                    idee                                                                            ideie                    licee                                                                            liceie ### Ce este triftongul? Ce este triftongul? Reprezintă grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și două semivocale, pronunțate în aceeași silabă. Spre exemplu, avem cuvintele: spuneau, vedeau, le-au, mi-au, i-ai. Observați ca silabele -neau, -deau, le-au, mi-au, i-ai conțin, alăturate, o vocală și două semivocale. ### Ce este diftongul? Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate în aceeași silabă. Spre exemplu, avem cuvintele despărțite in silabe: meargă (mear-gă), soare (soa-re), copii (co-pii), metrou (me-trou). Observați ca silabele mear-, soa-, -pii, -trou, conțin, alăturate, o vocală și o semivocală. ### Apostroful Ce este apostroful? Reprezintă semnul ortografic care marchează absența întâmplătoare a unor sunete din rostire.Indică, de regulă, lipsa unei silabe: un' vă duceți = unde vă duceți;cu 'nealui = cu dumnealui Acesta nu se utilizeaza în scrierea formelor literare ale cuvintelor românesti, ci notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficienteț de rostinre ale unor vorbitori, apărând în utilizari contextuale ale cuvintelor (saru’mana pentru sarut mana). ### Silaba Silaba este o vocală sau o grupare de sunete care cuprind o vacală pronunțate cu un singur efort expirator (adică printr-o singură deschidere a gurii). După numărul de silabe, cuvintele pot fi: monosilabice (formate dintr-o silabă): lui, ac, tac, ies etc.; plurisilabice (formate din două sau din mai multe silabe): patrie, muncă, cetățean, sportiv etc. Silaba poate fi formată din: a) un sunet (o vocală): o ca-să, a-pro-pi-e-re b) mai multe sunete alăturate ale aceluiași cuvânt: flă-că-ian-dru c) două cuvinte rostite împreună: El nu-i acasă. Sorine, ia-ți caietele! Noi ne-am dus la școală. d) un cuvânt împreună cu sfârșitul sau cu începutul altui cuvânt; sfârșitul unui cuvânt cu începutul altui cuvânt: El mi-a-run-că mingea.Și unde vezi mii de mormaneSub ca-re-a-dânc s-au îngropatMulțime de oștiri dușmane. Sursa: Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Manual Limba Română ### Care sunt consoanele? Ce sunt consoanele? Sunt sunete care se rostesc cu ajutorul unei vocale: b, k, č, k', d, f, g, ǧ, g', h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z. Nu pot alcătui singure silabe. Numeroase consoane formează perechi în care singura diferență dintre cele două este că în articularea uneia, corzile vocale oscilează, iar în cazul celeilalte, nu. O astfel de pereche este cea formată din [z] și [s]. Acestea sunt amândouă fricative, amândouă alveolare, dar în cazul lui [z] corzile vocale vibrează, în timp ce [s] este mai degrabă șoptită, cu corzile vocale în repaus. Această calitate se numește sonoritate. Cele la care coardele vocale intră în vibrație se numesc sonore, iar celelalte se numesc surde. ### Care sunt semivocalele? Ce sunt semivocalele? Sunt sunete care seamănă cu vocalele, dar nu se pot rosti singure: e, i, o u. Nu pot alcătui singure silabe. Sunetele numite semivocale au caracteristici de articulare comune vocalelor și consoanelor. Structura lor acustică este apropiată de cea a unor vocale cărora le corespund. În română, acestea sunt [i], [u], [e] și [o]. Deschiderea cavității bucale la articularea lor este intermediară între cea mai deschisă în cazul consoanelor și cea mai închisă în cel al vocalelor. Nu prezintă o structură net definită a formanților, ceea ce le deosebește de consoane, iar absența unui obstacol în calea aerului emis la articularea lor determină o concentrare a energiei mai mare decât cea specifică consoanelor. O altă caracteristică ce apropie acest tip de sunete de consoane este că sunt asilabice, adică nu pot constitui nucleul unei silabe, prin urmare nici să fie accentuate. ### Care sunt vocalele? Ce sunt vocalele? Sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, ă, e, i, î, o, u. Pot alcătui singure silabe. Acestea sunt sunete unice găsite în limbile vorbite; sunt produse de un tract vocal deschis care nu blochează evacuarea aerului. Nu există o definiție exactă a acestor sunete, deoarece este dificil să se facă diferența între vocale și consoane și să se determine ce înseamnă ca tractul vocal să fie liber. Un exemplu este consoana [h] care de fapt nu blochează în nici un fel calea vocală, dar care în toate limbile în care există se comportă fonologic ca o consoană Deoarece aceste vocale se pot comporta ca consoane în unele limbi, nu este clar ce înseamnă exact a fi un tract vocal liber. ### Alfabetul limbii române, alfabetul fonetic românesc, lieterele, sunetele Cuvintele sunt alcătuite din silabe, iar silabele din sunete. În scris, sunetele sunt reproduse prin litere. Alfabetul limbii române Totalitatea literelor, așezate într-o anumită ordine, formează alfabetul unei limbi. Alfabetul limbii române este alcătuit din 31 de litere: LiterăNume / Pronunțiea, Aaă, Ăăâ, Âî din ab, Bbec, Cced, Ddee, Eef, Fef/feg, Gge/gheh, Hhaș/hai, Iiî, Îîj, Jjek, Kca/capal, Llem, Mem/men, Nen/neo, Oop, Ppeq, Qchiur, Rre/ers, Ses/seș, Șșet, Tteț, Țțeu, Uuv, Vvew, Wdublu vex, Xicsy, Yigrecz, Zze/zet Sunetele și literele În general, există corespondență între sunet și literă: o literă reprezintă un sunet: carte (5 sunete, 5 litere); masă (4 sunete. 4 litere) etc. Uneori, această corespondență nu se respectă: a) Aceeași literă poate nota sunete diferite.Litera c și g, când sunt urmate de h, e, i, reprezintă sunete care se rostesc ca în cuvintele: car, cort, gard, grabă. Când sunt urmate de e, i, aceleași litere redau sunete care se rostesc ca în cuvintele cer, cine; ger, girafă; în aceste exemple, e și i au valoare de sine stătătoare (notează un sunet). Deci: girafă = 6 litere, 6 sunete (g-i-r-a-f-ă). b) O literă poate reprezenta simultan două sunete.Astfel, litera x reprezintă sunetele: cs: sufix, prefix, excepție, excursie etc. și gz: examen, exemplu, exercitiu etc. Se scrie:Fix, complex, la singular;ficși, complecși, la plural;cocs, micsandă, ticsit, îmbâcsit, rucsac etc. c) Prin două sau trei litere alăturate poate fi redat un singur sunet. Grupurile ch, gh, înainte de e sau i, notează câte un singur sunet; chenar, chitanță, ghețar, ghimpe etc.; în aceste exemple, e și i au valoarea de sine stătătoare, iar h este literă ajutătoare (literele ajutătoare nu se pronunță, ele ajută numai la pronunțarea literelor împreună cu care apar). Deci: chenar = 6 litere, 5 sunete (ch-e-n-a-r). Grupurile de litere ce, ci, ge, gi au valoarea unui singur sunet atunci când literele e și i sunt folosite ca litere ajutătoare, ca în cuvintele: deci, fragi, ciorbă, geam. Deci: fragi = 5 litere, 4 sunete (f-r-a-gi). Tot așa, grupurile che, chi, ghe, ghi au valoarea unui singur sunet când e, i și h sunt numai litere ajutătoare, ca în cuvintele: unchi, unghi, cheamă, chiar, gheață. Deci: unchi = 5 litere, 3 sunete (u-n-chi). Alfabetul fonetic românesc În lucrări de fonetică, sunetele redate prin litere c, g, urmate de e, i, sunt notate č, ǧ, iar sunetele redate prin grupurile de litere ch, gh, urmate de e, i, sunt notate k', g' (în toate situațiile arătate mai sus): ger = ǧercireșe = čireșegherghină = g'erg'inăchibrituri = k'ibriturifragi = fraǧbaci = bačunghi = ung'unchi = unk'geam = ǧamciorbă = čorbăgheață = g'ațăchiar = k'ar d) Același sunet poate fi redat prin litere diferite. Sunetul î este notat de obicei cu î (împreună, înapoi etc.), dar și cu â (România, amândoi, mână etc.). Tot astfel, sunetul c este redat prin litera c în car, prin k în kaliu, prin q în Qatar (se pronunță catar). Acest sunet se notează, în lucrări de fonetică, K: kar, kaliu, katar. Sunetului v îi corespund literele v și W, în var, vopsea și în watt, Weber (nume propriu; se pronunță vebăr), iar lui i îi corespund literele i și y, în iar, iaz și în yankeu. Litera k și grupul de litere qu, urmate de e, i, redau același sunet ca grupul de litere ch: kilogram, Quinet (nume propriu; se pronunță chine). Acest sunet se notează, în lucrări de fonetică, k': k'ilogram, k'ine. ### Vegetația și fauna mediteraneană Vegetația și fauna mediteraneană În regiunea cu climă mediteraneană (subtropicală) crește o vegetație care face trecerea de la vegetația sărăcăcioasă a pustiurilor calde la aceea a regiunilor cu climă temperată. Iernile fiind dulci și ploioase, ca primăverile din România, iar verile secetoase, cresc păduri cu arbori care au frunza verde tot timpul anului, lucioasă și mică, pentru a rezista la uscăciunea verii. Astfel sunt: pinul, stejarul de plută, chiparosul, milrtul, dafinul, măslinul, lămâiul, portocalul etc. Tot aici cresc niște tufișuri nu prea înalte de arbuști proprii zonei mediteranene, numite maquis. Vița de vie este de asemenea foarte răspândită în aceste regiuni. Dintre animalele sălbatice se găsesc sacali și hiene (în emisfera boreală), iar dintre cele domestice se cresc animale puțin pretențioase la hrană: oi, capre, catâri, pe alocuri cămila dromader (cu o singură cocoașă). ### Vegetația și animalele din deșerturi Vegetația și animalele din deșerturi În pustiuri ploile lipsesc uneori cu anii, de aceea plantele sunt o raritate. Călătorul merge câteodată zile întregi având înaintea ochilor doar nisip și numai nisip. Puținele plante ce se pot întâlni sunt mici, chircite, cu frunza lucioasă și groasă sau cu țepi, unele chiar fără frunze. Ele au însă rădăcini puternice, care pătrund în pământ la mari adâncimi. Astfel, aceste plante s-au adaptat pentru a rezista mai ușor la secetă. Din loc în loc, la distanțe foarte mari, apar izvoare. În jurul lor pot crește câteva plante și să se așeze oamenii. Acestea sunt oazele care alcătuiesc adevărate „insule de verdeață” într-un „ocean de nisip”. Aici cresc curmalii, un fel de palmieri, iar la umbra lor oamenii fac culturi de legume, viță de vie, portocali, cereale și cresc unele animale. Animalele. Prin deșerturi, din cauza lipsei de plante și de apă, animalele sunt foarte rare. Cămila este singurul animal care străbate pustiul, fiind rezistentă la sete și foame. Este folosită de om în special pentru transportul mărfurilor. De aceea a fost numită „corabia deșertului”. Struțul, uriașul păsărilor, nezburător, trăiește la marginea deșerturilor africane. Struțul din America de Sud se numește nandu, iar cel din Australia emu. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionescu, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Vegetația și animalele din deșerturi ### Vegetația și animalele din savane Vegetația și animalele din savane În regiunile subecuatoriale, unde plouă numai 6 luni pe an, arborii nu mai găsesc apa necesară și de aceea pădurile se dezvoltă numai de-a lungul râurilor sau în grupe izolate. Acestea se numesc păduri-galerii, iar pâlcurile izolate se numesc parcuri. Dincolo de luncile râurilor atotstăpânitoare rămân ierburile. Ele cresc înalte de 2-4 metri în anotimpul ploios, iar în cel secetos se usucă. Aceste regiuni acoperite numai cu ierburi poartă diferite numiri: în Africa se numesc savane și se întind mai mult în nordul continentului, între 5°C și 12°C latitudine; în America de Sud asociațiile de ierburi se numesc llanos (lianos), la nord de ecuator, și campos, la sud de ecuator. În Asia și Australia se numesc savane ca și în Africa. Arborii caracteristici sunt salcâmii cu coroană în formă de umbrelă și baobabul (arborele de pâine al maimuțelor), foarte gros și rămuros (baobabul are o viață lungă de 4000-5000 ani și se află numai în Africa). Animalele. Prin savane și la marginea pădurilor ecuatoriale trăiesc rinoceri, elefanți, antilope, girafe, zebre (girafe și zebre numai în Africa) etc. În apropierea apelor trăiesc mulți hipopotami. În Australia și Insula Noua Guinee trăiește cangurul. Toate aceste animale formează grupa animalelor erbivore. Cu carnea lor se hrănesc animalele carnivore: lei, tigri, leoparzi, hiene etc. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionescu, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Vegetația și animalele din savane ### Vegetația și animalele din pădurile musonice Vegetația și animalele din pădurile musonice Vegetația și animalele din pădurile musonice Clima musonică se caracterizează printr-un anotimp foarte uscat și altul foarte umed. În anotimpul secetos, numeroși arbori ai pădurii musonice sunt lipsiți de frunziș. O parte din arborii și arbuștii acestor păduri sunt verzi întregul an. În India și Indochina pădurile întrerupte de savane poartă numele de junglă. Vegetația din zona litorală a regiunilor ecuatoriale și musonice, unde ajung aluviunile aduse de fluvii, iar apa este puțin adâncă, este formată din mangrove, în care predomină arbori ale căror rădăcini de susținere rețin sedimentele în timpul fluxului, contribuind în acest fel la extinderea uscatului. Animalele caracteristice junglei sunt: maimuțe, reptile, tigri, pantere (leoparzi), elefanți, rinoceri, păsări cu penele viu colorate etc. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Vegetația și animalele din Pădurile ecuatoriale Vegetația și animalele din Pădurile ecuatoriale Pădurile ecuatoriale sunt situate în regiunea climei ecuatoriale, unde este căldură și umezeală multă. Aici sunt păduri mari, dese, de nepătruns, cu o vegetație foarte bogată. Vegetația din pădurile ecuatoriale este foarte felurită. Sunt arbori uriași de 50-60 metri înălțime și alții din ce în ce mai mici, până la arbuști. Arborii au frunze totdeauna verzi. Pe crengile lor se găsesc alături în parmanență, frunze, flori și fructe. Unii arbori sunt căutați de om pentru calitatea lemnului lor, cum sunt: acajuul, abanosul, palisandrul etc.; alții pentru fructele, seva ori scoarța lor: nucul de cocos, palmierul de ulei, arborele de cauciuc, arborele de cacao, arborele de chinină etc. Arborii sunt legați între ei prin plante agățătoare, numite liane, care împiedică și mai mult pătrunderea razelor solare prin desișul acestor păduri, aproape de nepătruns. Animalele din pădurile ecuatoriale Prin pădurile cu arbori deși și înalți trăiesc maimuțe mari și mici, șerpi și șopârle de mărimi considerabile, iar prin frunzișurile arborilor sunt păsări cu pene viu colorate (papagali, pasărea paradisului, colibri etc.). Peste tot mișună insecte nenumărate și alte vietăți, unele din ele de mărimi neobișnuite pe la noi: păianjeni uriași, termite (unele își construiesc mușuroaie solide și rezistente, înalte până la 6 metri), musca țețe care, prin înțepătura ei, omoară vitele și transmite omului boala somnului etc. Elefanții și rinocerii trăiesc la marginea pădurii ecuatoriale și în savane, iar hipopotamii și crocodilii mai mult în ape. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Vegetația și animalele din Pădurile ecuatoriale ### Biosfera Biosfera Biosfera include totalitate plantelor, animalelor si oamenilor, fiind învelișul viu al pământului. Biosfera a luat naștere odata cu apariția primei forme de viață pe Pământ și conține întreaga materie vie. Teremenul de Biosfera a fost dat de cercetătorul Vernadsky Vladimir Ivanovici. Aceste viețuitoare trăiesc, nu în afară de celelalte învelișuri terestre, ci în interiorul lor. Ele se găsesc în partea de jos a atmosferei, în hidrosferă și în partea superioară a litosferei, adică în locul în care aceste învelișuri se întrepătrund. Factorii care condiționează răspândirea plantelor și animalelor Răspândirea plantelor și animalelor nu se face la întâmplare. Condițiile naturale au o influență mare asupra lor. Factorii importanți care condiționează răspândirea viețuitoarelor sunt: lumina, temperatura, vânturile, umezeala, relieful și solul. Lumina este absolut necesară majorității plantelor. Fără lumină, plantele nu s-ar putea hrăni, pentru că nu s-ar face asimilația clorofiliană. Există o serie de animale care totuși s-au adaptat la condițiile de viață din întuneric (animalele din zonele abisale ale mărilor și oceanelor, animalele din peșteri). Influența temperaturii. Temperatura aerului joacă un rol important. În lipsa căldurii, plantele ierboase dispar, iar cele lemnoase își încetează periodic activitatea. În ceea ce privește animalele, unele dintre ele hibernează sau se duc în țări unde este mai cald. Temperatura cea mai potrivită pentru viața animalelor este cuprinsă între 0°C și 40°C. Influența vântului. Aceasta contribuie în mare măsură la răspândirea plantelor, împrăștiind unele semințe. El ajută și la polenizare. Vântul poate avea și o influență negativă: vânturile puternice usucă vegetația, curbează arborii și chiar îi dezrădăcinează, pipernicesc unele plante silindu-le să se lipească de sol. Umezeala contribuie la extinderea sau la restrângerea suprafețelor ocupate de plante și animale. Vegetația din zonele aride este sărăcăcioasă și adaptată la condițiile grele de aici. În zonele prea umede plantele au frunze mari, care ușurează evaporarea unor cantități mari de apă. Relieful. Formele de relief determină condiții deosebite pentru vegetație, prin altitudine, gradul de înclinare a plantelor și expunerea față de razele solare. Pe munții înalți din regiunile calde se poate urmări, de la poale până la vârf, aceeași succesiune de vegetație ca și cea pe care o întâlnim plecând de la ecuator spre poli. Solul este stratul de la suprafața scoarței Pământului, pe care se dezvoltă plantele. Solul se formează prin transformarea rocilor și resturilor organice cu ajutorul aerului, apei, temperaturii, vântului, plantelor și animalelor. Unele soluri sunt mai bogate în substanțe hrănitoare și plantele se dezvoltă în condiții foarte bune; solurile slab productive trebuie îngrășate ca să dea recolte bogate. Omul are un important rol în răspândirea viețuitoarelor. Plantele și animalele se influențează reciproc. Unele plante (vâscul, de exemplu) trăiesc pe seama altora, fiind plante parazite. Animalele contribuie la răspândirea semințelor unor plante și la împuținarea altora pe care le consumă erbivorele. Răspândirea animalelor depinde în general de vegetație. Erbivorele trăiesc în savane și stepe, ca și în tundră, iar carnivorele își asigură existența pe seama animalelor erbivore. Biosfera are are următoarea importanță: ajută apariția și evoluția speciilor (de plante, animale și a omului); dă particularitate și unicitate Terrei; asigură resursele de hrană omului; acționează asupra celorlalte geosfere. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Biosfera ### Acțiunea organismelor asupra scoarței terestre Acțiunea organismelor asupra scoarței terestre Acțiunea organismelor asupra scoarței terestre au consecințe atât distructive cât și constructive în modelarea pământului. a) Acțiunea plantelor asupra scoarței terestre Acțiunea distructivă a plantelor (de distrugere) se manifestă pe două căi: una chimică și alta mecanică. Rădăcinile plantelor produc substanțe cu ajutorul cărora descompun mineralele, astfel ca planta să poată hrăni. Pe acest proces, roca, oricât de tare ar fi ea, începe să se fărămițeze. Acțiunea mecanică a plantelor se observă peste tot, dar mai ales în regiunile muntoase, unde rădăcinile copacilor se înfig între crăpăturile stâncilor. Aceste crăpături se lărgesc cu timpul, din cauza rădăcinilor care, îngroșându-se, apasă asupra stâncii, silind-o să crape și să se desfacă. Nu numai plantele prin rădăcinile lor au o acțiune de distrugere asupra scoarței, ci și microorganismele. Acestea produc gaze cu ajutorul cărora afânează pământul de la suprafață. Din amestul acestui pământ afânat cu resturile de plante putrezite se formează un pământ foarte bun pentru agricultură, cum este cernoziomul, care are răspândire foarte mare în România. Acțiunea constructivă. Plantele, mai ales când sunt în număr foarte mare, prin rădăcinile lor multiple și ramificate formează un fel de pâslă sau plasă care apără scoarța împotriva acțiunii de distrugere a altor agenți externi. De exemplu, pădurea apără muntele de furia torenților sau a vântului. În regiunile acoperite cu dune de nisip, rădăcinile ajută la fixarea și la întărirea lor, iar în cele mlăștinoase, prin îngrămădirea plantelor, în anumite condiții se formează turba. b) Acțiunea animalelor asupra scoarței terestre Acțiunea distructivă a animalelor este mai puțin împortantă decât cea constructivă. În drum spre izvor sau spre pășune, animalele mari de uscat frământă pământul cu copitele lor, formându-se astfel adevărate poteci, care se adâncesc cu timpul, din cauza apelor, și iau forma unor șanțuri sau ogașe. Multe animale, cum sunt iepurii, castorii, vulpile și lupii își fac culcușurile adânc în pământ. Șoarecii, cârtițele, popândăii de stepă etc. își sapă locuințelor lor chiar sub pământ și scot pământul fărămițat la suprafață, în chip de mușuroi, înlesnind altor agenți să acționeze, să modeleze și deci să modifice scoarța terestră. Acțiunea constructivă. Cu scheletele scoicilor și oasele peștilor se înalță mereu fundul lacurilor, bălților etc. Cel mai important rol îl au însă coralii. Coralii sunt răspândiți în apele limpezi și sărate de la suprafața mărilor tropicale, până la adâncimi de 40-50 m. De apele dulci, reci și tulburi se feresc. Regiunile cele mai bogate în corali se găsesc în oceanele Pacific și Indian. Coralii ridică insule cu scheletele lor calcaroase și creează „bariere” pe lângă țărm. c) Acțiunea omului în transformarea scoarței terestre Omul contribuie în mare măsură la transformarea scoarței terestre. El scoate pământ, nisip, pietriș etc. necesare constructției locuinței sale. În unele locuri din Asia Centrală, oamenii își fac locuințele chiar în pământ. Ca să-și procure hrana, omul ară pământul pe suprafețe întinse. Pe terenurile neproductive aduce pământ roditor, pe care-l așterne cu multă grijă. În unele părți sapă terase pe coastele dealurilor și chiar ale munților, creându-și în felul acesta ogoare pentru agricultură (de exemplu: regiunea mediteraneană europeană, insula Java din Indonezia etc.). Cu ajutorul irigațiilor terenurile din regiunile secetoase sunt transformate în pământuri bune pentru cultura plantelor. Tot pentru acest scop seacă bălțile și ținuturile mlăștinoase. Pentru ca transportul să fie mai lesnicios canalizează apele curgătoare, construiește canale, drumuri, căi ferate, taie istmuri, sapă tuneluri pe sub munți și pe sub strâmtorile mărilor, metrouri pe sub orașe etc. Ca să-și apere pământul de valurile năvalnice ale mării, a ridicat diguri. De asemenea, omul îndreaptă țărmuri, construiește plaje, sfredelește scoarța terestră căutând resurse minerale, combate inundațiile, creează lacuri etc. Prin tăierea pădurilor scoarța terestră cade însă ușor pradă agenților externi. Așadar, ajutat de mijloace tehnice mereu mai perfecționate, omul reușește din ce în ce mai mult să schimbe fața Pământului după voința sa. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Acțiunea organismelor asupra scoarței terestre ### Țărmul. Tipuri de țărmuri. Eroziunea marină Țărmul sau litoralul este fâșia de pământ pe care apele marine înaintează și se retrag periodic. Între uscat și apele mărilor sau oceanelor se dă o luptă continuă datorită valurilor și curenților. Unele țărmuri sunt drepte, altele crestate. Acestea din urmă sunt cele mai bune pentru așezarea porturilor și dezvoltarea navigației. În unele părți apa mărilor și a oceanelor pătrunde în continent sub formă de golfuri, iar în altele uscatul înaintează în mare sub formă de peninsule și capuri. Marea acționează asupra țărmurilor prin forța valurilor, care au o mare putere de izbire, îndeosebi asupra țărmurilor înalte. Pe vreme de furtună puterea lor de izbire poate atinge până la 30 de tone pe metru pătrat. În felul acesta, țărmul înalt al mării, denumit faleză, este măcinat la bază de valuri. După ce acestea au făcut o firidă la baza țărmului, tot peretele de deasupra se prăbușește; materialele desprinse din țărm cad în mare. Curenții maritimi litorali și valurile transportă și depun acest material, împreună cu aluviunile aduse de fluvii, în lungul țărmurilor sau în dreptul golfurilor, formând niște cordoane de nisip. În acest mod, golfurile se transformă în lagune, (atunci când mai comunică cu marea printr-o portiță), sau în lacuri (când acestea se izolează complet de mare). Alte forme de acumulare sunt plajele și deltele. Plajele se formează din nisipurile îngrămădite de valuri, acolo unde viteza curentului este mai slabă (de exemplu, în dreptul golfurilor puțin adânci), iar deltele iau naștere la gura fluviilor care se varsă în mări sau oceane cu maree slabe, astfel încât aluviunile nu pot fi spălate și se depun, forțând fluviul să-și împartă apele pe mai multe guri. Dacă apele continentale nivelează relieful, apele marine tind să dea țărmurilor o înfățișare cât mai dreaptă, prin erodările stâncilor proeminente și depunerile de materiale în golurile dintre stânci. Tipuri de țârmuri Atât țărmurile joase cât și cele înalte pot fi drepte sau crestate. Țărmurile joase prezintă crestături sub formă de lagune, limane și estuare. 1. Lagunele sunt golfuri izolate parțial de mare prin cordoane de nisip. Se găsesc de-a lungul câmpiilor litorale joase, însoțite de plaje, de exemplu pe coasta nordică a Mării Adriatice, pe țărmul sudic și sud-estic al Mării Baltice, pe țărmul sud-estic al S.U.A. Țărm cu lagune 2. Limanele se găsesc la gurile de vărsare ale unor fluvii sau râuri invadate de apele mării. Ca și lagunele, limanele sunt izolate parțial sau total de mări prin cordoane de nisip, comunicând cu acestea (uneori) prin câte o portiță. Limane se găsesc pe țărmul românesc și rus al Mării Negre. Țărm cu limane 3. Estuarele sunt golfuri în formă de pâlnie aflate la gurile fluviilor care se varsă în mări sau oceane cu maree puternice. Refluxurile duc în larg aluviunile transportate de aceste fluvii, iar fluxurile le lărgesc gura de vărsare. Estuarele sunt adânci, bune pentru navigație, spre deosebire de lagune și limane, în care vasele maritime se împotmolesc. Sunt bine cunuscute estuarele fluviilor Tamisa, Elba și Sena din Europa și esturalul Amazonului din America de Sud. Estuarul Tamisei Țărmurile înalte prezintă tipuri de crestături cu canaluri, cu riass și cu fiorduri. 1. Țărmurile cu canaluri se întâlnesc de-a lungul litoralului adriatic. Munții Alpii Dinarici, formați din șiruri paralele cu țărmul, au suferit o lăsare a părților lor vestice astfel încât marea a invadat depresiunile și văile dintre munți. Țărmul se prezintă, deci, ca o succesiune de insule și peninsule alungite, între ele sunt canaluri navigabile. Țărm cu canaluri 2. Țărmurile cu riass au o răspândire mică. Astfel sunt cele din nord-vestul Peninsulei Iberice, cele din vestul Peninsulei Bretagne și estul Chinei de Sud. Aceste țărmuri au luat naștere prin invadarea gurilor râurilor (riass = guri de râu) dintre munții orientați perpendicular pe țărmul mării. Munții s-au scufundat încetul cu încetul și apa mării a invadat gurile râurilor. Țărm cu riass 3, Țărmul cu fiorduri au mare răspândire atât în emisfera boreală (pe țărmurile Norvegiei, Scoției, Groenlandei etc.) cât și în emisfera australă (Chile, Noua Zeelandă etc.). Fiordurile sunt golfuri adânci, ramificate și cu țărmurile înalte și abrupte. Inițial, văile lor au fost săpate de râuri, apoi de ghețari. Când ghețarii s-au topit, apa mării a invadat văile și s-au creat fiordurile, a căror adâncime este mai mică tocmai la contactul lor cu marea din cauza morenelor frontale, aduse altădată de ghețari. Aceste morene alcătuiesc un prag în calea apelor reci din fundul oceanului, fapt care face ca apa în fiorduri să fie caldă. Ele sunt ca niște mici „mediterane”, pentru că din ocean intră în ele numai apa mai caldă, de la suprafața lui. Țărm cu fiorduri Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Eroziunea glaciară. Acțiunea apei în stare solidă asupra scoarței terestre Eroziunea glaciara Eroziunea glaciară are loc la inălțimi mari unde se formează ghețarii datorită temperaturilor scăzute. Ghețarul are de obicei două părți: corpul ghețarului și limba ghețarului. Ghețarul de circ. Ghețarul de circ este format într-o depresiune în formă de căldare (circ) cuibărită pe versanții înalți ai muntelui. Aici se adună zăpada și are loc procesul de transformare a ei în gheață. Treptat, căldarea se lărgește, fundul devine concav, pereții abrupți și prăpăstioși, căpătând forma unui amfiteatru. Diametrul unui circ glaciar poate avea de la câteva sute la câteva mii de metrii. Acești ghețari de circ se numesc și ghețari suspendați. Ei sunt numeroși în Munții Pirinei. Ghețarii de vale. Uneori, gheața din circul glaciar se scurge pe văi și dă naștere la ghețari de vale. Aceștia au importanță mare în modelarea scoarței terestre. Ghețarul de vale are un bazin de alimentare (circul, unde se formează și se acumulează gheața) și limba ghețarului (care alunecă pe panta văii). Ghețarul de vale se află în Munții Alpi, Himalaya, Caucaz etc. Cum se manifestă eroziunea glaciară Eroziunea glaciară se manifestă prin alunecările ghețarilor la vale. În timpul alunecării, limba de gheață crapă în lung și în lat. Ghețarul înainteazădestul de încet, însă cu o viteză ceva mai mare la mijloc și mai lent pe margini, din cauza rezistenței pereților văii. El roade în mod deosebit față de râu, și anume roade mai puternic când panta este mică și mai puțin când panta este mare, deoarece ghețarul alunecă acum mai repede și nu are timp prea mult pentru eroziune. Când fundul văii pe care alunecă ghețarul nu este neted, ci are neregularități, ghețarul se mișcă peste ele ca o rindea șlefuindu-le și lustruindu-le. Colțurile stâncoase devin și ele rotunjite, asemănându-se cu spinările unei turme de oi. Șlefuirea rocilor și rotunjirea lor se observă bine după topirea ghețarului. Morenele. Materialele erodate de eroziunea glaciară, transportate și depuse, se numesc morene. Există morene de suprafață și morene de adâncime. Morenele de suprafață sunt, la rândul lor, laterale, mediane și frontale. Morenele laterale se găsesc la marginile limbii ghețarului. Ele iau naștere din sfărâmarea pereților văii datorită înaintării limbii ghețarului. Morenele mediane se găsesc la mijlocul limbii ghețarului. Ele iau naștere din unirea morenelor laterale ale ghețarilor afluenți. Morenele frontale se găsesc în fruntea ghețarului. Când limba ghețarului se retrage, morenele frontale rămân ca niște coline. Ele formează stăvilare, în spatele cărora se adună apele, creându-se astfel lacuri glaciare, cum sunt cele de la poalele Munților Alpi (Geneva, Maggiore etc.). Lacurile glaciare, la rândul lor, alimentează cu apă numeroase râuri. Morenele de adâncime pot fi interne (formate din materiale pătrunse prin crăpături) și de fund (cu materiale rezultate din erodarea fundului văii sau din morene interne coborâte prin crăpături). Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Eroziunea glaciară. Acțiunea apei în stare solidă asupra scoarței terestre ### Eroziunea fluvială. Formarea văilor Eroziunea fluvială are rolul cel mai important în modelarea scoarței pământului. Râurile se deosebesc de torenți prin mărime și prin aceea că apa lor se scurge neîntrerupt. Râul își lărgește, cu timpul, albia prin care curge. formând văi de diferite dimensiuni. Eroziunea fluvială la munte În cursul superior (la munte) râul curge repede, roade cu putere și își adâncește albia. Aici are de luptat cu stâncile pe care le întâlnește în drum. Nu le poate eroda uniform și de aceea apa cade uneori în trepte, formând cascade și repezișuri. Încetul cu încetul, în cursul a mii de ani, sunt ferăstruite de apă și cascadele se transformă mai întâi în repezișuri, apoi dispar și acestea. Eroziunea fluvială în zonele muntoase Cele mai cunoscute cascade cascade sunt: Victoria în Africa, Niagara în America de Nord, Iguazu și Angel în Americas de Sud. Cascada Angel este cea mai înaltă cascadă cunoscută până în prezent (979 m). Se înțelege că în cursul superior valea râului este îngustă, deoarece eroziunea fluvială se face în adâncime, nu în lărgime. Pe alocuri, valea este prinsă între pereți înalți și abrupți, formând chei (de exemplu, Cheile Bicazului, cheile Turzii etc.). Când văile muntoase sunt mai largi și se desfășoară pe o lungime mare formează un defileu (defileul Dunării la Porțile de Fier, defileul Jiului între Livezeni și Bumbești etc.). Eroziunea fluvială la câmpie În cursul inferior (la câmpie) rîul curge leneș, își lărgește albia și depune materiale cărate din cursul superior (prundiș, nisip, mâl), contribuind la formarea unor grinduri, delte și câmpii. Râul nu curge în linie dreaptă, ci șerpuiește formând numeroase cotituri. Aceste cotituri se numesc meandre (de la râul Menderes din Asia Mică, ce are un curs foarte șerpuit). În România râuri cu numeroase meandre sunt: Ialomița, Buzău și altele. Acțiunea de ferăstruire a râului este în legătură cu nivelul locului de vărsare în mare sau ocean. Nivelul acesta se numește nivelul de bază al râului respectiv. Pe toată lungimea lui, râul nu roade mai adânc decât nivelul de bază. Nivelul de bază al Dunării este Marea Neagră, al Volgăi este Marea Caspică etc. Când râul are obârșia la o înălțime cu mult mai mare decât aceea la care se referă nivelul de bază, atunci roade cu putere, este un râu tânăr. Când cursul său și-a adâncit albia până aproape de nivelul de bază, atunci nu mai are putere de roadere, abia curge. E un râu evoluat, îmbătrânit. Dacă se întâmplă însă ca uscatul să se ridice, datorită mișcărilor seculare, atunci râul reîntinerește și începe să-și adâncească din nou albia. Vechea albie rămâne mai înaltă, ca o treaptă față de noul curs. Treapta aceasta poartă numele de terasă. Un râu poate avea una sai mau multe terase. Râurile din România coborâte din Carpații Meridionali, când intră în Câmpia Romănească fac un cot spre stânga, lăsând pe partea dreaptă câteva terase. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Eroziunea fluvială ### Eroziunea torențială Alcătuirea unui torent. A - Bazinul de recepție; B - Canalul de scurgere; C - Conul de depunere. Eroziunea torențială se realizează în urma ploilor si topirii zăpezilor care duc la scurgeri masive pe versanții munților, dealurilor și câmpiilor. lăsând în urmă șanțuri scurte și adânci. Torenții sunt văi scurte, cu pereți abrupți și cu ape temporare. Ei se formează pe pantele mari ale dealurilor și munților. Au o mare putere de eroziune în adâncime și de transport a materialelor rupte de ei. La un torent se disting trei părți: bazinul de recepție sau de alimentare, canalul de scurgere și conul de depunere. Bazinul de recepție este suprafața de pe care torentul își adună apele. El este format din numeroase șanțuri (râpe) ce adună apa de ploaie și din zăpezi într-un șanț colector. Canalul de scurgere este șanțul colector, jgheabul, prin care se scurg apele adunate în bazinul de recepție. El este adevăratul torent. Conul de depunere se formează la capătul jgheabului, unde se termină panta. Aici se depun materialele rupte și transportate de torent, în ordinea următoare: bolovanii mari se opresc în vârful conului, iar sfărâmăturile din ce în ce mai mici (pietrișuri și nisip) se depun spre baza lui. Pe văile torenților, în timpul ploilor mari, apele se scurg în șuvoaie, măturând totul în cale. Cea mai mare parte din an, când nu plouă, valea torentului este seacă. fără apă. Torenții sunt numeroși în regiunile despădurite. Ei ferăstruiesc dealurile și degradează terenurile. Pentru combaterea efectelor dăunătoare ale torenților se duce o adevărată luptă. Se fac baraje de-a lungul curmezișului lor, terase care frânează șuvoaiele apei și se împăduresc pantele. În România terenuri degradate de torenți se află mai ales în Podișul Moldovei, în Podișul Târnavelor și în Subcarpați. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Acțiunea apei asupra scoarței terestre Sursă imagine: gsi.ie Acțiunea apei asupra scoarței terestre are un impact puternic asupra modelării scoarței Pământului. Ea acționează sub diferitele ei forme: apă de infiltrație, apă curgătoare, apă solidă (ghețari) și marină. Acțiunea apelor de infiltrație Din apa ploilor și cea provenită din topirea zăpezilor și ghețarilor o parte se evaporă, o altă parte se scurge în râuri sau se înfiltrează în pământ. Înfiltrarea se face prin porii rocilor permeabile sau prin crăpături (fisuri) ale rocilor tari, cum e calcarul. Dacă prin rocile permeabile apa se strecoară cu ușurință până dă de un strat impermeabil, în masa calcarului ea duce la lărgirea fisurilor, dizolvarea calcarului fiind ajutată de bioxidul de carbon luat din atmosferă. Fenomene carstice. Prin lărgirea fisurilor pot apărea la suprafață unele mici depresiuni în formă de pâlnie, numite doline. Când se unesc mai multe doline se formează, uneori, o depresiune mai mare, cu pereții abrupți și cu fundul plat, numită polie. Poliile sunt brăzdate de cursuri de apă, de obicei temporare; în unele polii se află lacuri. În România se află polii în Podișul Mehedinți, Munții Apuseni, sudul Dobrogei. Poliile constituie terenurile cele mai roditoare din regiunile calcaroase, având pe fundul lor o pătură groasă de sol și umiditate îndestulătoare. Tot datorită lărgirii, de către apă, a fisurilor din masa calcarului, apar în adâncuri peșteri (grote) în cuprinsul cărora se formează stalactite (țurțuri care atârnă din tavan), stalagmite (țurțuri care cresc de jos în sus) ori coloane (rezultate din unirea stalactitelor cu stalagmitele). Prin lărgirea continuă a peșterilor, tavanul acestora se subțiază și cu timpul se prăbușește, făcând lor unor văi adânci, cu pereți abrupți, numite chei. Pe fundul lor apare, la lumina zilei, firul de apă care a dat naștere peșterii. Doinele, poliile și peșterile se numesc și fenomene carstice, după numele podișului calcaros karst din Slovenia, bogat în asemenea fenomene. În România sunt numeroase peșteri: Peștera Ialomiței, către obârșia acestui râu, Peștera Dâmbovicioara, din Carpații Meridionali, Peștera Scărișoara și Peștera Vântului, ambele din Munții Apuseni etc. În Peștera Scărișoara, stalactitele, stalagmitele și coloanele sunt din gheață, nu din calcar ca la alte peșteri. Din cauza lipsei de ventilație, în peșteră temperatura este întotdeauna sub 0°C și apa coborâtă din tavan îngheață. Alunecări de teren. Apele de infiltrație provoacă și fenomene de alunecare a terenului. Acest lucru se întâmplă în regiunile unde stratele impermeabile, îndeosebi cele de argilă, se găsesc la bază și sunt înclinate. Înmuiate de apa de infiltrație, aceste strate devin lunecoase și pământul de deasupra lor se deplasează în valea vecină. Aceste alunecări de teren aduc pagube mari. Uneori sate întregi alunecă împreună cu case, drumuri și livezi. Cele mai multe alunecări de teren se produc în zona dealurilor și a podișurilor. Unele alunecări de teren pot fi oprite prin împăduriri și plantații de pomi fructiferi. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Acțiunea apei asupra scoarței terestre ### Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului Babele-sfinxul sunt rezultatul eroziunii eoliene Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului se manifestă în părțile mai înalte, expuse, ale munților. Vântul, conține o cantitate de particule fine de praf, izbește cu putere vârfurile munților și ale dealurilor, stâncilor proeminente, șlefuindu-le. Uneori stâncile înalte și izolate de pe munți, în zonele în care vântul bate des și cu putere, iau forma unor ”ciuperci”, cu baza mai îngustă decât partea superioară. Acestea deoarece la bază vântul izbește mai cu putere, fiind ajustat și de părticelele mai mici de rocă, pe care le transportă cu el. Așa s-au format ”Babele” și ”sfinxul” din Munții Bucegi. Alteori stâncile iau forma unor turnuri, ca în Munții Ciucașului. Vântul are o putere mai mare de roadere în regiunile aride, lipsite de ploi. În pustiuri, vânturile șlefuiesc suprafețele pietroase și împiedică vegetația să prindă rădăcini (În Sahara, spre exemplu). Acțiunea de transport. Vântul ”mătură” particulele fine de la suprafața pământului și le transportă uneori până la distanțe foarte mari. Nu de puține ori vânturile au spulberat nori de praf din nordul Africii peste Marea Mediterană, până în sudul și chiar centrul Europei. Un asemenea nor de praf se poate ridica până la înălțimea de câteva mii de metri și este foarte întunecos. În țara noastra vânturile au adus acum câțiva ani cantități mari de praf tocmai din nordul Mării Caspice. El a stăruit câteva zile în atmosferă și s-a depus treptat, sub forma unor pulberi fine. Acțiunea de construire: dunele. Vântul are și o activitate constructivă. Nisipul cărat de el este depus sub formă de dune. Dunele sunt movile sau acumulări de nisip formate de vânt. Ele se aseamănă cu troienele de zăpadă, adică au o parte prelungă (dinspre vântul dominant) șu una abruptă (în partea opusă). Dunele înaintează în direcția spre care bate vântul dominant. Înaintarea este lentă, numai cu câțiva metri pe an. Astfel de dune lipsite de vegetație, sunt considerate active sau vii, spre deosebire de cele inactive sau fixate de vegetație, care împiedică deplasarea nisipului. Formarea dunelor: a, b - cum înaintează dunele (săgețile indică direcția vântului); c - o barcană văzută din profil; d - barcane văzute de sus. Sunt două feluri de dune: continentale și litorale. Dunele continentale se găsesc în interiorul uscatului și în lungul văilor fluviatile, fiind cele mai mari și mai stabile. Pot ajunge până la 150-200 m înălțime, uneori și mai mult. Dunele cele mai extinse se găsesc în Sahara, unde, pe alocuri, ajung până la 400-500 m înălțime. Acest tip de peisaj poartă numele de erguri. Dune se mai găsesc în Arabia, Asia centrală sovietică, Gobi, Australia interioară, vestul Statelor Unite ale Americii și în sudul deșertului Kalahari. Dunele în formă de semilună se numesc barcane. Ele se formează pe suprafețe plate, acoperite cu pietre. Nisipul se poate acumula în partea protejată de vânt, la adăpostul unui mic obstacol - o stâncă, un tufiș. După ce s-a format o masă suficientă de nisip, acesta începe să se deplaseze în direcția vântului, luând aspect de barcană. Capetele ”semilunei” sunt orientate pe direcția vântului. Barcane se găsesc în deșerturile din Asia centrală și în Libia. Nisipul dunelor continentale provine, în general, din dezagregarea rocilor, ca urmare a diferențelor mari de temperatură, în special de la zi la noapte. Dunele din lungul văilor fluviatile sunt mai mărunte, înălțimea lor maximă fiind de 10-12 m. Se găsesc în cursul inferior al râurilor și fluviilor, nisipul provenind din acțiunea de depunere a râurilor. În țara noastră se găsesc de-a lungul râurilor din Bărăgan (Ialomița, Călmățui, Buzău), în Oltenia de sud, în nordul Câmpiei de Vest (în jurul văii Eriului), în sudul Moldovei (la confluența Bârladului cu Siretul). Dunele litorale întovărășesc țărmurile joase și netede ale mărilor și oceanelor. Ele sunt alimentate de nisipul plajelor. Înălțimea lor variază între 10 și 30 m și rareori ajung până la 100 m. Aceste dune se găsesc pe țărmul de vest al Franței, pe țărmurile de nord ale Olandei, Poloniei etc. În România se află în Delta Dunării și pe litoralul Mării Negre. Înaintarea dunelor fluviatile și maritime pune în primejdie semănăturile. De aceea s-a procedat la fixarea lor cu ajutorul vegetației. Se plantează de obicei, arbori sau arbuști caracteristici regiunilor respective (pini, salcâmi etc.) și chiar ierburi. Loessul, un fel de lut galben, este o rocă sedimentară care acoperă câmpii întinse în mai toate continentele. El este format din praf de diferite origini, adus de vânturi mai ales din câmpiile glaciare formate după retragerea ghețarilor din cauza încălzirii climei. Loessul, fiindcă a fost adus de vânturi, este o rocă de origine eoliană. Loessul are răspândire mare mai mult în regiunile temperate din ambele emisfere. La noi atinge grosimea de 40-50 m în Bărăgan și Dobrogea. În China ajunge în unele locuri până la 600 m grosime. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Eroziunea eoliană prin acțiunea vântului ### Eroziune termică Sursă foto: geolearn.org Prin eroziune termică se înțelege că aerul contribuie la modificarea scoarței terestre, atât prin schimbările de temperatură de la vară la iarnă și mai ales de la zi la noapte, cât și prin umiditate și vânt. Ziua, din cauza căldurii solare, rocile de la suprafața scoarței Pământului se încălzesc și se dilată, pentru ca în timpul nopții, din cauza temperaturilor scăzute, să se contracte. Această acțiune de eroziune termică care duce la mărirea și micșorarea repetată a volumului rocilor le provoacă așa-numitul fenomen de dezagregare fizică sau de sfărâmare. Diferența de temperatură de la zi la noapte se înregistrează în regiunile tropicale deșertice (uscate), unde ziua mercurul termometrului urcă până la 50°C și uneori până la 70°C, iar noaptea coboară până în jurul a 0°C. De asemenea, diferențe mari de temperatură de la zi la noapte se înregistrează și în ținuturile temperate, dar mai ales în zonele muntoase. Acțiunea de dezagregare a rocilor este și mai puternică atunci când la diferențele de temperatură se asociază umiditatea. Apa pătrunde prin fisurile (crăpăturile) rocilor, îngheață noaptea, își mărește volumul și apasă asupra rocilor, sfărâmându-le. Dacă în regiunile tropicale uscate diferențele de temperatură de la zi la noapte constituie principalul factor de eroziune termică datorită căruia rocile se sfărâmă, în cele temperate apa are același rol important ca și diferențele de temperatură. Rocile de pe munți și chiar de pe dealuri, dezagregate din cauza diferențelor de temperatură și a apei, se prăvălesc pe versanți până la poale, unde alcătuiesc o îngrămădire de blocuri colțuroase, numită grohotișuri. Munții vechi ai Dobrogei par îngropați în astfel de grohotișuri. În regiunile tropicale uscate procesul de sfărâmare a rocilor se desfășoară pe întinderi vaste. Vântul spulberă particulele mai fine și rămân suprafețe întinse acoperite numai cu pietre colțuroase (hamade), ca în zonele înalte din Sahara și Peninsula Arabia. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Eroziune termică ### Mișcarea continentelor Mișcarea continentelor de ridicare și de coborâre Mișcarea continentelor de ridicare și de coborâre se produce lent, într-un timp foarte îndelungat, pe nesimțite și pe suprafețe foarte întinse. Se numește și mișcarea născătoare de continente sau mișcarea seculară. Peninsula Scandinavică, spre exemplu, se ridică anual între 6 și 10 mm. Mișcările de ridicare și de coborâre ale continentelor denivelează scoarța terestră, fără să schimbe însă felul așezării sratelor. Acestea din urma nu se cutează și nici nu se rup. Ele rămân în stare inițială, cu deosebirea că se ridică sau coboară pe verticală. Deși aceste mișcări nu se simt și nu se văd niciodată, ele lasă urme, mai ales la țărmul mării. Astfel, câteva orașe suedeze, altădată porturi la Marea Baltică, se găsesc astăzi pe uscat, departe de mare, din cauza ridicării lente a uscatului. Ca o dovadă de scufundare lentă a uscatului putem da câmpia vestică a Olandei. Pentru a nu fi invadată de apele mării, olandezii au construit aici diguri puternice de apărare. Cauzele mișcarilor de ridicare și de coborâre ale continentelor. Cauzele acestor mișcări se datorează blocurilor continentale care plutesc pe stratul vâscos de dedesubt. Într-o vreme când continentele erau acoperite cu o saltea groasă de gheață, acestea aveau o mișcare de coborâre. Când clima s-a îndulcit și ghețarii s-au topit, uscatul s-a ușurat și a început să se înalțe. De asemenea, râurile, prin marea lor putere de eroziune, transportă materiale de pe uscat în mări și oceane. În felul acesta, uscatul se ușurează, se ridică, iar fundul apelor marine se îngreunează și coboară. Urmările mișcărilor de ridicare și de coborâre ale continentelor. Datorită mișcărilor de ridicare și de coborâre ale continentelor se produc transgresiuni și regresiuni marine, care schimbă linia țărmului și dau naștere la terase litorale (un fel de trepte marine) pe uscat. În cazul ridicării uscatului, fundul mării (puțin adânc) din apropierea țărmului poate deveni uscat, apa mării retregându-se (regresiune marină). Când uscatul se lasă, apa mării îl invadează (transgresiune marină). Deci și într-un caz și în altul, linia țărmului se schimbă. Aceleași efecte, de transgresiune și regresiune, pot da oscilațiile - pe verticală - ale oceanului planetar (milcările eustatice). Mișcarea de ridicare și de coborâre a continentelor de-a lungul țărmurilor. Mișcarea continentelor de cutare și de rupere În afară de mișcarea continentelor de ridicare și de coborâre, mai este și mișcarea de cutare a scoarței terestre, care are loc în regiuni geosinclinare. Un geosinclinal este o adâncitură largă și întinsă, prinsă între blocurile vechilor continente. Pe fundul acestor geosinclinale s-au depus sedimente aduse de râuri de pe continente, în timp de mii și milioane de ani, precum și rămășițele plantelor și animalelor marine care cad pe fund după moartea acestora. Din cauza grosimii și greutății depunerilor, fundul geosinclinalelor se afundă, ajungând în zone cu o căldură și o presiune din ce în ce mai mari. Mărindu-și volumul prin dilatare, și fiind prinse ca într-un clește, între scuturile continentale mărginașe, care au exercitat o puternică apăsare laterală, sedimentele, nemaiavând loc, s-au cutat (încrețit) și au ieșit la suprafață, dând naștere munților de încrețire. Așa au luat naștere Munții Alpi, Carpați, Himalaya și alții. Ei se găsesc astăzi pe locul unor foste geosinclinale. Rocile cu urme de viețuitoare de pe culmile acestor munți sunt o dovadă sigură în acest sens. Formarea munților de încrețire în geosinclinale. A - depuneri de sedimente; B - forțele laterale acționează asupra sedimentelor cutându-le; C - aspectul munților după încetarea presiunii laterale. Când stratele munților de cutare au suferit o apăsare moderată, cutele sunt drepte, iar când au fost supuse unor apăsări puternice, sunt înclinate sau chiar culcate. Cutele munților fac să alterneze boltiri numite anticlinale și adâncituri numite sinclinale, așa cum se vede in imaginea de mai jos. Cu ocazia nașterii munților de încrețire se formează nu numai cute, ci se produc și unele rupuri ale scoarței (când rocile sunt dure) numite falii. Tipuri de falii Unele rupturi, axate pe mai multe falii, sunt de dimensiuni mari și poartă denumirea de șanțuri tectonice. De exemplu, Marele șanț tectonic din estul Africii în care s-au instalat o serie de mari lacuri. Vulcanii, cutremurele, mișcările de ridicare și de coborâre ale continentelor și mișcările de cutare ale scoarței sunt o consecință a forțelor interne ale Pământului, provocate de marea căldură și presiune din interior. Ele au acțiune permanentă de prefacere a scoarței terestre, de schimbare a înfățișării ei. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Mișcarea continentelor ### Rocile metamorfice Sursa foto: Wikimedia Commons/Creative Commons Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor eruptive și sedimentare, care ajunse la adâncime sunt supuse la presiuni și temperaturi ridicate. Ele sunt dispuse în plăci paralele, ca foile unei cărți. Astfel de roci se numesc șisturi cristaline. Rocile metamorfice care s-au format datorită căldurii au un aspect sticlos. Astfel, calcarul, care este o rocă sedimentară, venind în contact cu magma (materie fierbinte din interiorul Pământului) se topește, iar apoi prin răcire își schimbă compoziția, transformându-se în marmură. Această rocă este utilizată în sculptură, construcții etc. În România sunt exploatări de marmură în Munții Poiana Ruscăi (Ruschița) și în Munții Apuseni (Vașcău). ### Rocile sedimentare Rocile sedimentare au luat naștere prin depunerea sau sedimentarea pe uscat, în ape curgătoare, în lacuri, mări sau oceane a materialelor rupte, în cea mai mare parte din scoarță terestră, de vânturi, de ape curgătoare, de ghețuri etc. Alte roci sedimentare s-au format prin depunerea unor soluții, ca cele de gips și sare, în apele calde ale lacurilor, lagunelor și mărilor. Mai sunt și roci sedimentare rezultate prin depunerea unor resturi de organisme vegetale sau animale. Rocile sedimentare se caracterizează prin stratificația lor regulată (stratele sunt așezate în mod regulat) și prin cuprinderea - în masa lor - a unor urme de viețuitoare numite fosile. Rocile sedimentare cu o mare răspândire sunt: Bolovănișul Bolovănișurile sunt fragmente din rocile sedimentare de dimensiuni diferite, mai mari decât pietrișurile, aflate îndeosebi în albia râurilor de munte sau la poalele munților. Ele provin din sfărâmarea stâncilor și se întrebuințează la fundații, pavaje (caldarâm) etc. În România, bolovănișurile au o largă răspândire în regiunile de munte. Pietrișul Pietrișurile sunt fragmente din rocile sedimentare sau din minerale cu dimensiuni mici. Pietrișurile se găsesc mai mult în albia râurilor repezi, care le transportă și apoi le depun în locurile cu pantă mai mică. Pietrișurile sunt întrebuințate ca material de construcție sau ca balast pentru șosele și terasament de cale ferată. În România, depozite mari de pietrișuri se află în unele dealuri sau la câmpie, aduse odinioară de râurile care coborau din munți. Prin consolidare, cu ajutorul unui ciment natural, bolovănișurile și pietrișurile dau naștere la conglomerate. Nisipul Nisipurile sunt fragmente de minerale, roci și organisme cu dimensiuni foarte mici (sub 2 mm). Unele nisipuri sunt folosite la fabricarea sticlei. Nisipurile obișnuite sunt utilizate ca material de construcție. Prin cimentarea naturală a nisipurilor s-au format gresiile. Argila Argilele au luat naștere prin cimentarea naturală a nămolurilor. Procesul a avut loc mai mult pe fundul lacurilor și mărilor. Se deosebesc mai multe feluri de argile. Cea mai curată este caolinul, utilizat mai mult la fabricarea porțelanurilor. Argilele obișnuite sunt folosite la fabricarea materialelor de construcție (cărămizi, țigle etc.). O argilă cu mult calcar este marna, care e folosită în industria cimentului. O altă argilă cu nisip fin, adusă de vânturi sub formă de praf, este loessul (pământ galben). În Câmpia Dunării din România și în Dobrogea sudică, loessul atinge grosimi mari, până la 40-50 metri. Argila și marna au, de asemenea, o mare răspândire în România. Sarea de bucătărie Sarea de bucătărie este o rocă formată prin depunerea sării care se găsește dizolvată în apa mărilor și oceanelor. Zăcămintele de sare s-au format mai ales în urma unor evaporări puternice a apelor din lacuri și lagune puțin adânci, separate de mare prin praguri de nisip. În România se găsesc mari zăcăminte de sare în Subcarpați și în Podișul Transilvaniei. Calcarul Calcarul este o rocă sedimentară de culoare albă sau cenușie. În masa calcarului se găsesc urme de viețuitoare cu schelet calcaros. Calcarul se întrebuințează la prepararea varului, în construcții etc. În România se găsește mult calcar în Carpații Meridionali și Occidentali. Cărbunii de pământ Cărbunii de pământ sunt de origine vegetală. Ferită de contactul cu aerul prin acoperirea cu un strat de apă și sedimentate - în condiții de presiune și temperatură ridicată - vegetația s-a transformat în cărbune. Se deosebesc mai multe feluri de cărbuni: turba, lignitul, cărbunele brun, huila și antracitul, ultimul fiind cel mai vechi și de calitatea cea mai bună. Lignitul și cărbunele brun sunt considerați cărbuni energetici (folosiți pentru ardere și obținere de căldură). Ei sunt utilizați la termocentrale, la locomotivele cu aburi, la încălzirea locuințelor etc. Huila se întrebuințează la prepararea cocsului, atât de mult folosit în industria siderurgică. În România principalul bazin carbonifer se află în Depresiunea Petroșani, în cursul superior al Jiului. Petrolul Petrolul sau țițeiul este un lichid unsuros de culoare neagră-verzuie. Are o putere calorică mai mare decât cărbunii. Petrolul are multiple întrebuințări, în industria petrochimică, industria energetică etc. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Rocile sedimentare ### Curenții oceanici Repartiția curenților oceanici. Curenții oceanici sunt mișcări de deplasare, de înaintare a apelor oceanice. Curenții oceanici circulă mai mult la suprafață, sub forma unor șuvoaie puternice, asemănătoare unor fluvii uriașe. Temperatura și culoarea apelor curenților diferă de acelea ale apelor marine vecine. Curenții oceanici calzi și reci După temperatură, curenții oceanici sunt calzi și reci. Curenții oceanici calzi se formează în zona caldă, în cele trei oceane mari și se adună în inele, formând câte două circuite în fiecare ocean, unul în emisfera nordică (boreală) și altul în emisfera sudică (australă). De importanță mai mare sunt inelele din emisfera boreală. Din aceste inele se desprind ramuri care înaintează până în ținuturile reci, indulcind clima țărmurilor pe calde le scaldă. Sunt calzi curenții ecuatoriali din cele trei oceane mari, care, după ce se lovesc țărmurile continentelor, se îndreaptă spre nord sau spre sud, sub diferite denumiri. Curenții oceanici reci vin din Oceanul Înghețat (Oceanul Arctic) și intră în părțile nordice ale oceanelor Atlantic și Pacific. Ei răcesc clima țărmurilor pe care le scaldă. Un curent rece este și acela din jurul Antarcticei, provocatde vânturile de vest. Cauzele formării curenților oceanici Principala cauză a formării curenților oceanici sunt vânturile regulate sau cele care vreme îndelungată bat în aceeași direcție. Ele imprimă apelor de la suprafața oceanelor direcția lor. În această categorie intră alizeele, musonii și vânturile de vest. Alte cauze sunt atribuite diferențelor de nivel dintre oceane sau dintre mări și oceane, densității diferite a apelor, precum și mareelor. Alizeele de nord-est și de sud-est împing înspre ecuator, în direcția lor, apele oceanelor. Curenții formați dau de apele nemișcate ale oceanelor din regiunea ecuatorială, de care se izbesc ca de un zid. Din cauza acestei rezistențe, ca și din cauza milcării de rotație a Pământului, se formează doi curenți cu apele calde, cu direcția de la est la vest: curentul ecuatorial de nord, la nord de ecuator și curentul ecuatorial de sud, la sud de ecuator. Musonii din Oceanul Indian dau și ei naștere unor curenți în sudul Asiei, care au direcția lor: musonul de vară de la sud-vest către nord-est și musonul de iarnă de la nord-est spre sud-vest. Vânturile dominante de vest dau naștere curentului rece de la sudul Americii de Sud, Africii și Australiei, ci direcția de la vest la est. Principalii curenți oceanici Curenții din Oceanul Atlantic. Principalul curent din acest ocean este Curentul Golfului (Gulf stream). El este alimentat cu ape de curentul ecuatorial de nord, și, în parte, de curentul ecuatorial de sud (prin curentul Guyanei). Își ia denumirea de Curentul Golfului după ce iese din Golful Mexic prin strâmtoarea Floridei. La început, este mai cald, mai adânc și circulă mai iute. Apoi, treptat, căldura lui slăbește, adâncimea și iuțeala se micșorează. După ce scaldă țărmurile de sud-est ale Americii de Nord, cam în dreptul Insulei Terra Nova, se îndreaptă spre Europa din următoarele cauze: configurașia țărmurilor de est ale Americii de Nord, mișcarea de rotație a Pământului, vânturile de vest și curentul rece al Labradorului. Înainte de a ajunge pe coastele Europei, o ramură a curentului se abate spre sud și închide inelul. Ramura nordică a Curentului Golfului scaldă țărmurile vestice și nordice ale Europei, ajungând pănâ la Marea Barents. O altă ramură mai mică ocolește Islanda pe vest. Pretutindeni acest curent este o adevărată binefacere, deoarece aduce căldură și împinge astfel ghețurile polare pănâ departe, dincolo de cercul polar. Curentul Labradorului și curentul Groenlandei sunt curenți reci. Curentul Labradorului, îndeosebi, transportă aisberguri (munți de gheață) și aduce scăderi mari de temperatură, astfel incât Peninsula Labrador, pe care o scaldă, este mai mult înghețată pe țărmuri, în timp ce Anglia, care se află pe aceeași latitudine cu ea, dar este încălzită de curentul Golfului, are o climă destul de favorabilă vieții. Curenții din Oceanul Pacific. Curentul ecuatorial de nord, izbindu-se de țărmurile răsăritene ale Asiei, își îndreaptă apele calde spre nord și între Insulele Filipine și nordul Japoniei poartă numele de Curentul Kuro-Sivo. Este cel mai important curent din acest ocean. După ce trece pe la estul Japoniei, Curentul Kuro-Sivo se îndreaptă spre America de Nord sub numele de Curentul Pacificului de Nord, cauzele fiind configurația țărmurilor Asiei de est, mișcarea de rotație a Pământului, vânturile de vest și curentul rece Oya-Sivo. O ramură a Curentului Pacificului de Nord închide inelul cu ape reci din adăncul oceanului, ca la Oceanul Atlantic, iar o altă ramură încălzește țărmurile de nord-vest ale Americii de Nord. Curenții din Oceanul Indian. În Oceanul Indian un sistem inelar este posibil numai în emisfera australă. Curentul cald ecuatorial de sud alimentează un curent de pe coasta sud-estică a Africii și închide apoi inelul (cu ajutorul curentului rece al Australiei de Vest). În emisfera boreală, curenții se schimbă după musoni: vara circulă pe la sudul Asiei, de la vest la est, iar iarna, de la est la vest. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Curenții oceanici ### Mareele. Formarea mareelor Mareele sunt mișcarile apelor de înaintare și de retragere. Când nivelul apelor se ridică și apa înaintează pe gurile râurilor în interiorul continentului, spunem că se produce fluxul, iar când coboară și se retrage departe de țărm, are loc refluxul. Fiecare flux și reflux durează câte 6 ore. Fluxul și refluxul poartă împreună denumirea de maree. Mareele se produc în oceane și în mările cu deschidere largă spre oceane. În unele mări, fluxul atinge înălțimea de 15 m (Marea Mânecii) și chiar peste 19 m (Golful Fundy din Noua Scoție - Canada). În mările închise (Marea Neagră, Marea Mediterană), fluxul ridică apele numai cu câțiva centimetri. Formarea mareelor Fluxul și refluxul se produc din cauza puterii de atracție a Lunii și, într-o măsură mai mică, a Soarelui, care este mult mai departe de Pământ. Când Luna ajunge în dreptul meridianului, atrage apele oceanelor și acestea se înalță; în același timp au flux și apele din dreptul meridianului opus. În restul globului se produce refluxul. Puterea de atracție a Lunii face ca apa să se ridice în AA' (flux) și să se retragă în BB' (reflux). Când Luna ajunge în dreptul meridianului opus se produce un al doilea reflux, atât aici, cât și pe meridianul celalalt. Fluxul de pe meridianul opus este mai slab decât fluxul de pe meridianul din fața Lunii. Când Luna se găsește pe aceeași linie cu Soarele și Pământul (aceasta se întâmplă de două ori pe lună, când e lună nouă sau luna plină), mareele sunt mai puternice. Atunci la puterea de atracție a Lunii se adaugă aceea a Soarelui.  La Lună plină, mareele sunt puternice, deoarece la puterea de atracție a Lunii se adaugă puterea de atracție a Soarelui. La primul și al doilea pătrar, când Luna, Pământul și Soarele sunt în unghi drept, mareele sunt mai slabe, deoarece puterea de atracție a Lunii este micșorată de puterea de atracție a Soarelui. Mareele sunt slabe la primul și al doilea pătrar, când puterea de atracție a Lunii este micșorată de puterea de atracție a Soarelui. Importanța mareelor Mareele au o mare importanță economică. Fluxul și refluxul înlesnesc navigația și permit instalarea porturilor pe unele fluvii departe de țărm. Când e flux, apa fluviilor se înalță, pentru că apele oceanice pătrund în susul fluviilor și atunci vapoarele înaintează pănâ departe în porturi, iar când e reflux se retrag cu ușurință. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Valurile Valurile sunt ondulări ale apei mării. Acestea saltă apa mării în sus și în jos, numai la suprafață; în adâncime ele nu se simt. Când privim de pe țărm, avem impresia că apa mării se mișcă odată cu ele, venind spre țărm. Dacă aruncăm în largul mării o scândură, vedem că ea rămâne pe loc și că numai valurile saltă. Prin urmare, apa mării nu se deplasează la suprafață, ci numai se ondulează. E ca și când privești un lan de grâu bătut de vânt. Spicele se leagănă în valuri și dau impresia unei mișcări la suprafață. Știm bine că grâul este înrădăcinat în sol deci deplasarea orizontală a spicelor este numai aparentă. Și totuși, când acestea sunt mari și se izbesc de fundul puțin adânc al mării din apropierea țărmului, se sparg și apa lor se prelungește pe plajă. De asemenea, când vânturile bat din aceeași direcție timp mai îndelungat, imprimă valurilor direcția lor. Clasificare După origine, valurile sunt două feluri: eoliene (produse de vânt) și seismice (produse de cutremure). Valurile eoliene Formarea celor mai multe valuri este legată de acțiunea vântului. Când bate vântul, el saltă pe loc apa de la suprafața mărilor și a oceanelor. Mărimea maximă a acestora depinde de trei factori: viteza vântului, durata vântului și întinderea zonei de apă. Ele nu depășesc 16 m înălțime. Valurile seismice Se formează datorită cutremurelor care se produc pe fundul bazinelor oceanice. Valurile seismice sunt mai periculoase decât valurile eoliene. Ele pot atinge înălțimea de 20-30 m și se propagă uneori de la un țărm la altul al oceanelor, cu o viteză foarte mare. Acestea izbesc cu putere țărmurile, în special pe cele înalte și le fac să se prăbușească. Puterea lor de izbire poate atinge până la 30 tone pe metrul pătrat. Valurile distrug țărmurile și produc stricăciuni digurilor. Ele îngreunează navigația și pot chiar scufunda vapoare. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Bazinele oceanice Alcătuirea bazinului oceanic. Bazinele oceanice sunt marile depresiuni din scoarța Pământului în care s-a adunat apa oceanică. Cunoașterea lor are mare importanță pentru navigație, pescuit etc. Fundul Oceanului este variat, având adâncimi mai mari sau mai mici, praguri submarine, spinări și înălțimi ca niște munți, adâncimi ca niște albii, gropi în formă de șanțuri ori prăpăstii (abise) unde apa are adâncimi foarte mari. Trecerea de la relieful uscatului la fundul oceanului se face treptat. Dacă ținem seama de felul cum sunt răspândite adâncimile în bazinele oceanice, fundul lor se înfățișează astfel: Platforma continentală. În lungul țărmului se întinde o regiune unde apele nu trec de 200 m adâncime. Ea este marginea continentelor acoperită de apele oceanului. Fundul oceanului de lângă țârmuri, unde apa are până la 200 m adâncime, se numește platforma continentală. Ea este îngustă în dreptul țărmurilor înalte, cu munți ori podișuri, și lată în dreptul țărmurilor joase, cu câmpii. Lumina și căldura solară pătrund cu ușurință prin pătura de apă puțin adâncă a platformei continentale, de aceea viața vegetală și animală (mai ales peștii) din cuprinsul ei este bogată. Povârnișul continental este o continuare a platformei continentale în largul oceanului cu o pantă înclinată destul de mult, ce ajunge până la aproximativ 2500 m adâncime. Fundul Oceanului se întinde de la 2500 m pănâ la 6000 m adâncime. Între aceste adâncimi, coborârea este lentă, cu unele înălțimi și depresiuni. Are întinderea cea mai mare din bazinul oceanic. Gropile oceanice (abisale) apar din loc în loc pe fundul oceanului, mai mult sub forma unor șanțuri uriașe. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Bazinele oceanice ### Marea Nordului Sursă hartă: Wikimedia Commons/Creative Commons Marea Nordului - generalități Marea Nordului comunică larg cu Oceanul Atlantic. Ea scaldă țărmurile unor țări precum: Norvegia și Danemarca la est, Marea Britanie la vest și coastele nordice ale Germaniei, Olandei, Belgiei și Franței la sud. Se întinde pe o suprafață de 750.000 km² și are o adâncime maximă de 700 m. Marea Nordului este intens navigată și foarte bogată în pește. Aceasta este separată de Oceanul Atlantic de Canalul Mânecii. Cu toate acestea, Marea Baltică se conectează la Marea Nordului prin strâmtoarea Skagerrak, care se află între Danemarca și Norvegia. Insulele Shetland mărginesc coasta norvegiană la nord de linia care separă coasta lor de Insulele Shetland. Bancul de nisip Dogger Bank se află în mijlocul Mării Nordului; are o adâncime medie de 20 de metri. Transeul norvegian are cea mai mare adâncime - 725 de metri - dar marginea de sud a Mării Nordului este considerată o lume naturală unică. Numită regiunea „watt”, este situată pe coastele germane și olandeze. Mareele se repetă la fiecare 12 ore cu o amplitudine de 4 metri la capătul de sud al Mării Nordului. Mareele au creat mlaștini și maluri aluviale care sunt intermitent inundabile și periculoase. ### Marea Baltică Sursă hartă: Wikimedia Commons/Creative Commons Marea Baltică - generalități Aceasta se află în partea nordică a Europei, întinzându-se pe o suprafață de 337.000 km². Adâncimea maximă este de 459 m. Din cauza așezării nordice și a multor ape curgătoare care-i îndulcesc apele, marea îngheață în timpul iernii, mai ales spre nord. Țările care au ieșire la Marea Baltică sunt: Suedia în nord-vest; Danemarca în vest; Germania și Polonia în sud; Finlanda, Rusia, și cele trei state baltice (Estonia, Letonia și Lituania) în est. ### Marea Mediterană Marea Mediterană este cuprinsă între Europa, Africa și Asia. Comunică cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar și cu Oceanul Indian prin Canalul Suez. Adâncimea maximă este de 5121 m. Țărmul nordic al Mării Mediterane este foarte crestat, cu mari peninsule, mări mărginașe și golfuri. Navigația este foarte intensă pe această mare, ea legând Europa de țările Asiei de Sud și de est și de Australia; de asemenea de Africa nordică. Fiind o mare caldă în tot timpul anului, îndulcește clima regiunilor înconjurătoare, imprimându-le o climă mediteraneană, cu ierni blânde și umede. Datorită marilor orașe industriale limitrofe precum și puternicului trafic maritim, Marea Mediterană este una din cele mai poluate mări ale Pământului. ### Marea Neagră Sursă hartă: Wikimedia Commons/Creative Commons Marea Neagră este cuprinsă între Europa sud-estică și Asia Mică, fiind deci, o mare de tip continental, deoarece uscatul o înconjoară din toate părțile. Suprafața ei este de 423,488 km², aproximativ de două ori mai mare decât teritoriul României. Marea Neagră are adâncimea medie de 1271 m, adâncimea maximă de 2211 m, lungimea de 1.149 km și lățimea de 630 km. Prin sistemul de strâmtori Bosfor-Marea Marmara-Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin Strâmtoarea Kerci cu Marea Azov, care e puțin mai adâncă. Temperatura și salinitatea apei Temperatura apei din Marea Neagră la suprafață variază în raport cu cea a aerului, după anotimpuri. Vara urcă până la 20-24° și chiar mai mult, iar iarna coboară până la 0° sau chiar sub 0°. În iernile geroase, apele de la țărm îngheață. Dacă la suprafață temperatura apei variază între iarnă și vară, în adâncime ea se menține în jur de 8-9° tot timpul anului. În ceea ce privește salinitatea, aceasta nu este prea mare la suprafață deoarece în Marea Neagră se varsă numeroase fluvii, care îi aduc apă dulce de pe continent. Dunărea, Nistru, Nipru ș.a. În consecință, stratul de la suprafața mării este prielnic viețuitoarelor. De la 180 m în adânc, Marea Neagră este sărată, datorită apelor care vin, prin strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Din cauză că apele mai sărate, deci mai dense, rămân la fund, nu se pot forma curenți verticali, care să le împrospăteze și să le aerisească. Spre fund, de pe urma descompunerii resturilor de plante și animale căzute de la suprafață, se formează gaze otrăvitoare (HS). De aceea, de la 180 m în adânc, viețuitoarele aproape dispar, iar spre fund chiar lipsesc. Aici nu pot să trăiască decât bacterii anaerobe. Marea Neagră apare, așadar, cu o suprapunere de două pături de apă: una la suprafață, mai puțin sărată, în care trăiesc plante și animale, și alta spre fund, mai sărată, aproape lipsită de viață. Mișcările apei Fiind o mare aproape închisă, Marea Neagră are o maree (flux și reflux) foarte slabă. Așa se explică de ce Dunărea și-a putut crea o deltă la gurile ei. În schimb, la suprafață există curenți care se produc din cauza vântului de nord-est. Aceștia aștern de-a lungul țărmului praguri de nisip care închid gurile râurilor mai mici sau golfurile, transformându-le în lacuri și limanuri maritime. Uneori, Marea Neagră este bântuită de furtuni puternice care ridică valuri mari, îngreunând navigația. Viața în Marea Neagră În Marea Neagră trăiesc felurite organisme, între care unele animale: midii, stridii, melci, mici răcușori (creveți), crabi, bureți etc., și unele plante mai ales algele, care alcătuiesc adevărate pajiști submarine. În desișul lor se mișcă unii pești ca, de exemplu: calcanul, pisica și vulpea de mare, căluțul de mare ș.a. Alte viețuitoare plutesc la suprafața apei ca, de exemplu, meduzele, dar cele mai multe sunt înotătoare, între care mai ales peștii: scrumbiile albastre, pălămida, stavrizii, chefalii și sturionii care produc icrele negre. Între sturioni se numără nisetrul, morunul, păstruga. În perioada reproducerii, sturionii intră pe cursul Dunării, unde își depun icrele, după care se reîntorc în mare. Alți pești întâlniți în Marea Neagră sunt rechinii, iar dintre mamifere, delfinii. Pe țărm și în apropierea acestuia forfotesc numeroase păsări ca, de exemplu, pescăruși, cormorani și rândunici-de-mare. Țărmul românesc al Mării Negre Țărmul românesc al Mării Negre se întinde de la gura cea mai de sud a brațului Chilia (brațul Musura) și până la Vama Veche, pe o lungime de 244 km. Porțiunea cuprinsă între Delta Dunării și capul Midia are un țărm jos și nisipos. De la capul Midia, spre sud, acesta este mai înalt și abrupt spre mare, formând o faleză. De-a lungul țărmului românesc se găsesc plaje largi și însorite, cum sunt cele de la Mamaia, Constanța, Eforie, Costinești, Olimp, Neptun și Mangalia, spre care se îndreaptă în fiecare vară numeroși turiști din țară și din străinătate. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Marea Neagră ### Oceanul Arctic sau Oceanul Înghețat Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Oceanul Arctic sau Oceanul Înghețat este cel mai mic ocean al planetei cu o suprafață totală de 14 milioane km², fiind cuprins între Asia, Europa și America de Nord. Oceanul Arctic are o adâncime maximă de 5 440 m la nord-est de Insulele Franz Josef. Partea centrală a sa este acoperită permanent cu ghețuri (podul de gheață de la suprafața apelor marine polare poartă numele de banchiză polară; ea poate avea grosimea de 1-6 m, în regiunea antarctică și mai mult). ### Oceanul Indian Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Oceanul Indian se întinde pe o suprafață de 75 milioane km² și este așezat între Africa, Asia și Australia. Adâncimea cea mai mare (7 050 m) se află la sudul Insulei Jawa. Este oceanul cu apele cele mai calde, din cauza așezării lui mai mult între tropice. ### Oceanul Atlantic Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Oceanul Atlantic se întinde pe o suprafață de 106 milioane km² și este mărginită la vest de cele două Americi iar la est de Europa și Africa. Adâncimea lui cea mai mare este lângă insula Puerto Rico 8 385 m. Are o formă răsucită, ca litera S. Oceanul Atlantic este singurul ocean care comunică larg cu toate celelalte oceane. Pe apele lui se face mai multă navigație decât pe apele celorlalte oceane luate la un loc. ### Oceanul Pacific Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Oceanul Pacific (Oceanul „liniștit”, denumit așa de Magellan) scaldă țărmurile de est ale Asiei și Australiei și cele de vest ale celor două Americi. Este cel mai mare dintre oceane, având aproape 180 milioane km². Oceanul Pacific reprezintă aproape jumătate din întinderea Oceanului Planetar. Este cel mai adânc ocean, având 11022 m lângă insulele Filipine. Țărmurile sale sunt muntoase și bogate în vulcani, de unde și denumirea de „Cercul de foc al Pacificului”. În partea centrală are o puzderie de insule, cele mai multe fiind mici și foarte mici. Oceanul Pacific comunică larg, la sud, cu Oceanul Atlantic și Oceanul Indian, iar la nord se leagă de Oceanul Înghețat prin Strâmtoarea Bering (largă numai de 85 km și adâncă de 42 m). ### Ghețarii polari și ghețarii alpini Ghețarii polari Ghețarii polari se întâlnesc mai mult în Groenlanda, unde formează o ”saltea” de gheață groasă în centru, până la 3500 m, și în Antartica, unde grosimea gheții variază între 1500 și 3000 m. Din ghețarii polari se desprind aisberguri (”munți” de gheață plutitori), pe care curenții oceanici îi poartă până în ținuturile temperate, unde se topesc. Ei răcesc în jurul lor apele oceanelor și primejduiesc navigația (un aisberg poate avea o înălțime de 100 m deasupra apei și 700 m în apă). În Antartica se află 90% din apa existentă pe glob sub formă de gheață. Ghețarii alpini Ghețarii alpini se numesc astfel după Munții Alpi unde au fost, inițial, mai bine studiați; ghețari asemănători, de dimensiuni mult mai mari de acest tip, se întâlnesc în Munții Himalaya și în alți munți. Ghețarii alpini se mai numesc și ghețari locali sau de vale, spre deosebire de ghețarii polari care formează calote glaciare, cu o întindere incomparabil mai mare decât ghețarii alpini. La ghețarii alpini se observă un bazin în formă de chiuvetă (circ glaciar) în care se formează gheața și o vale pe care ghețarul alunecă încet sub formă de limbă. Alunecarea limbii de gheață poate avea loc până mai jos de limba zăpezilor permanente - zona dincolo de care temperatura medie anuală este de peste 0°C. Aici se topește și poate forma un lac glaciar sau poate alimenta cu apă unele râuri. Alunecarea ghețarului este mai mare la mijlocul văii, îndeosebi pe pante mult înclinate, și mai mică pe fund și pe margini, unde întâmpină rezistența rocilor. În general, curgerea gheții este destul de înceată. Ea poate atinge pe an 30 - 150 m în Munții Alpi și 700 - 1300 m în Munții Himalaya. În unele cazuri, mai ales unde valea se îngustează, ghețarul poate prezenta cute și crăpături transversale și longitudinale (crevase), care constituie o primejdie pentru alpiniști, deoarece sunt acoperite zăpadă de cele mai multe ori și nu se văd. Ghețarii alpini se întâlnesc în Europa (Munții Alpi, Pirinei, Caucaz), în Asia (Munții Pamir, Himalaya), în Africa (Kilimanjaro), în America de Nord (Munții Alaska), America de Sud (Munții Anzi). Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Ghețarii polari și ghețarii alpini ### Formarea ghețarilor Mesele mari de gheață în mișcare din ținuturile polare și de pe munții înalți din regiunile temperate și calde poartă numele de ghețari. Formarea ghețarilor Zăpezile permanente, spulberate de vânturi în locurile adăpostite, se pot transforma în gheață. Ziua, fiind cald, zăpada de deasupra se topește, se înfiltrează în masa de zăpadă pe care o îndeasă, iar noaptea îngheață. Pe de altă parte, zăpezile noi, prin greutatea lor, apasă asupra zăpezilor de dedesubt, îndesându-le și mai mult și contribuind totodată la eliminarea golurilor de aer din masa zăpezii. Prin urmare, ghețarii iau formă datoriă zăpezii care se transformă mai întâi într-o gheață grăunțoasă, care devine cu timpul, compactă, sticloasă și transparentă. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Formarea ghețarilor ### Zăpada Zăpada se formează în păturile superioare ale atmosferei, prin acumularea vaporilor de apă pe cristalele de gheață. Aceste cristale de gheață se formează din picăturile de apă la o temperatură a norului de sub 0°C. Zăpada cade în ținuturile polare tot timpul anului, în cele temperate numai iarna (pe munții înalți și vara), iar în regiunile calde apare numai pe munții foarte înalți. Zăpezile permanente sunt cele rămase de la un an la altul. Limita lor este în funcție de latitudine și altitudine. La latitudini mari, cum sunt cele polare, zăpezile permanente se găsesc pe înalțimi mici, sub 500 m și chiar la nivelul mării. În ținuturile temperate se află numai pe munții înalți, care depășesc - de obicei - 2500 - 3000 m. Zăpezile abundente de pe înălțimi mari ale munților se prăvălesc cu ușurință la rostogolirea unei stânci, la o bătaie mai puternică a vântului etc. Aceste prăvăliri masive de zăpadă se numesc avalanșe. În drumul lor ele distrug totul, dezrădăcinează arbori, dărâmă case, astupă drumurile, barează apele curgătoare pricinuind inundații etc. De obicei făgașele avalanșelor sunt cunoscute de oameni și ei se feresc de ele. Ce beneficii oferă zăpada? Zăpezile din zona temperată sunt o adevărată binefacere pentru semănături, în special pentru cele de toamnă. Iarna ele ocrotesc semănăturile de ger, iar primăvara, printr-o topire lentă, dau apa necesară dezvoltării plantelor. Dezavantajele zăpezii Primăvara, topirea bruscă a zăpezilor bogate constituie uneori neajunsuri, provocând inundații în luncile râurilor. ### Delta Dunării Acest articol este doar un ciot. Contribuie la dezvoltarea lui. Delta Dunării este situată în sud-estul României la gura de vărsare a fluviului Dunăre în Marea Neagră, cuprins între brațele Chilia și Sf. Gheorghe. Se întinde pe o suprafață de 3446 km². Delta Dunării este un ținut întins, acoperit cu ape și stufărișuri, în care se află și câteva grinduri nisipoase mai înalte, care ies ca niște insule din întinsul apelor. Acest ținut s-a născut prin umplerea unui golf al Mării Negre, în care se vărsa Dunărea, cu mâl cărat de fluviu și cu nisipuri depuse de valurile și curenții Mării Negre. Ea se înalță an de an și crește în suprafață mereu, în dauna mării. Acoperită în bună parte cu stuf, și într-o măsură mai mică cu pășuni și păduri, Delta Dunării este, în același timp, un domeniu al păsărilor călătoare și al peștilor. ### Lacurile Lacurile sunt cele mai importante dintre toate apele stătătoare. Dimensiunile lacurilor sunt extrem de variabile; adâncimea poate merge de la câțiva metri până la 1,620 m (lacul Baikal), iar suprafața, de asemenea, de la câțiva zeci de metri pătrați la 371,000 km², cât are Caspica.. Există o strânsă legătură între răspândirea lacurilor și zonele de climă. Lacurile sunt mai numeroase, mai mari și cu apele mai dulci în ținuturile cu climă umedă. În regiunile cu climă uscată lacurile sunt mai puține și cu apă mai sărată. Cum s-au format lacurile? După modelul de formare lacurile pot fi de mai multe feluri. Unele sunt relicte (rămășițe) ale unor foste mări, altădată mult mai întinse, cum sunt lacurile Aral din Asia, Ciad din Africa etc; altele au luat naștere prin prăbușirea scoarței terestre (tectonice), cum sunt Tanganyka și Nyasa din Africa, Lacul Baikal din Asia (care este și cel mai adânc lac de pe glob, având 1742 m); alte lacuri s-au format în scobiturile făcute de ghețarii de odinioară, cum sunt lacurile din America de Nord (Superior, Michigan) și nordul Europei (Onega), sau cele din munții înalți (Geneva în Munții Alpi; lacurile Bâlea, Bucura etc. din Munții Carpați; unele lacuri se pot forma și în craterele vulcanilor (Lacul Sf. Ana). Foarte multe lacuri sunt în luncile râurilor sau pe țărmul mării. Lacul Razelm, cel mai mare din România, s-a format pe locul unui vechi golf al Mării Negre, care a fost separat de mare printr-un cordon de nisip. O categorie aparte a lacurilor o reprezintă lacurile artificiale (de acumulare), create de om în scopul alimentării cu apă a hidrocentralelor, asigurării irigațiilor, pentru piscicultură ș.a. Astfel de lacuri au fost amenajate în țara noastră pe Bistrița, Argeș, Dunăre etc. Tipuri de lacuri: Lacuri naturale: Lacuri de natură glaciară:- Lacuri periglaciare - în care cel puțin o parte a conturullacului este formată de un strat de gheață;- Lacuri subglaciare - a căror suprafață este permanentacoperită de gheață;- Lacuri glaciare - sunt situate în zone formate prin eroziune glaciară, acoperite în trecut de ghețari- Lacuri pro-glaciare - situate în aval de un ghețar și alimentatede un ghețar;- Lacuri de fjord - Un lacaflat într-o vale glaciară care a fost erodată până la un nivel sub cel al marii; Lacuri vulcanice:- lacuri de crater - care se formează în craterele unor vulcani;- lacuri tip policrater sau intercrater - care acoperă mai multe cratere sau sunt localizate între cratere;- lacuri de caldeira - care sunt localizate în depresiuni care se formează ca urmare a unei activități vulcanice;- lacuri de maar - care se formează printr-o erupție freatică provocată de intrarea apei subterane în contact cu magma fierbinte; - Lacuri tectonice - situate în urma subsidenței în lungul unei falii geologice; - Lacuri de baraj natural - formate prin bararea unor văi în urma unor fenomene naturale; - Lacuri alpine - situate în depresiuni naturale din zone montane, având altă origine decât cele glaciare sau vulcanice; - Lacuri meteoritice - formate în cratere create de meteoriți; - Lacuri endoreice - situate în zone depresionare fără efluenți importanți de suprafață care să evacueze afluxurile în lac; Lacuri artificiale: - lacuri de baraj;- lacuri excavate - depresiunea lacului a fost creată prin săpături;- lacuri de închidere - a unor golfuri maritime; ### Bălțile Bălțile sunt forme intermediare între lacuri și mlaștini. Ele sunt acumulări de apă în adăncituri slabe ale solului. Cele mai multe bălți se formează în luncile râurilor. Unele bălți sunt foste lacuri, împotmolite din cauza mâlului cărat de apele curgătoare ori din pricina depunerilor de resturi organice (schelete de animale, plante acvatice putrezite), care înalță an de an fundul lacurilor. Întinderea bălților crește sau scade după cum plouă și în funcție de creșterea sau scăderea apelor râului cu care ele sunt în legătură. Numeroase bălți se găsesc în lunca și Delta Dunării, precum și de-a lungul unor râuri. ### Mlaștinile Mlaștinile se formează pe terenuri netede, indiferent de înălțimea lor. Se nasc în luncile râurilor ori pe platouri ale dealurilor și munților, în zone cu ploi bogate și cu sol greu permeabil. Cu timpul, mlaștinile devin niște smărcuri în care cresc plante iubitoare de umezeală ca papura, rogozul și altele. Unele mlaștini sunt foste lacuri, care împotmolindu-se mereu au devenit mai întâi bălți și apoi mlaștini. Dintre toate apele stătătoare, mlaștinile ocupă întinderea cea mai mare pe glob. Suprafața lor este egală cu o treime din aceea a Europei. În România cele mai multe se găsesc în părțile joase din Câmpia de Vest, în lunca și Delta Dunării; ele poartă și numele popular de ”rovine”. Asanarea (sau desecarea) mlaștinilor se face cu ajutorul unor canale artificiale, care permit scurgerea apei, coborârea pânzei freatice și uscarea terenului. ### Câta apă este pe glob? Câtă apă este pe glob? Pe glob se află peste un miliard km³ de apă, din care circa 97% în mări și oceane, peste 2% în ape subterane, 0,3% în fluvii și râuri, 0,3% în ghețari și 0,001% în atmosferă. sib formă de vapori. ### Raportul dintre apă și uscat pe glob Dacă privim cu atenție globul pământesc, observăm că se văd mai multe continente, despărțite între ele prin întinderi mari de apă, numite oceane. În timp ce continentele sunt despărțite, oceanele sunt legate între ele, formând o singură întindere de apă denumită Oceanul Planetar (361 milioane km²). Apele oceanice ocupă o întindere mai mare decât uscatul. Mai mult de două treimi din suprafața Pământului (mai exact 71%) sunt acoperite cu Oceanul Planetar și restul (29%) de uscat. Apele oceanelor sunt neegal împărțite în cele două emisfere. În partea sudică ele acoperă o suprafață de cinci ori mai mare decât aceea a uscatului, pe când ăn emisfera nordică numai o dată și jumătate. Se poate spune că emisfera nordică este a uscatului, iar cea sudică a apei (vezi imaginile de mai jos). Raportul dintre apă și uscat pe glob. Globul pământesc văzut dinspre Polul Nord, prezintă o mare întindere a uscatului. Raportul dintre apă și uscat pe glob. Globul pământesc văzut dinspre Polul Sud, este dominat de marea întindere a apelor oceanice. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Raportul dintre apă și uscat pe glob ### Circuitul apei în natură Circuitul apei în natură este circuitul pe care-l parcurge apa pe glob, în urma unor evaporări și condensări succesive, trecând prin diferite stări (lichidă, gazoasă, solidă) și luând forme variate (vapori, apă de suprafață, apă subterană, apă oceanică). Apa trece sub formă de vapori, din rezervorul oceanului în atmosferă. Atmosfera transportă vaporii de apă deasupra pământului, unde aceasta poate transforma vaporii în nori și aceștia cad sub formă de precipitații. Râurile și izvoarele subterane transportă apa înapoi în ocean, și astfel se va repeta până la nesfârșit ciclul circuitului apei. O baltă de apă pe care o vedeți că se evaporă azi poate să se transforme mâine în aversă pe aceeași suprafață. Apă mării evaporată și purtată de vânturi cu două săptămâni în urmă, se poate transforma în zăpadă, care să cadă azi în Bucegi. Circuitul apei în natură este asemănător unor serii de subcircuite sau unor schimburi separate de umezeală între pământ, mare și aer. Deoarece oceanele sunt foarte mari, această succesiune este un subcircuit în cadrul circuitului apei. Unele precipitații atmosferice nu ajung pe suprafața pământului. Unele picături de ploaie se transformă din nou în vapori în drumul lor spre pământ și rămân în atmosferă. Acesta este un alt subcircuit din cadrul circuitului apei în natură. Din apa căzută pe uscat sub formă de precipitații, o parte se infiltrează în pământ, iar alta se scurge pe văile râurilor, ajungând tot în mări și oceane de unde a plecat. Se vede așadar că apa circulă în natură neîntrerupt, din mări, oceane și de pe uscat (lacuri, râuri etc.) în atmosferă, ca să revină iarăși în mări, oceane și pe uscat. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Circuitul apei în natură ### Hidrosfera Hidrosfera este apa aflată sub diferite forme (solidă sau lichidă) care înconjoară pământul ca o pătură neîntreruptă ca și atmosfera. Apa se află foarte mult răspândită pe planeta noastră. O găsim în atmosferă sub formă de vapori (ceață, nori), apoi în mări, oceane, râuri, lacuri și în pământ. În regiunile reci apa se găsește sub formă de zăpadă și gheață. Apa se ridică - sub formă de vapori - până la 10-16 km în atmosferă și se întâlnește până la peste 20 km adâncime în scoarța Pământului. Între aceste limite, în orice loc am căuta, dăm de apă în cantități mai mari sau mai mici. Cea mai mare parte din apa planetei noastre se află în mările și oceanele ei. Apa oceanică constituie un rezervor uriaș din care se răspândește atât in aer cât și pe uscat. O altă parte din apa Pământului este răspândită pe uscat sub formă de mlaștini, bălți, lacuri, râuri și fluvii ori ca apă subterană. Apele aflate pe continente sunt denumite ape continentale. Cantități mari de apă sunt cuprinse în ghețurile din zonele reci ale Pământului, precum și în văile cu ghețari ale munților înalți. Hidrosfera este compusă din: Oceanul planetar - totalitatea mărilor și oceanelor;Ape curgătoare;Ape stătătoare;Ghețari;Ape freatice;Ape de adâncime;Apa din atmosferă (vapori sau particule fine de apă și gheață). Acest înveliș de apă prezintă o mobilitate ceva mai mică decât atmosfera, dar mult mai mare decât litosfera. Mobilitatea și, în general, transformările lente sau bruște care au loc în hidrosferă sunt variate (fizice, chimice, mecanice etc.). La nivel planetar însă hidrosfera apare ca un sistem funcțional, în care pătrunde o anumită cantitate de energie solară sau terestră, ce pune în mișcare apa, formând anumite circuite care se dezvoltă regulat sau periodic. Astfel, căldura solară evaporă apa de pe ocean, vaporii sunt purtați de vânturi pe uscat, unde cad sub formă de ploaie, iar apoi prin râuri apa se întoarce în ocean. Acest drum este cunoscut sub numele de circuitul apei în natură. Circuitul apei în natură În realitate, este vorba despre o circulație mult mai complexă. De exemplu, se apreciază că de pe ocean se evaporă anual cam 450.000 km³ apă, din care peste 400.000 km³ cad tot pe ocean (este circuitul mic al apei). De pe scat se evaporă numai 62.000 km³, dar volumul precipitațiilor totale (inclusiv cele venite de pe ocean) ajunge aici la 100.000 km³. Pe de altă parte, apa căzută pe uscat se poate scurge direct în râuri, se poate evapora, se poate transforma în gheață sau se poate înfiltra în sol și subsol, unde poate curge, stagna sau poate fi preluată de plante. Dar și apa din oceane formează circuite la suprafață, ca și spre adânc, sau se mișcă variat sub formă de valuri, maree etc. Hidrosfera este deci un sistem de circuite. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Hidrosfera ### Zona de climă rece Culoarea roz de pe hartă reprezintă zonele de climă rece. Sursă hartă: Wikimedia Commons / Creative Commons Zona de climă rece se află în zonele polare (dincolo de paralela de 60°). Se subîmparte în climă subpolară (60°-60°30') și climă polară (66°30'-90°). La cercurile polare, iernile țin și peste 9 luni, iar verile 2-3 luni și sunt destul de reci. Spre poli, iarna ține tot anul. Vânturile sunt foarte schimbătoare și foarte puternice, iar zăpada și gheața rămân autostăpânitoare. Precipitațiile sunt sărace. Clima subpolară se află în nordul Americii de Nord (Alaska, nordul Canadei), în nordul Europei (nordul Peninsulei Scandinavice) și nordul Asiei (Rusia), iar clima polară în Groenlanda și Antartica. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Zona de climă rece ### Clima temperat continentală Culoarea verde de pe hartă reprezintă zonele de climă temperat continentală. Sursă hartă: Wikimedia Commons / Creative Commons Clima temperat continentală, aflată în interiorul continentelor între 40° și 60°, are verile calde și iernile reci. Vânturile bat neregulat, iar ploile cad mai ales primăvara și la începutul verii și sunt repezi. Iarna ninge mult. Acest fel de climă se întinde peste tot centrul Europei, Americii de Nord și Asiei. În partea de răsărit a Europei, Asia Centrală, America de Nord (mai ales pe podișurile dintre munții de vest) iernile sunt foarte reci și verile foarte călduroase și secetoase, cu primăveri foarte scurte. Felul acesta de climă continentală a fost numit climă continentală excesivă. ### Clima temperat oceanică Culoarea verde de pe hartă reprezintă zonele de climă temperat oceanică. Clima temperat oceanică este răspândită pe țărmurile vestice ale continentelor între 40° și 60°. Anul se împarte în patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară, toamnă. În aceste locuri, iernile sunt blânde, iar verile răcoroase, deoarece apa se încălzește și se răcește mai greu decât uscatul. Diferența de temperatură dintre iarnă și vară este, deci, mică. Vântul care predomină este cel de vest. În toate anotimpurile sunt cețuri și ploi dese și mărunte, dar mai ales toamna și iarna. ### Clima temperat mediteraneană sau clima subtropicală Culoarea galbenă de pe hartă reprezintă zona de climă temperată. Sursă hartă: wikipedia.org Clima temperat mediteraneană sau clima tropicală Aceasta se întinde între 30° și 40° latitudine nordică și sudică, iar anul se împarte în patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară, toamnă. Iernile sunt blânde și ploioase, iar verile foarte calde și secetoase. Se mai întâlnește, dar cu ploi bogate tot anul, în Africa de sud-est, în Australia de sud-est, în America de Nord la nordul Golfului La Plata, în Asia de est și în America de Nord la nordul Golfului Mexic. Acest fel de climă se numește subtropicală umedă. ### Clima tropicală uscată Clima tropicală uscată ocupă o fâșie între 12° și 30° latitudine nordică și sudică. Zilele sunt foarte călduroase (pot atinge peste 50° la umbră și 60°-70° la soare, iar nopțile foarte răcoroase, încât îngheață uneori apa. Vânturile alizee bat neîncetat. Ploile cad foarte rar, mai ales la solstițiul de vară și sunt de scurtă durată; uneori, ani în șir, nu cade o bură de ploaie. Pustiurile ocupă aici suprafețele cele mai întinse (Sahara, Kalahari, Arabia, Victoria etc.). ### Clima tropicală umedă Sursă hartă: geolearn.org Clima tropicală umedă cuprinde climatul subecuatorial și climatul musonic. Climatul subecuatorial se află între 5° și 12° latitudine nordică și sudică. Aici este cald tot timpul anului, cu mici diferențe de temperatură de la zi la noapte. Vânturile sunt periodice. Această climă este caracterizată de existența a două anotimpuri: unul ploios și unul secetos. Când nu bat alizeele și e calmul ecuatorial plouă; când bat alizeele este secetă. Climatul musonic. În regiunile unde bat musonii (Asia de Sud și de sud-est, Australia de nord-est etc.), anul se împarte în două anotimpuri, unul ploios și altul secetos, după cum musonii bat de la mare sau de la uscat. Plouă când musonii bat de la mare. Este cald tot timpul anului, ca unele excepții în estul Asiei. Sursă hartă: geolearn.org Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Clima tropicală umedă ### Latitudinea și longitudinea. Coordonate geografice Latitudinea și longitudinea. Coordonate geografice Latitudinea și longitudinea, luate împreună se numesc coordonate geografice. Ca să aflăm poziția unui loc pe suprafața globului, trebuie să știm latitudinea și longitudinea acelui loc. Ce este latitudinea? Latitudinea unui punct de pe fața Pământului este depărtarea de la ecuator la nord sau la sud, până la acel punct, măsurat pe meridianul locului. Latitudinea se măsoară în grade, minute și secunde. După cum locul este situat la nord sau la sud de ecuator va fi numită și latitudinea respectivă: latitudine nordică, atunci când punctul se găsește la nord de ecuator și latitudine sudică în cazul în care punctul este situat la sud de ecuator. Latitudinile pot varia între 0° și 90° latitudine nordică și, respectiv, între 0° și 90° latitudine sudică. Gradele de latitudine sunt înscrise pe marginile verticale (laterale) ale hărților. Paralelele indică latitudinea geografică, de aceea ele mai sunt numite linii de latitudine. Toate punctele aflate pe aceeași paralelă au aceeași latitudine geografică. Lungimea arcului de un grad pe paralelă se reduce de la Ecuator spre nord și, respectiv, spre sud. Ce este longitudinea? Longitudine se numește distanța măsurată în grade, minute și secunde pe paralela locului. Când locul se află la est de primul meridian se zice că are longitudine estică, iar când se află la vest de primul are longitudine vestică. Longitudinea variază între 0° și 180°. Pe hărți longitudinea este înscrisă pe marginile orizontale (de sus și de jos) ale hărții. Meridianele indică longitudinea geografică, de aceea ele mai sunt numite linii de longitudine. Toate punctele aflate pe același meridian au aceeași longitudine geografică. Un grad pe meridian este egal cu 111 km. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Latitudinea și longitudinea ### Clima ecuatorială Clima ecuatorială Aceasta se află între 5° latitudine nordică și 5° latitudine sudică. Se caracterizează prin temperatură ridicată tot anul și ploi regulate și torențiale. Temperatura medie nu scade în nici o lună sub 20°. Nu se simt vânturi. Ținuturi cu acest tip de climă sunt: Africa Centrală, regiunea Amazonului din America de Sud și zona insulară din sud-estul Asiei. ### Precipitațiile pe glob Harta repartiției precipitațiilor pe glob. Precipitațiile pe glob cad sub formă de ploi în zona caldă, de ploi și de zăpezi în zonele temperate și mai mult sub formă de zăpezi în zonele reci. Ploile ecuatoriale cad de o parte și de alta a ecuatorului, între 5° latitudine nordică și 5° latitudine sudică. Sunt ploi abundente, torențiale, însoțite de puternice descărcări electrice. Cad mai mult după-amiază și aproape zilnic. Ploile subecuatoriale (5°-12°), la nord și la sud de ecuator, sunt asemănătoare ploilor ecuatoriale, dar cad numai o jumătate de an, în lunile de vară: din aprilie până în octombrie, în emisfera boreală și din octombrie până în aprilie în emisfera australă. În restul timpului este secetă. Ca și ploile ecuatoriale, sunt mai abundente în apropierea țărmurilor. Ploile tropicale se găsesc de o parte și de alta a tropicelor, între 12° și 30°. Sunt ploi rare, de scurtă durată și repezi. În unele locuri nu plouă cu anii; de aceea aici se găsesc cele mai mari deșerturi de pe glob. Ploile musonice au răspândire mai mare în sudul și sud-estul Asiei, fiind aduse de musonul de vară. Sunt ploi abundente. La poalele sudice ale Munților Himalaya cad cele mai multe ploi de pe glob (12000 mm anual). Aici e polul de ploaie al Pământului. Ploile din zonele subtropicale, cuprinse între paralele 30° și 40° nord și sud de ecuator, sunt mai dese iarna, vara fiind secetă. Ploile subtropicale aparțin zonelor temperate. Precipitațiile din zonele temperate, cuprinse în amândouă emisferele 40° și 60° latitudine, sunt mai abundente în apropierea țărmurilor aflate sub influența vânturilor de vest. Ploile sunt mărunte, dese și cad în toate anotimpurile, dar mai ales toamna și iarna. Ninsorile sunt rare. Departe de țărmuri cad ploi îndeosebi primăvara și vara, mai puține decât în apropierea țărmurilor. Ele sunt de obicei repezi. Ninsorile sunt frecvente în timpul iernii. Precipitațiile din zonele reci. Dincolo de paralelele de 60° și mai ales dincolo de cercurile polare, ninge mai mult decât plouă. Ploile cad foarte puțin în timpul verii, și anume în regiunile mai apropiate zonelor temperate. Spre poli, precipitațiile cad mai mult sub formă de zăpadă. Din cauza temperaturilor scăzute, aici evaporarea este slabă, deci nici ploile și nici zăpezile nu sunt prea bogate. În general ținând seama de latitudine, vânturi, relief și ape marine, constatăm că precipitațiile pe glob sunt foarte inegal răspândite. În zona ecuatorială, în regiunile musonice, precum și pe teritoriile apropiate de ocean, cad cele mai mari cantitați de ploi. Pe munți și în zonele reci cad multe zăpezi. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Precipitațiile pe glob ### Cum se formează ploaia? Formarea ploilor pe țărmuri și munți. O parte din apa oceanelor, mărilor, lacurilor, râurilor etc. se evaporă (se transformă în vapori de apă). Vaporii de apă plutesc în aerul care înconjoară Pământul. Ei sunt atât de mici și de fini, încât nu-i putem vedea. Cantitatea vaporilor de apă din aer nu este totdeauna aceeași. Cu cât aerul este mai cald, cu atât el poate absorbi o cantitate mai mare de vapori de apă și cu cât aerul este mai rece, cu atât absoarbe mai puțin vapori de apă. Când aerul dintr-un loc a absorbit o cantitate de vapori de apă atât de mare încât nu mai poate primii alții, zicem ca aerul este saturat. Dacă intervine o răcire, o parte din aceeași vapori se condensează și se transformă în picături mici de apă. Condensarea vaporilor de apă din atmosferă. Condensarea se poate face sub formă de: rouă, brumă, ceață (negură), nori, ploaie, grindină și zăpadă. Toate la un loc se numesc precipitații atmosferice. Principalele precipitații sunt ploaia și zăpada. Cum se formează ploaia? Când intervine o răcire a aerului sau când norii dau de straturi mai reci de aer, picăturile de apă - din care sunt formați - se strâng mai multe la un loc în jurul unui firișor de praf, al unui cristal de gheață, formând picăturile mai mari. Ele sunt mai grele și cad pe pământ sub formă de ploaie. Plouă mai mult pe țărmurile înalte ale mărilor și oceanelor și pe munți. Înregistrarea cantității de ploaie care cade într-o localitate se face cu un aparat numit pluviometru. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Cum se formează ploaia? ### Clasificarea vânturilor Vântul este mișcarea orizontală a aerului de la un ținut cu aer rece și dens (cu presiunea ridicată), către un altul cu aer mai cald și mai rar (cu presiunea joasă). Clasificarea vânturilor Pe suprafața Pământului, vânturile au caractere diferite. În unele regiuni ale globului ele bat regulat, iar în altele bat neregulat sau periodic. Mai sunt vânturi care nu se manifestă pe suprafețe întinse; ele au un caracter restrâns, local. Vânturile regulate sunt acelea care, în tot timpul anului au aceeași direcție și bat cam cu aceeași tărie. Ele aparțin zonei calde. La ecuator, temperatura fiind mereu ridicată, aerul se încălzește, se rărește și se ridică. Aici nu sunt curenți orizontali de aer care să se simtă sub formă de vânt. De aceea, regiunea aceasta cuprinsă între 5° latitudine nordică si 5° latitudine sudică se numește zona calmelor sau a liniștii ecuatoriale. Există aici curenți de aer de jos în sus (ascendenți). Pe la tropice, aerul fiind mai dens, începe să se scurgă către zona de presiune mică de la ecuator. Se formează astfel două vânturi regulate, unul la nord și altul la sud de ecuator, numite alizee. Vânturile alizee. Ele bat tot timpul anului dinspre zonele cu înaltă presiune subtropicală către zonele de joasă presiune ecuatorială. Alizeele bat tot timpul anului cu aceeași intensitate și în aceeași direcție. În emisfera nordică, alizeul de nord bate de la nord-est către sud-vest, iar în cea sudică, alizeul de sud bate de la sud-est către mord-vest. Devierea spre vest a alizeelor se datorează mișcării de rotație a Pământului, care este mai mare spre ecuator. Alizeele se resimt între 5° și 30° latitudine, atât în emisfera boreală, cât și în cea australă. Ele se lungesc și se scurtează totuși după cum Soarele trece, aparent, în emisfera boreală sau australă. Vara, când Soarele luminează și ăncălzește mai mult emisfera boreală, alizeul bate între 40° și 12° latitudine nordică și între 30° și 5° latitudine sudică, iar în lunile de iarnă, când Soarele luminează și încălzește mai mult emisfera australă, bate între 30° și 5° în emisfera boreală și între 40° și 12° în emisfera australă. Mutarea alizeelor. Observați că între liniile întrerupte (5° lat. N și 5° lat S) alizeele nu bat. Aici este zona calmă. Alizeele care bat dinspre uscat sunt, de obicei, vânturi secetoase. Când bat dinspre ocean și întâlnesc în drum munți, lasă ploi, uneori chiar bogate. Vânturile neregulate (schimbătoare) sunt acelea care bat neregulat, când dintr-o direcție, când dintr-alta și își schimbă des tăria. Unele vânturi neregulate sunt reci, altele calde. Unele vânturi neregulate bat dominant dintr-o direcție. Așa sunt vânturile de vest. Ele bat, după cum le arată numele, dinspre vest. Vânturile de vest suflă destul de des într-o zonă cuprinsă între 40° și 60°, atât în emisfera boreală cât și în cea australă. Venind dinspre ocean, ele aduc ploi bogate pe coastele de vest ale continentelor (America, Europa). În România, ca vânt neregulat amintim Crivățul, care suflă mai mult din nord-est, mai ales iarna, când aduce ger și uneori viscolește zăpada. Vânturile periodice bat un timp dintr-o direcție, iar în alt timp în direcția contrară. Ele se nasc din cauze diferențelor mari de temperatură și presiune atmosferică, care se formează între uscat și apă. În categoria vânturilor periodice intră musonii și brizele. Musonii sunt cele mai însemnate vânturi periodice; bat mai mult dinspre Oceanul Indian și Oceanul Pacific, către sudul și estul Asiei. Aceste vânturi se formează astfel: în Asia, în timpul verii, din aprilie până în octombrie, podișurile centrale se încălzesc foarte mult și apare un puternic centru de presiune joasă; ăn același timp, pe Oceanul Indian și Oceanul Pacific se formează centre de presiune mai ridicată (pentru că apa este mai rece decât uscatul). Se pornește astfel un vânt rece care bate spre Asia de Sud si Est. Acesta este musonul de vară, care aduce ploi bogate pentru că vine dinspre ocean încărcat cu mulți vapori de apă. Musonul de vară este ajutat de alizeul emisferei, unde acum este iarnă. Musonul de vară | Musonul de iarnă Din octombrie până în aprilie fiind iarnă, podișurile din Asia Centrală se răcesc puternic, formându-se un centru de presiune maximă, de unde aerul dens se îndreaptă spre Oceanul Indian și Oceanul Pacific (care sunt mai calde și deci pe ele sunt centre de presiune mai mică). Acest vânt care bate contrar musonului de vară este musonul de iarnă. El este vânt secetos pentru că, bătând dinspre uscat spre ocean nu este încărcat cu vapori de apă (vezi imaginea de mai sus). Deci, cauza principală a formării musonilor este întinderea mare a uscatului asiatic și a apei Oceanelor Indian și Pacific. Încălzirea deosebită a uscatului și a apei, iarna și vara, fac ca aceste vânturi să bată, fiecare, câte 6 luni în sens invers. Musoni se mai întâlnesc și în alte regiuni ale globului, unde se găsesccondiții asemănătoare (coasta estică a Africii, nord-estul Australiei etc.). În octombrie și în aprilie, când se schimbă direcția musonilor, se produc furtuni periculoase numite cicloni. Aceste vânturi dărâmă tot ce întâlnesc în cale, ridică valurile mărilor și inundă satele și orașele din apropierea țărmurilor. Cei mai pustiitori cicloni se întâlnesc în sudul și estul Asiei și în Insulele Antile din Oceanul Atlantic. Brizele marine. Pe țărmurile mărilor și oceanelor bat niște vânturi care se schimbă de la zi la noapte. Ziua bat de la mare la uscat, iar noaptea de la uscat la mare. La noi, pe litoralul Mării Negre, brizele bat vara, iar în ținuturile calde bat tot timpul anului. Brizele de munte sunt tot vânturi periodice. Dimineața, aerul rece și greu din văile umbrite urcă spre piscurile însorite, unde aerul încălzit s-a rărit. Seara, dimpotrivă, dinspre vârfurile care s-au răcit imediat după apus, aerul greu coboară spre văile cu aer mai cald. De aceea se simte seara un miros de rășină, adus de briza dinspre pădurile de brad de pe înălțimi. Vânturile locale bat numai într-o anumită regiune, deci pe o suprafață mai mică; de aceea se și numesc vânturi locale. Așa este, în România, Vântul Mare, care bate mai mult primăvara, dinspre Munții Făgăraș spre Podișul Transilvaniei. Este un vânt cald, care topește zăpada. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Clasificarea vânturilor ### Formarea vânturilor Formarea vânturilor este provocată de diferența de temperatură pe care o are aerul pe suprafața Pământului. Astfel, când într-o localitate oarecare este căldură, aerul se încălzește, devine mai ușor, se rărește și se înalță, formându-se în acea regiune un centru de presiune mai scăzută decât cea normală. Aerul rece și dens dimprejur, cu o presiune mai ridicată decât cea normală, se deplasează și caută să ia locul celui mai cald, mai rar și mai ușor. Vântul ia naștere deci din cauza deosebirii de încălzire a aerului reflectată în variația presiunilor atmosferice dintre două ținuturi. La vânturi deosebim direcția (încotro bat), tăria sau intensitatea (puterea cu care bat) și durata (cât timp bat). Mișcările aerului pot fi orizontale sau verticale (ascendente sau descendente). Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Formarea vânturilor ### Presiunea atmosferică Zonele de înaltă și joasă presiune armosferică de pe glob Presiunea atmosferică este greutatea cu care aerul apasă asupra scoarței Pământului. Aerul, fiind corp gazos, are proprietatea de a se răspândi în spațiu. Totuși, nu peste tot vom găsi aceeași cantitate de aer. Pe podișuri înalte și pe munți, aerul este mult mai rar decât la câmpie. În unele localități aerul este mai rece, în altele este mai cald. Dacă vom cântări două vase identice, unul plin cu aer rece și altul cu aer cald, vom vedea că cel cu aer rece este mai greu decât cel cu aer cald. Cu cât aerul este mai cald, cu atât el se dilată și devine mai ușor; cu cât este mai rece, cu atât el se îndesește și devine mai greu. Aparatul cu care se măsoară presiunea atmosferică se numește barometru. Când barometrul arată 760 mm înseamnă că presiunea atmosferică este normală; când arată sub 760 mm, presiunea atmosferică este minimă (se notează cu semnul -), iar când indică peste 760 mm, valoarea presiunii este maximă (se notează cu semnul +). La o presiune atmosferică normală, aerul apasă cu puțin peste 1 kg pe fiecare centimetru pătrat. În limbajul meteorologilor și climatologilor centrele de joasă presiune atmosferică se numesc arii ciclonale, iar cele de înaltă presiune atmosferică,  anticiclonale. Ariile ciclonale și anticiclonale pot fi staționare (anticiclonul siberian) sau pot constitui centre de presiune care se deplasează rapid, creând perturbații meteorologice. În tot cazul, centrele ciclonale sunt mai puțin stabile decât cele anticiclonale. O arie ciclonală este o suprafață de joasă presiune, înconjurată de presiuni mai înalte. Aerul periferic năvălește către centrul ariei ciclonale. O arie anticiclonală este o suprafață de înaltă presiune, înconjurată de presiuni mai mici. Aerul din centrul anticiclonului năvălește către periferie. Barometrul joacă rolul unei balanțe, care cântărește necontenit presiunea aerului pe unitatea de suprafață. Presiunea aerului se schimbă în funcție de temperatură și înălțime. Cu cât aerul este mai cald, cu atât presiunea este mai mică și cu cât este mai rece, cu atât presiunea este mai mare. Când căldura este asociată cu umiditatea aerului, presiunea este și mai mică, iar când frigul este însoțit de uscăciunea aerului, presiunea este mult mai mare. De asemenea, cu cât ne ridicăm în atmosferă, cu atât aerul se rarefiază, iar presiunea se micșorează. Scăderea presiunii atmosferice influențează nefavorabil organismul omului. La munte, de la circa 2000 m în sus, omul suferă de rău de munte: are o senzație de oboseală, respirația scurtă, dureri de cap și îl cuprinde somnolența. La înălțimi mari se produc și pierderi de sânge. Pe munți înalți, care depășesc 6000 m, sau în avioanele care zboară la mari înălțimi, omul nu poate trăi decât cu aparate de respirație înzestrate cu oxigen. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Presiunea atmosferică ### Variația temperaturii aerului pe glob Variația temperaturii aerului pe glob este este influențată de altitudine, latitudine, apă, anotimpuri, diferența dintre zi și noapte, vânturi, curenți marini și vegetație. Dintre toate fenomenele cosmice, acțiunea razelor Soarelui asupra Pământului este de cea mai mare importanță pentru om. Razele Soarelui aduc căldură și lumină pe Pământ. Temperatura aerului este însă diferită pe suprafața Pământului din mai multe cauze. Să analizăm aceste cauze care determină variația temperaturii aerului pe glob. Altitudinea. Temperatura aerului este mai ridicată în păturile de jos ale atmosferei și scade din ce în ce, pe măsură ce ne ridicăm față de nivelul oceanului planetar. De aceea este mai rece pe vârful munților unde zăpada nu se topește tot anul. Se pune întrebarea de ce nu crește temperatura în păturile superioare ale atmosferei, care sunt mai apropiate de Soare? Explicația este următoarea: razele Soarelui pătrund în atmosfera Pământului și ajung la suprafața acestuia, care le reflectă, în parte, din nou în atmosferă. O parte din căldura adusă de raze încălzește uscatul și apa de la suprafața Pământului, de la care se încălzește apoi pătura de aer înconjurătoare. Aceasta dă, la rândul ei, căldura stratelor următoare de aer. Aerul care este mai aproape de Pământ se încălzește mai întâi; cel din păturile înalte se încălzește se încălzește mai târziu. În apropierea scoarței terestre, cu cât ne urcăm mai sus temperatura scade în medie cu 0,5°C pentru fiecare sută de metri. Apoi temperatura scade lent. La înălțimea de 25 km temperatura este de -55°C, iar în păturile superioare scade și mai mult. Variația temperaturii aerului pe altitudine. Sursă imagine: creeaza.com Latitudinea. Și pe suprafața Pământului sunt deosebiri în ceea ce privesc valorile temperaturii aerului. În regiunile ecuatoriale aerul este cald tot timpul anului, în cele temperate numai vara, iar în cele polare este frig aproape tot timpul anului. Explicația este aceasta: La ecuator și tropice, unde razele Soarelui cad aproape perpendicular, căldura este foarte mare. Cu cât ne apropiem de poli, cu atât razele Soarelui cad mai înclinat pe suprafața Pământului. Din această cauză ele au putere de încălzire mai mică. Variația temperaturii aerului pe latitudine Temperatura variază de la zi la noapte și chiar în cursul aceleiași zile. Dimineața razele Soarelui vin oblic și au căldură mai puțină decât la prânz, când razele Soarelui cad mai puțin oblic. De asemenea, căldura solară variază cu anotimpurile. Vara noi primim mai multă căldură de la soare decât iarna. Alte cauze care influențează variația temperaturii aerului pe glob - În primul rând este apa. În apropierea mărilor și oceanelor, verile sunt mai răcoroase și iernile mai călduroase decât pe uscat. Aceasta doarece vara, apa încălzindu-se mai greu decât uscatul, inmagazinează căldură și aerul este mai răcoros, iar iarna dă din căldura strânsă în timpul verii, încălzind astfel atmosfera. - Răspândirea căldurii mai depinde și de relief. Câmpiile fiind joase, mai apropiate de nivelul mării, se încălzesc mai repede și mai mult decât dealurile sau munții. - Norii împiedică Pământul sa se răcorească prea repede noaptea sau să se încălzească prea tare ziua. Zilele noroase sunt mai răcoroase decât cele senine, când razele Soarelui nu sunt împiedicate de nimic să ajungă la suprafața Pământului. - Răspândirea temperaturii mai depinde de vânturi (unele sunt reci, altele calde), de curenții marini (unii sunt calzi, alții reci), de vegetație (cu cât e mai bogată cu atât verile sunt mai răcoroase și iernile mai blânde) etc. Mersul temperaturii pe suprafața Pământului este urmărit cu ajutorul termometrului în numeroase stațiuni meteorologice. Cu datele obținute de acestea se fac hărți speciale privind mersul temperaturii aerului. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Variația temperaturii aerului pe glob ### Atmosfera Atmosfera este învelișul gazos care îmbracă Pământul, termen din limba greacă veche, care - în traducere - înseamnă "sfera aerului". Forma atmosferei Forma atmosferei este aceeași ca a Pământului deoarece aceasta îl înconjoară, adică are o formă aproape sferică, mai groasă la ecuator și puțin turtită la poli. Atmosfera este reținută de Pământ datorită forței de atracție (forța de gravitației). Totuși, învelișul gazos (atmosfera) are o grosime mult mai mare la ecuator și e mult mai turtită la poli decât învelișul solid. Grosimea atmosferei Grosimea atmosferei este de peste 1000 km, dar aer rarefiat a fost întâlnit de navele cosmice și la 3500 km de Pământ. În vremea noastră datorită zborurilor cu navele cosmice, atmosfera a fost străbătută de om în întregime. Structura atmosferei. În atmosferă se disting cinci părți:   - Troposfera, situată în apropierea suprafeței terestre, concentrează peste 90% din masa atmosferei. Datorită forței centrifuge ce se formează în plan ecuatorial o dată cu mișcarea de rotație a Pământului și a atmosferei sale, troposfera este mai bombată la ecuator (unde ajunge la 16-18 km înălțime) și mai turtită la poli (unde are 8 km); înălțimea medie a troposferei (marcată de tropopauză) este de 18 km, cu puțin mai mare decât cele mai înalte lanțuri muntoase. În troposferă, temperatura aerului scade cu înălțimea relativ uniform cu o valoare medie de 6,4° la 1 km, fapt ce face ca la limita superioară a troposferei temperatura să fie în medie de -60°C (mai scăzută la ecuator, -80°C, decât la latitudini medii, -55°C).   - Stratosfera, cuprinsă între tropopauză (18 km) și stratopauză (50 km), este mai rarefiată și se caracterizează prin creșterea temperaturii aerului (de la -60°C la -4°C) și prezența unui strat de ozon (între 20-40 km) care absoarbe radiațiile ultraviolete solare și reflectă radiațiile cosmice;   - Mezosfera se întinde de la stratopauză până la mezopauză (80 km) și se caracterizează printr-o nouă scădere a temperaturii din partea inferioară (-4°C) spre partea ei superioară, unde atinge valori minime (-83°C).   - Ionosfera se află situată între 80 și 1000 km; aici temperatura crește din partea ei inferioară (-83°C în mezopauză) spre partea superioară, ajungând la 1100-1600°C (de aceea, aceasta se numește uneori și termosferă). Ionosfera are mai multe straturi (D, E, F, G), care au un rol în absorbția unor radiații solare și în reflectarea undelor radio emise de pe Pământ. Mai amintim că aici se formează aurorele polare, fenomene fizice produse de anumite radiații solare pătrunse în atmosferă și legate de intensitatea activității Soarelui.   - Exosfera este situată între 500 și 1.000 km până la cca 100.000 km, cu o trecere treptată la spațiul interplanetar. Dintre toate aceste cinci pături, troposfera reprezintă un interes deosebit, întrucât numai aici se creează variații de temperatură, se formează vânturile și precipitațiile și pot trăi viețuitoare. Magnetosfera S-a observat că în jurul Pământului există două centuri de radiații la înălțimi de 3000-4000 și 15000-20000 km, formate din particule electrice provenite de la Soare, captate de câmpul magnetic terestru. Spațiul cosmic în care se simte influența câmpului magnetic al Pământului (până la o distanță de peste 100.000 km) poartă denumirea de magnetosferă. Compoziția atmosferei Aerul este format dintr-un amestec de mai multe gaze. În cantitate mai mare se găsesc azotul și oxigenul. În afară de gaze, în atmosferă plutesc vapori de apă, praf și microorganisme. Oxigenul este gazul care întreține viața; se găsește în proporție de aproape 21%. El se rărește cu cât ne urcăm în atmosferă. Azotul se găsește în proporție mult mai mare, de 78%. Deși au greutăți diferite (oxigenul este mai greu), aceste gaze nu stau în pături după ordinea greutății lor, datoriă mișcărilor imprimate de vânt. Vaporii de apă din atmosferă, formați prin evaporare, formează norii, iar aceștia dau ploile atât de necesare vieții pe Pământ. Praful și microorganismele, ca și vaporii de apă, sunt în cantități mai mari imediat la suprafața Pământului și se împuținează în altitudine. Compoziția atmosferei Culoarea atmosferei Atmosfera nu are o culoare a sa proprie. Totuși ea pare divers colorată, după cum este mai curată sau mai încărcată cu vapori de apă sau corpuscule solide (praf, microorganisme etc.). După ploaie, când atmosfera e "spălată" și deci lipsită de corpuscule solide, pare albastră. Când conține mari cantități de vapori de apă ne apare albicioasă, iar când este încărcată cu praf poate avea nuanțe de roșu gălbui ori violet. În deșerturi atmosfera pare cenușie, în urma ridicării norilor de nisip de către vânturi. Presiunea atmosferică Atmosfera exercită o apăsare asupra suprafeței scoarței terestre, numită presiune atmosferică. Această presiune este în medie de 1 kg/cm². Ea se poate exprima în mm coloană de mercur sau milibari (mb). Presiunea atmosferică scade cu înălțimea deoarece, o dată cu creșterea înălțimii, calitatea de aer este mai mică, deci și apăsarea acesteia este mai redusă. Presiunea nu scade în mod constant și continuu; s-a calculat că presiunea scade în medie cu 1/30 din valoarea ei la fiecare 275 m înălțime. Presiunea atmosferică se modifică în cursul unei zile și al unui an, este mai ridicată la orele 10 și 22 și mai coborâtă la orele 4 și 16. De asemenea, modificările zilnice ale presiunii sunt mai mari la ecuator și mai reduse la latitudini medii. În cursul unui an, presiuni mai ridicate se înregistrează iarna, iar mai coborâte, vara. Presiunea atmosferică nu este uniformă la suprafața Pământului. Considerând că suprafața terestră ar fi mai omogenă, valori mai mari ale presiunii atmosferice s-ar înregistra la poli și tropice, iar valori mai mici la ecuator și paralelele de 60°. Datorită repartiției maselor oceanice și continentale, această situație este mult mai complexă. Zonele cu presiune ridicată se numesc anticicloni, iar cele cu presiune scăzută se numesc cicloni. Aerul concentrat în zonele cu presiune ridicată (anticicloni) are tendința de a se deplasa către zonele cu aer mai rar și presiune mai coborâtă (cicloni) pentru a uniformiza atmosfera. Diferențele de presiune dintre zone constituie principala cauză a formării vânturilor. Masa atmosferei contribuie, de asemenea, alături de alte cauze, la încălzirea inegală a suprafeței terestre. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică ### Mișcarea de revoluție a Pământului Mișcarea de revoluție a Pământului sau de translație se face în jurul Soarelui în timp de un an (de la vest la est). Oamenii au bănuit existența mișcării de revoluție observând că Soarele nu răsare și nici nu apune în fiecare zi în același punct. La amiază, Soarele se află pe cer aproape deasupra capului, dar iarna se ridiă prea puțin deasupra orizontului. Trebuie să treacă exact un an ca Soarele să răsară, să apună sau să se afle la amiază în aceleași puncte. Timpul exact parcurs de Pământ în mișcarea de revoluție este de 365 de zile și aproape 6 ore. Din cauza acestor 6 ore, din 4 în 4 ani i se adaugă lunii februarie o zi. Atunci anul are 366 de zile și se numește an bisect. Pământul face mișcarea lui în jurul Soarelui pe un drum de formă ovală, denumit orbită sau elipsă. Viteza Pământului pe orbită, în cursul mișcării de revoluție, este de 30 km pe secundă. Mișcarea de revoluție a Pământului are următoarele urmări: formarea anotimpurilor; durata inegală a zilelor și a nopților în cursul anului; varietatea temperaturii pe glob. Formarea anotimpurilor. Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul orbitei, zilele ar fi egale cu nopțile pretutindeni și în tot timpul anului, iar - în același punct - ar fi cam aceeași temperatură. În realitate, axa polilor este înclinată pe planul orbitei Pământului, cu 66°30', așa cum se vede în imaginea de mai jos. Din această cauză, Pământul își arată Soarelui când un pol, când pe celălalt. Cele două emisfere (de nord și de sud) sunt pe rând întoarse către Soare câte o jumătate de an, primind în această vreme o cantitate de căldură mai mare. Deci, răspândirea luminii și a căldurii variază periodic în cele două emisfere, fapt care duce la formarea anotimpurilor. Astfel, la 21 martie razele Soarelui cad perpendicular pe ecuator și acum ambele emisfere ale Pământului primesc la fel lumină și căldură. Ziua este egală cu noaptea pe toată suprafața Pământului. În această zi este echinocțiu de primăvară (cand la noi, începe primăvara, iar în emisfera sudică începe toamna). De la 21 martie până la 22 iunie Soarele luminează mai mult emisfera nordică. La 22 iunie el își trimite razele perpendicular pe Tropicul Racului. Acum în emisfera boreală este solstițiul de vară, cu ziua cea mai lungă. Pe emisfera sudică începe iarna, cu noaptea cea mai lungă. De la 22 iunie până la 23 septembrie Soarele luminează din ce în ce mai puțin emisfera boreală, ajungând la această ultimă dată să-și trimită razele perpendiculare pe ecuator. Zilele sunt iar egale cu nopțile pe tot Pământul; este echinocţiul de toamnă. Acum pe emisfera sudică începe primăvara. De la 23 septembrie până la 22 decembrie Soarele luminează mai mult emisfera australă. La această ultimă dată Soarele își trimite razele perpendicular pe Tropicul Capricornului. Acum este vară în emisfera australă și iarnă în emisfera boreală. La 22 decembrie este ziua cea mai scurtă în emisfera boreală; este solstițiul de iarnă. La această dată în emisfera australă este ziua cea mai lungă. De la 22 decembrie înclinația razelor solare în emisfera sudică devine din ce în ce mai mică când, la 21 martie, razele vin din nou perpendicular pe ecuator. Apoi enotimpurile se repetă cu aceeași regularitate. Pe cele două emisfere anotimpurile apar invers. De aceea vorbim de vară boreală și vară australă, ori de iarnă boreală și de iarnă australă. Mișcarea de revoluție a Pământului. Formarea anotimpurilor. Durata inegală a zilelor și a nopților în cursul anului. Când Pământul își expune spre Soare mai mult emisfera boreală (21 martie - 23 septembrie), zilele sunt aici mai lungi (din ce în ce mai lungi de la ecuator până la Polul Nord), iar în emisfera australă sunt mai scurte (din ce în ce mai scurte de la ecuator până la Polul Sud). Când Pământul își îndreaptă spre Soare mai mult emisfera australă (23 septembrie - 21 martie), zilele sunt aici mai lungi și în emisfera boreală mai scurte. Varietatea temperaturii pe glob depinde de înclinația sub care cad razele solare. Între cele două tropice, razele solare cad perpendicular sau aproape perpendicular (orice punct dintre tropice primește razele solare perpendicular de două ori pe an: o dată când Soarele luminează mai mult emisfera boreală și a doua oară când luminează mai mult emisfera australă. Înspre poli razele Soarelui cad din ce în ce mai înclinat. Ele fac un drum lung și răspândesc căldura pe o suprafață mai mare a solului. Zonele de caldură Datorită faptului că mișcarea de revoluție  a Pământului se realizează în jurul axei sale înclinate anotimpurile, zilele și nopțile sunt inegale, iar temperatura scade de la ecuator spre cei doi poli. Cele două tropice și cele două cercuri polare împart suprafața Pământului în cinci zone de căldură. Între cele două tropice se găsește zona cea mai luminată și cea mai încălzită de Soare. Temperatura este aici foarte puțin schimbătoare într-un an de zile: este zonă caldă, cu o vară permanentă. De o parte și de alta a zonei calde, între tropice și cercurile polare, sunt două zone temperate (una în emisfera boreală și alta în emisfera australă) cu patru anotimpuri și cu temperaturi anuale moderate (vezi imaginea de mai jos). În cele două zone polare, cuprinse între cercurile polare și poli, sunt două zone reci (de nord și sud), care au temperatura cea mai scăzută. Aici sunt zilele cele mai lungi de pe glob în timpul verii și nopțile cele mai lungi în timpul iernii. La fiecare pol anul are 6 luni ziua și 6 luni noaptea. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Mișcarea de revoluție a Pământului ### Lidia antică Lidia antică. Sursă hartă: Wikimedia Commons/Creative Commons Lidia antică https://epedia.ro/category/date-istorice/Sec. 8 î.Hr. Lidia antică este constituită în vestul Asiei Mici . Sec. 8-7 î.Hr. În Lidia apar primele monede ale lumii antice. 687 î.Hr. Tronul Lidiei este uzurpat de Gyges care întemeiază dinastia Mermnazilor; capitala: Sardes. Încheie o alianță cu faraonul Psamtik I. 652 î.Hr. Invazia triburilor cimeriene în Lidia; distrugerea orașului Sardes, moartea regelui, Gyges. 652-615 î.Hr. Ardys I restaurează unitatea statului, aflat până în 631 sub protectorat asirian. 603-562 î.Hr. Domnia lui Alyattes. Extinderea graniței răsăritene a Lidiei până la fluviul Halys; conflict cu Media. 28 mai 585 î.Hr. În timpul unei bătălii între Alyattes și Cyaxares, regele Lidiei, are loc o eclipsă de soare prevăzută de filozoful ionian Thales. 561 î.Hr. Cresus, fiul lui Alyattes, ocupă tronul Lidiei. Apogeul economic și politic al statului, care include acum și coloniile grecești de pe țărmul apusean al Asiei Mici (cu excepția Miletului). 547-546 î.Hr. Cresus este înfrânt și făcut prizonier de Cyrus II; Lidia devine o provincie a Imperiului persan. 364 î.Hr. Alexandru cel Mare cucerește Lidia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Statul Hitit antic Mărimea Imperiului Hitit între 1350-1300 î.Hr. Sursă hartă: Wikimedia Commons, Creative Commons Statul Hitit antic c. 2000 î.Hr. Triburile indo-europene ale hitiților se stabilesc in centrul Asiei Mici (Podișul Anatoliei) asimilând populația preindo-europeană (hatti) întâlnită aici. sec. 18 î.Hr. În podișul Anatoliei apar mici orașe-state hitite: Nesa, Kușșar, Hattușaș, angajate intr-o continuă luptă pentru putere. c. 1650 î.Hr. Tabarna (Labarna) întemeiază, potrivit tradiției, statul hitit antic (Regatul Vechi) cu capitala la Kușșar, puternic influențat de cultura babiloneană; adoptarea scrierii cuneiforme babilonene. c 1530 î.Hr. Mursil I cucerește și jefuiește, la capătul unui raid de 2000 km, Babilonul. Capitala statului este mutată la Hattușaș (azi Boğazköy). sec 15 î.Hr. Eclipsa puterii hitite; dependență temporară de statul Mitanni. c. 1465 î.Hr. În timpul domniei suveranului legiuniutor Telepin apare cea mai veche culegere de legi hitite. 1380-1340 î.Hr. Domnia lui Suppiluliuma, cel mai important suveran al statului hitit („Carol cel Mare al Orientului Apropiat”). Extinderea autorității hitite asupra nordului Siriei, Palestinei și a statului Mitanni. 1340-1315 î.Hr. Domnia lui Mursil II. Campanii în vestul și estul Asiei Mici. 1315-1285 î.Hr. Domnia lui Muwatalli; conflict deschis cu Egiptul faraonic. 1286 î.Hr. Bătălia nedecisă de la Kadeș (prima bătălie din istorie a cărei desfășurare a putut fi reconstituită). 1282-1250 î.Hr. Domnia lui Hattusil III, ultimul mare suveran hitit. În urma tratatului de pace (primul cunoscut în istorie) încheiat cu faraonul Ramses II (1269), Siria este împărțită între Egipt și Hitiți. 1250-1230 î.Hr. Domnia lui Tudhaliya IV. Campanii în Anatolia de vest, împotriva statului Ahhijawa. c. 1200 î.Hr. În contextul „Marii migrații egeene” are loc prăbușirea statului Hitit sub loviturile „popoarelor mării”. Mici regate hitite, arameizate, supraviețuiesc în regiunile munților Taurus timp de patru secole. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Paralele și meridiane Pentru orientarea pe Glob, datorită formei sferice a acestuia, s-a trasat o rețea de cercuri, numite paralele și meridiane. Aceste paralele și meridiane sunt notate cu grade, deoarece ele înscriu pe Glob cercuri sau semicercuri. (Se cunoaște că un segment de cerc se numește arc. Iar arcurile se măsoară în grade. Circumferința are 360°.) Ce sunt meridianele? Meridianele sunt cercurile imaginare de pe suprafața Pământului care trec prin cei doi poli (Polul Nord și Polul Sud). Meridianul care trece prin apropierea Londrei (Greenwich) este socotit primul meridian și de la el începe numărătoarea meridianelor spre vest și est. Acolo unde primul meridian taie ecuatorul se notează cu 0°. Dacă împărțim ecuatorul în grade și prin grad ducem câte un meridian, vom avea 360 de meridiane la depărtări egale cu cate 1°. Meridianele se numără spre est și vest de la primul meridian, adică de la 0° până la 180°. Primul meridian împarte Pământul în două emisfere: emisfera vestică, la apus de primul meridian, și emisfera estică, la răsărit de acesta. Ce sunt Paralelele? Paralelele sunt cercurile închipuite pe suprafața Pământului, paralele cu ecuatorul, care rulează de la est la vest. Dacă împărțim un meridian în grade, începând de la ecuator spre Polul Nord, vom avea 90°; spre Polul Sud sunt iarăși 90°. Dacă prin aceste puncte se duc cercuri paralele, avem 90 de paralele în emisfera nordică, la depărtare de câte 1°, și tot atâtea în emisfera sudică. Lungimea cercurilor paralele descrește de la ecuator spre poli, spre deosebire de cercurile meridiane, care au toate aceeași lungime. Diferența dintre cercurile paralele și meridiane este că cercurile paralele descresc de la ecuator spre poli, spre deosebire de cercurile meridiane, care au toate aceeași lungime. Principalele paralele sunt:Paralela Capricornului - 23 grade și 30 de minute sudParalela Racului - 23 de grade și 30 de minute nordCercul Polar de Nord - 66 de grade și 30 minute nordCercul Polar de Sud - 66 de grade și 30 minute sudParalela care trece prin România este Paralela 45 Care este diferența dintre paralele și meridiane? Paralelele sunt cercuri care rulează de la est la vest și nu se intersectează. Meridianele sunt cercurile desfășurate de la Sud la Nord și care se intersectează în cei doi poli (Polul Nord și Polul Sud). Paralele sunt cunoscute ca latitudini, iar meridianele ca longitudini. Lungimea cercurilor paralele descrește de la ecuator spre poli, spre deosebire de cercurile meridiane, care au toate aceeași lungime. Paralela are cercul complet, în timp ce meridianul este un semicerc datorită intersecției de la poli. Aceste paralele și meridiane se intersectează pe hartă sau pe globul geografic în unghi drept, formând o rețea, numită rețeaua de grade. Cu ajutorul rețelei de grade se poate determina poziția oricărui punct de pe hartă. În acest articol ați lecturat despre Paralele și meridiane: Ce sunt paralelele, Ce sunt meridianele și care este diferența între paralele și meridiane. Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicolae Ionescu, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Paralele și meridiane ### Ecuatorul Sursă imagine: Wikipedia Ecuatorul Acesta reprezintă cercul care înconjoară ca un brâu Pământul, fiind  situat la distanță egală intre poli. El se notează cu 0°. Orice punct al ecuatorului se găsește la aceeași distanță față de cei doi poli. El împarte Pământul în două jumătăți egale, sau emisfere, numite: emisfera nordică (boreală) și emisfera sudică (australă). Ca orice cerc, se împarte în 360 de părți egale numite grade (gradele se împart în minute și minutele în secunde). Acesta are un diametru de circa 12750 km și străbate centrul continentului african, Insulele Maldive, Oceanul Indian, Indonezia, zona centrală a Oceanului Pacific cu Micronezia, nordul Americii de Sud fiind însoțită de pădurile ecuatoriale. ### Polii Pământului. Axa Pământului Sursă imagine: flickr Axa Pământului este linie care trece prin centrul Pământului și pe la capetele lui. Capetele axei (acolo unde ele străpung globul) se numesc polii Pământului. Axa Pământului este îndreptată spre Steaua polară. Polul dinspre Steaua polară se numește Polul Nord, iar cel opus, Polul Sud. ### Forma Pământului. Dimensiunile Pământului Forma Pământului Forma Pământului este rotundă, sferică, puțin turtită la capete (la poli) și puțin umflată la mijloc (la ecuator). Această formă specială a Pământului, foarte puțin deosebită de a celorlalte corpuri cosmice, poartă și numele de geoid (adică Pământul seamănă perfect numai cu el însuși). Turtirea Pământului la poli și umflarea la ecuator sunt atât de mici în comparație cu mărimea planetei noastre, încât nu-i schimbă caracterul de sferă (sferoid). Dovezi despre forma rotundă a Pământului În ultimul timp și cosmonauții ne-au dovedit că forma Pământului este rotundă. Fotografiile făcute de ei reprezintă porțiuni din suprafața planetei noastre sau chiar Pământul (Terra) în întregime; ele dovedesc faptul că Pământul este un corp sferic, ca un glob uriaș. Oamenii de știință au adus și ei dovezi încă din vechime că Pământul este sferic. Astfel, învățătorul grec Pitagora a afirmat acest lucru cu șase secole înainte de era noastră. Aristotel (384-322 î.e.n.), alt învățat grec, a observat că la eclipsele de Lună, umbra care întunecă Luna este rotundă. Cum eclipsa este pricinuită de Pământ, care se află în acel moment între Soare și Lună, s-a putut trage concluzia că Pământul are aceeași formă ca și umbra lui, cu alte cuvinte este rotund. O dovadă mai convingătoare a adus-o expediția lui Magellan în secolul al XVI-lea. În urma unei călătorii de aproape 3 ani pe oceane (1519-1522), expediția aceasta, pornită dintr-un port spaniol spre apus, s-a înapoiat în același loc, venind însă dinspre răsărit. Din acel moment oamenii nu s-au mai îndoit că Pământul are o formă sferică. Această expediție, care a realizat primul înconjur al Pământului, a avut o mare importanță și a dovedit tuturor că omul poate cunoaște planeta pe care o locuiește. Dimensiunile Pământului Pământul văzut sau fotografiat de cosmonauți din apropierea Lunii se înfățișează ca o sferă de 4 ori mai mare decât ne apare Luna de pe Pământ. Dimensiunile Pământului:  - suprafața Pământului: 510 mil. km  - circumferința medie: 40.000 km  - raza medie a Pământului: 6375 km (diametrul mediu 12750 km) Sursa: Gheorghe Teodorescu și Nicoleta Ionesci, Manual Geografie – Editura didactică și pedagogică – Forma Pământului. Dimensiunile Pământului ### Ce sunt meteoriții? Ce sunt meteoriții? Meteoriții, denumiți impropriu și „stele căzătoare”, sunt părticele mici provenite din sfărâmarea unor corpuri cerești. Când se apropie de Pământ și pătrund în atmosfera acestuia, din cauza frecării cu aerul, se aprind. Cei mici ard în întregime înainte de a ajunge la Pământ, iar cei mai mari ating Pământul sub forma unor bulgări de foc, care apoi se răcesc. Zilnic cad pe Pământ meteoriți în greutate totală de 10-20 de tone. Pe locurile unde cad marii meteoriți se formează cratere. Cel mai mare meteorit cunoscut în prezent a căzut în partea de sud-vest a Africii. El are o greutate de aproape 70 de tone. Aceștia cad și pe celelalte corpuri cosmice (pe Lună și pe planeta Marte cu siguranță). Pe corpurile cerești lipsite de atmosferă sau cu atmosferă rarefiată meteoriții nu ard în căderea lor și măresc volumul acestor aștri. ### Ce sunt cometele? Alcătuirea unei comete și drumul său în jurul Soarelui. Cometele reprezintă categoria cea mai puțin cunoscută dintre toate corpurile cosmice care se rotesc în jurul Soarelui. Ele se compun dintr-un cap sau nucleu (strălucitor ca o stea), care poate fi solid, lichid, gazos sau pur și simplu, un nor de praf cosmic, dintr-o coamă formată, probabil, din gaze ce devin luminoscente sub influența razelor solare și o coadă luminoasă alcătuită din pulberi și gaze rarefiate. Apariția cometelor este prevăzută de astronomi prin calcule precise, iar drumurile lor sunt cunoscute. Cometele nu constituie un pericol pentru planeta noastră. ### Când a ajuns primul om pe lună? Cinea a fost acesta? Când a ajuns primul om pe lună? La 20 iulie 1969 a ajuns pe lună, singurul om până în acel moment, Neil Armstrong. Desigur, el nu a fost singur în această călătorie istorică, fiind însoțit de astronautul Buzz Aldrin. Această primă călătorie a omului de pe Pământ pe Luna și înapoi a avut loc între 16 și 24 iulie 1969. ### Luna Luna Luna este de 14 ori mai mică decât Pământul (suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km²). Ea se află la o depărtare de Pământ de 384.000 kilometri, lungime egală cu 30 de diametre pământești. Aceasta primește lumină și căldură de la Soare, ca și Pământul. Ea se învârte în jurul Pământului și în jurul axei sale în 27 de zile (mai precis, în 27 de zile, 7 ore și 43 de minute). De aceea Luna își arată spre Pământ mereu aceeași față. Partea opusă a Lunii a devenit cunoscută în anul 1959, când a fost fotografiată de pe nava cosmică sovietică Lunik 3. Noi o vedem luminată sau parțial umbrită, după poziția pe care ea o ocupă între Pământ și Soare. De aceea, ea are 4 faze: Lună nouă (când se vede ca o seceră), primul pătrar (când se vede pe jumătate), Lună plină (când se vede în întregime) și ultimul pătrar (când se vede pe jumătate). Puterea de atracție este de 6 ori mai mică decât aceea a Pământului. De aceea, un om de 90 kg, va cântări pe Lună numai 15 kg. Suprafața este aridă, de o culoare mai mult cenușie. Pe ea se află numeroase cratăre de diferite mărimi și adâncimi, precum și denivelări, depresiuni profunde, stânci și bolovănișuri. Vârfurile munților ei ating altitudini variind între 2000 și 5000 m. Pe partea invizibilă a Lunii se găsesc masivi muntoși și mai înalți. Muntele Gagarin, spre exemplu, depășește 9500 m, înăltime neatinsă de nici un munte de pe Pământ. Deși pare un astru mort, aceasta are totuși o foarte slabă activitate vulcanică și o pătură atmosferică extrem de rarefiată. Este lipsită de vânt și umiditate. Zilele sunt foarte calde (peste 100°C), iar nopțile extrem de reci (-150°C). O zi lunară durează cât 14 zile pământești. ### Peninsula Sinai Harta: Wikimedia Commons Peninsula Sinai se localizeaza in Egipt, are o forma triunghiulara cuprinsa intre Marea Mediterana la nord si Marea Roșie la sud, iar suprafata totala este de 60.000 km².  Istorie:Peninsula Sinai a fost locuita inca din preistorie si intodeauna a fost o ruta comerciala. Peninsula a fost parte din Egipt in timpul primei dinastii a Egiptului antic, in urma cu circa 3100 I. Hr. Cu toate acestea au fost perioade de ocupatie straina in ultimii 5000 de ani. Sinai a fost denumita tara turcoaz de catre vechii egipteni, care au exploatat peninsula. Geografie:Peninsula Sinai se invecineaza la vest cu Canalul Sues si Golful Suez, la nord-est cu desertul Negev al Israelului, iar in sud-est cu golful Aqaba. Este o peninsula calda-arida unde desertul se intinde pe o suprafata de 23.500 km². Sinai este, de asemenea, una dintre cele mai reci provincii din Egipt, datorită altitudinilor mari și topografiilor muntoase. Iarna temperaturile din unele orașe pot ajunge la 3 grade Fahrenheit (11℃). Populatie si turism:În 1960 recensământul egiptean din Sinai a enumerat o populație de aproximativ 50.000. În prezent, datorită în mare parte turismului, populația este în prezent estimată la 1, 4 milioane. Sinai a devenit o destinație turistică datorită setării sale naturale, recifurilor bogate de corali și istoriei biblice. Muntele Sinai este unul dintre locurile religioase cele mai semnificative din credintele abrahamice. Autor: Dau Nandin ### Pestele zebra detine celule care isi schimba identitatea in timpul dezvoltarii normale Celule care își schimbă identitatea În urma unui nou studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Virginia și alte instituții, s-a descoperit un tip de celulă de pigment în peștele zebra, care se poate transforma după dezvoltare într-un alt tip de celulă. David Parichy, distinsul profesor de morfogeneză de la fundația Pratt-Ivy, a declarat că cercetătorii din laboratorul său au observat că unele celule de pigment negru de pe peștele zebra au devenit gri și apoi albe. Când au privit mai de aproape, au găsit schimbări dramatice în expresia genelor și chimia pigmentului. "Ne-am dat seama că celulele au o istorie secretă ascunsă la vedere", a spus el. Peștele zebra a fost studiat îndeaproape de peste 30 de ani - știm foarte multe despre el - dar este prima dată când această transformare a fost observată. Este o descoperire foarte surprinzătoare. " Populația de celule unice scoate melanina pigmentară , schimbând culoarea de la negru la alb în timpul ciclului de viață al unui pește. Aceste celule speciale se găsesc la marginea aripioarelor, unde par să acționeze ca un semnal pentru alți pești zebra. Capacitatea unei celule dezvoltate de a se diferenția direct în alt tip de celulă este excepțional de rară. În mod normal, o astfel de schimbare necesită intervenție experimentală. Noua descoperire, publicată recent în revista online Proceedings of the National Academy of Sciences , sugerează că unele celule dezvoltate ar putea fi mai receptive la schimbare decât se credea în general. Această descoperire poate fi folosită în medicina regenerativă unde cercetătorii ar putea folosii celulele deja prezente pentru a înlocui țesuturile de diferite tipuri. Spre exemplu, poate fi folosit în tratarea accidentului cerebra vascular, leziuni ale măduvei spinării, atacuri de cord etc. Autor articol: Dau NandinSursa articol: phys.org ### Planetele sistemului solar și sateliții Pământului Planetele sistemului solar sunt corpuri cerești fără lumină proprie. Ele se rotesc în jurul Soarelui și primesc lumină și căldură de la el. Care sunt planetele sistemului solar? Planetele sistemului solar sunt: Mercur, Venus, Pământ (Terra), Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Pluto. Patru dintre ele sunt planete mari; celelalte sunt considerate planete mici. Unele din planete le vedem strălucind seara pe cer pentru că ele reflectă lumina Soarelui. Ele se văd uneori după apusul Soarelui până dimineața, înainte de răsărit. Planeta Venus, care este cea mai strălucitoare dintre ele, poartă și denumirea de Luceafăr. În sistemul solar există și un număr mare de alte corpuri cerești foarte mici, puțin strălucitoare, care nu se văd cu ochiul liber, numite asteroizi. Se găsesc între planetele Marte și Jupiter și par a fi resturile unor planete sfărâmate. Ce sunt sateliții pământului? Sateliții sunt corpuri cerești mai mici decât planetele. Ei se rotesc în jurul planetelor și le însoțesc în cursul mișcării lor. Lumina și căldura o primesc însă de la Soare, ca și planetele. Unele planete au mai mulți sateliți (Jupiter are 12, Saturn 10, Uranus 5, Marte și Neptun câte 2). Mercur și Venus nu au sateliți. Pământul are un singur satelit natural: Luna. ### Soarele și influența sa asupra Pământului Soarele și influența sa asupra pământului Soarele este o stea în roiul de stele care se găsește în Univers, roi din care noi vedem doar o mică parte în cursul nopților senine.  El este situat în centrul Sistemului nostru solar și concentrează 99.86% din masa totală a acestuia. Ca dimensiuni, este o stea mijlocie. S-a calculat că masa Soarelui este de 1.9 x 1030 Kg. Desintatea este de 1.41 g/cm³, (adică 1/4 din densitatea medie a Pământului), fapt ce se explică prin aceea că este alcătuit în întregime din gaze. S-a observat că Soarele execută o mișcare neuniformă de rotație în jurul axei sale, ce scade de la ecuator (unde este de 25 de zile) la poli (35 zile). Forța de accelerație gravitațională este de 28 ori mai mare decât pe Pământ, dar câmpul său magnetic este slab. Soarele se compune dintr-o parte centrală (interiorul Soarelui) și atmosfera solară. Atmosfera solară cuprinde următoarele straturi: fotosfera, cromosfera și coroana solară. Fotosfera se află situată la baza atmosferei solare și are temperaturi de cca 6000°; aici apar uneori porțiuni mai întunecate (care au cca 4500°) denumite „pete solare”; s-a observat că aceste pete apar într-un număr mai mare cu o periodicitate medie de 11 ani. Cromosfera înconjoară fotosfera și are temperaturi ce cresc spre exterior până la cca 20.000°; în cromosferă apar erupții care generează așa-numitele „protuberanțe solare”, cu o periodicitate de 11 ani, corelată petelor solare din fotosferă. Coroana solară reprezintă partea exterioră a atmosferei solare; ea este vizibilă pe Pământ în timpul eclipselor totale de Soare. Interiorul Soarelui se caracterizează prin temperaturi deosebit de ridicate (14 milioane grade) și presiuni foarte mari, care fac ca materia să fie în stare de plasmă. Soarele este alcătuit în principal din hidrogen (71%) și heliu (28%). În interiorul Soarelui au loc reacții termonucleare care duc la eliberarea unei mari cantități de energie în spațiul cosmic. Din energia totală emisă de Soare, Pământul primește numai a 2-a miliarda parte, cantitate suficientă însă pentru a asigura baza resurselor de energie terestră. Cantitatea de energie primită de la Soare pe o suprafață de 1 cm² în timp de 1 minut, măsurată la limita superioară a razelor solare, se numește constantă solară. Din măsurători rezultă pentru constanta solară o valoare de 1.94 cal/min/cm². Influența Soarelui asupra Pământului se manifestă prin dinamica următoarelor fenomene terestre: mareele, circulația aerului, dezagregarea rocilor, ciclurile biotice etc. Volumul soarelui este de 1.300.000 de ori mai mare decât volumul Pământului. Distanța de la Pământ la Soare este aproape 150 milioane kilometri. Căldura emanată de Soare este atât de mare încât, dacă Soarele s-ar apropia la 1000 km de Pământ, acesta s-ar topi complet. Pământul, ca și celelalte planete, se află sub puternica influență a Soarelui. El oferă Pământului lumina și căldura dătătoare de viață. Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Unitatea materiei în univers – Soarele și influența sa asupra Pământului ### Întemeierea Țării Românești Procesul pentru întemeierea Țării Românești a început încă dinainte de anul 1300, când cnejii și voievozii de la miazăzi de Carpați au încercat, de mai multe ori să se unească pentru întemeierea Țării Românești; dar n-au izbutit din cauza năvălirii tătarilor și a regilor unguri, care căutau să stăpânească și aceste ținuturi. Întemeierea Țării Românești s-a desăvârșit odată cu biruința românilor conduși de Basarab în lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330). Prima etapă din întemeierea Țării Românești Prima etapă din întemeierea Țării Românești a pornit din dreapta Oltului, din nordul Olteniei, în forma unificării cnezatelor într-un voievodat. Litovoi, voievodatul amintit în Diploma ioaniților, stăpânea un cnezat „Țara cnezatului lui Litovoi voievodul”. El și-a atins stăpânirea și asupra altor cnezate. Deci știrile din Diploma ioaniților ne atestă o etapă avansată a cristalizării statale, un prim și important pas spre unificare. La o distanță de aproape trei decenii, în 1272-1275, un urmaș al lui Litovoi voievodul, purtând același nume, fac un pas mai departe refuzând suzeranitatea maghiară și opunându-se cu forța regalității. În 1277 are loc o luptă care se sfârșește cu moartea lui Litovoi și cu căderea în prizoneriat a lui Bărbat, fratele său. În schimbul unei mari sume de bani, el se răscumpără și, datorită puterii pe care o reprezenta voievodatul, păstrează stăpânirea acestuia. A doua etapă din întemeierea Țării Românești A doua etapă hotârătoare din Întemeierea Țării Românești a avut loc la începutul sec. al XIV-lea. De astă dată a pornit din stânga Oltului, de la formațiunea prestatală a lui Seneslau. Săpăturile arheologice de la Argeș au dezvăluit existența unui centru politic, care data de la începutul sec. al XIII-lea, corespunzător vremii lui Seneslau. În regiunea Câmpulung-Argeș existau din vechime așezări comerciale, în care se desfășura o intensă viață economică. La începutul sec. al XIV-lea izvoarele menționează ca stat organizat Valahia nord-dunăreană și numele conducătorului, „mare voievod” și „domn”. La scurt timp izvoarele semnalează pe Basarab (fiul lui Tihomir) în fruntea unei formațiuni politice care participă la confruntările militare ale vremii. Cum anume a avut loc unificarea formațiunilor politice, izvoarele nu ne mărturisesc. Ceea ce cunoaștem este existența la începutul deceniului al treilea al sec. al XIV-lea a statului feudal Țara Românească. Basarab a fost cel care a unificat cnezatele și voievodatele, a cuprins și voievodatul lui Litovoi, sudul Moldovei și, în cele din urmă, părți din Banatul de Severin. Capitala noului stat, centrul său politic și ecleziastic era la Argeș. La continuarea statului Țara Românească au contribuit și evenimentele petrecute în Transilvania spre sfârșitul sec. al XIII-lea. Organizarea domeniilor feudale și deposedarea cnejilor români de pământuri în Țara Hațegului sau a boierilor români din Țara Făgărașului provoacă mari nemulțumiri. Se adaugă treptat excludere a românilor din adunările obștești, fapt care a sporit nemulțumirea acestora. La sfârșitul secolului izvoarele istorice pomenesc despre frământări sociale în sudul Transilvaniei și de continua extindere a stăpânirii regale în autonomiile românești. În aceste împrejurări, din Țara Făgărașului s-a pus în mișcare o populație românească sub îndrumarea unor conducători care se deplasează în sudul Carpaților. Despre acest fenomen ne relatează tradiția istorică atunci când se referă la Negru Vodă din Făgăraș, care venind (descălecând) la sud de Carpați ar fi întemeiat Țara Românească. Tradiția istorică a păstrat un fapt istoric real, contribuția populației de la nord de Carpați la procesul de întemeiere a Țării Românești, adică de unificare a cnezatelor și voievodatelor din sudul Carpaților. Întemeierea s-a produs deci prin unirea cnezatelor și voievodatelor, care, pe o cale sau alta, l-au recunoscut pe Basarab ca mare voievod și domn. La acesta a colaborat și populația venită din nordul Carpaților. Basarab a izbutit să confere statului muntean un rol în sud-estul Europei, prin alianțele politice stabilite cu bulgarii împotriva Bizanțului. Întemeietorul statului a fost și un strălucit luptător pentru apărarea civilizației europene împotriva tătarilor, fapt arătat de o scrisoare papală: „...ești ca un stâlp neclintit, ce susține dreapta credință, turn al puterii... Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă pe care le împlinești și nu încetezi să le duci la bun sfârșit pentru nimicirea păgânilor”. Lupta pentru independență Situația politică a noului stat, Țara Românească, precum și încrederea de a desăvârși formarea statului, prin unirea Banatului de Severin, l-au dus la conflictul cu Ungaria angevină. Acțiunile politice ale domnului român constituiau manifestări evidente spre independență. Pretențiilor la suzeranitate ale regelui maghiar asupra teritoriilor Țării Românești li s-a opus politica marelui voievod care a modificat, prin întemeierea statului, raportul de forțe din zonă. Acestea au fost motivele care l-au determinat pe regele Ungariei, Carol Robert, împreună cu marii feudali din Transilvania, să pornească războiul împotriva Țării Românești. Campania odată pornită, oștile regelui se îndreaptă spre Argeș, în pofida propunerilor de pace pe care le face Basarab. La întoarcerea oștilor regale, românii le așteaptă la un loc întărit, numit, în Cronica pictată de la Viena, posadă, și le înfrâng (9-12 noiembrie 1330). Biruința românilor la Posada a însemnat câștigarea independenței și încheierea procesului de formare a statului. Victoria a deschis o nouă epocă în istoria țării, crearea de noi posibilități pentru dezvoltarea internă. Bătălia de la Posada (1330) Consolidarea noului stat se continuă în timpul lui Nicolae Alexandru (1352 - 1364), fiul lui Basarab, asociat la domnie, cu titlu de voievod. Domnia munteană se afirmă tot mai hotărâtor în interior, precizându-și, totodată, instituțiile. Nicolae Alexandru rezistă la presiunile politice și religioase ale regalității maghiare întemeind în 1359 mitropolia dependentă de Bizanț. Aceasta a însemnat un act de independență față de regalitatea maghiară. Prin titlul voievodului săpat pe piatra de mormânt de la Câmpulung „Marele și singur stăpânitor domn Io Nicolae Alexandru fiul marelui Basarab voievod”, se consemnează o realitate politică. Țara se afirmă în raporturile politice ale Europei de sud-est, prin alianțe ce se încheie sau prin lupta pentru consolidarea independenței. Cu Vladislav Vlaicu (1364 - 1377) civilizația Țării Românești face noi progrese, se dezvoltă relațiile economice, se bate monedă proprie și se confirmă brașovenilor vechile privilegii comerciale. Domn autoritar, stăpânește Amlașul și Făgărașul, se preocupă de întărirea instituțiilor țării și de înființarea altora noi. Statul parcurge de la Basarab la Mircea cel Bătrân o perioadă de consolidare, de stabilitate politică și prosperitate economică. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Prima etapă din întemeierea Țării Românești ### Întemeierea Voievodatului Transilvaniei Gelu Romanul a plătit cu viața pentru libertatea voievodatului. Întemeierea Voievodatului Transilvaniei Întemeierea Voievodatului Transilvaniei s-a realizat prin unirea celor trei voievodate române conduse de Menumorut în Valea Crișului, Glad în Banat și Gelu Românul în centrul Transilvaniei. Spun cronicile că, în secolele al IX-lea - al XI-lea, în Transilvania stăpâneau mai mulți regi cneji și voievozi români. În Valea Crișului își avea statul voievodul Menumorut. Alți voievozi, cum a fost cel numit Glad, au unit cnezatele din Banat, din mijlocul Transilvaniei. În Valea Someșului conducea Gelu Românul. Voievodatul lui avea o cetate bine întărită, numită Dăbâca. Întemeierea Voievodatului Transilvaniei s-a realizat prin unirea celor trei voievodate române În secolul al IX-lea, ungurii se aflau în teritoriul dintre fluviile Don și Nipru. Împinși de alte populații migratoare, ei au pornit spre apus, sub conducerea lui Arpad. Au trecut pe la miazănoapte de țara noastră și, în anul 895, s-au așezat în Câmpia Panoniei. Aici au format un stat, numit Ungaria. În secolul al XI-lea, conducătorii ungurilor și-au întețit acțiunea de cucerire a teritoriului românesc. Dar Gelu n-a vrut să se supună și împreună cu vitejii lui a apărat mulți ani pământul Transilvaniei. A căzut însă pe câmpul de luptă, ca un adevărat erou al libertății. Atacatorii au distrus cetatea de la Dăbâca. Cronicarii unguri laudă mult eroismul cu care au luptat românii sub conducerea lui Gelu. Cucerind Transilvania, regii unguri i-au păstrat numele de voievodat, precum și vechea organizare românească. Voievodul era numit dintre nobili, iar țara nu era cu totul supusă regelui Ungariei: era autonomă, adică de sine stătătoare. Cu vremea. nobilii unguri au contropit cele mai bune pământuri ale țăranilor români. Pe mulți i-au făcut iobagi. Pentru a-și întări stăpânirea asupra Transilvaniei și a păzi mai bine granițele împotriva migratorilor, în secolul al XII-lea, regii unguri au așezat aici pe secui și pe sași. Secuii au fost aduși, întâi, în părțile bihorene și apoi așezați în sud-estul Transilvaniei, în locurile unde se află și azi. Sașii au fost aduși din mai multe părți ale Germaniei și așezați în jurul Sibiului, Brașovului și Bistriței. ### Poporul român, urmașul dacilor și romanilor Sursă hartă: Andrei Nacu's/ wikipedia/ Creative Commons Culoarea albastră reprezintă influența romană, culoarea portocalie dacii liberi. Poporul român, urmașul dacilor și romanilor Trăind și muncind împreună, în aceleași orașe și sate ale provinciei Dacia, încetul cu încetul, dacii și romanii s-au contopit unii cu alții. Din această contopire daco-romană s-a născut un nou popor: poporul român, urmașul dacilor și romanilor. El a rezultat nu numai din traiul comun, din amestecul și înrudirea dintre daci și romani, ci și din împletirea civilizației dacilor cu cea a romanilor. Dacii au fost un popor viteaz, care și-a apărat cu dârzenie patria și libertatea. Romanii, stăpânii lumii din acea vreme, erau mândri, puternici și bine organizați. Localnicii, adică dacii, s-ar putea asemăna cu o tulpină viguroasă, adânc înfiptă în pământul strămoșesc, iar coloniștii romani, cu un altoi care face ca roada să fie mai bună și mai frumoasă. Încă din timpul colonizării romane, în Dacia au venit mulți creștini. Printre răspânditorii Creștinismului, tradiția îl numără și pe Sfântul Andrei, unul dintre apostolii lui Iisus Hristos, născut pe meleagurile noastre. Dovada că religia creștină a existat în Dacia încă din timpul stăpânirii romane sunt lespezile de mormânt cu semnul crucii, precum și cuvintele principale care vin din domeniul credinței: Dumnezeu, cruce, duminică - sărbatoare de origine romană. ### Burebista și Decebal Burebista și Decebal Burebista și Decebal au fost cei mai de seamă conducători ai dacilor. Ei au purtat titlul de regi. Meritul cel mai mare al lui Burebista este că i-a unit pe toți dacii într-un singur stat, mare și puternic, numit Dacia. Burebista s-a numărat printre cei mai de seamă conducători de stat din acea vreme. Un alt mare rege dac a fost Decebal. El a trăit la un veac și jumătate după Burebista, a reorganizat statul dac, stabilindu-i capitala la Sarmizegetusa, cetate puternică în Munții Orăștiei. Un vechi istoric roman scrie că Decebal „era priceput în ale războiului și iscusit la faptă; știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut...” ### Cine au fost Dacii? Dacii Dacii au trăit pe pământul României acum 2000 de ani. În acele vremuri, țara se numea Dacia și era vestită prin bogăția și frumusețea pământului, dar mai ales prin hărnicia și vitejia locuitorilor. Dacii erau oameni voinici, purtau părul retezat, pe frunte, și lăsat în plete, pe umeri. Se îmbrăcau cu cămăși din pânză, lungi până la genunchi. Purtau ițari strânși pe picior. Iarna se îmbrăcau cu cojoace sau sumane cu glugă. Se încălțau cu opinci. Cei bogați își acopereau capul cu căciuli rotunde; săracii umblau mai mult cu capul descoperit. Femeile își strângeau părul într-un coc, la spate. Se împodobeau adesea cu marame, țesute și cusute frumos, își împodobeau cămășile cu cusături înflorate, iar fustele le făceau lungi și largi. Mulți țărani români, mai ales cei de la munte, îmbracă și azi, cu mândrie, straie asemănătoare cu ale strămoșilor noștri daci. Ocupațiile de căpetenie ale dacilor erau agricultura și păstoritul. Cultivau grâul, meiul, pomii roditori și vița de vie. Le plăceau mult să crească albine. Vânau animale sălbatice din păduri; cei de pe malul răurilor se îndeletniceau și cu pescuitul. Erau și meșteri iscusiți. Scoteau fier din Munții Banatului, își făureau unelte și arme. Din argint și din aur, scos din Munții Apuseni, făceau brățări, cercei, vase. Având mare dragoste pentru tot ce este frumos, împodobeau cu desene și crestături oalele din lut și porțile caselor, armele și scuturile sau coifurile. Dacii își făceau case din lemn sau piatră. Pe vârfuri de dealuri și chiar în munți, înălțau cetăți semețe, întărite cu ziduri groase de piatră. Sursa: Dumitru Almaș, Istoria Românilor, Editura didactică și pedagogică ### Afluenții Dunării în România Sursa harta: velcugabriel.blogspot.com Afluenții Dunării în Romania, marea majoritate a acestora, pornesc din Munții Carpați și se îndreaptă spre vest, alții spre sud sau spre est. Afluenții Dunării din partea de vest a României: Râurile din partea de vest a României se varsă toate în râul Tisa. Acesta, la rândul său, se varsă în Dunăre. Râul Tisa, udă teritoriul țării noastre pe o mică porțiune, doar în partea de nord a țării. În Tisa se varsă și alte râuri din țara noastră: Someșul, Crișurile și Mureșul. Someșul, care se aseamănă cu un arbore, este alcătuit din două mari ramuri. O ramură se numește Someșul Mare. Cealaltă ramură se numește Someșul Mic. Ele se unesc în apropiere de orașul Dej. Someșul se varsă în Tisa în afara hotarelor României. Crișurile izvorăsc din partea vestică a Carpaților Occidentali. Cele trei Crișuri: Crișul Alb, Crișul Negru și Crișul Repede se unesc abia dincolo de hotarele României și se varsă apoi în Tisa. Mureșul este cel mai mare afluent al Tisei. El izvorăște din Carpații Orientali. Trece prin podișul Transilvaniei, unde are o vale largă, taie Carpații Occidentali și apoi traversează Câmpia de Vest. Afluenții Dunării din partea de sud a României: Aproape toate râurile din sudul României izvorăsc din Carpații Meridionali și se varsă direct în Dunăre. Aceste râuri sunt următoarele: Cerna, care se varsă în Dunăre lângă Orșova. Jiul ia naștere din două râulețe care curg prin Depresiunea Petroșani. După ce străpunge munții, formând defileul de la Lainci, trece prin zona subcarpatică, unde primește mulți afluenți. În câmpie, lunca Jiului este foarte largă. După ce străbate câmpia, Jiul se varsă în Dunăre. Oltul își are izvoarele în Carpații Orientali și este cel mai lung râu din grupa sudică. El trece prin partea de sud a Podișului Transilvaniei, apoi străbate Carpații Meridionali prin Trecătoarea Turnu Roșu, unde primește ca afluent pe Lotru. Pe Olt s-au construit numeroase hidrocentrale. Argeșul izvorăște din Munții Făgărașului. Pe râul Argeș, acolo unde el și-a săpat în munți sălbaticele chei, s-a construit o mare hidrocentrală, continuată spre sud cu o salbă de alte hidrocentrale mai mici. Cel mai mare afluent al Argeșului este Dâmbovița, care după ce trece prin Capitala României se varsă în Argeș. Ialomița izvorăște din Munții Bucegi. Principalul afluent al Ialomiței este râul Prahova, pe care îl primește în câmpie. Afluenții Dunării din partea de est a României: Cele mai multe râuri din partea de est a României izvorăsc din Carpații Orientali. Venind din munți, unde sunt ploi și zăpezi abundente, ele au un curs repede și apă multă. Toate apele care izvorăsc din Carpații Orientali se varsă în râul Siret, care le duce în Dunăre. Siretul își are izvoarele în Carpații Păduroși (aparțin de lanțul muntos al Carpaților Orientali) de pe teritoriul Ucrainei. Pe teritoriul României el curge în direcția nord-sud până la Dunăre. Siretul primește mulți afluenți pe partea dreaptă, dintre care cel mai important este Bistrița. La poalele Ceahlăului, pe Valea Bistriței s-au construit barajul și hidrocentrala de la Bicaz, precum și alte hidrocentrale mai mici, în josul apei. Prutul este un râu mare pe care se află granița cu Republica Moldova în partea de est României. El izvorăște de pe teritoriul Ucrainei, din Carpații Păduroși (apartin de lantul muntos al Carpaților Orientali), și se varsă în Dunăre, aproape de locul unde se varsă și Siretul. Sursa: Geografia României, Manual Clasa a IV-a, Editura Didactică și pedagogică București 1989, Mihail Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu - Afluenții Dunării în România ### Fluviul Dunărea Sursă hartă: Wikimedia Commons Fluviul Dunărea este cea mai mare apă curgătoare din România. Acest fluviu curge de la vest la est și se varsă în Marea Neagră. Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania. Străbate teritoriul mai multor țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina), pe o distanță de 2.858 km, până la vârsare în Marea Neagră. Dunărea udă pământul țării noastre pe o lungime de peste 1000 km, între localitatea Baziaș și Marea Neagră. Ea taie Munții Carpați formând un defileu. Aici albia Dunării e îngustă și apa foarte adâncă și cu multe vârtejuri. La Porțile de Fier, România împreună cu Serbia au construit două mari hidrocentrale, numite Porțile de Fier I și Porțile de Fier II. Prin lucrările efectuate, navigația pe aceste sectoare ale Dunării, altădată foarte periculoasă, a fost ușurată. În apropiere de localitatea Călărași și până la Brăila, Dunărea se desparte în două brațe care închid între ele mai întâi Balta Ialomiței și apoi "Balta Brăilei" (Insula Mare a Brăilei). Aici lunca ei se lărgește mult. De la Brăila apele Dunării se adună iarăși într-un singur braț și ocolesc, pe la nord, Munții Dobrogei, curgând încet către est. În apropiere de Tulcea, începe Delta. Aici, apele ei se desfac în trei brațe: Chilia, Sulina și Sfântul Gheorghe. Prin aceste brațe Dunărea se varsă în Marea Neagră. Ca să se scurteze mult drumul vapoarelor care coboară pe Dunăre spre Marea Neagră sau al celor ce vin din Marea Neagră și trebuie să urce pe Dunăre, s-a realizat Canalul Dunăre - Marea Neagră. ### Clima României Clima României Clima României este temperat continentală, cu patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă și iarnă. Datorită reliefului, în România sunt diferențe locale climatice. Deoarece temperaturile, vânturile și precipitațiile sunt influențate și de relief, clima României nu este peste tot la fel, prezentând unele deosebiri la munte, față de dealuri și față de câmpii. Temperatura aerului. Locurile cele mai reci din România sunt regiunile de munte și depresiunile dintre munți. Cea mai scăzută temperatură cunoscută în țara noastră a fost în anul 1942, în Depresiunea Brașovului (-38,5°). Uneori în timpul verii unele vârfuri înalte de munți îmbracă haina de zăpadă. Cea mai ridicată temperatură înregistrată până acum în țara noastră a fost în Câmpia Bărăganului (+44.5°, în anul 1951). În regiunile de deal și de podiș temperaturile sunt potrivite. Vânturile care bat de obicei în țara noastră sunt Crivățul și Austrul. Crivățul bate mai mult în timpul iernii din direcția nord-est. Este un vânt rece și aduce viscole. Asprimea Crivățului se simte mai cu seama în jumătatea de est a țării. În partea sud-vestică bate Austrul. Acesta suflă mai mult în timpul verii. El este un vânt uscat. Crivățul și Austrul nu sunt tot timpul anului la fel de puternice. Precipitațiile nu sunt răspândite uniform pe teritoriul României. Cele mai bogate precipitații cad în Munții Carpați. Pe dealurile subcarpatice și pe podișuri, cantitatea anuală de ploi și zăpezi este ceva mai mică decât la munte. Cele mai puține precipitații cad în partea sud-estică a țării, în Câmpia Bărăganului, dar mai ales pe tărmul Mării Negre. În Câmpia Română, vara, cad din când în când ploi torențiale, adică de scurtă durată și repezi în timpul cărora cade o mare cantitate de apă. Cunoașterea climei, a temperaturii, vânturilor și precipitațiilor are o mare însemnătate pentru viața oamenilor, pentru toate activitățile lor și în mod deosebit pentru agricultură. Sursa: Geografia României, Manual Clasa a IV-a, Editura Didactică și pedagogică București 1989, Mihail Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu - Clima României ### Câmpia de Vest Câmpia de Vest se află în partea de apus (vest) a țării noastre, având o suprafață de 17100 km² (7% din suprafața țării). În nord se întinde până la marginea submontană a Carpaților Orientali, în sud până la vărsarea Nerei în Dunăre, iar în vest până la granița țării. În partea de est se mărginește cu Dealurile de Vest și pe mici porțiuni direct cu Carpații Occidentali. Câmpia de Vest este străbătută de-a curmezișul de numeroase ape care coboară din Carpați precum: Tur, Someș, Barcău, Crișul Repede, Crișul Negru, Crișul Alb, Mureș, Bega, Timiș, Pogăniș, Bârzava; Altitudinea medie este de aproximativ 100 m, altitudinea maximă fiind de 174 m (în Câmpia Vingai), iar cea minimă de 80 m pe cursul inferior al Timișului. Are o lățime variabilă (între 20 și 80 km), în funcție de pătrunderea ei în zona dealurilor. Subdiviziunile Câmpiei de Vest: Câmpia Somesului, Câmpia Crisurilor, Câmpia Aradului, Câmpia Timisului, Câmpia Vingai; Clima acestei unități este temperat-continentală de tranziție. Etajul climatic predominant este cel de câmpie cu valori de temperatură cuprinse între 10 si 11 °C și valori de precipitații între 500 și 600 mm/an. Sursa: Geografia României, Manual Clasa a IV-a, Editura Didactică și pedagogică București 1989, Mihail Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu - Câmpia de Vest ### Câmpia Română Sursă hartă: liis.ro Câmpia Română este așezată în partea de sud a țării, ocupând o suprafață de 9.594 km2, adică 21% din teritoriul României. Ea se întinde de-a lungul Dunării, de la orașul Drobeta-Turnu Severin până în sudul Moldovei. Este mai îngustă și mai înaltă în partea de vest, mai lată și mai joasă înspre est. Cea mai joasă altitudine se află pe Siretul inferior (10-20 m), iar cea mai înaltă altitudine este la Pitești (300 m). Câmpia Română este formată din: sectorul vestic sau Câmpia Olteniei, sectorul central sau Câmpia Munteniei și sectorul estic sau Bărăganul. Câmpia este brăzdată de-a curmezișul de multe cursuri de apă, care izvorăsc aproape toate din Munții Carpați și se varsă în Dunăre. Principalele râuri sunt (de la vest la est): Jiul, Oltul cu afluentul Olteț, Vedea (cu Teleormanul), Argeș cu afluenții săi Neajlov, Sabar și Dâmbovița (cu Colentina), Călmățuiul, Ialomița cu afluentul ei Prahova. Din sectorul estica menționăm Siretul (râul cu cel mai mare debit -222 mc./sec, dintre cursurile interioare, cu afluenții: Buzău, Putna) și Prutul (85 mc./sec). Suprafața de câmpie cea mai netedă și mai întinsă din țara noastră se află în Bărăgan. În câmpie, crivățul bate iarna cu putere, aducând geruri mari. Vara este foarte cald. Câmpia Română este cea mai roditoare câmpie din țara noastră, aici cultivându-se grâu, porumb și alte plante. În subsol se găsesc zăcăminte de petrol. Sursa: Geografia României, Manual Clasa a IV-a, Editura Didactică și pedagogică București 1989, Mihail Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu - Câmpia Română ### Podișul Dobrogei Podișul Dobrogei este așezat la sud de Munții Dobrogei, între Dunăre și Marea Neagră. El are o suprafață mult mai netedă decât a celorlalte podișuri din țara noastră. Acest podiș are înălțimi relativ joase, având o medie de aproximativ 120 m. Cea mai mare înălțimi o găsim în partea nordică, respectiv în Munții Măcinului (Vf. Greci sau Țuțuiatului - 467 m). Acest podiș este străbătut de Canalul Dunăre - Marea Neagră. Pe lângă navigație, Canalul asigură apa necesară irigării unor mari suprafețe de pământ agricol. Podișul Dobrogei este format din:   Masivul Dobrogei de Nord (Munții Măcinului, Dealurile Tulcei, Culmea Niculițelului, Podișul Babadag, Podișul Casimcei). Podișul Dobrogei de Sud (Podișul Medgidiei, Podișul Oltinei, Podișul Negru Vodă). Masivul Dobrogei de Nord prezintă culmi joase și pietroase, care se desfășoară sub forma unui evantai deschis spre mare. Cele mai mari înălțimi se întâlnesc în Culmea Măcinului (vârful Greci 467 m). Culmile care se desprind spre mare sunt scunde și au spinările lățite, ca niște podișuri. Spre est se află Dealurile Tulcei. Între râurile Telița și Taița se prelungește Culmea Niculițelului, pe care se găsesc păduri de tei, precum și câteva podgorii. La miazăzi se întinde Podișul Babadagului și, în fine, la sudul acesteia, Podișul Casimcei. Înălțimi mici, văile largi, prin care râurile firave curg domol, dau Masivului Dobrogei de Nord înfățișarea unui relief îmbătrânit. El face parte dintr-un lanț de munți foarte vechi, munți hercinici, care se întindeau peste Europa Vestică și Centrală. Mișcările scoarței din timpul formării Carpaților au îmbucătățit acest lanț și l-au prăbușit în adânc. Din el n-au mai rămas decât câteva părți joase, între care și Masivul Dobrogei de Nord. Acesta este bogat în diferite roci de construcție, mai importante fiind granitele care se întrebuințează la pavarea străzilor. Podișul Dobrogei de Sud are un relief mai neted, aproape ca o câmpie, tăiat în mijloc de valea Carasu, de-a lungul căreia trec calea ferată de la Cernavodă spre Constanța și Canalul Dunăre-Marea Neagră. Atât spre Dunăre cât și spre mare, podișul se sfârșește prin povârnișuri nu prea înalte. Suprafața lui este acoperită cu un strat gros de loess, care permite infiltrarea cu ușurință a apelor. Clima este mai uscată decât în alte părți ale țării. Împotriva acestuia neajuns s-au construit sisteme de irigații, care asigură recolte bogate. ### Podișul Getic Sursă hartă: gimnaziu.info Podișul Getic se află între Valea Dâmboviței și Dunăre. La nord este mărginit de dealurile subcarpatice, iar la sud de Câmpia Română. O mare parte din acest podiș, este alcătuit din nisipuri si pietrișuri, aduse de râuri din Carpați și depuse în aceste locuri. Podișul Getic este mai lat la vest și mai îngust la est. În subsolul Podișului Getic sunt importante zăcăminte de cărbuni, petrol și gaze naturale. Pământul acestui podiș este prielnic pentru cultura cerealelor și a altor plante. Astfel sunt vestite podgoriile de la Drăgășani și livezile de pomi fructiferi. Altitudinile Podișului Getic sunt cuprinse între 200 m și 772 m. Podișul Getic este format din: La est:Podișul Cândești (între Râul Dâmbovița și Râul Argeș, altitudine 745m), Dealurile Argeșului (între Râul Argeșel și Râul Argeș, altitudine 772m), Podișul Cotmeana (între Râul Argeș și Râul Olt). La vest:Podișul Oltețului (între Râul Olt și Râul Gilort), Dealurile Jiului (între Râul Gilort și Râul Jiu), Podișul Strehaiei (între Râul Jiu și Dunăre). Autor: Olaru Adrian ### Podișul Moldovei Podișul Moldovei se află în partea de est a României, între râurile Siret și Prut. Desigur, acesta continuă și pe teritoriul Republicii Moldova până la Nistru. Podișul Moldovei este mai înalt în partea de nord și mai jos în partea de sud. Pământul acestui podiș este alcătuit din argilă (lut) și piatră de var. Acestea fiind materiale mai puțin tari, apele au putut să sape ușor văi largi și adânci. De aceea unele părți din podiș se înfățișează cu dealuri înalte, cu spinarea lată, pe când altele sunt mai joase. Altitudinile Podișului Moldovei sunt cuprinse între 200 m și 600 m. Subdiviziunile și diviziunile Podișului Moldovei Podişul Sucevei este subdiviziunea cea mai înaltă (688 m) şi este situat în partea de nord-vest, între hotarul cu Ucraina şi Valea Moldovei. Câmpia Moldovei (Jijiei) ocupă partea de nord-est între Prut (la est) şi culmea Bour-Dealul Mare (la vest). Este cea mai joasă subdiviziune (250m). Podişul Bârladului. Acesta cuprinde: - Dealuri: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Podişul Covurlui. În Podişul Moldovei, pământul este bun pentru agricultură. ### Podișul Transilvaniei. Depresiunea Transilvaniei Sursă hartă: lspvs.ro Podișul Transilvaniei Podișul Transilvaniei, așezat în centrul țării, este înconjurat de Munții Carpați (Carpații Orientali în est, Carpații Meridionali în sud și Carpații Occidentali în vest). El nu este neted, ci vălurit, având înfățișare de dealuri. Altitudinile podișului sunt cuprinse între 250 m și 800 m. Închis astfel de munți aproape de jur împrejur, Podișul Transilvaniei apare ca o întinsă depresiune. Unii geografi îi mai spun chiar „Depresiunea Transilvaniei”. Apele, care au străpuns munții, au deschis adevărate „porți”, pe unde se poate face legătura cu ținuturile exterioare (văile Someșului, Mureșului, Oltului etc.). Podișul Transilvaniei este format din Podișul Târnavelor, Podișul Hârtibaciului, Podișul Secașelor, Câmpia Transilvaniei și Podișul Someșan. Zona submontană de pe marginea munților înconjurători formează un inel în jurul Podișului Transilvaniei, începând din capătul nord-vestic al Carpaților și până în Valea Someșului. Dintre depresiunile mai întinse amintim: Baia Mare, Bistrița, Țara Făgprașului, Depresiunea Sibiului ș.a. Bogățiile acestor dealuri sunt: sarea, apele minerale, pădurile și livezile de pomi roditori. Podișul Someșan este situat în partea de nord-vest a Transilvaniei, între Carpații Orientali și Munții Apuseni. În nordul acestei regiuni a existat o punte de legătură între Carpații Orientali și Carpații Occidentali, sub forma unui aliniament de munți scunzi, care apoi s-au scufundat. Din vechii munți n-au mai rămas decât niște resturi, reprezentate de culmile cristaline Codru și Preluca, ce apar ca niște insule răzlețe, îngropate în depozite mai noi, sedimentare. Podișul Someșan este alcătuit în mare parte din dealuri nu prea înalte și cu spinări ușor rotunjite. El este, pe alocuri, cu păduri de stejar și fag. În subsolul acestuia se găsesc, pe lângă sare și gips, unele zăcăminte de cărbuni, fiind, în același timp, o regiune agricolă importantă. Câmpia Transilvaniei este cuprinsă între Someșul Mare și Someșul Mic în nord și Mureș în sud. Ea este o regiune mai joasă, formată din dealuri scunde, având în medie 500 m înălțime și fiind brăzdată de văi largi. Datorită pantelor line pe care se întind ogoare și a lipsei pădurilor, ca și în câmpie, această regiune este denumită de localnici „câmpie” și reprezintă o importantă regiune agricolă. Podișul Târnavelor, cuprins între Mureș și Olt, are o înfățișare cu totul deosebită față de Câmpia Transilvaniei. Aici, dealurile sunt mai înalte (peste 600 m), iar culmile au versantele mai povârnite și acoperite cu păduri. Podișul este străbătut de la est la vest de râurile Târnava Mare și Târnava Mică, de unde-i vine și numele. În Podișul Târnavelor se cultivă cereale, îndeosebi porumb, sflecă-de-zahăr și plante de nutreț. Tot aici se cresc vite și porci de rasă. Pe dealurile se întind livezi de pomi fructiferi și podgorii vestite. Subsolul Podișului Transilvaniei conține valoroase bogății. Importanță deosebită au gazul metan, sarea, apele minerale și materialele de construcție. Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Podișul Transilvaniei. Depresiunea Transilvaniei ### Dealurile subcarpatice și depresiunile subcarpatice Dealurile subcarpatice Așezarea și întinderea: Dealurile subcarpatice sunt înălțimi mai mici decât munții și se întind în lanț la exteriorul lor, pe lângă Munții Carpați. Dealurile din partea de vest a Carpaților Occidentali poartă numele de Dealurile Vestice. Însușiri ale dealurilor subcarpatice: Unele dintre dealurile subcarpatice pe lângă Carpații Orientali și Carpații Meridionali s-au născut tot prin încrețirea stratelor pământului, ca și munții, dar mult mai târziu. Altele, cum sunt Dealurile Vestice, s-au format din pietrele și nisipurile aduse de apele curgătoare din munți. Vârfurile lor cele mai mari se apropie de 1000 m. Omul poate urca pe toate aceste dealuri fără prea mult efort. Dealurile subcarpatice sunt alcătuite din roci mai puțin tari decât cele din care sunt clădiți munții. Apele curgătoare care vin din munți au tăiat adânc, de-a curmezișul, aceste dealuri. Astfel, ele apar împărțite în mai multe grupe mici, care au diferite denumiri. Bogății ale dealurilor subcarpatice: Culmile multor dealuri subcarpatice au pășuni, iar coastele lor sunt acoperite cu păduri de fag, stejar, carpen și alți arbori cu frunze căzătoare. Pe dealuri locurile pentru cultura cerealelor sunt mai puține, în schimb sunt multe livezi de pruni, meri, nuci și vii. Măgura Odobeștilor, spre exemplu, este renumită pentru podgoriile sale, care dau vinuri alese. Sarea se găsește aproape pretutindeni în dealurile subcarpatice. De asemenea, aici sunt multe izvoare cu apă sărată care ajută la vindecarea diferitelor boli. Depresiunile subcarpatice Depresiunile subcarpatice sunt situate între dealurile subcarpatice și au altitudini mai joase. Se prezintă sub forma unor câmpuri mai largi, iar aici se găsesc satele și orașele, precum și ogoarele. ### Munții Dobrogei Munții Măcinului. Sursa foto: turism-macin.ro Așezare și întindere Munții Dobrogei sunt situați în partea de nord a ținutului Dobrogea. Ținutul Dobrogea este cuprins între Dunăre și Marea Neagră. Înălțime Munții Dobrogei sunt izolați de ceilalți munți din România. Ei sunt cei mai mărunți munți. Cele mai mari vârfuri ale lor nu ating nici 500 m înălțime. Priviți dintre Brăila sau Galați, ei apar cu creste ascuțite și semețe, ca toți munții, deși au înălțimi de dealuri. Numai rocile din care sunt formați ne arată că sunt munți. Ei sunt formați din roci tari și vechi. Vechimea lor este mai mare decât a multor lanțuri de munți din Carpați, deoarece Munții Dobrogei s-au format înaintea acestora. De atunci au trecut sute de milioane de ani. Munții Dobrogei au fost altădată mai înalți decât Carpații de astăzi. Ceea ce se vede acum sunt doar rămășițele acestor munți vechi, numai temelia lor. De-a lungul milioanelor de ani ei au fost măcinați de ape, vânturi, îngheț și dezgheț. Principalele culmi ale Munților Dobrogei: Munții Dobrogei cuprind mai multe culmi muntoase. Munții Măcinului, în partea de nord-vest, sunt cei mai înalți (Vârful Greci, de 467 m). Urcușul pe vârful lor este tot atât de greu ca și în ceilalți munți. Bolovănișurile de pe coaste te fac sa simți oboseala. Dacă ajungi însă în vârf, nu gasești priveliștile din Carpați. Nu mai vezi izvoare la tot pasul, văi adânci cu ape curgătoare și lacuri de munte cu ape limpezi. Nu mai simți nici mirosul de brad. În depărtare se vede Dunărea. Culmea Niculițelului este asșzată tot în partea de nord a Munților Dobrogei. Culmile Munților Dobrogei, dinspre este și sud, sunt și mai joase și au aspectul unor dealuri cu spinări rotunjite. Bogății: Din cauza climei de aici, de obicei secetoasă, în regiunea Munților Dobrogei pădurile de foioase sunt mai rare (stejar, tei). În schimb, în Munții Dobrogei se găsesc foarte multe și bune pietre de construcție (granitul, calcarul etc.). ### Carpații Occidentali Așezare și întindere: Carpații Occidentali se întind în parta de vest a României, de la Dunăre, spre nord, până la valea râului Barcău. Principalele grupe de munți din Carpații Occidentali: Carpații Occidentali nu se înșiruie ca un lanț neîntrerupt de munți. Apele și văile foarte largi îi despart în grupe de munți. Munții Occidentali se împart în trei grupe, care de la sud spre nord sunt: Munții Banatului, Munții Poiana Ruscă și Munții Apuseni. Munții Banatului Munții Banatului, cuprinși între Dunăre și Timiș, sunt puțin înalți. Culoarul Timiș-Cerna îi desparte de Carpații Meridionali. Culmile lor descresc ca niște trepte spre vest. Treapta înaltă o formează Munții Semenicului (1446 m) și Munții Almăjului, iar cea joasă, munții Aninei, Dognecei și Locvei. Satele și, o dată cu ele, ogoarele și livezile, urcă spre culmi, pe locurile unde pădurea a fost tăiată. Subsolul acestor munți posedă unele bogății, de exemplu: minereu de fier, mangan, minereuri de metale neferoase, cărbuni, roci de construcție etc. În Munții Banatului, între culmile Semenicului și ale Almăjului, se află Depresiunea Almăjului (Bozovici), unde se cultivă mulți pomi fructiferi. Creșterea vitelor este, de asemenea, o ocupație însemnată a locuitorilor de aici. În partea de nord a Munților Banatului se află depresiunea Caraș-Ezeriș, în care se găsește orașul Reșița, important centru al industriei metalurgice, iar spre est culoarul Timiș-Cerna. El are forma unui șanț alungit, îndreptat de la nord spre sud. Din capătul său de nord se desprinde, spre est, culoarul Bistrei, între munții Țarcului și Poiana Ruscă. Prin aceste culoare treceau încă din antichitate drumuri intens circulate. Astăzi, ele sunt străbătute de șosele moderne și căi ferate, care asigură legătura între sudul țării și părțile Banatului și Hațegului. În părțile de mijloc ale culoarului Timiș-Cerna, tocmai pe cumpăna apelor care despart Valea Timișului de cea a Mehadiei, se găsește trecătoarea Poarta Orientală (Domașnea), iar pe culoarul Bistrei este trecătoarea Poarta de Fier a Transilvaniei, situată pe cumpăna apelor care desparte râul Bistra (afluent al Timișului) și Râul Mare (afluent al Siretului). Între Munții Banatului și munții din Serbia, Dunărea a ferestruit, de la Baziaș și până la Vârciorova, cel mai lung defileu din Europa. În urma construirii nodului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier I, a luat naștere, în această regiune, un mare lac de acumulare. Munții Poiana Ruscă Munții Poiana Ruscă se desfășoară între Valea Mureșului la nord și Valea Bistrei la sud. Culmile acestora sunt joase, iar vârfurile teșite, despărțite de văi. Satele sunt așezate pe coastele munților și pe culmile însorite. Locuitorii se ocupă cu creșterea vitelor și munca în pădure. Mulți dintre ei sunt mineri sau lucrează în uzine și fabrici. Munții Poiana Ruscă cuprind în subsolul lor cele mai importante zăcăminte de minereu de fier și marmură din țara noastră. Munții Apuseni Munții Apuseni se întind de la Valea Mureșului în sud până la Valea Barcăului în nord. Deși de pe margini par de multe ori abrupți, pe culmi, Munții Apuseni prezintă suprafețe netede, pe care poți merge aproape ca la șes. Culmea principală a Munților Apuseni, numită Munții Bihorului, se desfășoară pe direcția nord-sud, atingând înălțimea de peste 1800 m (vârful Bihor, 1849 m). Din acest motiv se desprind, întocmai ca nervurile unei frunze, numeroase culmi, atât spre nord cât și spre est. Către nord se găsesc culmile Vlădeasa și Gilău, iar spre est, între Someșul Mic și Arieș, se află Muntele Mare, care este alcătuit, ca și Munții Bihorului, din roci vulcanice vechi, având forme rotunjite și atingând peste 1800 m înălțime. Ținutul străbătut de Arieș și de afluenții săi este cunoscut sub numele de „Țara Moților”. Între Arieș și Mureș se înalță Munții Trascăului, cu forme semețe, cu chei, peșteri și cu cursuri de apă subpământene, ca urmare a alcătuirii lor, în bună parte, din roci calcaroase. În continuare se găsesc Munții Metaliferi, constituiți mai ales din roci vulcanice și sedimentare, în care se găsesc cele mai importante mine de aur din România. Către vest se desprind, între Crișuri, alte culmi mai scunde, cum sunt: Munții Zarandului, Munții Codru-Moma și Munții Pădurea Craiului. Numele de „pădure” sau de „codru” dat acestor culmi arată bogăția pădurilor care-i îmbracă. Pe lângă păduri, mai sunt întinse pășuni de fânețe, iar spre poale, livezi de pomi fructiferi. La nord de Crișul Repede se întind alte două culmi care coboară sub 1000 m, așezate în unghi, una spre nord-vest - Muntele Șes (Plopiș) - și alta spre nord-est - Munții Meseșului. În Munții Apuseni, se află Depresiunea Zarandului, străbătut de Crișul Alb, Depresiunea Beiușului, prin care curge Crișul Negru, și Depresiunea Vad-Borod, situată pe Valea Crișului Repede, bine populate, cuprinzând sate și orașe, având o agricultură înfloritoare și o industrie în plină dezvoltare. Trecătorile din Munții Apuseni urmăresc cursul văilor sau traversează, prin locuri mai joase,, culmile. Drumurile care le străbat leagă între ele așezările de pe văi sau din depresiuni. Câteva căi ferate pătrund adânc în interiorul munților pe Văile Arieșului, Ampoiului, Crișul Alb și Crișul Negru. Alte căi ferate, cu legături internaționale, îi străbat de la nord, pe Valea Crișului Repede, prin trecătoarea Ciucea, spre Oradea, iar prin defileul Mureșului - spre Arad. Varietatea structurii geologice, ca și frumusețea văilor fac din Munții Apuseni un ținut foarte pitoresc, unde se întâlnesc numeroase peșteri, chei și alte curiozități ale naturii. Amintim, între acestea, coloanele de bazalt din Munții Metaliferi, care au înfățișarea unor turnuri de cetate ruinată, apoi, izbucurile, cu un fel de izvoare care răbufnesc din cotloanele tainice ale munților calcaroși. Sunt deosebit de frumoase peștera Meziad din Munții Pădurea Craiului, Cheile Turzii din Munții Trascăului, „Cetățile Ponorului”, în partea centrală a Munților Bihorului, formate dintr-un șirag de peșteri, ca niște galerii strâmte sau săli uriașe, cu stalactite și stalagmite, săpate în apele subpământene, ca și vestita peșteră de la Scărișoara, care adăpostește de milenii un ghețar subpământean. Frumusețile acestei peșteri atrag nenumărați turiști din țară și de peste hotare. Alcătuirea și înfățișarea Carpaților Occidentali: Carpații Occidentali sunt formați din roci diferite. Unele sunt foarte tari și vechi, iar altele mai puțin tari. Aici este mult mai răspândită piatra de var (calcar) pe care apele o macină cu ușurință. Bogățiile: Carpații Occidentali au multe și variate bogății ale subsolului dintre care amintim: cărbuni, minereu de fier, mangan, aur, bauxilă (din care se extrage aluminiul) și altele. Frumusețile și bogățiile Munților Apuseni se datoresc și rocilor din care sunt formați. În locurile unde este multă piatră de var, muntele a fost ros de ape, care au săpat văi înguste și adânci de o deosebită frumusețe. Astfel sunt Cheile Turzii, mult vizitate de excursioniști. Tot în acești munți, în mijlocul unor codri întunecoși de brad, se găsește Peștera Scărișoara, una dintre cele mai frumoase din România. În ea se adăpostește de zeci de mii de ani un ghețar (un mare bloc de gheață), pe care razele soarelui nu l-a putut lumina niciodată. Farmecul acestei peșteri este dat și de numeroase coloane de gheață, care sclipesc în întunericul peșterii atunci când sunt luminate de lămpile excursioniștilor. Sursa: Geografia Romaniei clasa a IV-lea 1986, Mihai Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu – Carpații Occidentali ### Carpații Meridionali Așezarea și întinderea: Carpații Meridionali sunt așezați la sud de Podișul Transilvaniei, între Carpații Orientali și Carpații Occidentali. Limitele acestor munți sunt Valea Prahovei, la est, și văile râurilor Timiș-Cerna, la vest. Înălțimea Carpații Meridionali sunt cei mai înalți munți din Romania. Fiind alcătuiți din roci mai tari, apele și vânturile îi rod mai greu. Ei au multe povârnișuri foarte drepte și văi adânci. Câteva vârfuri își înalță stâncile la peste 2500 m. Principalele grupe de munți din Carpații Meridionali: Deși Carpații Meridionali sunt formați din roci tari, în unele locuri, apele, rozându-i necontenit, i-au tăiat în curmeziș, despărțindu-i în patru grupe de munți: - Grupa Munților Bucegi (între Valea Prahovei și Valea Dâmboviței).- Grupa Munților Făgărașului (între Valea Dâmboviței și Valea Oltului).- Grupa Munților Parângului (între Valea Oltului și Valea Jiului).- Grupa Munților Retezat-Godeanu (între Valea Jiului și văile Timiș-Cerna). Grupa Munților Bucegi: Munții Bucegi sunt cei mai pitorești munți din aceasta parte a țării. Văzuți din Valea Prahovei, de la poale, apar ca niște pereți uriași de stânci, unele mai rotunjite, altele ascuțite ca turnurile unor cetăți. Ei sunt îmbrăcați în verdeața pădurilor, dar spre vârf acestea se răresc și fac loc arborilor pitici și ierburilor mărunte. Urcușul cu piciorul este greu, dar încântător. Culmea Bucegilor este un platou întins, la 2000 m înălțime, acoperit cu pajiști de munte unde din loc în loc apar stânci mari, care au căpătat forme ciudate din cauza vânturilor și a ploilor ce le-au ros mereu (Babele, Sfinxul). Cel mai înalt dintre vârfurile Bucegilor este Vârful Omu (2505 m), în jurul căruia se deschid prăpastii amețitoare. Pe acest vârf se gasește o importantă stație meteorologică, unde de mai multe ori pe zi se masoară temperatura, direcția și viteza vântului etc., pentru cunoașterea mersului vremii. Datorită așezării și priveliștilor minunate și amenajărilor turistice, Munții Bucegi sunt cei mai vizitați munți din țară. Grupa Munților Făgărașului: Munții Făgăraș sunt formați din roci foarte tari. Culmea de nord a acestor munți se înalță de la un capăt la altul ca un zid de netrecut. Apele n-au izbutit să-i roadă, deoarece nici o apă nu taie complet munții în curmeziș. Când răsăritul soarelui aprinde parcă cerul într-o văpaie de flăcări, iar negurile se topesc în fundul văilor întunecoase, vârfurile Moldoveanu (2544 m) și Negoiu (2535 m) se înalță semete spre bolta albastră a cerului. Sunt cele mai înalte vârfuri din România. Vârfurile zimțate, asemănătoare unui ferastrău, se întind cât vezi cu ochii. Aici este locașul obișnuit al caprelor negre. În scobiturile de pe culmi sunt numeroase lacuri cu apă rece și limpede. Aceste lacuri sunt de o frumusețe rară. În apa lor se adapă turmele de oi ce pasc pe plaiurile înalte. Înspre sud, culmile acestor munți sunt din ce în ce mai joase. Râurile care reușesc să străbată aceste culmi coboară de la nord spre sud. Ele și-au săpat văi înguste, adânci și prăpăstioase numite chei. Astfel sunt Cheile Argeșului, unde s-au construit barajul și marea hidrocentrală Argeș. Pe coastele Munților Făgărașului sunt păduri dese. În aceste păduri trăiesc urși, lupi, mistreți, căprioare, cerbi și alte animale. Grupa Munților Parângului: Aceasta grupă de munți este formată din mai multe culmi. Cei mai înalți munți din această grupă sunt Munții Parângului, care depășesc cu puțin 2500 m. Grupa Munților Parângului este formată din roci tari, de aceea au multe înălțimi mari. Din acești munți pornesc numeroase ape. Unele curg spre Podișul Transilvaniei, iar altele spre sudul țării. Grupa Munților Retezat-Godeanu: Dintre munții care alcătuiesc această grupă fac parte și Munții Retezatului, care, prin toată infățișarea lor, se aseamănă cu un enorm parc. Înălțimea lor, tot atât de mari ca și acelea din Munții Făgărașului, sunt de o rară frumusețe. Pe culmile lor înalte sunt pășuni întinse, bogate în ierburi. Lacurile de munte sunt numeroase. Retezatul are aproape o sută de asemenea lacuri. Aici sunt cele mai întinse și cele mai adânci lacuri de munte. De o rară frumusețe sunt și pădurile. Spre poalele munților sunt păduri de fag, iar spre înălțimi, păduri de brad. Trecătorile din Carpații Meridionali: Carpații Meridionali fiind alcătuiți din roci foarte tari, apele nu i-au putut roade până la temelie. De aceea, trecătorile sunt puține, înguste și înalte. Cel mai important și frumos drum care străbate Munții Făgăraș este „Transfăgărășanul”. Acesta a fost construit în perioada 1970-1974 și are o lungime de 151 km. Între Munții Făgărașului și grupa Munților Parângului se află Trecătoarea Turnu Roșu. Această trecătoare, situată pe valea râului Olt, este folosită din cele mai vechi timpuri. Oltul este singurul râu care a tăiat Carpații Meridionali dintr-o parte în alta, formând o vale de o rară frumusețe. Șoseaua și calea ferată șerpuiesc pe malul apei. Între grupa Munților Parângului și cea a Munților Godeanul, apa Jiului și-a tăiat o vale adâncă. Aici este Trecătoarea Lainici. Pereții de stâncă în această trecătoare sunt mai apropiați și mai drepți decât pe alte văi. Când plouă mult, apa râului își face loc cu multă greutate, lovind în dreapta și în stânga malurile stâncoase. O astfel de vale strâmtă și lungă se numește defileu. De aceea, acestei văi i se mai spune și Defileul Jiului. Există mai multe asemenea defilee în Carpații Meridionali. Ca să se poată face o șosea de-a lungul Defileului Jiului, a fost necesar să se sfărâme și să se străpungă nenumărate stânci de pe margini. Bogățiile Carpaților Meridionali: Între Munții Parângului și ai Retezatului se află un loc întins și mai jos numit Depresiunea Petroșani sau Valea Jiului. În subsolul acestei depresiuni se află cele mai bogate zăcăminte și cele mai importante mine de cărbuni din țară. Pădurile Carpaților Meridionali sunt o altă bogăție importantă, deoarece lemnul este foarte necesar în industrie și în construcții, și ofera oxigenul de care viețuitoarele au nevoie. Nenumărate pășuni răspândite până în crestele munților asigură hrana turmelor de oi și cirezilor de vite. Animalele sălbatice constituie un vânat prețios. Năvalnicele ape curgătoare sunt folosite pentru producerea de energie necesară consumului zilnic. Sursa: Geografia Romaniei clasa a IV-lea 1986, Mihai Iancu, Vasile Motrescu, Victoria Florescu – Carpații Meridionali ### Carpații Orientali Românești Carpații Orientali se întind pe direcția NV-SE, de la granița de nord a României cu Ucraina și până la Valea Prahovei. Culmile care îi alcătuiesc sunt așezate în șiruri paralele. Munții pot fi trecuți cu ușurință dintr-o parte în alta, pe văile apelor care, în unele locuri, îi taie de-a curmezișul: Moldova, Bistrița, Trotușul, Buzău, Prahova și afluenții lor, sau prin trecători înalte de culme. Alcătuirea Carpaților Orientali: Carpații Orientali sunt alcătuiți din roci felurite. Culmile dinspre Podișul Transilvaniei sunt formate, în cea mai mare parte, din roci vulcanice, cele din regiunile de nord și mijloc din șisturi cristaline (roci tari), iar cele dinspre răsărit și sud din calcare, conglomerate și gresii, așezate în strate încrețite. Înălțimea În general, Carpații Orientali au culmi nu prea înalte: înălțimea lor mijlocie este de numai 1300 m. Rareori piscurile depășesc 2000 m (în munții Rodnei și Colimani). Păduri dese de molid, brad și fag îi acoperă pe mari suprafețe. Carpații orientali se înfățișează sub forma a trei șiruri paralele. Dintre acestea, șirurile situate în mijloc și spre est s-au format prin încrețirea scoarței, iar cealaltă, dinspre vest, a fost clădit prin erupții vulcanice (vezi harta de mai jos), formând lanțul munților vulcanici. a) Principalele culmi, depresiuni și trecători din Carpații Orientali De la nord la sud, Carpații Orientali pot fi împărțiți în trei grupe: nordică, centrală și sudică (a curburii). 1. Grupa nordică a Carpaților Orientali Grupa nordică se desfășoară de la granița de nord cu Ucraina până la Munţii Bârgăului și depresiunile Dornelor și Câmpulung-Gura Humorului. Culmile muntoase. Acestea se aliniază de la apus la răsărit astfel: Spre apus se desfășoară partea nordică a lanțului munților vulcanici: Oaș, Gutâi, Țibleș. Cei mai înalți sunt Munții Țibleș care, în unele vârfuri, depășesc 1800 m. Spinările rotunjite ale culmilor nu sunt altceva decât rămășițele fostelor conuri vulcanice, roase de agenți externi. În subsol, munții vulcanici (mai ales cei ai Gutâiului) conțin minereuri de cupru, zinc, plumb, aur și argint. La sud-est de Munții Țibleș se întind Munții Rodnei, constituiți din roci cristaline, fiind munții cei mai înalți, nu numai din grupa nordică dar și din întregul lanț al Carpaților Orientali. Vârfurile cele mai semețe sunt Pietrosu (2303 m) și, alături de el, mai spre est, Ineul (2279 m). Ele poartă urmele vechilor ghețari de odonioară, în căldările cărora se găsesc câteva mici lancuri. Din Munții Rodnei izvorăsc mai multe râuri (Bistrița, Someșul Mare, Vișeul). Pe culmile cele mai înalte, mai sus de etajul pădurilor, există pășuni întinse, folosite vara, de turme de oi, aduse aici la păscut. La sud de Valea Someșului Mare, Munții Bârgăului au înălțimi mai mici (în jur de 1000 m). Ei sunt formați din roci moi, dar care, din loc în loc, sunt străpunși de roci vulcanice. Apoi către est urmează Munții Suhardului. Hartă Carpații Orientali Spre răsărit, culmile muntoase din grupa nordică încep cu Munții Maramureșului, care ajung la aproape 2000 m înălțime. Ei sunt împăduriți, iar în subsol conțin unele minereuri metalifere. Hartă Carpații Orientali În continuare, se rânduiesc în culmi paralele, despărțite de văile longitudinale ale Bistriței, Moldovei, Moldoviței, Obcinele Bucovinei: Obcina Mestecănişului, Obcina Feredeului și Obcina Mare, toate cu înălțimi care rareori trec de 1400 m. La capătul cel mai sudic al Obcinei Mestecănișului, între văile Moldova și Bistrița, străjuiesc două masive izolate: Giumalăul și Rarăul. Pe culmea teșită a Rarăului se înalță frumoasele stânci calcaroase numite „Pietrele Doamnei” care, de departe, par ruinele unei cetăți. Depresiunile și trecătorile. Depresiunile cuprinse între culmile muntoase se numesc intramontane. Ele sunt locuri joase, unde se găsesc numeroase așezări omenești. La poalele Munților Oașului se află Țara Oașului. Cea mai întinsă este însă Depresiunea Maramureșului, delimitată de șirul munților vulcanici, de munții Rodnei și ai Maramureșului. Prin mijlocul ei trec râurile Vișeu și Iza, care se varsă în Tisa. În locul unde Iza confluează cu Tisa se află orașul Sighetu Marmației. Locuitorii din această depresiune se ocupă cu agricultura (în special creșterea oilor și a cornutelor mari), prelucrarea lemnului și cu mineritul. Depresiunea Dornelor este străbătută de râul Bistrița. Pășunile existente au favorizat dezvoltarea creșterii vitelor pentru lapte. Subsolul cuprinde importante zăcăminte de mangan, roci de construcție și ape minerale. Trecătorile din grupa nordică sunt străbătute de șosele, iar unele și de căi ferate. Ele se găsesc de-a lungul apelor sau traversează o culme, în care caz sunt mai înalte. Mai importante sunt trecătorile: Prislop, cea mai înaltă din Carpații Orientali (1416 m), prin care trece șoseaua care leagă Depresiunea Maramureșului de nordul Moldovei; Mestecăniș, aflată la capătul sudic al Obcinei cu același nume, traversată de unul dintre cele mai încântătoare drumuri din Carpații Orientali. Din Depresiunea Dornelor se poate ajunge în Transilvania prin trecătoarea Tihuța (Bârgău), iar prin Șetref se poate pătrunde în Deepresiunea Maramureșului. 2. Grupa Centrală a Carpaților Orientali Grupa Centrală urmează grupei nordice spre sud, până la Valea Oituzului, incluzând și munții Bodoc, Baraolt și Perșani. Culmile muntoase. Ca și în grupa nordică, acestea se înșiră de la apus la răsărit astfel: Spre apus, șirul munților vulcanici se continuă cu masivele: Călimani, Gurghiu și Harghita, care împreună cu cele din grupa nordică, formează - cum s-a mai spus - cel mai lung lanț de munți vulcanici din continentul nostru. Cei mai înalți munți din această grupă și din tot șirul vulcanic sunt Munții Călimani (Vf. Pietrosu, 2100 m), care, spre sud, se întind până în Valea Mureșului. Ei se continuă cu Munții Gurghiu, cuprinși între văile Mureș și Târnava Mare, ceva mai scunzi, iar mai departe, Munții Harghita. La capătul sudic al Munților Harghita este Muntele Puciosu, în craterul căruia se află lacul Sfânta Ana. Munții Vulcanici și-au păstrat bine craterele pe unde, odinioară, țâșneau lavă și cenușă. Privite mai îndeaproape, craterele par niște uriașe căldări. Munții vulcanici sunt bine împăduriți. În cuprinsul lor se întâlnesc cariere de bazalt și andezit, roci folosite în construcții. În Munții Călimani s-au descoperit importante zăcăminte de sulf. O altă mare bogăție a acestor munți o formează apele minerale, numite borvizuri, care au luat naștere prin acțiunea dioxidului de carbon pe care-l emană acești vulcani și care, în contact cu apele subterane, le mineralizează. Spre răsărit urmează alte lanțuri de culmi muntoase formate prin încrețire, orientate în două șiruri paralele și care, împreună, se numesc Munții Moldovei. Aceștia încep cu Munții Bistriței, care se întind de-a lungul malului drept al râului cu același nume și se termină către sud cufalnicul masiv calcaros al Ceahlăului, care în vârful Ocolașu Mare ajunge la 1907 m, punctul cel mai înalt din Munții Moldovei. Acest munte este cu adevărat „piatra nestemată a Moldovei”, așa cum îl numește Dimitrie Cantemir în cartea sa „Descrierea Moldovei”. Carpații Orientali - Grupa Centrală Între văile Bicazului și Trotușului se înalță Munții Tarcăului. Față în față cu Munții Bistriței și ai Tarcăului se găsesc Munții Giurgeului, continuați spre sud cu Hășmașu Mare, un masiv calcaros înalt de aproape 1800 m, de unde izvorăsc Mureșul (spre nord) și Oltul (spre sud). La răsărit de Valea Bistriței, pe malul stâng și paralel cu Munții Bistriței, se aliniază o culme muntoasă prelungă, mai scundă, numită Stânișoara, iar mai departe, la sud de cotul pe care-l face râul Bistrița, se desfășoară culmile Goșmanu și Berzunț. În fine, între văile Trotușului și Oituzului (afluentul său), se găsesc munții Ciucului și Nemira. Munții Moldovei sunt acoperiți cu dese păduri de rășinoasă și fag. În cuprinsul lor sunt numeroase cariere, de unde se extrag calcare și gresii. La izvoarele Oltului, în apropierea localității Bălan, se exploatează minereuri neferoase. În continare, spre sud, urmează munții Bodoc, Baraolt și Perșani. Depresiunile și trecătorile. În grupa centrală se întâlnesc câteva depresiuni și trecători. Astfel, pe parcursul superior al Mureșului se află Depresiunea Giurgeului, iar pe cursul superior al Oltului, Depresiunea Ciucului. Amândouă sunt mărginite de culmile vulcanice Gurghiu și Harghita spre apus și munții de încrețire ai Giurgeului și Ciucului spre răsărit. În cuprinsul lor se cultivă unele cereale, plante de nutreț, inul fuior și se cresc vite pentru lapte și carne. Pe parcursul mijlociu al Trotușului se deschide depresiunea Comănești (Dărmănești), în subolul căreia există zăcăminte de cărbuni, petrol și sare. Printre trecători se numără Tulgheș pe Valea Bistricioarei, prin care trece drumul dinspre Moldova spre Transilvania, prin Borsec și Toplița. Alt drum vine dinspre Piatra-Neamț, pe Valea Bistriței și apoi a Bicazului, după care traversează trecătoarea Bicaz (Pângărați) peste Munții Giurgeului, trece prin stațiunea Lacul Roșu și ajunge în Depresiunea Ciucului, prin trecătoarea Izvorul Mureșului. Grupa vulcanică este traversată de defileul Mureșului între Toplița și Deda. Tot atât de însemnată este și trecătoarea Ghimeș-Făget, de la izvoarele Trotușului. Prin ea trece șoseaua și calea ferată care realizează legătura dintre Moldova și Transilvania. 3. Grupa Sudică a Carpaților Orientali Grupa sudică (a curburii) continuă Carpații Orientali până în Valea Prahovei. Această grupă prezintă trăsături deosebite față de celelalte două prezentate anterior. În primul rând, aici dispar munții vulcanici. În schimb, munții de încrețire sunt formați din felurite roci, cum ar fi calcarele, conglomeratele, gresiile etc. În al doilea rând, în Carpații Curburii direcția culmilor se schimbă. Dacă în grupele nordicp și centrală acestea erau orientate de la nord-vest la sud-est, despărțite de văi longitudinale iar, pe alocuri, tăiate de-a curmezișul de văi transversale, în grupa sudică, direcția culmilor este fie de la nord la sud, fie de la nord-est la sud-vest, sau chiar de la est la vest. Această schimbare a fost determinată de rezistența pe care au opus-o Munții Dobrogei în perioada când s-au înălțat Carpații, silindu-i să se arcuiască spre apus, între Valea Oituzului și Valea Prahovei. Tot datorită acestui fapt s-au produs și unele scufundări care au dat naștere Depresiunii Brașovului. Culmile muntoase. La sudul Văii Oituzului se întind Munții Vrancei (1785 m în vârful Goru), care se continuă cu culmea Penteleu dintre văile Bâsca Mare și Bâsca Mică, amândouă afluente ale Buzăului. Mai departe, între văile Bâsca Mare și Teleajen, urmează munții Podul Calului și Siriului. Ultimile culmi, spre vest, sunt constituite din Munții Ciucaș, cei mai înalți din toți Carpații Curburii (Ciucaș - 1954 m), între Teleajen și Doftana, iar între Doftana și Prahova, Munții Baiului. Spre nord, între Valea Buzăului și Valea Prahovei, pe marginea Depresiunii Brașovului, se înalță Munții Bârsei, din care fac parte culmile Postăvaru și Piatra Mare, situate în apropierea Brașovului. Munții Curburii sunt acoperiți cu păduri dese (mai ales de fag), pășuni întinse, iar prin pitorescul lor sunt apreciați de turiști. Depresiunile și trecătorile. În mijlocul Carpaților Curburii se deschide Depresiunea Brașovului. Depresiunea Brașovului și cea a Maramureșului sunt cele mai mari din Carpații Românești. Partea ei vestică este cunoscută sub numele istoric de „Țara Bârsei”. Aceasta are înfățișarea unui șes neted, pe care se cultivă cereale, sfeclă de zahăr, cartofi și plante de nutreț. Creșterae animalelor este o ocupație de seamă a locuitorilor depresiunii. Subsolul cuprinde unele zăcăminte de cărbuni și ape minerale. Trecătorile care străbat Munții Curburii se îndreaptă spre sau dinspre Depresiunea Brașovului: Oituz (pe valea cu același nume), Tușnad (pe Valea Oltului), Predeal (pe Valea Prahovei), Bratocea (pe Valea Teleajenului) și Buzău (pe valea cu același nume). Sursa: Editura didactică și pedagogică București 1986, Geografie clasa a VIII-a – Carpații Orientali Românești ### Munții Carpați din România Foto: lspvs.ro Munții Carpați din România se leagă cu șiruri de munți din țările vecine, aceștia făcând parte din marele sistem muntos central al Europei, fiind o componentă a sistemului montan alpin. Se întind pe suprafața a șapte state: Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Ucraina, România și Serbia. Munții Carpați din România sunt de înaltime medie, rar depășind 2500 m (în Bucegi, Munții Făgărașului, Parângului, Retezatului). Cea mai mare înălțime a carpaților Românești o are vârful Moldoveanu (2544 m), cu 111 m mai mic decât cel mai înalt vârf al întregului lanț carpatic, Gerlachovka din Masivul Tatra (2655 m) din Slovacia. Munții Carpați din România, în cea mai mare parte a lor, s-au format cu milioane de ani în urmă prin încrețirea și ridicarea stratelor Pământului. Unii munți s-au format prin izbucnirea unor vulcani. În adâncurile Pământului, din cauza apăsării și căldurii foarte mari, rocile sunt topite, formând o materie vâscoasă și foarte fierbinte. Prin izbucnirea vulcanilor, această materie a ieșit la suprafață, unde s-a răcit și s-a întărit formând roci vulcanice și chiar munți vulcanici. În alte țări se pot vedea și astăzi vulcani în activitate, pe când în România și-au încetat demult activitatea. Munții Carpați, sunt alcătuiți din roci felurite, pe care apele și vânturile le rod necontenit. După felul cum sunt așezate șirurile muntoase din România, Munții Carpați se împart în trei ramuri muntoase, și anume: - Carpații Orientali (Răsăriteni) se întind de la hotarul de nord al țării, către sud, până la valea râului Prahova. - Carpații Meridionali (de Miazăzi), de la Valea Prahovei, către vest, până la văile râurilor Timiș și Cerna. - Carpații Occidentali (Apuseni) închid arcul muntos în partea de vest a țării, începând de la Dunăre, către nord, până la valea râului Bărcau. ### Vecinii României. Granițele României Foto: Wikipedia/Creative Commons Care sunt vecinii României? Vecinii României sunt: la nord Ucraina (de la Halmeu până la Darabani); la est Republica Moldova (între Darabani şi locul de vărsare a Prutului în Dunăre) şi Ucraina (de la locul de vărsare a Prutului în Dunăre până la vărsarea Dunării în Marea Neagră); la sud-est Marea Neagra; la sud cu Bulgaria (de la Vama-Veche până la Pristol); la sud-vest cu Serbia (de la Pristol până la Beba-Veche); la vest cu Ungaria (de la Beba-Veche până la Hameu). România este aşezată în sud-estul Europei centrale, fiind o ţară carpatică (pe teritoriul ţării se află mai mult de jumătate din lungimea totală a Carpaţilor), dunăreană (pe teritoriul ţării se află mai mult de o treime din lungimea Dunării) şi pontică (ţara are ieşire la Marea Neagră). Granițele României Granițele României au o lungime totală de 3149,5 km. Cea mai lungă graniță o avem cu Republica Moldova, urmată de granițele cu Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria și Marea Neagră. Așadar, lungimea granițelor României este împărțită după cum urmează: 681 km cu Republica Moldova (între Cuzlau la nord și Rieni la sud);649,5 km cu Ucraina (între Cuzlau și Halmeu în sectorul nordic; între Rieni și Marea Neagră sectorul estic);631 km cu Bulgaria (între Pristol la vest și Vama Veche la est);546,5 km cu Serbia (între Pristol la sud-est și Beba Beche la nord-vest);448 km cu Ungaria (între Beba Veche la sud-vest și Halmeu la nord-est);193,5 km în Marea Neagră de-a lungul platformei continentale (245 km de litoral) ### Caracterizarea personajului Caracterizarea personajului înseamnă redarea însușirilor fizice și morale ale personajului. Caracterizarea personajului trebuie să cuprindă: introducere, cuprins și încheiere. În introducere se specifică tipul de personaj (principal, secundar) și dacă trăsăturile lui sunt de domeniul real, fantastic sau cu puteri supranaturale. Tot în introducere sunt menționate mijloacele de caracterizare: Caracterizarea directă realizată de autor, celelalte personaje sau chiar de însuși personajul. Caracterizarea indirectă care reiese din faptele, gândurile și limbajul personajului. În cuprins sunt prezentate în detaliu trăsăturile personajului din textul citit. În încheiere este necesar de menționat semnificația personajului în opera literară aleasă, tipologia în care se încadrează acesta, atitudinea autorului față de personaj, opinii critice sau personale. ### Persoana, numărul și timpul verbului Persoana, numărul și timpul verbului Verbul are trei persoane: Persoana I arată că acțiunea este făcută de persoana care vorbește. Persoana a II-a arată că acțiunea este făcută de persoana cu care se vorbește. Persoana a III-a arată că acțiunea este făcută de persoana despre care se vorbește, alta decât persoanele I și II. Exemplu: SingularPlural1. Eu citesc "Povești", de Ion Creanga.1. Noi citim revista "Cutezătorii".2. Tu citești "Dumbrava minunată", de Mihail Sadoveanu.2. Voi citiți "Cireșarii", de Constantin Chiriță.3. El citește "Legende istorice", de Eusebiu Camilar.3. Ei citesc "Basme", de Călin Gruia.4. Ea citește "România pitorească". de Alexandru Vlahuță.4. Ele citesc "Poezii", de Nicolae Labiș. În propozițiile de la nr. 1, eu citesc, noi citim, acțiunea este făcută de persoana care vorbește (eu, noi), adică de persoana I. În propozițiile de la nr. 2, tu citești, voi citiți, acțiunea este făcută de persoana cu care se vorbește (tu, voi), adică de persoana a II-a. În propozițiile de la nr. 3 și 4, el (ea) citește, ei (ele) citesc, acțiunea este făcută de persoana despre care se vorbește (el, ea, ei, ele), adică de persoana a III-a. Verbul are două numere: Numărul singular arată că acțiunea este făcută de o singură persoană. Numărul plural arată că acțiunea este făcută de mai multe persoane. Rețineți: 1. Când acțiunea se petrece în momentul vorbirii, verbul este la timpul prezent. 2. Când acțiunea s-a petrecut înainte de momentul vorbirii, verbul este la timpul trecut. 3. Când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor. ### Acordul adjectivului cu substantivul. Exemple Acordul adjectivului cu substantivul Adjectivul se acordă în gen și număr cu substantivul a cărui însușire o arată. Unele adjective își schimbă forma numai după număr, nu și după gen. Genul adjectivelor: masculin, feminin și neutru. Numărul adjectivelor: singular și plural. Exemplu:Era toamnă târzie. Veverița a dat peste un pom ciudat, cu rodul rotund, tare, dar cu miezul dulce. I-au plăcut gustoasele alune. Fiind o ființă prevăzătoare, le-a adunat pentru iarna friguroasă. În textul de mai sus se observă că adjectivul târzie este de genul feminin, numărul singular, ca și substantivul toamnă a cărui însușire o arată. Adjectivul ciudat este de genul masculin, numărul singular, ca și substantivul pom a cărui însușire o arată. Adjectivul rotund și tare sunt de genul neutru, numărul singular, ca și substantivul rodul ale cărui însușiri le arată. Adjectivul dulce este de genul neutru, numărul singular, ca și substantivul miezul a cărui însușire o arată. Adjectivul gustoasele este de genul feminin, numărul plural, ca și substantivul alune a cărui însușire o arată. Adjectivul prevăzătoare este de genul feminin, numărul singular, ca și substantivul ființă a cărui însușire o arată. Adjectivul friguroasă este de genul feminin, numărul singular, ca și substantivul iarna a cărui însușire o arată. Sursa: Editura didactică și pedagogică București, Manual Limba Română - Acordul adjectivului cu substantivul ### Genul substantivelor Genul substantivelor Toate substantivele care primesc la singular un și la plural doi sunt de genul masculin. Toate substantivele care primesc la singular o și la plural două sunt de genul feminin. Toate substantivele care primesc la singular un și la plural două sunt de genul neutru. Cum se identifică genul substantivelor? Exemplu:Elevii și elevele școlii noastre vor sădi brăduți în parcul din noul cartier al orașului. Baieții s-au oferit să aducă lopeți și cazmale, iar fetele, stropitori. Substantivele elevii, brăduți, băieții sunt la genul masculin pentru că sunt nume care se dau ființelor bărbătești (elevii, băieții) și lucrurilor (brăduți). Ele primesc la singular un și la plural doi (un elev, doi elevi; un brăduț, doi brăduți; un băiat, doi băieți). Substantivele elevele, fetele denumesc ființe, iar școlii, cazmale, lopeți, stropitori denumesc lucruri. Aceste substantive sunt la genul feminin și primesc la singular o și la plural două (o elevă, două eleve; o fată, două fete; o școală, două școli; o cazma, două cazmale; o lopată, două lopeți; o stropitoare, două stropitori). Substantivele parcul, cartier, orașului sunt nume de lucruri. Ele la genul neutru și primesc la singular un, ca substantivele de genul masculin, iar la plural două, ca substantivele de genul feminin (un parc, două parcuri; un cartier, două cartiere; un oraș, două orașe). Sursa: Editura didactică și pedagogică București, Manual Limba Română - Genul substantivelor ### Complementul. La ce întrebări răspunde complementul? Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția de predicat. La ce întrebări răspunde complementul? Complementul răspunde la întrebările: pe cine? ce? unde? de unde? pe unde? până unde? încotro? cum? în ce fel? când? de când? până când? cât timp? cât? cui? cu ce? despre cine? despre ce? la cine? la ce? pentru cine? cu cine? din ce cauză? în ce scop? cu ce scop? Complementul este de mai multe feluri: direct, indirect și circumstanțial. Exemplu:Odată, vara... pornesc din casă. Ajung la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare.Baciul coboară cu turma la vale.Profesorul dădu copiilor caietele. Părțile de propoziție: odată, vara, din casă, determină verbul pornesc (când pornesc? de unde pornesc?).Partea de propoziție: la moș Vasile determină verbul ajung (unde ajung?).Părțile de propoziție: cu turma, la vale determină verbul coboară (cu ce coboară? unde coboară?)Părțile de propoziție: copiilor și caietele determină verbul dădu (cui dădu? ce dădu?). Clasificarea complementelor - complemente circumstanţiale: arată împrejurarea (circumstanța) în care se săvârșește o acțiune. Acestea se împart în complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiționale, concesive și consecutive.- complemente necircumstanțiale: arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea verbului sau căruia i se atribuie acțiunea. Acestea se împart în complemente directe, indirecte și de agent. Observatii:   - Complementul nu se desparte prin virgulă de verbul pe care il determină. Ex: În timpul verii stau la bunica.  - Mai multe complemente se despart prin virgulă, dacă nu sunt legate prin cuvintele și ori sau. Ex: Învățătorul nostru ne-a vorbit despre hotarele, despre vecinii și despre relieful țării noastre. Sursa: Editura didactică și pedagogică București, Manual Limba Română - Complementul ### Atributul. La ce întrebări răspunde atributul? Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al acestuia (adjectiv). La ce întrebări răspunde atributul? Atributul răspunde la întrebările: care? ce fel de? a cui? al cui? ai cui? ale cui? câți? câte? al câtelea? a câta? ș.a. Exemplu: Mi-am cumpărat o cămașă frumoasă. (ce fel de cămașă? - frumoasă)Soarele luminos strălucește pe boltă. (care soare? - luminos)A ocupat locul al treilea. (al câtelea loc? - al treilea) Ce determină atributul? Atributul determină:- un substantiv: Asta-i patria română.- un adjectiv: Ape limpezi curg la vale.- un pronume:  Acesta de sus este mai bun.- un numeral: Trei dintre ei mi-au fost colegi. Prin ce este exprimat atributul? Este exprimat prin:- substantiv: Limba noastră-i graiul pânii.- adjectiv: Lalele roșii au înflorit.- numeral: Nu are copertă caietul al doilea.- pronume: Cărțile lor au pagini colorate.- verb (la un mod nepersonal): Dorința de a călători mă stăpânește.- adverb: Linia de metal are la capătul de sus o mașină. Ținând seama de părțile de vorbire prin care se exprimă, acesta este de mai multe feluri: atribut adjectival, atribut substantival, atribut pronominal, atribut verbal și atribut adverbial. Atributul adjectival se exprimă printr-un adjectiv propriu-zis, printr-un numeral, care se comportă ca un adjectiv, prin adjective posesive, demonstrative, nehotărâte, negative etc., printr-un participiu acordat cu substantivul determinat (Am găsit creionul pierdut) sau printr-un gerunziu folosit ca adjectiv (Coșurile fumegânde ale combinatului metalurgic se înalță la marginea orașului). Atributul adjectival se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Atributul substantival se poate exprima printr-un substantiv în cazul genitiv, dativ sau acuzativ, precedat de o prepoziție sau de o locuțiune prepozițională. Rareori atributul substantival poate fi exprimat și printr-un substantiv în cazul dativ. Uneori, substantivul prin care este exprimat atr. substantival se află în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau acordat în caz cu acesta. Un astfel de atribut se numește apoziție. Apoziția poate fi: simplă: Colegul meu Alexandru stă în banca a doua din față.dezvoltată: Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei, a purtat multe războaie pentru apărarea patriei sale. Apoziția dezvoltată se desparte prin virgulă de restul propoziției.Apoziția determină nu numai un substantiv, ci și un pronume:Noi, colegii lui Alexandru, îl prețuim pe acesta pentru curajul său. Punctuația Nu se despart prin virgulă atributule așezate lângă substantivul determinat, atunci când atributele sunt folosite pentru a identifica sau califica obiectul exprimat prin substantiv.  În ziua de astăzi, viața la țară nu mai este ca altădată. În cazul în care atributul, împreună cu determinările lui, apare ca o construcție explicativă, prin care se urmărește descrierea obiectului denumit de substantivul determinat, acesta este izolat prin virgule sau linii de pauză. Liniștit, băiatul s-a îndreptat spre casă. Oamenii aceia, cei din față, sunt părinții mei. În general sunt izolatele prin virgule atributele care determină un pronume personal sau un substantiv propriu. Mihai, fratele meu, este student. Noi, oamenii, suntem toleranți. Atributele de același fel, care determină același substantiv, se despart prin virgulă sau prin conjuncții coordonatoare. Dacă atributele nu sunt de același fel, nu se despart prin virgulă. Mașina mare și frumoasă este scumpă. Mașina mare a fratelui meu este scumpă. Observații: 1. Când atributul adjectival este exprimat printr-un adjectiv la comparativ sau la superlativ, elementele care servesc la formarea acestor grade (mai, cel mai, mai puțin, cel mai puțin, tot atât de etc.) se analizează împreună cu adjectivul, nu separat. 2. Locuțiunile prepoziționale care precedă atribute substantivale se analizează împreună cu acestea, nu separat. 3. Numeralele substantivizate prin articulare (cei trei, cel de-al treilea etc.) se includ în categoria atributelor substantivale:Părerile celo trei nu erau luate în seamă. Sursa: Limba Română, Editura didactică și pedagogică București, 1984 – Mihaela Butoi, Gh. Constantinescu-Dobridor - Atributul. La ce întrebări răspunde atributul? ### Predicatul exprimat prin verbul „a fi” însoțit de alte părți de vorbire Predicatul exprimat prin verbul a fi Acest predicat, însoțit de alte părți de vorbire arată ce este și cum este subiectul și răspunde la întrebările ce este? și cum este? Exemplu:Andrei este un explorator vestit (ce este Andrei? un explorator vestit).Mingea este roșie cu bobițe albe (cum este mingea? cu bobițe albe). De știut! Predicatul exprimat prin verbul „a fi” care răspunde la întrebarea ce este?, este predicat verbal. Iar cel care răspunde la întrebarea cum este? este predicat nominal. ### Ce este vremea? Dar clima? Ce este vremea? Vremea înseamnă cunoașterea temperaturii, vântului, precipitatiilor dintr-o anumita zi, intr-o localitate. Observand cum este afara (senin, innorat, cald, frig, ploaie, etc.) spunem ca vremea este frumoasa, urata sau schimbatoare. Pentru viata omului, a plantelor si a animalelor o mare importanta au: frigul, caldura (temperatura aerului), ploile si ninsorile (precipitatiile) si vantul. Schimbarea vremii se datorează deplasării maselor de aer dintr-un loc în altul. Unele mese de aer sunt calde și uscate sau calde și umede; altele sunt reci și - de asemenea - uscate sau umede. La întâlnirea acestor mase de aer cu diferite proprietăți se produc precipitații mai slabe sau mai puternice, după cantitatea de vapori de apă pe care o conțin. Dacă asupra unei regiuni se abate o masă de aer tropical-uscat, timpul devine călduros și uscat; dacă vine o masă de aer maritim, va ploua; dacă vine o masă de aer polar, timpul se răcorește și poate ploua. De aceea, in fiecare zi, institutul de meteorologie comunica starea vremii in ziua respectiva. Ni se spune despre temperatura, vant, precipitatii in diferite parti sau localitati. Cand stim temperatura, vantul, precipitatiile dintr-o anumita zi, intr-o localitate, spunem ca stim cum este vremea. Ce este clima? Daca cunoastem vremea pe un timp mai indelungat spunem ca stim cum este clima. ### Ce este orașul? Ce este orașul? Acesta este o așezare de oameni cu mulți locuitori, cu străzi largi și bulevarde, cu blocuri înalte, cu fabrici și uzine, cu școli, spitale, magazine și parcuri. Această așezare este condusă de către administrația locală. Componente: Intravilanul -Zonă care cuprinde suprafața construită și construibilă.Extravilanul - Aflat în afara spațiului construit sau pe cale de construire. ### Ce este comuna? Ce este comuna? Aceasta este așezarea de oameni formată din unul sai mai mullte sate. Cele mai importante instituții din aceasta sunt: administrația locală (primăria), școala, căminul cultural, dispensarul etc. Principalele activități economice sunt agricultura și meșteșugăritul. În Evul Mediu acestea erau așezări urbane în țările din apusul Europei, dezvoltate în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie. În era primitivă comuna însemna prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale. ### Ce este satul? Ce este satul? Acesta este cea mai mică așezare, formată din casele în care locuiesc sătenii, ulițele, grădinile și terenurile agricole din împrejurimi. Cele mai importante instituții din sat sunt: școala, dispensarul, căminul cultural ș.a. La sat principalele activități economice sunt agricultura și meșteșugăritul. ### Apele stătătoare Ce sunt apele stătătoare/ Apele stătătoare sunt mase de apă care stagnează, formând lacuri, bălți, mlaștini, mări și oceane. Uneori, în urma ploilor, a topirii zăpezilor sau din revărsările râurilor se formează mici ape stătătoare numite bălți. Când apa bălții seaca mai mult se formează o mlaștină. O apă stătătoare mai adâncă și cu maluri mai înalte se numește lac. Uneorii oamenii stăvilesc apa râurilor, formând lacuri de acumulare sau de baraj. Aceste ape sunt necesare hidrocentralelor electrice și pentru irigații. O apă stătătoare mult mai întinsă și mai adâncă decât un lac, având apa sărată și amară se numește mare. În lume există ape stătătoare mult mai întinse și mai adânci chiar decât mările. Ele se numesc oceane. Apele stătătoare sunt redate pe hartă cu culoarea albastră. ### Apele curgătoare Apele curgătoare sunt apele care curg la vale în mod natural și se varsă în alte ape curgătoare sau stătătoare. Apele curgătoare cuprind izvoare, pâraie, râuri și fluvii. Izvorul este locul de unde un firicel de apă iese la suprafața pământului și curge. Pârâul este format din apele mai multor izvoare care se adună în văi și curg împreună. Râul este format din apele mai multor pâraie care se adună la un loc și formează o apă curgătoare mai mare. Apele râurilor în drumul lor se unesc și formează o apă curgătoare cu albia mai largă și mai adâncă. Aceasta se numește fluviu. Fluviile se varsă de obicei într-o mare. La vărsare unele fluvii formează o deltă. Aici depun nisipurile și mâlurile pe care le-au purtat, formând cu timpul noi fâșii de pământ. Semnul convențional cu care este redat pe hartă râul este o linie șerpuită de culoare albastră. În România Fluviul Dunărea formează la vărsare o deltă, numita Delta Dunării. Apele curgătoare mai mici care se varsă într-o apă curgătoare mai mare se numesc afluenți. Locul unde se întâlnesc două ape curgătoare poartă numele de confluenți. ### Forme de relief Formele de relief reprezintă denivelările suprafeței pământului, fiind rezultatul interacțiunii agenților geografici interni și externi. Cele mai cunoscute forme de relief sunt câmpia (numita și șes), dealul, muntele, podișul, valea și depresiunea. Câmpiile (numite și șes) sunt suprafațe de pământ joase, întinse, aproape netede. Câmpia se redă pe hartă întotdeauna cu culoarea verde. Cu cât câmpia este mai joasă cu atât culoarea verde este mai închisă. Dealurile sunt forme de relief mai înalte decât câmpiile, cu urcușuri și coborâșuri, astfel că pe ele se poate ara, semăna sau se poate așeza sat ori oraș. Dealurile sunt redate întotdeauna pe hartă cu culoarea galbenă. Printre dealuri, râurile taie văi. Pe dealuri cresc păduri defoioase, iar oamenii cultivă viță de vie și pomi fructiferi. Munții sunt forme de relief mai înalte decât câmpiile și auculmile pietroase. Munții se redau întotdeauna pe hartă prin culoarea Maro. Cu cât munții sunt mai înalți, cu atât culoarea maro va fi mai închisă. Munții sunt acoperiți cu păduri și pășuni întinse. Când sunt foarte înalți, vegetația lipsește din cauza frigului. Vârfurile sunt acoperite cu zăpadă, uneori până în timpul verii. Munții adăpostesc numeroase bogății cum sunt: fier, cupru, cărbuni, aur, argint și altele. Podișurile sunt zonele foarte întinse de dealuri care au culmile domoale, netede, aproape de aceeași înălțime. Podișurile se redau pe hartă prin culoarea galbenă. Valea este o depresiune, adâncitură de teren alungită, străbătută (permanent sau vremelnic) de o apă curgătoare. Poate să mai fie de asemenea o regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur. Depresiunile sunt forme de relief situate la un nivel mai jos decât regiunile înconjurătoare. ### Ce este depresiunea? Ce este depresiunea? Aceasta este forma de relief situată la un nivel mai jos decât regiunile înconjurătoare. După origine, depresiunile pot fi: tectonice: formate în urma unei prăbușiri sau scufundări lente, locale a scoarței terestre;de baraj vulcanic: formate în urma apariției la suprafață a unor edificii vulcanice, care izolează între ele și relieful înalt învecinat, o porțiune joasă de teren;de eroziune: rezultate în urma acțiunii distructive a agenților externi, în special a apelor curgătoare, în condițiile unei alternanțe de roci dure și moi. ### Vale Ce este valea? Aceasta este o depresiune, adâncitură de teren alungită, străbătută (permanent sau vremelnic) de o apă curgătoare. Poate să mai fie de asemenea o regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur. În afară de cea creată prin acțiunea apelor curgătoare, există și cea glaciară, care este o vale largă, cu profil transversal în forma de "U", formată prin eroziunea ghețarilor. În cadrul ei se disting: în partea de sus, circul glaciar (fosta zonă de acumulare a zăpezii ) și, în partea de jos, ulucul glaciar (locul unde s-a scurs ghețarul). ### Ce sunt podișurile? Podișurile sunt forme de relief înalte de 200 m până la 5000 m deasupra nivelului mării, cu înălțimi uniforme pe suprafețe mari. Sunt un fel de câmpii înalte, caracterizate printr-o fragmentare oriontală și verticală relativ reduse. Podișul Transilvaniei, din centrul României, este un podiș, cu o înălțime de 500 m deasupra nivelului mării. El a fost ros de ape și transformat în dealuri. Podișurile Pamir și Tibet din Asia Centrală sunt foarte înalte și au o mare întindere. Podișul Pamir, supranumit și ”acoperișul lumii”, din cauza înălțimii lui mari, este străbătut de munți ale căror vârfuri depășesc 7000 m, iar Podișul Tibet, supranumit și ”terasa lumii”, înalt de 4000-5000 m, este străbătut de culmi muntoase mai înalte de 6000 m, care poartă zăpezi și ghețari în permanență, ca și înălțimile mari din Podișul Pamir. Podișurile se redau pe hartă prin culoarea galbenă. ### Ce sunt munții? De câte feluri sunt munții? Ce sunt munții? Munții sunt formele de relief cele mai înalte. Ei trec de 1000 m înălțime față de nivelul mării și ajung până la 8848 m în vârful Chomolungma (numit si Everest) din șirul Munților Himalaya. După vărstă, munții sunt de două feluri: tineri (noi) și bătrâni (vechi), fiecare având caractere specifice. Cei tineri, cum sunt munții: Carpați, Alpi, Himalaya etc., au luat naștere într-o epocă mai târzie din viața Pământului și de aceea apar înalți, cu vârfurile ascuțite, cu văi adânci și prăpăstioase. Cei bătrâni, fiind tociți de vreme, sunt mărunți, uneori ca niște dealuri, cu culmi domoale și văi largi. Așa sunt Munții Dobrogei din țara noastră. Tot bătrâni sunt Munții Urali, care despart Europa de Asia. Aceștia sunt foarte bogați în diferite resurse minerale, în special în minereuri de fier. Aceștia se redau întotdeauna pe hartă prin culoarea Maro. Cu cât sunt mai înalți, cu atât culoarea maro va fi mai închisă. Sunt acoperiți cu păduri și pășuni întinse. Când sunt foarte înalți, vegetația lipsește din cauza frigului. Vârfurile sunt acoperite cu zăpadă, uneori până în timpul verii. Munții adăpostesc numeroase bogății precum: fier, cupru, cărbuni, aur, argint și altele. ### Ce sunt dealurile? Ce sunt dealurile? Acestea sunt culmi prelungite înalte de 200 până la 1000 m. Multe podișuri au fost erodate de ape și transformate în dealuri (de exemplu, Podișul Transilvaniei, Podișul Dobrogei ș.a.). Alte dealuri s-au născut ca și munții, prin cutarea scoarței terestre, de exemplu, cea mai mare parte a Subcarpaților din România. Dealurile sunt redate întotdeauna pe hartă cu culoarea galbenă. Printre dealuri, râurile taie văi. Pe dealuri cresc păduri defoioase, iar oamenii cultivă viță de vie și pomi fructiferi. ### Ce este câmpia? Ce este câmpia? Aceasta este o întindere netedă de teren, care nu trece de 300 m înălțime față de nivelul mării și este formată din materiale moi (mâluri, nisipuri, pietrișuri și argile), așezate în strate orizontale. Se găsesc pe toate continentele. Dintre acestea cităm: Câmpia Română, care se întinde la sudul României, și cea Rusă, aflată în estul Europei, cea mai mare din Europa etc. Cele joase și umede de pe lângă râuri șu fluvii se numesc lunci (de exemplu: lunca Dunării, a Oltului, a Siretului etc.). Aceasta se redă pe hartă întotdeauna cu culoarea verde. Cu cât este mai joasă cu atât culoarea verde este mai închisă. ### Punctele cardinale. Orientarea în teren Punctele cardinale pot fi identificate în teren după cum urmează: În fiecare zi Soarele apare din aceeași parte a orizontului. Spunem că el răsare. Partea de unde răsare Soarele este est. De la amiază, Soarele începe să coboare spre partea opusă răsăritului. El coboară toată după-amiaza, până când dispare sub orizont. Spunem că soarele apune. Partea în care apune soarele este vest. Partea de orizont din dreptul Soarelui la amiază (când soarele este cel mai sus pe boltă) se numește miazăzi. La miazăzi se află sudul (partea în care privește băiețelul din imaginea de mai jos). Partea de orizont opusă celei de miazăzi se numește miazănoapte. La miazănoapte se află nordul (în spatele baiețelului din imaginea de mai jos). Estul, vestul, sudul și nordul sunt cele patru puncte cardinale. Ele arată cele patru direcții principale de orientare. Punctele cardinale în funcție de poziția soarelui Observați în imaginile de mai sus umbra pe care o fac obiectele la răsăritul Soarelui, la amiază și la apus. Cea mai scurtă umbră o au obiectele la amiază. Cea mai lungă, în celelalte două momente ale zilei, seara și dimineața. Dimineața, umbra obiectelor este orientată spre vest, iar seara, spre est, adică în direcția opusă locului în care se află Soarele. Priviți figura de mai jos. Cunoscând estul (partea de unde răsare soarele) procedăm astfel: ne așezăm cu fața spre acest punct cardinal. În direcția opusă, deci în spate, se află vestul. Sudul va fi la dreapta, iar nordul la stânga. Orientarea în teren În timpul zilei, când cerul este acoperit de nori și nu ne putem orienta cu ajutorul Soarelui, pentru a stabili punctele cardinale ne folosim de alte mijloace de orientare. 1. Într-o pădure, vom afla nordul, orientându-ne după mușchiul copacilor, care crește în această direcție, datorită umezelii mai mari ce se menține pe această parte nevăzută de soare. În alte locuri după mușuroaiele de cârtiță sau de furnici, care au pământul mai umed tot în partea nordică. 2. În sfârșit, noaptea, dacă este cer senin, vom afla nordul după direcția în care se află Steaua Polară. Aceasta poate fi găsită astfel: - Căutăm pe bolta cerească un grup de șapte stele așezate ca în figura de mai jos. După cum vedeți, prin poziția lor, se aseamănă cu un car: patru stele parcă ar fi roțile carului, iar trei dintre ele formează "oiștea". De aceea i se spune Carul Mare. - Ne fixăm privirea asupra "roților" din spatele Carului Mare. Le unim printr-o linie dreaptă imaginară, pe care o prelungim în sus, până vom întâlni o stea foarte luminoasă. Aceasta se află la o distanță de cinci ori mai mare decât distanța dintre cele două roți. Steaua Polară se află în vârful "oiștei" Carului Mic. Și acesta este format tot din șapte stele, a căror așezare are cam aceeași formă cu a Carului Mare. Nu uitati! In varful oistei Carului Mic se afla Steaua Polara, care ne arata intotdeauna nordul. 3. Cum vom putea însă stabili direcția punctelor cardinale, dacă din pricina norilor sau a altor condiții speciale, nu vom putea proceda ca mai sus? Atunci ne vom orienta după busolă. Aceasta arată ca un fel de ceas, exact ca in imaginea de mai jos. Pe cadranul ei sunt notate punctele cardinale. Acul ei este jumătate alb, jumătate negru. Jumătatea neagră este facută dintr-un material care arată întotdeauna nordul. Cum vom folosi busola? Vom schimba poziția busolei la dreapta sau la stânga, până când nordul de pe cadran va ajunge în dreptul acului negru. Ne vom așeza și noi cu fața în aceeași direcție (N). Punctele cardinale vor fi exact în direcția celor indicate pe cadranul busolei. Sursa: Marcel Peneș, Virginia Mîrza - Ministerul Educației și Învatamantului - Cum identificăm punctele cardinale? Orientarea în teren ### Orizontul. Linia orizontului Ce este orizontul? Acesta este linia de jur împrejurul nostru unde ni se pare că cerul atinge pământul. Aceasta ne apare rotundă, ca un cerc mare. În numeroase locuri, adevăratul orizont este obturat de clădiri, arbori, forme de relief, așa cum sunt coline, dealuri sau munți, ș.a.m.d.. Ca atare, rezultatul intersecției dintre linia uscatului cu linia cerului devine un orizont vizibil. ### Cum și când se scrie săi sau să-i? Cum și când se scrie săi sau să-i? „Săi” legat se scrie atunci când poate fi înlocuit cu ai lui/ai ei. Exemple: Părinții săi (părinții lui/ei); Nepoții săi (nepoții ei/lui). „Să-i” dezlegat se scrie atunci când poate fi înlocuit cu să îi și stă pe lângă un verb. Exemple: Să-i dau laptele (să îi dau laptele); Să-i curăț casa (să îi curăț casa). ### Care sunt părțile unei compuneri? Părțile unei compuneri sunt: introducerea, cuprinsul și încheierea. Introducerea este începutul povestirii care arată locul și timpul când are loc întâmplarea și se prezintă personajele. Cuprinsul este partea cea mai bogată în conținut. Se povestesc faptele, în ordinea în care s-au petrecut. E partea cea mai dezvoltată. Încheierea este partea finală care arată cum s-a încheiat povestirea. ### Cum și când se scrie sau și s-au? Cum și când se scrie sau și s-au? „Sau” legat se scrie atunci când poate fi înlocuit cu „ori”. Exemple:Nu știu care, Săndel sau Sorin, a zis într-o pauză:- După lecții mergem la ștrand sau jucăm volei. În exemplele: Săndel sau Sorin, mergem la ștrand sau jucăm volei, observăm că sau poate fi înlocuit cu ori. Săndel ori Sorin, mergem la ștrand ori jucăm volei. „S-au” dezlegat se scrie atunci când nu poate fi înlocuit cu „ori”. Exemple:S-au trezit devreme, s-au spălat și s-au îmbrăcat. Să știm! „S-au” se scrie dezlegat atunci când poate fi completat cu ei/ele. Exemple: Ei s-au dus la cumpărături; Ele s-au jucat în parc. ### Armenia - istorie și cultură Armenia - istorie și cultură Armenia, despre al carei vechi nume al tarii, Hayastan, se crede ca vine de la stră-strănepotul lui Noe, Haiq (filiaţia Noe – Iaphet – Gomer – Togarmah - Haiq), cu terminaţia sanskrită – stan (ţară). Haiq a fost unul dintre regii din Urartu (4000-1000 î.H., când atinge maximum de extindere, nume provenit din akkadiană), aceasta fiind originea Armeniei. Pe muntele Ararat ar fi debarcat Noe după potop. Se pare că armenii erau cel mai puternic trib, condus de Aram (strănepotul strănepotului lui Haiq), care şi-a impus numele asupra întregului teritoriu a ceea ce a devenit Armenia Mare, spaţiul din jurul lacului Van (azi în Turcia), până la Ararat. Toată această istorie se află scrisă în limba arameică pe piatra de la Behistun, în Iranul de azi, datată fiind 521 î.H. Şi se mai spune că Noe trăise în ţara Paradisului, după ce trecuse 7 porţi (strâmtori), ceea ce duce spre India ori chiar dincolo de ea. Fondatorul Armeniei, dincolo de orice trecut legendar, este Argishti, regele urartian, în legătură cu care există o inscripţie păstrată în muzeul din Erevan. Despre el se spune că provine din ţara Khaldi (Chaldeea) şi în 782 î.H. a fondat regatul care se va numi Armenia. Dinastia Orontes a fost aceea care s-a impus asupra triburilor şi cel mai important rege al ei a fost Tigran cel Mare (95-66 î.H.). Aşezarea strategică a ţării la Poarta de Fier a Asiei, poartă de control continental aflată între Marea Caspică şi Munţii Caucaz (Tarsus), i-a adus numeroase bătălii şi i-a silit pe locuitorii ei la forme de rezistenţă care au produs faima şi tragedia acestui popor de-a lungul timpului. Asirienii, grecii, Alexandru Macedon, romanii, bizantinii, arabii, mongolii, perşii, otomanii, turcii (care au provocat un genocid uriaş în 1915-1918) şi ruşii au încercat pe rând controlul asupra acestei Porţi a Caucazului. În tentativa de a rezista, armenii au făcut cele mai neaşteptate alianţe, dar, mai presus de orice, şi-au unificat idealurile devenind primul stat creştin din istorie (302 d.H.). Creştinismul s-a altoit pe vechi credinţe solare şi pe o cosmogonie întâlnită în multe părţi ale Asiei. Astfel, pomul vieţii era simbolizat deja ca o cruce în clipa când sfântul Grigore a intrat pe teritoriul ei şi a obţinut creştinarea masivă. Diaspora armeană în lume este în prezent cam de 8 milioane de oameni. În prezent Armenia este o republică democrată (din 1991), capitala este Erevan, populaţia atinge 3 milioane de locuitori. O parte a Armeniei istorice, inclusiv lacul Van, este înglobată în Turcia. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cetatea Arkaim Foto: Wikimedia Commons / Creative Commons Cetatea Arkaim Cetatea Arkaim descoperită în 1987, cu suprafaţa de 20.000 m2 , din care s-au decopertat 800 m2, aflată în sudul Munţilor Ural, în Asia, având drept vechime atestată 3800 î.H. şi aparţinând culturii Sintashta - Arkaim a vechilor arieni. Aceasta a fost circulară, înconjurată de două ziduri de apărare, cu lăţimea de aproximativ 4 m fiecare. Locuinţele erau rectangulare, având suprafeţe între 25 şi 140 m2. Necropolele erau concepute pe etaje, în partea de jos fiind războinicul, iar în cea de sus calul său, ambii echipaţi ca pentru luptă. Este considerată cea mai strălucitoare cetate a Epocii Bronzului, fiind în acelaşi timp fortăreaţă, templu, observator astronomic. Grupuri de cercuri săpate în piatră, cu sens nedescifrat încă, au fost decoperite şi considerate asemănătoare cu acelea din Babilon, Egipt, Sarmisegetusa, Scoţia, toate provenind din Neolitic, ceea ce duce la bănuiala că vechimea sitului este mult mai mare şi ar putea fi, ca şi Troia, aşezat în mai multe straturi. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cultura Ariușd Cultura Ariușd este numele unei culturi neolitice din Carpaţii de curbură, judeţul Harghita, dat după numele localităţii unde s-au făcut descoperiri încă din 1909. Datările cu carbon indică o vechime a aşezării situată în intervalul 15.000 - 3000 î.H., mai pregnant din Epoca Bronzului (contemporană cu Troia), ceea ce indică unitatea de civilizaţie a spaţiului dintre culturile Tripolije (Republica Moldova) şi Insula Banului (pe Dunăre, în faţa oraşului Turnu Severin), Macedonia, Bosnia, Albania, Morava, cele mai renumite aparţinând acestui interval fiind Tripolije, Cucuteni, Ariuşd, Malnaş, Brosneu Mare, Petreşti, Tiszapolgár-Româneşti, Deva, Reci, Gorneşti, Cheile Turzii, Baba Veche, Cenad, Sânpetru German, Curtici, Maliq (Albania) ş.a. Vetrele locuinţelor erau de tip megaron, acoperite cu ţigle din lut ars. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Cultura Ariușd ### Cum și când se scrie ia sau i-a? ia sau i-a? Cum și când se scrie ia sau i-a? „Ia" legat se scrie când are sensul de a lua la modul indicativ, timpul prezent, pers. a III-a, nr. sg. adică el/ea ia. Exemplu: El ia zahăr de la magazin; Ea ia pixul de pe masă. „I-a" dezlegat se scrie atunci când face referire la două părți de vorbire i (pronume personal, pers. a III-a, nr. sg., forma neacc.) și a (auxiliarul perfectului compus al oricărui verb, la persoana a treia, singular). De știut! I-a dezlegat se scrie atunci când urmează o acțiune sau când poate fi pus în fața lui el/ea. Exemplu: Florin i-a luat soției un buchet de flori; El i-a scris tema; Andrei i-a aranjat pixurile pe masă.De fiecare dată când folosim cuvantul „i-a" la o acțiune deja realizată (la trecut) se scrie dezlegat. ### Cum și când se scrie la sau l-a? Cum și când se scrie la sau l-a? „La” împreunat se scrie când indică locul sau timpul unei acțiuni și răspunde la una din întrebările unde? când? Exemplu: Mă duc la magazin (unde mă duc? la magazin), Mă duc la piață (unde mă duc? la piață), Mă duc la bunica (unde mă duc? la bunica), Cofetăria se deschide la 9 (când se deschide cofetaria? la 9). „L-a” dezlegat se scrie atunci când stă pe lângă un verb și poate fi completat cu „pe el”. Exemplu: Pe Ionel l-a dat (pe el) la școală. Marcel l-a făcut (pe el) de râs. L-a părăsit (pe el) pentru altcineva. ### Cum și când se scrie sa sau s-a? Cum și când se scrie sa sau s-a? "Sa" se scrie sa atunci când poate fi înlocuit cu "a lui / ei". Ex: camera sa (camera lui/ei), mama sa (mama lui/ei), hârtia sa (hârtia lui/ei). "S-a" se scrie s-a atunci când poate fi completat cu el / ea. Ex: s-a dus (el/ea s-a dus), s-a îmbolnavit (el/ea s-a îmbolnavit), s-a rătăcit (el/ea s-a rătăcit). De știut! De fiecare dată când "s-a" se află înaintea unui verb, se scrie s-a. ### Liniuța de unire, cratima, liniuța de despărțire Liniuța de unire, cratima, liniuța de despărțire Liniuța de unire, cratima sau liniuța de despărțire este semnul de punctuație constând dintr-o linie orizontală (-) care se folosește atunci când scriem două sau mai multe cuvinte care se rostesc împreună. Exemplu:    Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Scoală-te de dimineață și culcă-te mai devreme!   Unde nu-ți fierbe oala, nu-ți băga lingura! Cuvintele lupu-și se rostesc împreună. (Substantivul lupu și o altă parte de vorbire, și (își).) Cuvintele scoală-te se rostesc împreună. (Verbul scoală și o altă parte de vorbire, te). Cuvintele culcă-te se rostesc împreună. (Verbul culcă și o altă parte de vorbire, te). Primele două cuvinte din grupul nu-ți fierbe se rostesc împreună. (Părțile de vorbire nu și ți (îți).) În toate cazurile când un verb se rostește împreună cu o altă parte de vorbire, arătăm în scris aceasta punând între ele liniuța de unire. ### Verbul. La ce întrebări răspunde verbul? Verbul este partea de vorbire care exprimă acțiunea, starea și existența ființelor, lucrurilor, fenomenelor naturii. La ce întrebări răspunde verbul? Verbul răspunde la întrebările: Ce face? Ce va face? Ce a făcut? Ce vom face? Exemplul 1: Bunica împletește ciorapi. Pisoiul se joacă cu ghemul. Bunicul a săpat în grădină. Acum sta liniștit. Așteaptă ziarul. Nepotul aleargă prin curte. Grivei latră. Tata vine de la fabrică. Mama pregatește masa. Toți vom mânca. Tacâmurile sunt pe masă. Pâinea e în coșuleț. Identificarea verbelor din propozitiile de mai sus: Bunica împletește ciorapi. (ce face bunica? - impletește) Pisoiul se joacă cu ghemul. Bunicul a săpat în grădină. (Ce face pisoiul? - Se joacă) Acum sta liniștit. (Ce face? - stă) Așteaptă ziarul. (Ce face? - Așteaptă) Nepotul aleargă prin curte. (Ce face nepotul? - aleargă) Grivei latră. (Ce face Grivei? - latră) Tata vine de la fabrică. (Ce face tata? - vine) Mama pregatește masa. (Ce face mama? - pregătește) Toți vom mânca. (Ce vom face? - vom mânca) Tacâmurile sunt pe masă. Pâinea e în coșuleț. (Cuvântul sunt arată că tacâmurile se află (există) pe masă. Cuvântul e arată că pâinea se află în coșuleț.) Exemplul 2: Eu citeam la geografie. Tu arătai la hartă. Doamna învățătoare a intrat în clasă. Noi ne-am ridicat în picioare. A început lecția. Ionel a răspuns primul. Învățasem despre bogățiile judeăului nostru. Verbele care arată acțiuni ce au loc înainte de momentul vorbirii pot să apară sub forma unui cuvânt: citeam, citisem, citirăm, dar pot să apară și sub o forma compusă din două cuvinte: am citit, ai scris, au învățat, ați desenat. Verbele care arată actiuni ce au loc inainte de momentul vorbirii răspund la întrebări precum: ce am făcut? ce ai făcut? ce au făcut? ce ați făcut? Valori morfologice ale verbului 1. Predicativa) verb predicativ personal- predicativ → formează singur predicatul;- personal → se conjugă la toate persoanele;b) verb predicativ impersonal- cere subiectiva.- nu se conjugă decât la persoana a III-a singular care exprimă impersonalitate: se zice, seaude, trebuie, etc.c) verb unipersonal- nu cere subiectiva.- ex: plouă, ninge, tună, etc.d) verb predicativ nepersonal (rar: inf.)- ex: A se intra prin dreapta. 2. Auxiliara) auxiliar morfologice:- am venit;- aș fi venit;- să fi venit;- n-oi veni;b) auxiliar pasiv:- sunt chemat;- am fost chemată;- find chemat; 3. Copulativ = PN + NPa) personal (se conjugă la toate persoanele)Ex: Noi suntem cinstiți.b) impersonal (numai persoana a III-a sg.)Ex: E bine.c) nepersonal (nu se conjugă la nici o persoană)Ex: Fiind bine. Locuţiuni verbale Grupuri de două sau mai multe cuvinte, care conțin un verb și care se pot înlocui cu un verbcare arată acțiunea.Sunt întotdeauna predicate verbale!- a luat-o la goană = a fugit;- a sta de vorbă = a vorbi;- a lua parte = a participa; Funcții sintactice:S: A lua parte înseamnă....CD: Știe a o lua la goană.ATR: Dorința de a se da de-a rostogolul.NP: A veni înseamnă a lua parte. TranzitivitateIntranzitivitate-complement direct: Citește o carte.- verb de mișcare- reflexivele- stare:o mă bizuio mă oftico mă supăro mă enervezEx: Se gândește la ceva. Modurile și timpurile verbului În limba română verbul are opt moduri (patru moduri personale și patru moduri nepersonale), șapte timpuri (trei sunt timpuri de bază: prezentul, trecutul și viitorul), două numere și trei persoane. a) Modurile personale (predicative) ale verbului: - indicativ (acțiune reală). Timpurile: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, viitor, viitor anterior.- conjunctiv (acțiune realizabilă, posibilă). Timpurile: prezent, perfect.- condițional-optativ (condiție-acțiune dorită). Timpurile: prezent, perfect.- imperativ (rugăminte, urare). Timpurile: pozitiv, negativ. b) Modurile nepersonale (nepredicative) ale verbului: - infinitiv (numele acțiunii). Timpurile: prezent, perfect.- gerunziu (împrejurarea).- participiu (acțiune suferită de un obiect).- supin (scopul, destinația, proveniența). Diatezele verbului Diatezele verbului în limba română sunt: diateza activă, diateza reflexivă și diateza pasivă. 1. Diateza activă Arată acțiunea săvârșită de subiect. Exemple:Eu plec.Tu ai venit.Ei veneau. 2. Diateza reflexivă Arată că acțiunea verbului se răsfrânge asupra subiectului care o execută. - pronume reflexiv- fără funcție sintacticăExemple:El se gândește. (pe sine)Ei se hotărăsc. (pe ei)El își imaginează. (lui)Noi ne închipuim. (nouă) 3. Diateza pasivă Arată că acțiunea exprimată de verb, săvârșită de altcineva, este suferită de subiect. Copilul a fost chemat de profesor.Copilul = subiect gramatical;chemat: participiu acordat;de profesor: complement de agent; Diateza pasivă → Diateza activă Profesorul a chemat copilul.- verbele la diateza pasivă = predicate verbale.- complement de agent numai la diateza pasivă Conjugările verbului După terminațiile infinitivului ConjugareTerminațiiI"-A" : a lua, a crea, a agreaa II-a"-AE" : a putea, a aveaa III-a"-E" : a crede, a facea IV-a"-I" / "- Î" : a iubi, a hotărî Funcțiile sintactice ale verbului Modurile personale: Predicat Modurile nepersonale: Infinitiv Gerunziu Participiu Supin În acest articol ați lecturat despre Verb. Ce este verbul?, La ce întrebări răspunde verbul?, Valorile morfologice ale verbului, Locuțiunile verbale, Modurile și timpurile verbului, Diatezele verbului, Funcțiile sintactice ale verbului. ### Numeralul. La ce întrebări răspunde numeralul? Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau arată numărul substantivelor. La ce întrebări răspunde numeralul? Numeralul răspunde la întrebările: căt?, câtă?, câți?, câte? Exemplu:    - Ai avut dumneata două pâni?   - Da, domnule judecator, două am avut.   - Tovarașul dumitale avut-a trei pâni?   - Da, domnule judecator, trei a avut. Ion Creangă - Cinci pâni În textul de mai sus, cuvintele roșii: două (pâni), două, trei (pâni), trei arată un număr, numărul pâinilor. Și cuvintele de acest fel sunt părți de vorbire. Ele sunt cunoscute de noi ca numere. Numeralele sunt de două feluri: cardinale și ordinale. Numeralul cardinal Numeralele cardinale se împart în: cardinale propriu-zise, multiplicative, distributive și adverbiale. Numeralul cardinal arată un număr sau determină numeric anumite obiecte.Numeralele cardinale propriu-zise se împart în două mari categorii:- simple: unu, doi, trei, patru etc.- compuse: unsprezece, douăzeci, treizeci și cinci etc. Numeralul cardinal poate însoți un substantiv, determinându-l:Locuiesc pe aceeași stradă cu patru colegi de-ai mei.În cazul acesta, se comportă ca adjectivele. Când nu însoțește un substantiv, pe care să îl determine, are valoare de substantiv:Trei au plecat, dar doi au rămas cu mine. Numeralele cardinale au valoare de substantive și atunci când sunt articulate cu articolul demonstrativ (adjectival):Cei trei, care au plecat, s-au întors după zece minute. Numeralul ordinal Numeralele ordinale exprimă, prin numărare, ordinea sau locul pe care îl ocupă anumite obiecte (acțiuni) într-o înșiruire: al doilea, al treilea, al patrulea. Ele se formează de la numeralele cardinale, fiind precedate de articolul posesiv (genitival): al, a și urmate de: -lea (le- articol; a- particulă) pentru masculin și de -a (articol) pentru feminin. Și acestea se pot comporta ca adjectivele sau ca substantivele:Suntem elevi în clasa a șaptea (a șaptea - adjectiv).Al doilea din față era fratele meu (al doilea - substantiv). ### Pronumele. Exemple Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv (nume de ființă sau de lucru). Exemplu:    În drum spre casă, Sorin discută cu Mihăiță, noul său coleg de bancă:    - Eu sunt fiu de miner. Tata lucrează într-o mină din Valea-Jiului. El este fruntaș în muncă. Tu nu-l cunoști. Colegii lui de muncă l-au ales șef de echipă. El este unul dintre cei mai harnici mineri. Mie îmi place mult meseria de miner. Tata mă va face și pe mine miner. Am să ți-l arăt și ție într-o zi. Mama este și ea muncitoare, dar textilistă. În textul de mai sus, cuvintele roșii sunt folosite în locul unor substantive: Sorin, tata, Mihăiță, mama. Cuvintele eu, mie, îmi, mă, mine țin loc substantivelor Sorin, numele băiatului care vorbește. Cuvintele, tu, ți-, ție se află în locul substantivelor Mihăiță. Cuvintele el, -l, lui, l- țin locul substantivului tata, iar cuvântul ea ține locul substantivului mama. Clasificarea pronumelui Datorită schimbării formei după persoana, pronumele se împarte în pronume cu forme personale și pronume fără forme personale. Pronumele cu forme personale: Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană, iar cand se analizează se menționează persoana acestuia. pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc), Pronumele fără forme personale: Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană și nu se precizează persoana acestuia când este analizat. pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...). Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui: nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apoziționalacuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepoziționalgenitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de locdativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp Observații: Pronumele apare în scris:a) fie ca un cuvânt întreg de sine stătător: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, mine, ne, nouă, ție, îți, tine, te, vouă, vă, lui, lor etc;b) fie ca un cuvânt scurtat care, atunci când se rostește împreuna cu un cuvânt alăturat, se scrie cu liniuță de unire: -mi, -mă, ți-, -te, -vă, ne-, -i, -l, le-, etc. ### Când se pun două puncte? Când se pun două puncte? Acestea se pun: înaintea reproducerii cuvintelor cuiva, înaintea unei enumerări sau a unei explicații. Exemplu:    Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă...   Încet, ascultând, ispitind, iepurașul a ieșit tiptil-tiptil din curătură și, când a ajuns la margine și a văzut întinderea lucie de zăpadă, a început să sară de bucurie:  - Poate mă întâlnesc cu un prieten, își zise iepurașul...   Iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. Emil Gârleanu - Fricosul În textul de mai sus, după cuvântul povești, s-au pus două puncte, deoarece urmează o enumerare (o inșiruire de nume); după cuvântul bucurie s-au pus pentru că se reproduc cuvintele care exprimă gândul iepurașului; după cuvântul groază apar două puncte, deoarece urmează o explicație dată de scriitor. ### Adjectivul. La ce întrebări răspunde adjectivul? Adjectivul este partea de vorbire care exprimă însușiri ale ființelor, lucrurilor și fenomenelor naturii. La ce întrebări răspunde adjectivul? Adjectivul răspunde la întrebările: ce fel de? care? Exemplu:Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi. Băiatul cel mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii. Era un copilaș palid și mărunțel, și târa pe pământul reavăn niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii triști și-și scoase anevoie din cap pălăria veche, pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu "bună ziua" c-un glas moale, în care parcă suna o suferință timpurie, apoi acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-l spre crâng.  (Mihail Sadoveanu - Un om necăjit) Cuvintele marcate cu roșu sunt adjective și le identificăm punând întrebările ce fel de? care? Exemplu: vânturi sunătoare (ce fel de vânturi? sunătoare); băiatul cel mititel (care băiat? mititel); mugurul proaspăt (care mugur? proaspăt); pământul reavăn (ce fel de pământ? reavăn) etc. În textul de mai sus distingem substantive care denumesc ființe, însoțite de cuvinte care le exprimă însușirile: băiatul mititel, copilaș palid și mărunțel, frate mai mare. Distingem, de asemenea, substantive care denumesc lucruri, însoțite de cuvinte care le exprimă însușirile: amurgul proaspăt, pământul reavăn, ciobote grele, ochi triști, glas moale, toiegel alb. Mai găsim, în textul nostru, și substantive ce denumesc fenomene ale naturii, însoțite de cuvinte care le exprimă însușirile: vânturi sunătoare, umbră cenușie, ziua bună. Adjectivul poate avea, la nominativ singular, două terminații (una pentru masculin și neutru și una pentru feminin: frumos-frumoasă; bun-bună, rău-rea; roșu-roșie) sau o singură terminație (verde, mare, dulce: capac verde, iarbă verde). Unele adjective nu-și schimbă forma în vorbire: bleu, crem, gri, maro, eficace, atroce, perspicace, propice etc. Când adjectivele sunt așezate înaintea substantivelor, articolul hotărât se atașează adjectivelor (frumosul capac; buna mamă). În cazul acesta, în declinare, își schimbă forma numai adjectivului, iar substantivele masculine și neutre păstrează aceeași formă la toate cazurile - forma nominativului singular sau plural. Femininele au la genitiv și dativ singular forma nominativului plural. Masculin N.A. — frumosul copac →frumoșii copaci G.D. — frumosului copac → frumoșilor copaci V. — frumosule copac → frumoșiloc copaci Feminin N.A. — buna mamă → bunelor mame G.D. — bunei mamă → bunelor mame V. — nu are singular → bunelor mame! Dacă este precedat și el de un adjectiv demonstrativ (acest frumos copac), adjectivul nu mai primește articolul hotărât. Când este așezat după substantiv, adjectivul nu primește niciodată articolul hotărât propriu-zis, dar poate fi precedat de articolul demonstrativ (adjectival) și se declină astfel: Masculin N.Ac. — copacul frumos  → copacii frumoși G.D. — copacului frumos → copacilor frumoși V. — copacule frumos  → copacilor frumoși! Feminin N.Ac. — mama bună → mamele bune G.D. — mamei bune → mamelor bune V. — nu are singular → mamelor bune și Masculin N.Ac. — copacul cel frumos → copacii cei frumoși G.D. — copacului frumos → copacilor celor frumoși V. — nu are singular → nu are plural Feminin N.Ac. — mama cea bună → mamele cele bune G.D. — mamei celei bune → mamelor celor bune V. — nu are singular → nu are plural Deci, în aceste situații, adjectivele se comportă ca substantivele nearticulate. Adjectivul care însoțește și determină substantivul are funcția sintactică de atribut: casa nouă, cerul senin, și se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Deseori, adjectivul are funcția sintactică de nume predicativ. În cazul acesta, acordul în gen, număr și caz se face cu subiectul (exprimat prin substantiv sau un substitut al lui). Gradele de comparație ale adjectivului Majoritatea adjectivelor au grade de comparație: pozitiv: frumos comparativ:de superioritate: mai frumosde egalitate: tot atât de frumosde inferioritate: mai puțin frumos superlativ:relativ: cel mai frumosabsolut: foarte (grozav, tare, prea, nespus de) frumos Unele adjective ca superior, inferior, exterior, optim, viu, mort, perfect, principal, veșnic nu au grade de comparație, deoarece sau sunt forme latinești de comparativ (superior, inferior) ori de superlativ (optim), sau însușirea exprimată de ele nu se poate atribui unui obiect într-o măsură mai mare sau mai mică. De exemplu, o pasăre poate fi moartă sau vie, dar nu: mai moartă sau mai vie. Prin articulare adjectivele pot deveni substantive, atunci când nu însoțesc un substantiv, determinându-l. Un tânăr mă aștepta la ieșirea din parc.Tânărul acesta era fratele mamei. Când însoțesc verbe, determinându-le, unele adjective își schimbă valoarea gramaticală, devenind adverbe: Sora mea cântă frumos la pian (frumos=adverb). Sursa: Editura didactică și pedagogică București, Manual Limba Română – Adjectivul ### M înainte de b și p M înainte de b și p Trebuie avută o grijă deosebită atunci când scrieți cuvinte. Fiecare limbă are propriile reguli gramaticale specifice; cunoașterea lor este crucială pentru a reduce greșelile sau ezitările incomode datorate expresiilor comune sau colocvialismelor. Una dintre aceste reguli este folosirea obligatorie a unui m înainte de b și p. Când prefixele sunt folosite în alte situații decât înainte de p și b, ele sunt de obicei scrise cu un n. Înainte de b și p se scrie m, nu n, cum se aude în rostirea neîngrijita. Exemple: ambalaj, campion, bomba, cimpoi, hambar, împărțire, ambitie, timpul, schimb. ### Numărul substantivelor. Exemple Numărul substantivelor este de două feluri: - numărul singular, când substantivul denumește o singură ființă sau un singur lucru;- numărul plural, când substantivul denumește mai multe ființe sau mai multe lucruri. Exemplu:În Brașov este o mare uzină de tractoare.În țara noastră sunt multe uzine.Fiecare muncitor caută să îndeplinească planul și să-l depășească.Muncitorii din Uzina "Grivița Roșie" se întrec cu muncitorii din alte uzine. Substantivele marcate cu roșu: uzina, muncitor, arată un singur lucru sau o singură ființă dintr-o grupă de același fel. Substantivele marcate cu verde: uzine, muncitorii, și-au schimbat forma, ca să arate mai multe lucruri, mai multe ființe de același fel. Deci substantivele pot denumi o singură ființă sau un singur lucru; schimbându-și forma, ele pot denumi mai multe ființe sau mai multe lucruri. ### Substantivul propriu. Exemple Substantivul propriu Substantivul propriu este partea de vorbire care denumește o anumită ființă sau un anumit lucru, pentru a-l deosebi de alte ființe și lucruri de același fel. Substantivele proprii se scriu cu literă mare, indiferent de locul unde se găsesc în propoziție. Exemplu:„Școala noastră se află în satul Vitănești. Nu departe curge râul Vedea. După ce primește apele râurilor Vedița, Cotmeana și Teleormanul, se varsă în fluviul Dunărea. Orașul cel mai apropiat de noi este Slatina, reședința județului Olt. În țara noastră, România, sunt multe orașe mari și frumoase: București - capitala, Constanța, Iași, Cluj-Napoca, Oradea, Timișoara, Craiova, Pitești ș.a. Eu sunt elev în clasa a III-a și mă numesc Mircea Dobre. Colegul meu de bancă este Ion Ilie. Ne învață doamna învățătoare Valeria Dumitru.” Substantivul Vitănești este numele dat unui singur sat, spre a-l deosebi de alte sate. Fiecare sat își are numele său. Substantivul propriu Vedea denumește un anumit râu. Acestei ape curgătoare i s-a zis Vedea, ca s-o deosebim de celelalte ape curgătoare: Vedița, Cotmeana, Teleormanul. Și acestea sunt râuri; au fost numite fiecare cu un nume care să le deosebească de celelalte. Spunem deci că fiecare râu își are numele său, numele propriu. La fel, celelalte substantive: Slatina, Olt, România, Dobre, Mircea etc., denumesc un anumit oraș, județ, o anumită țară, un nume de persoană, pentru a le deosebi de altele de același fel. Sursa: Editura didactică și pedagogică București, Manual Limba Română – Substantivul propriu ### Substantivul comun? Exemple Substantivul comun Substantivul comun este partea de vorbire care denumește ființe, lucruri sau fenomene ale naturii de același fel. Substantivele comune se scriu cu literă mică. Substantivul comun se scrie cu literă mare numai când este primul cuvânt în propoziție. Exemplu:Aproape de uzina de tractoare se construiesc numeroase blocuri. În apartamentele din aceste blocuri locuiesc muncitorii uzinei. Au dispărut cocioabele vechi prin acoperișul cărora pătrundea ploaia, prin ferestrele cărora intrau frigul și viscolul. Substantivele folosite în acest text denumesc ființe, lucruri, fenomene ale naturii de același fel. De exemplu:- substantivul uzina este folosit ca nume pentru toate fabricile mari în care se produc mașini, unelte etc.;- lucruri de același fel denumesc și substantivele: blocuri, strada, apartamentele, cocioabele, acoperișul, ferestrele;- substantivul muncitorii numește ființe de același fel (oameni care muncesc în fabrici, uzine, mine etc.);- substantivele: ploaia, frigul, viscolul denumesc fenomene ale naturii. ### Substantivul. Exemple Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, lucruri sau fenomene ale naturii. El este numele a ceva sau al cuiva: alamă, București, ceas, cal, curaj, Ion, muncă, Maria, repetiție, râu, student, arză, zel, etc. De obicei substantivul este un singur cuvânt. Există însă și substantive compuse din două, trei sau mai multe cuvinte, ca: apă tare, Bucureștii Noi, floarea soarelui, gura leului, Valea Largă, sare de lămâie, Bolintinul din Vale, nu-mă-uita etc. Exemplu: Pionierii povestesc ce au văzut în Gradina Zoologică. Învățătoarea ascultă. Au văzut animale și păsări de la noi și din țările calde. Erau în Grădina Zoologica urși, lupi, vulpi, un leu, un tigru, un elefant și un șarpe mare. În colivii erau pițigoi, sticleți, canari și papagali. Blănurile și penele lor frumoase arată cât de bine sunt îngrijite. Pentru fiecare există adăposturi speciale: oboare, cuști, colivii. Adăposturile le apără de zăpadă, de ploi ăi viscole. În textul de mai sus găsim:- Cuvinte care denumesc ființe: pionierii, învățătoarea, animale, păsări, urși, lupi, vulpi ș.a.- Cuvinte care denumesc lucruri: colivii, blănurile, penele, adăposturile ș.a.- Cuvinte care denumesc fenomene ale naturii: zăpadă, ploi, viscole. Echivalentul substantivului În propoziții și în fraze, și alte cuvinte, grupuri de cuvinte sau chiar propoziții întregi îndeplinesc adesea rolul de substantiv. Ele sunt echivalentele substantivului. În această situație pot să fie: 1. Pronumele:Ea studiază medicina. (Ea = persoană feminină: Ana, Maria etc.)Te-a căutat cineva. (Cineva = o persoană).Ce ți-am povestit, rămâne între noi. (Ce = povestea; noi = persoanele în cauză). 2. Adjectivul:Leneșul mai mult aleargă. (Leneșul = omul cel leneș). 3. Numeralul:A luat doi zece la latină. (Zece = nota zece).Scriem trei pe cinci. (Trei = cifra trei; cinci = cifra cinci). 4. Verbul:A greși este omenește. (Faptul de a greși).Fotografiatul interzis! (Faptul de a fotografia).Ieșirea prin ușa a doua! (Ieșirea = locul de ieșire). 5. Adverbul:Agale este inversul lui repede. (Agale = adverbul agale; repede = adverbul „repede”).Mai este un cuvânt de comparație. (Mai = adverbul „mai”). 6. Articolul:Al din „al doilea” este articol. (Al = articolul „al”). 7. Prepoziția:Pe este frecvent în românește. (Pe = prepoziția „pe”).Deasupra se folosește și ca adverb. (Deasupra = prepoziție „deasupra”). 8. Conjuncția:Cu dacă și dar, nu faci mare ispravă (Dacă = faptul de a spune „dacă”; dar = de a opune „dar”). 9. Interjecția:Cânta un lăutar mai mult în ofuri decât în versuri. 10. O propoziție întreagă:Ce ție nu-ți place, altuia nu face.Plăcerea era să se găsească o soluție convenabilă pentru toată lumea.Nu mai știa încotro merge.Își dădea seama cu cine are de-a face. 11. Un citat:„Niște răi și niște fameni” este din Scrisoarea III.„Opera deschisă” este o formulă a poeticii moderne. Notă. Cu excepția pronumelui care îndeplinește în mod obișnuit funcțiile substantivului, fiind un înlocuitor al acestuia, celelalte părți de vorbire au rol de substantiv în mod mai mult ori mai puțin accidental. Se vede că echivalentele substantivului de la 3, 5, 6, 7, 8 și 11 sunt un fel de citate, care nu se pot dezvolta decât cu ajutorul unui substantiv propriu-zis (cifra „trei”; adverbul sau cuvântul „agale” etc.). Felurile substantivului Substantivele sunt de patru feluri: comune, care denumesc obiecte de același fel (băiat, fată, oraș, munte etc.); proprii care denumesc anumite ființe sau lucruri spre a le deosebi de celelalte ființe sau lucruri de același fel (Alexandru, Ileana, București, Bucegi etc.); abstracte care denumesc însușiri, calități, defecte, nume de stări și situații, nume de acțiuni; colective care denumesc grupuri de obiecte (lucruri, ființe, persoane). Genul substantivului, numărul substantivului, cazurile substantivului Substantivul are următoarele categorii gramaticale: a) trei genuri: masculin, feminin și neutru;b) două numere: singular și pluralc) cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Atât substantivul comun, cât și substantivul propriu poate fi simplu (elev, școală, Matei, Iași) sau compus (floarea-soarelui, bunăvoință, Piatra-Olt, Târgu-Neamț, Mihai Viteazul etc.). Unele substantive au numai forme de singular (miere, secară, fasole, aur, var, forme, sete etc.), altele numai de plural (tăiței, Bucegi etc.). Substantivele: cap, corn, cot, ochi, umăr au mai multe forme de plural, având uneori sensuri diferite (capete, capi; coarne, cornuri; coți, coate, coturi; ochi, ochiuri; umeri, umere). Câteva substantive au la plural înțeles diferit de al singularului: bucată - pl. bucăți, dar și bucate (cereale și mâncăruri); frig - pl. friguri (boală cu acest nume), grâu - pl. grâne (cereale); lapte - pl. lapți (la pește) etc. Funcțiile sintactice ale substantivului În propoziții, substantivul poate avea diferite funcții: subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complemente circumstanțiale. Pentru a îndeplini aceste funcții, substantivul își schimbă uneori forma, adică se declină. Declinarea substantivelor poate fi nearticulată și articulată cu articol hotărât. Ortografie 1. Numele proprii se scriu totdeauna cu inițială majusculă, fie că denumesc persoane (Ion, Vasile), porecle (Scurtu, Cârnu), animale (Grivei, Joiana) sau aștri (Jupiter, Venus), fie că sunt nume proprii geografice (București, Ialomița, Olt), denumiri ale unor întreprinderi (Electrica, Dacia), numele unor opere sau publicații (Baltagul, Luceafărul) etc. 2. Numele proprii compuse se scriu astfel: a) cu inițială majusculă la fiecare termen, afară de articolele și prepozițiile care intră în alcătuirea lor:- numele proprii de persoane sau personaje de basm: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Sfarmă-Piatră, Harap-Alb etc.;- numele localităților: Satu Mare, Lacul Roșu, Baia Mare, Piatra-Olt, Curtea de Argeș, Vatra Dornei;- denumiri oficiale ale statelor, denumiri oficiale ale organelor și organizațiilor de stat și politice naționale sau internaționale, ale intreprinderilor și instituțiilor de tot felul: Ministerul Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii, Editura Didactică și Pedagogică etc.- numele sărbătorilor: Anul Nou, Întâi Mai, 23 August; b) cu inițială majusculă numai la primul cuvânt:- numele operelor literare, ale ziarelor, revistelor etc.: Amintiri din copilărie, România liberă, România literară etc. La scrierea numelor proprii geografice este bine să se țină seama de următoarele criterii: a) Substantivele deal, fluviu, munte, insulă, lac, râu, vale, vârf, peninsulă etc. se scriu cu inițială mică dacă nu fac parte din denumirea geografică respectivă: râul Prahova, lacul Techirghiol, peninsula Florida etc. Aceste substantive se scriu cu inițială majusculă când fac parte integrantă din denumirea geografică, fiind însoțite de:- un adjectiv: Peninsula Balcanică, Lacul Sărat, Munții Apuseni etc.;- un substantiv în genitiv: Munții Măcinului, Valea Prahovei, Insula Șerpilor;- un substantiv precedat de prepoziție: Porțile de Fier, Câmpia de Vest etc. b) Se scriu cu liniuță de unire numele de localități compuse din două substantive cu formă de nominativ-acuzativ: Cluj-Napoca, Popești-Leordeni, Târgu-Mureș etc. Observații: Substantivul este partea de vorbire care se numără: un om - doi oameni; un drum - două drumuri; o zăpadă - doua zăpezi.Ca să nu greșim, când alegem substantivul, le numărăm. Atenție!Substantivul nu răspunde la întrebări. El se identifica în propoziție prin numărare. ### Care sunt părțile de vorbire? Părțile de vorbire sunt cuvintele care denumesc ființe sau lucruri, cele care exprimă acțiuni, cuvinte care arată însușiri ale ființelor și lucrurilor, etc. Părțile de vorbire sunt: Substantivul: Partea de vorbire care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii, acțiuni, stări sufletești și însușiri. Pronumele: Partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv .ex: Ea, el, lui, mie... Adjectivul: Partea de vorbire care arată o însușire a unei ființe, lucru sau fenomen al naturii. Ex: înalt, priceput, copil... Numeralul: Parte de vorbire flexibila care exprimă un număr, o determinare numerică sau ordinea obiectelor prin numărare. Ex: doi, patru, zece, douazeci și sapte, al treilea, un caiet si doua pixuri... Verbul: Parte de vorbire care arată o actiune, stare sau existență .Ex: a zbura, a porunci, a sta, a dansa... Adverb: Partea de vorbire care determină înțelesul unui verb, adjectiv sau al altui adverb, adăugând o precizare și arătând: locul, timpul, modul, cauza sau scopul. Ex: aici , maine , din cauza ca... Prepoziție: partea de vorbire care face legătura dintre un atribut sau un complement și părțile de vorbire pe care acestea le determină. Ex: de la, pentru ca, de, la, pentru... Conjuncție: Partea de vorbire care leagă două părți de propoziție de același fel. Ex: sa, ca sa, fiindca, deoarece, desi, intrucat... Interjecția: partea de vorbire neflexibilă cu valoare exclamativă, prin care se exprimă senzații, sentimente, manifestarea unei voințe. De asemenea, interjecțiile pot reproduce (imita) sunete și zgomote din natură. Locuțiunea: este un grup decuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singur parte de vorbire. Sursa: Gramatică și compunere - Editura Didactică și Pedagogică, București 1986 - Părțile de vorbire ### Ce este linia de dialog?  Linia de dialog arată începutul vorbirii fiecărei persoane. Convorbirea dintre două persoane se numește dialog. Exemplu: - Tată moșule, da cocorii un' se duc când se duc?- În țara cocorilor.- În țara cocorilor?- Da.- Da rândunelele, un' se duc când se duc?- În țara rândunelelor.- În țara rândunelelor?- Da.                                                                                     Barbu de la Vrancea - Bunicul În textul de mai sus se observă că vorbesc două persoane. Cuvintele rostite de fiecare persoană se scriu de la începutul rândului, punând în dreptul lor linia de dialog (-). ### Părțile de propoziție? Părțile principale și părțile secundare de propoziție Care sunt părțile de propoziție? Părțile de propoziție sunt formate din părțile principale de propoziție și părțile secundare de propoziție. Subiectul și predicatul sunt părți principale de propoziție, iar complementul și atributul sunt părți secundare de propoziție. Părțile principale de propoziție Părțile principale de propoziție sunt subiectul și predicatul, căci anume ele formează esența structurii formale și semantice a propoziției și fără ele existența acesteia este imposibilă. Astfel, în propoziția nedezvoltată Capra paște, avem doar două elemente (subiect și predicat), ele formând minimul necesar al existenței propoziției. Exemplu: Un vânt aspru a spulberat norii.     (S)                         (P) Dacă citiți propoziția de mai sus fără predicat și subiect, aceasta își pierde înțelesul. Asta înseamnă că, dintre părțile propoziției, cele mai importante sunt subiectul și predicatul, fiind părți principale de propoziție. Părțile secundare de propoziție Cuvintele care sunt adăugate în propoziția dezvoltată pe lângă subiect și predicat se numesc părți secundare de propoziție. Rolul lor este de a îmbogăți înțelesul propoziției. Părțile secundare de propoziție sunt atributul, complementul necircumstanțial (direct și indirect), complementul circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de scop, de cauză, instrumental, sociativ, de relație, condițional, concesiv, opozițional, cumulativ, de excepție sunt părți secundare de propoziție). Cu ajutorul lor se dezvoltă structura propoziției, completându-se conținutul ei. Astfel, în propoziția dezvoltată Capra cea neagră a lui Vasile paște iarbă verde pe imașul de pe coastă, cele două părți principale de propoziție capra și paște sunt precizate, „întregite”: subiectul capra este determinat de atributele cea neagră și a lui Vasile, iar predicatul paște are compliniri sub forma complementului direct iarbă și a complementului circumstanțial de loc pe imaș. La rândul său, substantivul-complement direct iarbă este determinat de atributul verde, iar complementul pe imaș - de atributul de pe coastă. Se poate observa deci că părțile secundare precizează și determină nu numai părțile principale de propoziție, ci și pe cele secundare. Informația adăugată de părțile secundare de propoziție poate fi de importanță diferită pentru structura semantică a propoziției. Uneori partea secundară poate avea caracter explicativ, alteori ea poate constitui chiar esența propoziției, după cum o dovedește replica-răspuns din următorul dialog: Unde a plecat Dan?La școală. Circumstanțialul la școală constituie, după cum ușor se vede, esența structurii semantice a propoziției eliptice. Unele părți de propoziție, în special cele exprimate prin verbe sau adjective cu semantică specifică ce necesită în mod obligatoriu compliniri, manifestă o legătură foarte strânsă cu părțile de propoziție ce le determină, ceea ce poate pune la îndoială delimitarea lor în părți principale și părți secundare. De exemplu,în propoziții ca Profesorul împarte caiete școlarilor. Noi alegem un președinte. Radu e demn de încredere, sensul predicatelor împarte, alegem, e demn fără complinirile respective rămâne neclar. De știut! Părțile secundare pot lipsi din propoziție. Sursa: Gramatică și compunere – Editura Didactică și Pedagogică, București 1986 – Părțile de propoziție. Părțile principale și părțile secundare de propoziție ### Ce este propoziția dezvoltată? Propoziția dezvoltată este propoziția care, pe lângă subiect și predicat, mai are și alte părți de vorbire. Exemplu:Elevul silitor învață bine. În exemplul de mai sus observăm că, pe lângă subiect și predicat, întâlnim și alte părți de propoziție. Cuvântul silitor arată care elev învață bine, iar cuvântul bine arată cum învață elevul. ### Când se pune virgula? Când se folosește virgula? Aceasta se folosește: pentru a despărți între ele părțile de propoziție de același fel, cuvintele care arată o enumerare și pentru a despărți de restul propozițiilor cuvintele care arată o strigare. Exemple:Ionel, Cristina, Rodica, Sorin și Andrei au vizitat ferma agricolă.La ferma de păsări au vazut: găini, rațe, gâște și curcani.Magazinele erau pline cu saci de grâu și porumb, de mazăre, de orz, de ovăz și fasole.-Fraților, vine și Corina! zise Sorin.-Corina, Corina, suntem aici! Cuvintele roșii din prima propoziție formează subiectul.Cele din a doua propoziție reprezintă o enumerare.Cuvintele roșii din a treia propoziție sunt părți de propoziție de același fel.Cuvintele: fraților și Corina arată o strigare și s-au despărțit prin virgulă. Atenție! Între subiect și predicat nu se folosește. Să știm! Între cuvintele cu rol de subiect într-o propoziție se pune virgulă, atunci când nu sunt legate prin și, ori, sau. ### Ce este propoziția simplă? Propoziția simplă este propoziția alcătuită din subiect și predicat. Exemplu:Detașamentul s-a adunat. Pionierii cântă. Sosesc steaguri. Fâlfâie steagurile. Sună trompetele. Comandantul raportează. Toți ascultă. Observăm că fiecare propoziție din textul de mai sus este formată numai din subiect și predicat. De cele mai multe ori, subiectul dintr-o propoziție este exprimat printr-un singur cuvânt. Însă în propoziția simplă subiectul poate fi exprimat și de mai multe ori. Exemplu:Iarba, florile și frunzele se usucă. Pelicanii, lebedele și lișițele înoată. Săndel, Corina, Nuța și Sorin se joacă. Vaporașul și bărcile stau. Băncile și aleile sunt goale. ### Liviu Rebreanu (1885-1944) - ipotezele morții scriitorului Liviu Rebreanu (1885-1944). Wikipedia Liviu Rebreanu Bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 – d. 1 septembrie 1944) a încetat din viață la 1 septembrie 1944 la Valea Mare jud. Arges unde avea o proprietate. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Despre moartea sa se vor lansa ulterior multe ipoteze. Una - Rebreanu ar fi plecat din Bucureşti imediat după 23 august 1944 şi ar fi fost rănit de un soldat rus la forţarea unui baraj la ieşirea din Bucureşti, la Băneasa. Alta - soldaţii ruşi ar fi pătruns pe proprietatea scriitorului la Valea Mare în scop de jaf, iar el s-ar fi opus, rezultatul fiind o reacţie ucigaşă din partea agresorilor. Schimbarea politică survenită după 23 august 1944 în România nu i-ar fi adus lui Liviu Rebreanu niciun fel de beneficii, nici ca scriitor, nici ca fost funcţionar de rang înalt în regimul Antonescu (director al Teatrului Naţional din Bucureşti si director general al teatrelor si operelor). Nu merita să mai trăiască, dacă ar fi să privim din perspectiva cinică a destinului. ### Mihail Sadoveanu (1880-1961) - aliatul sovieticilor Mihail Sadoveanu (1880-1961). Foto: Wikimedia Commons Mihail Sadoveanu - aliatul sovieticilor Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, România – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț, România) a fost mason. A fost inițiat în 1927, la Iași și a suit repede ierarhia organizației datorită celebrității sale literare. Masoneria a fost pentru el o afacere – de altfel a și subtilizat fondurile ei, drept pentru care a fost exclus și a creat o disidență – nerecunoscută în epocă. În 1945 „s-a dat cu rușii”, cu forțele de ocupație, cu Armata roșie care tocmai se deda la violuri, la jafuri și îngenunchia România. Articolul „Lumina vine de la răsărit” unde își arăta obediența față de Stalin a fost actul său de capitulare și trădare a poporului român despre care scrisese pagini extraordinare până atunci. Mihail Sadoveanu a fost un colaboraționist de cel mai înalt rang și a adus nenumărate servicii sovieticilor și slugilor lor de la București, cauționându-i prin prestigiul său de mare scriitor (și era). La sfârsitul vieții se găsea în postura de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat cel mai mare scriitor oficial în viață, un bun al întregului bloc sovietic. ### Dimitrie Anghel (1872 - 1914) - blestemul iubirii din viața poetului Dimitrie Anghel. Wikipedia Dimitrie Anghel - blestemul iubirii din viața poetului Dimitrie Anghel (n. 16 iulie 1872, Cornești, România – d. 13 noiembrie 1914, Iași, România), supranumit de critici ,,poetul florilor”, prietenul cel mai bun al lui Ştefan Octavian Iosif, s-a căsătorit cu Natalia Negru în 1911. Același an în care ea și-a părăsit soțul. Acest mariaj a creat în jurul celor doi soţi o atmosferă ostilă, mai ales în lumea scriitorilor. La scurt timp de la căsătorie una dintre numeroasele scene de gelozie dintre cei doi soţi avea să ducă la o tragedie. Natalia îl amenință pe Anghel cu divorțul, el scoate un pistol și trage. Glonțul a ricoșat și a lovit-o, ea a căzut plină de sînge. Văzând nenorocirea, impresionat, a dus pistolul la inimă și a tras. A murit câteva zile mai târziu în spital (noiembrie 1914). Rana ei a fost superficială și și-a revenit. ### Iadul din căsnicia poetului Ștefan Octavian Iosif 1875 - 1913 Ștefan Octavian Iosif Ștefan Octavian Iosif (n. 11/23 octombrie 1875 – d. 22 iunie 1913) a fost un poet de succes, fiind considerat de unii urmașul lui Eminescu. Primește un post la Biblioteca Fundațiilor Regale unde face cunoștință cu studenta Natalia Negru (n. 5 decembrie 1882 - d. 2 septembrie 1962) – o femeie frumoasa care atrăgea privirile oriunde apărea. Se căsătoresc în anul 1904 și au o fetiță, Corina. Dar Natalia a fost repede dezamăgită de traiul în doi cu visătorul Iosif. Și banii au jucat un rol, sărăcia, higiena lui precară, firea lui boemă. Natalia Negru. Foto: Wikipedia Poetul Dimitrie Anghel, prietenul nedespărțit al lui Iosif, îi face curte Nataliei Negru, aceasta acceptă și devin amanți. Iosif și Natalia divorțează în anul 1911. Bolnav - suferea de sifilis – și alcoolic, Iosif moare în urma unei congestii cerebrale în 1913 la numai 38 de ani. Moartea lui provoacă un șoc în lumea românească. ### Palestina 332 î.Hr. Palestina Numele Palestina provine din cuvântul ebraic Peleschet. Era folosit pentru a se referi la orașele-stat Asdod, Ashkelon, Ekron și Gat - toate acestea fiind fondate de așa-numitele popoare ale mării, în special de filisteni. Acești locuitori au fost denumiți ca evrei în textele biblice și filisteni în alte surse. În documentele scrise asiriene din secolul al VIII-lea î.Hr., numele Palastu a fost folosit pentru a face referire la zona care avea să devină mai târziu Gaza și Ashkelon. Numele Palestina înseamnă „țara filistenilor” în textele grecești. Cu toate acestea, filistenii nu mai erau un grup etnic distinct care trăia în zonă atunci când acest nume era folosit pentru a se referi la o regiune geografică. Termenul „Siria palaistinē” a fost folosit de istoricul grec Herodot în secolul al V-lea î.Hr. pentru a se referi la fâșia de coastă de sud care se întinde de la Gaza actuală până la Fenicia. Palestina 332 î.Hr. este inclusă în imperiul lui Alexandru cel Mare. ### Palestina sec. 5 î.Hr. - vechiul testament Palestina sec. 5 î.Hr - vechiul testament Numele Palestina provine din cuvântul ebraic Peleschet, scris înapoi. Era folosit pentru a se referi la orașele-stat Asdod, Ashkelon, Ekron și Gat - toate acestea fiind fondate de așa-numitele popoare ale mării, în special de filisteni. Acești locuitori au fost denumiți ca evrei în textele biblice și filisteni în alte surse. În documentele scrise asiriene din secolul al VIII-lea î.Hr., numele Palastu a fost folosit pentru a face referire la zona care avea să devină mai târziu Gaza și Ashkelon. Numele înseamnă „țara filistenilor” în textele grecești. Cu toate acestea, filistenii nu mai erau un grup etnic distinct care trăia în zonă atunci când acest nume era folosit pentru a se referi la o regiune geografică. Termenul „Siria palaistinē” a fost folosit de istoricul grec Herodot în secolul al V-lea î.Hr. pentru a se referi la fâșia de coastă de sud care se întinde de la Gaza actuală până la Fenicia. Redactarea definitivă a primelor 6 cărți din Vechiul Testament (cele mai vechi scrieri părți ale Bibliei datează din secolele 9-6 î.e.n.). ### Palestina 539-332 î.Hr. - dominația persană Reconstruirea templului din Ierusalim. Foto: Wikimedia Commons Palestina 539 - 332 î.Hr. - dominația persană Dominația persană în Palestina. Reconstruirea, în timpul lui Dariu I, a templului din Ierusalim. Numele Palestina provine din cuvântul ebraic Peleschet. Era folosit pentru a se referi la orașele-stat Asdod, Ashkelon, Ekron și Gat - toate acestea fiind fondate de așa-numitele popoare ale mării, în special de filisteni. Acești locuitori au fost denumiți ca evrei în textele biblice și filisteni în alte surse. În documentele scrise asiriene din secolul al VIII-lea î.Hr., numele Palastu a fost folosit pentru a face referire la zona care avea să devină mai târziu Gaza și Ashkelon. ### Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 322 î.Hr) Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 322 î.Hr). Imagine: Wikimedia Commons Aristotel (n. 384, Stageira, Peninsula Chalcidică – d. 322 î.H., Eubeea) – filosof al antichităţii greceşti care a influenţat, prin scrierile sale, întreaga istorie ulterioară a civilizaţiei omeneşti, în principal europene, în asemenea măsură, încât se spune că actualul ciclu al civilizaţiei umane purcede din antichitatea greacă. Tatăl său, Nicomachos, a fost fizicianul regelui Amyntas al Macedoniei. El însuşi a fost elevul lui Platon la Atena şi profesorul lui Alexandru Macedon, care l-a însoţit pe acesta în expediţiile sale. El a fost acela care a analizat şi fixat pentru vecie categoriile logice ale gândirii omeneşti, modul de raportare a omului ca entitate la realităţile cotidiene, la semeni, la alte popoare, la istorie şi la Univers. A fost deopotrivă preluat de filiera arabă şi romană, a modelat gândirea Evului Mediu, a fost transmis în Americi odată cu marile descoperiri geografice, iar, prin creştinism (care-l combătea), s-a răspândit în toată lumea şi a modelat chiar felul de a gândi al omului ca specie. Lucrările lui Aristotel: Despre suflet, Constituţia Atenei (328325 î.H.), Geneza animalelor, Istoria animalelor, Tratat asupra părţilor animalelor, Geneza corupţiei, Metafizica, Meteorologice, Organon, Fizica, Poetica, Politica, Retorica, Probleme homerice, Tratat asupra Cerului. Poetul Ovidiu, în Metamorfoze, lucrare care prefigurează naturalismul medieval, s-a inspirat din Aristotel. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Aristarh din Samos (≈310 – 230 î.H.) Aristarh din Samos. Foto: Wikimedia Commons Aristarh din Samos Aristarh din Samos (≈310 – 230 î.H., insula Samos) – astronom al Greciei antice, primul care a afirmat că sistemul nostru planetar este heliocentric, că Pământul se învârte în jurul Soarelui, după cum a afirmat şi că se învârte în jurul propriului său ax, însumând, într-o rotaţie completă, o zi şi o noapte. A realizat echivalenţa matematică a acestor afirmaţii, bazat pe matematica lui Euclid. Acesta a făcut parte din şcoala de matematică de la Atena, unde i-au fost profesori Straton şi Lampascus (şef al şcolii peripatetice). A fost numit un Copernic al antichităţii şi, de altfel, teoriile lui le-a şi reluat Copernic, demonstrând astfel că toată bătălia obscurantistă a creştinătăţii contra valorilor logicii şi ştiinţelor lumii antice greceşti nu puteau avea, în perspectiva timpului, sorţi de izbândă. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Predicatul. La ce întrebări răspunde predicatul? Predicatul este partea principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect. La ce întrebări răspunde predicatul? Predicatul răspunde la una din întrebările ce face?, ce este?, cine este?, cum este? Ce arată predicatul? Acesta arată:- ce face subiectul: Cuza-Vodă s-a uitat țintă la moș Ion Roată.- ce este subiectul: Nilul este o apă curgătoare permanentă a Saharei.- cine este subiectul: Soldații erau leșii.- cum este subiectul: D-l Goe este impacient. Felurile predicatului - Predicat Verbal:Predicatul verbal răspunde la întrebarea ce face? și se exprimă, în general, printr-un verb predicativ la un mod personal, la oricare dintre cele trei diateze (activă, reflexivă sau pasivă).Țăranii s-au întors la vetrele lor. Se numesc verbe predicative acelea care au înțeles deplin, putând forma singure predicatul.Verbele care, neavând un înțeles de sine stătător, nu pot forma predicatul chiar la un mod personal se numesc verbe predicative.Predicatul verbal este și cel exprimat prin: a) o locuțiune verbală:...povestirea copilului îmi aduse aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna uitate.(Mihail Sadoveanu - Un om năcăjit) b) o interjecție:Pupăza zbrr! pe-o dugheană.(Ion Creangă - Amintiri din copilărie) Observație:Deoarece din punct de vedere morfologic locuțiunile verbale se comportă ca un singur verb, trebuie considerate ca un tot, formând un singur predicat, fără a analiza verbul din componența acestora separat de celelalte cuvinte care alcătuiesc locuțiunile. - Predicat NominalPredicatul nominal este alcătuit dintr-un nume predicativ legat de subiect printr-un verb copulativ.El răspunde la întrebările: ce este?, cum este?, cine este?Numărul predicatelor nominale se stabilește după numărul verbelor copulative, nu după cel al numelor predicative.Dan este disciplinat, silitor și bine crescut.Într-un predicat nominal însă numele predicativ este esențial, deoarece el singur spune ceva despre subiect.Verbul copulativ nu face altceva decât să lege numele predicativ de subiect. Verbele copulative cele mai obișnuite sunt: a deveni, a fi, a ieși, a părea, a rămâne, a ajunge, a se face, a însemna etc. Verbul a fi este predicativ atunci când are sensul de: a exista, a se afla, a se găsi, a se întâmpla, a trăi, a dăinui etc.Ieri am fost la cinematograf. Numele predicativ poate fi exprimat nu numai prin substantive, adjective sau pronume, ci și printr-un:a) numeral: Ei erau doi, noi devenisem zece.b) verb la infinitiv sau la supin: Idealul nostru este a învăța (de a învăța) cât mai bine.Lucrarea ta este de lăudat.c) adverb:Astfel e țara Ardealului. (Nicolae Bălcescu - Românii supt Mihai-Voievod Viteazul)d) interjecție:Vrei tu, dar o să încasezi la lopeți, mă Vintilă, de-o să fie vai de zilele tale, mai spuse medicul. (Marin Preda - Soldatul cel mititel) Propoziții:1. Tata sapă în grădină.2. Radu plantează caiși și vișini.3. La bucătărie, mama pregătește mâncarea.4. S-a deschis poarta.5. A împins-o vântul.6. Câinele latră.7. Bunicul stă cu nepoțelul.8. Gigel invață lecțiile. Cuvântul sapă este o parte a propoziției care arată ce face subiectul primei propoziții (tata). Cuvântul plantează ne spune ce face subiectul din a doua propoziție (Radu). La fel cuvintele: pregătește, s-a deschis, a împins, latră, stă, învață sunt părți ale propozițiilor respective și arată fiecare ce se spune despre subiect (mama, poarta, vântul, câinele, bunicul, Gigel). Pentru a afla predicatul punem întrebarea subiectului. Exemplu:Ce face tata? (sapă)Ca să aflăm subiectul punem întrebarea predicatului.Cine sapă? (tata) Predicatul poate fi oriunde în propoziție. ### Subiectul. La ce întrebări răspunde subiectul? Subiectul este partea de propoziție care arată despre cine se vorbește în propoziție. La ce întrebări răspunde subiectul? Subiectul răspunde la întrebările: cine? ce? sau despre cine se vorbește în propoziție. Exemple:1. Ioana face curățenie în clasă.2. Ea udă florile.3. Pe bănci, elevii așează carțile.4. În fața băncilor se află catedra.5. Mâine, Nicușor va șterge praful. În prima propoziție se vorbește despre Ioana. Acest cuvânt este o parte de propoziție și o aflăm foarte ușor cu ajutorul întrebării cine? Cine face curățenie în clasă? (Ioana) În a doua propoziție se vorbește despre ea (care ține locul cuvântului Ioana). Cine udă florile? (ea) În propozițiile următoare, de asemenea, se vorbește despre: elevii, catedra, Nicușor. Aflăm aceste parți de propoziție punând întrebarea cine?, întrebarea ce? sau întrebarea despre cine se vorbește în propoziție? Cuvintele despre care ni se comunică ceva în propozițiile de mai sus se numesc subiecte. Subiectul este o parte de propoziție. În primele două exemple, subiectul se află la începutul propoziției. În propozițiile a treia și a cincea, subiectul se află la mijlocul propozițiilor, iar în cea de-a patra la sfârșit. Prin ce este exprimat subiectul? Subiectul poate fi exprimat prin: - substantiv în N. (comun și propriu)Ploaia încetase.Olguța se ridică de pe pat. - numeral în N. (cardinal și ordinal)Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece.Al doilea a rămas pe loc. - pronume în N. (personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât, negativ)El e domnul cel vestit.- He, he! Să fie sănătos dumnealui.O, asta nu se va trece așa!Cineva a tras semnalul de alarmă. - verb la infinitivNu se poate ști¹/ cine a tras manivela²/. - verb la supin:E ușor de constatat acest lucru. Cazurile subiectului Cazul Nominativ (N)Maria și Mirabela sunt două fetițe cu multă imaginație..Maria nu poate să miște picioarele.Cine a terminat cartea?Nu știm care este vinovat.Ce se aude? Am întrebat cine face gălăgie. Cazul Acuzativ (Ac)Cu toții au plecat la biblioteca.Au mai plecat dintre concurenți.Au mai venit dintre ei.Problema este înțeleasă de cine este atent.Eu am văzut pe cine a certat.Ei n-au venit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Cazul Genitiv (G)Ai casei au plecat în vacanta.Ai Mariei se înțeleg de minune.Am angajat pe fata cui a meritat.Eu știu din cauza cui a plecat din oraș. Dativ (D)Eu dau note mari cui merită.Am transmis felicitări oricui a răspuns la telefon. Clasificarea subiectului În funcție de locul din propoziție: Subiect exprimat (când apare în propoziție)Andrei merge la mare.Calul și măgarul sunt mamifere erbivore. Subiect neexprimat (nu apare în propoziție)- Subînțeles (dedus din context, din propozițiile anterioare în care este exprimat): Olguța răsuci cheia¹/, apăsă clanța²/ și / răsări în prag³/. (în propozițiile 2 și 3 subiectul e subânțeles din propoziția 1: cine apasă? cine răsări? - Olguța, ea)- Inclus (dedus din desinențele de persoana I și a II-a, singular și plural, ale verbului predicat): Și ascult de la răcoare Pitpalacul. (cine? - eu)Și stăpânirea țării noastre cu nimenea n-o împărțim. (cine? - noi)Te-nalți în slăvi mai sus ca niciodată. (cine? - tu)Auzit-ați de-un viteaz... (cine? - voi) Subiect nedeterminat (în propoziția 1)Spune la meteo, că va ninge.Sună la ușă, iar tu nu răspunzi.Unde dai și unde crapă. Subiect zeroPloua. Ninge. Se înnoptează. Nu-mi pasă. Îmi pare bine. Îmi pare rău. Mi s-a luat. Felurile subiectului (după structură) - simplu (exprimat printr-o singură parte de vorbire):Dar deodată se aud bubuituri în ușa compartimentului. - multiplu (exprimat prin două sau mai multe părți de vorbire de același fel sau diferite, în relația cu același predicat):Aici stejarii, brazii și fagii trufași înalță capul lor spre cer. - subiect repetat (anticipat sau reluat):Vine el tata și vei vedea ce o să spună!Cinstea, pentru dânșii, ea nu există. - Subiect dezvoltat:Nu-i cine conduce.N-are cine veni. - Subiect complet: A deveni medic e lucru mare. - Subiect incomplet: A deveni ce-ți dorești e lucru mare. Observație: Subiectul se poate afla în orice loc al propoziției. 1. Între componentele subiectului multiplu se pune virgulă sau conjuncția și:Elena, Maria și Ioana se pregătesc pentru lecții. 2. Nu trebuie confundat complementul care răspunde la întrebarea ce?, aflat înaintea predicatului, cu subiectul care răspunde la aceeași întrebare, aflat după predicat:Zăpada o spulberă vântul.zăpada: Ce? - Complementvântul: ce? (cine?) - subiect 3. Stă întotdeauna în cazul nominativ. Acesta nu este exprimat în următoarele împrejurări:a) când este subînţeles din cele spuse mai înainte;b) când este inclus în desinența verbului (sunetele care, la verb, servesc pentru formarea persoanelor și a numerelor). Când predicatul prepoziției este un verb impersonal, care redă fenomene ale atmosferei (a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc.), propoziția nu are subiect, deoarece acțiunea exprimată de astfel de verbe nu poate fi atribuită unei persoane:Când plouă, pe câmp se întrerupe orice activitate. În acest articol ați lecturat despre Subiect. Ce este subiectul?, La ce întrebări răspunde subiectul? Care sunt cazurile subiectului și Clasificarea subiectului. ### Reputația de spadasin a lui Duiliu Zamfirescu Duiliu Zamfirescu Duiliu Zamfirescu a fost în tinereţe un bărbat cuceritor, extrem de elegant si tot timpul în pas cu moda, fapt pentru care damele din înalta societate îl priveau cu interes. În anii săi de debut a fost avocat şi ziarist. Îmbrățișează cariera diplomatică, fiind secretar de legație la Roma timp de 18 ani. Se căsătorește acolo cu italianca Henriette Allievi și are trei copii. Putini stiu ca acesta a avut o reputaţie de mare spadasin, fiind poreclit în epoca Duelius Superbus. În viaţa sa a avut cinci dueluri. El a fost moştenit de fiul său Lascăr, care a murit în urma unui duel la numai 25 de ani. ### "Iubirea interzisă" a lui Alexandru Odobescu Alexandru Odobescu. Wikimedia Commons „Iubirea interzisă” a lui Alexandru Odobescu Una dintre cele mai strălucite minţi ale sec. al XIX-lea, Alexandru Odobescu, nu a rămas imun la atracţia „iubirii interzise“, pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără. După parcurgerea unui traseu exemplar plin de realizări şi succese - scriitor, arheolog și om politic, membru titular al Academiei Romane - spre 60 de ani Odobescu este tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale în persoana unei femei cu mult mai tânără. “Soţia se arată plină de îngăduinţă", povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că aceasta îi cere amantei să se căsătorească cu soţul său, propunere respinsă de tânără. Aproape complet izolat, după repetate accese de gută, ajuns la disperare, Odobescu se sinucide cu o supradoză de morfină. ### Lucruri neştiute din viaţa lui Ion Creangă (1837-1889) Ion Creangă (n. 1 martie sau 10 iunie 1837- d. 31 decembrie 1889). Foto: Wikimedia Commons Ion Creangă era înalt (1,91 m), încă subţirel, prelung la faţă, cu mustaţă fină şi bărbiţă tunsă, însprâncenat şi cu căutarea pătrunzătoare, şiret şi jovial în colţul buzelor – este momentul (1859) când îşi găseşte ca mireasă pe Ileana, fetiţa de numai 15 ani a părintelui Grigoriu de la biserica „Patruzeci de Sfinţi” din Iasi. Din căsătorie rezultă, la un an de zile, un băiat pe nume Constantin. În 1867 soţia sa îl părăseşte. Cauzele sunt multiple, Ion Creangă fiind şi adeptul ideii că „femeia nebătută e ca moara neferecată”. Exclus din rândurile clerului şi din învăţământ, Creangă a fost cel dintâi care a căpătat aprobarea de a-şi deschide un debit de tutun în Iași, pe strada Primăriei, administrat mai târziu de fratele său Zahei. În 1885, la 48 de ani, i-a ieşit în cale maica Evghenia Costache, „tânără şi sprinţară”. Mai mult ca sigur că din idila lor s-a născut băiatul Valeriu, care a trăit doar 15 ani. Creangă moare în 1889 de Anul Nou, în tutungeria sa, răpus de epilepsie şi de durerea după pierderea prietenului Eminescu. A moştenit epilepsia de la mama sa, boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. ### Marea iubire a lui Vasile Alecsandri 1821-1890 Vasile Alecsandri. Wikimedia Commons Marea iubire a lui Vasile Alecsandri ”Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,Stea dulce şi iubită a sufletului meu! “ scria Vasile Alecsandri după moartea iubitei sale Elena Negri. Se spune că între cei doi a fost dragoste la prima vedere şi că Elena ar fi fost marea iubire a poetului. Au făcut planuri de căsătorie, dar mariajul care se întrezărea în viitor a fost dat peste cap de boala gravă de plămâni a tinerei. După două luni de iubire aprinsă la Veneția unde Elena se dusese la recomandarea medicilor, starea ei s-a agravat și au hotărât să se întoarcă urgent în țară. Vasile Alecsandri şi Costache Negri, fratele Elenei, o îmbarcară de urgenţă pe un vapor cu gândul de a merge cu ea acasă în Moldova, dar Elena moare în timpul călătoriei în braţele iubitului său. Chiar dacă şi-a întemeiat o familie cu o altă femeie, Alecsandri a fost convins că Elena Negri i-a fost ursită. La doisprezece ani de la drama trăită, poetul mai dedică o operă marii iubiri pierdute: poezia ”Ursita mea”. ### Povestea lui Harap Alb - argumentare basm cult Povestea lui Harap Alb. Argumentarea generală a basmului cult: Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acțiune implicând fabulosul / supranaturalul și supusă unor stereotipi/ acțiuni convenționale, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clișeele compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină narațiunea cu dialogul și cu descrierea. Povestea lui Harap Alb - argumentare basm cult: Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă este un basm cult pentru că implică acțiuni supranaturale/fabuloase, iar personajul principal este un erou pozitiv. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea. ”Creanga nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor” (Tudor Vianu). Narațiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor și a descrierilor, iar individualizarea acțiunilor și a personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcție, ca în teatru: susține realizarea acțiunii și caracterizarea personajelor. Prezența dialogului susține realizarea scenică a secvențelor narative ”spectatori” ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât și cititorii. Tema basmului "Povestea lui Harap Alb" este triumful binelui asupra răului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria. Acțiunea se desfășoară linear; succesiunea secvențelor narative/ a episoadelor este redată prin înlănțuire. Coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: ”Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. [...] Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăila ăstuilalt la altă margine”. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăsește lumea aceasta, cunoscută, și trece dincolo, în lumea necunoscută. ### Cum lucrează puntea Schering? Puntea Schering Puntea Schering este utilizată pentru măsurarea capacitățiilor condensatoarelor și a factorului de putere pentru diferite materiale izolatoare. Ea se poate întâlni sub două variante: puntea de înaltă tensiune și frecvență industrială si puntea de audiofrecvență. Schema de bază a punții industriale este prezentată în figura de mai jos. Capacitatea necunoscută de măsurat, Cx, împreună cu capacitatea standard Cs, formează brațele de înaltă tensiune ale punții; rezistența R2 și grupul paralel R1, C1 formează brațele de joasă tensiune. Condițiile de echilibru ale punții sunt: unde tgδ este tangenta unghiului de pierderi, iar f este frecvența tensiunii de alimentare. Folosirea rezistorului variabil R2 și a capacității variabile C1, permit realizarea echilibrului punții, independent, pentru capacitate și pentru unghiul de pierderi. Puntea Schering de înaltă tensiune. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri Când este necesară măsurarea pierderilor la frecvență audio se folosesc conductoare de alimentare ecranate și legate la pământ. Se formează, în acest caz, așa numita punte dublă. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Coco Chanel - celebra creatoare de modă Fotografie din 1970 cu celebra creatoare de modă CoCo Chanel. Wikimedia Commons Coco Chanel Gabrielle Bonheur "Coco" Chanel (n. 19 august 1883 - d. 10 ianuarie 1971), cea mai vestită și cea mai de succes femeie din industria modei, a devenit un simbol și un pilon de referință al eleganței, îndrăznelii și al curajului. Ideile ei revoluționare au ajutat-o să devină ceea ce nu va egala nimeni. Faimoasa creatoare de modă a schimbat stilul de îmbrăcăminte femeilor luând modele masculine și transformându-le pentru a le avantaja pe femei. Stilul lui Gabrielle Chanel a fost revoluționar pentru anii '20: a creat nu doar haine noi și o noua marcă, ci un nou stil de viață. A creat mai ales pălării și doar după câțiva ani a început să deseneze haine. Mai apoi s-a decis să creeze gențile gigantice, parfumuri (de amintit istoricul Chanel n°5), încălțăminte bicoloră, ceasuri unisex și bijuterii. Interpretând spiritul modernist al epocii, Chanel caută noua imagine de femeie liberă și independentă de bărbați: o femeie liberă, revoluționară, modernă și avangardă. Ceva important de amintit este că Chanel a fost una din primele femei care a îmbrăcat pantalonii.  Stilul său este cunoscut în istorie ca fiind sinonim cu eleganța, rafinamentul și modernitatea, combinate cu confortul. Sursa: Prof. Sima Violet, Bogdan Alexandra, Condrat Doina, Nitache Ariadna, Sechila Violeta ### Din ce este compusă puntea motoare? Puntea motoare Aceasta include transmisia principală, diferenţialul, arborii planetari şi transmisia finală. Punțile motoare, față de cele nemotoare, asigură transferul fluxului de putere pentru autopropulsare, funcție de modul de organizare a tracțiunii, de la arborele secundar al cutiei de viteze sau de la transmisia longitudinală, la roțile motoare. ### Ioana D'Arc - eroina fecioară a Franței Ioana D’Arc prezentată într-un manuscris din 1504. Wikimedia Commons Ioana D'Arc Ioana D'Arc, eroina fecioară a Franței, născută, însă, cu câteva secole mai devreme, în ianuarie 1412 este una dintre misterele acestei țări. La vârsta de doar 17 ani, ea se afla în fruntea armatelor franceze, după ce l-a convins pe regele Carol al VII-lea că aude vocea lui Dumnezeu, care i-a spus să ia înapoi pământurile pierdute în favoarea englezilor. Însă, după mai multe bătălii câștigate și după ce Carol este uns rege, “fecioara din Orléans” este părăsită de noroc și de cel pe care îl ajutase: e capturată, acuzată de erezie și, în final, arsă pe rug, la 30 mai 1431. Deși în ziua de azi, ea ar fi considerată o schizofrenică, această luptătoare a considerat că este misiunea ei divină de a apăra poporul francez de această invazie. S-a tuns, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și a condus, victorioasă, bătălia de la Orleans din 1429. Ulterior, eroina a fost reabilitată, apoi sanctificată, în anul 1921. 13 ani avea Ioana D'Arc atunci când a început să audă “voci” din cer care o îndemnau să lupte pentru țara sa. Sursa: Prof. Sima Violet, Bogdan Alexandra, Condrat Doina, Nitache Ariadna, Sechila Violeta ### Palestina 587/586 î.Hr. - Captivitatea babiloneană evreii au fost deportați forțat. Wikimedia Commons Captivitatea babiloneană Ierusalimul, ultimul centru al răscoalei antibabilonene, izbucnită în 590, este ocupat de Nabucodonosor II; deportarea unei părți a populației în Mesopotamia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina 597 î.Hr. - Iudeea cucerită de Nabucodonosor II Chipul gravat pe o piatră. Wikimedia Commons Nabucodonosor II Iudeea este cucerită de Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului. A cucerit Iudeea în 587 î.Hr. În 586 î.Hr., a cucerit capitala Iudeii, a distrus Templul, palatul regal și zidurile de apărare. Mulți evrei, în special meseriași și oameni de cultură, au fost deportați în Babilon. A reconstruit regatul Babilonului, devenind un mare imperiu prin cuceririle teritoriale: Asiria, Siria, Fenicia și Iudeea. Acesta a fost cel care a distrus Ierusalimul și i-a deportat pe evrei. ### Palestina 605 î.Hr. - influență babiloneană Bătăliei de la Karkemiș Influență babiloneană Imperiul Babilonian a fost un stat în Mesopotamia Inferioară (Irak), Babilon fiind capitala sa. Imperiul Babilonian a apărut atunci când regele Hammurabi cel Mare (circa 1728 – 1686 î.Hr.) a creat un imperiu din teritoriile fostelor regate Sumer și Akkad. În urma bătăliei de la Karkemiș, Iudeea intră în sfera de influență babiloniană. ### Ce rol are transmisia cardanică? Transmisia cardanică. Foto: Wikimedia Commons/Creative Commons Transmisia cardanică Aceasta este o componentă independentă a transmisiei automobilului cu rolul de a transmite prin mișcări de rotaţie momentul motor, fără a-l modifica, între ansambluri ale transmisiei, dispuse la distanţă, în planuri diferite și cu poziție relativă cel mai adesea variabilă. Deoarece arborii care o compun sunt dispuși frecvent într-un plan longitudinal, aceasta este prezentată și sub denumirea de transmisie longitudinală. Denumirea de transmisie cardanică este justificată de faptul că articulația care intră în compunerea sa este articulația cardanică. Sursa: Transmisii cardanice” –Gheorghe Miloiu Editura: Tehnica ### Elisabeta I - „Regina Virgină a Marii Britanii" Elisabeta I, „Regina Virgină a Marii Britanii" Elisabeta I Elisabeta I, „Regina Virgină a Marii Britanii", care și-a dedicat întreaga viață unui regat în care și-a pus toate speranțele și încrederea deplină, a fost una dintre femeile care a avut un cuvânt de spus într-un anturaj al bărbaților. Ambițioasă și curajoasă, Regina Angliei a transformat o insulă izolată și evitată de lume, într-una dintre cele mai puternice și prospere națiuni ale Europei. A câștigat încrederea supușilor săi și a luptat împotriva dușmanilor patriei, pentru binele poporului, învingând Armada Spaniolă. Domnia reginei Elisabeta I este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. Marii dramaturgi William Shakespeare, Christopher Marlowe şi Ben Jonson au avut o carieră înfloritoare în timpul domniei reginei Elisabeta. Una dintre coloniile engleze din America de Nord, ulterior inclusă în Statele Unite ale Americii, a fost denumită după porecla reginei Elisabeta: Virginia, amintind atât de fecioria sa - reală sau doar pretinsă -, cît şi de zodia în care s-a născut. Sursa: Prof. Sima Violet, Bogdan Alexandra, Condrat Doina, Nitache Ariadna, Sechila Violeta ### Palestina c. 621 î.Hr. - Reformele regelui Iosia Regele iudeu Iosia. Wikimedia Commons Reformele regelui Iosia Reformele național-religioase ale regelui iudeu Iosia (639-608): ”Descoperirea și introducerea Cărții legii”. Regele nu a îndeplinit toată reforma de unul singur, ci i-a solicitat pe cei răspunzători de viaţa spirituală să facă ce era necesar. Spre exemplu, le-a poruncit să scoată afară din templu şi să distrugă diferitele obiecte care se adunaseră acolo de-a lungul secolelor: statui şi simboluri care foloseau pentru forme de închinare străine în Israel. Unele dintre aceste obiecte fuseseră aduse ca parte a condiţiilor păcii impuse de alte popoare, altele erau expuse de regi ca semn al predării, pentru liniştirea acestor popoare. În orice caz, locul lor nu era acolo. ### Palestina 701 î.Hr. - asediul lui Sennacherib Wikimedia Commons Asediul lui Sennacherib Senaherib este unul dintre cei mai faimoși regi asirieni datorită campaniei sale în Levant, descrisă în Vechiul Testament. Alte fapte ale sale care i-au asigurat un loc în istorie sunt distrugerea Babilonului răsculat în 689 î.Hr. și construirea ultimei mari capitale ale Asiriei, Ninive. Sennacherib asediază fără rezultat Ierusalimul, capitala regatului Iudeea. ### Palestina 721 î.Hr. - regatul Israel devine provincie asiriană Sargon II. Wikimedia Commons Regatul Israel Sargon al II-lea ( probabil 722-705 î.Hr.) a fost un rege asirian. Era, după părerea unor istorici, fiul lui Tiglatpalasar al III-lea (745-727 î.Hr.). A ocupat tronul după moartea regelui Salmanasar al V-lea. Numele sub care a fost înscăunat (sharru-kenu) însemna rege legitim Sargon II cucerește Samaria după un asediu de trei ani; regatul este transformat în provincie asiriană. ### Palestina c. 740 î.Hr. - Israel și Iudeea plătesc tribut Tiglatpalasar III. Wikimedia Commons Israel și Iudeea plătesc tribut Israel și Iudeea plătesc un tribut regelui asirian Tiglatpalasar III. Partea de nord a regiunii a devenit parte a imperiului neo-asirian din c. 740 î.Hr., urmat prin 627 î.Hr.. de imperiul neo-babilonian. Ulterior și regatul ebraic de sud, Iudeea, a fost cucerit în anul 586 î.Hr. când capitala lui,Ierusalimul a fost distrus de către regele babilonian Nabucodonosor al II-lea iar o parte din evrei, mai ale pătura conducătoare, au fost deportați în Babilon. Li s-a permis să se reîntoarcă și să reconstruiască orașul în timpul stăpânirii imperiului persan ahemenid . ### Palestina sec. 8 î.Hr. - primii proroci Prorocul Amos. Foto: Gustave Doré/Wikimedia Commons Primii proroci Apariția primilor proroci - predicatori religioși și politici - Amos, Hosea. În Biblia ebraică și în Vechiul Testament creștin, Amos a fost unul dintre cei doisprezece profeți minori. Un contemporan mai în vârstă al lui Osea și Isaia, Amos a fost activ c. 760-755 î.Hr. în timpul domniei regilor Ieroboam al II-lea al Israelului și Ozia din Iuda. Osea este fiul lui Beeri și un profet al Israelului din secolul al VIII-lea î.Hr.. Este unul din cei Doisprezece Profeți din Biblia ebraică, cunoscuți și ca profeți minori în Vechiul Testament creștin ### Palestina 980-871 î.Hr. - regele Omri Amri (Omri) rege al Israelului. Foto: Wikimedia Commons Regele Omri Ridicat pe tron, de armată, Omri întemeiază o nouă dinastie în Israel; Samaria devine capitala politică și sacrală a statului. Perioadă de înflorire și expansiune a Israelului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina sec. 9 î.Hr.- inscripții ebraice Cea mai veche inscriție ebraică sec. X î.Hr. Foto: Wikimedia Commons Inscripții ebraice Cele mai vechi dintre inscripțiile ebraice în alfabet fenician. Ebraica clasică seamănă foarte mult cu cea contemporană cu excepția unor diferențe de gramatică, vocabular și stil. Denotarea termenenului variază de context și poate include următoarele sensuri: - toate dialectele ale limbii ebraice biblice (ebraica arhaică, biblică și post-biblică); - corpusul de inscripții extra-biblice; - ebraica tiberiană, cunosctă de asemenea și ca ebraica masoretică, care este o vocalizare pre-medievală a textelor biblice vechi. ### Palestina împărțită în două regate c. 926 î.Hr. Foto: Wikimedia Commons Palestina împărțită în două regate Scinderea unității statului în timpul lui Roboam, urmașul lui Solomon; crearea a două regate independente pe teritoriul Palestinei: Israel (care cuprindea nordul Palestinei), unde cu ajutorul egiptean devine rege Ieroboam, și Iudeea, unde se mențin urmașii lui Solomon. Îndelungate războaie între cele două state. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina 973-933 î.Hr. - Domnia lui Solomon Foto: Wikimedia Commons Domnia lui Solomon Domnia regelui Solomon, fiul lui David (”veacul de aur” al regatului Israel). Construcția fastuosului ansamblu arhitectural cuprinzând templul și palatul regal din Ierusalim. Intense relații comerciale cu orașele feniciene (alianță cu regele Hiran I din Tyr). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina 1013-973 î.Hr. - Domnia lui David În frescă este reprezentat David rege al statului Israel. Foto: Wikimedia Commons Domnia lui David Domnia regelui David, din tribul iudeilor, rege al statului Israel, autor al psalmilor. Războaie împotriva filistenilor, amoriților și moabiților. Orașul Ierusalim, ocupat de el, devine centrul politic și religios al statului. Cultul monoteist al lui Iahve devine religie de stat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina c. 1025 î.Hr. - Saul Wikimedia Commons Saul El a fost primul rege al israeliților. El a fost ales de către judecătorul Samuel ca rege al Israelului. Era fiul lui Chiș, din familia lui Beniamin. Conform Bibliei, el a fost unul dintre cei mai frumoși bărbați din popor. Statura lui era impresionantă, fiind cu un cap mai mare decât majoritatea oamenilor din acea perioadă. Acesta, făcând parte din tribul beniamiților unifică, în timpul luptelor împotriva filistenilor și amoriților, triburile israelite, punând bazele statului iudeo-israelian. ### Palestina c. 1200 î.Hr. Regatul filistenilor 830 î.Hr. Foto: Richardprins/Wikimedia Commons/Creative Commons Palestina Pe litoralul Mediteranei se stabilesc filistenii (unul dintre „popoarele mării”); expansiunea lor spre nord-est duce la ciocniri cu triburile ebraice. Începutul epocii fierului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Palestina sec. 13 î.Hr. Palestina Este un teritoriu situat la sud-est de Marea Mediterană. Noțiunea a avut în decursul timpului semnificații geografice și geopolitice. Deși hotarele sale istorice și geografice nu au fost și nu sunt nici în prezent coincidente cu cele ale teritoriilor sau ale statelor asociate, aceatsa este identificată, de regulă, cu Canaan, cu Țara Israel a evreilor, sau Țara Sfântă (în latină Terra Sancta), în limba arabă fiind denumită Filastīn. Sursă: Wikipedia Sec. 13 î.Hr.: Stabilirea triburilor ebraice în stat; perioada „judecătorilor”. ### Palestina mileniile 3-2 î.Hr. Palestina Sursa: Wikipedia Termenul a fost folosit pentru prima dată de Herodot pentru a desemna teritoriul dintre Mediterană și Deșertul Sirian. Este populată de triburile vest-semitice ale canaaneenilor; temporar supusă Egiptului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Ce rol are cutia de viteze? Cutie de viteze manuala. Foto: Wikimedia Commons Cutia de viteze Aceasta are rolul de a modifica cuplul motor şi direcţia de deplasare, face posibilă decuplarea motorului de la puntea motoare pe un timp îndelungat cu motorul în funcţiune. Toată puterea de la motor trece prin cutia de viteze înainte de a ajunge la roți, fie că vorbim de tracțiune integrală, față, spate, AWD. Rolul de bază al cutiei de viteze este să controleze viteza și cuplul transmis la roți și să puteți adapta viteza la condițiile de trafic. Cutiile de viteze funcționează pe un principiu simplu de rapoarte ale pinioanelor din interior. ### Ce rol are ambreiajul? Foto: Genetics4good/Wikimedia Commons/Creative Commons Ambreiajul Acesta realizează decuplarea şi cuplarea motorului pe un timp scurt de la mecanismele transmisiei pentru schimbarea treptelor de viteze. Un ambreiaj poate fi utilizat în mecanismele cu două axe. Una dintre aceste axe este de obicei antrenată de un motor, iar cealaltă parte a mecanismului este antrenată de cealaltă axă. Prin dezactivarea transmisiei cuplului între axe, acestea se pot deplasa independent unele de altele. Un ambreiaj poate fi cuplat în timp ce mecanismul este staționar sau în timp ce acesta se rotește. ### Ce rol are transmisia? Transmisie spate Alfa Romeo. Foto: Fooldriver24/wikipedia/Creative Commons Transmisia Aceasta este destinată pentru a transmite momentul motor la roţile motoare modificându-l după valoare şi direcţie. Constă din ambreiaj, cutie de viteze, transmisie cardanică, una sau câteva punţi motoare. La automobile se mai întâlnesc transmisii automate şi semiautomate la care în locul ambreiajului este instalat hidrotransformatorul, iar în locul cutiei de viteze în trepte se utilizează cutii de viteze planetare. Sursa: Rusu Sergiu; Automobilul: Construcţia, întreţinerea, Repararea. ### Ce rol are Caroseria? Caroseria Aceasta este destinată pentru amplasarea pasagerilor, bunurilor materiale. La autocamioane constă din cabină, platforma pentru bunuri materiale, iar la autoturisme preia şi rolul cadrului (caroserii autoportante). Caroseriile de autoturisme după formă pot fi: închise, deschise, decapotabile şi speciale. După construcţie pot fi: neportante, semiportante şi autoportante. Sursa: Rusu Sergiu; Automobilul: Construcţia, întreţinerea, Repararea. ### Motorul Motorul Acesta este sursa proprie care transformă energia termică la arderea amestecului carburant în energie mecanică necesară la punere în funcţiune a roţilor motoare asigurând deplasarea automobilului. Energia mecanică se foloseşte şi pentru a pune în funcţiune şi alte organe ale automobilului. Majoritatea automobilelor moderne sunt dotate cu motoare termice cu pistoane. Acesta constă din mecanisme şi instalaţii. Sursa: Rusu Sergiu; Automobilul: Construcţia, întreţinerea, Repararea. ### Cleopatra - ultimul faraon al Egiptului Cleopatra Cleopatra a fost una dintre primele și cele mai puternice femei din lume. Născută în anul 69 Î.H. în Alexandria, regina a fost ultimul faraon al Egiptului, o femeie ambițioasă, puternică și dornică de lucruri mărețe pentru poporul ei. Regină la doar 17-18 ani, Cleopatra vorbea 9 limbi străine, era o tânară carismatică, seducătoare și îi încânta pe toți cei din jur prin vocea ei melodioasă. Deși Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a învățat limba egipteană. Pentru a-și spori influența asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. Cu o inteligență sclipitoare, un farmec natural și o ambiție neînfrânată, regina pare să fi fost o persoană extrem de carismatică, în ciuda faptului că mai toți istoricii susțin că la capitolul frumusețe nu stătea prea grozav. A știut, cu siguranță, să le sucească mințile liderilor romani, cu ajutorul cărora a reușit să conducă singură Egiptul, încă de când avea doar 18 ani, înlăturând orice rival. Nu mai contează, așadar, gurile rele care spun că regina ar fi avut nasul prea mare, părul prea roșcat sau prea carlionțat ori că nu îi plăcea să se împodobească, după obicei, cu bijuterii. La 22 de ani, Cleopatra l-a sedus pe însuși Cezar, pe atunci în vârstă de 50 de ani și căsătorit, căruia i-a dăruit și un fiu. După moartea lui Cezar, a urmat Marc Antoniu, la rândul său vrăjit de persuasiva regină. Cuplul format de Antoniu și Cleopatra a rămas, de atunci, în “galeria” marilor iubiri ale istoriei, bucurându-se de mai multe ecranizări. Cei doi au și fost înmormântați unul lângă celălalt, după sinuciderea Cleopatrei, la 39 de ani. Mormintele lor sunt acum acoperite de Marea Mediterană, parcă pentru a nu fi tulburate niciodată... Sursa: Prof. Sima Violet, Bogdan Alexandra, Condrat Doina, Nitache Ariadna, Sechila Violeta ### Ce este defazajul? Defazajul Când o tensiune alternativă este aplicată unui simplu rezistor prin el va trace un curent alternativ. Tensiunea și curentul au forme de undă similare și ajung în același timp la valorile maxime, minime și zero. În acest caz se spune că ele sunt în fază. Dacă tensiunea alternativă este aplicată unui circuit format de o inductanță, curentul va fi în urma ei cu un defazaj. Dacă circuitul este o inductanță pură, curentul va fi în urma tensiunii cu 90°, adică va fi zero când tensiunea este maximă, și devine maxim când tensiunea trece prin zero (vezi figura de mai jos). În situația în care circuitul este format dintr-o inductanță și o rezistență, curentul va fi în urma tensiunii cu un defazaj mai mic de 90°. În mod similar dacă tensiunea se aplică unui circuit capacitiv curentul va fi defazat înaintea tensiunii aplicate cu 90°, în cazul unei capacități pure, și mai puțin de 90°, în cazul unui circuit format din capacitate și rezistență. Formele de undă ale tensiunii și curentului, în cazurile când circuitul conține o inductanță pură și o capacitate pură. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 - Defazajul ### Injecţia cu insulină – Nicolae Paulescu Foto: Wikimedia Commons Injecția cu insulină Insulina este hormonul secretat de pancreas care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism. Aceasta a fost descoperită pentru prima oară în 1921 de Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Paulescu este cel care a demonstrat eficienţa acestei substanţe în reducerea hiperglicemiei şi care a folosit insulina în tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieţi. Enciclopediile îi prezintă însă, la acest capitol, pe doi “eroi canadieni” Frederick Banting şi Charles Best care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă şi stăruinţă în laborator ai profesorului au fost furaţi de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoştinţă de munca românului din publicaţiile vremii. În baza articolelor acestuia, ei au reuşit să izoleze insulina şi să o folosească în tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreină. În 1916, pe când se afla în stadiul final al cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureştiul. A trebuit să-şi amâne anunţarea rezultatelor definitive. Sursa: Prof. Cornelia Cucu / descopera.ro ### Avionul cu reacţie – Henri Coandă Avionul COANDĂ-1910. Foto: Wikimedia Commons Avionul cu reacție În octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elysee, Paris, a găzduit cea de-a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviaţie. Cea mai interesantă maşinărie, care a atras atenţia multora, a fost un avion roşu, fără elice, pe a cărui plăcuţă metalică scria: COANDĂ-1910. Acest avion cu reacţie a trezit interesul şi atenţia oamenilor nu numai pentru că nu avea elice, ci şi pentru că era total diferit faţă de ceea ce numeau ei până atunci "avion". Maşinăria avea două aripi duble şi un singur loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesantă parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie, o adevărată revoluţie în construcţia de motoare de avioane, care avea să constituie soluţia viitorului. Motorul cu reacţie, inventat şi construit pentru prima oară de către Henri Coandă era compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, răcit cu apă şi dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotaţii pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tijă care rotea multiplicatorul de rotaţii; mişcarea era transmisă compresorului care câştiga 4000 de rotaţii pe minut. Forţa de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul-piston era conectat la o elice. Mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost suspicioşi privind decolarea avionului, până la o demonstraţie accidentală a lui Coandă, care, dorind doar să verifice motorul, acesta a început să mergă din ce în ce mai repede, până şi-a luat zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul că nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Coandă a pierdut controlul maşinăriei, care reducându-şi înălţimea şi viteza a aterizat forţat. Această încercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacţie. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacţie. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum funcționează un alternator? Cum funcționează un alternator? Un alternator, care generează curent continuu, nu necesită un colector, tensiunea se culege direct prin intermediul unor inele și a unor perii, așa cum este arătat în figura 1. Tensiunea obținută este dependentă de poziția spirei față de axa magneților. Fig 1. Principiul alternatorului cu o singura spira si doua inele. El produce o tensiune sinusoidala. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri. La cel întâlnit în practică există un mare număr de spire, sistemul magnetic fiind ceva mai complicat, și constituit din electromagneți. Pentru alimentarea acestora este necesară o sursă suplimentară de curent continuu. În figura 2 este prezentat unul simplu cu patru poli, în practică numărul acestora putand fi mai mare. Frecvența tensiunii alternative, obținute, depinde de numărul perechilor de poli și statorului și de viteza de rotație a rotorului. Fig 2. Alternator cu patru poli. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Gerovital – un tratament descoperit de medicul român Ana Aslan Foto: Wikimedia Commons Gerovital Medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897 - d. 20 mai 1988) a evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat în anul 1952 şi brevetat în peste 30 de ţări. În acelaşi an ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate, prin asistenţa clinică şi cercetare. „Ana Aslan” are, anual, mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienţi cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” au trecut şi Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afecţiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”. Sursa: Prof. Cornelia Cucu/ wikipedia.org ### Cine a fost învins în bătălia de la Muntele Alb? Foto: Wikimedia Commons Bătălia de la Muntele Alb În această bătălie care a avut loc pe 8 noiembrie 1620, ”Regele iernii”, Friederich von der Pfalz, a fost învins de armata inamică condusă de generalul Jean de Tilly. Christian de Anhalt a condus un grup de soldați protestanți împotriva contelui imperial catolic de Tilly. Bătălia a avut loc lângă Praga, iar catolicii au avut un avantaj numeric. Aceasta a dus la o victorie decisivă în favoarea catolicilor, care mai târziu au ocupat Praga și au pus capăt revoltei protestante din Boemia. ### Ce este ADSL? ADSL Asymmetric Digital Subscriber Line este o metodă de comunicare prin liniile telefonice de cupru, care permit transmiterea asimetrică de date digitale. Partajarea unei linii telefonice pentru transmisia simultană de date și apeluri vocale este posibilă utilizând frecvențe neutilizate de semnalul vocal. Acest lucru poate fi realizat cu un splitter sau un microfiltru. Această metodă permite transmiterea datelor pe distanțe scurte – de obicei mai mici de 4 kilometri – în funcție de grosimea firului de cupru utilizat. ### Caracteristicile și Clasificările Baladei Caracteristicile și Clasificările Baladei Caracteristicile baladei:- balada este, de obicei, de dimensiuni reduse;- intriga este simplă, evoluţia liniară a naraţiunii, personaje puţine;- protagoniştii, de obicei, sînt exponenţiali, au atribute excepţionale, de basm;- conflictul este acut, de cele mai multe ori marchează o situaţie limită, care însă se termină cu triumful eroului;- compoziţional, dezvoltarea acţiunii urmează formule tradiţionale: expoziţiune, naraţiunea faptelor, deznodămînt, uneori – prolog (cuvinte de adresare către ascultător) şi încheiere (cîntăreţul mulţumeşte ascultătorii şi face aluzie la darurile cu care va fi onorat);- stilul este simplu, se utilizează procedee retorice şi stilistice adecvate textului;- predomină elemente narative, se utilizează personificări, hiperbole, repetiţii, aliteraţii, antiteze, epitete, se explorează arta dialogului. Clasificările baladei:- fantastice (Soarele şi luna, Iovan Iorgovan);- legendare (Mănăstirea Argeşului);- păstoreşti (Mioriţa);- haiduceşti (Toma Alimoş);- istorice (Novac şi corbul).Balade culte:Dolca, Soarele şi luna, Toma Alimoş, Vidra etc. de V. Alecsandri, Balada călătorului, Balada munţilor, Balada chiriaşului grăbit etc. de G. Topîrceanu, Moartea lui Fulger, El-Zorab de G.Coşbuc, Gruia de Şt. O. Iosif. Sursa: Valentina Enciu, Introducere în teoria literaturii – Caracteristicile și Clasificările Baladei ### Ce este Balada? Balada Reprezintă o creaţie epică în versuri, populară sau cultă, cu tematică nuvelistică, în care sunt proiectate elemente eroice, fantastice, lirice şi, uneori, dramatice. Literatura română prezintă lucrări care reprezintă bogăția speciilor atât în ​​sfera oralității, cât și în cea a cultului. Câteva exemple includ Meșterul Manole, Pe-o Gura de Rai / Miorița, Toma Alimoș, Corbea, Iancu Jianu, Radu Calomfirescu, Pintea Viteazul și Constantin Brâncoveanu. Alte lucrări din literatura română au reprezentat specia în sfera cultă includ Balada trupului care s-a spart pe roată a lui Radu Gyr; Jiana lui Nichita Stănescu; Balada lui Ion de Ion Pachia Tatomirescu; Ionul lui Octavian Blaga; Rică a lui Ștefan Augustin Doinaș; Andrii Popa a lui Vasile Alecsandri; Nunta lui Zamfirei a lui George Coșbuc și Rică a lui Miron Radu Paraschivescu. ### Unde are sediul Agenția Federală a Muncii? Sediul agenției Federale a Muncii din Nürnberg. Agenția Federală a Muncii Agenția Federală a Muncii este o agenție federală Germană cu sediul central în Nürnberg. Această autoritate administrează centrele de ocupare a forței de muncă din Germania și administrează beneficiile de șomaj. Orice venit realizat în Germania este impozabil în Germania, indiferent de țara de reședință a lucrătorului. Cu toate acestea, țara de origine a unui lucrător este în continuare responsabilă pentru impozite dacă salariul acestuia este plătit de o companie străină în mai multe locații. Acest lucru se datorează faptului că forța de muncă angajată în Germania pentru mai puțin de 183 de zile este considerată temporară. Administrația financiară a Republicii Federale Germania oferă numere de identificare și coduri fiscale angajaților care sunt supuși impozitării. RBO facilitează solicitarea acestor informații prin încheierea unui acord cu multe state pentru a evita dubla impozitare. ### Vaccinul antiholeric - invenţia profesorului Ion Cantacuzino Ion Cantacuzino. Foto: Pocor/Wikimedia Commons/Creative Commons Vaccinul antiholeric Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863 – d. 14 ianuarie 1934), academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfăşurate în această direcţie, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino”, folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic şi tuberculozei, aduce contribuţii remarcabile. A creat noţiunea de imunitate prin contact. În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experienţă românească", care a salvat multe mii de vieţi, şi a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În Primul Război Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsuri de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Publică o serie de lucrări despre: descoperirea imunităţii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de scarlatină, holeră şi vaccinoterapie. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 realizează vaccinul antitific. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum sunt alimentate bobinele de excitație? Bobinele de excitație Există mai multe moduri de a alimenta în curent continuu bobinele de excitație ale unui dinam. Dacă le alimentăm de la o sursă externă avem o excitație separată; când ele sunt conectate în paralel pe ieșire avem excitația derivație; când ele se conectează în serie cu bornele de ieșire excitația este de tip serie, iar atunci când se realizează combinația ultimelor două avem o excitație mixtă (sau compound). Diferitele moduri de conectare sunt prezentate în imaginea de mai jos. Exemple de conectare ale dinamului. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri Pentru pornirea unui dinam cu excitație derivație este suficient câmpul magnetic remanent al pieselor polare. În cazul excitației serie la creșterea curentului în sarcină crește și câmpul dat de bobinele de excitație. Acesta se folosește la generatorul cu excitație mixtă pentru a face tensiunea de ieșire stabilă la fluctuații ale curentului de sarcină. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Petrache Poenaru - inventatorul stiloului Foto: Wikimedia Commons Inventatorul stiloului Petrache Poenaru a fost un, pandur, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, membru titular al Academiei Române din 1870 și inventatorul stiloului, Deşi după înfrângerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vânaţi şi decapitaţi, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris. În 1827, la data de 25 mai, obţine Brevetul francez 3208 pentru invenţia stiloului "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală). Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente spre a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Scaunul ejectabil – invenţia românului Anastase Dragomir Foto: Wikipedia Scaunul ejectabil Dacă la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, mulţi entuziaşti ai aviaţiei erau preocupaţi de construcţia avioanelor şi de pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a concentrat atenţia pe siguranţa aparatelor de zbor şi mai ales a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. A plecat în Franţa, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat, în Franţa, cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “scaunul ejectabil”. Această invenţie era “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi, manevrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obţinut un nou brevet, românesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care consta în folosirea unui spătar curbat de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960). Ideea românului se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum este generat curentul continuu? Curentul continuu Curentul continuu este generat prin rotirea unei spire conductoare într-un câmp magnetic. În figura de mai jos este arătat un generator de curent continuu simplu, numit dinam. Când spira se rotește între polii magnetului, în ea se induce un curent, determinat prin regula mâinii drepte, al cărui sens se va schimba de două ori în timpul unei rotații complete. Pentru ca la bornele de ieșire ale generatorului să se obțină aceiași polaritate a tensiunii, se folosește așa numitul colector, format din două segmente izolate între ele, care fac contact pe rând cu periile colectoare. Fiecare perie își schimbă contactul de pe un segment pe altul de fiecare dată când spira este perpendiculară pe axa polilor magnetului, poziție ce corespunde unei tensiuni de valoare zero. Principiul dinamului cu o singură spiră și colector cu două segmente. El produce o tensiune pulsatorie. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri. Tensiunea de ieșire este o serie de pulsuri care variază de la zero la valoarea maximă, așa cum este arătat în figura de mai sus. Pentru a obține o netezire a acestei tensiuni pulsatorii se folosesc mai multe spire decalate unghiular între ele, colectorul fiind format în acest caz din mai multe segmente. În cazul mașinii practice pe rotorul confecționat din tole de oțel sau fier conductoarele bobinelor sunt plasate în crestături longitudinale. O secțiune printr-un dinam cu doi poli este prezentat în figura de mai jos. În acest caz bobinele de excitație plasate pe piesele polare produc câmpul magnetic necesar funcționării. Dinamul cu doi poli. Foto: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri. ### Pila Karpen – invenţia românului Nicolae Vasilescu-Karpen Foto: Wikimedia Commons Pila Karpen O pilă electrică, de producţie românească, furnizează energie de 60 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcţiona veşnic. În Muzeul Naţional Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există un obiect de patrimoniu care stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrică cu temperatură uniformă", cunoscută sub numele de "Pila lui Karpen", realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la nesfârşit fără intervenţie din exterior. Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpăţânează să funcţioneze, aşa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţânat să-l construiască. Si se pare că a reuşit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetată în 1922. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişca o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie a elicei era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pilă de proporţii ar putea alimenta o navă spaţială. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Care este regula mâinii drepte a lui Fleming în câmpul magnetic? Regula mâinii drepte Regula mâinii drepte arată direcția curentului indus într-un conductor ce se deplasează într-un câmp magnetic. Pentru aplicarea regulei se dispun degetul mare, arătătorul și degetul mijlociu astfel încât să formeze un sistem de axe de coordonate, așa cum este arătat în prezentarea de mai jos. Dacă degetul mare este orientat în direcția mișcării conductorului și arătătorul în direcția câmpului magnetic, atunci degetul mijlociu va indica sensul curentului indus. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ştefan Odobleja - inventatorul ciberneticii Foto: Wikipedia Ștefan Odobleja Cibernetica este teoria controlului prin retroacţiune. Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informaţiile şi reacţionează la acestea; tot cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-şi optimiza acţiunile. Medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate, publica în 1929 studiul “Metoda de transonanţă toracică” în care enunţa pentru prima oară legea reversibilităţii. Odată cu participarea sa la Congresul Internaţional de Medicină Militară din Bucureşti (1937), anunţa apariţia operei sale capitale “Psihologia consonatistă”, lucrare prin care face publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează caracterul multi şi interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observaţii, intuiţie şi raţiune, creat de Odobleja în 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat într-o varietate de domenii. Începând din anul 1972, Ştefan Odobleja şi-a subordonat studiile teoriei conform căreia originea ciberneticii se află în psihologie. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Arianism Foto: Wikimedia Commons/Creative Commons Arianism Este o interpretare a creştinismului derivată de la preotul Arius din Alexandria, Egipt, secolul al IV-lea d. H., conform căreia Tatăl (Dumnezeu) şi Fiul (Iisus) n-ar fi coparticipanţi egali la Eternitate, fiindcă acest lucru ar însemna că Fiul nu este creat de tată, ci este pre-încarnat. După legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin I, acesta al Arienilor a fost cel mai puternic conflict din sânul Bisericii creştine, în principal cu Trinitarienii (pentru care interpretarea cea mai importantă era asupra naturii Sfintei Treimi). Misionarul Ulfila i-a creştinat pe goţi în spiritul de Arianism, astfel încât, la cucerirea romană, aceştia erau de un veac creştini. În interiorul Imperiului Roman arianismul a câştigat teren mereu mai spre sud. Vandalii, burgunzii, lombarzii şi francii au adoptat creştinismul arian. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Triburile ariene Foto: Wikimedia Commons Triburile ariene Triburile ariene au fost apartenente la totalitatea triburilor iranice care au trăit în Asia Centrală în urmă cu 8000 de ani, identificate prin civilizaţia petroglifelor, ca şi printr-un tip de scriere aparţinând grupului de limbi numit mai târziu iranic. Migraţia acestor triburi a fost spre sud-est (India), spre sud-vest (Marea Caspică), spre sud (Iranul) şi spre nord. Cei care au mers spre India s-au amestecat cu triburile locale (civilizaţiile din lungul fluviului Sarasvati) şi, în confruntările ulterioare cu perşii, au fost apărători ai graniţelor (Kshatria), înfrânţi şi deveniţi nomazi (sunt şatrele ţiganilor care se mişcă anual, în mod ritual, începând cu luna mai, dinspre răsărit spre apus). Cei care au mers spre Marea Caspică erau mezii, parţii şi perşii. Ei au intenţionat să cucerească Peninsula Arabică şi să atingă Mediterana şi nordul Africii. Unii dintre ei sau stabilit în Iran şi sudul Azerbaidjanului de azi şi vorbesc vechea limbă iranică parsi (farsi), care se vorbeşte şi în India. Acum 1400 de ani aceştia au fost cuceriţi de arabi şi trecuţi cu forţa la islamism. Alexandru Macedon purtase bătălii în acea zonă. O parte dintre oştenii lui traci au rămas acolo după moartea sa, unii definitiv, alţii s-au întors în Tracia prin Epir, cu triburile Kshatria (şi se spune că ei sunt ţiganii blonzi). Perşii au alcătuit marele imperiu sassanid, iar Cyrus al II-lea a ajuns până la Dunăre. Au avut confruntări numeroase cu grecii şi Imperiul Roman (vreme de 300 de ani). Toate triburile ariene au dus cu ele religia originară, cel mai important zeu fiind zeul Mithra, al focului, deoarce pământul originar al triburilor era plin de gaze naturale care ieşeau din pământ şi luau foc. Celelalte zeităţi erau tot întruchipări ale unor fenomene naturale, terestre. Nu se raportau la Cer, precum alte civilizaţii. Numai perşii şi-au schimbat în timpaccentul credinţei, sub influenţa ambientului pe care voiau să-l asimileze, sintetizând focul terestru şi focul ceresc, solar, în figura lui Zoroastru (la origini Zarthosht). Zoroastrismul a ajuns până în Dacia (Zarathustra) odată cu agatârşii şi în nordul Europei. Este interesant de ştiut că zeul Mithra se considera că se născuse la solstiţiul de iarnă, iar acest fapt a fost preluat de creştinism pentru sărbătoarea Crăciunului, Mithra fiind asimilat lui Iisus. Triburile ariene care au luat-o spre Nord îi au drept urmaşi pe scandinavi (vikingi, iar prin tribul viking rus, pe ruşi), letoni, estonieni, finnici. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Conceptul de Arhetip Arhetip Acesta este un concept al psihologiei şi desemnează prototipul universal pentru o idee, un comportament. Sigmund Freud a definit fiinţele umane în funcţie de arhetipuri, iar Carl Yung a definit societăţile omeneşti în funcţie de cel colectiv, care cuprinde animus (partea masculină a fiinţelor, indiferent de sex) şi anima (partea feminină a fiinţelor indiferent de sex), sinele (esenţa umană a fiinţelor) şi umbra (spiritul critic al fiinţei umane). Acestea se manifestă prin simboluri, deoarece, fiind subconştiente, adică stocate într-o parte pasivă a minţii care stochează informaţia asupra evoluţiei speciei, ies la suprafaţă în condiţii-limită şi sunt „acordate” de creier cu ambientul cotidian. George Frazer în cartea Creanga de aur a studiat universul simbolic al umanităţii, comparând diverse civilizaţii, din care a extras simbolurile arhetipale, acelea care coordonează chiar dezvoltarea în timp a umanităţii: cele mitologico-religioase (potopul, şarpele sau dragonul, Adam şi Eva, zeii veniţi din Cer, renaşterea, eroul etc.). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Tunul Basilic - invenția lui Orban (Urban) Tunul lui Orban (Urban) folosit la asediul Constantinopolului. Tunul Basilic Căderea Constantinopolului reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea circa 22.5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate în existenţă până atunci. Otomanii aveau o armată uriaşă, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile şi săgeţile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversată încă, dar despre a cărui naţionalitate română există destule probe. Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit în premieră un tun enorm, botezat “Tunul Basilic”, măsurând peste opt metri lungime şi circa 75 centimetri diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanţă de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, încărcarea sa dura trei ore, ghiulele erau puţine şi arma s-a prăbuşit sub reculul propriu după numai şase săptămâni. Cu toate acestea, Tunul Basilic a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de mare putere, proiectate ulterior, lăsând până astăzi moştenire principiul său de funcţionare. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum este produsă energia electrică? Foto: Vimeo Energia electrică Aceasta poate fi produsă prin diverse metode. Sursa poate fi chimică (cum este în cazul unei baterii), termică sau luminoasă. Pe scară largă însă, energia electrică se obține din energia mecanică, în mașinile electrice rotative, unde conductoarele electrice sunt rotite în câmpuri magnetice sau invers. Energia mecanică, la randul ei, se obține din energia termică de la diverși combustibili, cum ar fi petrolul, cărbunele sau combustibilii nucleari. În unele regiuni energia mecanică se obține ușor pe baza căderilor de apă. Toate generatoarele din centralele electrice sunt antrenate de turbine cu vapori sau cu apă. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Diorama – Grigore Antipa Foto: Wikimedia Commons/Creative Commons Diorama Diorama este o reprezentare spaţială a unei porţiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine şi diverse alte obiecte asemănătoare, în scopul înfăţişării unui ecosistem şi creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la această formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog şi profesor universitar român. El este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele şi care, pornind de la reorganizarea sa, în 1907, prezintă pentru prima oară dioramele biologice. Acestea au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile Munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişează fauna din regiunile de tundră, preerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Damien Hirst (n.1965) Damien Hirst, portret pictat.Foto: thierry ehrmann/flickr/Creative Commons Damien Hirst Artistul britanic (n. 7 Iunie 1965) a studiat artele frumoase la Colegiul Goldsmith din Londra. Acolo a organizat expoziţia revoluţionară “Freeze”, care a lansat carierele unei noi generaţii de artişti, etichetaţi colectiv “Brit Artists”. Hirst combină medii pentru a explora temele vieţii şi morţii. Este cunoscut pentru animalele disecate care plutesc în cuve mari cu formaldehidă, de exemplu rechinul conservat din Imposibilitatea fizică a morţii în mintea unei persoane vii. Lucrări notabile: Dumnezeu, Imn. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Un premiu nobel de literatură decernat în cinstea scriitoarei Ingeborg Bachmann Premiu nobel de literatură - Ingeborg Bachman Un premiu nobel de literatură decernat de orașul Klagenfurt și ORF poartă numele poetei austriece Ingeborg Bachmann (25 Iunie 1926 – 17 Octombrie 1973). Multe din lucrările sale de proză reprezintă luptele femeilor de a supraviețui și de a găsi o voce în societatea postbelică. Lucrări:1952: O afacere cu vise ("Ein Geschäft mit Träumen");1953: Timpul amânat ("Die gestundete Zeit");1956: Invocarea Ursei Mari ("Anrufung des großen Bären");1958: Bunul Dumnezeu din Manhattan ("Der gute Gott von Manhattan");1960: Prințul din Homburg ("Der Prinz von Homburg");1960: Probleme ale liricii contemporane ("Probleme zeitgenössischer Dichtung");1961: Al treizecilea an ("Das dreißigste Jahr");1971: Malina ("Malina");1972: Simultan ("Simultan");2000: Nu cunosc o lume mai bună ("Ich weiß keine bessere Welt");2005: Scrieri critice ("Kritische Schriften"). Sursa: wikipedia.org ### Unde are loc „săptămâna verde” și ce semnifică? Foto: A.Savin/Wikimedia Commons/Creative Commons Săptămâna verde Aceasta este un târg internațional organizat anual la Berlin, Germania pentru procesatori și comercianți din agricultură, horticultură și diverse industrii alimentare. Prima deschidere a acestui târg a avut loc între 20 și 28 februarie 1926. ### Fenicia iulie 332 î.Hr. - Tyrul cucerit de Alexandru Macedon Alexandru cel Mare rege al Macedoniei. Foto: Berthold Werner/Creative Commons Alexandru Macedon După un asediu de șapte luni, Tyrul este cucerit de acesta. În elenism, orașele feniciene decad. Alexandru cel Mare a cucerit o mare parte din Orientul Mijlociu înainte de moartea sa în Babilon, în 323 î.Hr. S-a născut în Pella, Macedonia, la 20 iulie 356 î.Hr. și a domnit ca rege macedonean între 336 și 323 î.Hr. Strategiile și tacticile militare strălucite ale lui Alexandru i-au adus recunoașterea drept unul dintre primii mari generali și comandanți din istorie. Unii îl numesc Alexandru al III-lea al Macedoniei, Alexandru Macedonul, Alexandros al III-lea Philippou Makedonon sau Alexandru cel Mare. Moartea lui Alexandru cel Mare la vârsta de 32 de ani a marcat sfârșitul domniei sale asupra celui mai mare imperiu cucerit vreodată. De asemenea, a contribuit la răspândirea culturii elenistice în întreaga lume. ### Fenicia 539-332 î.Hr. - dominația persană Fenicia Dominația persanilor. Componente ale celei de a cincea satrapii, orașele feniciene cunosc ultima lor perioadă de înflorire economică. Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. ### Fenicia 586-539 î.Hr. - dominația Regatului Noului Babilon Dominația Regatului Noului Babilon Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. Fenicia 586-539 î.Hr.: Dominația Regatului asupra Feniciei. ### Fenicia 800-625 î.Hr. - suzeranitatea asiriană Suzeranitatea asiriană Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. Fenicia 800-625 î.Hr.: Orașele feniciene recunosc rând pe rând această suzeranitate asiriană. ### Fenicia 814 î.Hr. - întemeierea Cartaginei Întemeierea Cartaginei Data tradițională a întemeierii Cartaginei de către coloniștii din Tyr. Cartagina va continua pe cont propriu în secolele următoare procesul de colonizare în Mediterana occidentală. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Fenicia 969-936 î.Hr. - Hirami I Domnia lui Hirami I Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. Fenicia 969-936 î.Hr.: Domnia regelui Hirami I; apogeul puterii Tyrului. ### Fenicia 100-800 î.Hr. Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. 100-800 î.Hr.: Hegemonia Tyrului. ### Fenicia sec. 12-9 î.Hr. Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. sec. 12-9 î.Hr.: Talasocrație feniciană în Marea Mediterană: fenicienii întemeiază în Cipru, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, Insulele Baleare și Africa de Nord numeroase contoare și colonii. ### Fenicia c. 1200 î.Hr. - pustiirea Feniciei Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. c. 1200 î.Hr.: Pustiirea Feniciei și a coasta Palestinei de către „Popoarele mării” (sunt distruse orașele Ugarit, Arados și Sidon). ### Fenicia sec. 13 î.Hr. - alfabetul consonantic fenician Alfabetul fenician. Foto: Wikimedia Commons Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. sec. 13 î.Hr.: Inventarea scrierii alfabetice. Alfabetul consonantic format din 22 de semne este preluat și ulterior modificat de greci și romani. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Fenicia sec. 16-14 î.Hr. - suzeranitatea Egiptului Harta Feniciei. Foto: Wikimedia Commons/Creative Commons Suzeranitatea egiptului Orașele feniciene cunosc în vremea dinastiei 18, cu mici întreruperi, suzeranitate a Egiptului; Ridicarea Sidonului. Relații permanente cu lumea cretano-miceniană. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Fenicia 2000-1800 î.Hr. Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. 2000-1800 î.Hr.: Byblos (puternic influențat de civilizația egipteană) domină viața economică și politică a Feniciei. ### Fenicia 2800-2200 î.Hr. Fenicia Cuvântul grecesc antic provine de la adjectivul phoinike, care înseamnă „violet”. Se referă la purpuriu tirian, un faimos export al coastei canaanite. Deși era un termen grecesc antic, nu este clar dacă se referea în mod specific la cultura acestora. Unii istorici cred că acest termen ar trebui înlocuit cu „canaanit”, care este ceea ce grecii antici numeau fenicienii. 2800 - 2200 î.Hr.: Protectorat egiptean asupra Byblosului în vremea Regatului Vechi. ### Fenicia 3000-1500 î.Hr. Fenicia 3000-1500 î.Hr.: Fenicienii (populație de origine nord-semitică) întemeiază pe coasta răsăriteană a Mediteranei mici state-cetăți rivale: Byblos, Ugarit, Sidon, Tyr, Arados, înfloritoare centre meșteșugărești și comerciale ale Orientului Apropiat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### David Hockney (n.1937) Portretul pictorului realizat de Andy Warhol.Foto: Daniel Hartwig/flickr/Creative Commons David Hockney Pictorul britanic David Hockney (nascut pe 7 iulie 1937) a devenit binecunoscut din vremea când era încă student la Colegiul Regal de Artă din Londra. Călătoria la Los Angeles, întreprinsă în 1965, i-a inspirat tablourile azurii cu piscine, jerbe şi stropi de apă. Portretul cel mai faimos este al designerului de modă Ossie Clark, împreună cu soţia şi pisica acestuia. Alte lucrări sunt gravuri, colaje şi fresce executate din imagini de fax şi de polaroid. Lucrări notabile: Noi 2 băieţi ţinându-ne, Un pleosc mai mare, Dl. şi dna. Clark şi Percy. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum se măsoară tensiunea și curentul? Un ampermetru, folosit pentru măsurarea curentului, are montată în paralel cu bobina o rezistență mică (șunt), astfel încât numai o mică parte din curent va trece prin el. Pentru măsurare, el se montează în serie și fiind un instrument cu rezistență mică produce perturbații foarte mici ale curentului de măsurat. A-ampermetru; V-voltmetru. Foto: Nedim Ardoğa/Wikimedia Commons/Creative Commons Un voltmetru, utilizat la măsurarea tensiunilor, are în serie cu bobina o rezistență de valoare mare. Aceasta asigură o cadere mică de tensiune pe bobina instrumentului. Pentru măsurare instrumentul se montează în paralel pe circuitul de măsură și datorită rezistenței mari el practic nu perturbă starea acestuia. Alte tipuri de instrumente pentru măsurat curentul și tensiunea Există multe tipuri de instrumente de măsurat (vezi tabelul de mai jos). În unele din ele bobina este cea care se mișcă între polii unui magnet, în altele bobina este fixă, iar în interiorul ei se deplasează o piesă de fier sau un magnet. Unele din ele se bazează pe atracția sau respingerea electrostatică, altele pe efectul termic al curentului. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Frank Stella (n.1936) Materiale amestecate pe magneziu gravat. Lucrare "Zeltweg", Muzeul de artă americană Whitney.Foto: flickr/Sharon Mollerus/Creative Commons Frank Stella Frank Stella (născut 12 mai 1936) este un pictor, sculptor și grafician american devenit cunoscut pentru utilizarea de modele geometrice și forme în crearea atât a picturilor, cât și a sculpturilor. După ce a studiat la Universitatea Princeton, pictorul american Frank Stella a plecat, în 1958, la New York. În scurt timp, a avut un impact major cu Picturi negre, simple, monocrome, şi cu benzi, pe care le-a expus la Muzeul de Artă Modernă. A realizat, de asemenea, gravuri. La mijlocul anilor 1970, prin combinări de materiale, lucrările lui au devenit tridimensionale şi pline de culoare. Mai recent a lucrat cu aluminiu, oţel şi fibre de sticlă, realizând comenzi publice, de exemplu sculptura Bandshell din Miami. Alte lucrări notabile: Jarama II, Die Marquise von O… Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Jim Dine (n.1935) Foto: Hpschaefer/Wikimedia Common/Creative Commons Jim Dine În anii 1960, artistul american (născut pe 16 iunie 1935) a participat la spectacole artistice de tip improvizaţii “Happenings”, alături de Claes Oldenburg. Considerat artist pop, a fost de asemenea influenţat de suprarealism. Lucrările sale din medii combinate sunt autobiografice – colajele timpurii constau din pânze mari, viu colorate, pe care erau lipite obiecte de zi cu zi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Cum funcționează un instrument de măsurat cu bobină mobilă? Principiul instrumentului de masurat magnetoelectric. Instrument de măsurat cu bobină mobilă Cel mai utilizat instrument de măsurat curentul continuu are o bobină constituită din mai multe spire, plasată între polii unui magnet permanent, fix. Când bobina este parcursă de un curent, proporțional cu tensiunea sau curentul de măsurat, ea se rotește în jurul axului până la echilibrul dintre cuplul electromagnet și cel mecanic al resortului bobinei. Un ac indicator atașat cadrului bobinei poate indica o valoare proporțională curentului ce străbate bobina (vezi imaginea de mai sus). Instrumentul astfel format poate măsura tensiuni sau, combinat cu o baterie, chiar rezistențe. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Jasper Johns (n. 1930) Steagul american pictat artist.Foto: Ed Schipul/flickr/Creative Commons Jasper Johns Pictorul, sculptorul şi gravorul american Jasper Johns (n. 1930) a plecat, în 1949, din Georgia, SUA, la New York unde a lucrat mai întâi ca instalator de reclame. După aceea, a început să facă prin tablourile sale declaraţii îndrăzneţe, ca reacţie faţă de sentimentele şi politica expresionismului abstract – de exemplu, în pânza Drapel din 1954-1955. Opţiunea pentru subiecte familiare – drapele, ţinte, numere, litere, hărţi – şi stilul de pictat simplu, “minim”, au consolidat calea mişcării pop art. În 1958, expoziţia personală de debut, cu seria de drapele, i-a adus recunoaşterea imediată. Alte tablouri notabile: Start fals, Numere, De la zero la nouă, Noapte periculoasă. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Claes Oldenburg (n.1929) Artistul la muzeul Stedelijk din Amsterdam (1970)/ Wikimedia Commons Claes Oldenburg Artistul pop Claes Oldenburg (n. 28 ianuarie 1929) este un sculptor american devenit faimos datorită lucrărilor sale realizate din obiecte uzuale. În 1937 a plecat la Chicago, unde a studiat la Institutul de Artă, iar în 1956 s-a stabilit la New York. Sculpturile sale “moi”, din obiecte consumabile de zi cu zi, pe care le-a vândut din atelierul “The Store” l-au făcut faimos la începutul anilor 1960. În anii 1970, acestea au fost dezvoltate în sculpturi publice durabile. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Andy Warhol (1926-1987) Andy Warhol Unul dintre cei mai importanţi artişti plastici din secolul al XX-lea, Andy Warhol (n. 6 august 1928 - d. 22 februarie 1987) şi-a depăşit cu mult afirmaţia “Fiecare om va fi faimos pentru 15 minute”. Pe numele său adevărat Andrew Warhola, s-a născut în Pittsburg, SUA, din părinţi cehoslovaci imigranţi, şi a studiat istoria artei şi designul, înainte de a pleca la New York, unde a lucrat ca ilustrator pentru revistele Voque şi Harper’s Bazaar. A devenit faimos în anii 1960, când a utilizat mărci celebre ca supa Campbell şi Coca-Cola, pe care le-a duplicat şi a repetat imaginile, utilizând serigrafia. În atelierul său, “The Factory”, a început să creeze portrete de staruri de cinema şi celebrităţi ca Marilyn Monroe şi Elvis Presley, repetându-le chipul la infinit. Lucrările lui au reflectat cultura americană a epocii – cultul celebrităţii şi uniformitatea nesfârşită a societăţii de consum saturată de mass-media. A realizat de asemenea lungmetraje, a publicat cărţi şi a încurajat pictorii şi muzicienii tineri. Serigrafii notabile: Conserva de supă Campbell, Accident de maşină, Marilyn. Filme notabile: Fetele din Chelsea, Carne, Gunoi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Robert Rauschenberg (1925-2008) Foto: Wikimedia Commons Robert Rauschenberg Pictorul american Robert Rauschenberg (n. 22 octombrie 1925 - d. 12 mai 2008) a studiat artele plastice în Kansas City, Paris şi New York. La mijlocul anilor 1950, a început să experimenteze în New York cu “tablouri combinate” – colaje multimedia, care contopeau fotografii, picturi, gravuri, imagini din ziare şi reviste. Marcel Duchamp şi mişcarea dadaistă i-au influenţat opera. Subiectele lui (viaţa urbană contemporană) şi utilizarea de materiale neconvenţionale şi obiecte casnice au consolidat calea mişcării pop art. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Roy Lichtenstein (1923-1997) Foto: Wikimedia Commons Roy Lichtenstein Pictorul americanul (n. 27 octombrie 1923 - d. 29 septembrie 1997) a utilizat mijloacele specifice benzilor desenate, de exemplu balonaşe pentru text, culori primare şi contururi negre groase, la realizarea tablourilor sale pop art din anii 1960. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Sydney Nolan (1917-1992) Fotografie cu artistul Australian Sidney Nolan realizată de Albert Tucker în 1940. Wikimedia Commons Sydney Nolan Sydney Nolan (n. 22 aprilie 1917 - d. 28 noiembrie 1992) s-a născut în Melbourne, Australia şi, din 1934, a urmat Şcoala Galeriei Naţionale de Arte în Victoria. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost înrolat şi a început să picteze peisaje din districtul Wimmera, arid, pustiu şi presărat de tufişuri. După război, subiectul favorit a fost banditul australian Ned Kelly, iar tablourile respective i-au adus celebritatea. O mare parte a operei sale s-a focalizat asupra unor teme specifice australiene – fie portrete de personaje istorice, fie peisaje de aşezări îndepărtate şi deşerturi aride. A conceput, de asemenea, decoruri pentru balete şi opere. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Jackson Pollock (1912-1956) Foto: thierry ehrmann/flickr Jackson Pollock La sfârşitul anilor 1940, pictorul abstract expresionist american Jackson Pollock (n. 28 ianuarie 1912 - d. 11 august 1956) a abandonat şevaletul şi a picurat, stropit şi azvârlit vopsea de diverse culori pe pânzele întinse pe podea. Această metodă plină de energie a fost numită “pictură activă”, iar ideea lui Pollock a fost că abordarea liberă va exprima subconştientul artistului şi va elibera pictura de dragul picturii. Tablouri notabile: Numărul 1, Numărul 32, Stâlpi albaştri. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Marea Barents Foto: NormanEinstein/Wikimedia Commons/CreativeCommons Marea Barents este situată la vest de Oceanul Arctic sau Oceanul Înghețat, separând coastele Norvegiei si Rusiei. Are o suprafață de 1 400 000 km² și o adâncime maxima de 600 m, iar adâncimea medie fiind de 230 m. Marea poarta numele navigatorului olandez care a descoperit-o, Willem Barents. Pe aceasta întindere de apă sunt prezente două porturi: Murmansk (Rusia) și Vardø (Norvegia). ### Cine a scris lucrarea filozofică „Critica rațiunii pure”? Prefață la prima ediție din 1781 Critica rațiunii pure Opera filozofică a fost scrisă de Immanuel Kant în anul 1781. Este una din cele mai importante scrieri ale sale în care cercetează bazele procesului de cunoaștere, vorbind despre raționalism și empirism. ### Concepția lui Ptolemeu că soarele se rotește în jurul Pământului Universul după concepția lui /Wikimedia Commons Ptolemeu Ptolemeu (greacă Klaudios Ptolemaios, latină Claudius Ptolemaeus n. circa 87 d.Hr. - d. circa 165 d.Hr.) a fost un astronom, astrolog, cartograf, matematician, fizician, filozof și muzician antic. Cea mai importantă operă a lui a fost Megiste Syntaxis (Marele tratat), lucrare care a constituit baza astronomiei în timpul Evului Mediu și care cuprindea catalogul stelelor și o expunere amănunțită a reprezentării geocentrice a universului. Aici el iși expune conceptul că Pământul stă fix in centrul universlui, iar celelalte corpuri cerești (Luna, Soarele, planetele, stelele) se mișcă pe traiectorii perfect circulare în jurul acestui corp central. ### Francis Bacon (1909-1992) Foto: Wikimedia Commons Francis Bacon Născut în Dublin, pictorul expresionist (28 octombrie 1909 - 28 aprilie 1992) a plecat, în 1928, la Londra şi, în 1930, a început să picteze. Tabloul său Trei studii pentru personaje la baza Răstignirii a provocat controverse când a fost expus, în 1945. În majoritatea tablourilor, s-a concentrat asupra “violenţei vieţii”, găsind inspiraţie în abatoare pentru figurile sale umane torturate. Un alt tablou notabil este Papa Inocenţiu al X-lea. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Willem de Kooning (1904-1997) Sursa: flickr/Nancy Crampton Willem de Kooning Pictorul olandez Willem de Kooning (n. 24 aprilie 1904 – d. 19 martie 1997) a studiat la Academia de Arte Frumoase din Rotterdam şi s-a ocupat cu diverse activităţi comerciale cu obiecte de artă, înainte de a se ascunde la bordul unui vapor spre America, în 1926. În 1935, Kooning şi-a câştigat existenţa pictând în New York. A dobândit celebritate ca parte din mişcarea postbelică a expresionismului abstract. Este cunoscut în special pentru portretele de femei, mari, aproape groteşti, dar pline de viaţă, pe care le-a pictat obsedant la sfârşitul anilor 1930, începutul anilor 1950 şi în anii 1960. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este impedanța? Impedanța Aceasta este mărimea totală care se opune trecerii curentului într-un circuit de curent alternativ. Ea reprezintă suma rezistențelor și a reactanțelor inductive și capacitive. Relația între impedanța Z, rezistența R, și reactanța X a unui circuit poate fi exprimată utilizând algebra numerelor complexe prin Sursă: https://www.radioamator.ro/articole/view.php?id=456 Z = R + jX unde j este un operator care rotește un fazor cu un unghi de 90°. Acceași relație este arătată prin diagrama fazorială a triunghiului impedanțelor (vezi imaginea de mai jos) de la care se poate scrie Z²= R²+X² Mai putem scrie: R = Z cos φ și R = Z sin φ ### Salvador Dali (1904-1989) Salvador Dali Artistul şi exhibiţionistul excentric spaniol (n. 11 mai 1904 - d. 23 ianuarie 1989) a fost cel mai faimos dintre pictorii suprarealişti. Puternic influenţat de teoria lui Sigmund Freud privind subconştientul, şi-a descris tablourile – care adesea conţin iluzii optice – ca “fotografii ale viselor, pictate manual”. A scris de asemenea scenarii de film, explorând teme religioase, şi a creat sculpturi şi bijuterii. Tablouri notabile: Joc lugubru, Persistenţa memoriei, Girafă în flăcări, Somn. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Mark Rothko (1903-1970) Mark Rothko Pictorul expresionist abstract Mark (n. 25 septembrie 1903 - d. 25 februarie 1970) a emigrat din Letonia în SUA, în 1913. În anii 1950, a început să picteze tablouri mari cu blocuri flotante de culori intense, cu margini estompate. A primit comenzi să producă tablouri pentru restaurantul Four Seasons din New York şi capela din Houston proiectată de Philip Johnson – numită acum capela Rothko. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este reactanța electrică? Reactanța electrică Aceasta reprezintă ceea ce se opune trecerii curentului alternativ în cazul unei bobine sau capacități. Ea se măsoară în ohmi și valoarea  sa XL, pentru o inductanță pură este dată de relația unde L este inductanța, f frecvența curentului, iar V și I sunt valorile efective ale tensiunii și curentului. Pentru o capacitate pură C, reactanța XC este dată de ### Maurits Escher (1898-1972) Foto: Hans Peters (ANEFO) / Creative Commons Maurits Escher Pictorul olandez Maurits Cornelis Escher (n. 17 iunie 1898 – d. 27 martie 1972) a urmat arhitectura, dar a fost atras de artele grafice. A călătorit mult, iar ceramica decorativă maură şi modelele spaniole l-au inspirat, începând din 1937, să realizeze opere unice şi pline de imaginaţie – litografii, xilogravuri şi desene bazate pe şabloane matematice, geometrie şi iluzii optice. Gravuri notabile: Ciclu, Mâini desenând, Urcuş şi coborâş, Cascadă. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### René Magritte (1898-1967) René Magritte Pictorul suprarealist belgian René Magritte (n. 21 noiembrie 1898 — d. 15 august 1967) a studiat artele plastice la Bruxelles şi, în 1927, a plecat la Paris. S-a împrietenit cu artişti ca Joan Miro şi a început să-şi dezvolte propriul stil distinctiv, care a fost numit “realism magic”. A pictat obiecte cotidiene într-un mod foarte realist, dar adesea în combinaţii stranii, de exemplu un măr în loc de cap, sau un bărbat purtând un melon ori un bolovan imens plutind în văzduh. Tablourile sunt misterioase, aidoma unor puzzle-uri vizuale fără soluţie. Tablouri notabile: Somnoros nechibzuit, Cheia viselor, Condiţia umană. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Norman Rockwell (1894-1978) Norman Rockwell Pictorul şi ilustratorul american Rockwell (n. 3 februarie 1894 – d. 8 noiembrie 1978) a pictat “tablouri-povestiri” realiste ale contemporanilor americani. A primit comenzi din partea revistelor de succes pentru realizarea de afişe mobilizatoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1977, a primit Medalia Prezidenţială a Libertăţii, pentru contribuţii aduse societăţii americane. Tablou notabil: Cele patru libertăţi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Michael Schumacher (n.1969) Michael Schumacher Un cart echipat cu motorul unei maşini vechi de tăiat iarbă a fost primul vehicul de curse al lui Michael Schumacher (n. 1969), când avea patru ani. În 1984 şi 1985, a câştigat titlul Germaniei la cart juniori, iar în 1987 titlul la seniori. A debutat în formula 1 în 1991, la Marele Premiu al Belgiei, dar n-a terminat cursa. A trecut la echipa Benetton şi la prima aniversare a debutului său a câştigat întâia cursă. Perfecţionist şi pilot neîndurător, i-a iritat pe mulţi cu stilul său dominant, care i-a adus două titluri de campion mondial pentru Benetton. În 1995, a trecut la Ferrari şi a avut parte de ani mai slabi, înainte de a aduce echipei titlul mondial la constructori în 2000, 2001 şi 2002, şi titlul de campion mondial pentru el. Rezultate notabile: 63 mari premii câştigate; 5 titluri de campion mondial de Formula 1, 1994, 1995, 2000, 2001, 2002. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este valoarea efectivă a curentului? Valoarea efectivă a curentului Valoare efectivă este valoarea unui curent continuu echivalent care ar da același efect termic ca și curentul alternativ respectiv. Această valoare a unei mărimi sinusoidale este 1/√2 sau 0,707 din valoarea sa maximă. O perioadă a unei unde sinusoidale; linia punctată reprezintă valoare efectivă ### Ce este unda sinusoidală a curentului? Unda sinusoidală Graficul curentului alternativ produs de un generator (alternator) electromecanic este sinusoidal (formă de undă); Când tensiunea sau curentul alternativ sunt reprezentate în raport cu timpul, rezultă o undă denumită sinusoidală. Din punct de vedere matematic, ea este reprezentată de ecuația y = sin x. ### Ayrton Senna (1960-1994) Ayrton Senna În copilărie, coordonarea lui Ayrton Senna (n. 21 martie 1960 - d. 1 mai 1994) era atât de precară, încât a fost dus la specialişti medicali, dar la volanul unui cart de curse a dovedit graţie şi talent. Concurând de la opt ani, a câştigat campionatul britanic de Formula 3 în 1983 şi 1985. A înregistrat prima victorie de Mare Premiu la Estoril, Portugalia, după care au urmat alte 40 de victorii şi peste 80 de starturi de pe prima linie a grilei. În 1994, conducea în cadrul Marelui Premiu San Marino, când a suferit un accident. A murit la scurt timp după aceea, din cauza leziunilor suferite. Rezultate notabile: campion mondial de Formula 1, 1988, 1990 şi 1991. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Dale Earnhardt (1951-2001) Dale Earnhardt După ce a abandonat şcoala la o vârstă fragedă, Earnhardt (n. 29 aprilie 1951 — d. 18 februarie 2001) a intrat în 1975 în cursele NASCAR. A înregistrat peste 70 de victorii în competiţia Winston Cup, atrăgându-şi porecla “Intimidatorul” pentru stilul său de pilotat implacabil de decis. Câştigător a şapte campionate NASCAR, a suferit un accident pe când concura în Daytona 500 şi a murit la scurt timp după aceea, din cauza leziunilor. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este arheologia și cu ce se ocupă? Arheologia este o disciplină, parte a istoriei după unii, a antropologiei după alţii, care studiază cea mai veche parte a existenţei umane materiale, de obicei prin săpături numite arheologice. O parte deosebită a arheologiei o constituie arheologia maritimă, care stabileşte existenţa siturilor arheologice aflate cândva deasupra nivelului apelor, iar acum subacvatice. În cadrul arheologiei subacvatice relevăm, pentru amplitudinea culturală şi de civilizaţie a fenomenului, descoperirea – şi alcătuirea unor baze de date – a acelor situri care indică existenţa unui strat de civilizaţie megalitic, foarte vechi, de dinaintea ultimei glaciaţiuni, acoperit astăzi de ape. Este seria de cetăţi numite „Atlantis”, răspândite din Okinawa până în Cuba (Yonaguni, Bimini, lângă Ceylon, la gura de vărsare a fostului fluviu Sarasvati, din India, care se vărsa în Golful Bengal) şi care corespund ca standarde unor cetăţi megalitice rămase pe uscat (delta Amazonului, Stonhenge, piramidele din Serbia, din Egipt, cele incaşe). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor - Arheologia ### Kenny Roberts (n.1951) Kenny Roberts Născut în California, Kenny (n. 1951) a câştigat, în 1973 şi 1974, campionatul AMA Grand National, de trei ori prestigioasa cursă Daytona 200 şi de trei ori consecutiv campionatul mondial la 500 cc, înainte de a se retrage în 1983. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Niki Lauda (n.1949) Niki Lauda Niki Lauda s-a născut în Viena în 1949. În 1974, pilotând pentru Ferrari, a câştigat două campionate mondiale. În sezonul 1976, a fost la un pas de moarte într-un accident în care a suferit leziuni grave şi arsuri ale corpului şi feţei. Şi-a revenit rapid şi a concurat după numai zece săptămâni, pierzând titlul în 1976 în faţa lui James Hunt. În 1979, s-a retras şi s-a concentrat asupra companiei sale de avioane, dar a revenit spectaculos în 1982. După trei sezoane cu McLaren, a câştigat al treilea titlu mondial în 1984. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Care este frecvența uzuală a curentului alternativ? Ex: Sistem de tensiuni trifazate de 400V, la frecvenţa de 50Hz Frecvența uzuală a curentului În Europa, variatia curentului alternativ industrial este astfel încât o perioadă durează 1/50 secunde. Prin perioadă se înțelege timpul în care curentul variază de la zero la valoarea sa maximă, apoi la valoarea minimă și din nou până la zero. Frecvența va fi în acest caz 50 de perioade pe secundă (50 Hz). În Statele Unite și alte țări se mai utilizează frecvențele de 60Hz sau 25 Hz (unitatea de măsură a frecvenței este un hertz). ### Stirling Moss (n.1929)   Stirling Moss Cel mai mare pilot de Formula 1, care n-a câştigat niciodată titlul de campion mondial a avut ambii părinţi alergători de curse. Stirling (n.1929) şi-a obţinut renumele în Formula 3, a concurat la Le Mans şi a fost primul învingător britanic în cursa Mille Miglia, în 1955. A câştigat 16 mari premii şi în 1958 a pierdut titlul de campion mondial în faţa altui britanic, Mike Hawthorn. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Juan Fangio (1911-1995) Juan Fangio Fiu de imigranţi italieni stabiliţi în Argentina, Juan Fangio (n. 24 iunie 1911 - d. 17 iulie 1995) a fost iniţial mecanic auto, înainte de a concura în ucigaşele circuite de curse argentiniene din anii 1930. De două ori campion naţional al Argentinei, şi-a atins în 1947 visul de a concura în Europa. Avea peste 40 de ani când a câştigat primul titlu de campion mondial, iar după aceea a dominat mare parte a anilor 1950. Cele 24 de victorii din 51 de participări au fost rareori depăşite. În 1952, şi-a fracturat gâtul într-un accident şi n-a mai concurat timp de două sezoane. S-a retras pe neaşteptate în 1958. Rezultate notabile: de 5 ori campion mondial de Formula 1, 1951, 1954-1957. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Care este diferența dintre curentul alternativ și curentul continuu? Curentul alternativ și curentul continuu Curentul continuu (c.c.) este constant și are un singur sens. Curentul alternativ (c.a.) trece mai întâi într-un sens prin circuit și apoi în celălalt. Aceasta se repetă în mod regulat. Cele mai multe generatoare rotative produc curent alternativ și aproape toate aparatele electrico-casnice sunt de curent alternativ. ### Tazio Nuvolari (1892-1953) Tazio Nuvolari Tazio Nuvolari (n. 16 Noiembrie 1892 – d. 11 August 1953) a fost şofer în armata italiană, înainte de a concura în curse de motociclism la 28 de ani. În 1924, a trecut la automobile, iar în 1928 a încheiat contractul cu Alfa Romeo, după care a devenit o legendă vie. A fost incredibil de rapid, curajos şi pasionat de cursele de maşini. A câştigat multe, printre care Le Mans, şi a continuat să alerge şi după 50 de ani. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Lance Armstrong (n.1971) Lance Armstrong Născut în Texas, Lance Armstrong (n.1971) şi-a început cariera sportivă ca triatlonist, dar treptat s-a concentrat exclusiv asupra ciclismului. Încurajat de persoana pe care o admira cel mai mult, mama sa, a făcut senzaţie în 1993, câştigând zece titluri, printre care Campionatul Mondial. În 1996, a fost diagnosticat cu cancer. Supus unui tratament intens, dar de succes, a revenit la ciclism în 1998. Rezultate notabile: a câştigat de 4 ori Turul Franţei, 1999-2002; campion mondial, 1993; medaliat olimpic cu bronz, 2000. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Miguel Indurain (n.1964) Miguel Indurain Spaniolul Miguel Indurain (n.1964) a pedalat prima dată la nouă ani, iar după trei ani a câştigat a doua cursă locală la care participase. Nu a terminat primele sale două Tururi ale Franţei şi în al treilea s-a clasificat al 97-lea, dar a învins în 1991. Victoria a însemnat startul unei perioade remarcabile, în care a câştigat cinci Tururi consecutive. În 1996, a câştigat medalia olimpică de aur la contratimp şi s-a retras la scurt timp după aceea. Rezultate notabile: câştigător al Turului Franţei, 1991-1995; a doborât recordul mondial al orei în 1994; medaliat olimpic cu aur. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Eddy Merckx (n.1945) Eddy Merckx Ciclistul belgian, Eddy Merckx (n.1945), a fost cel mai mare alergător al epocii sale, câştigând 525 de curse pe distanţe scurte şi lungi. În 1969, în primul său Tur al Franţei, i-a uimit pe toţi, câştigând cu avans mare competiţia teribil de dificilă. În următorii patru ani, Merckx, poreclit “Canibalul”, pentru voinţa uriaşă de a învinge, a câştigat de fiecare dată în Turul Franţei, plus în alte numeroase curse. Totuşi, în 1975, a rămas în urma liderilor şi nu şi-a împlinit visul de a deveni primul câştigător a şase Tururi. S-a retras şi a înfiinţat propria sa companie producătoare de biciclete. Rezultate notabile: 5 Tururi ale Franţei; 5 Tururi ale Italiei; 3 Campionate Mondiale; 7 curse Milano - San Remo. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Caransebeş - 1788 Bătălia de la Caransebeș Bătălia de la Caransebeş a reprezentat un episod incipient al Războiului Austro-Turc din perioada 1787 - 1791. Şi un episod hilar, în ciuda dramei a 10 000 de oameni care au murit absolut stupid. Armata Austro-Ungariei, numărând circa 100 000 de soldaţi, şi-a stabilit tabăra în preajma oraşului Caransebeş. Avangarda armatei, un contingent de husari, a traversat râul Timiş situat în apropiere, pentru a cerceta împrejurimile de prezenţa turcilor otomani. Iscoadele nu au găsit nicio urmă de duşmani, în schimb au dat peste un grup de ţigani, care s-au oferit să le vândă soldaţilor alcool semidistilat. Călăreţii au achiziţionat băutura şi au început să o consume. La scurt timp, şi un grup de infanterişiti austro-ungari a traversat râul şi, văzând petrecerea în plină desfăşurare, a pretins o porţie din alcool. Husarii au refuzat, iar ca urmare o ceartă furioasă s-a aprins, culminând cu declanşarea unui foc de puşcă de către un soldat. Imediat, husarii şi infanteria s-au angajat în luptă unii cu ceilalţi. În timpul conflictului, câţiva infanterişti au început să strige, nu se ştie din ce motive, "Turcii! Turci!". Husarii au părăsit scena, gândind că atacul armatei otomane avea să se petreacă imediat. Şi o bună parte din infanterie a fugit. Armata Austro-Ungariei era formată din italieni, slavi, austrieci, unguri plus alte minorităţi, care nu îşi înţelegeau reciproc dialectele. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult atunci când ofiţerii austrieci, în încercarea de a restabili ordinea, au strigat "Halt! Halt!", exclamaţii care au fost confundate de soldaţii necunoscători de limbă germană cu "Allah! Allah!". Auzind aceasta şi văzând şi cavaleria cum alerga speriată prin tabară, un comandant de trupe a concluzionat că trebuie să fie vorba despre un atac otoman şi a ordonat declanşarea focului de artilerie. Între timp, întrega tabăra s-a trezit de zgomotul bătăliei şi, în loc să aştepte să vadă care este situaţia, toţi soldaţii au fugit. Trupele rămase trăgeau înspre fiecare umbră, considerând că otomanii sunt peste tot; în realitate, îşi ucideau camarazii de un leat cu ei. Incidentul a escaladat până în punctul în care întreaga armata s-a retras din faţa inamicului imaginar. După două zile, a sosit şi armata otomană. A avut de “înfruntat" un oraş sinistru, "populat" de cadavrele a aproximativ 10 000 de soldaţi austro-ungari ucişi de camarazii lor de arme. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Pliska - 811 Ilustraţia îl înfăţişează pe Khan Krum sărbătorind după victoria împotriva împăratului Nicephorus. Foto: wikipedia Bătălia de la Pliska Bătălia de la Pliska a reprezentat o serie de ciocniri armate între trupele adunate de prin toate părţile Imperiului Bizantin, conduse de împăratul Nicephorus I Genik şi cele ale statului bulgar, guvernat de Khan Krum. Bizantinii au invadat şi au incendiat capitala bulgară Pliska, fapt ce le-a oferit bulgarilor răgazul necesar trecerii bizantinilor în Munţii Balcani, ce serveau drept cale de ieşire din Bulgaria. Bătălia decisivă a avut loc la 26 iulie 811, în câteva din trecătorile aflate în regiunea estică a Balcanilor, cel mai probabil în Trecătoarea Barbitsa. Acolo, bulgarii s-au folosit de tactica ambuscadei şi de atacuri nocturne surpriză pentru a prinde în capcană şi a imobiliza forţele bizantine, anihilând astfel întreaga armata inamică şi inclusiv pe împărat. Se pare că Nicephorus era atât de urât de ambele tabere, încât chiar bizantinii şi-au asumat uciderea sa după bătălie. Totuşi, Krum a fost cel care a îmbrăcat craniul lui Nicephorus în argint şi l-a folosit ulterior pe post de cupă pentru consumarea vinului. Bătălia de la Pliska a însemnat una dintre cele mai teribile înfrângeri din istoria bizantinilor. A dus chiar la prevenirea timp de 150 de ani a invaziilor bizantine în Balcani, ceea ce a ajutat expansiunea bulgarilor spre vestul şi sudul Peninsulei Balcanice, determinând o mare lărgire teritorială a primului Imperiu Bulgar. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Teutoburg - 9 d.Hr. Bătălia de la Teutoburg În anul 9 d.Hr., triburile germanice, cunoscute sub denumirea de cherusce şi conduse de Arminius, fiul puternicului lord războinic Segimerius, reuşesc să ţină piept extinderii în nordul Europei a Imperiului Roman. Triburile germane unite au prins în ambuscada din pădurea Teutoburg armata romană dornică de noi cuceriri teritoriale. Au fost practic decimate trei legiuni, trei detaşamente de cavalerie şi şase cohorte de auxiliari, însumând 20 000 de romani. Bătălia de la Teutoburg este considerată şi astăzi drept una dintre cele mai importante încleştări armate din Antichitate. Dacă romanii ar fi pătruns la vest de Rin şi ar fi dominat, într-un fel sau altul regiunea, istoria de astăzi ar fi arătat cu totul diferit. Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului încă din secolul al XV-lea, atunci când Martin Luther îi readucea imaginea glorioasă în atenţia contemporanilor. Tot el susţinea că Arminius nu ar fi fost decât denumirea latină a germanului Hermman. Locaţia unde a avut loc Bătălia de la Teutoburg a rămas necunoscută până în anul 1987, atunci când un arheolog amator, britanicul Tony Clunn, a descoperit cu ajutorul unui detector de metale mai multe monede romane din perioada împăratului Augustus precum şi rămăşite ale unor arme de origine latină. Se pare, astfel, că lupta a avut loc la nord de actualul oraş Osnabruck. Controversele cu privire la această locaţie continuă, însă, între istorici. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Agincourt - 1415 Bătălia de la Agincourt Istoria oficială susţine că, la data de 25 octombrie 1415, în bătălia de la Agincourt din vestul Franţei, regele englez Henric al V-lea, cu o armată net inferioară numeric faţă de cea franceză, a reuşit una dintre cele mai mari victorii din epoca medievală, zdrobind floarea cavaleriei şi nobilimii franceze, folosind în mare parte ţărani antrenaţi ca arcaşi. Astăzi, un grup mixt de istorici anglo-francezi condus de prestigioasa Anne Curry, de la Universitatea din Southampton, susţine că realitatea a fost cu totul alta. Conform datelor culese de aceşti specialişti, la bătălia de la Agincourt nu ar fi existat mai mult de 12 000 de oameni în armata franceză şi circa 8 700 în cea engleză. Cifre cu totul diferite de cele vehiculate până în prezent: 24 000 francezi şi doar 5-6 000 englezi. Astfel de descoperiri nu pot decât să schimbe radical datele istorice. Unii istorici susţin că mitul a fost alimentat şi perpetuat chiar de William Shakespeare, cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, cel care a recreat scena bătăliei şi i-a atribuit un impresionat discurs regelui Henric al V-lea, în momentele premergătoare confruntării. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este inducția electromagnetică? Experimentul lui Faraday care arată inducția între bobine de sârmă: Bateria lichidă (dreapta) furnizează un curent care curge prin bobina mică (A), creând un câmp magnetic. În cazul în care bobinele sunt staționare, nu este indus niciun curent. Dar când bobina mică este deplasată în sau în afara bobinei mari (B), fluxul magnetic prin bobina mare se schimbă, inducând un curent care este detectat de către galvanometru Inducția electromagnetică Inducția electromagnetică constă în apariția unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil în timp. Să considerăm două bobine una în apropierea celeilalte, una dintre ele fiind parcursă de curent. Câmpul magnetic produs va trece prin ambele bobine. La întreruperea sau stabilirea curentului, deci la variația câmpului magnetic, în bobina prin care curentul a fost inițial zero, se induce o tensiune electromotoare numită indusă. Dacă circuitul ei este închis, în acesta apare un curent. Fenomenul este cunoscut sub numele de inducție mutuală. O aplicație importantă a fenomenului de inducție mutuală este transformatorul electric; o altă aplicație o formează mașina asincronă. La întreruperea sau stabilirea curentului printr-o bobină apare deasemeni fenomenul de inducție electromagnetică, cunoscut sub numele de autoinducție. Legată de inducția electromagnetică este mărimea numită inductantă, a cărei unitate de masura este henry (Simbol H). Dacă curentul unei bobine de un henry se schimbă cu viteza de 1 amper pe secundă, tensiunea electromotoare indusă va fi de 1 volt. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Armada Spaniei - 1588 Armada Spaniei După ambuscada din 8 august 1588 în care Armada Spaniei a fost prinsă de către forţele navale engleze conduse de Sir Francis Drake, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit să înfrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona. Era cu atât mai dificil cu cât spaniolii nu aveau cunoştinţă de puternicii curenţi din nord şi nici de desele furtuni care se iscau în această regiune. Curând, alegerea făcută şi mai ales faptul că renunţaseră la ancore pentru a scăpa de navele incendiare ale lui Drake, avea să se dovedească una catastrofală. Istoricii de azi susţin că tentativa de invazie a Angliei a venit într-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc aşa numita "Mică eră glaciară", fenomen marcat de o răcire accentuată a vremii şi de furtuni extrem de violente, cu precădere în nord - exact ceea ce trebuia să înfrunte Armada cea invincibilă. Loviţi de furtuni năpraznice, incapabili să îşi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane în furtunile nordice sau au eşuat pe coasta irlandeză, acolo unde nu au primit niciun semn de milă. Conform datelor vremii, peste 5 000 de marinari şi soldaţi spanioli au pierit în mâinile sătenilor irlandezi. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi pe loc de cuţitele şi bâtele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte - oricine ar fi ajutat, cât de puţin, un invadator, trebuia să plătească cu viaţa alături de acesta. O statistică sumbră arată faptul că Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atât în confruntările cu englezii, cât în încercarea sa disperată de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave şi circa 10 000 de oameni din mândra Armada aveau să mai atingă solul spaniol. Bolile severe şi lipsurile au măcinat însă echipajele chiar şi după acostare. Marinarii au continuat să îşi piardă viaţa din cauza tifosului şi a dizenteriei în spitalele improvizate pe corăbiile ancorate în porturi, şi asta pentru a nu declanşa epidemii în rândul localnicilor. Îngrozit, regele Filip al II-lea declara: "Eu am trimis Armada împotriva oamenilor, nu împotriva furtunilor şi valurilor Domnului!" Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Bannockburn – 24 iunie 1314 Bătălia de la Bannockburn La sfârşitul domniei lui Edward I Longshanks, Scoţia se afla încă sub stăpânire engleză, deşi războiul ţărănesc purtat sub conducerea lui William Wallace arătase că puternicii cavaleri englezi pot fi înfrânţi. Cel ce va da din nou semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scoţiei. Ca atare, urmaşul lui Longshanks, Edward II, s-a îndreptat spre Scoţia cu o armată de circa 20 000 de soldaţi, de două ori mai mult decât avea Robert Bruce. Bătălia de la Bannockburn s-a desfăşurat intr-o zonă mlăştinoasă, improprie desfăşurării cavaleriei grele a angliei. Scoţienii, înarmaţi doar cu lăncii lungi şi săbii, au făcut cu succes faţă şarjei de cavalerie şi, după câteva ore de luptă, floarea aristocraţiei engleze zăcea în mlaştină sau fugea pe câmp, spre castelul Stirling, pentru a scăpa cu viaţă. Dar grosul armatei engleze încă nu intrase în luptă şi abia a doua zi, dimineaţa, Edward a luat decizia de a traversa râul Bannockburn. O decizie absolut nefericită întrucât, din desişurile pădurii aflată pe celălalt mal, o ploaie de săgeţi s-a abătut asupra englezilor. Pedestraşii britanici s-au retras în dezordine, având cavaleria uşoară scoţiană, condusă de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat în iureşul bătăliei de către câţiva cavaleri credincioşi, fiind dus la castelul Dunbar şi de aici, cu o corabie, la Londra. În urma bătăliei de la Bannockburn au rămas pe câmpul de luptă aproape zece mii de morţi, mai puţin de o mie fiind scoţieni, restul englezi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Adwa - 1896 Bătălia de la Adwa Dacă ar fi să ghiciţi, de câte ori credeţi că o naţiune africană a înfrânt puterile europene înaintea anului 1896? Desigur, nici măcar o singură dată. Totuşi, din nefericire pentru Italia, acest an a marcat momentul în care generalul Oreste Baratieri a aruncat precauţia în vânt şi a mărşăluit în Etiopia, având cu sine trupe puţine şi precar dotate. Bătălia de la Adwa a avut loc pe 1 şi 2 martie 1896, în localitatea cu acelaşi nume din nordul Etiopiei şi a coincis cu o perioada în care naţiunile europene erau angajate în împărţirea Africii. La 2 martie 1896, forţele etiopiene unite sub conducerea împăratului Menelik al II-lea au înfrânt armata italiană la Adwa. Era pentru prima oară când o naţiune africană biruia o putere europeană, victoria etiopienilor asupra Italiei prevenind colonizarea de către peninsulari a statului african. Principalul motiv din spatele eşecului italienilor a fost necunoaşterea inamicului. Deşi Baratieri, care a condus războiul, era pregătit în termeni de planificare şi echipament, italienii au sperat mai degrabă în specularea a ceea ce credeau a fi un conflict intern între prinţii etiopieni. Înaintea bătăliei, italienii chiar au încurajat rebeliunea internă din rândul trupelor africane pentru propriul beneficiu. Totuşi, italienii nu şi-au dat seama că până la acea dată aristocraţia etiopiană începuse dezvoltarea statului într-o manieră de pe urma căreia aveau de prosperat toţi cetăţenii. De exemplu, împăratul Menelik al II-lea nu a colectat taxe de la prinţii din nord. Trupele etiopiene erau numeroase, rezonabil echipate şi disciplinate. Vestea victoriei de la Adwa a făcut rapid înconjurul lumii, întărind imaginea Etiopiei ca apărător al independenţei africane. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Bătălia de la Issos - 333 î.Hr. Lupta dintre Alexandru cel Mare și regele persan Darius al III-lea, Issos 333 î.Hr. Bătălia de la Issos În anul 333 î.Hr., Darius al III-lea, Regele Regilor, şi-a condus personal uriaşa armată către strivirea unui "nimeni" îndrăzneţ venind dintr-un oraş-stat mărunt, care "agita apele" pe lângă măreţul său Imperiu Persan. Singura problemă a fost că acest “ţărănoi necivilizat" era nimeni altul decât Alexandru cel Mare. Bătălia de la Issos a avut loc în luna noiembrie. Cu tulburări civile acasă şi cu o armată colosală, greu de aprovizionat, în subordinea sa, Darius l-a atacat trufaş şi în grabă pe Alexandru cel Mare într-un câmp de bătălie îngust care l-a favorizat pe cel din urmă. Aici, Alexandru, respectând o strategie iscusită de împrăştiere a trupelor şi de semănare a panicii, a rupt personal liniile armatei persane şi l-a izgonit pe Darius atât de repede încât acesta şi-a lăsat în urmă şi familia şi echipamentul. Bătălia de la Issos a marcat prima înfrângere a unei armate condusă de un rege persan. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Căderea Imperiului Aztec - 1521 Reprezentarea căderii Tenochtitlan-ului din 1521. Imperiul Aztec Aceasta este povestea distrugerii Imperiului Aztec de către conquistadorii spanioli la începutul secolului al XVI-lea. Dacă soarta acestui episod nu ar fi fost decisă de mulţi alţi factori, exceptându-i pe cei de natură militară, evenimentul şi-ar fi meritat cu prisosinţă un loc fruntaş în lista catastrofelor militare ale istoriei moderne. Dar atât chestiunile politice, boala, luptele interne ale societăţii aztece, cât şi trădarea - toate au contribuit la realizarea unui climat extrem de favorabil pentru spaniolii ajunşi pe teritoriul american al anilor 1500. 350 de conquistadori hispanici conduşi de Hernan Cortes, care au acostat pe malurile Mexicului în 1519, au determinat prăbuşirea, în numai doi ani, a Imperiului Aztec, cu capitala la Tenochtitlan, ucigând sute de mii de băştinaşi. Motivul pentru care Montezuma al II-lea, liderul aztec, nu i-a strivit pur şi simplu pe spanioli, care chiar dacă iniţial au manifestat gânduri de pace, şi-au făcut evidente intenţiile ostile înainte de a putea fi prea târziu pentru băştinaşii americani, rămâne un subiect deschis dezbaterilor. ### Bătălia de la Wabash - 1791 Foto: Wikimedia Commons Bătălia de la Wabash Cea mai răsunătoare înfrângere suferită de armata americană în faţa nativilor "lumii noi", bătălia de la Wabash, a reprezentat una dintre cele mai grele pierderi militare pe care Statele Unite ale Americii au trebuit să le suporte în tânăra lor istorie. În luna noiembrie a anului 1791, generalul şi guvernatorul teritoriului Ohio, Arthur St. Clair, a demarat, la solicitarea preşedintelui George Washington, o campanie militară de impunere a păcii împotriva indienilor Miami, Shawnee şi Delaware, stabiliţi pe atunci în apropierea localităţii Fort Wayne, Indiana de astăzi. Trupele generalului erau formate din două regimente, dar pentru că mulţi soldaţi au dezertat, până la 4 noiembrie nu au mai rămas decât 1 400 de oameni care să desfăşoare asaltul. Au campat pe malul râului Wabash. Înaintea zorilor "Mica Ţestoasă", marele lider războinic al indienilor Miami, i-a atacat cu o armată de 1 200 de oameni, beneficiind din plin de elementul surpriză. Înaintea prânzului, jumătate din armata generalului Clair zăcea răpusă în câmpie. Supravieţuitorii din bătălia de la Wabash au dezertat, lăsându-şi în urmă morţii, opt tunuri, 1 200 de muschete, cai şi provizii. "Mica Ţestoasă" a pierdut numai 21 de războinici în timp ce Arthur St. Clair s-a întors acasă doar cu 48 de oameni. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este releul? Ce este releul? Releul este un dispozitiv care închide sau deschide contacte într-unul sau mai multe circuite separate. Există multe varietăți de relee, proiectate pentru diverse scopuri. Multe din ele utilizează ca element de bază un electromagnet așa cum este arătat în fig. 1. Atunci când bobina electromagnetului este alimentată prin circuitul A, se închide contactul prin circuitul B. Avantajul unei astfel de scheme consistă în faptul că un curent mic, în circuitul A, poate comanda un curent mare în circuitul B. În acest fel echipamentele de mare putere pot fi comandate de la distanță prin circuite de mică putere. Alte relee se bazează pe efectul termic al curentului electric. Fig. 1 - Un electromagnet simplu În fig. 2 sunt prezentate trei tipuri de relee electromagnetice. Contactele releului prezentat în (a) sunt închise într-o incintă cu atmosferă uscată. Releul din (b) este astfel conceput încât circuitul de curent este întrerupt atunci când bobina electromagnetului este alimentată. În cazul releului prezentat în (c), la alimentarea electromagnetului unul din circuite este întrerupt, în timp ce altul este închis. Acest releu realizează comutarea de pe un circuit pe altul. Fig. 2 - Relee: a - releu cu contacte închise într-o incintă; b - releu cu contacte normal închise; c - releu comutator. Releele sunt utilizate pe scară largă în sistemele de control automat și în circuitele telefonice; ele pot fi realizate cu o mare varietate de contacte astfel încat în același timp pot fi întrerupte sau închise foarte multe circuite. Releele pot constitui elemente de siguranță atunci când sunt proiectate astfel încât la depășirea unui anumit curent prin circuit, armătura să fie atrasă. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Surorile Bronte Surorile Bronte Surorile Bronte, Charlotte (n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie 1855), Emily (n. 30 iulie 1818 - d. 19 decembrie 1848) şi Anne (n. 17 ianuarie 1820 - d. 28 mai 1849), s-au născut în Yorkshire, Anglia. Tatăl lor, Patrick Bronte, era pastor şi după ce familia s-a stabilit în Haworth, în 1820, a devenit paroh. Mama le-a murit în 1821, cele trei surori fiind crescute de tatal lor şi de o mătuşă. Împreună cu fratele lor, Branwell, au avut o copilărie singuratică şi predispusă la boli. După ce au fost învăţătoare şi guvernante, surorile Bronte au început să scrie, publicând în 1846 un volum de poezii sub pseudonimele Currer Bell (Charlotte), Ellis Bell (Emily) şi Acton Bell (Anne). Anne a scris două romane, Agnes Grey şi Necunoscuta de la Wildfell Hall (1848). Emily a scris un roman de succes, La răscruce de vânturi. A doua carte a lui Charlotte, Jane Eyre, a consacrat-o ca scriitoare şi a fost, de asemenea, un mare success. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Alexandr Sergheevici Puşkin (1799-1837) Alexandr Sergheevici Pușkin Alexandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie 1799 - d. 10 februarie 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, fiind considerat fondatorul literaturii ruse moderne. Scriitorul a deţinut o funcţie guvernamentală la Moscova, dar, în 1824, a fost exilat la Pskov, din cauza poemelor sale politice. În această perioadă a lucrat la opera lui cea mai importantă, romanul în versuri, Evgheni Oneghin. A revenit la Moscova după ce Nicolae I a devenit ţar, în 1825. În 1832, Alexandr i Puşkin s-a însurat cu frumoasa Natalia Goncearova, dar un francez, baronul D’Anthes, s-a îndrăgostit de ea. Puşkin l-a provocat la duel şi a fost ucis. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Mary Shelley (1797-1851) Mary Shelley Născută la Londra, Mary Shelley (n. 30 august 1797 - d. 1 februarie 1851) se căsătoreşte în 1816 cu poetul şi scriitorul englez Percy Shelley. Soţii Shelley au locuit în străinătate, Mary începând să scrie faimosul ei roman, Frankenstein, pe când se aflau în vacanţă pe lacul Geneva. Se crede că lordul Byron, care îi însoţea pe atunci, a provocat grupul să scrie o poveste cu fantome. Romanul a fost scris timp de doi ani fiind publicat în 1818. După moartea lui Percy Shelley, în 1822,  Mary se întoarce în Anglia împreună cu fiul lor, Percy. Romanul ei, Ultimul om (1826) prezintă o lume distrusă de boală. A scris, de asemenea, cărţi de călătorii şi poezii, dintre care cea mai cunoscută este “Alegerea”. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este un electromagnet? Electromagnet Când un conductor este parcurs de un curent, în jurul acestuia este produs un câmp magnetic. Dacă conductorul este înfășurat sub forma unei bobine atunci câmpul magnetic produs este similar cu cel de o bară magnetică cu doi poli, nord și sud. Mărimea câmpului magnetic poate crește dacă în interiorul bobinei se introduce o bară de fier, ce va constitui miezul ei. Se formează în acest fel un electromagnet, care produce câmp magnetic atâta timp cât spirele sale sunt străbatute de curent. Dacă sensul curentului se schimbă atunci se va schimba și polaritatea acestuia. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) Johann Wolfgang von Goethe Născut în Germania, Johann Wolfgang von Goethe (n. 28 august 1749 – d. 22 martie 1832) a studiat dreptul la Leipzig şi este considerat figura cea mai importantă a literaturii germane. A publicat studii critice în ziare, a scris piese de teatru, romane, poezii, librete, eseuri în toate domeniile istoriei naturale şi lucrări cu subiecte de la drept până la religie. A fost, de asemenea, ambasador la curtea ducelui de Weimar, actor şi director de teatru. Lucrări reprezentative ale scriitorului Wolfgang von Goethe: Suferinţele tânărului Werther (1774), Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1796-1829), Faust (1775-1832), Egmont (1788), Ifigenia în Taurida (1789). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Jean-Jacques Rousseau Născut în Elveţia, Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost filozof, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A lucrat la Paris ca secretar şi copist de partituri muzicale. Acolo i-a cunoscut pe Voltaire şi Diderot. A rămas cunoscut pentru Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni (1754) şi Contractul social (1762). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Ce este columbul? Columbul Reprezintă unitatea de măsură a sarcinii electrice. Este denumit după savantul francez Charles de Coulomb, care a făcut principalele descoperiri în electricitate și magnetism. Columbul (simbol C) este probabil cea mai importantă unitate electrică, ea fiind legată de sarcina electronului prin relația: O sarcină de 1 columb este transportată de un curent de 1 amper, într-o secundă. Când o sarcină de un columb este deplasată pe o diferență de potențial de un volt, este efectuat un lucru mecanic de 1 joule. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Care sunt formulele pentru conexiunea condensatoarelor? Conexiunea condensatoarelor Un condensator este un dispozitiv electric pasiv ce înmagazinează energie sub forma unui câmp electric între două armături încărcate cu o sarcină electrică egală, dar de semn opus. Acesta mai este cunoscut și sub denumirea de capacitor. Pentru condensatoare legate în serie: Pentru condensatoare legate în paralel: ### Samuel Johnson (1709-1784) Samuel Johnson Samuel Johnson (n. 18 septembrie - d. 13 decembrie 1784) a fost poet, eseist, bibliograf, lexicograf și de asemenea unul dintre cei mai fini critici ai literaturii engleze. A lucrat mai întâi în Londra, scriind pentru The Gentleman’s Magazine. Opera sa cea mai importantă a fost Dicţionarul limbii engleze (1747-1755). După un voiaj în insulele Hebride împreună cu viitorul său biograf, James Boswell, Johnson a scris O călătorie în Insulele de vest ale Scoţiei (1775). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Voltaire (1694-1778) Voltaire Pe numele său adevărat Francois Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 - d. 30 mai 1778) a fost scriitor satiric de succes şi filozof francez, dar a suferit persecuţii pentru convingerile sale. În 1717, a fost închis la Bastilia pentru că îl satirizase pe ducele de Orleans. În închisoare şi-a luat numele de Voltaire rescriindu-şi tragedia Oedip. În 1726, l-a insultat pe cavalerul de Rohan-Chabot fiind din nou închis la Bastilia, dar a fost eliberat cu condiţia să părăsească Franţa. Petrece patru ani în Anglia, după care revine la Paris, fiind obligat să plece din nou. S-a stabilit la Geneva, unde a scris opera sa cea mai cunoscută, Candid. Alte lucrări: Scrisori engleze, Zadig. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Istoria Argentinei Istoria Argentinei Argentina – stat aflat în partea de sud-vest a Americii de Sud, între Chile şi Uruguay. Suprafaţa este de 2,780,400 km2, populaţia estimată fiind de 43,847,430 de locuitori. Sunt mai multe regiuni, dintre care menţionăm Mesopotamia şi Patagonia pentru rezonanţa lor culturală. Cultura este stratificată în timp, ca şi rasial. Există amerindieni (proveniţi din Oceania, ca şi originari din Siberia, veniţi cu 12.000 de ani î.H.), negri, albi şi metişi. Preistoria locului indică faptul că acolo au trăit acum 150.000.000 de ani dinozauri asemănători cu cei descoperiţi în Mongolia. Nativii au lăsat urme începând cu Paleoliticul. Înainte de venirea spaniolilor predominau triburile diaguita şi guarani, care s-au apărat bine de tendinţele de extindere ale incaşilor. De asemenea, primii spanioli veniţi la începutul veacului al XVI-lea au fost ucişi. Cucerirea teritoriului a durat cam o jumătate de secol. S-a trecut la creştinarea obligatorie a băştinaşilor, ceea ce a dus la păstrarea culturii native numai în cercuri restrânse. Triburile quechua în nord-vest şi mapuche în Patagonia sunt cele mai relevante în acest sens. Din combinaţia atâtor forme de cultură s-a format noua entitate argentiniană. Limba predominantă în Argentina este spaniola. Independenţa faţă de spanioli a fost obţinută în 1816. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Regele Arganthonios Regele Arganthonios Regele Arganthonios (n. 630 - d. 550 î.H) – cel mai important dintre regii cetăţii Tartessos, aflată în sud-estul Spaniei de azi, deşi numeroşi alţi regi ai cetăţii au purtat acest nume. De fapt acesta pare să fie un supranume, în etruscă arcnti însemna argint, sud-estul iberic fiind foarte bogat în acest metal, după cum poate aminti şi de Arghishti, regele din Urartu. Herodot descrie domnia regelui Arganthonios – el compara Tartessos cu Atlantis prin rafinamentul civilizaţiei – peste un ţinut care cuprindea Andaluzia de azi şi o parte din Valencia. A fost înfrânt de cartaginezi (adică de fenicieni). Limba tartessienilor era una izolată, nu aparţinea nici unei familii cunoscute (cuvinte din această limbă au fost transcrise şi s-au păstrat mai ales graţie fenicienilor şi grecilor) şi astăzi este dispărută. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Jonathan Swift (1667-1745) Jonathan Swift Născut în Irlanda, Jonathan Swift (n. 30 noiembrie 1667 - d. 19 octombrie 1745) a fost hirotonisit pastor al Bisericii anglicane a Irlandei în 1695 şi timp de 30 de ani a deţinut funcţia de vicar al Catedralei Sf.Patrick din Dublin. În acelaşi timp Swift, fost scriitor satiric şi poet, a scris pentru Bickerstaff Papers şi Tatler, şi s-a numărat printre fondatorii clubului Scriblerus (din care făceau parte scriitori şi intelectuali). Cartea sa Călătoriile lui Gulliver este o satiră devastatoare a politicienilor, religiei, inventatorilor şi omenirii. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Samuel Pepys (1633-1703) Samuel Pepys În timpul vieţii sale, eruditul Samuel Pepys (n. 23 februarie 1633 - d. 26 mai 1703) din Marea Britanie a fost secretar al Amiralităţii (1672), a fost întemniţat pentru o presupusă implicare în “complotul papal” (1679) şi a devenit preşedinte al Societăţii Regale (1684). Pepys a rămas însă cunoscut pentru Jurnalul pe care l-a ţinut între 1660 şi 1669, ce oferă amănunte valoroase despre Anglia contemporană autorului şi include detalii referitoare la cele trei mari dezastre ale timpului: ciuma, incendiul Londrei şi pătrunderea flotei olandeze pe Tamisa. Scris cifrat, jurnalul a fost descifrat de abia în 1825. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Miguel de Cervantes (1547-1616) Miguel de Cervantes Născut în Spania, Miguel (n. 29 septembrie 1547 - d. 22 aprilie 1616) a fost soldat în Italia, în 1570. Capturat de piraţii algerieni, a petrecut cinci ani în închisoare, iar după ce a fost răscumpărat şi eliberat, s-a stabilit la Madrid. Miguel a avut puţin succes ca scriitor până în 1605, când a publicat prima parte din  Don Quijote, care a devenit imediat faimoasă. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Erasmus din Rotterdam (1466-1536) Erasmus din Rotterdam Cărturarul olandez Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (n. 28 octombrie 1466 - d. 12 iulie 1536) a fost educat de călugări şi a călătorit prin Europa, predând în universităţi. A criticat biserica catolică şi pe reformatorii protestanţi, precum Martin Luther. Erasmus (Desiderius) din Rotterdam a scris numeroase cărţi, printre care Elogiul nebuniei (1509), şi a editat o traducere în limba latină a Noului Testament (1516).Eras Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Nicolae Grigorescu (1838-1907) Nicolae Grigorescu Grigorescu (n. 15 mai 1838 - d. 21 iulie 1907) a fost fondatorul picturii române moderne, simbol pentru generaţiile de artişti care, la începutul secolului al XX-lea, căutau să identifice valorile spiritualităţii româneşti. Influenţat de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air” specifică impresioniştilor. Lucrări: Autoportret, Ţarancă voioasă, Pescărită la Granville, Car cu boi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Pierre-Auguste Renoir (1841-1919) Pierre-Auguste Renoir Pierre Auguste Renoir (n. 25 februarie 1841 - d. 3 decembrie 1919) a fost unul dintre cei mai mari pictori francezi care a redat într-o mare strălucire cromatică prospeţimea formelor şi materiei pe care le-a pictat, scăldate în lumină, cu o infinită modulaţie de roşu. Preocuparea principală a lui Pierre Auguste Renoir fost aceea de a înfăţişa în compoziţiile sale dragostea de viaţă şi bucuria tinereţii fiind denumit şi “pictorul bucuriilor vieţii”. Lucrări: Pictorul Bazille la şevaletul lui, Prânzul grupului pe malul mării, Lacul cu broaşte. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Paul Cezanne (1839-1906) Paul Cezanne Paul Cezanne (n. 19 ianuarie 1839 -  d. 22 octombrie 1906) a fost un pictor francez, considerat cel mai mare înnoitor al picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1861, acesta l-a urmat pe Zola la Paris, pentru a deveni artist. Peisagistul Pissaro a constituit o influenţă timpurie şi au pictat împreună la Pontoise. În 1873, Cezanne a participat la primul salon al impresioniştilor, dar nudul său Olympia modernă a şocat publicul. A fost multilateral şi s-a străduit să reprezinte forma şi structura, nu doar lumina şi culoarea. Lucrări: Muntele Sainte-Victoire, Jucătorii de cărţi, Natură moarte cu fructe, Băieşiţele. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Edgar Degas (1843-1917) Edgar Degas Edgar Degas (n. 19 iulie 1834 - d. 27 septembrie 1917) a fost un artist francez faimos pentru picturile, sculpturile şi desenele sale. La început a copiat tablourile vechilor maeştri şi a pictat subiecte istorice, dar acestea nu au fost bine primite, astfel că s-a întors spre viaţa oamenilor din jur. Degas a pictat teatre şi circuri, însă a rămas faimos pentru studiile de cai de curse şi balerine graţioase. Slăbirea vederii l-a făcut să lucreze acuarelă şi, mai târziu, să sculpteze. Lucrări: Clasa de dans, Familia Bellelli, Curse de cai, Dansatoare legându-şi sandalele, Jocheu în ploaie. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Claude Monet (1840-1926) Claude Monet Monet (n. 14 noiembrie 1840 - d. 5 decembrie 1926) a fost conducatorul mişcării impresioniste din Franța. La Paris s-a împrietenit cu Pissaro şi ulterior cu Renoir şi Manet. În 1874 tabloul lui Monet Impresie - răsărit de soare a dat numele de “impresionism”.  Monet s-a dedicat redării modificărilor luminii naturale şi culorilor. Lucrări: Femei în grădină, Impresie,răsărit de soare, Strada Bavolle Honfleur, Gara St.Lazare, Lacul cu broaşte. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Theophile Gautier (1811-1872) Theophile Gautier Gautier (n. 30 august 1811 - d. 23 octombrie 1872) a fost un scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Căpitanul Fracasse, devine unul din teoreticienii “artei pentru artă” şi unul din maeştrii şcolii parnassiene. În domeniul liricii publică volumul “Emailuri şi camee” cu poezii cizelate ca formă până la perfecţiune. În domeniul istoriei şi criticii literare, Theophile Gautier este autorul volumelor Istoria artei dramatice, Expunere asupra progresului în literatură, Istoria romantismului. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### George Bacovia (1881-1957) George Bacovia Bacovia (n. 4/16 septembrie 1881 - d. 22 mai 1957) a fost un poet român care s-a format la școala simbolismului literar francez. Sensibilitate unică între poeţii simbolişti români şi europeni, Bacovia a marcat prin ciclul de poezii Plumb o mutaţie definitiv modernă a liricii româneşti, punând capăt idilismului şi sentimentalismului mărunt. Cu ajutorul semnelor lirismului bacovian, descifrăm liniile de forţă ale conceptului modern de poezie şi discurs liric. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Charles Baudelaire (1821-1867) Charles Baudelaire Charles Baudelaire (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867) a fost un poet francez care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană și care a avut de asemenea o activitate notabila ca eseist și critic de artă. Rebel, și-a părăsit casa părintească pentru a  deveni scriitor la Paris, dar a ajuns dependent de opiu. La 20 de ani, Baudelaire a  fost trimis în India, însă n-a ajuns decât până în Mauritius, unde a avut o aventură amoroasă. A revenit la Paris, unde a scris câteva volume de poezii, printre care controversatul Florile răului (Les Fleurs du Mal). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Emile Zola (1840-1902) Emile Zola Emile Zola (n. 2 aprilie 1840 - d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez si o persoana publica. Primele sale povestiri s-au intitulat Povestiri despre Ninon (1864). A format o societate literară din care s-a dezvoltat şcoala naturalistă a romanului. A militat împotriva nedreptăţilor sociale. În 1898, Zola a scris J’accuse, un pamflet sub formă de scrisoare deschisă în apărarea lui Alfred Dreyfus întemniţat pe nedrept pentru spionaj. Lucrări: Terese Raquin, Nana, Pământul, Visul, Bestia umană. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Gustave Courbet (1819-1877) Gustave Courbet Courbet (n. 10 iunie 1819 - d. 31 decembrie 1877) a fost un pictor francez, fiind cel mai important reprezentant al realismului. Picturile sale au o tematică variată inspirată din contemporaneitate (compoziţii de gen, portrete, peisaje, pictură animalieră, natură moartă) demonstrând că se poate face o pictură de mare valoare şi fără eroi legendari, figuri istorice, zeităţi specifice romantismului. Lucrări: Fumătorul de pipă (Autoportret), Domnişoare pe malul Senei, Înmormântarea de la Ornans, Valuri. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Honore De Balzac (1799-1850) Honore de Balzac Honore de Balzac (n. 20 mai 1799 – d. 18 august 1850) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. Și-a abandonat studiile de drept pentru a deveni actor. A petrecut mulţi ani înglodat în datorii, dar, muncind foarte mult, a scris 85 de romane în 20 de ani. Balzac este cunoscut pentru observaţiile sale asupra societăţii franceze din seria de romane Comedia umană (1842-1853). Ultimul roman a fost terminat postum de soţia sa. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Charles Dickens (1812-1870) Charles Dickens Charles Dickens (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un romancier englez si critic social. În 1828, reporter la Morning Chronicle.  În 1836, Schiţe de Boz a fost publicată în serial şi a fost urmată la scurt timp de Documentele postume ale clubului Pickwick, care a fost un succes imediat. Povestirile lui Dickens despre viaţa socială şi nedreptăţile din Anglia victoriană l-au făcut cel mai popular scriitor al epocii sale. Lucrări notabile: Oliver Twist, Nicholas Nickleby, David Copperfield, Timpuri grele,Marile speranţe. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Frederic Chopin (1810-1849) Frederic Chopin Frederic Chopin a fost un muzician şi compozitor născut în Polonia. A debutat ca pianist la 8 ani, iar la 15 ani îşi publică prima compoziţie. În 1831, Chopin pleacă la Paris încercând să-şi facă o cariera de pianist concertist, dar stilul său nu era adecvat sălilor mari, preferând saloanele mai mici, intime. Numeroasele mazurci, poloneze, studii şi valsuri pe care le-a compus îi reflectă originea poloneză. Compoziţii notabile: Scherzo în si bemol, Fantasia Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Eugene Delacroix (1798-1863) Eugene Delacroix Delacroix a fost cel mai important reprezentant al curentului romantic în pictură. S-a inspirat din contemporaneitate, istoria Frantei medievale, Revolutia de la 1830 din Franţa, luptele de apărare a Greciei împotriva Imperiului Otoman, literatura marilor clasici (Dante, Shakespeare, Byron). Lucrări: Autoportret, Femei în Alger, Intrarea cruciaţilor în Constantinopol, Libertatea conducând poporul, Măcelul din Chios, Dante şi Vergiliu în Infern. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Victor Hugo (1802-1885) Victor Hugo Hugo a fost un poet, dramaturg și romancier francez. Ca adolescent, a câştigat numeroase premii pentru poemele şi piesele sale de teatru. În 1830, Hernani l-a consacrat ca unul dintre marii dramaturgi al Romantismului, iar romanul Notre-Dame de Paris i-a consolidat reputaţia. În 1848 a fost ales în Adunarea Constituantă, dar a fost trimis în exil în Guernsey, din cauza opoziţiei faţă de Napoleon al III-lea. Acolo şi-a scris capodopera, Mizerabilii. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### A doua expediție a lui Cristofor Columb: Descoperirea Insulei Jamaica Drumul lui Columb de-a lungul coastei de sud-est a Cubei şi a ţărmurilor insulei Jamaica (după Morison). Descoperirea Insulei Jamaica Drumul spre descoperirea Insulei Jamaica începe pe 24 aprilie 1494 când Cristofor Columb părăsește regiunea Isabella și pornește spre apus „ca să descopere continentul Indiilor”. El a ajuns la un cap de la extremitatea estică a Cubei, căruia mai târziu, când s-a „convins” că ea reprezintă o parte a continentului asiatic, i-a dat denumirea de „Alfa şi Omega”. După ce a ocolit capul, Columb a înaintat spre vest, de-a lungul ţărmului de sud-est al Cubei. „Mereu apăreau în faţa lui golfuri minunate şi munţi înalţi...” Aceşti munţi erau Sierra Maestra, cu vârful Tarquino (2.000 mtr.), punctul cel mai înalt al Cubei. Aici el a schimbat brusc direcţia spre sud „întrucât — după spusele lui Las Casas — indienii pe care-i ducea cu el îi atrăgeau mereu atenţia că nu departe (către sud) se află insula Jamaica, unde există mult aur...” Şi, într-adevăr, după două-trei zile, a apărut insula menţionată, căreia Columb i-a dat numele creştin de Santiago. Indieni goi, „vopsiţi în toate culorile, dar de cele mai multe ori în negru”, cu pene pe cap, se apropiau fără teamă de corăbii, în bărci mari şi mici, făcute din trunchiuri de copaci. Când însă spaniolii s-au apropiat de ţărm, ei au încercat să împiedice debarcarea. Columb a poruncit să se tragă în ei cu arbaletele. „După ce şase sau şapte indieni au fost răniţi, ei au socotit că e mai bine să înceteze rezistenţa şi, de pe coasta din apropiere, s-a adunat în jurul corăbiilor un număr imens de indieni; de data aceasta ei erau supuşi şi liniştiţi. Indienii au adus cu ei alimente şi alte lucruri pe care le aveau, oferindu-le bucuros în schimbul oricăror obiecte ce le dădeau creştinii”. Amiralul a pornit spre vest de-a lungul ţărmului nordic al insulei Jamaica până la 78° longitudine vestică. Întrucât pe insulă nu s-a găsit „nici aur, nici alte metale, deşi în toate celelalte privinţe ea părea un paradis”, Columb s-a întors la 14 mai în Cuba, la capul Cruz. „Ploua torenţial, tuna şi fulgera. Apa nu era adâncă şi în orice clipă corăbiile erau ameninţate să dea peste un banc de nisip”. Urmând ţărmul sudic, încă necunoscut, al Cubei şi depărtându-se uneori de ţărm pentru a se menţine pe o linie dreaptă, Columb a înaintat cu prudenţă spre vest şi în faţa lui a apărut un arhipelag ciudat. „Pe măsură ce amiralul înainta, nenumăratele insuliţe joase erau tot mai dese. Unele dintre ele păreau nişte bancuri de nisip, altele erau acoperite de tufărişuri, iar altele erau atât de puţin ridicate deasupra apei, încât nici nu se distingeau la suprafaţa ei. Cu cât aceste insuliţe erau mai aproape de ţărmurile Cubei, cu atât mai ospitaliere şi înverzite păreau. Întrucât erau nenumărate şi nu se putea da fiecăreia un nume deosebit, amiralul le-a denumit pe toate Jardines de la Reina („Grădinile reginei”). Între ele se aflau strâmtori prin care corăbiile puteau trece şi adâncimea apei atingea acolo trei coţi sau chiar mai mult” (Las Casas). Columb a navigat timp de 25 de zile spre vest în acest labirint de insule. În fiecare seară ploua torenţial şi bântuia furtuna. Amiralul însuşi şi oamenii lui adesea nu închideau ochii zile şi nopţi în şir. De multe ori chila vasului amiral atingea fundul şi trebuiau depuse toate eforturile pentru ca el să nu eşueze. La 3 iunie marinarii au debarcat pe ţărmul mlăştinos, acoperit de păduri dese, al Cubei (probabil în peninsula Zapata, în dreptul meridianului de 81—82° longitudine vestică). Spre vest adâncimea scăzuse atât de mult, încât Columb n-a mai îndrăznit să meargă mai departe. El a cotit către sud, unde a văzut o insulă mare pe care a denumit-o a Evanghelistului (astăzi Pinos — cea mai mare insulă din dreptul părţii de apus a Cubei). El a rămas acolo aproape două săptămâni pentru ca echipajele să se poată odihni. Între 25 iunie şi 18 iulie s-a întors spre capul Cruz, parcurgând în direcţia sud-est aceeaşi mare presărată de insule. „Tot timpul l-au necăjit ploile torenţiale care se revărsau peste corăbii în fiecare seară”. După ce şi-a lăsat oamenii să se odihnească vreo câteva zile la capul Cruz, Columb a încercat să pornească drept spre Española, dar, din cauza vânturilor potrivnice, la 22 iunie a fost nevoit să cetească spre sud, către Jamaica. El a ocolit pe la vest şi sud „acest pământ înverzit, minunat şi fericit”. Pretutindeni pe ţărm se vedeau sate şi „... locuri de ancorare, unele mai bune decât altele. După corăbii se ţineau nenumărate canoe şi indienii îi serveau pe creştini, le dădeau alimente, ca şi cum străinii ar fi fost părinţii lor... Totuşi, seară de seară furtunile şi ploile torenţiale istoveau echipajele corăbiilor”. Toate cele trei corăbii aveau crăpături. Din fericire, la 19 august vremea s-a îndreptat şi în ziua următoare Columb a traversat strâmtoarea Jamaica, apropiindu-se de extremitatea de sud-vest a Españolei. Timp de patruzeci de zile el a cercetat coasta sudică a insulei, încă nevizitată de spanioli, şi abia la 29 septembrie s-a întors la Isabella, istovit şi grav bolnav. Boala sa a durat cinci luni. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### A doua expediție a lui Cristofor Columb: Antilele Mici Antilele Mici A doua expediţie a lui Cristofor Columb spre Antilele Mici a pornit din Cadiz la 25 septembrie 1493. În insulele Canare s-a mai luat o încărcătură suplimentară — trestie de zahăr — şi, urmându-se exemplul portughezilor, câini mari anume dresaţi pentru vânătoarea de oameni. După ce a părăsit insulele Canare, Columb a pornit spre sud-vest, deoarece locuitorii de pe Española îi spuseseră că la sud-est de ei se află alte câteva insule, printre care — dacă i-a înţeles el bine pe indieni — „pământurile caraibilor care mănâncă oameni” şi „insulele fecioarelor”, unde se găseşte mult aur. De data aceasta drumul urmat de corăbii trecea la aproximativ 10° mai la sud decât în timpul primei expediţii. Direcţia luată a fost cât se poate de bine aleasă. Columb a avut vânt prielnic — alizeele de nord-est — şi astfel a traversat Oceanul Atlantic în 20 de zile, adică cu două săptămâni mai puţin decât prima dată. Acest drum au început să-l folosească toate corăbiile care mergeau din Europa spre „Indiile de vest”. Cu o zi mai înainte ca la apus să apară pământul, Columb i-a determinat apropierea după schimbarea culorii apei oceanului şi a direcţiei vântului. La 3 noiembrie 1493 a apărut la orizont o insulă muntoasă, acoperită de o vegetaţie tropicală luxuriantă. Descoperirea fusese făcută într-o duminică (Dominica — în spaniolă), şi Columb a denumit astfel noua insulă. Pe Dominica nu se zărea vreun port prielnic şi de aceea amiralul a cotit spre nord, unde se vedea o altă insulă mai mică, joasă. În cinstea corăbiei sale, el a numit-o Maria Galante (astăzi Marie Galante). Columb a debarcat pe ţărm, a înălţat steagul castilian şi a luat în stăpânire în mod solemn noul arhipelag. Insula părea nelocuită. În apropiere se zăreau alte insule, iar în ziua următoare Columb s-a îndreptat spre cea mai mare dintre ele, pe care a denumit-o Guadalupe. Aici flotila a rămas opt zile. Spaniolii au debarcat de mai multe ori pe ţărm, au vizitat satele de pe litoral şi au intrat în case. „În case am găsit o mulţime de oase şi cranii omeneşti atârnate ca nişte vase, pentru diferite trebuinţe. Bărbaţi am văzut puţini: după cum ne-au lămurit femeile, cei mai mulţi dintre ei plecaseră cu zece canoe (bărci) să jefuiască alte insule. Oamenii aceştia ni s-au părut mai dezvoltaţi decât locuitorii altor insule pe care îi văzusem înainte (adică indienii arawaki, pe care spaniolii îi cunoscuseră în timpul primei expediţii). Deşi au casele făcute din paie, ele sunt construite mai bine decât la alţi indieni şi se găsesc înăuntru mai multe lucruri... vădindu-se în toate o pricepere deosebită. Ei au mult bumbac... şi multe cuverturi din bumbac, făcute atât de bine încât nu sunt inferioare celor de la noi din Castilia”. După relatările femeilor capturate, pe toate cele trei insule descoperite trăiau caraibii (caribii). Aceştia nu se războiau între ei, dar făceau incursiuni în alte insule locuite de arawaki paşnici, aproape dezarmaţi. Ei întreprindeau călătorii de aproape 100 de km, cu bărci mari, făcute din trunchiuri de copaci. Ca arme aveau arcuri şi săgeţi cu vârfurile din bucăţele de carapace de broască ţestoasă sau „din oase crestate de peşte, care semănau cu nişte fierăstraie ascuţite”. Făcând incursiuni în alte insule — scrie Chanca — caraibii iau de acolo câte femei pot să prindă pentru ca să trăiască cu ele, mai cu seamă dintre cele tinere şi frumoase, sau ca să le folosească drept slugi. Femeile acestea sunt atât de multe, încât în 50 de case am văzut numai indiene, iar printre sclave erau peste 20 de fete. Aceste femei spun despre caraibi că se poartă cu ele cu atâta cruzime încât e chiar greu de crezut: ei îi mănâncă pe copiii născuţi de aceste femei şi îi cresc numai pe cei care îi au de la nevestele caraibe. Pe prizonierii bărbaţi îi duc în satele lor şi îi mănâncă. La fel procedează şi cu cei ucişi”. După întoarcerea în patrie a participanţilor la cea de-a doua expediţie, cuvântul caraib, deformat de spanioli în canibal, s-a răspândit în întreaga Europă, dobândind sensul de „mâncător de oameni”. După cum se vede din „jurnalul” lui Columb şi din citatul de mai sus din scrisoarea doctorului Chanca, acuzaţia de canibalism adusă caraibilor se bazează în primul rând pe spusele locuitorilor din Española şi a femeilor captive, întâlnite de spanioli în insulele Antilele mici. Aceste mărturii păreau să fie confirmate de faptul că în locuinţele caraibilor s-au găsit cranii şi oase omeneşti. Dar însuşi Chanca şi-a exprimat în curând îndoiala că aceasta ar constitui o dovadă de canibalism, căci spaniolii au găsit cranii şi în casele arawakilor paşnici: în Española am găsit un cap de om bine păstrat într-un coş foarte frumos şi împletit cu grijă. Ne-am gândit că este capul tatălui, al mamei sau al altei persoane a cărei memorie este cinstită. Ulterior am auzit că s-au găsit o mulţime de asemenea capete şi de aceea cred că ceea ce am spus mai sus corespunde realităţii”. Rămân prin urmare numai mărturiile indienilor arawaki, care aveau de suferit de pe urma incursiunilor caraibilor. Chiar şi unii istorici şi etnografi burghezi din secolele XIX—XX nu sunt de părere că asemenea mărturii merită încredere. Ei subliniază că colonialiştii spanioli şi alţi colonialişti europeni au exagerat intenţionat, în descrierile lor, „cruzimea” caraibilor, pentru a justifica transformarea în sclavi sau exterminarea fără cruţare a locuitorilor din insulele Antilele mici. Etnografii sovietici admit că la caraibi, ca şi la alte popoare, canibalismul exista în perioada de trecere de la matriarhat la patriarhat, ca obicei războinic, legat de rituri magice; popoarele care se aflau pe această treaptă de civilizaţie credeau că îndrăzneala, forţa, iuţeala şi celelalte însuşiri războinice ale duşmanului trec în cel care îi mănâncă inima sau muşchii de la mâini şi picioare. Din Guadalupe, Columb s-a îndreptat spre Española şi de acolo a pornit către nord, descoperind mai multe insule, una după alta. La 10 noiembrie a fost descoperită insula Montserrat (denumită astfel în cinstea unei cunoscute mănăstiri din Catalonia), dar spaniolii n-au debarcat acolo, căci prizonierele indiene spuneau că pe insulă n-a mai rămas nici un om după o incursiune a caraibilor. În dimineaţa următoare au descoperit insula Antigua, unde, de asemenea, n-au debarcat, iar la 11 noiembrie — insula San Martin (în dreptul paralelei de 18° latitudine nordică), unde se vedeau ogoare cultivate. În speranţa de a găsi aici o călăuză spre alte insule şi spre Española, Columb a trimis într-un sat de pe coastă o barcă cu oameni înarmaţi. Ei au izbutit să prindă acolo numai câteva femei şi câţiva copii (şi aceştia erau prizonieri ai caraibilor); la înapoiere însă s-au întâlnit cu o canoe a caraibilor. Caraibii au rămas încremeniţi de mirare văzând pe mare o flotilă ciudată, compusă din vase uriaşe (după aprecierea lor). În timpul acesta barca le-a tăiat drumul spre ţărm. „Văzând că nu vor putea să scape, caraibii şi-au întins cu mare vitejie arcurile, femeile nerămânând în urma bărbaţilor. Spun «cu mare vitejie» pentru că ei nu erau decât şase — patru bărbaţi şi două femei — împotriva a douăzeci şi cinci de oameni ai noştri. Ei au rănit doi marinari, pe unul de două ori în piept, iar pe altul, cu o săgeată, în şold. Ei ar fi lovit cu săgeţile pe cei mai mulţi dintre oamenii noştri, dacă aceştia nu ar fi avut scuturi din piele şi din lemn şi dacă barca noastră nu s-ar fi apropiat de canoe şi nu i-ar fi răsturnat. Dar chiar după ce canoea s-a răsturnat, ei au pornit spre ţărm înot sau fugind (în acel loc apa era mică) şi am avut multă bătaie de cap până i-am prins, căci continuau să tragă cu arcurile. Cu toate acestea, am izbutit să punem mâna pe unul din ei, după ce l-am rănit mortal cu lancea. Rănitul a fost adus pe corabie” (Chanca). După cum se vede, caraibii erau un popor care ştia să lupte şi să-şi apere libertatea. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie a fost descoperit „un pământ muntos şi în bună parte sterp” alcătuit din patruzeci sau poate chiar mai multe insuliţe. Pe una din insuliţe au fost zărite câteva colibe de pescari. Columb a denumit acest arhipelag „Insulele celor unsprezece mii de fecioare”. În spaniolă, fecioarei i se spune „virgen”. De atunci ele poartă numele de insulele Virgine. La vest de acest arhipelag a fost descoperită o insulă mare. Indienii prinşi în Guadalupe au declarat că sunt originari din această insulă care se numeşte „Boriquen” şi pe care caraibii fac adesea incursiuni. Escadra a mers o zi întreagă de-a lungul ţărmului nordic al acestei „insule foarte frumoase şi, după cât se pare, extrem de roditoare”. Spaniolii au debarcat într-un sat de lângă un golf în care au ancorat corăbiile lor, dar n-au găsit pe nimeni, deoarece locuitorii au fugit care încotro. Columb a denumit insula San Juan Bautista (sf. Ioan Botezătorul), dar mai târziu denumirea ei a fost schimbată în Puerto Rico („Portul bogat”). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Situl arheologic Naqsh-e Rustam din Iran Naqsh-e Rustam Naqsh-e Rostam este un sit arheologic antic și o necropolă situată la aproximativ 12 km nord-vest de Persepolis, în provincia Fars, Iran Acesta este singurul monument care a "supravieţuit" din perioada pre-Ahemenidă. O particularitate constă în culorile folosite pentru prima dată de persani cu scopul de a decora sculpturile în piatră. ### Mada'in Saleh (Arabia Saudită) Mada'in Saleh Situat în nordul Arabiei Saudite, denumit și locul stâncos, este un oraș antic, locuit de Thamudi și Nabateani, denumit atunci Hegra. Unele inscripții găsite în zonă, datează dinainte de al 2-lea mileniu î.H. Orașul antic nu este numai cel mai spectaculos din Arabia Saudită, ci și unul dintre cele mai pline locuri de istorie din lume. ### Cei doi Buddha din Bamiyan (Afganistan) Buddha din Bamiyan Două statui monumentale din Bamiyan construite în secolul VI, reprezentative pentru arta indo-greacă. Ansamblul de la Bamian este un sit arheologic situat în Munții Hindukuș din Afganistan, la altitudinea de 2500 m, celebru pentru cele două statui colosale ale lui Buddha, statui săpate în stâncă și distruse prin dinamitare de talibani la 1 martie 2001, cu toate că monumentele se găseau înscrise de UNESCO pe lista patrimoniului universal. ### Hal-Saflieni (Malta) Hal-Saflieni O structură subterană din preistoria Maltei. Acesta este singurul templu preistoric subteran din lume. ### Templul Bingling, China Templul Bingling Statuile care îl infățișează pe Buddha au fost sculptate în piatră într-un canion situat de-a lungul Râului Galben. Fiecare dinastie a continuat opera de artă realizată în peșterile și grotele din zonă, stilul fiecărei lucrări purtând pecetea dinastiei respective. La acest templu sunt în total 183 de grote, 694 de statui din piatră și 82 de statui din lut. Sursa: turismistoric.ro ### Cappadocia - un tărâm de basm Cappadocia Cappadocia este practic o regiune muntoasă, de origini vulcanice care se întinde pe o suprafață de aproximatv 800 de kilometri pătrați. Întreaga zonă este presărată cu orașe subterane, formațiuni ciudate, biserici săpate în lava pietrificată. Cappadocia se află în partea de vest a Turciei şi la "construcţia" sa a contribuit şi lava vulcanilor care s-au stins. Pe pereţi se pot vedea picturi bizantine cu caracter religios. Până în secolul XX, numele Cappadocia nu însemna nimic pentru majoritatea occidentalilor. Desemna, vag, o regiune din Asia Mică, pomenită și în Biblie - prima epistolă a lui Sfântul Petru era adresată cappadocienilor. Însă astăzi, această regiune a Turciei centrale situată în preajma localității Ugrup și Goreme, este renumită în lumea întreagă pentru peisajul său care, uimitor in sine are și un aspect neprevăzut. Pe acest pământ, cel mai nepământesc dintre ținuturile care par ieșite din basme, conuri și piramide de piatră se înalță pe fundalul unor văi sterpe. Unele având culmi netede, rotunjite, ce ajung pâna la 50 m; altele sunt aspre și crestate parcă au fost cizelate în grabă sau nu au fost încă terminate. Printre ele se ridică piloni și colți de stâncă de cele mai variate forme și dimensiuni. Pitorescul culorilor - alb gălbui, roz, roșu, albastru și cenușiu - confera locului un aspect și mai ireal. Parcă pentru a accentua și mai mult aspectul nepământesc al regiunii, ici și colo stâncile și conurile sunt acoperite de un strat format dintr-o rocă mai închisă la culoare. Unele dintre ele seamănă cu niște ciuperci bizar alcătuite, iar altele amintesc cu niște siluete umane înveșmântate în pelerine, cu pălării ștrengărești aplecate într-o parte. În unele locuri, conurile și stâncile sunt răspândite la întâmplare pe fundul văilor, în altele sunt aliniate în șiruri ordonate. Nu este greu de înțeles explicația mitică a originilor lor: asediați de o armată invadatoare, localnicii s-au rugat lui Alah, care i-a împietrit pe atacatori. Formațiunile stranii ale Cappadociei sunt situate pe un platou dominat de un vulcan stins Erciyas Dagi. Acest munte înalt de 3916 m a "furnizat" materialul de construcții pentru conuri. Cu milioane de ani în urmă, vulcanul a erupt violent, cenușa aruncată acoperind o zonă vastă. Răcindu-se și solidificându-se, aceasta a format un strat gros de tuf vulcanic, o rocă albă și suficient de moale pentru a fi cioplită cu cuțitul. De atunci tuful a fost erodat de ploaie, vânt și zăpadă. Șiroaiele formate de ploaie au tăiat ravene șerpuite, apoi au continuat să le "roadă" marginile, fasonându-se astfel colinele conice și celelalte formațiuni stâncoase. Unele erupții au dat naștere unui tuf vulcanic atât de fierbinte încât, la contactul cu solul, acesta s-a "sudat", formând astfel straturi de rocă mai dură, în general de culoare mai închisă. Când în aceste straturi forțele naturii au săpat ravene, urmele acestui tuf mai dur și mai negru au supraviețuit doar pe vârfurile conurilor, protejând roca mai moale de dedesubt, creând forme și mai bizare. ### Templul Borobudur din Indonezia Templul Borobudur În mod oficial, Borobudur este un monument mahaian-budhist din secolul al IX-lea, situat în provincia Javaneză, Yogyakarta, Indonezia. Monumentul este construit în formă de piramidă cu baza pătrată de 118 m lungime, fiind alcătuit din 6 platforme pătrate și 3 platforme rotunde și mai mult de atât, e decorat cu 2672 panouri în relief și 504 statui cu cetățeni din Rama. Pe fiecare perete există o poveste a nașterii lui Buddha și alte figuri ale sale. Pe acoperiș se găsește o cupolă înconjurată de 72 de stupe spectaculoase care arată ca niște clopote. Borobudur a fost considerat un "kumagara" (structură acoperită) şi acceptat a fi sălaşul lui Buddha Sakyamuni pe când se afla în pântecele mamei sale. Ctitorii templului au vrut ca învăţăturile lui Buddha să fie reprezentate vizual. În acelasi timp s-a dorit sugerarea prezenţei puterii lui Sakyamuni prin intermediul structurii clădirii. Intenţia ctitorilor templului Borobudur a fost exprimarea esenţei cosmice şi atotputernice a lui Buddha. Numele de Borobudur provine din cuvintele în sanscrită "Vihara Buddha Uhr" şi care înseamnă Mănăstirea budistă pe deal (înălţime). ### Biserica Sf. Gheorghe din Lalibela (Etiopia) Biserica Sf. Gheorghe Micuțul oraș Lalibela, situat în Etiopia, este căminul unora dintre cele mai impresionante locașuri de cult din lume, aici regăsindu-se 11 biserici. Fiecare biserică a fost lucrată săpându-se, în primul rând, un șanț adânc în jurul zonei cu pricina, iar mai apoi, cu multă minuțiozitate s-a trecut la săparea interiorului blocului de piatră rămas în centru. Cea mai încăpătoare biserică este înalta de 12.50 metri. Toate lucrările au fost realizate cu ciocanul și cu dalta, performanță ce uimește chiar și după 800 de ani. Dintre acestea, cea mai impresionantă este cea a Sfântului Gheorghe (Bet Giorgis). Situată în partea de vest a văii cu bisericuțe, construcția coboară 12.50 metri de la nivelul solului. Tavanul acesteia ne înfățișează forma unei cruci grecești. Aceasta a fost construită după moartea regelui Lalibela (c.1220) de către soția sa, drept memorial al sfântului rege. Biserica Sfântului Gheorghe reprezintă culmea arhitecturii acestui loc unic în lume. Biserica Sf. Gheorghe este o biserică monolit în regiunea Amhara, Etiopia. Este numită "a opta minune a lumii". Conform istoriei etiopiene, biserica a fost construită în urma unei viziuni pe care a avut-o regele Gebre Mesqel Lalibela of the Zagwe. În viziune, spunea regele, Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe i-au explicat exact cum poate fi construită biserica. ### Templele de la Abu Simbel (Egipt) Templele de la Abu Simbel Complexul arheologic de la Abu Simbel, situat în Nubia (Egipt), este format din două temple tăiate direct în piatră în timpul domniei faraonului Ramses al II-lea. Complexul, remarcabil prin masivele statui de piatră ale lui Ramses şi ale soţiei sale, Nefertari, face parte din Nubian Monuments UNESCO World Heritage Site. A fost construit de Ramses al II-lea în secolul 13 î.Ch., pentru a-şi intimida rivalii nubieni şi pentru a comemora celebra bătălie de la Kadesh. Este considerat cel mai frumos templu ridicat de faraonul Ramses al II-lea. Faţada templului are 33 metri înălţime, şi 38 metri lăţime, fiind păzit de patru statui ale lui Rameses al II-lea. Sus, pe faţadă este sculptat un şir de babuini, zâmbind răsăritului. Deasupra intrării este inscripţionat numele regelui Ser-Ma'at-Ra, iar între picioarele giganticelor statui se găsesc mai multe sculpturi mai mici ale familiei lui Ramses al II-lea: mama sa, Mut-tuy, soţia sa Nefertari, precum şi fii şi fiicele lui. Pe pereţii templului este descrisă bătălia de la Kadesh, purtată de Ramses cu hitiţii. Este un templu unic şi datorită modului în care Soarele luminează patru statui din interiorul templului, statui ale Ra-Harakhte, Ptah, Amun-Ra, şi Rameses II,zeificat, doar în două zile din an 21 februarie, ziua regelui, şi pe 2 octombrie, ziua încoronării sale. ### Templul Shore (India) Templul Shore Orașul Mahabalipuram, un centru important al religiei hinduse, budhiste și jainiste, își coboară originile până în sec. al 2 lea î.H, când a fost reședința legendarei dinastii Cholas și deopotrivă un centru cultural și artistic. Ridicat în secolul 8 de către regele Pallava Rajasimha, Templul Shore din India se găsește pe marginea Golfului din Bengal. Este un templu de piatră de cinci etaje ridicat pe o plintă de aproximativ 15 metri, structura piramidală înălțându-se aproximativ 18 metri, iar arhitectura este tipic dravidiană. La un flux puternic, valurile inundă anumite parți ale templului. Pereții și sculpturile au fost erodate de vânturi și valuri de 13.000 de ani. În timpul lui Periplu și a lui Ptolemeu, Mahabalipuram a fost un port la mare. Există o legendă, conform căreia existau 7 temple, 6 dintre ele fiind înghițite de mare și numai unul a rămas: Templul Shore. ### Statuia lui Buddha din Leshan (China) Statuia lui Buddha Statuia lui Buddha de la Leshan se găseşte pe versantul estic al munţilor Emei. Statuia se numea în antichitate „Statuia lui Mile” sau „Marea statuie Jiading”. Construcţia ei a început în prima perioadă a dinastiei Tang , respectiv în anul 713 e.n., şi a durat 90 de ani. Statuia a fost realizată în stâncă şi este cu faţa orientată spre râul de la poale. Este cea mai mare statuie de piatră din lume. Se spune că „Muntele este o statuie a lui Buddha, Buddha este un munte”. Buddha Mile cu o expresivitate vie este aşezată cu spatele în est şi cu faţa spre vest. Are o înălţime de 71 de m. Statuia maiestuoasă este bine proporţionată între diferitele părţi ale corpului. Realizarea întruchipează cultura strălucitoare a dinastiei Tang. Pe cele două laturi ale statuii sunt sculptate pe stânci peste 90 de figuri budiste mai mici. În 1996 munţii Emei şi marele Buddha de la Leshan au fost incluse în „Lista Patrimoniului Mondial”. Comisia Patrimoniului Mondial apreciază că în primul secol al erei noastre, pe creştetul pitoresc al muntelui Emei din provincia chineză Sichuan s-a construit prima incintă budistă din China, care împreună cu alte temple budiste ridicate ulterior în jurul ei au făcut ca zona respectivă să devină unul din principalele locuri sfinte ale budismului. ### Mount Rushmore (USA) Mount Rushmore Mount Rushmore este un monument reprezentativ pentru Statele Unite ale Americii, fiind situat lângă orășelul Keystone, statul South Dakota. Sculptura în granit reprezintă 150 de ani de istorie a Statelor Unite ale Americii, chipurile celor 4 ex-președinți fiind înalte de 18 metri fiecare. Ordinea președinților de la stânga la dreapta: - primul fiind Părintele Americii, primul Președinte al USA -  George Washington (1732-1799)- al doilea portret este cel al lui Thomas Jefferson (1743-1826)- cel de-al treilea portret este cel al lui Theodore Roosevelt (1858-1919)- iar cel de-al patrulea portret este cel al lui Abraham Lincoln (1809-1865). ### Cetatea Petra (Iordania) Cetatea Petra PETRA este un loc cu valoare arheologică deosebită situat în sudul Iordanului. Este celebră datorită faptului că are numeroase structuri săpate direct în stâncă. Cetatea Petra era numită în trecut și Rekem, fiind asociată în scrierile de la Marea Moartă cu munții Seir. Se consideră că cetatea s-a construit sub autoritatea lui Iosif (Josephus), fiind după părerea altor scriitori capitala nabateenilor, popor din sudul Iordanului. Petra a fost desemnată de către UNESCO un loc de patrimoniu cultural mondial în 1985 și a fost numit "unul dintre cele mai de preț locuri culturale din patrimoniul universal". Închis între turnurile naturale de roci roșii și un curs permanent de apă, Petra avea o puternică fortificare însă controla și principalele rute comerciale care se îndreptau spre Gaza în vest, Bosra și Damasc în Nord, Aqapa și Leuce Come spre Marea Moartă și partea deșertică spre Golful Persic. Petra a intrat rapid în declin sub dominația romană. În anul 363 în urma unui puternic cutremur s-au distrus în mare parte clădirile dar și sistemul de aprovizionare cu apă . Ruinele orașului Petra au devenit o curiozitate la mijlocul evului mediu, fiind vizitat de sultanul Baibars. Primul european care a descris acest loc a fost Johann Ludwig Burckhardt în 1812. ### Marele Sfinx de la Giza Marele Sfinx de la Giza Sfinxul este o imagine a unui leu cu cap de om şi eventual aripi, inventat de către egiptenii Vechiului Imperiu, adoptat ulterior de arhaica mitologie greacă, de unde şi-a primit numele. Sfinxul are corpul unui leu şi capul unui rege sau zeu. Privit din profil, îţi dai seama că are capul mult mai mic în comparaţie cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m şi o înalţime de 20 m. Numai labele au o lungime de 17 m, iar partea din spate de 52 m. Capul are 6 m înălţime şi 4 m lăţime, iar ochii au 2 m înălţime. Nasul şi barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul Britanic. În trecut, statuia a fost pictată: roşu pentru faţă şi corp şi galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinxul a fost construit pe locul unei cariere de piatră şi se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărâmiţează din cauza vântului, umidităţii şi a poluării din Cairo. Unii egiptologi cred că a fost construit de către faraonul Khafra, având înfăţişarea acestuia, iar alţii consideră că probabil a fost construit încă din era glaciară, probabil de către extratereştrii. Multe inscripţii arată imagini cu nişte maşinării zburătoare, care construiau piramidele şi Sfinxul. Ultimele teorii spun că Sfinxul a fost construit în timpul celei de a IV-a Dinastii de către Khaf-Ra (Chefren, Kefren), în anul 2500 Î.Hr., după construcţa piramidei acestuia. Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “shingo” care înseamnă “a strangula” şi grecii l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă care avea capul unei fete, corpul unui leu şi aripi de pasăre cu care îşi strangula victimele. In orice caz, Marele Sfinx din Giza este o realizare constructiva uluitoare, un punct cultural de atractie mondiala. ### Rezoluţia Unirii - Alba Iulia, 18 noiembrie/1 decembrie 1918 Rezoluţia Unirii Prevederile Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia: - decretează unirea românilor din Transilvania, Banat cu România;- autonomie provizorie, Transilvania conducându-se prin organisme proprii până la integrarea completă;- egalitate naţională şi confesională;- reforme democratice: vot universal, reformă agrară, o nouă legislaţie a muncii;- eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti dintre România şi Puterile Centrale 7 mai 1918 Participanții la semnarea Tratatului de la București, 7 mai 1918 (Sursă foto: Agenția de Stat a Arhivelor Bulgare). Tratatul de pace de la Buftea Dispozițiile tratatului: - teritoriul României era împărţit în două : o zonă de ocupaţie germană (Oltenia,  Muntenia, Dobrogea) şi o zonă sub administraţie românească (Moldova până la Mărăşeşti);- România primea acces la Marea Neagră printr-un drum comercial până la Constanţa;- împingerea frontierei Austro-Ungariei peste crestele Carpaţilor (5600 km2 şi 156 000 locuitori );- Germania concesiona zăcămintele de petrol pe 30 de ani;- demobilzarea armatei. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Tratatul de alianţă dintre România si Antanta (Convenţia politică şi Convenţia militară), 4/17 august 1916 Planul de campanie român din 1916. Tratatul de alianță dintre România și Antanta Prevederile tratatului de alianţă dintre România si Antanta erau: - aliaţii garantau integritatea frontierelor României;- aliaţii recunoşteau României dreptul de a-şi reuni teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria;- România se obliga să declare război Austro-Ungariei;- aliaţii se obligau să furnizeze României muniţii, materiale de război şi personalul tehnic necesar;- egalitate la conferinţa de pace. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Tratatul secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria, 18/30 oct.1883 Tratatul secret de alianță dintre Romnia și Austro-Ungaria Tratatul secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria prevedea urmatoarele: - caracterul defensiv al alianţei şi de menţinere a păcii;- obligaţia celor două aliate de a se ajuta în cazul în care una din ele ar fi atacată (la graniţa de răsărit- Rusia);- problemele militare urmau să fie reglementate printr-o convenţie specială;- tratatul era valabil pe 5 ani, iar dacă nu era denunţat cu un an înainte, rămânea în vigoare încă 3 ani. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Tratatul de la Berlin 1 iulie 1878 Pacea de la Berlin 1878. Tratatul de la Berlin Tratatul de pace de la Berlin din 1878 prevedea următoarele:  - se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;- Bulgaria pierde din teritoriu şi rămâne principat autonom;- Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare Austro-Ungariei;- erau recunoscute României, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;- Rusia lua sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad);- Anglia lua insula Cipru;- obligativitatea modificării art.7 din Constituţie (referitor la cetăţenie). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Tratatul de la San Stefano 19 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano Prevederile tratatului de la San Stefano: - se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;- Bulgaria, extinzându-şi teritoriul, devenea Mare Principat autonom;- Bosnia şi Herţegovina deveneau autonome;- Rusia primeşte Dobrogea, dar îşi rezerva dreptul de a o schimba cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Componența celei de-a doua expediție a lui Cristofor Columb Flota lui Cristofor Columb plecând din Spania. Componența celei de-a doua expediție a lui Cristofor Columb Regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, au confirmat în mod solemn toate drepturile şi privilegiile făgăduite lui Columb în 1492, în urma descoperirilor din prima expediție. În instrucţiunile regale din 29 mai 1493, don Cristobal Colon este intitulat amiral, vicerege şi guvernator al insulelor şi continentului descoperit. A fost echipată fără întârziere o nouă flotilă compusă din 17 vase, printre care trei corăbii mari. Columb a înălţat pavilionul de amiral pe cea mai mare dintre ele — „Maria Galante”. Întrucât Columb nu văzuse la indieni nici vite şi nici plante cultivate europene şi întrucât se proiecta întemeierea în Española a unei colonii spaniole, au fost încărcaţi pe corăbii cai, asini, vite cornute mari şi porci. În afară de aceasta, amiralul a poruncit să se ia pe corăbii butuci de viţă de vie de diferite soiuri şi seminţe de plante cultivate în Europa. Împreună cu Columb au plecat în căutarea norocului în noile regiuni un mic grup de curteni, sute de nobili săraci, dar mândri (hidalgos), rămaşi fără ocupaţie după cucerirea Granadei, zeci de funcţionari regali, precum şi călugări şi preoţi care trebuiau să aducă la creştinism pe „păgânii” de peste ocean. Potrivit diferitelor izvoare, pe corăbii se aflau 1.500—2.500 de oameni. A doua expediţie a lui Columb a pornit din Cadiz la 25 septembrie 1493. În insulele Canare s-a mai luat o încărcătură suplimentară — trestie de zahăr — şi, urmându-se exemplul portughezilor, câini mari anume dresaţi pentru vânătoarea de oameni. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Telegramele Ducelui Nicolae adresate Domnitorului Carol I în timpul războiul de independenţă 1877 Telegramele Ducelui Nicolae Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei, a fost al treilea fiu și al șaselea copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al Alexandrei Feodorovna. Pentru a-l deosebi de fiul său, i se spune și Nicolae Nicolaevici cel Bătrân. Pregătit pentru a deveni militar, a comandat armata rusă ca mareșal în războiul ruso-turc din 1877-1878. Telegramele adresate Domnitorului Carol I de către Ducele Nicolae în timpul războiului de independență în anul 1877. ### Convenţia româno-rusă 4 aprilie 1877 Convenţia româno-rusă Convenţia din 4 aprilie 1877 prevedea următoarele: - România asigura libera trecere a armatei ruse pe teritoriul său;- Rusia se obliga să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României şi drepturile politice ale statului român;- Rusia se obliga să suporte cheltuielile ce rezultau din trecerea trupelor ruse prin România;- traseul trupelor ruse fixat în detaliu; capitala trebuia să fie ocolită. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Constituţia României din 1 iulie 1866 Constituția României Prima constituţie a Romaniei elaborată fără aprobarea externă a marilor puteri, a fost adoptată la 13 iulie 1866 în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern şi prevede următoarele principii esenţiale: - consacra principiile şi normele caracteristice statului modern: suveranitate  naţională, guvernare reprezentativă, supremaţia Constituţiei, monarhie ereditară, separarea puterilor în stat;- consfinţeşte numele oficial al ţării: România;- face abstracţie de suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri;- introduce ca formă de guvernământ monarhia constituţională;- teritoriul României este inalienabil şi indivizibil;- teritoriul este organizat în judeţe, plăşi şi comune;- drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legilor, dreptul la azil politic, drepturi politice garantate doar pentru creştini, libertate individuală,  proprietatea era declarată sacră şi  inviolabilă;- dreptul la vot era censitar, pe colegii electorale;- statul era organizat pe principiul separaţiei puterilor: legislativă (domnitor,  Parlament), executivă (domn,guvern), judecătorească ( tribunale, judecătorii,  Înalta Curte de Casaţie); Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, mai 1864 Convenția de la Paris Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris a fost un act cu caracter constituțional adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza care prevedea următoarele: - domnul iniţia legile, cu ajutorul Consiliului de Stat;- se crea Corpul Ponderator (Senatul), cu atribuţii legislative;- majoritatea membrilor Corpului Ponderator şi preşedintele erau numiţi de către domnitor;- se lărgea dreptul la vot, sporind numărul alegătorilor. ### Convenţia de la Paris august 1858 Theodor Aman - Proclamarea Unirii Convenția de la Paris Prevederile principale ale convenţiei de la Paris din 1858: - unirea principatelor sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;- Principatele aveau fiecare un domn ales pe viaţă, guverne şi adunări separate;- doua instituţii comune cu sediul la Focşani: Comisia Centrală (rol legislativ) şi  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (rol juridic);- garanţia colectivă a Marilor Puteri;- desfiinţarea privilegiilor şi monopolurilor economice;- egalitatea moldovenilor şi muntenilor în ocuparea funcţiilor publice;- noi raporturi între proprietari şi ţărani. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Hotărârile Adunărilor Ad-hoc octombrie 1857 Adunarea ad-hoc din Bucuresti 1857. Hotărârile adunărilor Ad-Hoc din octombrie 1857 au fost:  - respectarea autonomiei Principatelor;- unirea Principatelor într-un singur stat numit România;- prinţ străin cu moştenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei;- neutralitatea pământului Principatelor;- Adunare Legislativă în care să fie reprezentate toate categoriile sociale. ### Tratatul de pace de la Paris 18 martie 1856 Tratatul de pace de la Paris Principale măsuri care au vizat Principatele Române au fost:- libertatea navigaţiei pe Dunăre;- retrocedarea sudului Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) către Moldova;- instituirea garanţiei colective a Marilor Puteri asupra Principatelor şi menţinerea suzeranităţii otomane;- consultarea Principatelor cu privire la viitoarea lor organizare prin intermediul Adunărilor Ad-hoc. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Jose Carreras (n.1946) Jose Carreras Tenorul spaniol, Carreras a început să cânte la şase ani şi după doi ani a început studiul muzicii. A devenit tenor la optsprezece ani, iar în 1974 a debutat în afara ţării natale, cu roluri la Londra şi New York. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Placido Domingo (n.1941) Placido Domingo Născut în Spania, Domingo a studiat muzica în Mexic. A debutat ca tenor în 1960, în rolul lui Alfredo din Traviata. A cântat în toate sălile importante de operă şi a înfiinţat Opera din Los Angelos. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Regatul Noului Babilon 539 î.Hr. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Babilon Regatul Noului Babilon Perșii cuceresc Babilonul fără luptă; Cyrus II și suveranii ahemenizi care-i succed adoptă și titulatura de ”regi ai Babilonului”. Până la Alexandru cel Mare, Babilonul rămâne o provincie (uneori cu un statut particular) a Imperiului persan. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Regatul Noului Babilon 555-539 î.Hr. Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Babilon Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 555 - 539 î.Hr.:Domnia lui Nabonid, ultimul rege al statului chaldeo-babilonean. Conflict cu influenta preoțime a zeului Marduk; reședința regală este mutată la Teima. ### Regatul Noului Babilon 559-556 î.Hr. Sursă: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 559-556 î.Hr.: În timpul domniei lui Neriglissar puternicele frământări politice interne subminează autoritatea centrală. ### Regatul Noului Babilon 561-560 î.Hr. Sursă: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 561-560 î.Hr.: Domnia lui Avil-Marduk, fiul lui Nabucodonosor II. Dominație a preoțimii zeului Marduk în viața politică. ### Regatul Noului Babilon 568/7 î.Hr. Sursă: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 568/7 î.Hr.: Expediții Babilonene la granița egipteană. ### Regatul Noului Babilon 574 î.Hr. Sursa: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 574 î.Hr.: Tyrul recunoaște, după un asediu de 13 ani, suzeranitatea babiloneană. ### Regatul Noului Babilon 587/6 î.Hr. Sursa: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 587/6 î.Hr.: Nabucodonosor II reprimă răscoala Iudeii, cucerește Ierusalimul și strămută în Mesopotamia o parte a populației. ### Regatul Noului Babilon 605-562 î.Hr. Sursa: wikipedia Regatul Noului Babilon Domnia lui Nabucodonosor II; hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat; supune Siria, Palestina și ridică puternice fortificații la granița răsăriteană amenințată de mezi. În Babilon este construit zigguratul Etemenanki (legendarul ”Turn al lui Babel”). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Regatul Noului Babilon 605 î.Hr. Sursa: wikipedia Regatul Noului Babilon Imperiul Neobabilonian, Noul Imperiu Babilonian sau Al Doilea Imperiu Babilonian a condus Mesopotamia între 626 și 539 î.Hr. Această perioadă înainte de stăpânirea Imperiului Neobabilonian este 911-539 î.Hr. Atât Babilonul, cât și Asiria împărtășeau aceeași cultură, religie, etnie, istorie și limbă. Cu toate acestea, relația lor unul cu celălalt a luat adesea o turnură politică. Acest lucru s-a datorat faptului că atât Babilonul, cât și Asiria au fost conduse de țările vecine din nordul Irakului. 605 î.Hr.: Nabucodonosor, fiul lui Nabopolassar, înfrânge în bătălia de la Karkemiș coaliția asiro-egipteană. ### Luciano Pavarotti (1935- 2007) Luciano Pavarotti Născut în Italia, Pavarotti a debutat în 1961, în rolul Rodolfo, din Boema, care a devenit personajul său favorit. În 1990, a înregistrat aria Nessun dorma ca melodie oficială a Campionatului Mondial de Fotbal. Personalitatea lui magnetică a atras spre operă un public larg. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Enrico Caruso (1873-1921) Enrico Caruso Tenorul italian Caruso a debutat în 1894, la 25 de ani, la Napoli, în opera Prietenul Francesco, şi a devenit faimos în toată lumea, în rolul din Fedora, interpretat la Milano, în 1898. A cântat în aproape 40 de opere şi a realizat unele dintre primele înregistrări de discuri. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Mariana Nicolesco (n.1948) Mariana Nicolesco Soprana română Nicolesco s-a născut în Găujani, Giurgiu, şi în 1968 s-a stabilit în Italia. Repertoriul clasic, romantic şi contemporan de operă, dar şi vocal simfonic, a fost etalat pe toate marile scene ale lumii, inclusiv Metropolitan Opera din New York şi Scala din Milano. A fondat festivalul “Hariclea Darclee” de la Brăila. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Maria Callas (1923-1977) Maria Callas Soprana americană Callas a plecat din America la 14 ani, pentru a studia în Atena, unde a devenit expertă în stilul interpretativ italian belcanto (“cântec frumos”). După debutul din Italia, în 1947, în Gioconda, a cântat în toate marile săli de operă din lume. Ultimul ei spectacol a fost Tosca, la Opera Metropolitană din New York, în 1965. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Benjamin Britten (1913-1976) Benjamin Britten În 1930, compozitorul englez Britten a câştigat o bursă la Colegiul Regal de Muzică. Prima sa operă de succes, şi cea mai frumoasă, este Peter Grimes. Britten a adaptat pentru operă multe lucrări clasice ale literaturii engleze. Dintre lucrările orchestrale celebre fac parte Ghidul tinerilor pentru orchestră şi Recviemul de război. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Marian Anderson (1902-1993) Marian Anderson Contralto afro-americană, Anderson a început să cânte în copilărie în corul Bisericii Baptiste unionale locale. Enoriaşii i-au finanţat studiile particulare. În 1955, a devenit prima afro-americană care a cântat la Opera Metropolitană din New York, în rolul Ulrica din Bal mascat de Verdi. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Richard Strauss (1864-1949) Richard Strauss Compozitorul german Strauss a studiat muzica la Berlin şi a devenit dirijor la Bayreuth. A compus numeroase poeme simfonice, printre care Aşa grăit-a Zarathustra. Prima sa operă, Guntram, a fost pusă în scenă în 1894. La reprezentaţiile operelor Salomeea şi Electra, publicul a fost şocat de violenţa lor. După aceea, lucrările sale, de exemplu opereta Cavalerul rozelor, au fost compuse în stil tradiţional. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Nellie Melba (1861-1939) Nellie Melba Pe numele său adevărat Helen Mitchell, s-a născut în Melbourne, Australia. Părinţii săi erau muzicieni şi i-au asigurat o educaţie specifică în copilărie. Totuşi, abia în 1882 s-a decis să profeseze. A studiat la Paris şi a adoptat numele de Melba, fiindcă era din Melbourne. Primul spectacol l-a susţinut la Bruxelles, în 1887, în rolul Gildei din opera Rigoletto de Verdi. A fost primadonă la Covent Garden, în Londra, şi a cântat în oraşe din toată lumea. Glasul i-a fost admirat pentru puritate şi înălţime, şi a interpretat rolurile principale din Boema, Aida, Romeo şi Julieta. A efectuat, de asemenea, unele dintre primele înregistrări de gramofon şi a fost multă vreme partenera de scenă a tenorului italian Enrico Caruso. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Giacomo Puccini (1858-1924) Giacomo Puccini În 1880, compozitorul italian Puccini a câştigat o bursă pentru a studia la Conservatorul din Milano. Primul său succes major a fost opera Manon Lescaut. A rămas cunoscut pentru capodoperele Boema, Tosca, Madame Butterfly şi Turandot. Cea din urmă a fost terminată după moartea sa. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Georges Bizet (1838-1875) Georges Bizet Pianistul şi compozitorul francez Bizet avea nouă ani când a început să studieze la Conservatorul din Paris. În 1857, a câştigat Marele Premiu de la Roma pentru mini-opera Doctorul Miracol. A rămas cunoscut pentru opera Carmen, reprezentată prima dată în 1875, în oraşul său natal, Paris, operă care continuă să fie foarte cunoscută. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Giuseppe Verdi (1813-1901) Giuseppe Verdi Studiile muzicale ale lui Verdi au început în biserica locală din Roncole, Italia. Ele i-au fost finanţate de localnici, care au plătit apoi pentru ca Verdi să poată studia la Milano. În 1832, Verdi a fost însă respins de Conservatorul din Milano şi a studiat în particular. După reprezentarea primei sale opere, Nabucco, a fost solicitat de toate marile teatre italieneşti. Multe dintre operele sale se bazează pe piesele lui Shakespeare. Aida a fost compusă special pentru inaugurarea Operei din Cairo, Egipt, în 1871. Alte compoziţii notabile: Rigoletto, Traviata, Falstaff. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Richard Wagner (1813-1883) Richard Wagner Lucrările de început ale compozitorului german Wagner n-au fost cunoscute şi, după o scurtă perioadă în care a dirijat la un teatru din Riga, el a plecat la Paris, unde a dus o existenţă precară, ca jurnalist. În 1842, reprezentarea în Dresda a operei Rienzi i-a lansat cariera. Din cauza politicii sale revoluţionare, între 1848 şi 1861 a trăit în exil, în Franţa şi Elveţia. În 1876, a deschis un teatru în Bayreuth, unde a pus în scenă tetralogia Inelul Nibelungilor, bazată pe mituri şi legende germane. Alte compoziţii notabile: Lohengrin, Walkiria. Sursa: Prof. Cornelia Cucu ### Regatul Noului Babilon 625 î.Hr. Sursă: wikipedia Regatul Noului Babilon Nabopolassar întemeiază Regatul chaldeo-babilonean independent. În timpul domniei lui (625-605) Babilonul, în alianță cu Media, inaugurează o politică ofensivă, înfrânge Asiria și își extinde dominația asupra Elamului și Siria de nord. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Regatul Noului Babilon mileniul 2 î.e.n. Sursa: wikipedia Regatul Noului Babilon Triburile semitice ale caldeilor se stabilesc în Mesopotamia. Temporar sub dominația asiriană, Babilonul rămâne unul din cele mai importante metropole comerciale ale Orientului Apropiat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Henry Purcell (1659-1695) Henry Purcell La 20 de ani, compozitorul englez Henry a devenit organist la Westminster Abbey, Londra. A scris muzică pentru încoronările lui Iacob al II-lea şi Wilhelm al III-lea. Singura sa operă a fost Didona şi Enea. A compus, de asemenea, muzică religioasă pentru piesele Regele Arthur şi Regina zânelor. ### Claudio Monteverdi (1567-1643) Claudio Monteverdi Compozitorul italian Claudio Monteverdi şi-a început cariera muzicală cântând în cor şi la vioară. La cincisprezece ani, îşi publicase primele compoziţii. În 1607 a compus una dintre primele mari opere, Orfeu. În 1613, a fost numit maestru de muzică la San Marco, Veneţia, unde a continuat să compună muzică religioasă, dar a rămas cunoscut pentru operele sale. Ideile şi compoziţiile l-au ajutat să dezvolte expresiva artă a operei în perioada de început a acesteia. Alte compoziţii notabile: Întoarcerea lui Ulise, Încoronarea Popeei. ### Statul Mitanni sec. 13 î.Hr. Sursa: wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. sec. 13 î.Hr.: Sub loviturile Asiriei Mitanni dispare din istorie. ### Statul Mitanni sec. 14 î.Hr. Sursa: Wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. sec. 14. î.Hr.: Decăderea statului mitannian, care devine în vremea lui Suppiluliuma vasal Regatului hitit. ### Statul Mitanni c. 1400 î.Hr. Sursa: wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. c. 1400 î.Hr.: În fața ascensiunii puterii hitite, Mitanni se aliază, în vremea faraonului Tuthmosis IV, cu Egiptul. ### Statul Mitanni c. 1460 î.Hr. Sursa: wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. c. 1460 î.Hr.: În timpul domniei suveranului Saushshatar, Mitanni se situează în fruntea coalițiilor îndreptate împotriva faraonului Tutmosis III. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Statul Mitanni sec. 15 î.Hr. Sursa: wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. sec. 15 î.Hr.: Timp de un secol, Mitanni reprezintă alături de Egipt principala forță politică a Orientului Apropiat. Statul hitit, Asiria și Siria îi recunosc suzeranitatea. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Statul Mitanni c. 1600 î.Hr. Sursa: wikipedia.ro Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. c. 1600 î.Hr.: Constituirea, pe cursul superior al Eufratului, a statului Mitanni (denumit de asirieni Hanigalbat) cu o capitală la Wassuganni. ### Statul Mitanni sec. 17 î.Hr. Sursa: wikipedia Statul Mitanni În timpul epocii bronzului, hurrianii au format în mod liber statul Mitanian în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei. De la cca. 1500 î.Hr. până la 1300 î.Hr., statul era încă în existență. sec. 17 î.Hr.: Stabilitatea în nord-vestul Mesopotamiei a huriților, triburi asianice, cu unele elemente etnice indo-europene, originari din regiunea Mării Caspice. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Care este rezistența totală a rezistoarelor conectate în paralel? Rezistența totală a rezistoarelor conectate în paralel Este clar că în circuitul prezentat in figura de mai jos, efectul rezistiv al celor trei rezistoare combinate va fi mai mic decât al fiecăreia din ele, întrucât adăugarea unui rezistor produce o nouă cale pentru curent. Rezistența totală este dată de relația În general, inversul rezistenței totale este suma inverselor rezistențelor individuale legate în paralel (sau, cu alte cuvinte, conductanțatotalăeste suma conductanțelor individuale). Rezistoare conectate în paralel. ### Care este rezistența totală a rezistoarelor conectate în serie? Rezistența totală a rezistoarelor conectate în serie Rezistența totală R a rezistoarelor din figura ilustrată mai jos, ale căror rezistențe individuale sunt R1, R2 și R3 este dată de relația R = R1+R2+R3. În general, rezistența totală a mai multor rezistoare conectate în serie este suma rezistențelor lor individuale. Rezistoare conectate în serie ### Ce este un circuit paralel? Circuit paralel Două sau mai multe rezistoare sunt grupate în paralel dacă sunt conectate între aceleaşi două noduri. Rezistoarele grupate în paralel au aceeaşi tensiune la borne. Conform legii I a lui Kirchhoff I = I1+ I2 + I3 sau iar pentru circuitul echivalent: De unde rezulta: sau în cazul în care sunt conectați în paralel n rezistori Rezistenţa echivalentă Rp este întotdeauna mai mică decât oricare din rezistanţele Rk. Pentru cazul în care sunt conectate doar două rezistoare în paralel este comod de calculat rezistenţa echivalentă folosind relaţia: ### Ce este un circuit serie? Circuit serie Două sau mai multe rezistoare sunt conectate în serie dacă aparţin aceleiaşi ramuri dintr-o reţea electrică. Rezistoarele grupate în serie sunt parcurse de acelaşi curent electric. Considerând un grup de trei rezistori conectaţi în seie, la bornele fiecărui rezistor se va regăsi câte o tensiune U1; U1 si U1 încât se poate scrie: U = U1+ U2 + U3. Pe baza legii lui Ohm pe fiecare rezistor rezultă: U = IR1+ IR2 + IR3 sau U = I(R1 + R2 + R3). Aplicăm aceeaşi lege la circuitul echivalent: U = IRs, rezultă următoarea relaţie: Rs= R1+ R2+ R3. În cazul general, când sunt conectate n rezistoare în serie: Rezistenţa echivalentă Rs este întotdeauna mai mare decât oricare dintre rezistenţele Rk. ### Unitatea de măsură a puterii și energiei Unitatea de măsură a puterii și energiei Unitate SimbolEchivalentul Watt W1 joule pe secundă Kilowatt KW1000 W (1,34 CP)MegawattMW 0,001 W Kilowatt-orăKWh Energia generată de putere 1KW într-o oră Joule J 1 newton-metru (N x M) Cal-putereCP 745,7 W; 0.7457 KW ### Care sunt efectele curentului electric? Efectele curentului electric Există trei efecte principale ale unui curent ce trece printr-un conductor. Primul efect constă în faptul că energia de ciocnire a electronilor din material apare sub formă de căldură sau lumină. Al doilea efect constă în producerea unui câmp magnetic. Al treilea efect reprezintă reacțiile chimice care apar atunci când curentul trece printr-un electrolit. Aceste fenomene se pot remarca și în sens invers; căldura sau lumina pot influența curentul într-un conductor; un câmp magnetic poate induce un curent; o baterie folosește reacțiile chimice pentru a produce un curent electric. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Cum se măsoară puterea electrică? Circuit rezistiv Cum se măsoară puterea electrică? Puterea se măsoară în wați (simbol W), 1 watt fiind puterea disipată de un conductor parcurs de un curent de 1 amper, la capetele căruia este aplicată tensiunea de 1 volt. Puterea într-un circuit rezistiv are valorile VI, I²R sau V²/R. Electronii care formează curentul într-un material rezistiv sunt implicați într-un mare număr de ciocniri, în urma cărora se degajă energie. Aceasta apare sub formă de caldură sau lumină. Ca urmare, o putere echivalentă trebuie aplicată conductorului pentru a menține curentul în el. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este rezistența internă? Un circuit electric simplu, închis prin întrerupător. Ce este rezistența internă? Toate sursele de tensiune electromotoare, cum sunt bateriile și generatoarele electrice, au o rezistență internă, numită rezistența sursei. Curentul care trece prin circuitul prezentat în figura de mai sus circulă și prin baterie, o mică parte a tensiunii electromotoare fiind pierdută prin căderea de tensiune produsă în rezistența internă a acesteia. Cu cât curentul este mai mare, cu atât căderea de tensiune în rezistența internă a bateriei este mai mare. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Cum se utilizează puntea Wheatstone? Cum se utilizează puntea Wheatstone? Puntea Wheatstone este un circuit format din patru brațe rezistive, rezistența unui braț fiind necunoscută. Pe o diagonală este conectată o baterie, iar pe cealaltă un galvanometru (vezi ilustrația mai jos). Puntea Wheatstone. Curentul prin galvanometru este zero dacă raportul între R1 și R3 este egal cu cel între R2  și RX. Galvanometrul este un instrument care indică existența curentului. Dacă avem satisfăcute relațiile R1i1 = R2i2 și R3i1 = RXi2, adică R1RX = R2R3, relație cunoscută sub numele de relație de echilibru, prin galvanometru curentul va fi nul. Puntea se utilizează la măsurarea rezistențelor necunoscute, care trebuie conectate în locul rezistenței RX. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Civilizația araucană Araucan nativ din Chile Civilizația araucană Araucani – populaţie originară găsită pe teritoriul actualului Chile de spanioli, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, odată cu înaintarea spre sudul continentului. În total erau cam un milion de araucani, împărţiţi în triburile huilliche, picunche, mapuche. Originea lor este incertă, probabil au venit din Oceania. Existenţa lor o precede în timp pe aceea a incaşilor, care iau cucerit în veacul al XV-lea d.H. După mai multe bătălii între diverşi generali spanioli pentru cucerirea teritoriului, araucanii, care erau indigeni (amerindieni) au reuşit să pună o barieră între ei şi spanioli, aprinzând în toate aşezările lor un brâu de foc în lungul râului Bio-Bio, după care triburile lor au continuat să se dezvolte în veacul al XVIIlea în partea de sud a statului Chile de azi şi încă sunt numeroşi chilieni care se declară araucani. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Muntele Ararat Muntele Ararat Ararat este un munte vulcanic care are cel mai mare volum de pe Pământ. Se află în Turcia, la graniţa cu Armenia (căreia i-a aparţinut, şi azi apare pe stema Armeniei), Iranul şi Nahicevanul. Există Araratul Mare şi Araratul Mic. La poalele lui a existat unul dintre cele mai vechi regate, Urartu, şi tot acolo este locul de formare al limbilor indoeuropene. Se crede că acolo a debarcat Noe după potop, deşi există şi alte locaţii legendare. Araratul Mare are peste 5 km înălţime şi cel Mic 3 km. Zona a fost considerată fabuloasă de multe regate şi imperii care au dorit s-o cucerească. Alexandru Macedon (care n-a reuşit), perşii, Imperiul Roman (care n-a reuşit) şi-au îndreptat săgeţile către Muntele Ararat. Istoria creştină timpurie a Armeniei este strâns legată de vecinătatea Muntelui Ararat. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Muntele Ararat ### Limba aramaică Evoluția alfabetului aramaic Limba aramaică Limba aramaică este limba semitică a fencienilor şi vechilor evrei. La fel ca toate limbile vechi, în aramaică (atestată cu 3000 de ani î.H.) se scriau doar consoanele, vocalele fiind interpretabile. Această neînţelegere a şi dus la legenda Turnului Babel. Este şi limba Talmudului. Aramaica a fost prima limbă cu alfabet fonetic şi scriere. A folosit un alfabet provenit din scrierea cuneiformă, a fost limba administraţiei pentru popoarele Asiei Mici (graţie puterii Asiriei în zonă şi înlocuind astfel akkadiana), până în secolul al VI-lea, la cucerirea arabă. Stă la originea tuturor alfabetelor moderne: grec, latin, slav. Legenda fenicianului Cadmus care a întemeiat Troia aruncând peste cap dinţii balaurului, este legenda transmiterii literelor alfabetului aramaic. Balaurul avea, în imaginarul colectiv al lumilor vechi, puteri magice: era dragonul la chinezi şi semnul distinctiv a numeroase societăţi secrete europene până în Evul Mediu. Cavaleri ai Ordinului Dragonului, ordin de luptă antiotomană cu sediul la Viena, au fost Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu. Dar puţini fac legătura cu civilizaţia aramaică, deşi urmaşii Troiei, întemeiată de Cadmus, au fost chiar fondatorii Romei, iar dragonul figura şi pe scuturile de luptă ale romanilor, ca şi ale grecilor antici. Au derivat din ea limbile vorbite în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia, Iran, Irak, Israel, Liban, Siria, Turcia. În antichitate a fost vorbită şi de nabateeni, iar acum mai este şi limba cultului mandean din Siria. Diaspora vorbitorilor de aramaică a dus această limbă, încă din perioada antică, în nordul Africii şi sud-vestul Europei. V. Cadmus, Dragonul. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Civilizația regatului Aram Civilizația regatului Aram Terioriul regatului lui Aram, unul din nepoţii lui Noe, era localizat pe pământul Siriei. Cu timpul locuitorii au migrat spre sud, spre Mesopotamia (mileniul al II-lea î.H.). Vorbeau limba arameică, siriaca de azi fiind derivată din ea. Patriarhul evreilor, Abraham din Ur, provenea, după tată, din acei aramei. Babilonul şi toată Asiria vorbeau arameica. Pe baza alfabetului arameic, inventat de fenicienii din Byblos din scrierea originar cuneiformă s+au format toate alfabetele limbilor acuale. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria civilizației Arabe Istoria civilizației Arabe Arabia – teritoriu locuit de arabi, populaţie fără contur statal precis, definită prin suma vorbitorilor de arabă, cu toate variantele ei. Rădăcina cuvântului, în arabă, înseamnă „locuitor al deşertului” şi, la origini, este vorba despre triburi nomade care trăiau din pastoralism. Conform Bibliei, arabii sunt ismaeliţi, urmaşi ai lui Ismail, unul din fiii lui Abraham (deci, la origine, provin din Noe. Dacă chestiunea este abordată etnic, atunci se recunosc drept arabi 250 de milioane de locuitori al planetei. Dacă însă ne referim la Liga Arabă, aceasta admite ca locuitori ai unor ţări arabe (fără diaspora) 300 de milioane de oameni. Centrul de iradiere iniţial a fost Peninsula Arabică, din Mesopotamia (unde sunt pomeniţi în texte din secolul al IX-lea î.H.) până în Siria. Ei au migrat în timp în toată Asia Mică (Peninsula Arabică), în nordul Africii şi au ajuns, trecând prin Cipru, Sicilia etc. până în sudul Spaniei (secolul al X-lea d.H.). Iradierea s-a produs şi spre estul Asiei, însemnate populaţii arabe existând astăzi în India, China şi Indonezia. Arabii sunt musulmani sunniţi (îl recunosc pe Iisus ca profet al lui Dumnezeu, însă consideră că după el a apărut un alt profet: Mahommed), dar şi creştini (în Siria, Liban, Palestina, Irak, Iordania, Israel, Egipt, Algeria). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Munții Anzi Munții Anzi Munții Anzi sunt cel mai lung lanţ muntos al planetei, aşezat în lungul coastei vestice a Americii de Sud, având peste 7000 km lungime şi 500 km lăţime (în medie). Şi înălţimile sunt mari (4 km în medie), acest lanţ fiind comparabil cu Munţii Stâncoşi din America de Nord, pe care-i continuă ca linie, precum şi cu Munţii Himalaia din Asia. Cel mai înalt vârf este Aconcagua, de aproape 7 km. Anzii Cordilierii s-au format în Paleozoic prin încreţire, la confluenţa a trei mari plăci tectonice: Caraibe, Nazca şi Antarctică. Mai multe civilizaţii au înflorit în aceşti munţi aparent neprimitori: Inca, Nazca, civilizaţii a căror origine este siberiană. După descoperirea Americii de către Columb s-au format civilizaţiile Americii Latine, care numesc acest lanţ muntos Cordiliera andină. Caracteristica ei este dată de numeroşii vulcani activi. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Munții Anzi ### Cu ce se ocupă antropologia? Antropologie Antropologia – ansamblu de discipline ştiinţifice care se ocupă de studiul omului ca entitate fizică (evoluţie, adică paleoantropologie; anatomie; fiziologie; patologie), socială, culturală (cultura materială şi spirituală, deci tehnica şi tehnologia, creaţia de orice fel, inclusiv religia), etnologică. Descinde din Secolul Luminilor, dar se consideră că este un produs al veacului al XIX-lea, modernizator, şi care pune, pentru prima oară în istoria acestui ciclu al umanităţii, chestiunea unei viziuni globale asupra fiinţei omeneşti ca specie planetară. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Antiohia Antiohia Antiohia – cetate fondată de Antigonus, general al lui Alexandru Macedon, şi mărită în 307 î.H. de Seleucus, un alt general al aceluiaşi, care a denumit-o după numele soţiei sale, Antiohia, de origine tracă. Cetatea ar fi fost făcută pe locul uneia persane, numită de greci Artemis Persana, iar de localnici Meroe (alta decât Meroe din Africa, la cataractele Nilului). Mai târziu romanii au numit această Antiohia „de pe Orontes”, după numele râului care trecea pe acolo, spre a o deosebi de multe alte Antiohii ale lumii antice: Mygdonia, în vechea Mesopotamie, Pisidia, în Phrigya, în Lydia, în Troia, în Cydnus (care se numea şi Tarsus, după numele munţilor Tarsus, azi Caucaz), în Taurum (probabil Alep), în Susiana, Antiohia Semiramis (Accra, azi Akko, în Israel), Antiohia Margiana, azi Merv în Turkmenistan, oază în deşertul Kara Kum, Antiohia în Scythia (în Uzbekistan, lângă Taşkentul de azi) ş.a. Situaţia lingvistică a Antiohiei pare să probeze faptul că ea transcende cu mult în timp şi spaţiu numele soţiei generalului Seleucus. Dimitrie Cantemir, care a studiat mai în profunzime migraţia toponimelor pe planetă, afirmă, în Istoria Imperiului Otoman, că ele migrează de la Est spre Vest, ca şi populaţiile, adică în sens invers mişcării de rotaţie a pământului, fiindcă această direcţie dă mai multă stabilitate mişcării (e vorba de civilizaţia calului, sub imperiul căreia suntem până astăzi) şi este mai favorabilă adaptarii organismului la un alt fus orar. Aşa pare să se fi întâmplat şi cu numele Antiohiei, care vine dinspre centrul Asiei spre Asia Mică. Oricum, numele îl reproduce pe acela folosit de greci. Marea Antiohie, cetate creştină a începuturilor, a fost Antiohia pe Orontes, azi în Turcia, nu departe de graniţa cu Siria. Iar o legendă spune că Tigran, întemeietorul Armeniei, ar fi curtat-o pe frumoasa Antiohia, ceea ce, în ordine creştină, e adevărat, Armenia fiind creştină ca stat încă din 302 d.H. Pentru creştinism este importantă din cauza celor trei drumuri ale sfântului Pavel (Saul, după numele ebraic), care, însoţit de Baraba cipriotul (semn al alianţei iniţiale a lumii din Mediterana de Est contra stăpânirii romane – de altfel chiar împărţirea în două a creştinismului poartă pecetea acestei falii iniţiale, pre-creştine. Răsăritenii simţeau creştinismul apusean ca pe o tentativă a Imperiului Roman de a-şi păstra identitatea iniţială şi de a-i domina). Sf. Pavel a propovăduit creştinismul în sec. I d.H. mergând pe toată aria dintre Antiohia, Troia şi Cipru. Mai târziu cele şase cruciade (în principal ale Franţei) au consfinţit separarea creştinsmului în ortodox şi catolic. Antiohia a aparţinut Bizanţului şi ortodoxiei orientale. Nici chiar faptul că arabii au cucerit Ierusalimul (Salladin, 1187 d.H.), iar Constantinopolul a cerut ajutor Romei, n-a mai putut reface integritatea creştinismuluii. Schisma s-a pronunţat în 1204 d.H., iar urmaşii Bizanţului (mulţi refugiaţi în Cipru şi de acolo în zonele Veneto şi Friuli din Peninsula Italică) au reproşat întotdeauna Romei căderea cetăţii în mâinile otomanilor la 1453. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Arhipeleagul Antilelor Arhipeleagul Antilelor Antile este un arhipelag aflat în apropiere de coastele Americilor, închizând Marea Caraibilor şi separând-o de Oceanul Atlantic. Este compus din Antilele Mari şi Antilele Mici. Antilele Mari cuprind Cuba, Hispaniola (statele Haiti şi Republica Dominicană), Porto Rico, Jamaica, Insulele Cayman. Antilele Mici cuprind Anguilla, Antigua, Aruba, Barbados, Barbuda, Bonaire, Insulele Virgine, Curaçao, Dominica, Grenada, Guadelupe, Martinica, Montserrat, Olandeze, Redonda, Saba, Sf. Bartolomeu, Sfinţii Kitts şi Nevis, Sf. Lucia, Sf. Martin, Sf. Vincent, Sf. Eustatius, Trinidad-Tobago. Populaţiile precolumbiene, amerindienii care au locuit aceste insule se numeau Taěno şi limba vorbită de ei se înrudea cu a araucanilor din America de Sud. Acest tip de cultură a coexistat cu aceea columbiană practic până la venirea lui Cristofor Columb. O parte din triburile Taíno a migrat în America Centrală şi de Nord (Florida). Ritualurile voodoo îşi au originea în religia animistă a vechilor triburi Taěno. Geologic vorbind, arhipelagul se află la limita a două plăci tectonice (Caraibe şi Nayca) şi arheologia subacvatică a descoperit vestigii megalitice (v. Atlantida). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Calculatorul mecanic al lumii antice Reconstituirea calculatorului mecanic al lumii antice grecești. Calculatorul mecanic al lumii antice În 1902 a fost descoperit langă coastele insulei Antikythera, un adevărat calculator mecanic al lumii antice greceşti, bazat pe îmbinare cu roţi dinţate, datând din sec. 1 î.H. şi făcut din bronz. Originalul se află la Muzeul de Arheologie din Atena, iar reconstituirea sa arată cum funcţiona. Dimensiunile sunt surprinzător de mici, funcţiile numeroase, iar fineţea construcţiei a fost ceea ce a uimit. Are 33x17x9 cm+. Pe el sunt înscrise, în greacă, 15000 de caractere, din care 3000 au fost descifrate. Se bănuieşte că a fost făcut la Rhodos, de către înţeleptul Posidonios, ori de către matematicianul Arhimede. Cu el se poate calcula mişcarea constelaţiilor şi a planetelor sistemului solar după mişcarea lor aparentă, în funcţie de timpul pământesc (heliocentric, dar şi după mişcările lunii). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cu ce se ocupă antichitatea? Cu ce se ocupă antichitatea? Antichitate – este acea parte a istoriei care se ocupă de civilizaţia umană de la începuturi până în Evul Mediu timpuriu inclusiv. Ea se împarte în Preistorie (de la începuturi până la apariţia scrierii, adică 400.000–6000 î.H.), Antichitatea clasică, din mileniul al VI-lea î.H. până la Grecia şi Roma antică (770-753 î.H.) şi Antichitatea târzie, care merge de la Grecia antică la Evul Mediu timpuriu (împărţirea Imperiului Roman în două, secolul al IV-lea d.H.). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria continentului Antarctica Harta continentului Antarctica a lui Philippe Bauche Antarctica Antarctica – un continent aflat în emisfera sudică a Pământului, în mijlocul căruia se află şi Polul Sud. Are o suprafaţă de 13 milioane km2, comparativ cu Australia, care are 7,7 milioane km2 şi Europa, care are 10,5 milioane km2. Este format din suprafeţe insulare unite de gheţuri, iar în perioada de formare a continentelor era unit cu Australia şi Ţara de Foc. În urmă cu 30 de milioane de ani s-a separat de Australia, pe atunci nefiind acoperit de gheţuri şi având o floră şi o faună comună, identificată astfel până în Tasmania. Ceea ce este însă surprinzător în legătură cu Antarctica, e faptul că există hărţi ale acestui continent (descoperite şi publicate în veacul al XVIII-lea) alcătuite cu mult înainte de descoperirea lui geografică. Primul care a estimat existanţa unei suprafeţe de pământ la Polul Sud a fost Pithagora, care se gândea la faptul că, după uscatul cunoscut atunci, în comparaţie cu masa planetară pe care o calculase, lipseşte ceva. Ptolemeu l-a reconfirmat pe Pithagora, susţinând că Pământul ar trebui să echilibreze uscatul de la Polul Nord cu un uscat la Polul Sud. Primul care a desenat un contur precis pentru Antarctica (de altfel şi pentru Americi), a fost geograful otoman Piri Reis (1465-1554). Iar primul care a publicat harta Antarcticii, la Paris în 1737 şi la Londra în 1739, a fost cartograful francez Philippe Bauche. El a susţinut că n-a avut documente mai vechi, ci că s-a bazat pe mărturii marinăreşti. Adevărul este că el desenează continentul aproximativ exact şi fără gheţuri. Ori ultima mare glaciaţiue a fost între 40.000-5000 î.H. De atunci până acum Antarctica este aproape în intregime îngheţată. Abia după publicarea hărţii lui Bauche, James Cook a dat ocol gheţurilor continentale, fără însă a alcătui o hartă. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Animism Animism Animism – ansamblu de credinţe echivalente unei religii a cărei idee de bază este că natura şi omul fac un singur întreg, că sufletul (anima, în latină) conduce deopotrivă toată lumea vie, indiferent de regn. O echivalenţă energetică este aceea care coordonează sufletele, le permite comunicarea. În acest sens, moartea nu este un prag, o despărţire definitivă, ci o poartă deschisă către lumea sufletelor. Aceste credinţe au condus numeroase societăţi tribale, în Paleolitic, Neolitic şi există până astăzi zone din Africa, Oceania, Australia, Indonezia, Siberia, Americi unde continuă să subziste printre aborigeni. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Angkor Angkor Angkor – centrul cultural al civilizaţiei khmere (50 km2), azi în jungla cambodgiană, înfloritor în perioada secolelor 9-11 d.H. A produs capodopere de arhitectură ale civilizaţiei planetare (în jur de 72 de temple). Zona aparţine unei perioade culturale care precede, în timp, dispariţia fluviului Sarasvati (ar fi izvorât din Himalaia spre a se vărsa în Golful Persic. El ar fi atins uneori 8 km lăţime şi ar fi dispărut pe la 1900 î.H.). Civilizaţiile din lungul acestui fluviu au comunicat între ele, numele Indiei vine de la Sindi şi evocă spaţiul chinez. Cultura Angkorului se resimte şi ea de influenţa Indiei de dinainte de buddhism. De altfel, revolta khmerilor, care au distrus nu de mult templele buddhiste ale Angkorului, se explică prin raportarea la un strat mai vechi de civilizaţie decât acesta, la religii originare, pe care buddhismul le-a desfiinţat. Leul ca simbol solar, dragonul (răspândit ca mit din China veche până în Anzi), ca şi piramida în trepte au preexistat buddhismului. Planul Angkorului reproduce situaţia constelaţiei Drako acum 10.500 de ani, fiind o aşezare pâmânteană, în oglindă, a ordinei cereşti. Chiar cifra 72 (numărul templelor) înseamnă, pe de o parte, deviaţia în grade planetare longitudine est faţă de complexul Giza, în Egipt, pe de altă parte reflectă faptul că o dată la 72 de ani se schimba cu un grad poziţia aparentă a Pământului faţă de constelaţii, deci modul de calcul al aşezării lor. Angkor a fost părăsit de khmeri la jumătatea secolui al XV-lea d.H., fiind cucerit în veacul al XVII-lea de annamiţi (vietnamezi). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cultura Andronovo Cultura Andronovo Andronovo – cultură din epoca bronzului, mileniul 2 î.H. – numită astfel după locul unde a fost descoperită: satul Andronovo, pe cursul fluviului Enisei, Siberia de sud. Acoperă o bună parte din vestul Asiei şi cuprinde schelete, vase, locuinţe. În partea de apus se învecinează cu zona Volga-Ural, iar spre sud cu munţii Pamir şi Tian Şan. Este o cultură foarte importantă pentru analiza corectă a primei perioade din existenţa triburilor indo-iranice, generatoare ale limbilor indo-europene (de grupul cărora ţin majoritatea limbilor actuale ale lumii) şi iranice (perşii şi multe alte populaţii din Asia Mică). Grupul culturilor Andronovo se desfăşoară în timp pe mai multe linii: Petrovka-Sintashta (2000-1600 î.H.), Alakul şi Fedorovo (1500-1300 î.H.) şi Sargary-Alekseevka (1200-1000 î.H.). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Andorra Andorra este a șasea cea mai mică țară din Europa, aflată în Pirinei, la graniţa dintre Cataluňa şi Franţa. Are 468 km2 şi este o monarhie constituţională la care sunt asociaţi şeful statului francez şi al celui spaniol. Populaţia este sub o sută de mii de locuitori. În navarreză „andorra” înseamnă loc acoperit de tufişuri. Primele semne de locuire datează din neolitic (5000 î.H), iar populaţia originară era bască. A făcut parte din Imperiul Roman, apoi pe aici au trecut triburi de alani, vizigoţi, vandali. Carol cel Mare al Franţei a întemeiat statul propriu-zis, în anul 805 d.H., ca pe o „marcă” de apărare contra berberilor veniţi din Africa şi a arabilor veniţi din estul Mediteranei, care înaintau spre Franţa. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Andorra ### Andaluzia Andaluzia Andaluzia este o provincie aflată în sudul Spaniei, remarcabilă prin cultura preistorică (perioada cavernelor, 30.000 î.H.). Cele mai cunoscute sunt Almería (peşterile Los Letreros, Vélez Blanco), Cordoba, Granada, Cadiz, Malaga. Pe coasta mediteraneană a Andaluziei au acostat, în mileniul 2 î.H., fenicienii (numiţi puni de către romani), veche populaţie de navigatori care a uniformizat practic civilizaţia de jur împrejurul Mediteranei (şi au navigat în lungul coastei de vest a Africii până la Capul Bunei Speranţe). Ei au fondat Gadir (azi Cadiz), cetatea din Extremul Occident a lumii cunoscute atunci, despre care Herodot şi Strabo spuneau că se află la “Coloanele lui Hercules” (Gibraltar). Tartessos, o altă veche cetate, invocă civilizaţia din munţii Tarsus, inclusiv prin nume, deşi se crede că limba vorbită nu era indo-europeană, ci una izolată. În Biblie i se spunea Tarshish. Mai apoi grecii, romanii, vizigoţii (care au ieşit din nou în Atlantic, la mult timp după fenicieni), celţii şi nu în ultimul rând vikingii (care au intrat în Mediterana venind dinspre nord, din Atlantic) au trecut prin aceste locuri. Arabii au avut aici una dintre cele mai importante prize, iar civilizaţia islamică şi-a pus o amprentă de neşters asupra Andaluziei, ca şi asupra întregii Spanii. De menţionat şi migraţia masivă, încă din vechime, a ţiganilor, complet asimilaţi şi care, în Portugalia de azi, au dat muzica naţională a fadourilor). Abia din veacul al XIII-lea s-a impus, sub influenţa regatelor de la est şi nord (de dincolo de Pirinei), creştinismul. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Andaluzia ### Prima împărțire a lumii Liniile de demarcaţie dintre spanioli şi portughezi (după Morison). Sursa foto: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici Prima împărțire a lumii La scurt timp după întoarcerea în Spania a lui Cristofor Columb din prima sa călătorie peste Ocean, la urechile portughezilor a ajuns ştirea că acesta ar fi descoperit „Indiile de vest”. După părerea lor, prin aceasta fuseseră încălcate drepturile acordate Portugaliei în 1452—1456 de către papii de la Roma (Nicolae al V-lea şi Calixt al III-lea), drepturi pe care le recunoscuse Castilia în 1479 şi care fuseseră confirmate de papa Sixt al IV-lea în 1481. Acesta era dreptul de a stăpâni pământurile descoperite la sud şi est de capul Bojador „până la indieni”. Acum li se părea că India le scapă din mâini. Doi domnitori „dintre cei mai creştini” — regina Castiliei şi regele Portugaliei — îşi disputau drepturile asupra teritoriilor de dincolo de ocean. Castilia se bizuia pe dreptul primului descoperitor, iar Portugalia, pe hotărârile papale anterioare. Singurul arbitru care putea să rezolve pe cale paşnică conflictul dintre regi era însuşi papa de la Roma, autoritatea catolică supremă. Pe vremea aceea era papă Alexandru al VI-lea Borgia — una dintre cele mai întunecate figuri din câte s-au perindat pe tronul papal, un asasin şi un desfrânat, „cea mai desăvârşită întruchipare a diavolului pe pământ”, după cum l-a caracterizat ironic Stendhal. Despre el circula în secolul al XVI-lea zicala: „Papa nu face niciodată ceea ce spune”. Contemporanul său Machiavelli scria despre el: „Alexandru al VI-lea n-a făcut vreodată altceva decât să înşele pe oameni; aceasta era singura lui preocupare... N-a existat vreodată pe lume un om care să fi căutat să convingă cu mai multă tărie, care să fi afirmat ceva cu jurăminte mai solemne şi care să le fi respectat mai puţin ca el”. E puţin probabil că portughezii să-l fi considerat pe acest Borgia, spaniol de origine (înainte de a fi ales papă el se numea Rodrigo Lançol Borja şi era episcop al Cartagenei), arbitru nepărtinitor în acest conflict. Dar ei nu puteau să nu ţină seama de hotărârea lui. Aşa-numita „prima împărţire a lumii” din 1493 a fost făcută tocmai de mâinile „curate” ale lui Alexandru al VI-lea, „rob al robilor Domnului”. La 3 mai 1493, două luni după întoarcerea lui Columb, prin bula „Inter cetera” („Printre altele”) papa Alexandru al VI-lea a acordat coroanei castiliene drepturi asupra pământurilor pe care le-a descoperit sau avea să le descopere în viitor — „pământuri aflate în regiunea părţilor apusene şi pe ocean” şi care nu aparţin nici unui rege creştin. Cu alte cuvinte, acest papă a acordat Castiliei în apus aceleaşi drepturi pe care unul din predecesorii săi le acordase Portugaliei în sud şi est. Dar chiar în ziua următoare, la 4 mai 1493, a apărut o nouă bulă papală (a doua „Inter cetera”). În această bulă, papa a încercat să definească mai precis drepturile Castiliei. El dăruia în posesiune veşnică regilor Castiliei „toate insulele şi continentele... descoperite şi cele care vor fi descoperite la apus şi miazăzi de linia ce merge de la polul arctic... la polul antarctic... Linia menţionată trebuie să se afle la o distanţă de o sută de leghe la apus şi la miazăzi de oricare dintre insulele ce sunt cunoscute de obicei sub numele de insulele Azore şi insulele Capului Verde”. Este vădit că linia de demarcaţie stabilită prin a doua bulă „Inter cetera” nu poate fi trasată nici pe hartă şi nici pe glob. De pe atunci se ştia cu precizie că insulele Azore sunt situate mult mai la vest de insulele Capului Verde. Cât priveşte expresia „la miazăzi de linia de la... pol... până la pol...”, adică la sud de meridian, ea este pur şi simplu absurdă. Totuşi, hotărârea papală a stat la baza tratativelor diplomatice dintre spanioli şi portughezi, care s-au terminat prin încheierea unui tratat în oraşul Tordesillas (7 iunie 1494). Portughezii se îndoiau încă pe atunci că Columb ar fi ajuns în Asia1 şi de aceea nu mai stăruiau ca spaniolii să renunţe complet la călătoriile peste ocean, însă cereau ca linia de demarcaţie (aşa-numitul „meridian papal”) să fie mutată mai departe, spre apus. După discuţii îndelungate, cele două părţi au căzut de acord ca linia să fie trasată la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Alexander Supan, cunoscut geograf de la sfârşitul secolului XIX-lea — începutul secolului al XX-lea, a emis o ipoteză foarte verosimilă cu privire la scopul pe care-l urmăreau portughezii: „Probabil că Portugalia nu urmărea decât să-şi asigure căile maritime din regiunea Africii. Navigaţia de-a lungul coastelor constituia o etapă depăşită a descoperirilor; se ştia încă pe atunci că navigaţia în regiunea Africii de sud impune o deviere spre apus pentru a se evita vântul neprielnic, adică alizeele de sud-est (de altfel, primul care a făcut un asemenea ocol a fost Vasco da Gama în 1497). Portughezii nu voiau ca folosind acest drum să fie în pericol de a depăşi linia de demarcaţie. De aceea, meridianul de demarcaţie dintre sfera portugheză de interese, cum am spune astăzi, în răsărit şi cea spaniolă în apus a fost fixat la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde...” La alcătuirea tratatului de la Tordesillas s-a repetat vechea greşeală, şi anume s-a omis să se menţioneze de la care din insulele Capului Verde trebuie numărate cele 370 de leghe şi despre ce fel de leghe e vorba. Se putea doar presupune că socoteala trebuia făcută în leghe romane (leghea romană este egală cu 5.920 mtr.), deoarece această măsură este menţionată pentru prima oară în cea de-a doua bulă „Inter cetera” a papei de la Roma. În afară de aceasta, pentru cosmografii din epoca marilor descoperiri, transformarea a 370 de leghe în grade de longitudine era foarte dificilă, întrucât în acea vreme nu se cunoştea precis mărimea globului pământesc. Dar, oricât de mari erau aceste diferenţe (până la 5°5'), ele sunt infime faţă de greşelile care se făceau din pricină că pe vremea aceea oamenii nu ştiau să determine longitudinea nici măcar cu aproximaţie; chiar şi în secolul al XVI-lea se produceau din această cauză greşeli de peste 45°. După părerea multor istorici, în anii 1493—1494, Portugalia şi Castilia urmăreau în mod vădit să împartă între ele globul pământesc, cu toate că în bula „Inter cetera” şi în tratatul spaniolo-portughez din 1494 se indica o singură linie de demarcaţie, şi anume cea din Oceanul Atlantic. Dar chiar în 1495 portughezul Ferrer a formulat o părere opusă, probabil mai corespunzătoare adevăratelor intenţii ale „înaltelor părţi contractante”: el socotea că linia de demarcaţie este fixată numai pentru ca vasele castiliene să aibă dreptul de a face descoperiri la vest, iar cele portugheze, la est de „meridianul papal”. În realitate, e puţin probabil ca vreunul dintre autorii bulelor papale sau dintre experţii întruniţi în 1494 la Tordesillas să fi putut prevedea, înainte de încheierea primei expediţii în jurul lumii a lui Magellan (1522), că spaniolii şi portughezii, înaintând în direcţii opuse, se vor întâlni într-adevăr la „antipozi”. Existenţa Oceanului Mondial unic care înconjură tot universul a fost dovedită abia după călătoria lui Magellan în jurul lumii. Scopul demarcaţiei era, nu împărţirea globului pământesc între Spania şi Portugalia, ci numai indicarea unor căi diferite pe care puterile maritime rivale să descopere pământuri noi. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Întoarcerea în Spania a lui Cristofor Columb după prima expediție Întoarcerea lui Columb din prima sa expediție. Cristofor Columb După o primă expediție cu descoperiri semnificative, Cristofor Columb decide că este momentul să se întoarcă în Spania pentru a le arăta regilor rezultatele sale semnificative, iar la 16 ianuarie 1493, cele două corăbii „Niña” și „Pinta” pornesc în călătorie. Primele patru săptămâni ale călătoriei au decurs în condiții bune, dar la 12 februarie s-a stârnit o furtună. În noaptea de 13 spre 14 februarie „Niña” a pierdut-o din vedere pe „Pinta” şi cele două corăbii n-au mai izbutit să se întâlnească. „La răsăritul soarelui vântul s-a înteţit şi valurile au devenit şi mai ameninţătoare... Nimeni nu credea că vom izbuti să scăpăm cu viaţă...” În acele zile, Columb era cuprins de gânduri negre: dacă „Niña” se va scufunda, lumea creştină nu va afla niciodată de marile lui descoperiri. „Îl înspăimânta gândul că nu-şi va desăvârşi [opera]... El scrise pe un pergament tot ce a putut scrie despre descoperirile sale, implorând pe oricine îl va găsi să-l aducă la curtea regală. Apoi înveli pergamentul într-o pânză cerată, îl legă bine, porunci să i se aducă un butoiaş de lemn şi băgă pergamentul înăuntru, astfel ca nimeni să nu ştie ce cuprinde şi ca toţi să creadă că amiralul îndeplineşte un ritual. Apoi porunci ca butoiaşul să fie aruncat în mare”. Furtuna a durat patru zile. În zorii celei de-a cincea zi când vântul s-a mai potolit, marinarii au zărit pământ şi Columb a stabilit că vasul se află lângă insulele Azore. Dar au mai trecut trei zile până când „Niña” a izbutit să acosteze lângă una din insule (Santa Maria). Peste câteva zile, după ce „Niña” părăsise insulele Azore, s-a dezlănţuit din nou furtuna. Ea a adus corabia la ţărmul portughez, în apropiere de Lisabona. De acolo amiralul a trimis un curier la curtea regală spaniolă să anunţe întoarcerea sa. La 15 martie 1493 Columb a intrat în portul Palos. În aceeaşi zi a sosit acolo „Pinta”. Martin Pinzon (căpitanul vasului „Pinta”) a murit după câteva zile de la întoarcerea în patrie. Columb a adus în Spania fericita veste despre pământurile descoperite de el în apus. El a adus puţin aur şi câţiva băştinaşi cum nu mai fuseseră văzuţi în Europa şi care au fost denumiţi indios (indieni). El a adus de asemenea plante şi fructe ciudate, precum şi pene de păsări necunoscute. Pentru a-şi păstra monopolul descoperirii, genovezul a trecut şi la întoarcere date false în jurnalul de bord. O scurtă dare de seamă asupra rezultatelor primei expediţii (cea dintâi despre marea descoperire) — care s-a răspândit apoi în toată Europa în zeci de traduceri — a fost dictată de Columb, pe când se afla încă lângă insulele Azore, sub formă de scrisoare către unul dintre protectorii săi care finanţaseră expediţia, Luis Santangel sau Gabriel Sanchez, trezorierul coroanei Aragonului. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea Insulei Hispaniola (Haiti) Debarcarea lui Cristofor Columb pe Insula Hispaniola. Descoperirea Insulei Hispaniola La 6 decembrie 1492 Columb descoperă o insulă despre care indienii din Cuba îi spuseseră că este mare și bogată, și poartă numele „Bohio”. Aceasta era într-adevăr marea insulă Haiti, pe care Columb a numit-o Española (insula Spaniolă — lat. Hispaniola), deoarece acolo, de-a lungul ţărmului, „se întind câmpiile cele mai frumoase din lume, foarte asemănătoare cu pământurile din Castilia şi chiar mai bune decât ele”. Columb a pornit de-a lungul ţărmului nordic al insulei Haiti şi în drum a descoperit insula Tortuga („Broasca ţestoasă”), dar nu a debarcat, pe ea. Pe Española era mai mult aur decât pe alte insule; marinarii au găsit la locuitori plăci subţiri şi lingouri mici de aur. „Febra aurului” creştea din ce în ce mai puternic printre ei. În jurnalul lui Columb apar primele însemnări despre jafurile săvârşite de „creştini”: „Indienii erau atât de naivi, iar spaniolii atât de lacomi şi de nesăţioşi, încât nu se mulţumeau când indienii în schimbul... unei bucăţele de sticlă, unui ciob de cană sau a altor obiecte fără nici o valoare le dădeau tot ce doreau. Spaniolii căutau să pună mâna pe orice, chiar fără să dea nimic în schimb” (însemnarea din 22 decembrie 1492). De altfel, şi genovezul fusese cuprins de „febra aurului”. El notează cuvintele unui indian bătrân despre o insulă „plină de aur” şi despre alte insule unde „aurul este strâns şi dat prin sită, iar apoi se topeşte şi se fac din el diferite lucruri”. Din nefericire, la 25 decembrie, de Crăciun, din cauza neglijenţei ofiţerului de cart, corabia lui Columb a nimerit pe un banc de nisip. Cu ajutorul băştinaşilor, echipajul a izbutit să scoată de pe „Santa Maria” toată încărcătura preţioasă, tunurile şi proviziile. Lui Columb nu i-a rămas decât mica corabie „Niña”. Pe ea nu putea să încapă echipajul de pe ambele corăbii, şi Columb a hotărât să lase o parte din oameni pe Española, iar cu ceilalţi să se întoarcă grabnic în Spania. Pe Española au rămas de bună voie 39 de spanioli deoarece viaţa pe insulă li se părea a fi uşoară şi sperau să găsească aci mult aur. Columb a dat ordin ca din resturile corăbiei sfărâmate să se construiască o fortăreaţă, a înarmat-o cu tunuri scoase de pe „Santa Maria” şi a lăsat provizii pentru un an. Această primă aşezare europeană în Lumea Nouă, care a luat fiinţă în urma catastrofei întâmplate de crăciun, a fost denumită „Navidad” („Crăciunul”). La 4 ianuarie 1493, Columb a ieşit din portul Navidad şi după două zile a întâlnit în dreptul ţărmului nordic al Españolei corabia „Pinta”. Martin Pinzon l-a asigurat pe amiral că „a părăsit flotila fără voia sa”. Columb a fost nevoit să se prefacă a-l crede, deoarece oricum nu putea să-l pedepsească. Echipajul „Pintei” era de partea căpitanului său, iar „Niña” era comandată de fratele acestuia, Vicente. „Nu era” momentul să fie pedepsiţi vinovaţii”. Ambele corăbii aveau spărturi. Toţi marinarii doreau să se înapoieze cât mai repede în patrie. La 16 ianuarie „Niña” şi „Pinta” au ieşit în largul oceanului îndreptându-se spre Spania. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea Cubei Drumul lui Columb de-a lungul ţărmului de nord-est al Cubei (după Morison). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici Descoperirea Cubei După ce a descoperit insulele Bahamas, Columb și-a continuat drumul la sud de Insula Isabella (una dintre insulele Bahamas) şi la 28 octombrie 1492 „a pătruns în estuarul unui râu foarte frumos” (pe ţărmul de nord-est al Cubei). După gesturile băştinaşilor, Columb a înţeles că acest pământ este atât de mare încât nu poate fi ocolit cu corabia nici chiar în 20 de zile. Atunci el a tras concluzia că a ajuns la una din peninsulele Asiei de răsărit. Dar aici nu existau nici oraşe bogate, nici regi, nici aur şi nici mirodenii. Flotila a mai înaintat puţin spre vest de-a lungul ţărmului nordic al Cubei. Uneori se întâlneau mici aşezări. Într-un loc, amiralul a debarcat doi soli şi le-a dat ordin să-l caute în interiorul ţării pe regele băştinaş şi să stabilească relaţii cu el. Unul dintre soli vorbea limba arabă. Dar în această ţară ciudată nimeni nu înţelegea nici „chiar” limba arabă. După ce s-au îndepărtat puţin de ţărm, solii au găsit nişte sate cu case mari, înconjurate de ogoare cultivate cu plante necunoscute europenilor. O singură plantă o cunoşteau: bumbacul. În case au văzut baloturi de bumbac. Din el femeile făceau ţesături grosolane sau împleteau plase. Bărbaţii şi femeile întâlnite de străini „mergeau cu tăciuni în mână şi cu o iarbă folosită pentru fumat”. Astfel au văzut europenii pentru prima oară cum se foloseşte tutunul, iar plantele cultivate necunoscute erau porumbul, cartoful şi tutunul, care mai târziu s-au răspândit pe toate continentele locuite. Corăbiile lui Columb aveau din nou nevoie de reparaţii, din care cauză flotila a mai rămas aproape două săptămâni în dreptul ţărmului de nord-est al Cubei. După ce s-au terminat reparaţiile, Columb a înaintat de-a lungul ţărmului Cubei ceva mai departe spre nord-vest până a ajuns la nişte insule pe care le-a denumit „Grădinile regelui” (astăzi Camaguey). Cuba avea o populaţie foarte redusă. Lui Columb i s-a părut lipsit de sens de a naviga mai departe spre vest. El credea că din întâmplare a nimerit în partea cea mai săracă a Chinei. În schimb, la răsărit de China trebuie să existe bogata insulă Japonia. De aceea, Columb s-a întors şi a pornit de-a lungul ţărmului Cubei, spre sud-est. În acest timp (la 20 noiembrie 1492) Martin Pinzon a dispărut cu corabia sa „Pinta”. Columb bănuia că este vorba de trădare. El credea că cel mai mare dintre fraţii Pinzon vrea să descopere pe cont propriu minele de aur. După fuga „Pintei” Columb a mai navigat încet spre est până a ajuns în punctul unde ţărmul „deviind spre sud a luat direcţia sud-vest”-(adică a ajuns până la extremitatea răsăriteană a Cubei). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea insulelor Bahamas Sursa foto: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici Descoperirea Insulelor Bahamas La 12 octombrie 1492, la ora două după miezul nopţii, Rodrigo de Triana, marinar de pe vasul „Pinta” (vas care făcea parte din flotila lui Cristofor Columb din prima expediție) a strigat că în zare se vede pământul. De pe „Pinta”, s-au dat semnale prin împuşcături. Pânzele au fost strânse pe toate corăbiile şi oamenii au început să aştepte cu nerăbdare zorile. Dimineaţa a apărut pământul pe care în însemnarea din 13 octombrie, Columb îl caracterizează astfel: „Este o insulă foarte mare şi foarte netedă, cu mulţi copaci verzi şi apă, iar în mijloc se află un lac mare. Munţi nu sunt de loc”. Călătoria prin Oceanul Atlantic, de la insula Gomera până la această insulă din vest, a durat 33 de zile. De pe corăbii au fost coborâte bărci. Columb, însoţit de amândoi căpitanii Pinzon, de un notar şi de un controlor regal, a coborât pe ţărm — de data aceasta în calitate de amiral al mării-ocean şi de vice-rege — şi a înălţat steagul Castiliei. Apoi el a intrat formal în stăpânirea insulei, întocmind şi un act notarial. Pe insulă spaniolii au găsit oameni goi. Columb descrie în felul următor prima întâlnire cu poporul care, după 20—30 de ani, a fost complet exterminat de colonialiştii spanioli: „Le-am dat bonete roşii, mătănii de sticlă şi multe alte obiecte lipsite de valoare, care le-au făcut o mare plăcere. Ei s-au purtat atât de bine cu noi încât lucrul acesta mi s-a părut o minune. Veneau înot până la bărcile unde ne aflam şi ne aduceau papagali, gheme de fire de bumbac, mici darde şi multe alte lucruri, schimbându-le pe obiectele pe care le dădeam noi. Mi s-a părut însă că aceşti oameni sunt săraci şi că duc lipsă de toate. Toţi umblă goi, aşa cum s-au născut... Iar toţi oamenii pe care i-am văzut erau încă tineri... bine făcuţi, trupurile şi feţele lor erau foarte frumoase, iar părul aspru ca de cal şi scurt... Unii îşi vopsesc pielea cu vopsea neagră (iar pielea lor este de aceeaşi culoare ca a locuitorilor de pe insulele Canare, care nu sunt nici negri şi nici albi), alţii cu vopsea roşie; unii îşi vopsesc cu orice le vine la îndemână numai faţa, alţii tot corpul, iar la unii sunt vopsiţi numai ochii sau nasul. Ei nu poartă şi nu cunosc armele (de fier): când le-am arătat spada, au apucat tăişul şi din neştiinţă s-au tăiat la degete. Nu am văzut la ei fier”. Pe insulă i s-au dăruit lui Columb „frunze uscate care erau deosebit de preţuite de localnici”; aceasta este prima indicaţie cu privire la tutun. Băştinaşii îşi numeau insula — dacă au fost bine înţeleşi — Guanahani. Columb i-a dat, fireşte, un nume creştin San Salvador (Mântuitorul) şi acest nume s-a păstrat pentru una din insulele Bahamas, situate în dreptul paralelei de 24° latitudine nordică. Nu avem însă certitudinea că el ar fi debarcat prima dată tocmai aici. Se mai indică cel puţin încă cinci locuri probabile ale primei debarcări a lui Columb; toate sunt situate pe lanţul răsăritean exterior al arhipelagului Bahamas, îndreptat spre Oceanul Atlantic. Cea mai nordică dintre insulele unde putea să debarce Columb, este situată ceva mai la nord de 24° latitudine nordică, iar cea mai sudică se află pe paralela de 22°. Bineînţeles că drumul probabil al lui Columb din Guanahani spre Cuba variază şi el în funcţie de locul primei debarcări. Columb a observat că unii băştinaşi purtau la nas podoabe de aur. După câte a putut înţelege, aurul era adus în insulă de undeva dinspre sud. Din acest moment Columb îşi exprimă aproape în fiecare pagină a jurnalului speranţa că „cu ajutorul Domnului va găsi aurul, acolo unde se naşte”. După sosirea în Guanahani, spaniolii au ocolit cu bărcile insula şi au zărit câteva sate. În depărtare se vedeau alte insule şi Columb s-a convins că nu a descoperit un pământ izolat în mijlocul oceanului, ci un arhipelag. Insularii vizitau corăbiile venind în bărci scobite din trunchiuri de copaci, de mărimi diferite, care duceau între 1 şi 40—45 de oameni. Pentru a găsi drumul spre insulele din sud, „unde se naşte aurul”, Columb a poruncit să fie prinşi câţiva băştinaşi care se urcaseră pe corăbiile spaniole. Urmând indicaţiile prizonierilor, el a început să navigheze printre insulele arhipelagului, înaintând treptat spre sud. Columb a dat unei mici insule situată la sud-vest de Guanahani numele de Santa Maria de Concepción (astăzi Rum Cay). Iar insula următoare, destul de mare, a fost denumită Fernandina (astăzi Long Island). Indienii de aici care au ajutat pe spanioli să-şi umple butoaiele cu apă i s-au părut lui Columb „mai gospodari, mai prietenoşi şi cu mai multă judecată” decât locuitorii din Guanahani. „Am văzut la ei chiar veşminte — notează el în jurnal — ţesute din fir de bumbac asemenea unor mantii şi le place să se gătească, iar femeile poartă în faţă un petic de ţesătură care le ascunde întrucâtva goliciunea”. În altă parte el arată că aici „a observat că femeile căsătorite poartă şalvari din ţesătură de bumbac”. Marinarii care vizitaseră casele insularilor văzuseră acolo paturi împletite legate de stâlpi. „Paturile pe care dorm ei seamănă cu nişte plase şi sunt împletite din fire de bumbac” (hamacuri). Dar spaniolii n-au găsit pe insulă nici un indiciu de zăcăminte de aur, deşi continuau să întâlnească indieni care purtau bucăţi de aur ca podoabe. Flotila spaniolă a navigat timp de două săptămâni printre insulele Bahamas. Columb a văzut acolo multe, plante necunoscute cu flori şi fructe ciudate. În însemnarea din 15—16 octombrie, el descrie cu entuziasm natura arhipelagului pe care l-a descoperit, subliniind varietatea plantelor. Dar printre ele nu existau plantele preţioase cunoscute de el colorante, medicinale sau mirodenii — din care luase cu sine probe. El a fost mirat şi de faptul că nu vedea „nici oi, nici capre şi nici alte animale”. „Fac tot ce îmi stă în putere ca să ajung acolo unde voi izbuti să găsesc aur şi mirodenii” scrie Columb la 19 octombrie. Ultima dintre insulele Bahamas unde au debarcat spaniolii a fost numită Isabella (astăzi Crooked Island). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Prima călătorie peste Oceanul Atlantic a lui Cristofor Columb Prima călătorie a lui Columb peste Oceanul Atlantic. Prima călătorie a lui Cristofor Columb În zorii zilei de 3 august 1492, Columb a dat ordin să se ridice ancora, să se întindă pânzele şi a ieşit cu corăbiile sale din portul Palos. Când expediţia a ajuns la insulele Canare s-a constatat că una din corăbii — „Pinta” — are o spărtură. Repararea ei a durat mult timp, astfel că abia la 6 septembrie 1492 corăbiile au ieşit din portul insulei Gomera. În primele trei zile, vântul nu a bătut aproape de loc şi corăbiile înaintau foarte încet. Apoi, un vânt prielnic a mânat corăbiile spre apus cu o viteză atât de mare, încât curând marinarii n-au mai văzut insula Hierro, cea mai vestică dintre insulele Canare. Mulţi marinari îşi pierduseră curajul, luându-şi rămas bun de la pământ ca pentru totdeauna. Columb îşi dădea seama că neliniştea oamenilor va spori pe măsură ce va creşte distanţa ce-i desparte de patrie. Atunci el a luat hotărârea de a nota în jurnalul de bord şi de a comunica echipajului date mult diminuate cu privire la distanţa străbătută, iar pe cele exacte să le treacă în jurnalul său personal. Chiar în ziua următoare (10 septembrie) el a notat în jurnal că în 24 de ore au fost străbătute 60 de leghe, dar că în jurnalul de bord a indicat numai 48 de leghe „pentru a nu speria oamenii”. Şi paginile următoare din jurnal cuprind numeroase însemnări de acest fel. La 16 septembrie, „oamenii au început să vadă o mulţime de smocuri de iarbă verde şi, judecând după aspectul ei, iarba fusese ruptă de curând din pământ”. Totuşi flotila a înaintat timp de trei săptămâni spre vest prin această ciudată întindere de apă, unde uneori era „atâta iarbă, încât părea că toată marea e plină de ea”. De câteva ori au aruncat sonda, dar ea nu a atins fundul. Astfel, a fost descoperită „Marea Sargaselor”, acoperită de alge plutitoare şi situată în zona subtropicală a oceanului, în interiorul unui cerc format din curenţi maritimi. În primele zile vasele mânate de vânt prielnic lunecau cu uşurinţă prin alge, dar apoi, în decursul câtorva zile de acalmie, flotila n-a mai înaintat aproape de loc. „Întrucât marea era liniştită, oamenii au început să murmure, spunând că aici marea e ciudată şi că niciodată nu va mai sufla vântul care să-i ajute să se întoarcă în Spania” (23 septembrie). La începutul lunii octombrie, marinarii şi ofiţerii au început să ceară tot mai stăruitor lui Columb să schimbe direcţia. Până atunci el înaintase drept spre apus. În sfârşit (la 7 octombrie) Columb a capitulat, temându-se probabil de o răscoală. Au mai trecut trei zile şi „oamenii nu mai puteau să rabde, plângându-se că e prea lungă călătoria”. Amiralul a izbutit să-i liniştească puţin pe marinari, spunându-le că sunt foarte aproape de ţintă şi amintindu-le totodată cât de departe sunt de patrie. Pe unii căuta să-i convingă, altora le făgăduia că vor fi răsplătiţi. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Scopul primei expediţii peste ocean a lui Cristofor Columb Harta TOSCANELLIS (1474) folosită de Cristofor Columb în prima lui expediţie Scopul primei expediții peste ocean a lui Cristofor Columb Există foarte multe lucrări care se ocupă de scopul imediat urmărit de prima expediţie a lui Columb. Unii istorici sceptici resping presupunerea că în 1492 Columb îşi propunea să ajungă în Asia. Acest scepticism se bazează pe interpretarea juridică, pur cazuistică, a două documente emanând de la „regii catolici” şi întocmite de comun acord cu Columb: contractul şi „certificatul de acordare a titlului”. În aceste documente nu este pomenită Asia şi nici vreo regiune a ei; de altfel în ele nu se menţionează în general nici o denumire geografică. Dimpotrivă, scopul expediţiei este formulat în expresii intenţionat confuze şi cât se poate de vagi: „întrucât domnia voastră, Cristofor Columb, plecaţi urmând porunca noastră pentru a descoperi şi dobândi unele insule şi un continent pe marea-ocean...”. Dar această formulare vagă este pe deplin explicabilă tocmai pentru că în documentele oficiale, care veneau de la regii spanioli, nu se putea menţiona Asia de sud sau de est, care în evul mediu era reunită sub denumirea comună de „Indii”: potrivit hotărârilor papei de la Roma confirmate în 1479 de Castilia (în baza tratatului cu Portugalia), dreptul de a descoperi noi pământuri la sud de insulele Canare şi „până la indieni” fusese acordat Portugaliei. De aceea, după ce a ajuns în insulele Canare, Columb a pornit spre apus de insula Hierro (Ferro), iar nu spre sud. Dacă folosim documentele oficiale pentru a stabili scopul imediat al primei expediţii a lui Columb, trebuie să subliniem în primul rând că menţionarea vagă a continentului putea să se refere numai la Asia: potrivit concepţiilor din antichitate şi din evul mediu, la vest de Europa, dincolo de ocean, în emisfera nordică nici nu putea să existe vreun alt continent în afară de Asia. Continente noi puteau să se afle numai în emisfera sudică. Mai departe, trebuie să ne bazăm pe acel articol din contract în care se dă lista probabilă a mărfurilor pe care regii (şi Columb însuşi) nădăjduiau să le găsească dincolo de ocean: „perle sau pietre preţioase, aur sau argint, mirodenii şi alte lucruri şi mărfuri...” Toate aceste mărfuri erau atribuite de tradiţia geografică medievală „Indiilor”. E puţin probabil ca scopul direct să fi fost descoperirea legendarelor insule „rătăcitoare” Brasil şi Antilia. În evul mediu, insula Brasil era pusă în legătură cu o esenţă de lemn preţios cu acelaşi nume, iar acest lemn nu este de loc pomenit în documentele oficiale. Insula Antilia era legată de legenda despre şapte episcopi creştini care fugiseră acolo. Dacă Antilia exista, ea era o ţară creştină, guvernată de suverani creştini. Din punct de vedere juridic, regii spanioli nu puteau să acorde cuiva dreptul de a „dobândi” această ţară pentru Castilia şi nici nu puteau să acorde „pe veci” guvernarea acestei ţări lui Columb şi moştenitorilor săi. Potrivit tradiţiei catolice, asemenea daruri puteau să se refere numai la ţările „păgâne” (necreştine). Este incontestabil de asemenea că echipajul primei flotile a lui Columb a fost ales numai în scopul de a se stabili relaţii comerciale cu o ţară necreştină (eventual musulmană), iar nu pentru cucerirea unei ţări mari; totuşi, nu se excludea posibilitatea „dobândirii” unor insule. Este evident că flotila nu era destinată unor vaste operaţii de cucerire; ea era prea slab înarmată, echipajul era prea redus şi apoi, printre oamenii lui Columb, nu se aflau militari de profesie. Expediţia n-avea ca scop nici răspândirea religiei catolice, cu toate că mai târziu Columb a susţinut acest lucru. Dimpotrivă, printre participanţii la expediţie nua existat nici un preot sau călugăr. Printre oamenii lui Columb se afla însă un evreu botezat — tâlmaci care cunoştea puţin limba arabă, adică limba folosită de musulmani în slujbele religioase; cunoştinţele lui n-ar fi fost de folos în insulele Brasil, Antilia etc., dar ar fi putut prinde foarte bine în „Indii”, care desfăşurau un comerţ intens cu ţările musulmane. Aşadar, atât perechea regală cât şi Columb căutau să stabilească o legătură comercială cu „Indiile” şi mai de crezut este că tocmai „Indiile” au constituit principalul scop al primei expediţii. Faptul că la înapoierea în Spania Columb a anunţat că a descoperit în vest „Indiile” şi a adus de acolo „indios” (indieni), n-a fost o născocire ulterioară. Columb susţinea că a ajuns acolo unde fusese trimis şi unde a vrut să ajungă, că a făcut ceea ce trebuia să facă. Această părere o împărtăşeau şi majoritatea covârşitoare a iniţiatorilor şi participanţilor la prima expediţie. Prin aceasta se şi explică imediata organizare a unei a doua expediţii, de data aceasta de mari proporţii. Pe vremea aceea în Spania nu existau aproape de loc sceptici: ei au apărut ulterior. Prima expediţie a lui Columb este descrisă în „Jurnalul primei călătorii”, sau, mai exact, într-un rezumat întocmit de Las Casas pe baza jurnalului pierdut al lui Columb. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Asiria antică 605 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 605 î.Hr.: Assur-Uballit, conducătorul ultimei rezistenţe asiriene (aliat cu faraonul Nechao), este înfrânt în bătălia de la Karkemiş de către Nabucodonosor. Posesiunile asiriene sunt împărţite între Media şi Regatul Noului Babilon. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 612 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 612 î.Hr.: Cyaxares, regele Mediei, cucereşte Ninive, capitala statului asirian. ### Asiria antică 614 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 614 î.Hr.: Armatele coalizate ale mezilor şi babilonenilor cuceresc oraşul Assur. ### Asiria antică 625 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 625 î.Hr.: Nabopolassar întemeiază Regatul chaldeo-babilonean independent şi inaugurează (în alianţă cu Media) o politică ofensivă împotriva Asiriei. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 668-626 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 668-626 î.Hr.: Domnia lui Assurbanipal; devastează Theba, reprimă răscoala Babilonului, cucereşte Susa, capitala Elamului. Întemeiază marea bibliotecă de la Ninive (22.000 tablete de lut). Frământările interne, răscoalele popoarelor supuse, invaziile aciţilor şi cimerienilor au ca urmare prăbuşirea statului Asirian. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 680-669 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 680-669 î.Hr.: Domnia lui Assarhadon. Primele incursiuni ale triburilor cimeriene în nordul Asiei. Cucerirea temporară a Egiptului. Maxima expansiune teritorială a statului Asirian. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 704-681 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 704-681 î.Hr.: Domnia lui Senaherib, cea mai interesantă personalitate dintre suveranii asirieni. Asediază Ierusalimul (701), distruge Babilonul (689). Ridică impresionante construcţii la Ninive, care devine noua capitală a statului. În timpul domniei lui este introdusă cultura bumbacului în Asiria. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 722-705 î.Hr. Asiria Antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 722-705 î.Hr.: Domnia lui Sargon II (Sharrukin II), întemeietorul ultimei dinastii asiriene (a Sargonizilor); cucereşte statul Israel, pustieşte Urartu, reprimă o răscoală a Babilonului. Construieşte o nouă reşedinţă Dur-Sharrukin (azi Khorsabad). Primele contacte ale Asiriei cu lumea greacă. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 727-722 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 727-722 î.Hr.: Domnia lui Salmanssar V. Este asasinat la asediul Samariei (capitala Iudeii). ### Asiria antică 745-727 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 745-727 î.Hr.: Domnia lui Tiglatpalasar al III-lea. Reformator al statului. Reprimă răscoala izbucnită la urcarea pe tron şi devine, ca urmare a unei uniuni personale, şi rege al Babilonului; cucereşte Siria, înfrânge statul Urartu. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 810-806 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 810-806 î.Hr.: Regenţa reginei Sammuramat (Semiramida), soţia lui Shamshi-Adad V (823-810), în numele fiului ei Adad-Nirari III (810-782); slăbire temporară a Asiriei. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 858-824 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 858-824 î.Hr.: În cursul a 32 de campanii, Salmanassar III consolidează autoritatea asiriană în Asia Mică, Siria, Fenicia şi Palestina. Campanii de pradă în statul Urartu, care este menţionat cu această ocazie pentru prima dată în istorie. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 883-859 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 883-859 î.Hr.: Assurnasirpal II; restabilirea prin campanii de o mare cruzime a graniţelor din vremea lui Tiglatpalassar I. Zideşte o nouă reşedinţă regală - Kalach. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 908-889 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 908-889 î.Hr.: Domnia lui Adad-Nirari II. Noua ascensiune a Asiriei (Regatul Asirian Nou). ### Asiria antică sec. 11 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. sec. 11 î.Hr.: Presiunea triburilor arameice reduce Asiria la frontierele sale naturale (cursul superior al Fluviului Tigru). ### Asiria antică 1112-1074 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1112-1074 î.Hr.: În timpul domniei lui Tiglatpalasar I, Asiria (ale cărei hotare se întind de la Golful Persic la Mediterană) devine cel mai puternic stat al Orientului Apropiat. Cruzimea campaniilor militare şi deportarea populaţiilor cucerite devin o politică de stat. Este întemeiată la Assur prima bibliotecă asiriană. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 1243-1207 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1243-1207 î.Hr.: Domnia lui Tukulti-Ninurta I, cel mai important suveran al Regatului Asirian Mijlociu. Clădeşte o nouă capitală; Kar-Tukulti-Ninurta. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 1273-1244 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1273-1244 î.Hr.: Domnia lui Salmanassar I. Lupte împotriva hitiţilor pentru stăpânirea statului Mitanni; expediţii în Urartu. ### Asiria antică 1363-1328 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1363-1238 î.Hr.: Domnia lui Assur-uballit I. Asiria îşi extinde autoritatea asupra întregii Mesopotamii. Lupte împotriva statului Mitanni. Assur-Uballi I poartă corespondenţă diplomatică cu faraonului reformator Amenophis IV. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică 1390-1364 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1390-1364 î.Hr.: Aliat cu hitiţii, Eriba-Adad I redobândeşte independenţa Asiriei (Regatul Asirian Mijlociu). ### Asiria antică sec. 17-14 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. sec. 17-14 î.Hr.: Asiria sub dominaţie babiloneană, hitită, apoi mitaniană. ### Asiria antică circa 1810 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 1810 î.Hr.: Shamshi-Adad I se emancipează de sub dominaţia babiloneană şi extinde autoritatea statului asirian (continuator al tradiţiilor akkadiene) asupra Mesopotamiei de nord (Regatul Vechi Asirian); adoptarea scrierii cuneiforme babilonene. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Asiria antică sec. 20-19 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. sec. 20-19 î.Hr.:Asirienii întemeiază factorii comerciali în Asia Mică. ### Asiria antică 2500-3000 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 2500-3000 î.Hr.: Oraşul Assur este încorporat Imperiului akkadian, apoi supus dinastiei 3 din Ur. ### Asiria antică 2500 î.Hr. Asiria antică Asiria a fost fondată în jurul secolului 25 î.Hr. A stat pe malurile râului Tigru până când babilonienii și medii l-au distrus în 612 î.Hr. În ciuda faptului că este un stat din nordul Mesopotamiei, Asiria s-a afirmat de mai multe ori ca o mare putere de-a lungul istoriei sale. 2500 î.Hr.: Pe cursul superior al fluviului Tigru, asirienii, o populaţie semitică înrudită cu akkadienii şi cu amoriţii, întemeiază oraşul Assur. Zeitatea supremă: Assur. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Care sunt legile lui Kirchhoff? Legile lui Kirchhoff Ele sunt legile de bază, cu ajutorul cărora se pot calcula curenţii într-un circuit electric (într-o reţea electrică).Prima lege exprimă continuitatea curentului. Conţinutul ei: suma curenţilor care converg într-un punct de ramificaţie (sau nod) este zero. Cu alte cuvinte, suma curenţilor care intră în nod, în orice moment, este egală cu suma curenţilor care ies din nod (vezi figura de mai jos). Ea poate fi exprimată algebric cu relaţia: Prima lege a lui Kirchhoff i1 + i4 = i2 + i3 Trebuie acordată atenţie semnului i. Curentul care intră în nod se consideră pozitiv, în timp ce curentul care iese este luat negativ.Legea a doua exprimă principiul conservării energiei. Ea spune că: suma tensiunilor electromotoare într-un circuit închis (sau ochi de reţea) este egală cu suma căderilor de tensiune de-a lungul lui; sau exprimată algebric (vezi figura de mai jos): A doua lege a lui Kirchhoff e1 + e2+ e3 = i1 R1 + i2 R2+ i3 R3+ i4 R4 ### Ce spune legea lui Ohm? Legea lui Ohm Legea lui Ohm afirmă proporţionalitatea între curentul care străbate un conductor şi diferenţa de potenţial aplicată capetelor lui. Ea este exprimată prin relaţia V/I=R, unde V este tensiunea în lungul conductorului măsurată în volţi, I reprezintă curentul măsurat în amperi, iar R este rezistenţa conductorului măsurată în Ohmi. Relaţia de legătură între tensiune, curent şi rezistenţă poate fi scrisă şi I=V/R sau V=IR. In acest fel, fiind date două dintre mărimi, poate fi calculată a treia. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este ohmul? Ce este ohmul? Un ohm (simbol Ω) este unitatea de măsură a rezistenţei electrice. Denumirea este dată după numele savantului german Georg Ohm, care a studiat legile curentului electric. Ohmul internaţional sau ohmul standard a fost definit ca rezistenţa electrică a unei coloane de mercur cu masa de 14,4521 g şi lungimea de 106,3 cm, aflată la temperatură de 0°C. În acest caz, voltul poate fi definit ca fiind diferenţa de potenţial de-a lungul unui conductor cu rezistenţa de 1 ohm, parcurs de un curent de 1 amper. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este rezistenţa electrică? Ce este rezistența electrică? Rezistenţa electrică (unitate de măsură ohm Ω) este mărimea ce caracterizează modul în care un conductor se opune trecerii curentului electric. Materialele au o anumită rezistenţă electrică; conductoarele au rezistenţă mică, în timp ce materialele izolatoare au rezistenţă mare. Rezistenţa electrică variază cu temperatura în sens invers decât conductibilitatea. Poate fi rezistenţa influenţată şi de alţi factori în afara temperaturii? Da. Rezistenţa carbonului variază, de exemplu, cu presiunea din interiorul lui. Acest efect este folosit la proiectarea regulatoarelor de curent şi a microfoanelor. Apa are o rezistenţă mai mică decât alţi izolatori; deci umiditatea poate influenţa rezistenţa electrică a materialelor. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este voltul? Ce este voltul? Un volt (simbol V) este unitatea de măsură a tensiunii electromotoare sau a diferenţei de potenţial. Denumirea a fost dată după numele savantului italian Alessandro Volta, care a inventat bateria electrică. Voltul reprezintă diferenţa de potenţial între două puncte ale unui conductor parcurs de un curent de un amper, când puterea disipată de acesta este de 1 watt. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este tensiunea electromotoare? Ce este tensiunea electromotoare? Tensiunea electromotoare este cea care face ca electronii să se deplaseze în lungul circuitului. Ea este produsă de o diferenţă de potenţial. O sursă simplă, cum este o baterie, are două borne, una pozitivă, iar cealaltă negativă, între ele existând o diferenţă de potenţial. Când cele două borne sunt sunt conectate prin intermediul unui circuit, ia naştere un curent, de la punctul cu potenţial mai ridicat, spre cel cu potenţial mai scăzut. O diferenţă de potenţial mare poate produce chiar străpungerea unui izolator, făcând ca prin el să treacă curent. Un fenomen de acest tip se produce în cazul descărcărilor luminoase. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este un circuit electric? Un circuit simplu, închis prin întrerupător. Circuit electric Un circuit electric este orice porţiune conductoare închisă, prin care poate circula curentul electric. În figura de mai sus este prezentat un circuit simplu care conţine o baterie, un întrerupător şi o lampă electrică. Când întrerupătorul este închis, curentul circulă convenţional de la borna pozitivă a bateriei spre cea negativă, prin întrerupătorul şi lampă, făcând-o să lumineze. Curentul se continuă prin baterie. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Anatolia Anatolia prezentată pe harta Orientului Vechi Anatolia Anatolia – teritoriu aflat în partea asiatică a Turciei de astăzi, mărginit de estul Mediteranei, Armenia, Iran şi Irak. Numele provine din greaca veche, unde însemna „ţara de la răsărit”. Există mărturii de viaţă vechi de 300.000 de ani (perioada cavernelor), dar, după revoluţia produsă graţie agriculturii şi vieţii stabile, în Neolitic, există aşezări care au devenit cetăţi-stat: Djarbekir, Tarsus, Mersin, Čatal Hoÿuk ş.a. (mileniile 7-2 î.H.). Prima unificare politică a Anatoliei a fost înfăptuită de hittiţi (mileniul 2 î.H.), imperiu cu capitala la Hattusha (ale cărei depozite de tăbliţe scrise au fost descoperite nu de mult şi se află la Istambul) şi care a făcut acorduri de război cu Urartu, apoi cu Asiria, Babilonul (800 î.H.), Phrygia, Lydia, Imperiul Persan. Cu hittiţii au luptat deopotrivă egiptenii, grecii vechi, macedonenii şi romanii. Alexandru Macedon a trecut de hittiţi şi de perşi, înaintând spre estul Asiei şi India. Anatolia a fost cucerită apoi de romani, iar în veacul al III-lea d.H., prin împărţirea lui în două, acolo s-a înstăpânit Bizanţul. În secolul al XI-lea d.H. au apărut turcii selgiucizi, iar la 1453 Constantinopolul, capitala Bizanţului, a fost cucerit de turcii otomani. În nordul Anatoliei este zona de formare a limbilor indo-europene. Până astăzi Anatolia este una dintre cele mai complexe regiuni sub aspect cultural şi etno-religios. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Anasazi Anasazi Anasazi – triburi de amerindieni din sud vestul Americii de Nord. Au rămas numeroase vestigii monumentale ale culturii lor. Nu se cunoaşte numele pe care şi-l dădeau ei înşişi, acesta e cuvântul prin care-l desemnau populaţiile navajo şi însemna „cei mai vechi duşmani”. Vechimea atestată a locuirii în zonă este de 20.000 de ani, iar sedentarizarea datează de 12.000 de ani. Originea populaţiilor este incertă, dar tipul de civilizaţie este troglodit (civilizaţie de peşteră caracteristică Paleoliticului) şi acoperă perioada 4000 î.H. -1000d.H. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Amoriţi (Amorei) Amoriți Amorei – popor biblic trăind într-o zonă muntoasă, în vecinătatea Iordanului. Abraham, a X-a generaţie după Noe şi a XII-a după Adam conform Bibliei (Geneza), era amoreu după tată şi hittit după mamă, născut în Ur, Chaldeea. Mai târziu a făcut alianţe de apărare cu amoreii contra egiptenilor. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Ammoniţi Trib semitic intrând în Egipt Ammoniți Reprezintă un trib semitic migrator descins din Ammon, fiul lui Lot, personaj biblic, ca şi tribul de altfel. Probabil trăiau din pradă. Au fost biruiţi în luptă, deşi se aliaseră cu sirienii, de regele David al triburilor Israelului. Una din soţiile regelui Solomon, Naamah, era ammonită. Credeau în zeul focului, Moloch, după modelul triburilor asiatice (mithraismul), căruia îi saxrificau copii. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria oraşului Amman Templul lui Hercules, Amman, Iordania Amman Amman – în prezent capitala Iordaniei. A fost capitala regatului ammonit sub numele de Rabbat Ammon şi este atestat chiar mai dinainte, cu 4000 de ani î.H. A fost cucerit de Alexandru Macedon, care l-a numit Philadelphia, după propriul lui supranume: Philadelphus, adică „iubitorul de soră” (în greacă), deoarece, după cucerirea Egiptului, Macedon s-a căsătorit, după modelul faraonilor Egiptului, în mod simbolic, cu sora lui. A făcut parte, în sec. I î.H., din Liga cetăţilor greceşti numită Decapolis. A fost apoi cucerit de romani, care au construit în cetate amfiteatre, terme şi apeducte. Cu numele de Philadelphia apare pe harta cetăţilor vechi de pe marele mozaic al catedralei creştinismului timpuriu din Madaba, aflată pe Calea Regilor, în lungul văii Iordanului, pe malul său răsăritean. În veacul al IV-lea d.H. a fost episcopat creştin. Cucerită de arabi în secolul al VII-lea d.H., Philadelphia era aproape pustie în veacul al XIII-lea d.H. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Ammon Ra Ammon Ra Ammon Ra – cel mai important zeu al pantheonului egiptean, zeul Soarelui (ca sursă de energie, şi nu zeul discului solar, Aton, aşa cum preconizase Ackenathon) şi creatorul universului. În ceea ce-l priveşte, s-a autocreat, răsărind dintr-o floare de lotus. Lotusul era şi simbolul Egiptului de Sus, dar şi al brahmanismului (poziţia de meditaţie se numeşte „lotus”). Templele de la Abu Simbel aveau coloane terminate cu floare de lotus. Zeul era simbolizat printrun om cu cap de berbec sau de şoim încoronat cu discul solar. Cel mai important templu se afla la Heliopolis. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cine sunt Amerindienii Harta populaţiilor Amerindiene Amerindienii Amerindieni – nume generic pentru populaţiile de substrat, indigene ale unei zone îmbogăţite etno-lingvistic prin valuri succesive de migraţie. Cuvântul este mai ales folosit pentru cele două Americi, dar şi pentru arhipelaguri. În Americi amerindieni sunt consideraţi, de fapt, primii veniţi din Asia, în urmă cu 12.000 de ani, pe când strâmtoarea Behring încă nu exista. Se crede că au fost, la origini, 12 persoane, după analiza ADNmc. Ei au traversat istmul Suez cam în 11.000 î.H. şi au colonizat şi America de Sud. De asemenea, triburi din insulele Oceaniei – unele chiar venite pe apă dinspre Africa, cu opriri prin toate insulele Pacificului – au atins în vremurile preistorice coastele continentale şi au fost asimilate amerindienilor. Dar primele trăsături de sedentarism apar în 6000-5000 î.H. (Neolitic, după reperele Asiei, dar în Americi decalarea temporală a neoliticului este cam de 2500 de ani). Numele acestor foarte vechi civilizaţii este, în general, acela al triburilor care le-au afirmat: paracas, mochica, moxos, nazca, tihuanaco, huari, chimus, maya, olmeci, zapoteci tolteci, azteci, inca, toba, wicki, mocoví, pilagá, chulupí, diaguita, calchaquí, kolla, kayapo, guarani ş.a. În partea de nord a continentului american – Canada de azi – în afară de populaţii venite din Asia, mai exact din Siberia, au existat – şi se numesc aborigeni, ca în Australia – triburile inuit, originare din Alaska. Cu un cuvânt generic, tuturor amerindienilor, aborigenilor, indigenilor li se spune astăzi, ca semn de recunoaştere a rolului lor fondator, „primele naţiuni”. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă biografie a lui Amerigo Vespucci Amerigo Vespucci Amerigo Vespucci (n. 9 martie 1454, Florenţa, Italia – m. 22 februarie 1512, Sevilla, Spania) – explorator. Plecat pe urmele lui Columb, a părăsit Spania (unde fusese trimis în 1492) în 1499 cu 4 corăbii conduse de unul dintre comandanţii lui Columb. A debarcat la gurile Amazonului. A fost conştient că na găsit Indiile, cum crezuse Columb, ci un nou continent. Americile îi poartă numele. A revenit în a doua expediţie, finanţată de Portugalia, 1501, încercând să găsească o strâmtoare care să-l ducă dincolo de Americi, spre India. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă istorie a Americilor Harta Americilor din 1746 Scurtă istorie a Americilor Primele populaţii ale Americii de Nord, Centrale, de Sud şi zonei Caraibelor datează de la ultima glaciaţiune (50.000-14.000 î.H.) şi sunt formate prin migraţie din Siberia şi din Oceania. Aceşti migratori sunt strămoşii nativilor amerindieni din Americi. Cei pătrunşi din Asia, în general vânători nomazi, au intrat pe puntea intercontinentală dintre Asia şi Americi înainte de a se fi creat strâmtoarea Behring şi au lăsat în America de Nord Cultura Clovis (20.000-13.000 î.H.). Pe la 10.000 î.H. triburile migratoare au atins Capul Horn, colonizând astfel ambele Americi şi fiind, în general, culturi ale înălţimilor muntoase. Au fost identificate numeroase culturi arheologice. Ideea de civilizaţie, care înfloreşte odată cu aşezarea stabilă într-un teritoriu a unor grupuri de oameni, este înregistrată din Paleolitic, în munţii Anzi, în America Centrală (aztecii şi mayaşii) şi de Sud (incaşii). Aceste civilizaţii au rezistat până în veacul al XV-lea, la venirea europenilor (Cristofor Columb, 1492 d.H.). În fapt, vikingii atinseseră cu mult înainte (sec. al X-lea î.H.) coastele Americii de Nord, dar acest lucru n-a avut impact în registrul modificării profunde a standardelor de civilizaţie ale localnicilor. După limbile vorbite astăzi în Americi, identităţile culturale sunt foarte diversificate: engleză, spaniolă, portugheză, franceză, limbi africane, ale unor triburi din Oceania. ### Fluviul Amazon Amazon este cel mai mare bazin fluvial al Americii de Sud: 700.000.000 km2. Apele sale udă Bolivia, Brazilia (60% din bazinul fluvial), Peru, Ecuador şi Columbia. Este al doilea ca lungime planetară după Nil. Nici până în prezent n-a fost inventariată complet flora şi fauna acestui fluviu, dar, prin masa mare de vegetaţie, este un adevărat plâmân al planetei. Populaţia acestui teritoriu este formată din indigeni, urmaşii celor care au venit odinioară din Asia şi din Polinezia - dovezile de locuire au o vechime de 12.000 de ani. Până în prezent au fost inventariate cam 200 de triburi, dar numărul lor total nu e cunoscut. Există şi populaţii mai noi, venite în timpii istorici. Descoperirea recentă, în 2006, a unui străvechi observator astronomic în principal pentru calcularea timpului terestru, la graniţa dintre Brazilia şi Guyana franceză, format din 127 de blocuri megalitice din granit, în bazinul Amazonului, care precede cu mult civilizaţia Inca, atestând existenţa a numeroşi locuitori în zonă, pare să aşeze bazinul Amazonului alături de celelalte lumi pierdute ale civilizaţiei megalitice (Yonaguni, Almendres Cromleh, Stonhenge, Bimini, Atlantis, apoi Egipt, Meroe, Serbia). Harta Fluviului Amazon Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cine sunt Amaleciţii? Victoria lui Ioshua asupra Amaliciţilor (Ilustraţie: Nicolas Poussin) Cine sunt Amaleciții? Amaleciţi – trib nomad de ismaeliţi din deşertul Neghev, Israel. Numele lor e dat de numele regelui Amalech, care a luptat cu fiii lui Israel, conduşi de Moise şi Ioshua. ### Altamira - Capela Sixtină a Cuaternarului Prezentare din peştera Altamira Altamira – supranumită Capela Sixtină a Cuaternarului (epocă ce ţine de acum un milion şi opt sute de mii de ani până în prezent, dar vechimea umană în zonă este de circa 100.000 de ani), această peşteră bogată în picturi rupestre din Cantabria, Spania, aparţine unei rezervaţii arheologice mai largi: Santaillana del Mar. Situri în aer liber, ca şi alte peşteri (Salitre, Chufín, Juyo la Pila) alcătuiesc unul din cele mai importante spaţii de locuire ale Paleoliticului din Europa. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Populaţiile formate în jurul Munţilor Altai Munţii Altai Altai – munţi formaţi prin coliziune odată cu alipirea Indiei la continentul asiatic, aflaţi în centrul Asiei, la întâlnirea graniţelor dintre Rusia, China, Mongolia şi Kazahstan. Este zona de formare a populaţiilor şi limbilor altaice, ale căror subdiviziuni sunt limbile turcice (uiguri, kipceak-kimak, kirghizi, oguzi, kazahi, azeri, tadjici, uzbeci, nogai, kaşkai, turci, khazari, balkhari, kazahi, turkmeni, găgăuzi, tătari, iacuţi), mongolice, tunguse şi, în parte, japoneza şi coreeana. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Complexul Almendres Cromlech Almendres Cromlech Este cel mai important complex megalitic (parte a unei civilizaţii planetare care o precede pe a noastră) din Europa, aflat în Portugalia. Cuprinde 92 de menhire care au în ele practicate mici găuri rotunde pe unde trece lumina în zilele echinocţiilor. Se presupune că serveau drept observatoare astronomice şi/sau locuri de cult. Datează din Neolitic (5000-4000 î.H.). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Acordul dintre regii Castiliei şi Cristofor Columb cu privire la expediţia peste ocean Cristofor Columb şi regii Castiliei Acordul dintre regii Castiliei şi Cristofor Columb cu privire la expediţia peste ocean La 17 aprilie 1492, regele şi regina şi-au dat consimţământul cu privire la proiectul convenţiei cu Columb. Cităm principalele două articole din această convenţie istorică: „Majestăţile lor, ca stăpâni ai mărilor şi oceanelor, dăruiesc de azi înainte numitului don Cristofor Columb titlul de amiral al tuturor insulelor şi continentelor pe care el însuşi şi datorită iscusinţei sale le va descoperi sau le va dobândi pe aceste mări şi oceane, iar după moartea sa dăruiesc pe veci moştenitorilor şi urmaşilor săi acest titlu, cu toate privilegiile şi prerogativele ce decurg din el... Majestăţile lor îl numesc pe Columb vicerege şi guvernator general pe... insulele şi continentele pe care el... le va descoperi sau dobândi, şi pentru guvernarea fiecăreia dintre ele va trebui ales omul cel mai potrivit pentru această slujbă...” (dintre candidaţii propuşi de Columb). „De la toate mărfurile de tot felul, fie că va fi vorba de perle ori pietre preţioase, aur sau argint, mirodenii şi alte lucruri şi mărfuri... care vor fi cumpărate, obţinute în schimbul altor lucruri, găsite sau dobândite pe teritoriul arătat mai sus guvernat de amiral... el va avea şi îşi va păstra a zecea parte din toate, ţinându-se seama de cheltuielile făcute, iar restul de nouă părţi le va pune la dispoziţia majestăţilor lor”. După două săptămâni, la 30 aprilie, regele şi regina au confirmat oficial acordarea titlului de „don” lui Columb şi urmaşilor săi; de asemenea, i se acordau (condiţionat, în caz de reuşită) titlurile de „amiral al insulelor şi continentului”, vicerege şi guvernator, precum şi dreptul de a primi soldă pentru toate aceste funcţii şi venituri de la noile pământuri descoperite în proporţiile indicate mai sus şi dreptul de a judeca toate pricinile penale şi civile în legătură cu aceasta. Curtea regală considera expediţia peste ocean în primul rând ca o întreprindere comercială care implică un risc. Pe regină n-o interesa ce spuneau autorii antici şi navigatorii din evul mediu. Ea avea nevoie de garanţii mai palpabile şi nu a luat hotărârea definitivă decât atunci când a văzut că proiectul este sprijinit de financiari lucizi. Luis Santangel în tovărăşie cu un reprezentant al negustorimii din Sevilla a acordat coroanei castiliene un împrumut de 1.140.000 maravedi (circa 12.000 de ruble aur). Sprijinul pe care i l-au acordat lui Columb reprezentanţii de seamă ai burgheziei orăşeneşti, care acţionau mână-n mână cu clerici influenţi, a decis succesul intervenţiilor sale. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Greutăţile întâmpinate de Cristofor Columb după mutarea în Spania Cristofor Columb în vizită la Regina Isabela a Castiliei. Greutăţile întâmpinate de Cristofor Columb după mutarea în Spania Istoricii spanioli afirmă că, refuzând serviciile prea costisitoare ale lui Columb, regele Portugaliei s-a hotărât, totuşi, să profite de planul lui. El a trimis în taină o corabie spre apus de insulele Capului Verde, dar marinarii portughezi s-au întors în patrie fără nici un rezultat. Secretul acestei călătorii a fost divulgat şi Columb a părăsit Portugalia cu gândul de a-şi propune planul regilor spanioli. Cu puţin timp înainte, soţia sa Filippa murise şi Columb l-a luat cu el pe fiul său Diego. Potrivit versiunii tradiţionale, Columb a sosit în 1485 în micul port Palos din Andaluzia, situat în dreptul golfului Cadiz, aflând adăpost în apropiere de Palos, la mânăstirea Rabida. Stareţul mânăstirii s-a interesat de proiectul lui şi l-a trimis la alţi călugări influenţi, care l-au recomandat celor mai bogaţi granzi din Castilia, printre care şi ducelui Medinaceli. Aceste recomandări au constituit o greşeală politică şi n-au făcut decât să-i dăuneze lui Columb. Isabella nu avea câtuşi de puţin intenţia de a îngădui o acţiune care, în caz de reuşită, ar fi îmbogăţit pe adversarii ei politici — marii feudali — şi ar fi contribuit la creşterea influenţei lor politice. Ducele Medinaceli a cerut Isabellei să-i aprobe organizarea expediţiei pe socoteala sa. Regina l-a chemat pe Columb la curte (mai 1486) şi, după ce a ascultat propunerile lui, a poruncit ca ele să fie examinate de o comisie specială. Fără să-l refuze hotărât pe duce, regina a căutat să tergiverseze rezolvarea problemei. În timpul acestor tratative, Columb a trăit pe socoteala ducelui. Comisia alcătuită din călugări şi curteni, sub preşedinţia confesorului reginei, a respins propunerea abia după patru ani (în jurul anului 1490). Concluziile comisiei nu au ajuns până la noi. dar dacă ar fi să dăm crezare biografilor lui Columb din secolul al XVI-lea, ele cuprindeau argumentele cele mai absurde, însă nu tăgăduiau sfericitatea pământului. Aceasta se datora faptului că Ia sfârşitul secolului al XV-lea, nici un cleric cu pretenţii de învăţat nu ar fi îndrăznit să tăgăduiască acest adevăr. Dimpotrivă, biserica catolică se străduia atunci să împace teoria sfericităţii pământului cu biblia, căci negarea directă a unui adevăr susţinut de „însuşi” Aristotel şi cunoscut în întreaga lume putea să dăuneze prestigiului ei care şi aşa era zdruncinat. În anii 1487—1488 Columb primea un ajutor bănesc de la vistierie, dar lucrurile n-au făcut nici un pas înainte atât timp cât regii au fost ocupaţi cu războiul. În schimb, el a găsit un nou sprijin, cel mai de nădejde. Cu ajutorul protectorilor săi clerici el a stabilit legături cu marii financiari spanioli. Aceasta a fost calea cea mai potrivită şi ea l-a dus pe Columb la victorie. Pentru Columb, concluziile negative ale comisiei — oricare ar fi fost motivele după care s-a călăuzit — au însemnat fireşte o lovitură grea. Totuşi, regele şi regina încă nu-şi spuseseră ultimul cuvânt. În aceşti ani, Cristofor Columb a încercat prin fratele său Bartolomeo să propună proiectul său Angliei şi Franţei. Potrivit unei versiuni, regele Angliei ar fi afirmat că „învăţatul Columb clădeşte castele pe nisip”, iar după o altă versiune, el ar fi acceptat proiectul când era însă prea târziu. În Franţa, în schimb, Bartolomeo a găsit protectori influenţi, printre care şi pe sora mai mare a regelui. În 1491 Columb apare din nou la mânăstirea Rabida. Stareţul mânăstirii, care avea legături strânse atât cu curtea regală cât şi cu neguţătorii şi armatorii din Andaluzia, l-a sprijinit pe Columb în demersurile sale. Prin intermediul lui, Columb face cunoştinţă cu Martin Alonso Pinzon, un navigator experimentat şi armator influent din Palos. În acelaşi timp se întăresc legăturile lui Columb cu funcţionarii superiori de la camerele de conturi din Castilia şi Aragon şi cu neguţătorii şi bancherii din Sevilla. În noiembrie sau în decembrie 1491, Columb obţine o nouă audienţă la regină şi îşi face apariţia în tabăra de lângă zidurile Granadei asediate. Aici proiectul său este examinat din nou de o comisie de experţi din care, în afară de teologi şi cosmografi, fac parte jurişti de seamă. Şi de data aceasta el a fost respins, întrucât pretenţiile formulate de Columb au fost considerate exagerate. Regele şi regina s-au declarat de acord cu hotărârea comisiei şi, curând după căderea Granadei, Columb a părăsit curtea spaniolă, plecând în Franţa. În momentul în care Columb părăsea Granada, la Isabella s-a înfăţişat Luis Santangel, conducătorul unei mari case comerciale şi cel mai apropiat sfetnic financiar al regelui şi reginei. El a convins-o să accepte proiectul, făgăduindu-i să-i împrumute banii necesari pentru echiparea expediţiei. Un poliţist a fost trimis după Columb. El l-a ajuns la câţiva kilometri de Granada şi l-a adus înapoi la curte. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Proiectul de călătorie al lui Cristofor Columb Harta Iui Toscanelli (reconstituire). Proiectul de călătorie a lui Cristofor Columb Potrivit versiunii tradiţionale, Columb s-a adresat încă în 1474 cunoscutului astronom şi geograf italian (florentin) Paolo Toscanelli cerându-i sfatul cu privire la cel mai scurt drum pe mare până în „India”. Acesta i-a arătat multă bunăvoinţă lui Columb, care era un om sărac. El i-a trimis drept răspuns copia scrisorii către un învăţat călugăr portughez, care i se adresase cu câtva timp înainte din însărcinarea regelui Affonso al V-lea. În această scrisoare, Toscanelli arăta, între altele, că, peste ocean, există o cale mai scurtă spre ţara mirodeniilor decât cea pe care o căutau portughezii, navigând de-a lungul ţărmurilor occidentale ale Africii. „Ştiu că existenţa unui asemenea drum poate fi dovedită pe temeiul că pământul are forma unei sfere. Totuşi, pentru a uşura această întreprindere, trimit maiestăţii sale o hartă pe care am făcut-o cu mâna mea. Pe ea sunt însemnate ţărmurile şi insulele voastre, de unde trebuie să navigaţi fără încetare spre apus, şi locurile unde veţi ajunge, şi cât de departe va trebui să vă menţineţi de pol sau de ecuator, şi ce distanţă trebuie să străbateţi pentru a ajunge în ţările unde există mai mult decât oriunde mirodenii şi pietre preţioase de tot felul. Nu vă miraţi că eu arăt la apus ţările unde cresc mirodeniile, în timp ce de obicei ele sunt arătate la răsărit, fiindcă oamenii care vor naviga necontenit spre apus vor ajunge în ţările răsăritene dincolo de ocean, în cealaltă emisferă. Dar dacă veţi porni pe uscat, străbătând emisfera noastră, ţările mirodeniilor vor fi la răsărit...” Totodată, Toscanelli susţinea cu stăruinţă că distanţa care trebuie parcursă spre apus, din Lisabona până în Japonia, nu este prea mare. Se pare că tot atunci Columb i-a comunicat lui Toscanelli proiectul său, deoarece într-o a doua scrisoare, florentinul scria genovezului: „Socot că proiectul dumneavoastră de a călători de la răsărit spre apus, potrivit indicaţiilor de pe harta mea şi care apar şi mai evidente dacă le urmăreşti pe glob, este un proiect nobil şi măreţ. Mă bucur văzând că m-aţi înţeles bine”. În secolul al XV-lea nu putea încă nimeni să ştie cum se repartizează uscatul şi apa pe suprafaţa pământului. Greşeala lui Toscanelli consta în faptul că el exagerase cu aproape de două ori întinderea continentului asiatic de la apus spre răsărit. El a apreciat distanţa pe uscat, de la Lisabona până la ţărmurile răsăritene ale Chinei, la aproape două treimi din circumferinţa globului, întrucât socotea că oraşul chinezesc „Kinsai” (Hanciu), de pe litoral, se află la 230° est de meridianul Lisabonei. Potrivit cu aceasta, Toscanelli a micşorat întinderea de apă care desparte spre apus Europa de sud de China, deoarece considera că oraşul Kinsai este situat la 130° vest de meridianul Lisabonei. El a calculat lăţimea acestui spaţiu la o treime din circumferinţa pământului, adică, după socotelile lui, la mai puţin de 12.000 de km (după actualele unităţi de măsură). După părerea lui Toscanelli, ţărmul dinspre răsărit al Japoniei se afla la circa 2.000 de km est de ţărmul chinez. Aşadar, din Lisabona până în Japonia nu ar fi de străbătut nici 10.000 de km, iar insulele Azore sau Canare şi legendara insulă Antilia ar putea servi drept escale pe acest drum. Luând ca bază calculul lui Toscanelli, Columb i-a adus unele „rectificări”, întemeindu-se pe o serie de cărţi de astronomie şi geografie răspândite în secolul al XV-lea. El a ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să navigheze spre Asia de răsărit prin insulele Canare, de unde ar mai trebui să meargă spre apus cam 4.500—5.000 de km pentru a ajunge în Japonia. După expresia lui Jean Baptiste Anville, cunoscut geograf din secolul al XVIII-lea, aceasta a fost „o greşeală uriaşă care a dus la o descoperire uriaşă”. Mulţi istorici se îndoiesc de faptul că Toscanelli a avut un schimb de scrisori cu Columb şi consideră că această versiune a fost născocită de prietenii lui, de fiul său nelegitim Hernando sau de unul dintre biografii săi din secolul al XVI-lea. Studiind cele mai răspândite lucrări de cosmografie din acea vreme, Columb a putut găsi, fără îndoială, indicaţii asemănătoare acelora pe care, chipurile, le-a primit direct de la Toscanelli. Totuşi, istoricii sceptici nu sunt în stare să explice la ce le-a folosit biografilor lui Columb, care l-au cunoscut personal, să născocească această corespondenţă cu învăţatul florentin. O asemenea minciună nu adăuga nimic la gloria lui Columb. Columb a făcut prima sa propunere regelui João al II-lea al Portugaliei. După multe tergiversări, în 1484, acesta a predat proiectul spre examinare unui consiliu ştiinţific, organizat chiar atunci pentru întocmirea manualelor de navigaţie. Consiliul a respins argumentele lui Columb. Refuzul regelui s-a datorat, într-o anumită măsură, şi drepturilor şi privilegiilor exagerate pe care le cerea Columb în cazul când acţiunea sa ar fi fost încununată de succes. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Biografia lui Cristofor Columb până în 1484 Cristofor Columb. Biografie. Datele biografice despre Columb sunt extrem de puţine şi de aceea o serie de momente importante din istoria vieţii şi activităţii lui stârnesc până astăzi îndoieli şi discuţii. Într-o măsură sau alta sunt discutabile aproape toate datele din tinereţea lui Columb, din perioada îndelungată petrecută de el în Portugalia. Despre felul cum i-a venit lui Columb ideea de a traversa oceanul în direcţia vestică, se pot emite doar ipoteze. Pot fi considerate ca definitiv stabilite originea lui Columb, locul naşterii (în secolele XVII—XIX cel puţin 20 de localităţi pretindeau cinstea de a fi considerate locul său natal) şi, cu oarecare rezerve, anul naşterii sale. Tatăl său era un postăvar modest din Genova, Domenico Colombo, iar mama sa se numea Susanna Fontanarosa. Fiul lor cel mai mare, Cristofor, s-a născut la Genova la 29 octombrie 1451. Datele naşterii lui Columb, aşa cum erau presupuse înainte, oscilau în cadrul unei perioade de peste 20 de ani — între 1435 şi 1456. Potrivit cu aceasta se schimba şi caracterizarea marelui navigator de către diferiţi autori. Într-adevăr, cine este acela care a avut curajul neasemuit de a se avânta în 1492 într-o călătorie peste oceanul necunoscut, ca să afle în extremul vest ţara cea mai răsăriteană? Un om tânăr încă (născut în 1456) şi plin de vigoare, în vârstă de 36 de ani, un bărbat mai în vârstă, de 47 de ani (născut în 1445) sau, în sfârşit, „un bătrân cu păr cărunt”, cum îl înfăţişează unii biografi, în vârstă de 57 de ani (născut în 1435)? Trebuie să arătăm de altfel că până şi data naşterii stabilită pe baza documentelor oficiale (1451) este în contradicţie cu unele afirmaţii, atât ale lui Columb însuşi, cât şi ale oamenilor care l-au cunoscut personal; între aceştia Andres Bernaldes, autorul „Istoriei regilor catolici” (mort în 1513), declară categoric că „Columb a murit în vârstă de vreo 70 de ani”. Cel puţin până în 1472 Columb a trăit în Liguria — la Genova sau la Savona (din 1479) — şi a făcut parte din breasla postăvarilor, ca şi tatăl său. Nu se ştie unde anume a învăţat Cristofor Columb, dacă a avut studii, în general, sau dacă a fost un autodidact genial. S-a dovedit însă că el cunoştea cel puţin patru limbi (italiana, spaniola, portugheza şi latina), citea mult şi cu deosebit interes. Se naşte întrebarea în ce an şi în ce împrejurări Cristofor Columb, care se trăgea dintr-o familie de postăvari, a devenit, după 1472, navigator, în „Jurnalul primei călătorii” el arată că navighează de 23 de ani. Această însemnare datează din 1492. Prin urmare, dacă ar fi să ne bizuim pe această declaraţie, Columb a început să navigheze din 1469 când — potrivit documentelor — încă nu părăsise Genova. De altfel, într-una din scrisorile trimise perechii regale în 1501, el declară (dacă nu cumva este o greşeală) că se îndeletniceşte cu navigaţia de 40 de ani, ceea ce e cu totul neverosimil. După toate probabilităţile, Columb a făcut prima călătorie de lungă distanţă în 1473 sau în 1474; în documente se află indicaţii indirecte cu privire la participarea sa la o serie de expediţii comerciale genoveze, care au vizitat în 1474 şi 1475 insula Chios din marea Egee. În 1476, Columb a plecat pe mare în Portugalia, fiind trimis de o casă comercială din Genova, al cărei slujbaş era. Columb a trăit timp de 9 ani în Portugalia — la Lisabona, în Madera şi pe insuliţa Porto Santo (Portul Sfânt) din apropierea ei — şi se pare că a participat la mai multe călătorii lungi; tocmai în acea perioadă a fost în Anglia şi în Guineea, şi anume pe Coasta Aurului. Nu ştim însă dacă a călătorit ca navigator sau ca slujbaş al vreunei case comerciale. În jurul anului 1479, Columb s-a căsătorit la Lisabona cu portugheza Filippa Moniz. În 1480 s-a născut fiul său Diego. Câtva timp ei au locuit în insula Porto Santo, care pe atunci era vizitată adesea de corăbii portugheze şi Columb a auzit desigur de multe ori de la marinari povestiri despre călătoriile lor reale şi imaginare pe ocean. În afară de declaraţiile lui Columb nu există însă nici un fel de dovezi că înainte de 1492 el ar fi făcut călătorii îndepărtate pe ocean. Totuşi, încă din timpul primei sale expediţii, în ciuda greşelilor şi eşecurilor inevitabile pentru o acţiune nouă, Columb s-a arătat a fi un navigator cu foarte multă experienţă, îmbinând în chip fericit însuşiri de căpitan, de astronom şi de cârmaci. El nu numai că-şi însuşise perfect arta navigaţiei din epoca sa, dar o şi ridicase la un nivel mai înalt. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Cauzele expansiunii spaniole peste ocean Harta Peninsulei Iberice de la finalul sec. XV. Cauzele expansiunii spaniole peste ocean În a doua jumătate a secolului al XV-lea, nu numai în Portugalia, dar şi în alte ţări vest-europene de pe ţărmurile Oceanului Atlantic s-a manifestat tendinţa de a se descoperi un drum direct pe mare spre „Katai” şi „Indii — patria mirodeniilor” unde se credea că există şi foarte mult aur. În acea vreme, în Europa occidentală feudalismul se afla în stadiul de descompunere, se dezvoltau marile oraşe şi se extindea comerţul atât între ţările europene cât şi cu un şir de ţări din afara Europei. Banii deveniseră un mijloc universal de schimb şi nevoia de bani crescuse considerabil. De aceea, în Europa a sporit mult cererea de aur, ceea ce a stimulat într-o măsură şi mai mare tendinţa de a ajunge în „Indii”. Totodată, însă, în urma cuceririlor otomane, ţărilor din Europa occidentală le era tot mai greu să folosească vechile căi terestre combinate cu cele maritime, din răsărit, ce duceau spre Asia de sud şi de est. De căutarea căilor maritime de sud spre „Indii” se ocupa numai Portugalia. Celorlalte ţări de pe malul Atlanticului le rămânea deschisă, spre sfârşitul secolului al XV-lea, numai calea spre apus, prin oceanul necunoscut. Ideea că există un asemenea drum a luat naştere în Europa în epoca Renaşterii, datorită răspândirii teoriilor antice cu privire la sfericitatea pământului, iar călătoriile pe distanţe lungi au devenit posibile în urma succeselor realizate în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în domeniul construcţiei de corăbii şi al navigaţiei. Regele Ferdinand al Aragonului si regina Isabella a Castiliei. Acestea erau premisele generale ale expansiunii ţărilor vest-europene peste ocean. Faptul că tocmai Spania a fost cea dintâi care a trimis, în 1492, spre vest mica flotilă a lui Cristofor Columb, se explică prin condiţiile istorice din această ţară de la sfârşitul secolului al XV-lea. Una dintre aceste condiţii a fost întărirea, în ultimul pătrar al secolului al XV-lea, a puterii regale spaniole, care înainte era limitată. Întărirea ei începuse în 1469, când regina Isabella a Castiliei s-a căsătorit cu Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului. Peste zece ani acesta a devenit rege al Aragonului, şi astfel, în 1479 s-au unit, de fapt, cele mai mari state din peninsula Iberică — Castilia şi Aragonul — şi a luat fiinţă Spania, ca stat unitar. Printr-o politică iscusită, puterea regală s-a întărit. „Cu ajutorul burgheziei de la oraşe, perechea regală a pus frâu nobilimii recalcitrante şi marilor feudali. Înfiinţând în 1480—1485 inchiziţia, regii au transformat biserica în cea mai teribilă armă a absolutismului. Sub presiunea forţelor unite ale Castiliei şi Aragonului, ultimul stat musulman din peninsula Iberică — emiratul Granadei — n-a putut să reziste multă vreme. La începutul anului 1492 trupele spaniole au intrat în Granada. Perioada reconchistei — recucerirea de către domnitorii creştini a ţărilor din peninsula Iberică ocupate în anul 711 de musulmani — „mauri” — s-a încheiat după opt secole. A început perioada expansiunii spaniole peste ocean. Spania unită, care devenise cel mai puternic stat vest-european, a păşit pe arena mondială. Expansiunea peste ocean interesa atât puterea regală, cât şi burghezia de la oraşe şi biserica catolică — puternicii ei aliaţi în lupta împotriva nobilimii feudale. Burghezia căuta să lărgească izvoarele acumulării primitive şi invidia Portugalia vecină pentru succesele realizate în expansiunea peste mări. Biserica catolică năzuia să-şi extindă influenţa asupra ţărilor „păgâne”. Forţa militară pentru cucerirea „Indiilor păgâne” trebuia s-o furnizeze nobilimea spaniolă. Acest lucru era, atât în interesul ei, cât şi în interesul principalilor ei adversari — puterea regală absolutistă şi burghezia de la oraşe. Cucerirea Granadei a pus capăt războiului purtat în Spania aproape fără întrerupere împotriva maurilor „necredincioşi”, război care devenise o meserie pentru multe mii de nobili cu proprietăţi mici — „hidalgo”. Rămaşi astfel fără ocupaţie, ei deveniseră şi mai primejdioşi pentru monarhie şi pentru oraşele spaniole în dezvoltare, decât în ultimii ani ai reconchistei, când regele, în alianţă cu oraşele, trebuise să ducă o luptă înverşunată împotriva bandelor tâlhăreşti de nobili. Regii trebuiau să scape de elementele turbulente, să găsească o ieşire pentru energia acumulată de mica nobilime spaniolă. Soluţia acceptabilă pentru rege şi oraşe, pentru cler şi nobilime, era expansiunea peste ocean, al cărei proiect Columb îl propunea de mai mulţi ani. Tezaurul regal, mai cu seamă cel al Castiliei, era în permanenţă gol, iar expediţiile peste ocean spre ţările asiatice făgăduiau suveranilor spanioli venituri fabuloase. Nobilimea spaniolă, la rândul ei, visa să dobândească teritorii peste ocean, dar şi mai mult visa la aurul şi pietrele preţioase din „Katai” şi „India”, căci majoritatea nobililor erau datori vânduţi cămătarilor. Tendinţa spre îmbogăţire era îmbinată în peninsula Iberică cu fanatismul religios, generat de luptele seculare duse de creştini împotriva musulmanilor şi mereu întreţinut de cler. Nu trebuie, însă, să exagerăm importanţa fanatismului religios în expansiunea colonială spaniolă (ca şi în cea portugheză). Pentru iniţiatorii şi organizatorii expansiunii peste ocean, pentru vestiţii conducători ai conchistei, zelul religios era o mască obişnuită şi comodă sub care se ascundeau năzuinţele spre putere şi îmbogăţire personală. Cu o forţă zguduitoare i-a caracterizat pe conchistadori un contemporan al lui Columb, episcopul Bartolomeo Las Casas, autorul lucrărilor „Scurtă dare de seamă despre jefuirea Indiei” şi „Istoria Indiei” în mai multe volume, care a spus: „ei mergeau cu crucea în mână şi cu pofta nesăţioasă de aur în inimă”. Marx a calificat-o pe Isabella, făţarnica protectoare a lui Columb, drept o „fanatică ipocrită”. După cât se pare, Isabella a fost o intrigantă foarte abilă; abia la sfârşitul secolului al XIX-lea un remarcabil biograf al lui Columb, care nu l-a cruţat nici pe el, a putut să scrie cu deplină îndreptăţire: „Istoricul care studiază firile lor (ale lui Ferdinand şi Isabellei) după documentele epocii nu poate să nu recunoască faptul că ei se caracterizau prin trăsături ce corespundeau foarte puţin cu cerinţele nobleţei şi ale cucerniciei... Adesea aceşti monarhi spanioli se arătau mult mai perfizi şi mincinoşi decât admiteau teoriile din vremea lor... şi în această privinţă regina era mai vinovată decât regele... „Istoricul... are prilejul să afle din documentele de arhivă cele mai secrete planuri ale ei şi să cântărească cele mai ascunse dorinţe ale sufletului ei, care au fost tăinuite cu grijă contemporanilor. Astăzi ea se reflectă într-o mie de oglinzi care o demască...” (J. Winsor). Fără îndoială că „regii catolici” apărau cu zel interesele bisericii numai atunci când ele coincideau cu interesele lor personale. „Lipsa de cucernicie”, adică ipocrizia bigotă a Isabellei a fost sesizată abia de urmaşii care au scormonit arhivele istorice; Ferdinand însă a fost, după cât se pare, un actor mai puţin iscusit decât soţia sa. Făţărnicia lui era evidentă şi pentru contemporanii săi, cel puţin pentru unii atât de perspicace ca italianul Machiavelli. Iată ce scria Machiavelli în celebrul său tratat „Principele”, într-unul din capitolele căruia face o aluzie directă la Ferdinand, iar într-altul îl numeşte chiar: „Un domnitor trebuie să aibă o deosebită grijă... ca oamenilor, atunci când îl ascultă şi îl privesc, să li se pară că el întruchipează evlavia, credinţa, omenia, sinceritatea, religia înseşi. Cea mai importantă este aparenţa acestei din urmă virtuţi... Există în epoca noastră un domnitor — nu este nevoie să-l numim — care niciodată nu propovăduieşte altceva decât pace şi credinţă, iar în realitate este un mare duşman, atât al păcii, cât şi al credinţei...” (cap. XVIII). „Ferdinand de Aragon, actualul rege al Spaniei, se poate spune că e un rege nou, pentru că dintr-un rege slab el a devenit... primul suveran al lumii creştine... La începutul domniei sale a atacat Granada, această acţiune constituind baza puterii lui... Pentru ca să se poată încumeta la întreprinderi şi mai mari, el, acţionând totdeauna în numele credinţei, s-a dedat la o cruzime cucernică, alungând din regatul său pe marrani1 şi ruinându-i...” (cap. XXI). Faptul că în această privinţă Columb nu se deosebea de regii în slujba cărora a făcut marile sale descoperiri, rezultă deosebit de clar din documentele scrise de el însuşi sau dictate de el. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Mesopotamia antică sec. 10-7 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. sec. 10 - 7 î.Hr.: Hegemonia asiriană în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 1100 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1100 î.Hr.: Pătrunderea triburilor aramice în Mesopotamia; dezorganizarea vieţii economice, decăderea Elamului şi a Regatului babilonean. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 1136-1113 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1136 - 1113 î.Hr.: Domnia lui Nabucodonosor I, cel mai important rege al dinastiei 4 din Babilon. Campanii în Elam şi Siria. ### Mesopotamia antică 1150 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1150 î.Hr.:Sfârşitul dominaţiei kasite în Mesopotamia. Reînflorirea Babilonului în vremea dinastiei 4. Începutul răspândirii metalurgiei fierului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică sec. 13-12 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. sec. 13 - 12 î.Hr.: Întărirea Elamului şi a Babilonului este factorul care duce la prăbuşirea dominaţiei kasite în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 1367-1346 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1367-1346 î.Hr.: Domnia lui Burnaburiash, ultimul rege kasit remarcabil al Babilonului; după moartea lui Babilonul intră în sfera de influenţă asiriană. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 1450 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1450 î.Hr.: Ulamburiash, regele kasit al Babilonului, ocupă "Ţara Mării". ### Mesopotamia antică 1530 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1530 î.Hr.: Babilonul este jefuit, în cursul unui raid fulger, de regele hitit Mursil I. ### Mesopotamia antică 1561-1530 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1561-1530 î.Hr.: Domnia lui Samsu-Ditana, ultimul rege al primei dinastii din Babilon. Adevăraţii stăpâni ai Mesopotamiei sunt însă triburile kasite şi suveranii "Ţării Mării". Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 1600-1150 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1600-1150 î.Hr.: Dominaţia kasită în Mesopotamia; rolul politic al vechilor centre mesopotamiene se reduce simţitor. ### Mesopotamia antică 1600 î.Hr. Sursă:Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1600 î.Hr.: În nord-vestul Mesopotamiei se constituie statul Mitanni. ### Mesopotamia antică 1675 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1675 î.Hr.: Întemeierea pe teritoriul din jurul Golfului Persic a primei dinastii a "Ţării Mării", care devine un adversar periculos al Babilonului. ### Mesopotamia antică 1685-1648 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1685-1684 î.Hr.: Samsu-iluna, succesorul lui Hammurabi, respinge primele atacuri ale kasiţilor (triburi nomade originare din Caucaz). Începutul decăderii puterii Vechiului Babilon. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 1728-1686 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1728 - 1686 î.Hr.: Domnia lui Hammurabi, cel mai important suveran al primei dinastii din Babilon. Statul babilonean cuprinde temporar întreaga Mesopotamie. Asiria, Elamul, statul Mari îi recunosc suzeranitatea. Codul lui Hammurabi - unul din cele mai importante texte legislative ale antichităţii (descoperit în 1901 la Susa). Cristalizarea celor două mari eposuri ale literaturii mesopotamiene: poemul Creaţiunii şi poemul lui Ghilgameş. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 1750 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1750 î.Hr.: Întemeierea regatului amorit Mari (în nord-vestul Mesopotamiei). ### Mesopotamia antică 1830 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1830 î.Hr.: Întemeierea primei dinastii din Babilon (c. 1830-1530) de către Sumuabum (Regatul Vechiului Babilon). Babilonul se afirmă în secolul următor ca un competitor în lupta pentru hegemonia din Mesopotamia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică sec. 19 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. sec. 19 î.Hr.: Apariţia în nordul Mesopotamiei a statului asirian, continuator al tradiţiilor akkadiene. ### Mesopotamia antică 1970-1968 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1970-1968 î.Hr.: Istoria Mesopotamiei este dominată de lupta dintre regatele amoriţilor - Isin şi Larsa. ### Mesopotamia antică circa 1950 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 1950 î.Hr.: Distrugerea Urului de elemiţi. Sfârşitul independenţei sumeriene. Stabilirea triburilor amorite în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 2045-2000 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2045-2000 î.Hr.: Domnia lui Shulgi din Ur, care supune Mesopotamia de nord şi Elamul. ### Mesopotamia antică 2050 î.Hr. Sursp: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2050 î.Hr.: Trăieşte Gudea, ultimul mare patesi al oraşului Lagaş, dependent de Ur, celebru prin activitatea sa de constructor şi prin numeroasele statui care-l reprezintă. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică circa 2065-2046 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2065-2046 î.Hr.: Ur-Nammu, întemeietor al dinastiei 3 din Ur, cucereşte oraşul Uruk şi devine rege al Sumerului şi Akkadului. Cea mai veche codificare a legilor sumeriene. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2065-1955 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2065-1955 î.Hr.: Renaşterea sumeriană. După izgonirea gutilor, Sumerul este dominat de Ur (perioada celei de a treia dinastii din Ur). Apogeul culturii sumeriene. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2150-2060 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2150-2060 î.Hr.: Dominaţia gutilor în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 2185-2170 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2185-2170 î.Hr.: Domnia lui Shu-durul, ultimul rege al Akkadului; triburile gutilor devin adevăraţii stăpâni ai ţării. ### Mesopotamia antică 2210-2180 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2210-2180 î.Hr.: Părţi din Sumer sunt unite într-un stat independent de dinastia 4 din Uruk. ### Mesopotamia antică 2235-2210 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2235-2210 î.Hr.: Domnia lui Shar-Kali-Sharri. Decăderea puterii akkadiene; răscoale ale teritoriilor supuse. Începutul invaziei pustiitoare a gutilor (triburi de păstori nomazi din munţii Zagros). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2272-2235 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2272-2235 î.Hr.: Domnia lui Naram-Sin, care se intitulează "rege al celor patru regiuni ale lumii", cel mai important succesor al lui Sargon. Limba akkadiană se răspândeşte ca limbă diplomatică şi de administraţie în Orientul Apropiat; limba sumeriană rămâne limba de cult a Mesopotamiei. Apogeu al artei akkadiene ("Stela Victoriei"). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2350-2295 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2350-2295 î.Hr.: Sargon, rege al Akkadului (stat semitic, din centrul Mesopotamiei, dependent iniţial de Kiş), cucereşte Sumerul, Asiria, Elamul şi Siria, întemeind un imperiu care se întinde de la Golful Persic la Mediterană; instituirea unei administraţii centralizate şi a unei armate permanente (prima cunoscută în istorie). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2350-2150 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2350-2150 î.Hr.: Dominaţia akkadiană în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 2350 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2350 î.Hr.: Regatul lui Lugalzaggisi este cucerit de Sargon, regele Akkadului, care uneşte astfel Akkadul şi Sumerul sub o autoritate unică. ### Mesopotamia antică 2367-2360 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2367-2360 î.Hr.: Urukagina, devenit patesi (cârmuitor) al oraşului Lagaş în urma unei lovituri de stat, întreprinde o serie de reforme sociale şi politice, slăbind astfel autoritatea aristocraţiei. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2400 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2400 î.Hr.: Începutul dinastiei 2 din Ur. ### Mesopotamia antică 2450 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2450 î.Hr.: Eannatum din Lagaş îşi extinde autoritatea asupra Sumerului de Sud. Cucereşte oraşele Umma, Uruk, Ur, Kiş. Sub urmaşii săi puterea oraşului Lagaş decade. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2500-2360 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2500-2360 î.Hr. : Epoca Ur I/Lagaş. Mesannepadda întemeiază prima dinastie Ur, iar Urnanşe, prima dinastie din Lagaş. ### Mesopotamia antică 2600-2500 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2600-2500 î.Hr.: Epoca Mesilim (de la numele unui rege al oraşului Kiş, prima figură cunoscută a istoriei sumeriene); Nippur devine principalul centru religios al Sumerului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică 2800-2600 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 2800-2600 î.Hr.: Cultura Djemedet Nasr. Relaţii comerciale cu Iranul, Egiptul, Elamul şi Siria. Primele menţiuni ale existenţei sclaviei în Mesopotamia. ### Mesopotamia antică 3000-2800 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Cultura antică mesopotamiană s-a născut din culturi preistorice precum Ubaid și Jemdet Nasr. A evoluat în unele dintre cele mai importante civilizații ale lumii antice, cum ar fi sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Câțiva conducători importanți din Mesopotamia includ regele Ur-Nammu al Ur, regele Sargon I al Akkad, regele Hammurabi al Babilonului și regele Tiglat-Pileser I al Asiriei. 3000-2800 î.Hr.: Epoka Uruk. Construcţia primelor ziggurate, apariţia calendarului sumerian (care împarte anul în 12 lunia 29 de zile, adăugând la fiecare 3 ani câte o lună). Răspândirea sistemului de numeraţie sexagesimal combinat cu cel zecimal. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Mesopotamia antică mileniu 4 î.Hr. Sursă: Wikipedia Mesopotamia antică Către sfârşitul mileniului, în sudul Mesopotamiei (ţara dintre cele două fluvii - Eufrat şi Tigru), în Sumer, se dezvoltă mici oraşe-state, independente: Nippur, Uruk, Ur, Lagaş, Larsa, Umma, care conduc o aprigă luptă pentru supremaţia politică. Apariţia scrierii cuneiforme. Antropomorfism pronunţat al unei religii politeiste, în care zeul principal al panteonului variază de la oraş la oraş: Anu (Uruk), Enlil (Nippur), Şamaş (Lagaş), Marduk (Babilon). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Ce este supraconductivitatea? Supraconductivitatea La temperatura zero absolut, atomii îşi încetează vibraţiile şi electronii liberi pot trece prin materiale fără nici o piedică. Astfel în metalele răcite în jurul lui zero absolut, curentul electric continuă să existe chiar după întreruperea sursei de energie. Acest fenomen este cunoscut sub numele de supraconductivitate. Spre deosebire de metale, semiconductoarele aflate la temperaturi joase au conductibilitate redusă. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este un semiconductor? Semiconductor Un semiconductor diferă de alte materiale electrice conductoare prin faptul că factori adiţionali pot influenţa trecerea curentului prin el. Conductibilitatea sa electrică se situează între cea a unui conductor şi cea a unui izolator şi creşte la ridicarea temperaturii. Proprietăţile sale electrice sunt rezultatul structurii sale cristaline şi a prezenţei impurităţilor. Majoritatea semiconductoarelor, în stare pură, sunt izolatoare, dar introducerea impurităţilor creează un surplus de electroni ( tip n) sau o lipsă de electroni (semiconductor de tip p), fiecare din aceste stări permiţând trecerea curentului electric. Semiconductoarele utilizate în mod obişnuit sunt germaniul, siliciul, seleniul, oxidul de cupru, sulfura de plumb, arseniura de galiu, fosfura de galiu şi carbura de siliciu. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Cum influenţează temperatura domeniul de utilizare a izolatoarelor electrice? Cum influenţează temperatura domeniul de utilizare a izolatoarelor electrice? În mod obişnuit, trebuie să ştim dacă izolatorul ales corespunde temperaturii la care va lucra. Se definesc în scop următoarele clase de izolaţie: - clasa Y de izolaţie, satisfăcătoare până la 90°C. Hârtia, bumbacul şi mătasea netratate fac parte din această clasă;- clasa A de izolaţie, utilizată până la 105°C. Aici sunt incluse hârtia, bumbacul şi mătasea impregnate;- clasa E de izolaţie, corespunde temperaturilor până la 120°C. Hârtia şi ţesăturile impregnate fac parte din ea;- clasa B de izolaţie, utilizată până la 130°C. Ea corespunde materialelor folosite în transformatoare şi motoare electrice şi din ea fac parte asbestul, mica şi porţelanul;- clasa F de izolaţie corespunde temperaturilor până la 155°C, clasa H celor până la 180°C, iar clasa C temperaturilor mai mari de 180°C. În toate aceste clase sunt incluse diverse varietăţi de sticlă, mică şi porţelan. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Variază conductibilitatea electrică cu temperatura? Variază conductibilitatea electrică cu temperatura? Da, pentru cele mai multe dintre materiale. În general pentru conductoare se descreşte la creşterea temperaturii. Excepţie fac cărbunele şi electroliţii, pentru care la fel ca la majoritatea nemetalelor, conductibilitatea creşte la ridicarea temperaturii. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Care materiale sunt conductoare? Care materiale sunt conductoare? Oricare din materialele care conţin un mare număr de electroni liberi. Bune conducătoare de electricitate sunt: aluminiul, alama, cuprul, aurul, plumbul, mercurul, platina, argintul şi cositorul. Conductoarele electrice obişnuite sunt confecţionate din cupru şi aluminiu foarte pur. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Care materiale electrice sunt izolatoare? Care materiale electrice sunt izolatoare? Materiale electrice bune izolatoare sunt: aerul, sticla, hârtia, lemnul uscat, ceramica, asbetul, cea mai mare parte a materialelor plastice şi cauciucul. Apa pură nu este conducătoare de electricitate, dar o mică impuritate, acidă sau alcalină, dizolvată în ea o transformă într-un electrolit, adică într-un lichid conductor. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este permitivitatea unui material? Ce este permitivitatea unui material? Este o măsură a calităţii lui de a reţine sarcina electrică. Numeric, este raportul între capacitatea unui condensator care are drept dielectric acel material şi capacitatea aceluiaşi condensator cu aer între armături. Acest raport este numit permitivitate relativă şi este constant pentru un material dat, în condiţii fizice date. Capacitatea unui condensator având ca dielectric un cub cu latura unitară este egală cu permitivitatea absolută a dielectricului. Permitivitatea absolută a unui dielectric este numeric egală cu produsul între permitivitatea relativă a materialului şi permitivitatea absolută a aerului. Mica are constanta electrică aproape 7, iar hârtia 6. Oxidul de tantal are o constantă dielectrică aproximativ 11, în timp ce materialele ceramice pot atinge valori de peste 15 000. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări si răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Care sunt materialele utilizate ca dielectrice? Care sunt materialele utilizate ca dielectrice? Materialele dielectrice utilizate în mod obişnuit pentru condensatoarele folosite în radio şi echipamente electronice sunt ceramica, mica, materialele plastice, hârtia şi aerul. Se mai întâlnesc condensatoarele electrolitice, care au drept dielectric o peliculă subţire de oxid depusă pe una din armături prin electroliză. Condensatoarele electrolitice au capacităţi mari comparativ cu dimensiunea lor redusă. În industrie se utilizează condensatoare care au ca dieletric hârtia uleiată. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebari si raspunsuri, Editura Tehnica 1975 ### Ce este un condensator? Câteva condensatoare obişnuite. Construcţia înfăşurată cu doua folii metalice separate de un dielectric este utilizată la condensatoarele mici de radio şi la cele industriale de putere. Ce este un condensator? Este un dispozitiv de acumulare a sarcinii electrice. Cel mai simplu condensator este format din două plăci metalice separate printr-un dielectric, un material izolator aşa cum este şi aerul. În ilustraţia din acest articol sunt prezentate câteva tipuri de condensatoare. Dacă între plăcile condensatorului, numite armături, se conectează o baterie electrică, ele vor rămâne încărcate. În momentul conectării apare în firele de conexiune un curent electric până când armăturile se încarcă complet. Capacitatea unui condensator de a reţine sarcini electrice (măsurată în farazi) poate fi mărită prin creşterea suprafeţei armăturilor, prin micşorarea distanţei între ele sau prin înlocuirea dielectricului. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Cum funcţionează paratrăsnetul? Cum funcționează paratrăsnetul? Paratrăsnetul reprezintă o cale artificială de scurgere a sarcinii electrice la pământ. Forma şi poziţia paratrăsnetului este astfel aleasă încât să atragă trăsnetul mai bine decât celelalte obiecte din apropiere. Sarcina negativă a norului din apropierea paratrăsnetului induce pe acesta o sarcină pozitivă. Paratrăsnetul este construit dintr-un conductor ascuţit, sarcinile fiind concentrate în vârf. Datorită câmpului electric puternic, aerul din apropierea paratrăsnetului se ionizează. Când aerul ionizat ajunge la norul încărcat, se produce descărcarea prin paratrăsnet la pământ. În acest fel este evitată producerea trăsnetului pe obiectele apropiate, descărcarea făcându-se prin cablul de cupru al paratrăsnetului şi apoi prin placa de cupru legată la pământ. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### De ce se produce fulgerul? De ce se produce fulgerul? În anumite condiţii atmosferice, un nor se încarcă cu electricitate statică. Curenţii de aer deplasează picăturile de apă şi cristalele de gheaţă în interiorul norului, prin frecarea lor rezultând o sarcină electrică care se acumulează pe partea de jos a sa. Această sarcină (de obicei negativă) induce o sarcină de semn opus pe suprafaţa pământului. Când tensiunea dintre nor şi pământ atinge câteva milioane de volţi, apare o descărcare luminoasă, numită trăznet (descărcarea produsă între nori e numită fulger). Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este electricitatea statică? Principiul generatorului Van de Graaff. Sarcina electrică este purtată de curele izolatoare, pe sfere izolatoare de acumulare. Ce este electricitatea statică? Electricitatea produsă de sarcini imobile se numeşte statică. Prin frecarea a două obiecte se produce un transfer de electroni de pe unul pe celălalt, astfel încât unul se încarcă pozitiv, iar celălalt negativ (sistemul format din cele două corpuri nu i s-a dat nici o altă sarcină exterioară, din care motiv sarcina pozitivă rezultantă este egală şi de semn contrar cu cea, negativă). Dacă unul din cele două obiecte este un material izolant, sarcina electrică se acumulează pe suprafaţa sa. De exemplu, dacă un stilou de plastic este frecat cu o bucată de stofă, el va acumula sarcină negativă şi va atrage mici bucăţele de hârtie. Hârtia se va încărca pozitiv şi se va orienta spre stilou. Sarcinile electrice acţionează similar polilor magnetici; sarcinile de acelaşi semn se resping, iar cele de semne contrare se atrag. Dacă un corp conductor izolat, încărcat negativ, este atins cu mâna, atunci sarcina lui trece spre pământ sub forma unui curent electric foarte slab. Cea mai veche sursă de electricitate au constituit-o maşinile electrostatice cu fricţiune, singura formă de electricitate cunoscută până în secolul XVIII fiind cea statică. Principiul generatorului Van de Graaff, o variantă modernă a maşinii electrostatice, capabil să acumuleze o sarcină foarte mare este prezentat mai sus în ilustraţia din acest articol. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Ce este curentul electric? Curentul electric reprezintă deplasarea dirijată a sarcinilor electrice. Există două mărimi fizice care caracterizează curentul electric:• intensitatea curentului electric, numită adesea simplu tot curentul electric, caracterizează global curentul măsurând cantitatea de sarcină electrică ce străbate secţiunea considerată în unitatea de timp. Se măsoară în amperi.• densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct, intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secţiune a conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru pătrat. Caracteristici:• Sarcinile electrice în mişcare pot fi purtate de electroni, ioni sau o combinaţie a acestora. Stabilirea curentului electric este determinată de existenţa unei tensiuni între cele două puncte (între care se deplasează sarcinile). De asemenea, curentul electric se mai poate stabili dacă un circuit închis este influenţat de o tensiune electromotoare. Intensitatea curentului electric:• Intensitatea curentului electric, numită şi intensitate electrică sau simplu curentul este o marime fizică scalară ce caracterizează curentul electric şi măsoară sarcina electrică ce traversează secţiunea unui conductor în unitatea de timp.• Unitatea de masură în Sistemul Internaţional este amperul (A), şi este egal cu intensitatea curentului electric care trece prin doi conductori identici expuşi în vid între care există o forţă de 2·10-7 N. Conform legilor lui Kirchoff, în fiecare nod al unui circuit electric, suma intensitaţilor curenţilor care intră în acel nod (considerate pozitive dacă curentul intră în nod şi negative dacă curentul iese din nod) este zero.Daca secţiunea conductorului nu poate fi considerată neglijabil de mică şi este necesar să se descrie repartiţia curentului electric pe suprafaţa secţiunii, atunci curgerea curentului electric se caracterizează printr-o altă mărime fizică, densitatea de curent. Curent continuu, curent alternativ:Dacă mişcarea sarcinilor se face numai într-un singur sens, avem de-a face cu un curent continuu (generat de exemplu de bateria galvanică sau de dinam). Dacă sensul de deplasare alternează în timp, curentul se numeşte alternativ (alternatorul este un dispozitiv care generează un asemenea curent). Curentul alternativ folosit în industrie este de obicei (cvasi) sinusoidal, adică intensitatea lui variază ca o funcţie sinusoidală (în timp). În cazul redresării curentului alternativ se obţine un curent continuu de intensitate variabilă, numit si pulsatoriu (sau ondulat). Redresarea se poate face cu ajutorul tuburilor electronice (diode sau duble diode) sau semiconductoarelor (diode, punţi redresoare). Transformarea inversă, pentru a obţine curent alternativ din curent continuu, se face cu ajutorul unor dispozitive electronice (invertoare) şi este utilă, de exemplu, la alimentarea de la elemente galvanice sau acumulatoare a unor consumatori ce au nevoie de curent alternativ (lămpi electrice pentru avarii, alimentarea unor aparate electrice care funcţionează cu curent alternativ de la acumulatorul autoturismului). De asemenea din curent alternativ se poate obţine curent continuu şi cu ajutorul grupurilor comutatrice (un motor electric de curent alternativ roteşte un dinam pentru a produce curent continuu care să alimenteze de exemplu electrodul de sudură). Sursa: didactic.ro   ### Ce este sarcina electrică? Secţiunea prin modelul atomului de cupru. Atomul are 2 electroni pe primul înveliş, 8 pe al doilea, 18 pe al treilea şi un electron de valenţă pe ultimul. Nucleul conţine 29 de protoni şi 30 de neutroni. Sarcina electrică Sarcina electrică este una din proprietăţile de bază ale materiei. Toate materialele sunt formate din atomi, fiecare din ei fiind compus din nucleu, care conţine protoni şi neutroni, şi electroni plasaţi pe diverse orbite în jurul său. Numărul de protoni din nucleu determină natura atomului. Dacă există un singur proton, atomul este de hidrogen; dacă sunt două zeci şi nouă, atomul este de cupru; dacă sunt nouă zeci şi doi, atomul este de uraniu. Fiecare proton are o sarcină electrică elementară egală şi de semn contrar sarcinii electronului. Se consideră că sarcina protonului este pozitivă, iar sarcina electronului negativă. Neutronii nu au sarcină electrică, prezenţa lor în nucleu afectând numai masa atomului. Sarcina totală a nucleului este egală cu sarcina totală a electronilor ce-l înconjoară, astfel încât atomul este neutru din punct de vedere electric. Imaginea din acest articol reprezintă un atom de cupru cu două zeci şi nouă de electroni orbitali, orbitele fiind astfel dispuse încât formează patru laturi în jurul nucleului. Latura exterioară conţine un singur electron. Savanţii atomişti afirmă existenţa mai multor particule subatomice, altele decât protonii, neutronii şi electronii, noi particule fiind pe cale de a fi descoperite. Totuşi, particulele de bază, descrise anterior, sunt cele care ne interesează în teoria simplă a electricităţii. Sursa: K. G. Jackson, Electricitate întrebări şi răspunsuri, Editura Tehnică 1975 ### Istoria cuvântului "Allah" Allah Allah – cuvântul arab pentru Dumnezeu. Nu este un nume propriu, ci Al-lah înseamnă Zeul (al este articolul hotărât). Pe vremea politeismului era şeful ierarhic al celorlalţi zei, ca şi Zeus în religia grecilor antici, ori Ammon Ra în Egipt. Odată cu trecerea la monoteism a rămas singura divinitate a Islamului. Există alte 99 de nume simbolice pentru acesta, dar nici un nume propriu şi, precum la semiţi (verii arabilor după Noe), nici o înfăţişare iconografică. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Ali (Alī bin Abī Ṭālib) - al patrulea calif al Islamului Alī bin Abī Ṭālib Ali (Alī bin Abī Ṭālib) – (n. 600 d.H., Mecca – m. 661, Kufa) – al patrulea calif al Islamului (656 – 661 d.H.) şi ultimul care i-a avut în subordine, deopotrivă, pe sunniţi şi şiiţi. A fost vărul lui Mohammed. Până astăzi sunniţii se consideră urmaşii lui, aşa cum şiiţii se reclamă de la Mahommed. Dimitrie Cantemir descrie pe larg diferenţa de cult dintre sunniţi şi şiiţi în Istoria religiei muhammedane, iar în Collectanea Orientalia desenează simbolurile religioase ale celor două aripi ale islamismului descoperite de el pe Zidul Caucazian şi identificat ca fiind construit de Alexandru Macedon, la Poarta de Fier a Asiei (zona Derbent). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria Algeriei Istoria Algeriei Algeria – urme de vieţuire pe teritoriul acestei ţări din nordul Africii, mărginită de Mediterana, există de acum 400.000 de ani (Paleolitic): schelete de Atlantothropus există în lacul preistoric Ternifine. Acest umanoid era contemporan cu Pithecantropus, găsit în insula Jawa şi cu Sinanthropus din China. Acest strămoş cunoştea focul. Dar, din urmă cu 90.000 de ani, există urme de locuire continuă pe teritoriul Algeriei de azi de către populaţii asiatice, venite din zona Caspică, după cum atestă structura scheletului. Ei au convieţuit cu aceia veniţi din zona iberică. În perioada neolitică zona Algeriei suferă influenţe venite din sud, dinspre Africa. Numeroase petroglife aflate în deşertul Tradart (Tassili n’Ajjer) atestă acest lucru. Herodot se referă la astfel de vestigii. Începutul vremurilor istorice este marcat de regatul Numidiei aflat pe aceste locuri, regat mai mult mitic până la venirea romanilor, dar locuit de berberi, triburi africane nomade. În secolul 9 î.H. au sosit aici fenicienii, care au întemeiat Carthagina (în feniciană Kart Hadasht, ceea ce înseamnă aşezare nouă). Romanii le spuneau puni. Acolo, la celălalt capăt al Mediteranei, s-a reeditat bătălia dintre romani şi lumile Răsăritului. Cele trei războiaie punice au păstrat până astăzi numele căpeteniei de oşti a carthaginezilor, Hannibal, care a trecut Alpii pe elefanţi, prin zăpadă, ajutat fiind de basci, spre a asedia Roma. În numai câţiva ani romanii au trecut prin sabie absolut toată cetatea Carthaginei, cea care întemeiase aşezările comerciale Annaba, Skikda, Collo, Jijel, Bejaďa, Dellys, Alger, Tipaza, Cherchell, Tčnes, Bettioua, Ghazaouet şi au înstăpânit în nordul Mediteranei civilizaţia romană. Mai târziu vor trece peste aceste locuri vandalii, celţii, ostrogoţii şi vizigoţii, care nu făceau decât să meargă pe urmele foarte vechilor drumuri dinspre Asia spre Europa şi Africa. Iar în sens opus au trecut vikingii, care au străbătut Mediterana până în Asia Mică. Pe pământul Algeriei de azi au venit arabii şi apoi Islamul. Acolo este activă până astăzi moştenirea vechilor straturi de civilizaţie, iar lumile vechi coexistă cu cele noi. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria alfabetului Vechea versiune a alfabetului chirilic. Istoria alfabetului Alfabet – cunvânt de origine grecească, venit de la denumirea primelor două litere ale alfabetului grec, alfa şi beta. Desemnează modul de scriere bazat pe transcrierea aceloraşi foneme (sunete articulate) prin aceleaşi semne. În sens larg, modurile de scriere nu sunt numai alfabete, ci şi pictograme, scrieri silabice, hieroglife, cuneiforme, glife ş.a. Primul alfabet care s-a păstrat a fost cel al limbii arameice, folosită în Sumer şi Babilon, care folosea drept semne cuneiformele, apărute iniţial ca pictograme, adică reprezentări desenate ale unui obiect sau acţiuni şi devenite mai târziu silabe, apoi litere. Fenicienii au preluat (prin Thautos Biblos) alfabetul proto-canaanit şi l-au răspândit în Mediterana. Acest alfabet arameic al fost preluat deopotrivă de semiţi şi arabi, fiind asemănător cu alfabetul brahmi, devenit baza scrierii pentru India, Asia de Sud-Est, Tibet, Mongolia. Cadmus, întemeietorul Troiei, fenician (cetatea însăşi se aşeza pe un loc hittit), ar fi răspândit, în sens mitologic, alfabetul. Legenda reprodusă de Homer, conform căreia Cadmus a aruncat peste cap, în dreptul viitoarei Troia, dinţii balaurului, este simbolul răspândirii literelor alfabetului şi al divergenţelor apărute din cauza diverselor lui forme. El a fost preluat de greci şi, de la ei, de alfabetul latin (pe care-l folosesc şi românii), chirilic şi copt. În ordine temporală, prima scriere descoperită este cea de la Yonaguni (sit datat 12.000-9000 î.H.), apoi din India şi China (mileniul V-III î.H.). Diversificarea alfabetelor în Asia Mică a avut loc în mileniul al II-lea î.H. (1500 î.H.). Scrierea s-a făcut iniţial fără a respecta o ordine în câmpul vizual. Au existat scrieri care mergeau circular, de la centru spre margine, ca o spirală, scrieri care foloseau aleatoriu spaţiul de scris (cel egiptean, hittit, incaş, dar acestea nu erau alfabete, ci pictograme care defineau ordinea mesejelor prin înglobarea în cartuşe a unor fragmente). Astăzi alfabetul grec, slav, latin se folosesc în scriere de la sânga la dreapta, cel arab şi semitic de la dreapta la stânga. Există „alfabete pierdute” (ex. nabatean, etrusc) nedescifrate din cauza puţinătăţii mesajelor rămase ori a lipsei unor texte bilingve, care să permită decodificarea. In sfârşit, trebuie să menţionăm faptul că scrierea alfabetică este numai o parte din modul de comunicare folosit în evoluţia civilizaţiilor omeneşti. V. şi Scriere. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Alexandru Macedon (356 - 323 î.H.) Alexandru Macedon luptând împotriva lui Darius al III-lea al Persiei în bătălia de la Issus Alexandru Macedon Alexandru Macedon (356 - 323 î.H.) – supranumit cel Mare, fiul regelui Philip al Macedoniei şi nepotul lui Cambyse. Macedonenii erau triburi de greci. A fost mai întâi rege al unui regat aflat în Thracia, numit Macedonia (336-323 î.H.), cu numele Alexandru III. Dacă principalele bătălii ale tatălui său au fost îndreptate contra Imperiului Bizantin, principalele campanii ale lui Alexandru au fost contra Imperiului Persan (Darius al III-lea, care ajunsese şi el până la Dunăre), imperiu pe care l-a şi cucerit în final, atingând graniţa Indiei spre răsărit, a Daciei şi a Porţii de Fier a Caucazului spre nord, a Egiptului spre sud, încercând să unifice micile regate ale Greciei antice sub conducerea sa şi să alcătuiască în zonă o forţă capabilă să ţină piept marilor imperii care luptau între ele pentru teritorii: Imperiul Persan şi Imperiul Roman. Astfel, înainte de apariţia creştinismului, care a fost tot un gest protestatar faţă de Imperiul Roman, Alexandru Macedon a făcut cel mai important gest al lumii vechi din sudestul Europei pentru apărarea identităţii şi integrităţii civilizaţiei zonale. Este notabil faptul că principalul său sfătuitor a fost Aristotel. Acest lucru a fost observat de Dimitrie Cantemir, care, în campania lui Petru cel Mare al Rusiei din 1723 la Marea Caspică (pentru controlul Porţii de Fier a Asiei şi contra otomanilor) a căutat şi a descoperit acolo fortificaţiile lui Alexandru Macedon, le-a semnalat, a ridicat relevee ale edificiilor, a executat harta locului (dinspre Marea Caspică) şi a copiat inscripţii. Textele se află în Collectanea Orientalia, în arhivele Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg, dar au fost publicate cu desene cu tot de Grigore Tocilescu în ediţia de Opere Dimitrie Cantemir, 8 vol., Bucureşti, 1878. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Istoria oraşului Alexandria din Egipt Farul din Alexandria (Ilustraţie: Prof. H. Thiersch, 1909) Istoria orașului Alexandria din Egipt Alexandria – cetate fondată de Alexandru Macedon în 331 î.H., după ce se încoronase faraon. Acolo a făcut Farul din Alexandria (una din cele 7 minuni ale lumii antice) şi a pus pe ţărm chiar statuia sa în chip de faraon, cu supranumele Philadelphus, adică iubitorul de soră, fiindcă, după model egiptean, se căsătorise cu sora sa. Apoi şi-a continuat campaniile, iar Philadelphus a dat numele Philadelphiei, fostul Rabbat Ammon, capitala amoniţilor din Asia Mică, azi Aman, capitala Iordaniei. Alexandria a fost edificată ca mare port comercial la vărsarea Nilului în Mediterana, iar nu departe de acest loc, la Rozetta, armatele lui Napoleon I au descoperit o piatră scrisă bilingv, în greacă şi egipteană. Graţie pietrei de la Rozetta Champollion a descifrat hieroglifele egiptene. Până astăzi, în apele mici ale golfului Alexandriei se descoperă vestigii însemnmate ale perioadei antice. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Alep - unul din cele mai vechi orașe locuite Cetatea Alep (Foto: Guillaume Piolle) Alep Una din cele mai vechi aşezări atestate ale lumii, menţionată ca cetate de către babilonieni, sub numele Hala, la sfârşitul mileniului al III-lea î.H., când era capitala regatului amorit. A fost cucerit de hittiţi în 1595 î.H. şi a devenit cel mai important nod comercial al căilor de uscat dintre Asia şi Europa (pe Drumul Mătăsii). A fost cucerit pe rând de Asiria, Alexandru Macedon, Seleucizi, arabi, romani (care-l numeau Beroea), otomani. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă istorie a Albanezilor Albania caucaziană până în 387 d.Hr. Scurtă istorie a albanezilor Albanezi – la origini triburile indo-europene de albani erau venite din zona Caucazului. Albania caucaziană este Daghestanul de azi. Albanezii caucazieni sunt menţionaţi în surse antice alături de ilirii de la sudul Dunării de Mijloc. Fiind puţini la număr, dar foarte buni luptători, au reuşit să-şi păstreze identitatea în timp, până astăzi, practicând sisteme de alianţe momentane, dar cu precădere aliindu-se cu dacii şi tracii din Peninsula Balcanică. Elita armatei lor medievale era aceea a arbănaşilor, făcută după modelul hopliţilor din Grecia antică, folosiţi ca mercenari de domnii ţărilor române pentru a se apăra de otomani. Civilizaţia albaneză a fost influenţată, în perioada de formare, atât de substratul ilir, pelasgic, cât şi de greci şi romani. Albanezii au apărat, ca şi alte neamuri balcanice, spiritul unitar al culturii şi religiei ortodoxe. Vasile Lupu, cel mai bogat domn al Moldovei, albanez la origine, a folosit arbănaşi şi a fost singurul domn al ţărilor române care a schimbat din tron un sultan. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă istorie a statului Alaska Hartă din 1860 a Americii Ruseşti Scurtă istorie a statului Alaska Alaska – astăzi unul dintre statele de nord ale SUA, aflat în nordul Americii de Nord. A fost descoperită de ruşi în 1741 şi a devenit stat american prin votul populaţiei, cu sprijinul românului din emigraţie, Pomutz, ambasador al Americii în Rusia. Nativii din Alaska sunt la origine insulari din Atlantic, peste care au venit triburi asiatice, siberiene, în 14.000 – 10.000 î.H. (Paleolitic) şi rămase aici, în vreme ce altele au migrat spre Americi. Cultura Clovis, asiatică, are urme vizibile în Alaska. Cultura tradiţională specifică apare în Alaska în mileniul 4 î.H., iar religia constă, în principal, în şamanism, după cum principala ocupaţie este pescuitul. Este vorba despre cultul morţilor (bijuterii şi vase). Cele mai pregnante culturi istorice sunt a eschimoşilor şi inuit (ai căror strămoşi aparţin culturii Thule, din primele veacuri d.H.). Mai târziu apare şi creştinismul ortodox. Sub aspect lingvistic există mari deosebiri de la un loc la altul, din cauza slabei comunicări. Dar limbile vorbite sunt ale insularilor originari, nu fac parte din marile familii lingvistice. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Alaric I (370 d.H. - 410 d.H.) Alaric I (370 d.H. - 410 d.H.) Alaric I Alaric I – s-a născut pe o insulă numită de greci Peuce, la gurile Dunării, în 370 d.H. A fost regele vizigoţilor (neam gotic, adică germanic, originar probabil din Scandinavia şi care a migrat spre sudest, atingând Sciţia, unde a aparţinut culturii Cerniakov, fiind apoi împins de huni din nou spre Europa) şi primul barbar care s-a aliat cu Roma ca „federat”, adică păstrând structura tribală şi luptând numai când era solicitat. A apărat graniţa de răsărit a Imperiului Roman, Bizanţul, contra hunilor, purtând bătălii din Epir până în Siria. A invadat Italia în anul 400 d.H. şi a cucerit Roma în 402. Reşedinţa şi-a stabilit-o însă la Ravenna, unde vor veni, pe urmele lui, şi alte triburi de vizigoţi. A favorizat intrarea alanilor, vandalilor şi suevilor în Galia şi Peninsula Iberică. A mai asediat Roma şi în 408, dar operaţiunea, prin care voia să silească imperiul să renunţe la domeniile din nordul Africii, n-a fost finalizată, Alaric murind în 410 d.H. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Triburile Alane Europa Centrală şi de Est circa 375 d.Hr. Prezentarea mişcărilor triburilor la nord de graniţa romană. Alanii sunt menţionaţi pe hartă la nord est. Triburile Alane. Alani – triburi de origine iranică, sarmaţi care se autodenumeau Yasi – numele oraşului Iaşi este de origine alană. La fel denumirile Prut, Zarand. Au locuit în stepele de la nordul Caucazului, unde sunt menţionaţi până în sec. 2 d.H. Împinşi spre vest de popoarele năvălitoare, o parte dintre ei s-au asimilat cu hunii, alţii cu avarii, pecenegii, cumanii, vandalii, de asemenea triburi migratoare. Cei care au rămas cu identitate proprie îi au drept urmaşi pe cei din Ossetia, în Georgia, zonă până astăzi conflictuală şi care tinde să-şi afirme identitatea diferită de a georgienilor. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Regatul Aksum Parcul Stelae din Aksum, Etiopia (Foto: Jialiang Gao) Regatul Aksum Aksum – numele unei cetăţi înfloritoare în sec. 6 d.H., aflată în nord-vestul platoului etiopian, în lungul Marelui Rift African. Semne de locuire din mileniul 5 î.H., de către populaţii africane. Influenţat de Egipt, la Aksum există o piramidă în trepte (7 trepte) ca aceea a lui Djoser. Surse greceşti o menţionează din sec. 1 d.H., când rege i-ar fi fost Zoskales. Regatul, având deschidere la Marea Roşie, a mijlocit comerţul dintre Imperiul Roman şi Imperiul Persan. Ezana, regele Aksumului, a adoptat creştinismul în anul 330 d.H, puţin după Armenia. Până astăzi creştinismul copt din Etiopia păstrează semne ale vechimii sale, alături de crucea cu braţe egale care pleacă precum razele din centrul unei sfere, pe veşmintele prelaţilor figurează şi steaua lui David. La origine, regatul Aksum s-a format cu triburi yemenite (numite Saba, Salhen, Himyar, Raydan, Habashat, Tiamo, Kasu) venite din Asia Mică (hamiţi şi semiţi), la fel ca şi Meroe (în vechime numit Kush, aflat în Sudan). Benito Musolini a luat cel mai frumos obelisc aksumit din Lalibela, un monolit, şi l-a dus la Roma. El a fost returnat Etiopiei în 2005. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Descoperirea Ţării preotului João Da India Harta cu rutele urmate de Vasco de Gama, Pêro da Covilhã and Afonso de Paiva Descoperirea Ţării preotului João Da India În secolul al XV-lea regele João al II-lea al Portugaliei a hotărât să trimită spre răsărit exploratori care cunoşteau bine limba arabă, pentru a aduna informaţii despre negoţul cu mirodenii şi pentru a descoperi în Africa, în Asia sau în „Marea de răsărit” ţara regelui-preot Ioan — „Ţara preotului João da India”. Această misiune a primit-o în 1487 Pero da Covilhã, agent diplomatic secret, cu un trecut aventuros. João i-a dat ca ajutor pe curteanul Afonso Paiva. Agenţii au ajuns până în insula Rodos (marea Egee), iar de acolo, travestiţi în negustori sirieni, au plecat în Egipt. În primăvara anului 1488 ei s-au alăturat unei caravane care se ducea spre portul Tore (peninsula Sinai) din marea Roşie, de aici au urcat pe un mic vas arab şi, oprindu-se pe drum într-un număr de porturi arabe şi la Suakin (pe ţărmul african), au ajuns la Aden, unde s-au despărţit pentru totdeauna: Paiva a plecat să caute „Ţara preotului João da India” şi a dispărut fără urmă. Covilhão s-a urcat pe o mare corabie arabă. Mânată de musonul de sud-vest, aceasta a ajuns în India de sud-vest. În porturile de pe coasta Malabar, unde pulsa o vie activitate, el a strâns informaţii despre comerţul exterior al Indiei cu ţările apropiate şi îndepărtate şi despre navigaţia în Oceanul Indian. Din Calicut, Covilhão a trecut în Goa (India de vest), iar în primăvara anului 1489 a ajuns la Ormuz. A ocolit apoi pe la sud Arabia şi a navigat pe o corabie arabă din Somalia de nord, de-a lungul Africii răsăritene, până în portul Sofala din Mozambic (în dreptul paralelei de 20° latitudine sudică). Acolo, Covilhão... „a auzit de la nişte marinari arabi că din orice punct al acestui ţărm se poate merge pe mare spre apus, că marginile mării nu sunt cunoscute şi că acolo există o insulă întinsă, la o distanţă de peste 900 de mile de mal, care se numeşte insula Lunei” (G. B. Ramusio). Din Sofala, Covilhão a călătorit pe mare până la Tore, iar apoi cu o caravană până la Cairo. Acolo, la începutul anului 1491, l-au găsit doi evrei portughezi care i-au adus o scrisoare de la rege. João al II-lea îi poruncea lui Covilhão să trimită cu unul din ei în Portugalia o dare de seamă completă, iar pe celălalt să-l ia cu sine până la Ormuz şi să continue strângerea de informaţii şi căutarea „Ţării preotului João da India”. După ce s-a dus a doua oară la Ormuz şi a ocolit Arabia pe la sud, Covilhão s-a întors în marea Roşie, a vizitat „locurile sfinte” musulmane — Mecca şi Medina, apoi peninsula Sinai şi din Tore a trecut în Zeila, situată lângă „Ţara preotului João da India” — Etiopia creştină. Din 1492 sau 1493 Covilhão a trăit în Etiopia, unde a fost bine primit ca sol al regelui portughez, dar nu i s-a mai dat voie să plece în patrie. El s-a căsătorit acolo (deşi lăsase o soţie şi copii în Portugalia), a ocupat funcţii înalte şi a căpătat moşii. În 1520, când Covilhão avea peste 70 de ani, l-a găsit în Etiopia primul trimis oficial portughez (Rodrigo Lima) pe lângă „regele regilor”. Francisco Alvares, preotul soliei, a notat amănunţit relatările lui Covilhão despre peregrinările sale şi le-a inclus în raportul său intitulat „Comunicare adevărată despre pământurile preotului João da India” (Lisabona, 1540); însemnările mai amănunţite au fost folosite în secolul al XVI-lea de istoricii portughezi şi de veneţianul Ramusio. Raportul secret trimis de Covilhão în 1491 lui João al II-lea din Cairo nu s-a păstrat, dar puţini sunt istoricii care se îndoiesc că regele a primit raportul şi că atât el cât şi succesorul său Manuel cel „Fericit” au folosit informaţiile strânse de acest călător despre comerţul şi navigaţia din India, atunci când au pregătit instrucţiunile pentru prima expediţie a lui Vasco da Gama. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Bartolomeo Diaz şi descoperirea Capului Bunei Speranţe Expediţiile portugheze din anii 1461—1487 (Foto: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici) Bartolomeo Diaz şi descoperirea Capului Bunei Speranţe Regele João al II-lea al Portugaliei a trimis într-o expediţie spre Africa de SUd două corăbii de război al căror şef a fost Bartolomeo Diaz, iar cârmaci principal a fost numit unul din cei mai experimentaţi navigatori din acea vreme, Pero Alemquer. Nu s-a păstrat nici o mărturie din care să rezulte că expediţia lui Diaz avea misiunea de a ajunge în India. Mai probabil este că ea trebuia să efectueze explorări la distanţe mari, ale căror rezultate însă erau îndoielnice pentru principalii participanţi. Nu s-a stabilit nici tipul corăbiilor din expediţia lui Diaz: dacă erau caravele sau „corăbii rotunde” mai stabile, deşi nu atât de rapide, în construcţia cărora portughezii au realizat mari succese pe timpul lui João al II-lea. După cum reiese din denumirea lor, portughezii din secolul al XV-lea, deosebeau „corăbiile rotunde” de caravele, în primul rând din pricina construcţiei lor specifice — contururile rotunjite ale corpului navei. Greementul de bază era pătrat; pânzele pătrate aveau, în timp de acalmie sau când vântul bătea direct dinspre pupă, o poziţie perpendiculară pe chila vasului. Pentru susţinerea lor se foloseau vergi, care, la schimbarea vântului, se puteau roti în jurul catargului împreună cu pânza. Călătoria pe asemenea corăbii în largul oceanului era mai sigură, ele navigau mai bine în volte, iar în cazul când această manevră dura multă vreme, echipajul nu se istovea în aşa măsură ca pe caravele. Dar, în ceea ce priveşte celelalte condiţii pe care trebuiau să le îndeplinească vasele cu pânze în jurul anului 1490, ele erau totuşi inferioare caravelelor. Cronologia expediţiei pe mare a lui Diaz nu este destul de limpede, în prezent, majoritatea istoricilor înclină să considere că flotila sa a plecat din Lisabona în august 1487 (iar nu în 1486 cum se credea înainte). Diaz a mers pe drumul obişnuit până la São Jorge da Mina, iar de aici a urmat drumul lui Diogo Cão până în dreptul paralelei de 22° latitudine sudică. Dincolo de tropicul sudic, el a descoperit un ţărm pustiu şi uşor crestat. Portughezii parcă au pătruns într-o altă lume: ţărmuri golaşe, adesea învăluite în ceaţă, culori şterse — nimic nu semăna cu Africa tropicală. Diaz a aşezat primul său padrão pe malul „Portului mic” (în portugheză Angra Pequena). De aici el a pornit spre sud de-a lungul coastei pustii, care devia tot timpul uşor spre răsărit, dar în apropierea paralelei de 33° latitudine sudică cotea brusc spre vest (în dreptul golfului Sfânta Elena). În timpul acesta s-a stârnit un vânt puternic. Fiindu-i teamă ca vasele să nu se sfărâme de stânci, Diaz a ieşit în largul oceanului. Vântul s-a transformat în furtună şi portughezii au pierdut din vedere coasta Africii. Furtuna înspăimântătoare zguduia mereu cele două corăbii mici portugheze, mânându-le spre sud (vasul de transport rămăsese în urmă). Era în luna ianuarie (1488), deci în toiul verii în emisfera sudică, dar valurile deveneau tot mai reci. Când furtuna s-a mai potolit, Diaz a cotit iarăşi spre răsărit. Corăbiile au mers câteva zile în această direcţie, dar ţărmul Africii nu se arăta. Diaz s-a gândit că a ocolit pesemne extremitatea sudică a Africii. Ca să se convingă de acest lucru, a cotit spre nord. După două-trei zile au apărut în zare nişte munţi, iar apoi un ţărm înalt acoperit cu iarbă verde, care se întindea de la apus spre răsărit (3 februarie 1488). Portughezii au zărit pe un deal o cireada de vaci şi câţiva păstori aproape goi. Diaz a trimis oameni pe ţărm să ia apă. Păstorii, pe care portughezii i-au luat la început drept negri, au mânat vacile mai departe, ei înşişi rămânând în vârful dealului, strigând şi dând din mâini. Diaz a lansat în ei o săgeată din archebuză. Un păstor a fost ucis, iar ceilalţi au fugit. Atunci portughezii s-au apropiat de „negrul” ucis şi au văzut că are părul „ca lâna”, dar pielea „de culoarea frunzelor uscate” — era mult mai deschisă decât a negrilor pe care îi întâlniseră pe ţărmurile apusene ale Africii. Astfel, prin uciderea unui păstor dezarmat a fost marcată prima întâlnire a europenilor cu poporul koi-koin, pe care nu-l cunoscuseră înainte, cu locuitorii băştinaşi ai Africii de sud, pe care mai târziu olandezii i-au numit în batjocură hotentoţi („bâlbâiţi”). Din acest „Port al păstorilor” (astăzi Mossel), Diaz şi-a condus corăbiile de-a lungul ţărmului drept spre răsărit şi a ajuns până la un golf larg deschis spre ocean (Algoa). De aici coasta cotea lin spre nord-est, în direcţia Indiei. Diaz a ajuns la concluzia, care s-a dovedit justă, că vasele sale au ocolit toată coasta sudică a Africii şi se află în Oceanul Indian, pe care înainte mulţi îl consideraseră o mare închisă. Calea maritimă spre India în jurul Africii fusese descoperită! Diaz a aşezat pe o insuliţă din golf cel de-al doilea padrão, dar echipajul ambelor corăbii, istovit de îndelungatele peregrinări pe ocean, i-a cerut să se întoarcă în patrie. Temându-se să nu izbucnească o răscoală, Diaz a fost nevoit să cedeze. El a obţinut însă învoirea echipajului să mai înainteze doar trei zile, s-a încredinţat că ţărmul duce spre nord-est, iar apoi, „cu adâncă mâhnire”, a pornit înapoi. Călătorind spre vest de-a lungul ţărmului, Diaz a descoperit, în regiunea unde înainte fusese prins de furtuna care durase două săptămâni, un cap înaintând mult în mare şi l-a numit Tormentoso („Capul furtunilor”). După ce a aşezat aici cel de-al treilea padrão, Diaz a pornit spre nord şi s-a întors în patrie în decembrie 1488. La Lisabona, João al II-lea, după ce a ascultat raportul navigatorului, a poruncit să se schimbe denumirea capului Tormentoso în Capul Bunei Speranţe, întrucât descoperirea lui a dat portughezilor speranţa de a ajunge pe mare în India. Nu s-a păstrat nici un fel de informaţii dacă Diaz sau tovarăşii lui de drum au primit vreo recompensă din partea regelui. Or, Diaz înaintase cu aproape 13° mai la sud decât predecesorul său Diogo Cão, ocolise întregul litoral sudic al Africii, descoperise şi însemnase pe hartă, cu o exactitate uimitoare pentru acea perioadă, o porţiune de coastă înainte necunoscută, având o lungime de peste 2.500 de km. Totuşi, guvernul portughez nu prea se grăbea, să realizeze „buna speranţă” cu care venise Diaz. S-a văzut că de la Lisabona şi până la capul din sudul Africii trebuiau străbătuţi cel puţin 10.000 de km pe ocean şi era vădit că alte câteva mii de kilometri despart acest cap de India. Drumul din jurul Africii până în India părea prea lung. A fost nevoie de un eveniment excepţional, pentru ca noul rege portughez să-şi trimită iarăşi corăbiile spre India după zece ani de la întoarcerea lui Diaz. Acest eveniment a fost miraculoasa descoperire a „Indiei” în apus — faptă săvârşită în 1492 de o expediţie spaniolă comandată de genovezul Cristofor Columb. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Diogo Cão şi descoperirea Congo-ului şi Angolei Inscripţia lui Diogo Cão pe o piatră din Congo Diogo Cão şi descoperirea Congo-ului şi Angolei La sfârşitul anului 1481 şi la începutul anului 1482, regele portughez João al II-lea a trimis sub comanda lui Diogo Azanbuja o flotilă spre Coasta Aurului pentru a întemeia acolo o colonie. Azanbuja a construit fortul São Jorge da Mina („Mina sfântului Gheorghe”), prescurtat La Mina, în regiunea căruia s-au descoperit mari zăcăminte de aur. Pentru extracţia aurului era nevoie de mulţi sclavi şi de aceea din La Mina erau trimise corăbii spre sud în căutarea unor noi regiuni pentru vânătoarea de negri. În cadrul expediţiei lui Azanbuja, una din caravele era comandată de Diogo Cão. Despre el s-au păstrat foarte puţine date, de altfel şi acestea contradictorii, în care cronologia evenimentelor este confuză. Versiunea cea mai demnă de crezare aparţine unui tovarăş al său de drum, geograful bavarez Martin Behaim, care consideră că această călătorie a lui Cão în cursul căreia s-au făcut mari descoperiri, a avut loc în anii 1484— 1486. Ieşind din portul La Mina şi ocolind capul Lopez (în dreptul paralelei de 1° latitudine sudică), Cão a înaintat apoi spre sud-est cale de 700 de km. În această regiune apa se deosebea mult la culoare de cea din largul oceanului, părea amestecată cu apă dulce şi Cão a ajuns la concluzia justă că se află în apropierea gurilor unui fluviu foarte mare. Astfel au fost descoperite gurile fluviului Congo. Cão a debarcat pe ţărm (la paralela de 6° latitudine sudică) şi a aşezat acolo un padrão — stâlp de piatră cu stema portugheză, cu numele regelui şi al navigatorului şi cu data descoperirii. El a numit marele curs de apă „râul Padrão” (Rio do Padrão), dar acum, acest nume s-a păstrat numai pentru capul sudic din estuarul fluviului Congo (Punta do Padrão). Pe ţărm, Cão a întâlnit negri din triburile bantu şi a făcut cu ei „târg mut”, căci limba acestora răspândită pe atunci în întreaga Africă ecuatorială şi într-o parte a Africii de sud nu avea nimic comun cu dialectele negrilor din golful Guineea pe care portughezii îi foloseau ca tălmaci. Cão a trimis câţiva marinari în sus pe „râul Padrăo”, pentru a stabili relaţii cu „regele” local; în acel moment, pe ambele maluri ale fluviului, în zona litoralului, exista un mare stat de tip prefeudal — Congo — iar acest nume a trecut şi asupra fluviului. După ce solii s-au întors (nu s-a stabilit cu ce rezultate), Cão şi-a continuat călătoria spre sud şi a străbătut în această direcţie încă vreo 2.000 de km, aşezând cel puţin alte două padrão: unul în dreptul paralelei de 13°5' latitudine sudică pe coasta Angolei, iar altul în dreptul paralelei de 22° latitudine sudică, pe capul Cross, adică în Africa de sud-vest (în secolul al XIX-lea s-au găsit toate cele trei padrão şi, în plus, între ele, resturile unui al patrulea). Aşadar, Cão a descoperit coasta apuseană a Africii de la sud de ecuator, înainte necunoscută, pe o întindere de 20° latitudine. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Cão mai târziu. După o versiune el ar fi murit în sud-vestul Africii, iar după alta s-ar fi întors în 1486 în Portugalia. P.S.: În jurul anului 1480, Martin Behaim (1459—1507), originar din Nürnberg, s-a stabilit împreună cu un grup de flamanzi în insulele Azore; el a participat la expediţia lui Cão, după cât se pare, în calitate de astronom. Mai târziu, în 1492, a fost la Nürnberg, unde a construit un glob mare („Mărul pământului”) — cel mai vechi dintre globurile ce s-au păstrat până astăzi. Pe glob există o serie de inscripţii, printre care şi cele referitoare la expediţia lui Cão. Istoricii germani ai epocii marilor descoperiri au exagerat adesea importanţa lui Behaim, dar cei mai de seamă dintre ei — bavarezii O. Peschel şi S. Ruge — au arătat că pe globul lui M. Behaim greşelile în ceea ce priveşte indicarea latitudinii anumitor puncte ajung până la 16°, în timp ce pe alte hărţi din acea vreme ele depăşesc rar 1°. Prin urmare, spun ei, „Behaim a fost un învăţat mediocru şi un prost cosmograf” şi remarcă ironic: „…portughezii n-au tras prea mari foloase de pe urma erudiţiei concetăţeanului nostru”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirile portugheze in Golful Guineei Harta cu expediţiile portughezilor pe Coasta de Est a Africii (Fernão Vaz Dourado c. 1520 - c. 1580) Descoperirile portugheze in Golful Guineei În jurul anului 1461, Pero do Cintra a pornit de-a lungul coastei de sud-est a Africii şi a descoperit aşa-numitul „Ţinut al râurilor de la miază-zi” (litoralul Guineei de astăzi). Dincolo de paralela de 10° el a zărit în depărtare munţi — culmile sudice ale masivului Futa-Djallon (cu altitudini până la 1.100 de m.), iar la paralela de 8° latitudine nordică — un munte (888 de m) chiar pe ţărmul mării. Cintra a denumit acest ţărm muntos Serra do Leão („munţii Leoaicei”), dar pe hărţile de mai târziu el a fost trecut sub denumirea deformată de Sierra Leone, se pare după expresia lui Ca'da-Mosto care a descris expediţia pe mare a lui Cintra. Înaintând mai departe şi debarcând din loc în loc pe ţărm, el întâlnea mereu planta leguminoasă „malageta”, ale cărei seminţe amintesc ca gust (dar amintesc numai) piperul indian. De aceea, ţărmul (litoralul Liberiei de astăzi) a fost denumit „Coasta Piperului”. Cintra a ajuns până la capul Palmas (în dreptul paralelei de 4° latitudine nordică), dincolo de care ţărmul coteşte drept spre răsărit, explorând astfel ţărmurile Africii occidentale pe o distanţă de peste 1.000 de km (de la arhipelagul Bissagos). În 1469, regele Affonso al V-lea l-a obligat pe Fernao Gomez, un bogat neguţător de sclavi din Lisabona, să-i vândă la un preţ fix tot fildeşul strâns în Guineea, acordându-i în schimb dreptul de monopol pe cinci ani asupra comerţului cu „Senegambia”, cu sarcina de a explora în fiecare an o anumită porţiune de coastă, pe o întindere de 500 km. Gomez şi-a îndeplinit misiunea până în 1475: corăbiile trimise de el au explorat tot ţărmul nordic al golfului Guineei pe o întindere de peste 2.000 de km. Au fost descoperite succesiv: Coasta Fildeşului, Coasta Aurului (în ţara poporului aşanti), unde existau într-adevăr bogate zăcăminte de aur şi unde portughezii au acaparat mari cantităţi de nisip aurifer şi, în sfârşit, între gurile râului Volta şi delta Nigerului, s-a descoperit „Coasta Sclavilor”, care a primit şi un alt nume, mai semnificativ — „Lagunele blestemate”. Coasta se caracterizează aici printr-un flux extrem de puternic; de-a lungul ei se găsesc recife primejdioase, printre care se încumetau să navigheZe numai marinarii foarte iscusiţi sau negustorii foarte lacomi. Dinspre largul mării nu se văd intrările în lagune. Ţărmurile lagunelor sunt crestate de mici golfuri ascunse, străjuite de păduri tropicale. Nu departe de ţărm încep regiunile cele mai populate din Africa tropicală. Neguţătorii de sclavi nu puteau găsi nicăieri un alt teritoriu mai potrivit pentru operaţiile lor murdare decât aceste ţărmuri. Ultima expediţie trimisă de Gomez (sub comanda lui Sequeira) a descoperit vulcanul Camerun (în dreptul paralelei de 4° latitudine nordică). Lângă golful Biafra, ţărmul cotea brusc spre sud, iar Sequeira — primul din istoria maritimă portugheză — a trecut ecuatorul, înaintând până în dreptul paralelei de 2° latitudine sudică. În cursul acestor cinci ani, portughezii au descoperit de asemenea insulele Principelui şi Sf. Toma, situate în golful Guineei chiar lângă ecuator, iar în apropiere de coastă, în faţa vulcanului Camerun, ei au descoperit marea insulă Fernando Póo cu munţi care ating 2.850 de m. (nu încape îndoială că oamenii lui Sequeira au văzut-o). Până la expediţia lui Sequeira, faptul că ţărmul Guineei îşi menţinea mereu direcţia spre răsărit, îi făcea pe portughezi să creadă că ei înaintează de-a lungul ţărmului sudic al Africii şi că vor putea ajunge astfel în marea Indiană. Cotitura bruscă a ţărmului spre sud, descoperită de Sequeira dincolo de vulcanul Camerun, le-a spulberat speranţa de a ajunge în India, cel puţin în zona ecuatorială. Dar înaintarea spre sud s-a oprit temporar nu din această cauză, ci pentru că Guineea superioară — Coasta Fildeşului, Coasta Aurului şi „Lagunele blestemate” — oferea largi posibilităţi pentru procurarea de fildeş şi aur, precum şi pentru vânătoarea de sclavi. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Egiptul antic 332 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 332 î.Hr.: Egiptul este cucerit fără luptă de Alexandru cel Mare. ### Egiptul antic 341-332 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 341-332 î.Hr.: Restabilirea dominaţiei persane. Dinastia 31. ### Egiptul antic 404-341 î.Hr. Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 404-341 î.Hr.: Dinastiile 28-30. Egiptul îşi redobândeşte independenţa, pe care şi-o apără cu ajutorul grecesc împotriva numeroaselor campanii persane; apar primele monede egiptene. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 463/2-454 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 463/2 - 454 Î.Hr.: Mişcarea de eliberare condusă de Inaros şi Amyrtaeus eşuează, în ciuda ajutorului atenian. ### Egiptul antic 486-484 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 486-484 î.Hr.: O răscoală antipersană izbucnită în Deltă este reprimată de Xerxes. ### Egiptul antic 525-404 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 525-404 î.Hr.: Dinastia 27 (suveranii ahemenizi sunt totodată şi faraoni ai Egiptului). În timpului domniei lui Darius I se încheie construcţia canalului dintre Nil şi Marea Roşie. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic Mai 525 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. mai 525 î.Hr.: Victoria lui Cambyses II de la Pelusium asupra faraonului Psamtik III; Egiptul este transformat într-o satrapie a imperiului persan. ### Egiptul antic 568-525 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 568-525 î.Hr.: Domnia faraonului Amasis, fost general al faraonului Apries (589-570 î.Hr.) uzurpator al puterii. Alianţa cu Polycrat, tiranul insulei Samos, îndreptată împotriva Regatului Persan. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 605 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 605 î.Hr.: Bătălia de la Karkemiş. Victoria lui Nabucodonosor II spulberă speranţele unei dominaţii Egiptene în Siria şi Palestina. ### Egiptul antic 608 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 608 î.Hr.: În bătălia de la Megiddo, armata statului iudeu este înfrântă. Dominaţie egipteană efemeră în Siria şi Palestina. ### Egiptul antic 609-594 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 609-594 î.Hr.: Domnia faraonului Nechao. Începe construcţia canalului care leagă Marea Mediterană de Marea Roşie. Înconjurul Africii de către corăbierii fenicieni. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic circa 616 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. circa 616 î.Hr.: În urma creşterii Regatului Noului Babilon, Egiptul sprijină lupta Asiriei împotriva mezilor şi babilonienilor. ### Egiptul antic 653 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 653 î.Hr.: Psammetic I (Psamtik I) încheie cu ajutorul mercenarilor greci izgonirea garnizoanelor asiriene; Egiptul îşi redobândeşte independenţa. Psammetic I (Psamtik I) îşi impune autoritatea şi asupra Egiptului de Sus, restabilind unitatea statului; încheie o alianţă cu Lidia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 663-609 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 663-609 î.Hr.: Domnia lui Psammetic I (Psamtik I), originar din oraşul Sais (din vestul Deltei), fondatorul dinastiei 26. Apariţia unor colonii greceşti în Delta Nilului. Fixarea capitalei statului la Sais. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 663-525 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 663-525 î.Hr.: Dinastia 26 (Saită). Restaurarea monarhiei centralizate. Masivă pătrundere a grecilor şi a culturii elenice. Ultima epocă de înflorire economică şi culturală a Egiptului faraonic. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 663 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 663 î.Hr.: Tentativa faraonului Tanutamon de izgonire a asirienilor din Egiptul de Jos eşuează. Sfârşitul dominaţiei etiopiene în Egipt. Dinastiile etiopiene se menţin în Regatul nubian cu capitala la Meroë. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 666 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 666 î.Hr.: Regele asirian Assurbanipal ocupă Memphis şi Theba. ### Egiptul antic 669 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 669 î.Hr.: Faraonul Taharka (689-663) izgoneşte garnizoanele asiriene din Egiptul de Jos. ### Egiptul antic 671 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 671 î.Hr.: Prima expediţie asiriană împotriva Egiptului. Asarhaddon cucereşte oraşul Memphis. ### Egiptul antic 701-689 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 701-689 î.Hr.: Domnia Faraonului Shabataka. ### Egiptul antic 715 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 715 î.Hr.: Rezistenţa Egiptului de Jos organizată de faraonii Tefnakht şi Bocchoris din Dinastia 24 (730-715) este înfrântă de cuceritorii etiopieni. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 751-656 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 751-656 î.Hr.: Dinastia 25 (Etiopiană). Răspândirea scrierii demotice. Restaurarea unităţii monarhice. ### Egiptul antic 751-716 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 751-716 î.Hr.: Plânkhi, suveran al regatului etiopian din Napata, îşi extinde în 730 autoritatea asupra Egiptului de Sus şi Mijlociu. Dominaţia etiopiană este instaurată în teritoriul de la prima la a şasea cataractă a Nilului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 817-730 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 817-730 î.Hr.: Dinastia 23 (Libiană). Autoritatea ei se limitează asupra Deltei Nilului. ### Egiptul antic 930 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 930 î.Hr.: Faraonul Sheshonk din Bubastis, întemeietorul dinastiei 22, jefuieşte Ierusalimul. ### Egiptul antic 950-750 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 950-750 î.Hr.: Dinastia 22 (Libiană). În Egiptul de Jos şi Mijlociu autoritatea este exercitată de conducătorii triburilor libiene stabilite în Egipt. Răscoale ale populaţiei rurale. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1085-950 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1085-950 î.Hr.: Dinastia 21. Autoritatea centrală se destramă. Prestigiul şi influenţa Egiptului în Orientul Apropiat decat. ### Egiptul antic 1115 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1115 î.Hr.: Sub Ramses IX este menţionat primul proces intentat jefuitorilor de morminte regale. ### Egiptul antic 1141 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1141 î.Hr.: Marea revoltă a lucrătorilor de la necropola din Theba. ### Egiptul antic 1138-1085 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1138-1085 î.Hr.: Domniile faraonilor Ramses IV-XI. Decăderea economică şi politică a Egiptului; frământări sociale. Preoţimea zeului Amon din Theba devine forţa politică dominantă în stat. Funcţia de mare preot devine ereditară. Egiptul pierde posesiunile din Asia. Povestirea Călătoria lui Unamon ilustrează decăderea prestigiului egiptean în Orientul Apropiat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1170-1138 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1170-1138 î.Hr.: Ramses III, ultimul mare faraon al Regatului Nou. Respinge atacurile triburilor libiene şi ale "popoarelor mării". Construieşte templul funerar de la Medinet-Habu. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1171-1085 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1171-1085 î.Hr.: Dinastia 20. Suprasolicitarea forţelor statului în cursul politicii expansioniste a dinastiei 19 are ca urmare o puternică criză economică. ### Egiptul antic circa 1200 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. circa 1200 î.Hr.: "Popoarele mării" distrug regatul hitit, pustiesc Fenicia şi Palestina şi ameninţă direct Egiptul de Jos. ### Egiptul antic 1224-1210 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1224-1210 î.Hr.: Mineptah (Merneptah sau Merenptah). În contextul "Marii migraţii egeene" îşi fac apariţia la graniţele de nord ale Egiptului "popoarele mării". Înfrângerea unei invazii libiene. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1269 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1269 î.Hr.: Încheierea unui tratat de pace între Ramses II şi urmaşul lui Muwatalli, Hattusil III (păstrat la Karnak şi Bogazköy), prin care se delimetează graniţele stăpânirilor egiptene şi hitite în Siria. (Primul tratat de pace cunoscut în istorie). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1286 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1286 î.Hr.: Regele hitit Muwatalli iniţiază o puternică coaliţie antiegipteană în Siria. La Kadesh are loc o mare bătălie încheiată cu un rezultat nedecis. ### Egiptul antic 1290-1224 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1290-1224 î.Hr.: Domnia lui Ramses II, fiul lui Seti I. Apogeul politicii expansioniste a dinastiei 19; mari construcţii (templele de la Abu Simbel, Ramesseum); Poemul lui Pentaur. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1305-1291 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1305-1291 î.Hr.: Domnia lui Seti I. Campanii pentru recucerirea poziţiilor din Fenicia şi Siria. ### Egiptul antic 1308-1306 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1308-1306 î.Hr.: Ramses I. Stabilirea reşedinţei regale la Tanis (nord-estul Deltei), ca urmare a deplasării centrului de greutate al statului în Egiptul de Jos; Theba rămâne al doilea centru politic al ţării. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1308-1171 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1308-1171 î.Hr.: Dinastia 19. Întărirea puterii preoţimii. Creşterea numărului mercenarilor din armtă. ### Egiptul antic 1320-1308 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1320-1308 î.Hr.: Horemheb, fost general, acaparează puterea. Persecutarea cultului lui Aton. Reorganizarea administraţiei şi a armatei. ### Egiptul antic 1333-1325 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1333-1325 î.Hr.: Domnia lui Tutankhamon. Eşecul reformei religioase a lui Amenophis IV. Reântoarcerea faraonului în vechea capitală (Theba). Preoţimea zeului Amon îşi recâştigă vechile poziţii. Mormântul său, descoperit de Carter şi Carnarvon în 1922, este unicul complex funerar faraonic descoperit intact. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1361-1340 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1361-1340 î.Hr.: Domnia lui Amenophis IV (Amenhotep IV) şi a reginei Nefertiti. Conflict deschis cu preoţimea thebană a zeului Amon. Amenophis devine creatorul unei religii noi, monoteiste, bazată pe doctrina unei divinităţi unice şi omniprezente (Aton), personificată de forţa soarelui; faraonul devine pontif şi profet suprem al noii religii (cultul lui Anton). Amenophis adoptă un nou nume - Ahnaton - şi construieşte o nouă capitală - Akhetaton (la Tell el Amarna). Slabirea autorităţii egiptene în Orientul Apropiat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1400-1362 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1400-1362 î.Hr.: Amenophis III (Amenhotep III) menţine supremaţia egipteană în Orientul Apropiat prin campanii în nordul Palestinei şi pe Eufrat. Apogeul dezvoltării artistice din timpul dinastiei 18 (Coloşii lui Memnon). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1409-1400 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1409-1400 î.Hr.: Tutmosis IV (Tutmes IV). Preoţimea cultului soarelui capătă o tot mai mare influenţă în viaţa politică a statului. Egiptul încheie o alianţă cu statul Mitanni îndreptată împotriva Regatului Hitit. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1435-1410 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1435-1410 î.Hr.: Domnia lui Amenophis II (Amenhotep II). Reprimarea răscoalelor din Asia Mică. Prima menţiune a triburilor ebraice în izvoarele egiptene. ### Egiptul antic 1468-1436 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1468-1436 î.Hr.: Domnia lui Tutmosis III (Tutmes III), fiu nelegitim al lui Tutmosis II, cel mai însemnat faraon al Regatului Mijlociu. În cursul a 17 campanii stabileşte graniţa răsăriteană a posesiunilor Egiptului pe Eufrat, iar cea sudică, la a patra cataractă a Nilului; lupte împotriva statului Mitanni. Babilonul, regatele asirian şi hitit recunosc suzeranitatea Egiptului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1491-1468 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1491-1468 î.Hr.: Hatshepsut, soţia lui Tuthmosis II (Tutmes II), regentă în perioada minoratului lui Tuthmosis III, uzurpă ulterior puterea. Construcţia templului în terase de la Deir el Bahr de lângă Theba - o capodoperă a artei egiptene - de către arhitectul Senmut. Populaţia Egiptului se ridică la 6-7 milioane de locuitori. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1516-1504 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1516-1504 î.Hr.: Domnia lui Thutmose I (Tutmes I), primul mare cuceritor al Regatului Nou. Stăpânirea egipteană în Nubia este extinsă până la cataracta a treia a Nilului. Campanie în Asia Mică până pe malul Eufratului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1562-1537 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1562-1537 î.Hr.: Domnia lui Ahmosis I, întemeietorul dinastiei 18. Izgonirea hicsoşilor din Egipt. Restabilirea autorităţii egiptene în Nubia şi Fenicia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1562-1308 î.Hr. Sursă. Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1562-1308 î.Hr.: Dinastia 18. Egiptul devine cel mai important şi cel mai puternic stat al Orientului Apropiat. ### Egiptul antic 1562-1085 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1562-1085 î.Hr.: REGATUL NOU. Dinastiile 18-20. Apogeul politic şi cultural al Egiptului antic. Înflorirea metalurgiei bronzului. Maxima expansiune teritorială a statului egiptean. Capitala şi metropola religioasă a statului se află la Theba, în apropierea căreia este construit vestitul ansamblu de temple de la Luxor şi Karnak. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1680-1562 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1680-1562 î.Hr.: Dinastia 17. Nomarhii din Theba adoptă titulatura faraonică şi organizează recucerirea Egiptului. ### Egiptul antic 1630-1562 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1630-1562 î.Hr.: Dinastia 16 ("Mica dinastie hicsoasă"). Dominaţia hicsoşilor se reduce treptat la Egiptul de Jos. Nubia îşi redobândeşte independenţa. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1730-1630 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1730-1630 î.Hr.: Dinastia 15 ("Marea dinastie hicsoasă"). Capitala: Avaris (în nord-estul Deltei). ### Egiptul antic 1730-1562 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1730-1562 î.Hr.: A doua perioadă interimară. Dinastiile 15-17. Egiptul sub dominaţia hicsoşilor. ### Egiptul antic circa 1730 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1730 î.Hr.: Hicsoşii, populaţii asiatice, invadează Egiptul şi în decurs de câteva decenii îşi extind autoritatea asupra întregului teritoriu; introduc calul şi carul de luptă. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1785-1680 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A a fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1785-1680 î.Hr.: Dinastiile 13 şi 14. Capitala la Theba şi respectiv Xois. Criză economică şi socială. Destrămarea unităţii statului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1792-1785 î.Hr. Bustul reginei Sobekneferu Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1792-1785 î.Hr.: Domnia Reginei Sobekneferu. Slăbirea autorităţii centrale. ### Egiptul antic 1850-1800 î.Hr. Amenemhat II Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1850-1800 î.Hr.: Amenemhat II. Amenajarea oazei Fayum şi construcţia complexului de palate cunoscute sub numele "Labirint". ### Egiptul antic 1887-1850 î.Hr. Sesostris III (Autor foto: Einsamer Schütze) Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1887-1850 î.Hr.: Sesostris III (Senusret III), cel mai important faraon al Regatului Mijlociu. Reorganizarea administraţiei, limitarea autorităţii nomarhilor. Anexarea şi colonizarea Nubiei până la a doua cataractă, teritoriul Egiptului întinzându-se pe o fâşie de 1000 km lungime de-a lungul Nilului. Construcţia piramidei de la Dashur şi a unui canal de-a lungul primei cataracte. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 1970-1936 î.Hr. Sesostris I (Senusret I) (Autor foto: Anagoria) Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 1970-1936 î.Hr.: Sesostris I (Senusret I) - coregent timp de 9 ani al tatălui său. Campanii în Nubia. Povestirea lui Sinuhe, creaţie de seamă a literaturii Regatului Mijlociu. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2000-1970 î.Hr. Sursă foto: Metropolitan Museum of Art Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2000-1970 î.Hr.: Domnia lui Amenemhat I, fondatorul dinastiei 12. Suprimarea funcţiilor ereditare; inaugurarea sistemului coregenţei. Campanii militare în Nubia şi Siria. Învăţământul lui Amenemhat. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2000-1788 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2000-1788 î.Hr.: Dinastia 12. Apogeul politic şi cultural al Regatului Mijlociu. Reşedinţa regală: Lisht (lângă Memphis). Epoca de aur a literaturii egiptene antice. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2040-1730 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2040-1730 î.Hr.: Regatul mijlociu. Dinastiile 11-13. Înflorirea economică; relaţii comerciale cu Creta, Asia Mică, Nubia, Ţara Punt. Theba devine centrul politic şi religios al statului; supremaţia cultului zeului Amon. Renaşterea artistică. Protectorat egiptean în Palestina şi Fenicia. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic circa 2060 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. circa 2060 î.Hr.: Faraonul Mentuhotep II, din dinastia 11 din Theba, înfrânge statul cu centrul la Herakleopolis, restabilind unitatea statului Egiptean. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2133-2000 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2133-2000 î.Hr.: Faraonii dinastiei 11 din Theba iniţiază o politică de centralizare a statului. ### Egiptul antic 2263-2050 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2263-2050 î.Hr.: Prima perioada interimară (Herakleopolitană). Dinastiile 7-11. Progresiv regiunile ţării devin independente. Lupte sociale şi atacuri ale triburilor asiatice la graniţa de nord-est. Consolidarea treptată a două formaţiuni statale având ca centre politice Herakleopolis şi Theba. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2423-2263 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2423-2263 î.Hr.: Dinastia 6. Întărirea treptată a aristocraţiei provinciale determină slăbirea autorităţii centrale şi descentralizarea administrativă a statului; puternice frământări sociale. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2563-2423 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2563-2423 î.Hr.: Dinastia 5. Înflorirea arhitecturii şi artelor (Templele soarelui din Abusir); apogeu al basoreliefului şi sculpturii egiptene (Scrib şezând, Kaaper - primarul satului). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2723-2563 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2723-2563 î.Hr.: Dinastia 4. Faraoni: Snefru, Kheops (Khufu), Kefren (Khafra), Mykerinos (Menkaure). Construcţia marilor piramide şi a sfinxului de la Giza (Gizeh). Primele mărturii ale folosirii bronzului. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 2778-2723 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2778-2723 î.Hr.: Dinastia 3. Construirea de către Imhotep (arhitect şi sfetnic al faraonului Zoser) a piramidei în trepte de la Saqqara, cel mai vechi edificiu din piatră cunoscut în lume. ### Egiptul antic 2778 - 2263 î. Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 2778-2263 î.Hr.: Regatul Vechi. Dinastiile 3 şi 6. Triumful monarhiei de drept divin. Stabilirea capitalei la Memphis. Începutul politicii asiatice a Egiptului. Campanii militare în Peninsula Sinai şi în Asia Mică. Oraşul fenician Byblos trece sub protectorat egiptean. Apariţia "textelor piramidale" (cele mai vechi documente literare egiptene) şi a sculpturii funerare. Folosirea sistemului de numeraţie zecimal şi a calendarului (12 luni a 30 de zile, la care se adaugă 5 zile complementare). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 3000 - 2778 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 3000-2778 î.Hr.: Regatul timpuriu. Dinastiile 1 şi 2. Centralizarea politică, administrativă şi religioasă a statului. Constituirea unui sistem unitar de irigaţii. Împărţirea statului în circa 40 de regiuni administrative (nome). Apariţia sclaviei, a cultului morţilor şi a primelor morminte dreptunghiulare precursoare ale piramidelor. Capitala: Thinis (în apropiere de Abydos). Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Egiptul antic 3000 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. 3000 î.Hr.: Potrivit tradiţiei faraonului Menes creează statul egiptean centralizat, unificând cele două regate sub egida Egiptului de Sus. ### Egiptul antic mileniul 4 î.Hr. Sursă: Wikipedia Egiptul antic A fost o civilizație antică puternică care s-a dezvoltat în zonele joase ale fluviului Nil din nord-estul Africii. Formarea sa a avut loc în jurul anului 3150 î.Hr., conform cronologiei egiptene convenționale. Faraonul Ahmose I a unit Egiptul de Jos și de Sus într-o singură unitate politică. Aceasta a dus la crearea primei piramide din istoria civilizației egiptene. mileniul 4 î.Hr.: Se constituie în Valea Nilului două state: în delta fluviului, regatul cu capitala la Buto (Egiptul de Jos), pe cursul mijlociu, regatul cu capitala la Nekhen-Hierakonpolis (Egiptul de Sus). Apariţia scrierii hieroglifice. Se cristalizează triada principală a panteonului egiptean: Osiris, Isis, Horus; paralel numeroşi zei localnici: Râ (Heliopolis), Ptâh (Memphis), Amon (Theba). Zoolatrie răspândită. Sursa: Ed.Enciclopedica, 1972, Autori: Acad. Prof. Andrei Oţetea, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu , Gheorghe Rădulescu ### Oraşul-cetate Akkad Harta Imperiului Akkadian (maro) și direcțiile în care s-au desfășurat campaniile militare (săgeți galbene) Orașul-cetate Akkad Akkad – prima atestare despre acest oraş-cetate este a arhivelor hittite şi se referă la mileniul 3 î.H., când Lugal-Zage-Si din Umma a cucerit mai multe oraşe-cetate unind Sumerul (partea de sud a Mesopotamiei) sub conducerea sa. Dar Sargon I cel Mare al Akkadului a atacat capitala Sumerului, Uruk, şi a biruit-o, făcând astfel din Akkad un regat independent. Akkad este numele din Vechiul Testament al cetăţii, ea apare ca Agado în arhivele hittite. Perioada de maximă înflorire a fost pe vremea regelui Gudea, care a stăpânit şi Lagashul. Akkadul a dispărut după numai 200 de ani în urma atacurilor kurde (iranice) venite dinspre nord-est (iranic=kurd=gud), prin celebra bătălie din munţii Zagros. Din punct de vedere cultural, cea mai importantă moştenire akkadiană (şi sumeriană în sens mai larg) este matematica în baza 6: cele 6 zile ale săptămânii, cele 12 luni ale anului, cercul de 360 de grade, gruparea perioadelor istorice în intervale de 600 de ani, numite sars, numărătoarea în duzini. De asemenea, akkadienii moşteneau legenda potopului (Noe se numea Xisuthrus, mileniul 4 î.H., în Epopeea lui Ghigamesh), începând de când îşi numărau regii şi zeii. Vorbeau o limbă din aceeaşi clasă cu limbile semitice. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Triburile ainu Un bărbat din cultura Ainu şi un urs Triburile ainu Ainu – grup etnic din Japonia. Existenţa lui a fost decelată din preistorie. Analiza ADNmc indică o ascendenţă în insulele Andaman (India) provenind din Africa, via Australia şi apoi trecând prin Tibet. Limba pe care-o vorbesc este una izolată, are flexiune cu postpunerea a ceea ce în limbile indo-europene sunt prepoziţii şi nu are scriere. În intervalul de acum 100.000 - 50.000 de ani au traversat perimetrul mongol şi s-au stabilit în zona Ohotsk. Erau vânători şi pescari, animişti ca religie (totemul este ursul). Acestor triburi le-au aparţinut primii colonizatori ai Americilor (care au traversat Behringia şi Alaska), precum şi triburile Ainu care au ajuns în Hokkaido (de altfel cucerită târziu de japonezi), Sahalin şi Kurile. Cultura Jomon a vechilor japonezi îşi are originea în cultura ainu. Astăzi triburile ainu sunt populaţie protejată în Japonia. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Zeul suprem Ahura Mazda Zeul suprem Ahura Mazda Ahura Mazda – cel mai important zeu în zoroastrism (religia focului). Zoroastru, profetul, a fost acela care l-a proclamat zeu suprem pe Ahura Mazda, zeul focului la perşi. Iniţial era asimilat forţelor Luminii (diferite de ale Întunericului), după modelul chinez (Ying şi Yang), fiind zeul Soarelui. Odată cu trecerea spre monoteism a devenit zeu suprem. Perşii au fost principalul popor care a răspândit zoroastrismul. Dar, la origini, indoiranienii vin din Asia Centrală (azerii credeau în zoroastrism) şi ajung până în India şi în Thracia (agatârşii). Zarathustra însemna Zoroastru. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Ahmed al III-lea Portretul sultanului Ahmed al III-lea realizat de Jean Baptiste Vanmour (1671–1737) Ahmed al III-lea Ahmed al III-lea (n. 30/31 decembrie 1673 - d. 1 iulie 1736) – sultan al Imperiului Otoman (1703-1730), considerat cel mai important susţinător al culturii otomane din întreaga istorie a imperiului. Această perioadă de aur a domniei sale se numeşte Epoca Lalelei, laleaua fiind simbolul cel mai folosit în lumea artelor. Până astăzi bancnotele turceşti sunt ilustrate cu lalele. Brâncoveanu, ca şi Dimitrie Cantemir, au folosit acest motiv: Brâncoveanu a edificat palatul fiilor săi de la Potlogi cu stucatură alb pe alb folosind motivul lalelei, iar Cantemir l-a cunoscut pe Ahmed III şi a primit de la acesta titlul de mare maestru al muzicii otomane, ca şi distincţia de paşă cu trei tuiuri, în timp ce toţi ceilalţi domni ai ţărilor române tributari Porţii au fost paşi cu două tuiuri. El a folosit motivul lalelei în palatul Moldovei (ambasada) de la Constantinopol. Totuşi, în conflictul rusoturc, Cantemir a fost de partea ruşilor, adică a creştinătăţii. Ahmed al III-lea a murit în închisoare, înlăturat chiar de otomani. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cine au fost Aheii? Cine au fost aheii? Ahei – populaţie indo-europeană venită din apusul Mării Negre sau din Anatolia la sfârşitul mileniului 3 î.H. Au trecut prin Scythia Minor (Dobrogea de azi) şi au pătruns în peninsula Balcanică, precum şi în insulele Mării Egee. După marele cutremur care a distrus insula Thera (azi Santorin) la 1400 î.H., au pătruns şi în Creta şi Cipru, care, cu timpul, a optat pentru identiatea grecească. În liada sunt numiţi danai. Dinastia din care au făcut parte Menelaos (regele Spartei) şi Agamemnon (regele din Mycene) erau dinastii de ahei. Ei au repurtat, graţie “calului troian”, un cal uriaş din lemn plin cu hopliţi (infanteria aheană) introdus în cetate chiar de troieni, victoria asupra Troiei (numită Illion în Iliada, fiindcă la origini troienii sunt illiro-pelasgi), marea cetate, fondată de hittiţi. Războiul fusese pornit – în sens mitologic – pentru că un prinţ troian, Paris, o răpise pe soţia lui Menelaos, Elena. După ce grecii au pătruns în Egipt, fiind acolo numiţi “popoarele mării”, alături de alte neamuri, precum hyksoşii – această perifrază s-a tradus prin filastin în arabă, palestin în latină, filistin în ebraică. Filistinii sunt pomeniţi în Biblie, un regat filistin a existat şi a fost cucerit de semiţi. Astfel, biblicul Goliath era filistin, iar oponentul său, David, era semit. Capitalele filistine de pe ţărmul mediteranean de răsărit, în Israelul de azi, au fost Ashdod, Ashkelon şi Gaza. Numeroase urme ale civilizaţiei greceşti există în ele (Ashkelon este parc arheologic), iar marea aruncă şi astăzi pe ţărm bucăţi strălucitoare de marmură din edificiile fostei cetăţi. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Vânătoarea de sclavi întreprinsă de portughezi în Africa Occidentală secolul XV Grup de barbati, copii si femei dusi la piata pentru a fi vanduti ca sclavi Vânătoarea de sclavi întreprinsă de portughezi în Africa Occidentală secolul XV Echipând expediţii cu fonduri proprii sau mixte (cu participarea ordinului lui Crist sau a tezaurului regal), negustorii de sclavi portughezi, căutătorii de aur şi de fildeş făceau incursiuni dese pe ţărmurile Africii occidentale. La început ei acţionau folosind metode „primitive”: ademeneau pe corăbiile lor sau capturau pe mare grupuri relativ mici de pescari lipsiţi de apărare, aproape goi. Apoi, au început să folosească metode mai „perfecţionate” pentru vânarea negrilor. Ei debarcau detaşamente mari, de obicei la gurile râurilor, care efectuau incursiuni în satele de pe litoral, le jefuiau, violau femeile, incendiau colibele. Prinzând sute de oameni, ei alegeau pe loc pe cei mai viguroşi sau pe cei mai frumoşi după aprecierea lor, iar pe ceilalţi, în special pe bătrâni şi copii, îi ucideau fără cruţare sau, cu tot atâta cruzime, îi lăsau în satele prefăcute în scrum, fără sprijin, în voia sorţii. Pe cei aleşi îi puneau în fiare, îi încărcau pe corăbii, umplând cu negri fiecare metru de suprafaţă „liberă” şi îi aduceau în Portugalia atât de înghesuiţi cum n-ar fi transportat niciodată vitele, de teama pagubelor ce ar fi suferit. Mortalitatea în rândurile nefericiţilor captivi, în timpul lungului drum din Africa occidentală până la ţărmurile Portugaliei, era îngrozitoare. Dar şi vânzarea celor rămaşi în viaţă aducea negustorilor, ordinului lui Crist şi tezaurului regal profituri uriaşe. După câteva incursiuni de acest fel, locuitorii de pe coastă, când zăreau pe mare corăbii portugheze, îşi părăseau locuinţele, îşi luau avutul mizer şi căutau să se îndepărteze cât mai mult de ţărm, refugiindu-se în zona savanelor sau ascunzându-se în inima pădurii, atunci când portughezii ajungeau până în zona pădurilor tropicale. Detaşamentele de vânători de oameni debarcate pe ţărm găseau satele pustii. Curând, negustorii de sclavi portughezi au născocit o nouă metodă de „răspândire a culturii europene şi de aducere a păgânilor în sânul bisericii creştine”: ei au început să cumpere, în special în insulele Canare, câni mari care erau dresaţi pentru vânătoarea de oameni. Atunci negrii au început să plece în masă din zona de litoral în regiunile din interior, întrucât detaşamentele portugheze nu îndrăzneau să se îndepărteze de ţărm. De altfel, incursiunile îndepărtate nu erau suficient de rentabile. La întoarcerea spre ţărm din interiorul continentului prin regiuni complet pustiite, mortalitatea în rândurile captivilor era mult mai mare decât în cursul călătoriilor pe corăbii. Din aceste motive negustorii de sclavi preferau să părăsească ţărmurile rămase pustii, „valorificate” dinainte, şi să caute altele noi, încă neexplorate. Aceasta a determinat întreaga desfăşurare a descoperirii coastei vestice a Africii de către portughezi, de la capul Bojador până la capul Santa Catarina (2° latitudine sudică), adică de la ţărmul subtropical pustiu al Saharei occidentale până la zona păduroasă ecuatorială din regiunea cursului inferior al fluviului Congo. Astfel se explică şi ritmul înaintării portughezilor de-a lungul litoralului apusean al Africii, mai întâi lent, iar apoi tot mai rapid, pe măsură ce se dezvolta negoţul de sclavi: 30 de ani până la Capul Verde, 14 ani pentru porţiunea dintre Capul Verde şi Coasta de Aur, 5 ani pentru porţiunea dintre Coasta de Aur şi capul Santa Catarina. Mai la sud de acest cap începeau posesiunile statului Congo, unde metodele folosite în mod obişnuit de portughezi pentru vânătoarea de oameni nu erau posibile şi unde organizarea negoţului de sclavi trebuia să fie precedată de o pregătire „diplomatică” specială. În parte în acest scop, iar în parte pentru explorarea ţărmurilor africane dinspre Oceanul Atlantic, la sud de ecuator, au fost trimise mai târziu, în perioada 1480— 1490, expediţiile lui Diogo Cão. Dar şi în zona tropicală a emisferei nordice, pe ţărmurile Guineei superioare, portughezii au fost nevoiţi să treacă de la vânătoarea de sclavi la cumpărarea de sclavi, din cauză că zona litoralului rămăsese pustie. Ei profitau de desele războaie dintre triburi, iar în perioadele de linişte le provocau şi le aţâţau, aprovizionau cu arme şi sprijineau prin tot felul de alte mijloace unele căpetenii de triburi („regi” localnici) împotriva altora, primind mii de sclavi ca răsplată pentru serviciile lor sau în schimbul unei plăţi infime în natură. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Rolul lui Henric navigatorul în dezvoltarea navigaţiei portugheze Expediţiile organizate de Henric Navigatorul (1415—1460) (Ilustratie din cartea: Istoria Descoperirilor Geografice 1957, I.P Maghidovici) Rolul lui Henric navigatorul în dezvoltarea navigaţiei portugheze Prinţul Henric a jucat un rol considerabil în istoria Portugaliei. În cei 45 de ani de activitate el a pregătit numeroşi navigatori experimentaţi. Flota comercială portugheză s-a situat pe primul loc din lume. Expediţiile pe care le-a trimis prinţul au ocupat şi au anexat la Portugalia patru mari arhipelaguri din partea răsăriteană a Oceanului Atlantic; numai insulele Canare au fost cedate Spaniei după conflicte îndelungate. Un rol şi mai însemnat l-au jucat expediţiile întreprinse în acea vreme în Africa propriu-zisă. Pe timpul lui Henric, ţărmul apusean al Africii a fost explorat şi însemnat pe hărţi pe o distanţă de circa 3.500 de km, de la strâmtoarea Gibraltar până în Guineea portugheză de astăzi, unde ţărmul coteşte spre sud-est, indicând parcă drumul către „India de miază-zi”. În timpul lui Henric a început negoţul masiv cu sclavi negri din Africa. În sfârşit, în calitatea sa de conducător al ordinului lui Crist, prinţul Henric a avut grijă să obţină de la papii de la Roma aprobarea monopolului asupra comerţului african şi asupra cuceririi tuturor regiunilor de litoral din Africa, „atât asupra celor dobândite, cât şi asupra celor ce vor fi dobândite, de la capurile Bojador şi Não până în Guineea şi mai departe, de-a lungul ţărmului sudic până la indieni”. (Trebuie menţionat că în acea vreme erau denumiţi indieni, nu numai locuitorii Indiei, dar şi cei ai Etiopiei.). În timpul lui Henric, construcţia de corăbii a înregistrat succese foarte mari. Înainte ca el să-şi fi început activitatea, în secolul al XIV-lea şi în primele decenii ale secolului al XV-lea, portughezii nu erau decât nişte ucenici ai constructorilor străini de corăbii (ca şi ai navigatorilor străini) originari în special din insula Mallorca. În perioada 1430—1450 se produce o cotitură, iar în a doua jumătate a secolului al XV-lea portughezii devin dascăli ai popoarelor vest-europene în materie de construcţii navale (ca şi în navigaţie) păstrând această poziţie până în ultimul pătrar al secolului al XVI-lea. Spre sfârşitul vieţii prinţului Henric, în flota portugheză a dobândit o importanţă predominantă caravela — corabie cu trei catarge, de o construcţie specială, cu un contur relativ ascuţit şi cu aşa-numitul greement latin: pânze triunghiulare (sau cu partea de sus triunghiulară) care, în stare de echilibru, erau paralele cu chila vasului. Caravelele portugheze aveau însuşiri bune pentru navigaţie: erau uşoare, rapide (când vântul era prielnic atingeau până la 22 de km pe oră), erau uşor de manevrat, iar în caz de vânt nefavorabil „înaintau excelent în volte, întorcând, când un bord, când celălalt în direcţia vântului, de parcă ar fi avut vâsle”. Ele păreau de neînlocuit „pentru descoperiri”, adică pentru navigaţia pe lângă ţărmuri neexplorate sau complet necunoscute, dar nu se distingeau printr-o mare stabilitate şi navigaţia pe ele nu era de loc sigură. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea Insulelor Capului Verde Hartă a Insulelor Capului Verde din 1598 (Ilustraţie: Langenes, Barent sec. 15..-16..?) Descoperirea Insulelor Capului Verde Singurul eveniment istorico-geografic important din ultimii ani ai vieţii prinţului Henric al Portugaliei a fost descoperirea întâmplătoare a insulelor Capului Verde de către negustorul veneţian Alvise da Ca'da-Mosto. El, împreună cu genovezul Antoniotto Usodimare au înfiinţat în Portugalia o companie pentru comerţul african obţinând, în condiţii obişnuite, aprobare din partea prinţului Henric. În 1455 cele două corăbii ale lor au navigat de-a lungul coastei până la gurile fluviului Gambia. Ele s-au întors în Portugalia încărcate cu un număr mare de sclavi. Ca'da-Mosto povesteşte că într-un loc, în schimbul câtorva cai cu harnaşamentul respectiv, a obţinut de la căpetenia unui trib o sută de sclavi şi pe deasupra o fetiţă frumoasă, de 12—13 ani, „care să-l slujească în iatac”. În 1456, Ca'da-Mosto şi Usodimare au echipat din nou două corăbii; Henric a trimis cu ei o a treia corabie, portugheză. Dincolo de capul Blanco, furtuna le-a împins departe, în largul oceanului, spre nord-vest. Când furtuna s-a potolit, ei au cotit spre sud şi, după trei zile, în dreptul paralelei de 16° latitudine nordică, au descoperit o insulă căreia i-au dat numele de Boavista (la 600 de kilometri de Capul Verde). Insula era pustie şi nelocuită, dar au găsit acolo apă dulce şi păsări, care „veneau singure în mâna omului”. De pe Boavista se vedeau şi alte insule; drept spre nord — Sal, spre sud-vest — Maia şi cea mai mare dintre ele — Santiago. Negăsind nimic interesant pe aceste insule şi nici pe insulele Capului Verde, descoperite anterior, care erau de asemenea pustii şi nelocuite, navigatorii au cotit de-a dreptul spre răsărit, au ajuns la continentul african şi s-au întors în Portugalia. În timpul ambelor călătorii, Ca'da-Mosto şi-a notat sistematic observaţiile într-un jurnal, care furnizează un material foarte pitoresc şi preţios pentru studierea Africii occidentale din acea perioadă tragică a istoriei ei, când portughezii au început s-o transforme în cea mai mare rezervaţie din lume pentru vânătoarea de sclavi. Descoperirea insulelor Capului Verde (grupul apusean) a fost încheiată la hotarul dintre anii 1461 şi 1462 de o expediţie mixtă, la care au participat genovezul Antonio Noli şi portughezul Diogo Gomez, care cercetase înainte Senegalul. Primii colonişti portughezi au apărut pe insule după câţiva ani de la descoperirea lor. Ulterior, însă, n-au mai venit aici decât foarte putini europeni. Regele Portugaliei a acordat proprietarilor feudali ai insulelor dreptul de monopol asupra vânătorii de negri de pe ţărmul african din dreptul lor, adică în „Senegambia”. Mii de sclavi erau aduşi în insule. Urmaşii acestor sclavi, amestecaţi în parte cu puţinii colonişti portughezi, formează în prezent populaţia de baştină a arhipelagului. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea Senegambiei de către portughezi Senegambia (Hartă a Africii din 1878. Autori: Johnston, Alexander Keith, 1804-1871; Keane, A. H. (Augustus Henry), 1833-1912) Descoperirea Senegambiei de către portughezi Vânătoarea de sclavi a grăbit ritmul descoperirilor pe ţărmurile Africii de vest. Locuitorii terorizaţi se refugiau în interiorul ţării, căutând să scape de portughezi, iar negustorii de sclavi erau nevoiţi să se îndrepte mai departe spre sud, către ţărmuri noi, încă neatinse. În 1445 portughezii au trimis în Africa occidentală 26 de corăbii, o parte sub comanda lui Lanzarote. Înaintând spre sud, Nuno Tristão şi Diniz Diaz, care au participat după cât se pare la expediţia lui în calitate de căpitani de corăbii, au făcut descoperiri importante. Tristão a descoperit gurile fluviului Senegal (la paralela de 16° latitudine nordică). Diaz a ocolit un cap care înainta mult spre apus (extremitatea vestică a Africii) şi l-a denumit Capul Verde, deoarece acesta era primul punct, la sud de „Marea de nisip” (Sahara), unde creşteau palmieri. Capul Verde se află la 800 de km sud de capul Blanco (Cabo), aproape la aceeaşi distanţă care desparte capul Blanco de Bojador. Aşadar, vânând negri, portughezii au străbătut într-un singur an o distanţă pe care înainte o străbătuseră în şapte ani. Corabia comandată de Alvaro Fernandez, care în timpul unei furtuni s-a despărţit de restul flotilei, a pătruns şi mai departe spre sud, descoperind gurile fluviului Gambia, pe ale cărui maluri trăia o populaţie compactă. Spre sud de gurile Senegalului, portughezii au început să întâlnească pe coastă negri adevăraţi: mai la nord ei au întâlnit reprezentanţi ai diferitelor triburi de origină arabă sau berberă. Aceşti negri înalţi, aşa-numiţii senegalezi, erau mult mai preţuiţi pe pieţele de sclavi decât maurii. Pe litoralul Africii occidentale tropicale, portughezii obţineau în schimbul mărfurilor europene pulbere de aur, fildeş, mosc şi un condiment care înlocuia piperul. Dar mult mai avantajoasă era pentru ei vânătoarea de negri. De atunci, călătoriile s-au dovedit a fi atât de rentabile, încât prinţul lua de la cei ce le întreprindeau a patra parte din pradă, fără să le ramburseze nimic din cheltuieli, iar în cazul când organiza el însuşi expediţiile sau suporta cheltuielile, lua jumătate din pradă. În 1446, plecând la vânătoare de sclavi, Nuno Tristão a înaintat spre sud până la paralela de 12° latitudine nordică şi a descoperit arhipelagul Bissagos, iar la răsărit de el — în faţa gurii râului Cogon — insula Tristão (la paralela de 10°5 latitudine nordică). El a intrat pe râu şi a coborât o barcă în care s-a urcat împreună cu aproape toţi marinarii. Dar negrii au opus aici portughezilor o rezistenţă eroică. Toţi oamenii din barcă, inclusiv Tristão, au fost ucişi sau au murit curând din cauza rănilor. Cei patru marinari rămaşi pe corabie sub comanda notarului Airisa Tinoco au fugit spre nord, îndepărtându-se de ţărmurile primejdioase. Ei au navigat două luni în largul oceanului, fără să vadă ţărmul, până când au ajuns la Lisabona, după ce au parcurs 3500 de km, împotriva vântului şi a curentului. Faptul acesta a dovedit însuşirile superioare de navigaţie ale caravelelor portugheze din acea vreme; numai pe astfel de corăbii a putut să săvârşească un echipaj atât de mic şi cu un conducător neexperimentat o călătorie fără precedent în istoria navigaţiei europene, pentru acea vreme. După cât se pare, în alte regiuni mai apropiate, vânătorii de sclavi n-au întâmpinat o astfel de rezistenţă organizată, iar perspectivele negoţului de sclavi din „Senegambia” cu populaţie densă, păreau atât de mari încât înaintarea portughezilor s-a oprit. Ea a reînceput abia după moartea lui Henric, ceea ce dovedeşte că nici la sfârşitul vieţii sale „Navigatorul” n-a căutat cu atâta perseverenţă să ajungă în India, cum susţineau istoricii. Când începeau să întâmpine dificultăţi în vânătoarea de sclavi pe litoral portughezii porneau în sus pe cursul râurilor, ajungând uneori destul de departe. Astfel au fost cercetate în perioada 1450—1460 cursurile inferioare navigabile ale fluviilor din Africa occidentală de la Senegal (la nord) până la Cogon (la sud). Pe Senegal, lângă ultima cascadă, comandantul uneia dintre caravele, negustorul de sclavi Diogo Gomez, a strâns în 1456 informaţii despre Sudanul de vest şi despre marele fluviu ce-l străbate, „Emiu” (Niger); el curge spre răsărit, dincolo de înălţimile care constituie cumpăna apelor. Portughezii socoteau că acest râu este un afluent al Nilului. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea ţării Rio de Oro şi începutul negoţului de sclavi portughezi Rio de Oro 1909 (Hartă: National Geographic Society) Descoperirea ţării Rio de Oro şi începutul negoţului de sclavi portughezi În 1434, Gil Eannes, acuzat că face contrabandă cu sclavi răpiţi din insulele Canare, a ocolit capul Bojador şi, pentru a-şi răscumpăra vina, a adus de acolo prinţului Henric... flori, ca dovadă că şi acolo viaţa este posibilă. În 1435 el a înaintat departe spre sud, dincolo de capul Bojador, iar un curtean al lui Henric, Affonso Gonçalves Baldaya, a navigat şi mai departe şi a descoperit în dreptul tropicului nordic un golf care pătrundea adânc în uscat. Ulterior, însă, înaintarea spre sud a devenit mai lentă şi abia în 1441 portughezii Antão Gonçalves şi Nuno Tristão au ajuns până la capul Blanco (denumirea spaniolă; în portugheză Branco = Alb). Această regiune, pustie în aparentă, era locuită; când debarcau portughezii puneau uneori pe fugă pe pescarii mauri. Din ordinul prinţului, Gonçalves a adus de acolo „zece negri, bărbaţi şi femei”. Prinţului i-a dat speranţe şi faptul că el a adus şi puţin nisip aurifer. Portughezii au cercetat văile secate ale unor râuri de mult dispărute, pe care le întâlneau adesea în această regiune de litoral, dar n-au găsit acolo nici măcar urme de aur. Totuşi, această regiune tristă şi lipsită de apă — partea de vest a pustiului Saharei care se întinde de la povârnişurile de sud-vest ale munţilor Atlas până la capul Blanco — a fost denumită de portughezi, ca şi golful — Râul de Aur (în spaniolă Rio de Oro). Până atunci, expediţiile lui Henric au fost vădit deficitare. Prinţul cheltuise fonduri uriaşe pentru a descoperi nişte insule nelocuite în Oceanul Atlantic şi teritorii aproape nelocuite pe ţărmurile lui. De aceea, tot mai frecvent i se făceau lui Henric mustrări aspre pentru cheltuirea fără socoteală a fondurilor ordinului lui Crist. În sfârşit, în 1443 o expediţie portugheză condusă de Nuno Tristão a ocolit capul Blanco şi a descoperit un grup de insuliţe nisipoase şi joase — Arguin. În întâmpinarea portughezilor au ieşit zeci de luntri făcute din trunchiuri de copaci, în care se aflau pescari aproape goi. Tristão a capturat aici vreo treizeci de sclavi, pe care i-a vândut cu un preţ foarte mare la Lisabona. Feţele lor păreau oribile portughezilor, dar trupurile zvelte şi muşchiuloase erau minunate. „Au cap de satir şi corp de Antinous” — scriau contemporanii despre aceşti „negri”. În anul următor (1444) au plecat spre Arguin şase corăbii sub comanda lui Lanzarote, un alt curtean al prinţului. Cuviosul prinţ şi-a rezervat o cincime din profituri. Un cronicar portughez spune că „în sfârşit domnul, cel care recompensează faptele bune, a găsit cu cale ca pentru marile necazuri îndurate în slujba sa, să le dăruiască o zi victorioasă, glorie pentru muncă şi răsplata pagubelor, întrucât au fost prinşi în total 165 de bărbaţi, femei şi copii”. Dar după această „zi victorioasă” vânătoarea de sclavi n-a mai fost atât de izbutită, pentru că locuitorii se împrăştiau cuprinşi de panică. Totuşi, Lanzarote a adus două sute treizeci şi cinci de sclavi. Din cheltuitor nechibzuit, Henric s-a transformat într-un erou în ochii nobililor şi negustorilor portughezi. Ulterior, cucernicul prinţ, dacă nu a introdus chiar el, în orice caz a încurajat dresarea câinilor pentru prinderea oamenilor. Discipolii lui Henric îi torturau pe negrii surprinşi pe ţărm, pentru ca aceştia să le arate drumul spre satele lor. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Descoperirea Madeirei şi a insulelor Azore de către Portughezi Harta lui Luís Teixeira a Insulelor Azore (Circa 1584) Descoperirea Madeirei şi a insulelor Azore de către Portughezi În 1419 doi nobili portughezi Jouo Zarco şi Tristão Teixeira, care, deşi nu aveau nici o experienţă în materie de navigaţie fuseseră trimişi la capul Bojador, au fost aruncaţi de furtună departe spre vest şi au acostat întâmplător lângă o mică insulă nelocuită. Insuliţa era complet împădurită; dintre copaci cel mai valoros era dragonierul (Dracaena Draco). Descoperirea a atras atenţia lui Henric, care ştia că încă la mijlocul secolului al XIV-lea marinari italieni au ajuns în această parte a oceanului, la o insulă căreia i-au dat numele de Legname („Pădure”). Expediţia trimisă de Henric sub conducerea aceloraşi nobili a găsit în curând la cincizeci de kilometri sud-vest de prima insuliţă, o insulă relativ mare (circa 700 km2), de asemenea nelocuită şi acoperită cu păduri dese. Prinţul a numit această insulă Madeira (în portugheză „madeira” înseamnă pădure). Madera, situată la 900 de km sud-vest de Portugalia, a fost dată ca feudă norocoşilor nobili care o descoperiseră întâmplător. Ei au dat foc pădurii în regiunea aleasă pentru construirea primei aşezări, dar focul s-a întins treptat pe toată insula şi a distrus întreaga vegetaţie virgină. Aşa a început exploatarea coloniilor de către portughezi. Gonsalvo Velho Cabrai, trimis de prinţ să caute insulele descoperite de italieni la apus, în secolul al XIV-lea, a navigat de două ori în această direcţie, în 1431 şi 1432, şi a descoperit la aproximativ 1400 de km vest de Portugalia insula Santa Maria din arhipelagul insulelor Azore. În următorii treizeci de ani acelaşi Cabral şi alţi marinari portughezi au descoperit toate insulele acestui arhipelag, găsind-o pe cea mai îndepărtată dintre ele (Flores) după zborul păsărilor. De la mijlocul secolului al XV-lea au început să sosească în arhipelag colonişti portughezi. Călătoriile din Portugalia până în insulele Azore, pierdute în mijlocul oceanului, au devenit o „şcoală de navigaţie pe distanţe lungi” pentru marinarii portughezi, iar Madeira a ajuns o escală importantă pe drumul spre Africa occidentală tropicală. Tot ca escale le serveau portughezilor şi unele din insulele Canare locuite, cu toate că ele fuseseră ocupate dinainte de castilieni, care înrobiseră pe locuitorii băştinaşi — guancii. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Prinţul Henric navigatorul Portretul lui Henric navigatorul Prinţul Henric navigatorul La expediţia portugheză de la Ceuta din 1415 a participat prinţul Henric (n. 4 March 1394 – d. 13 November 1460) (infantele Henrique) în vârstă de 20 de ani, poreclit după multe secole (în secolul al XIX-lea) Navigatorul, deşi n-a întreprins niciodată vreo călătorie mai lungă, ci s-a ocupat doar cu organizarea expediţiilor maritime. La Ceuta el a obţinut unele informaţii exacte despre Africa de vest: a aflat astfel că la sud de munţii Atlas se întinde uriaşul pustiu Sahara, în care se întâlnesc oaze locuite. A aflat, de asemenea, că maurii de prin partea locului trimit caravane prin pustiu, spre un fluviu mare, şi aduc de acolo aur şi sclavi negri. Dincolo de zona deşerturilor, în Africa occidentală curg într-adevăr două fluvii mari: unul spre vest — Senegalul, iar altul spre est — Nigerul. În secolul al XV-lea, cele două fluvii erau confundate între ele şi se credea chiar că sunt legate de Nil. În mintea lui Henric Navigatorul aceste informaţii s-au împletit cu legenda biblică despre ţara Ofir, de unde regele Solomon şi-ar fi procurat aurul pentru construirea templului din Ierusalim. El a hotărât să ajungă cu orice preţ, pe mare, în ţara aurului şi a sclavilor, trimiţându-şi corăbiile de-a lungul ţărmului apusean al Africii. În tot cursul vieţii sale el a căutat cu o perseverenţă excepţională să atingă acest scop. Timp de mai bine de patruzeci de ani (a murit în 1460), Henric a trimis o expediţie după alta pentru cercetarea ţărmurilor atlantice ale Africii, precum şi după aur şi sclavi. După ce s-a întors din Ceuta în patrie, Henric a devenit conducătorul („Marele maestru”) ordinului portughez al lui Crist, organizaţie semi-militară şi semi-monahală, care dispunea de sume uriaşe de bani. Henric s-a retras la Sagres — localitate situată în sud-vestul Portugaliei, lângă capul São Vicente — unde a întemeiat cu fondurile ordinului un observator şi o şcoală de navigaţie. Deoarece marinarii portughezi nu ştiau să folosească hărţile maritime şi cu atât mai puţin să le întocmească, el a invitat profesori-cartografi, evrei din Catalonia, originari din insulele Baleare. Istoricii burghezi au creat o legendă în jurul virtuţilor lui Henric Navigatorul, dându-i o aureolă de sfânt. „Buzele lui n-au cunoscut vinul şi... nu s-au atins niciodată de buze femeieşti... Nici unul dintre cei care l-au jignit n-au auzit de la el vreun cuvânt de ocară” (O. Peschel). Se pretinde că Henric ar fi fost „plin de dragoste pură” pentru ştiinţă, „credincios visului nobil” despre India, unde milioane de păgâni ar putea fi convertiţi la Creştinism. Nu există însă nici o dovadă că prinţul ar fi fost călăuzit de asemenea simţăminte. India era foarte departe, pe când sclavii şi aurul din Africa erau în orice caz mult mai aproape. Totuşi, cam în jurul anului 1440, după ce a citit „Cartea” lui Marco Polo, prinţul a propus căpitanilor săi să adune informaţii despre calea maritimă spre India şi despre ţara creştină africană a „regelui-preot Ioan” — Etiopia. Foarte curând după aceea, portughezii au reuşit să ajungă până la capul Bojador (26° latitudine nordică), situat la două sute de kilometri sud de insulele Canare. Capul Bojador, în jurul căruia se învolburau talazuri înspumate, înainta departe în marea presărată cu recife, iar în largul mării portughezii nu se încumetau încă să iasă. De altfel, nici ţărmurile acestui cap nu aveau nimic atrăgător, deoarece Sahara ajunge aici chiar până la ocean. Nicăieri nu se zărea vreun petec de verdeaţă sau vreo aşezare omenească. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Prima etapă a expansiunii maritime a Portugaliei Harta catalană din 1375 (Ilustraţie de Cresques Abraham) Prima etapă a expansiunii maritime a Portugaliei Lupta creştinilor împotriva maurilor (musulmani de origine arabă şi berberă), care în secolul al VIII-lea cuceriseră aproape întreaga peninsulă Iberică, s-a terminat cu succes în partea apuseană, portugheză, a peninsulei pe la mijlocul secolului al XIII-lea (1249), când creştinii au cucerit ultima posesiune maură (Algarve) din Portugalia de sud. În lupta împotriva maurilor, regii portughezi au fost în permanenţă sprijiniţi de burghezia de la oraşe. Încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea o expediţie mixtă portughezo-italiană a descoperit pentru a doua oară insulele Canare. Cam în aceeaşi perioadă, navigatori italieni necunoscuţi au descoperit insulele Azore şi Madera, care nu erau locuite. Ei le-au trecut pe hărţi şi le-au dat denumiri italiene; o parte din acestea — traduse în limba portugheză — s-au menţinut până astăzi. Toate cele trei arhipelaguri din Oceanul Atlantic sunt indicate pe harta Catalană din 1375. În prima etapă, expansiunea maritimă a Portugaliei, spre sud, a fost favorizată de poziţia ei geografică avantajoasă, ea fiind situată la extremitatea sud-vestică a Europei. Expansiunea a fost determinată de particularităţile dezvoltării istorice a Portugaliei. Portugalia a terminat reconchista (recucerirea ţării de la mauri) cu aproape două secole şi jumătate înaintea Castiliei vecine. Puterea regală, care se sprijinea mai ales pe burghezia din oraşele de pe litoral — Lisabona şi Porto (Oporto) şi pe nobilii — mici proprietari (hidalgo) a înfrânt mai devreme decât în alte state din peninsula Iberică influenţa clerului local pe care l-a transformat într-o unealtă docilă în lupta pentru absolutism. Sprijinindu-se pe aceşti trei aliaţi, regii portughezi au zdrobit înaintea celor spanioli puterea marilor feudali. În propriul său interes şi în interesul burgheziei din oraşele de pe litoral cu care era aliată, puterea regală a desfăşurat energic încă la începutul secolului al XIV-lea (Diniz I) construcţia de corăbii şi a creat o importantă flotă militară. În secolul al XIV-lea corăbiile portugheze făceau curse regulate cu scopuri comerciale în Ţările de jos şi în Anglia de sud, iar în direcţia sud-vest vizitau insulele Canare şi navigau de-a lungul coastelor de nord-vest ale Africii, aproximativ până la paralela de 28° latitudine nordică. În ultimul pătrar al secolului al XIV-lea, Portugalia şi-a asigurat definitiv independenţa faţă de Castilia, iar în secolul al XV-lea intervenea chiar în luptele interne din această ţară vecină. Ca urmare, la începutul secolului al XV-lea, la extremitatea sud-vestică a Europei, pe ţărmul Oceanului Atlantic, s-a format un puternic stat maritim, în care toate grupurile dominante erau interesate în continuarea expansiunii pe mare. Această expansiune nu oferea nici o perspectivă în marea Mediterană, unde continuau să domine catalanii, genovezii şi veneţienii care acaparaseră întregul comerţ al Indiei (îndeosebi prin Egipt) cu Europa. Marea Nordului şi marea Baltică erau dominate de puternica Uniune hanseatică, ajunsă în acel moment la cea mai mare înflorire. Spre apus se întindea Oceanul Atlantic neexplorat, dincolo de care, după cum se credea atunci, se aflau bogatele ţări ale Asiei. Portughezii au întreprins cercetări şi în această direcţie, dar ele nu au dus decât la descoperirea pentru a doua oară a insulelor Azore nelocuite şi la colonizarea lor lentă (începând din 1445). Perspective bogate oferea portughezilor singura direcţie rămasă neexplorată, aceea spre sud, de-a lungul coastelor continentului african. Expansiunea maritimă intensă spre sud a fost precedată de încercarea de a cuceri Africa de nord-vest (Marocul de astăzi). În 1415, portughezii au cucerit Ceuta. Dar această cucerire nu le oferea perspective prea mari şi abia după câteva decenii (în 1471) a urmat ocuparea temporară a unei mici regiuni învecinate cu strâmtoarea Gibraltar — „Algarve de peste mare”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Cine au fost Agatârşii? Harta lumii, Herodot  Cine au fost Agatârșii? Agatârşi – de la grecescul agatyrsos. Populaţie localizată de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş), în Dacia, unde se ocupau cu mineritul. S-au găsit obiecte aparţinând acestei populaţii şi în Moldova de nord. La origini triburi iranice, conform legendei greceşti care spunea că fiii lui Herakles (zeul focului) erau Skithes şi Agathyrsos (iar din acesta din urmă s-ar trage grecii înşişi, indo-europeni şi ei, migraţi din Asia spre Europa şi în peninsula azi grecească, traversând zona balcanică şi mergând apoi spre sud). Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă istorie a Africii Harta Africii 1600 (Ilustraţie: Sebastian Münster) Scurtă istorie a Africii Africa – este continentul unde a apărut ca specie omul, cu 5 milioane de ani în urmă, de-a lungul riftului afro-asiatic. Un schelet fosil feminin cvasi complet, Lucy, datând de 3 milioane de ani, a fost descoperit de curând în Etiopia. De altfel, acum 130.000 de ani, tot acolo a apărut şi Homo Sapiens, din care se trag oamenii actuali. Vechimea civilizaţiilor Africii este diferită de la o zonă la alta, migraţiile şi contactele au fost numeroase între sudul, centrul şi nordul Africii, între Africa şi Australia pe de o parte, Africa şi Eurasia pe de alta. În general, este convenit faptul că civilizaţia egipteană a atins cel mai ridicat vârf dintre toate civilizaţiile Africii. Şi, deşi acest vârf este perceput în mileniul 4 î.H., totuşi voci îndrăzneţe afirmă că modelul piramidei ca tip cultural este cu mult mai vechi, ţine de civilizaţiile ultimei glaciaţiuni, care s-a sfârşit acum 18.000 de ani, datarea lor fiind, în acest caz, mileniul 11 î.H. Dar astfel de voci leagă originea omului de migraţia dinspre sudestul Asiei, prin dispariţia continentului Lemuria - Mu. Datarea după medoda înjumătăţirii carbonului în timp, evocă totuşi mileniul 5-4 pentru Egiptul vechi şi cam 12.000 î.H. pentru migraţia lui Homo Sapiens către Asia (via Europa, ori pe calea apei, din insulă în insulă). Evident, acolo, ca şi în alte părţi ale Africii, această civilizaţie a fost precedată de viaţa în caverne şi de civilizaţia rupestră, a Omului de Neanderthal, una dintre cele mai bine reprezentate, mai interesante ca tematică abordată şi mai rafinate de pe pământ. Principalele bazine culturale ale Africii au fost Kush (Nubia sau Etiopia), Axum (regatul Meroe), Algeria, Sahara (care nu era deşertică), Egipt, Ghana, Kenya, berberii nomazi, Sudanul, Mali, Shongai, Swahili, Zimbabwe. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Scurtă istorie a Afganistanului Hartă din 1866 a Persiei, Turciei şi Afganistanului (Hartă realizată de Mitchell Jr., S. A.) Scurtă istorie a Afganistanului Afganistan – stat în Asia Centrală. S-au găsit schelete ale Omului de Neaderthal, dar abia din Neolitic urmele de locuire sunt semnificative. În mileniul 3 î.H. se făcea comerţ cu Mesopotamia şi Egiptul. Primele centre urbane au fost la Mundigak, Deh Murasi, Ghundai. Milenii la rând acest teritoriu a funcţionat ca o poartă de migrare dinspe centrul Asiei spre India. Acesta a fost şi teritoriul de locuire iniţial al triburilor ariene (care au început migraţia cam în 2000 î.H.), drept care numele vechi al Afganistanului a fost Ariana. Un alt nume vechi folosit mai ales de arabi a fost Khorasan. Teritoriul a fost încorporat Imperiului Persan de către Cyrus cel Mare în secolul al VI-lea î.H. (perşii o numeau Bactria şi arabii Balkh), iar vechea religie mithraică (Mithra era zeul Soarelui, în sens larg al focului) a început să funcţioneze alături de zoroastrism. Trei veacuri mai târziu, Alexandru Macedon a cucerit zona şi a edificat Alexandropolis (azi Kandahar). După moartea lui teritoriul a fost cucerit de Seleucizi, dinastie purceasă dintr-un general al lui Alexandru Macedon, al cărei centru de putere era Babilonul. În 250 î.H. guvernatorul grec al Bactriei a declarat teritoriul independent de Seleucizi, a făcut o „confederaţie” după modelul cetăţilor greceşti, dar formată din triburile din zonă, arieni şi kusiţi, edificând Regatul Kush, tampon între China, India şi aspiraţiile Imperiului Roman. Acest regat a redeschis drumul mătăsii, pe rute se pare străvechi, folosite de numeroasele migraţii neolitice ale triburilor asiatice. Imperiul Persan şi-a anexat o parte din regatul Kush în secolul al III-lea d.H., iar mogulii din Mongolia o altă parte. Perşii au fost cuceriţi de diverse dinastii arabe, musulmane, în secolul al IX-lea. Afganii se consideră până astăzi, ca şi iranienii, altceva decât islamici şi socotesc istoria ţării lor ca pe una a luptei antimusulmane. Agatârşii au migrat dinspre Bactria în zona geto-dacică, iar numele Balkh a dat toponime (Balcani, Balcic, Balc) şi nume proprii (Balc, Balica, Bălcescu). Trecutul zonei este izvor de conflicte permanente până în prezent. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Vârstele geologice ale pământului Diagrama vârstelor geologice ale Pământului (ilustratie: United States Geological Survey) Vârstele geologice ale pământului 5 miliarde de ani. Vechimea planetei Terra. 5 miliarde - 6 milioane ani. Azoic şi proterozoic. 600 - 220 milioane ani. Paleozoic. 220 - 70 milioane ani. Mezozoic. 70 - 1 milion ani. Epoca terţiară. Apar primii strămoşi ai omului; Parapithecus, Propliopithecus, Dryopithecus, Oreopithecus, Ramapithecus. 1 milion ani - azi. Cuaternarul (sau Anthropozoicul). Perioade de răcire ale climei alternează cu intervale de încălzire. În emisfera boreală şi în special în Europa sunt cunoscute, conform sistemului stabilit de A. Penk şi Ed. Bruckner, patru glaciaţiuni şi trei interglaciaţiuni, care corespund în emisfera sudică unor perioade de umezeală excesivă (pluviale) şi de secetă relativă (interpluviale). 1 milion - 10.000 ani î.e.n. Paleistocenul. Desfăşurarea şi încheierea procesului antropogenezei. Ia sfârşit evoluţia de la prehominini (Australopithecine, Homo habilis) la euhominini (Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens). 600.000 - 550.000. Glaciația Günz. În perioada primei glaciaţii, regiunile de nord ale Europei sunt acoperite de un strat gros de gheaţă. În regiunile ecuatoriale are loc primul pluvial - Kageran. 550.000 - 480.000. Interglaciaţia Günz-Mindel. Interpluvialul Kageran - Kamasian. 480.000 - 440.000. Glaciaţia Mindel. Pluvialul Kamasian. 440.000 - 240.000. Interglaciaţia Mindel-Riss. Interpluvialul Kamassian - Kanjeran. 240.000 - 190.000. Glaciaţia Riss. Pluvialul Kanjeran. 190.000 - 120.000. Interglaciaţia Riss-Würm. Interpluvialul Kanjeran - Gamblian. 120.000 - 25.000. Glaciaţia Würm. Pluvialul Gamblian. 10.000 î.e.n - azi. Holocenul. Răspândirea geografică a raselor umane actuale. Popularea noilor continente. Sursa: Istoria lumii în date, ED.ENCICLOPEDICA , 1972 , AUTORI , ACAD. PROF. ANDREI OTETEA , HORIA C. MATEI , FLORIN CONSTANTINIU, MARCEL D. POPA , NICOLAE C. NICOLESCU , GHEORGHE RADULESCU ### Autobiografia Autobiografia Reprezintă lucrarea literară în care autorul ia ca model propria sa viață. Termenul datează din secolul al XVIII-lea, însă forma sa este mult mai veche. Printre cele mai vechi autobiografii se numără: Confesiuni-opera autobiografică a lui Augustin; Confesiuni-lucrarea autobiografică a lui Jean-Jacques Rousseau; Poezie și adevăr a lui Goethe și multe altele. ### ADNmc - analiza mitocondrială a ADN-ului Harta genetica (imagine de T. Michael Keesey) ADNmc ADNmc – prescurtare pentru analiza mitocondrială a ADN-ului, un procedeu al geneticii de detectare a evoluţiei în timp a unui genotip plecând de la invariabila cromozomică Y (care defineşte linia feminină, maternă, nemodificabilă în timp). Acest fel de analize a dat rezultate notabile despre migraţia şi stabilitatea populaţiilor de-a lungul istoriei, ajungându-se până la concluzia, surprinzătoare, că Homo Sapiens a apărut în Africa şi de acolo au început migraţiile planetare. Sau, de pildă, s-a putut conchide că 15% din populaţia actuală a lumii se bazează pe genotipul fenician, popor nesemitic de navigatori şi colonişti, dispărut ca entitate încă din istoria timpurie. Prin acest tip de studii se naşte, de fapt, o nouă disciplină care reuneşte antropologia şi genetica. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Descoperirea de către ruşi a Mării Kara şi a drumului spre Mangazeya Reconstrucţie grafică a localităţii Mangazeya (pictor: M.I. Belov) Descoperirea de către ruşi a Mării Kara şi a drumului spre Mangazeya Se pare că spre sfârşitul secolului al XV-lea, în căutare de blănuri scumpe, vânătorii ruşi din Pomorie au descoperit insula Vaigaci, iar prin strâmtorile Iugorski Şar sau Porţile Kara pătrundeau în marea Kara. Ei „pluteau cu pânzele” spre răsărit pe mare prin „locuri afurisite” până la peninsula Iamal; apoi urcau pe râul Mutnaia, care se varsă în golful Baidarata; peste un scurt „volok uscat” (cumpăna apelor), ei îşi trăgeau „lodiile”, târându-le până la izvoarele râului Zelionaia, care se varsă în golful Obi. „Iar volokul uscat de la un lac la altul (la izvoarele celor două râuri) este de o jumătate de verstă şi mai bine, iar locul e neted şi nisipos”. Coborând pe râul Zelionaia, pomorii pătrundeau pe gurile fluviului Obi sau ale Tazului. De obicei, drumul de la gurile Dvinei de nord până la gurile Tazului dura patru-cinci săptămâni, iar de la gurile Peciorei din Pustozero (Pustoziorsk), cel mult trei săptămâni. Pe Taz, negustorii şi vânătorii au organizat schimburi comerciale cu localnicii — hanţii şi nenţii. Cursul inferior al Tazului era tocmai centrul zonei Mangazeya , la care visau pe atunci toţi negustorii ruşi de blănuri, aşa cum visau la ţara Eldorado conchistadorii (cuceritorii) spanioli din secolul al XVI-lea. În afara căii maritime de nord prin „marea-ocean”, de pe Peciora duceau în Mangazeya căi pe uscat — mai lungi şi mai grele — de-a lungul afluenţilor Peciorei şi peste cumpenele apelor din munţii Ural spre afluenţii lui Obi. Primul drum pe uscat, cel mai nordic, trecea prin Usa şi pe râurile mici din bazinul ei până la „Kamen”, iar apoi peste „volokul Sob” până la râul Sob, afluent nordic al fluviului Obi. Al doilea drum ducea de pe Peciora peste „Kamen”, de-a lungul râului Sosva de nord până la Obi. Al treilea drum, cel mai sudic, mergea din bazinul Kamei şi al afluentului ei Ciusovaia până în bazinul Irtîşului, peste Tura, Tavda şi Tobol. Dar acest drum era şi cel mai lung. În loc de trei săptămâni de „goană cu pânzele”, el dura vreo trei luni, şi aceasta în cazul când nu era „tăiat” de tătarii siberieni care trăiau de-a lungul cursului inferior al Tobolului şi Irtîşului. În secolul al XV-lea tătarii erau fărâmiţaţi şi slabi şi unii din „cnezii” lor plăteau chiar tribut marelui cneaz al Moscovei. Dar la mijlocul secolului al XVI-lea regiunea pe care o locuiau ei a fost cucerită de hanul Kucium, urmaş al lui Şeibani-han, cuceritorul Buharei (din această cauză ruşii îl numeau pe Kucium „prinţul de Şiban”). După cucerirea ei de către Kucium, pătrunderea ruşilor în Siberia a devenit aproape imposibilă. În acelaşi timp, puterea lui Kucium a început să se extindă şi spre nord, până la cursul inferior al râului Obi, unde trăiau hanţii şi nenţii, care plăteau tribut ruşilor încă din secolul al XV-lea. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Expediţia rusească în Siberia de nord-vest din anii 1499—1501 Râurilor siberiene au avut o importanță primordială în procesul de explorare și cucerire rusească a Siberiei. (Hartă: Kmusser) Expediţia rusească în Siberia de nord-vest din anii 1499—1501 La sfârşitul secolului al XV-lea, voievozii Moscovei — cnezii din Iaroslavl Semion Kurbski şi Piotr Uşatîi (împreună cu voievodul Gavrilov-Brajnik) au întreprins o mare expediţie în Siberia de apus. Cu acest prilej ei au descoperit partea cea mai înaltă a munţilor Ural şi au fost primii care au stabilit direcţia lor reală „de la o mare la alta”, adică de la nord la sud. Expediţia a început în 1499 şi s-a încheiat după doi ani, în 1501: „Marele cneaz l-a trimis pe Piotr Fiodorovici Uşatîi şi i-a dat (ca ajutoare) mici boieri din Vologda. Şi au purces două mii de verste până la volokul Pinega, iar aici s-au unit cu dvinenii, cu pinegenii şi cu vajanii. Şi au mers din ziua de Sf. Ilie (20 iulie) pe râul Koloda (Kuloi) 150 de verste de la Oleni brod (Vadul Renilor); pe multe râuri au umblat şi au ajuns pe râul Peciora la cetatea Ustaş”. Punctul de plecare al expediţiei lui Uşatîi a fost Vologda. De aici el a coborât cu bărcile pe Suhona până la Dvina de nord, iar pe acest râu până la vărsarea ultimului său afluent din dreapta — Pinega. Pe Pinega Uşatîi a mers în sus până la locul unde acest râu se apropie de izvoarele râului Kuloi — „până la volokul Pinega” — şi a coborât apoi pe Kuloi, care se varsă în golful Mezen din Marea Albă. Pe urmă, a urcat pe râul Mezen şi pe ultimul afluent din dreapta acestuia, Peza, până la izvoare, unde s-a apropiat de cursul superior al Ţilmei, afluent din stânga al Peciorei. A coborât pe Ţilma până la gurile ei, iar pe Peciora a urcat până la cetatea Ustaş. Nu se ştie precis locul unde se afla această cetate. Probabil că ea era situată în apropierea gurii râului Şciugor (pe paralela de 64° latitudine nordică), unde se termină partea navigabilă a Peciorei. La Ustaş, cneazul Uşatîi a aşteptat sosirea celorlalte două cete ale cnezilor Semion Feodorovici Kurbski şi Vasili Ivanovici Gavrilov-Brajnik. „Aici au petrecut toamna şi au construit un oraş. Iar de pe râul Peciora voievozii au plecat în ziua Intrării maicii Domnului în biserică (21 noiembrie)... Iar de la Peciora până la Kamen au mers voievozii vreme de două săptămâni. Şi aici au trecut voievozii — cneazul Piotr şi cneazul Semion — peste Kamen printr-un pas, iară vârful Kamenului nu se vede în nori, iară dacă e vânt norii sunt risipiţi, iară lungimea lui este de la o mare la alta. Şi au ucis voievozii pe Kamen cincizeci de samoiezi şi au prins 200 de reni. De la Kamen au mers o săptămână până la primul orăşel Liapin; cu totul au mers prin aceste locuri 4.650 de verste... Iar de la Liapin au pornit voievozii pe reni, iar oastea pe sănii trase de câini, şi după ce au luat Liapinul, au cucerit treizeci şi trei de oraşe, au prins o mie nouă dintre cei mai de vază oameni şi au adus cincizeci de cnezi. Iar Vasili Brajnik a luat opt oraşe şi a prins opt căpetenii de oraşe. Şi au venit la Moscova la domnitor cu toţii, dându-le Dumnezeu sănătate, de ziua cea mare de paşti”. Fraza „iară lungimea lui este de la o mare la alta” nu poate fi interpretată decât în sensul că lanţul „Kamen” (munţii Ural) se întinde de la marea cea Rece până la marea Chvalissk (marea Caspică); deci, după cum am arătat mai sus, de la nord la sud. Într-adevăr, voievozii au mers de la vest la est printr-o trecătoare care avea de ambele părţi munţi înalţi şi au ajuns la râul Liapin; pe cursul superior al acestuia, la nord de drumul lor, se ridică cele mai înalte culmi ale Uralului. În afară de aceasta, în secolul al XV-lea ruşii nu împărţeau marea cea Rece în două bazine diferite, pe care le-ar fi putut considera mări separate, aşa cum facem noi; prin urmare, nu putem crede că „de la o mare la alta” înseamnă de la Marea de apus (Barents) la Marea de răsărit (Kara). Dar cea mai concludentă dovadă care ne arată că într-adevăr ruşii au descoperit în această perioadă direcţia reală a munţilor „Kamen” ne-o furnizează harta lui Herberstein, întocmită în primul pătrar al secolului al XVI-lea, după izvoare ruseşti. Pe ea figurează pentru prima dată „munţii numiţi Brâul pământului”, care se întind de la nord spre sud, între Peciora şi Obi. Aşadar, în ultimul pătrar al secolului al XV-lea, ruşii au ajuns pe Irtîş, iar la hotarul secolelor XV—XVI pe cursul inferior al fluviului Obi. Marele cneaz Vasili Ivanovici a fost primul care a adăugat la titlul său pe acela de stăpân al ţinuturilor Obdorsk şi Konda, adică al regiunilor situate pe cursul inferior al fluviului Obi şi pe Konda, afluent al Irtîşului. Posesiunile Moscovei s-au întins dincolo de „Kamen”, care de atunci a început să fie indicat pe hărţi ca un şir muntos meridional. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Cetatea-stat Adiabene Cetatea-stat Adiabene Adiabene - cetate-stat în Mesopotamia (sec. IV-I î.H.), mărginită de Ninive, Ecbatana şi Gaugamela. A purtat în timp mai multe nume, cel mai cunoscut fiind Arbela (astăzi Arbil în Irak, zona kurdă). Aflată sub influenţa Parthian, apoi dominată de perşi (dinastia Ahemenizilor). Regii cetăţii s-au convertit la mozaism, în virtutea faptului că, la origini, triburile lui Abraham veniseră în ţara sfântă din Mesopotamia (în Irakul de azi), ca şi pentru a rezista împreună asalturilor Imperiului Roman. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Cultura Adena Casă din perioada culturii Adena Cultura Adena Adena -cultură a nativilor de pe teritoriul continentului nord-american, de dinainte de venirea triburilor dinspre Asia. Ca perioadă se situează în intervalul 1000- 100 î.H. Este vorba despre epoca pietrei cioplite (trebuie să menţionăm că epocile preistoriei sunt cam cu 2500 de ani mai devreme în Asia decât în Europa şi restul lumii), cultul morţilor în morminte megalitice de formă piramidală, credinţa în forţe ale naturii personalizate (şamanism). Un fenomen caracterstic al acestui tip de şamanism a fost preferinţa pentru Zeul Şarpe (vezi şi aborigen), moştenită şi de azteci, ca şi simbolizarea lui în stil megalitic. Cel mai cunoscut sit arheologic este acela de la Grave Creek Mound, Ohio, Virginia. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Adamclisi Foto: Bogdan Croitoru Adamclisi Adamclisi – loc în Dobrogea (numită de greci şi latini Scythia Minor), România, unde s-a desfăşurat în 101-102 d.H. una dintre cele mai crâncene bătălii dintre daci şi romani. Decebal, aliat cu triburi de geţi din sudul Dunării (numită de greci Istros), veghea spaţiul dinspre nord-estul Dobrogei, în vreme ce romanii au venit cu două armate, una dinspre sud, traversând fluviul, iar alta cu ambarcaţiuni, pe apă. Acolo au fost ucişi 4000 de romani cu şeful oştirii cu tot. În final însă romanii au ieşit biruitori. În amintirea acestei bătălii a fost construit în acel loc monumentul Tropaeum Traiani. Metopele originale ale monumentului se află expuse la muzeul tomitan (mozaic) din Costanţa. Romanii obţineau astfel controlul asupra gurilor Dunării şi Mării Negre (Pontul Euxin), după ce obţinuseră şi controlul asupra Porţilor de Fier, integrând astfel Dacia spaţiului roman, deoarece împăratul Traian intenţiona să asigure graniţa răsăriteană a Imperiului – ceea ce a şi făcut, cucerind în 106 d.H. zona de la răsăritul Iordanului, unde se afla Petra, vestita cetate nabateeană. Adevărul este că nemulţumirile popoarelor cucerite crescuseră într-atât, încât aduseseră la lumina zilei creştinismul, fapt care ameninţa însuşi fundamentul imperiului. Iar lumile vechi, ca aceea a dacilor şi semiţilor, contiunuau să-şi apere identitatea în virtutea unui nexus ce lega spaţiul geto-dacic şi tracic de Asia Minor, Sciţia, Sarmaţia. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Acropole Acropole Acropole – numele celei mai înalte părţi a Atenei antice, cetate stat. În perioada de aur, a lui Pericle, sec. 5 î.H., a fost edificată cea mai mare parte a construcţiilor, dintre care Parthenonul a rămas până astăzi un model de echilibru arhitectonic. Arhitectura ateniană a fost aceea care a definit construcţia raportată la măsura corpului uman. Numită şi “secţiunea de aur”, această proporţie a anulat pentru toată istoria viitoare a umanităţii ideea de megalitic, care făcuse temeiul civilizaţiilor precedente. Sursa: Ecaterina Taralunga, Istoria civilizatiilor ### Abydos Foto: Roland Unger Abydos Abydos – numele greco-latin al uneia dintre cele mai vechi necropole ale Egiptului antic, a cărui existenţă se întinde între 4000 î.H. şi 300 d.H. Numele vechi al locului era Abdjw, azi Umm el-Qaab. Se află la 500 km. sud de Cairo şi 170 km. nord de Luxor. Se practica mai ales cultul lui Osiris, venit dinspre delta Nilului, nume prin care se desemnează la egipteni primul om, un adevărat Adam, întemeietor de neam. Principala formă a sitului a fost dată de marele Ramses al II-lea, care îşi are acolo cenotaful. Sursa: Ecaterina Taralunga, Istoria civilizatiilor ### Expediţia rusească din Siberia în 1483 Râurilor siberiene au avut o importanță primordială în procesul de explorare și cucerire rusească a Siberiei.Hartă: commons.wikimedia.org Expediţia rusească din Siberia în 1483 În ţinutul Perm, ruşii au avut mai multe ciocniri cu vogulii (mansi). Urmărindu-i, voievozii din Moscova au întreprins în 1483 prima expediţie dovedită în „ţinutul Siberiei”, adică pe Irtîş. Cronicarii indică numele a doi voievozi care au participat la această expediţie: cneazul Feodor Kurbski-Ciornîi şi Ivan Saltîkov-Travin. Din acest moment, fiecare etapă ulterioară a marilor descoperiri făcute de ruşi în nordul Asiei (cu rare excepţii) poate fi legată de anumite nume. În oastea celor doi voievozi se aflau ruşi „din Ustiug, de pe Vîcegda şi din Vologda”; de asemenea, se arată pentru prima dată că au participat la expediţie komi — „permiaci, vîmici şi sîsolici”. „...Au mers pe lângă Tiumen, spre ţara Siberiei, iar de aici pe Irtîş... Şi a pornit oastea din Ustiug la 9 mai şi s-a întors la Ustiug de pocroavă (adică la 1 octombrie), iar în Iugra au murit mulţi vologdeni, pe când ustiugenii s-au înapoiat cu toţii”. Numele de Siberia (Sibir) este folosit de cronicari în această scurtă însemnare ca un nume cunoscut care nu are nevoie de explicaţii şi indică un oraş. Acest nume apare pentru prima oară pe harta Catalană din 1375, fiind transcris „Sebur”. După părerea lui V. V. Bartold. el este împrumutat fără îndoială din izvoarele musulmane „Sibir şi Abir, „Ibir-Şibir” etc. de către autorii arabi şi persani din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Nu s-a lămurit însă cum a apărut această denumire, necunoscută popoarelor de baştină din Siberia. În Europa apuseană denumirea de Siberia fără deformări (Sibir) apare pentru prima oară pe planisferul lumii întocmit de veneţianul Fra Mauro la mijlocul secolului al XV-lea (1457—1459), ca nume al unei ţări aşezate la nord de „Sarmaţia asiatică” şi despărţită de aceasta prin munţi. La sud-vest de ea curge râul Edil — denumirea turcă a Volgăi. La nord-est de „Sibir” începe un râu fără nume care curge de-a lungul versantului apusean al munţilor Hiperboreici şi care, în nord, înainte de a se vărsa în ocean, separă „Permia” de „Ţara Beznei”. Aici se observă influenţa „Cărţii” lui Marco Polo. În urma expediţiei lui Kurbski-Ciornîi şi a lui Saltîkov-Travin în primăvara anului 1484 „cnezii” („căpeteniile de triburi”) voguli şi iugra şi unul dintre cnezii siberieni (probabil tătari) au venit la marele cneaz al Moscovei cu rugămintea de a-i primi ca supuşi. „Iar marele cneaz le-a hotărât tributul şi i-a lăsat să plece”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Cine a fost supranumit regele de o iarnă? Cine a fost supranumit regele de o iarna? Friedrich al V-lea (n. 26 august 1596 - d. 29 noiembrie 1632) a fost Elector Palatin între anii 1610-1623, iar în 1619 statele Confederației Boemiei l-au ales pe Friedrich rege al Boemiei. Din cauza domniei sale scurte de un an,  a fost numit ironic "regele de o iarnă". ### Descoperirea şi colonizarea de către ruşi a nordului European Descoperirea şi colonizarea Europei de nord de către ruşi Descoperirea şi colonizarea de către ruşi a nordului European Locuitorii dependenţi („smerzii”) din Novgorod şi robii boierilor („holopi sboi”) au descoperit şi au fost primii care au colonizat ţărmurile Europei de nord. Ei au deschis spre ele drumuri, au organizat acolo vânătoarea şi pescuitul şi s-au aşezat pe cursurile inferioare şi la gurile râurilor, „formând un fel de oaze ruseşti printre pădurile nelocuite” (S. F. Platonov). Căile de nord-est. Locuitorii din Novgorod coborau pe râul Volhov până la lacul Ladoga; apoi ieşeau pe râul Svir spre lacul Onega şi mai departe, către nord, de-a lungul ţărmurilor de apus sau răsărit ale lacului; aci au organizat „o cale de corăbii pe lacul Onega de ambele părţi prin pogosturi” (adică de-a lungul ţărmurilor din sat în sat). De pe ţărmul răsăritean al lacului Onega, ei mergeau mai departe, spre nord-est, folosind mai cu seamă căile de apă. Pe acolo nu existau drumuri de care. Chiar şi vara înaintarea era foarte anevoioasă: „sunt nenumărate mlaştini şi lacuri care trebuie trecute în multe locuri”. Prima cale a fost organizată pornindu-se de la lacul Onega peste râul Vodla şi peste un afluent al lui din dreapta. Pe aici locuitorii Novgorodului ajungeau la lacul Ken, iar pe râul Ken, la Onega (mai jos de praguri); apoi coborau pe Onega spre Marea Albă sau treceau pe cursul superior al râului Emţa, ajungând până la Dvina de nord. Cel de-al doilea drum pornea de la râul Vîtegra, prin lacul cu scurgere Lacia, spre Onega, de unde se deschideau aceleaşi căi către Dvina de nord şi către mare. Al treilea drum ducea de la extremitatea nordică a lacului Onega, printr-un lanţ de lacuri mici, spre lacul Vig, la „pogosturile de dincolo de Onega” pe râul Vîg, spre Suma şi Niuhcia, de-a dreptul la ţărmurile golfului Onega. Calea de nord-vest pornea de la orăşelul Korelî (astăzi Prioziorsk). aparţinând Novgorodului, situat pe ţărmul vestic al lacului Ladoga, spre „pogosturile lapone”, la „sălbatica lop” (astăzi raioanele apusene ale R. S. S. Autonome Karelă), iar de acolo spre coasta Karelă de la marea Albă. Nu se ştie când au început locuitorii din Novgorod să înainteze spre nord. După cum se arată în „Nacialnaia letopis”1, locuitorii din Novgorod, încă de la sfârşitul secolului al XI-lea, vizitau Peciora, regiunea cea mai îndepărtată de ei din Europa de nord. De aceea se poate presupune că ei ajunseseră până la marea Albă încă mai înainte. Robii boierilor (holopi-sboi) ajungeau la ţărmul mării pe una dintre căile indicate mai sus. Cu bărcile lor numite „uşkui”, de unde vine şi numele lor de „uşkuinici”, ei pluteau pe mare şi urcau pe cursul râurilor până la primele praguri. Acolo unde erau condiţii prielnice pentru pescuit, vânătoare etc. ei ocupau terenuri în folosul boierilor lor. În felul acesta au luat naştere aşezările nordice ale Novgorodului; instalaţii pentru sărarea peştelui, aşezări de pescari, aşezări ale vânătorilor de şoimi etc. După aceste aşezări ale pescarilor şi vânătorilor oare aparţineau boierilor, au apărut aşezări de agricultori în locurile unde, în condiţiile de atunci, era posibilă cultivarea pământului. Robii boierilor au supus la nord-vest pe kareli şi pe saami, sau lopari („copiii kareli” şi „lopii sălbatici”), iar la nord-est pe nenţi („samoiezi”) şi i-au obligat să lucreze pentru stăpânii lor. În urma robilor boiereşti au pornit spre nord şi mici meşteşugari, ţărani şi călugări. Aceştia s-au aşezat între kareli şi saami. Între noii veniţi şi locuitorii de baştină ai ţinutului n-a existat vrajbă din pricina loturilor de pământ, căci pământul ajungea pentru toţi; ruşii, karelii şi saamii se aşezau pe loturi mici de pământ şi le lucrau singuri sau în cete. Deosebirile dintre noii veniţi şi locuitorii de baştină dispăreau destul de repede. Boierii acaparau pământuri în special pe coastele Letni şi Pomorie. Ţăranii se aşezau de obicei la oarecare distanţă de mare, pe râul Onega şi mai ales pe Dvina de nord şi pe afluenţii ei de pe stânga. Pe Dvina se aflau şi mulţi colonişti din Ţinuturile „de jos”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Călătoria peste trei mări a lui Afanasy Nikitin Călătoria peste trei mări a lui Afanasy Nikitin În 1466, şahul Şirvanului — ţară situată pe ţărmul apusean al mării Caspice — a trimis soli la Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei. Când solii din Şirvan au plecat înapoi, li s-au alăturat câţiva negustori ruşi şi câţiva negustori din Buhara. Printre ruşi se afla şi negustorul Afanasy Nikitin din Tver. El a echipat două corăbii şi s-a alăturat caravanei de vase comerciale care pornise în jos pe Volga. În regiunea gurilor Volgăi, caravana a fost atacată de tătarii din Astrahan, care au jefuit-o. Cu acest prilej au pierit corăbiile şi aproape toată averea lui Nikitin. N-au scăpat decât două corăbii: una din Buhara, pe care s-a îmbarcat Afanasy, şi a doua — rusească. Corabia din Buhara pe care se afla Nikitin a ajuns cu bine la Derbent. Corabia rusească, însă, a fost aruncată de furtună pe ţărmul de nord-vest al mării Caspice şi toţi cei ce se aflau pe ea au fost prinşi de kaitaci, supuşi ai şahului din Şirvan, şi aduşi la Şemaha, unde sosise atunci şi Nikitin. Toţi ruşii au cerut să fie trimişi în patrie sub pază, dar şahul a refuzat, zicând că sunt prea numeroşi. „Şi, izbucnind în plâns, au plecat care încotro — spune Nikitin în însemnările sale „Călătorie peste trei mări” — şi cei care mai aveau ceva avere în Rusia au plecat într-acolo, iar cei care aveau acolo datorii s-au dus încotro vedeau cu ochii.. Nikitin „era dator”, adică luase mărfuri pe datorie; în patrie îl aştepta închisoarea sau robia; de aceea, el a hotărât să încerce să facă negoţ în ţări străine. Din Baku, „unde arde focul nestins”, Nikitin a plecat în regiunea iraniană Mazandaran, situată în sudul mării Caspice. Acolo a rămas timp de opt luni, apoi a trecut lanţul de munţi Elburs şi a străbătut Iranul spre sud. Nikitin călătorea fără grabă, rămânând uneori câte o lună întreagă într-un oraş. Într-unul din oraşele iraniene el a auzit că în India caii de rasă sunt foarte scumpi şi că acolo se pot cumpăra ieftin mărfuri preţioase care ar putea fi vândute în Rusia. El a luat hotărârea să plece în India şi s-a îndreptat spre golful Persic (abătându-se, de altfel, mereu din drum), spre „Hormus” (Ormuz). După ce a cumpărat un armăsar de rasă, Nikitin s-a îmbarcat pe o corabie indiană care se îndrepta cu o herghelie de cai, prin Mascat (Oman), Diu şi marele port comercial Cambay (din nord-vestul peninsulei India), spre portul Dabhol. În acea vreme seţinea acolo un mare târg de cai la care se adunau geambaşi din ţările arabe, Iran, Asia centrală şi Etiopia. Nikitin n-a izbutit să vândă avantajos armăsarul nici la Dabhol şi nici în portul Chaul, situat mai la nord. De aceea, el a pornit peste Gaţii de vest în interiorul ţării, la două sute de verste de mare, în oraşul Jurmar. El a stat acolo două luni şi a plecat cu armăsarul său mai departe, la patru sute de verste, la Bidar (care astăzi se află în statul Haiderabad), în capitala Industanului musulman, „un oraş mare cu mulţi locuitori”. Nikitin descrie alaiurile pompoase ale sultanului local şi curtea acestuia înconjurată de ziduri cu şapte porţi. Străinii nu erau lăsaţi să intre înăuntru; Nikitin povesteşte, după spusele altora, despre curtea sultanului, arătând că ea „este foarte frumoasă, pretutindeni sunt sculpturi şi aur şi până şi ultima piatră este încrustată şi foarte frumos împodobită cu aur”. Nikitin nu se lasă însă orbit de acest fast; el vede în jur mizeria înspăimântătoare căreia alţi călători europeni din evul mediu nu-i dădeau atenţie: „...Oamenii de la sate sunt foarte săraci, iar boierii sunt bogaţi şi luxoşi; ei sunt purtaţi în lectici de argint...” Nikitin vorbeşte şi despre duşmănia dintre hinduşi şi musulmani („cu păgânii nu mănâncă şi nu beau”), precum şi despre împărţirea hinduşilor în caste („în India sunt optzeci şi patru de credinţe”); de asemenea, el remarcă deosebirile dintre modul de trai şi hrana diferitelor caste. După ce a petrecut la Bidar aproape un an, Nikitin a plecat la Vijaianagar (pe atunci capitala unui stat puternic din sudul Indiei), situat pe râul Tungabhadra, afluent din dreapta al Kistanului. El a vizitat oraşul sfânt Parvat, aflat pe malul drept al Kistanului şi a fost şi la minele de diamante de la Raichur, situate în apropiere. Nikitin a rămas dezamăgit de rezultatele călătoriei sale: „Câinii de păgâni m-au înşelat; ei vorbeau despre o mulţime de mărfuri, dar am văzut că nu există nimic pentru pământul nostru... Piperul şi vopseaua sunt ieftine. Unii aduc marfa pe mare, iar alţii nu plătesc vamă pentru ea. Dar pe noi nu ne vor lăsa s-o ducem fără vamă. Iar vama e scumpă şi pe mare sunt mulţi tâlhari”. În India, Afanasy a petrecut mai bine de doi ani. El a vizitat şi câteva oraşe de pe coasta de vest a Indiei, precum şi o serie de oraşe din podişul Decanului. În însemnările sale, el dă informaţii scurte, dar, în general, demne de crezare, despre câteva aşezări pe care nu le-a vizitat personal. El cunoaşte Ceylonul, despre care spune că este o ţară bogată în pietre preţioase, mirodenii şi elefanţi. El ştie, de asemenea, de „un port destul de mare” din Indochina de vest, Pegu (la gurile fluviului Irawadi), unde trăiesc „dervişi indieni” (călugări budişti), care fac negoţ cu pietre preţioase şi cu obiecte de porţelan din „Cin şi Macin” (China). Făcându-i-se dor de patrie, Nikitin porneşte înapoi în 1472. El descrie foarte pe scurt acest drum. S-a îmbarcat la Dabhol şi a plătit pentru drumul până la Ormuz doi galbeni. «Şi am călătorit pe „tava” (corabie de construcţie primitivă) timp de o lună pe mare şi nu am văzut nimic, iar abia în a doua lună am văzut munţii Etiopiei... şi am stat în Ţara Etiopiei cinci zile. Din voia Domnului nu s-a întâmplat nimic rău. Am dat etiopienilor mult orez, piper şi grâne şi de aceea ei n-au jefuit corabia. De acolo am plutit douăsprezece zile până la Mascat...» E greu de admis, aşa cum fac unii comentatori ai lui Nikitin, că prin „munţii Etiopiei” el înţelege „ţărmul muntos al Etiopiei” (Abisiniei), adică ţărmul nordic înalt al peninsulei Somalia. E puţin probabil ca în acest caz vasul să fi putut ajunge în douăsprezece zile la Mascat, adică să străbată circa două mii de kilometri împotriva vântului şi a curentului, în timp ce în aceleaşi condiţii a fost nevoie de nouă zile (după cum arată mai departe Nikitin) pentru un drum de patru ori mai scurt, adică pentru a ajunge de la Mascat la Ormuz. Este mult mai probabil că vasul a ajuns în dreptul ţărmului înalt al golfului Kuria Muria (Arabia de sud), situat la mai puţin de o mie de kilometri de Mascat. După ce a debarcat la Ormuz, Afanasy a pornit spre nord-vest prin regiunile muntoase ale Iranului şi a ajuns la Tebriz. Dincolo de Tebriz, el a vizitat cartierul general al turkmenilor nomazi „cu berbeci albi”, care se aflau atunci în război cu turcii osmanlâi. Apoi a traversat podişul Armeniei şi a ajuns la 1 octombrie 1472 la „marea Stambul” (Marea Neagră), în dreptul Trebizondei. O corabie i-a luat lui Nikitin un galben ca să-l treacă peste marea Neagră în portul Kaffa (Feodosia), care atunci aparţinea genovezilor; dar, „din cauza unui vânt puternic şi rău”, corabia a ajuns la Kaffa abia la 5 noiembrie. Aici însemnările lui Afanasy Nikitin se termină. Din scurta introducere la „Călătoria” sa, care este inclusă în aşa-numita cronică de la Lvov din 1475, reiese că el „a murit înainte de a ajunge la Smolensk, iar însemnările le-a scris cu mâna sa şi au fost aduse la Moscova de nişte neguţători...”. „Călătoria” a fost de mai multe ori copiată în secolele XVI—XVII. Până la noi au ajuns cel puţin şase copii. Însă până în secolul al XVII-lea nu cunoaştem în Rusia vreo altă încercare de a stabili legături comerciale directe cu India. De altfel, e puţin probabil ca ruşii care au citit „Călătoria” să fi fost îndemnaţi să întreprindă o călătorie în India, deoarece nu se îndoiau că Nikitin spune adevărul atunci când afirmă că acolo „nu există mărfuri pentru Ţara rusească”. Din punct de vedere economic, călătoria lui Nikitin n-a izbutit. Dar Nikitin a fost primul european care a făcut o descriere veridică, simplă, realistă, fără exagerări şi de o uriaşă valoare a Indiei medievale. Prin călătoria sa, el a dovedit în mod convingător că în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu 30 de ani înainte de „descoperirea” Indiei de către portughezi, putea să călătorească în această ţară şi un european singur şi sărac, dar cu spirit de iniţiativă, deşi condiţiile călătoriei erau, în genere, neprielnice. Într-adevăr, Afanasy Nikitin nu a avut sprijinul nici unui suveran laic, aşa cum l-a avut portughezul Covilhão, care a călătorit curând după dânsul. De asemenea, el nu avea nici sprijinul puterii bisericeşti, ca predecesorii săi călugării Montecorvino, Odorico da Pordenone sau Marignolli. El nu şi-a renegat nici credinţa ca veneţianul Conti. Fiind singurul creştin ortodox printre musulmani şi hinduşi, Nikitin nu a găsit sprijin şi ospitalitate cum găseau pretutindeni negustorii şi călătorii arabi, printre cei de aceeaşi credinţă. Afanasy Nikitin era absolut singur, suferea de un dor cumplit de patrie şi, cu toate că ştia că „este dator” şi cunoştea ce soartă îi aşteaptă pe datornicii răi platnici, a căutat să se întoarcă în Rusia. „Iar Ţara rusească s-o ocrotească Dumnezeu... Nu există pe lume o ţară asemenea ei cu toate că boierii de pe pământul rus nu sunt buni la suflet. Fie ca Ţara rusească să se orânduiască şi să domnească în ea dreptate”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand ### Ce fel de scriitoare a fost Jane Austen? Portret din 1873 Jane Austen Jane Austen (n. 16 decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia – d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia) a fost o romancieră engleză realistă din perioada romantică pre-victoriană. Datorită viziunii sale complex-realiste a vieții interioare a femeilor, a măiestriei descrierii, a amestecului bine dozat de descrieri la persoana a treia, respectiv de comentarii ironice și burlăcești, Austen a devenit fără îndoială cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, cu o influență deosebită asupra tuturor cititorilor săi. Printre cele mai importante scrieri ale sale, se numără  “Rațiune și simțire”(1811), “Mândrie și prejudecată”(1813), “Parcul Mansfield” (1814) și “Emma”(1815). Sursa: ro.wikipedia.org ### Misiunile călugărilor catolici în Asia în secolul al XIV-lea Plecarea lui Odorico da Pordenone din Asia ("Romance and Travels", secolul al XIV-lea). Misiunile călugărilor catolici în Asia în secolul al XIV-lea La hotarul dintre secolele XIII—XIV, câteva misiuni catolice au vizitat Asia de sud şi de est, furnizând material geografic care completează, într-o anumită măsură, „Cartea” lui Marco Polo. În jurul anului 1289, călugărul franciscan italian Giovanni Montecorvino a fost trimis de papă la Tebriz. După doi ani, el a plecat din Ormuz pe mare spre coasta Coromandel a Indiei, şi a trăit acolo mai bine de un an printre creştinii localnici („tomişti”). În scrisorile sale, Montecorvino descrie corect India de sud, felul de trai al populaţiei băştinaşe, comerţul şi navigaţia în condiţiile climei musonice. De acolo, în anul 1293, el a călătorit pe mare până în China, unde a trăit circa 35 de ani, îndeosebi în partea de nord; scrisorile sale din China, care se referă în special la activitatea sa de misionar, sunt însă mai puţin interesante din punct de vedere geografic decât scrisorile din India. Descrierea călătoriei de 12 ani (1318—1330) prin Asia a călugărului franciscan Odorico da Pordenone, de origine friul (populaţie din Italia de nord-est), constituie un amestec pestriţ de adevăr şi născociri. Din Ormuz, el a ajuns pe mare până la oraşul indian Thana (situat la vărsarea râului cu acelaşi nume, în regiunea unde mai târziu a luat fiinţă Bombay), a vizitat ambele ţărmuri ale Indiei de sud şi Ceylonul, a navigat până în Sumatra şi Java, a fost în Vietnamul de sud şi în China de sud (la gurile râului Sinţzian), a ajuns până la Hanciu, iar de acolo a plecat, în sfârşit, la Hanbalîk, unde a stat trei ani. La înapoiere, Odorico a străbătut spre vest întreaga Asie. El a trecut din Hanbalâk şi din bazinul mijlociu al fluviului Huang He în Bazinul Roşu al fluviului Yangtze (sau Chang Jiang), a pătruns în Tibet şi a descris Lhasa, capitala acestei ţări, unde, potrivit spuselor sale, a trăit multă vreme (mulţi istorici se îndoiesc, pe bună dreptate, de aceasta). Aici, descrierea călătoriei lui se întrerupe. Se ştie numai că Odorico s-a întors în patrie în 1330 şi a murit în anul următor, fără să-şi fi terminat cartea intitulată „Odorico despre lucruri necunoscute”. Ea reprezintă o povestire haotică despre diferite ţări şi oraşe din Asia, despre popoarele şi minunile acestui continent. În 1339, din oraşul Avignon (sudul Franţei), papa a trimis în China, la marele han, pe călugărul Giovanni Marignolli. În 1340 – 1342, el a străbătut spre est întreaga Asie. După ce a stat aproape patru ani la Pekin, Marignolli a pornit spre sud până la „Zeitun” (Ţiuanciu), a ajuns pe mare până în India şi Ormuz, iar de acolo, pe uscat, în Palestina şi în 1353 s-a întors la Avignon, traversând marea Mediterană. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Abu Bakr Abu Bakr Bakr – (n. 570 d.H., probabil Mecca – m. 634 d. H., Medina) – primul calif islamic (632-634 d. H.), lider sunnit, contestat de şiiţi, de origine arabă. Dimitrie Cantemir îl considera, în Istoria religiei muhammmedane, acela care a consolidat în chip definitoriu principiile comunităţii islamice sunnite faţă de aceea şiiţă. Una dintre soţiile sale a fost fiica lui Mahommed. Sursa: Ecaterina Taralunga, Istoria civilizatiilor ### Abraham Abraham Abraham – personaj biblic (Geneza, 11), părintele legendar al triburilor semite. Născut dintr-un amoreu (a X-a generaţie după Noe şi a XII-a după Adam) în cetatea Ur, Chaldeea, el a devenit patriarh nu doar pentru creştinism, ci şi pentru islamism, unde este numit Ibrahim, ca şi pentru triburile Edomului şi midianiţilor. Era unchiul lui Lot. A trăit probabil în mileniul 2 î.H. (1900 î.H.) şi l-a sacrificat lui Iehova (Iahve) pe fiul său, Isaac, aşa cum făceau şi ammoniţii (care credeau în Moloh, zeul Soarelui), reuşind astfel să-şi scoată poporul din robia babiloniană şi să ajungă în ţara făgăduinţei promise lui chiar de Iahve, adică în Canaan. A reuşit să distrugă Sodoma şi Gomohrra. Conform Bibliei ar fi trăit 175 de ani. Moscheea Al Aqsa din Ierusalimul de Est păstrează piatra venerată de sdouă religii, deoarece este locul unde a fost sacrificat şi a curs sângele lui Isaac şi este, de asemenea, locul de unde Mohammed s-a înălţat la Cer. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Aborigen O ilustraţie a nativilor din Australia de vest (ilustraţie din cartea "Discoveries in Australia 1846", John Lort Stokes). Aborigen Aborigen – cuvântul vine din latinescul “ab origine” (de origine, originar) şi desemnează populaţiile originare ale unui spaţiu geografic, peste care au venit de-a lungul vremurilor diverse valuri de migraţie, astfel încât standardele culturale şi identitare ale prezentului sunt rezultanta unei îndelungate convieţuiri. Dar vestigiile trecutului continuă să-i ateste pe aborigeni, atât în Africa, Australia, cât şi în Americi, Oceania. Prin acest termen nu se înţelege însă un interval temporal strict limitat, unii fiind atestaţi mai devreme pe scala timpului, ca de pildă hobbiţii din Africa ori cei din Australia, alţii mai târziu, ca aceia din Ţara de Foc, în sudul Americii de Sud, ori din Insula Paştelui, în Oceania. La cei din Australia apare pentru prima oară în timp mitul dragonului, sub formă de Şarpele-Curcubeu. E un dragon de apă. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Abhazia Abhazia Abhazia este vechiul teritoriu numit de greci Colchida, atestat în sec. IX î.H., dar, în fapt, posedând vestigii încă din Neolitic. Este patria originară a Medeii, femeia barbară care l-a cunoscut pe grecul Iason, venit în căutarea “lânii de aur”. Căsătorită cu el şi venită în Grecia, şi-a ucis cei doi copii când a aflat că este trădată în dragoste. Acest mit transcrie, în fapt, o alianţă proiectată (între spaţiul grec şi acela unde s-au format iniţial limbile indo-europene) pentru a se apăra contra marilor migraţii dinspre Asia şi mai ales de perşi. Mai târziu, Colchida a optat pentru alianţa cu Bizanţul în detrimentul Imperiului Persan şi s-a creştinat încă din veacul al IV-lea d.H. Teritoriul aparţine astăzi Georgiei, unde au loc şi acum conflicte legate de originile de locuire în zonă ale diverselor etnii. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor – Abhazia ### Abbasizi – dinastie arabă de califi Abbasizi Dinastie arabă de califi. A fost întemeiată de Abu I Abbas, unchiul profetului Muhammad (Mohamed), în anul 747 d.H., printr-o răscoală provocată în Khorasan împotriva dinastiei ommayade şi finalizată cu victoria din anul 750. Organizarea califatului, având capitala la Bagdad, a fost după model persan, cu diwane, adică ministere, conduse de viziri. La data provocării răscoalei califatele arabe cuceriseră deja Spania şi nordul Africii, impuseseră un stil de viaţă, o cultură şi religia islamică de jur împrejurul unei bune părţi a Mediteranei. Cei mai importanţi califi abbasizi au fost Mansur (754-775) şi Harun al Rashid (813-833), acesta din urmă personaj central în O mie şi una de nopţi. Sursa: Ecaterina Ţarălungă, Istoria civilizaţiilor ### Rolul cărţii lui Marco Polo în istoria geografiei Rolul cărţii lui Marco Polo În „Cartea” lui Marco Polo sunt descrise sau menţionate nu numai regiunile vizitate de el însuşi sau de tatăl şi unchiul său, dar şi alte ţări, uneori foarte îndepărtate. Dacă strângem tot materialul geografic presărat prin diferitele părţi ale „Cărţii”, ne putem face o idee, desigur convenţională, despre cunoştinţele geografice ale veneţianului, despre „Lumea după Marco Polo”. Tocmai o astfel de hartă a întocmit Henry Yule, cunoscutul comentator englez al „Cărţii”; harta este reprodusă aici într-o formă simplificată. În secolele XIV—XV, „Cartea” lui Marco Polo a fost unul dintre îndreptarele folosite pentru întocmirea hărţilor geografice ale Asiei. Nomenclatura sa geografică este repetată în mare măsură pe harta catalană a lumii din 1375 şi într-o serie de alte hărţi cunoscute, printre care planisferul lumii din 1459 al lui Fra Mauro. Însă cartografii medievali de mai târziu au folosit, desigur, şi alte izvoare, adesea mult mai puţin exacte decât „Cartea” veneţianului, care, în general, a respectat adevărul; s-a folosit, de asemenea, o carte a unui autor francez anonim scrisă într-un stil atrăgător, dar plină de cele mai absurde fantezii şi chiar minciuni, intitulată „Călătoria lui Sir John Mandeville” (personaj imaginar). „Cartea” lui Marco Polo a jucat un rol foarte important în istoria marilor descoperiri. Hărţile întocmite sub puternica influenţă a lui Polo au fost folosite de organizatorii şi conducătorii expediţiilor portugheze şi ai primelor expediţii spaniole din secolele XV—XVI, iar lucrarea sa a fost o carte de căpătâi pentru „cosmografii” şi navigatorii de seamă, printre care şi Columb. „Cartea” lui Marco Polo face parte dintre rarele lucrări medievale — opere literare sau lucrări ştiinţifice — care se mai citesc cu interes şi astăzi. Ea a intrat în „fondul de aur” al literaturii universale, a fost tradusă aproape în toate limbile europene şi în multe alte limbi, fiind mereu editată în majoritatea ţărilor lumii. Cu cât trece mai mult timp de la întocmirea primei versiuni a „Cărţii” (1298), cu atât mai mult interes trezeşte ea, nu numai la specialiştii în geografie, istorie, etnografie şi filologie, dar şi în rândurile publicului larg. Ultima ediţie în limba rusă a apărut în 1955. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Drumul urmat de Marco Polo la întoarcerea în patrie din Asia Lumea după Marco Polo (Henry Yule) Drumul urmat de Marco Polo la întoarcerea în patrie din Asia După ce au petrecut mulţi ani în slujba lui Hubilai, veneţienii au hotărât, în sfârşit, să se întoarcă în patrie pe mare, în jurul Asiei de sud şi prin Iran; din însărcinarea marelui han, ei au însoţit două prinţese, una chineză şi una mongolă, care urmau să se căsătorească cu „ilhanul” (cârmuitorul mongol al Iranului) şi cu moştenitorul acestuia, în capitala ilhanilor — Tebriz. În jurul anului 1291, flotila chineză a pornit din „Zeitun” spre sud-vest, prin marea „Cin” (a Chinei de sud). În timpul acestui drum, Marco a aflat de Indonezia — de „7448 insule” risipite prin marea „Cin”; el a vizitat însă numai Sumatra, unde călătorii au stat timp de cinci luni. Ei au debarcat pe ţărmul nordic şi şi-au construit acolo o fortăreaţă din lemn, pentru că se temeau de insulari, despre care se spunea că „mănâncă oameni ca fiarele”. Din Sumatra flotila s-a îndreptat spre Ceylon, trecând pe lângă insulele Nicobare şi Andamane. În mod greşit el consideră Ceylonul (ca şi Java) printre „cele mai mari insule din lume”, dar descrie în mod veridic viaţa locuitorilor din Ceylon, zăcămintele de pietre preţioase şi vestitele locuri de pescuit perle din strâmtoarea Palk. Din Ceylon, corăbiile chineze şi-au continuat drumul de-a lungul Indiei de vest şi al ţărmului sudic al Iranului, prin strâmtoarea Ormuz, până în golful Persic. Marco vorbeşte şi despre ţările africane de pe ţărmurile Oceanului Indian, pe care, după cât se pare, nu le-a vizitat; despre marea ţară „Abasia” (Abisinia, adică Etiopia), despre insulele „Zanghibar” şi „Madeigascar”, situate în emisfera sudică, în apropiere de ecuator. Dar el confundă Zanzibarul cu Madagascarul şi ambele insule cu regiunea de litoral a Africii răsăritene şi de aceea dă multe date greşite despre aceste insule. Totuşi, Marco Polo a fost primul european care a adus veşti despre Madagascar. După o călătorie care a durat peste trei ani, veneţienii au adus prinţesele în Iran (în jurul anului 1294), iar în 1295 s-au întors în patrie. Nu se ştie din ce cauză Marco Polo a nimerit (probabil în jurul anului 1297) în închisoarea din Genova, unde şi-a dictat în 1298 „Cartea”, în anul 1299 el a fost eliberat şi s-a întors în oraşul său natal. Aproape toate datele citate de biografi despre viaţa pe care a dus-o apoi la Veneţia se bazează pe povestiri, dintre care unele datează chiar din secolul al XVI-lea. S-au păstrat foarte puţine documente din secolul al XIV-lea despre Marco Polo şi familia sa. S-a dovedit totuşi că Marco Polo şi-a încheiat viaţa ca un cetăţean înstărit, dar nu foarte bogat, al Veneţiei. El a murit în 1324. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Itinerariile probabile urmate de Marco Polo în Asia Itinerariile probabile urmate de Marco Polo în Asia În 1271, pe când avea doar 17 ani, Marco Polo împreuna cu tatal si unchiul sau au plecat în Palestina. Cea de-a doua calatorie, în timpul careia au strabatut de la apus spre rasarit întreaga Asie, au început-o în toamna anului 1271, pornind din Aca, de unde au trecut în orasul Ayas de pe tarmul golfului Iskenderun (Alexandreta). Apoi, au traversat partea centrala a Asiei mici si podisul Armeniei, de unde au cotit spre sud, în Kurdistan, si — pe valea Tigrului, prin Mosul si Bagdad — au coborât pâna la Basra. Dupa toate probabilitatile venetienii s-au îndreptat catre nord, spre Tebriz, iar apoi au traversat Iranul în directia sud-est, prin Kerman, pâna la Ormuz, sperând sa ajunga pe mare în India, iar de acolo în China. Dar corabiile pe care le-au vazut la Ormuz li s-au parut prea subrede; ei s-au întors la Kerman si au strabatut drumul greu direct spre nord, prin desertul Deste-Lut pâna în orasul Kaien. De acolo au ajuns, pe un drum ramas neclarificat, în orasul Balh. Înaintând spre rasarit, de-a lungul versantului sudic al muntilor Hinducus, calatorii au patruns în Badahsanul Afgan — o regiune muntoasa de mare altitudine — si au ajuns la poalele Pamirului. În „Cartea” sa, Marco Polo face o descriere scurta, dar deosebit de exacta, a Pamirului si a vaii Alai. Cotind spre nord-est, venetienii au coborât pâna în oaza Kasgar, iar apoi au ocolit pe la sud desertul Takla-Makan. Ei au înaintat cu acest prilej de la o oaza la alta de-a lungul versantului nord-vestic al lanturilor muntoase ale Tibetului, pâna la varsarea râului Cercen. De acolo au trecut printr-o regiune nisipoasa (Kumtag) si, mergând de la un put la altul, au ajuns în valea râului Sulehe, în oaza Saciu, unde Niccoló si Maffeo Polo mai fusesera înainte. Din Saciu, prin tara tangutilor (tibetani din nord-est), calatorii au ajuns în orasul Ganciu (Cianie), situat pe cursul superior al râului Heihe — Edzin-Gol, de-a lungul portiunilor apusene ale Marelui zid chinezesc, ajungând uneori chiar în imediata apropiere a acestui zid. La Ganciu, venetienii au stat un an întreg, din motive care nu se cunosc — „pentru treburi despre care nu merita sa vorbim”. Este posibil ca tocmai în aceasta perioada Marco Polo sa fi vizitat orasul Karakorum, punctul cel mai nordic pe care l-a atins. Tot ce spune Marco Polo despre Asia de nord se bazeaza, nu pe observatii personale, ci pe relatarile altora. Din Ganciu venetienii au pornit mai departe, spre sud-est, prin „marea regiune a tangutilor, unde sunt multe regate”, ajungând în orasul Sinin. Ultima portiune a drumului lui Polo — de la orasul Sinin pâna la resedinta provizorie a marelui han — „Klemenfu”, care se afla la nord de Hanbalîk (Pekin) si la rasarit de Kalgan, — urma mai întâi valea cursului mijlociu al fluviului Huang He, iar apoi trecea prin stepa. Ramâne inexplicabil cum s-a putut întâmpla ca nici pe aceasta portiune a drumului si nici pe cele precedente, de-a lungul granitelor Chinei de rasarit, Marco Polo, care avea un puternic simt de observatie, n-a zarit Marele zid chinezesc. Împreuna cu tatal si unchiul sau, Marco a stat în China timp de peste 15 ani (aproximativ în perioada 1275 — 1290). Fiind în slujba marelui han, el a traversat, dupa cât se pare, de câteva ori China de rasarit în diferite directii. Calatoriile prin China nu prezentau pe atunci nici un fel de dificultati, mai ales pentru curierii lui Hubilai, care avea un serviciu de comunicatii excelent organizat — posta calare si pedestra (prin curieri rapizi). Dupa „Cartea” lui Marco Polo se pot stabili relativ precis numai doua din principalele sale itinerarii prin China, ambele pornind din Hanbalîk. Unul din drumuri — cel de rasarit — mergea de-a lungul zonei de litoral drept spre sud prin tarile „Katai” (China de nord) si „Manzi” (China centrala si de sud) spre „maretul oras Kinsai” (Hanciu) si spre „orasul mare si de vaza Zeitun” (Tiuanciu); celalalt drum ducea catre sud-vest, în Tibetul rasaritean si în regiunile învecinate cu acesta. Orasul Hanciu, pe care venetianul îl descrie cu entuziasm sub numele denaturat de Kinsai, era situat la sud de gurile unui mare fluviu chinez si era într-adevar, în evul mediu, unul dintre cele mai mari orase din China si din întreaga lume. Dar descrierea exagerata a Kinsaiului cu cele „douasprezece mii de poduri de piatra” a stârnit, fireste, neîncrederea unora dintre contemporani fata de „Milione”; astfel îsi poreclisera venetienii concetateanul, probabil pentru pasiunea lui de a exagera. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Itinerariile probabile urmate de tatal si unchiul lui Marco Polo în China Noccolo si Maffeo Polo cu Gregory X, prezentare din sec. XV Itinerariile probabile urmate de tatal si unchiul lui Marco Polo în China Niccolò Polo si Maffeo Polo, tatal si respectiv unchiul lui Marco Polo, n-au traversat Asia o singura data, ca Marco, ci de trei ori, din care de doua ori de la apus la rasarit si o data în directie inversa. Niccoló si Maffeo au plecat din Venetia în jurul anului 1254 si, dupa ce au stat sase ani la Constantinopol, au pornit de acolo în scopuri comerciale spre Crimeea de Sud, de unde, în 1261, au trecut pe Volga. De pe cursul mijlociu al Volgai, fratii Polo au pornit spre sud-est prin teritoriul Hoardei de aur, au strabatut stepele de dincolo de marea Caspica, iar apoi, prin platoul pustiu Ustiurt au trecut în Horezm, spre orasul Urghenci. Ei si-au continuat apoi drumul în directia sud-est, în sus pe valea fluviului Amu-Daria, pâna la varsarea Zeravsanului si în sus pe Zeravsan, pâna la Buhara. Acolo s-au întâlnit cu un sol al „ilhanului” Hulagu, cuceritorul Iranului, care se îndrepta spre marele han Hubilai si care a propus venetienilor sa mearga împreuna cu el. Fratii au mers cu solul „spre nord si nord-est” timp de un an întreg. Pe valea Zeravsanului ei au urcat pâna la Samarkand, au trecut în valea fluviului Sîr-Daria si pe aceasta vale au coborât pâna în orasul Otrar. De aici drumul lor a continuat de-a lungul Tian-Sanului apusean, în valea râului Ili. Mai departe, spre rasarit, ei au mers, fie în sus pe valea râului Ili, fie prin Poarta Tungariei, pe lânga lacul Alakol (la rasarit de Balhas). Apoi au înaintat de-a lungul regiunii premontane a Tian-Sanului rasaritean si au ajuns în oaza Hami, popas important pe ramura nordica a Marelui drum al matasii din China spre Asia centrala. De la Hami ei au mers spre sud, catre oaza Saciu (astazi Dunhuan), situata în valea râului Sulehe. Mai departe, spre rasarit, pâna la curtea marelui han, ei au urmat aceeasi cale pe care au strabatut-o mai târziu împreuna cu Marco. Nu s-a stabilit pe ce drum s-au întors Niccoló si Maffeo Polo. Ei s-au înapoiat la Venetia în 1269. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Babuinul   Babuinul Babuinul trăieşte într-o ceată ierarhizatã ce include 30 până la 100 de indivizi. Este un animal inteligent şi dotat cu o mare capacitate de învăţare. Dacă un babuin vede un cort, nu ezită să intre înăuntru pentru a şterpeli ceea ce găseşte, înainte de a răvăşi totul! Îi plac în mod deosebit locurile pietroase din savană. Se hrăneşte cu ierburi, fructe, insecte şi mici reptile; poate chiar să vâneze mici antilope! Este adaptat la viaţa pe sol: merge sprijinindu-se pe tălpi şi pe palme (se spune că este „plantigrad"). Masculul este de două ori mai mare decât femela; el poate depăşi înălţimea de 1 m şi poate cântări 40 kg. Gestaţia durează 6 luni; apoi femela aduce pe lume un singur pui care rămâne agăţat de abdomenul ei aproape tot timpul. Babuinul are o forţă uimitoare şi poate fi foarte agresiv; astfel el poate să pună pe fugă pe cel mai mare duşman al lui, pantera. ### Călătoria lui Rubruquis Oşteni asiatici (desen din secolul al XIV-lea). Călătoria lui Rubruquis Date geografice importante au fost strânse de la Willem von Ruysbroeck, cunoscut sub numele francez Guillaume Rubruquis, în urma misiunii întreprinse la Karakorum, Mongolia. El a fost trimis în expediţie de către regele francez Ludovic al IX-lea „cel Sfânt” după o cruciadă neizbutită în Egipt: regele spera să afle în marele han mongol un aliat împotriva musulmanilor. În iarna anului 1252—1253 Rubruquis a traversat marea Neagră debarcând în portul Soldaia (astăzi Sudak) din Crimeea. Din Soldaia el a plecat spre răsărit în mai 1253, iar după două luni, mergând în căruţe trase de boi, a ajuns la gurile Volgăi. Rubruquis confirmă că Volga se varsă într-o mare închisă, iar nu într-un golf al Oceanului Nordic, cum considerau aproape toţi geografii din antichitate, în afară de Herodot şi Ptolemeu: „Fratele André [Longjumeau] a ocolit această mare din două părţi, pe la răsărit şi pe la sud, iar eu am călătorit de-a lungul celorlalte două ţărmuri”. El arată că la apus (Caucaz), la sud (Elburs) şi la răsărit de mare se înalţă munţi, înţelegând probabil prin munţii de răsărit Cinkul de vest — versantul abrupt al podişului Ustiurt. Pe la mijlocul lunii septembrie, călugărul franciscan a pornit din nou spre răsărit. Drumul în continuare, de la marea Caspică, l-a făcut pe cai. Pe baza raportului lui Rubruquis, itinerariul său poate fi determinat doar în linii generale. El a înaintat spre răsărit, pe lângă marea Aral şi Sîr-Daria; călugărul n-a văzut nici marea şi nici fluviul, căci a trecut ceva mai la nord de ele. După un drum lung prin stepe nemărginite, unde numai rareori se întâlneau pe malurile râurilor mici crânguri, el a ajuns până la munţi (Karatau) şi pe valea râului Talass, iar după ce a trecut munţii a ajuns în valea râului Ciu. Apoi drumul a continuat peste munţi (Alatau transilian) în valea unui râu (Ili) „ce curgea spre un lac mare” (Balhaş) şi de-a lungul versantului nordic al munţilor Alatau ţungar spre lacul Alakol. De aici călugărul a pătruns probabil prin Poarta Ţungariei în valea Irtîşului negru. Mai departe drumul străbătea un semideşert şi călătorul a întâlnit numai mongoli care trăiau de-a lungul drumului mare. La sfârşitul lunii decembrie, Rubruquis a văzut în mijlocul unei câmpii fără margini, reşedinţa provizorie a lui Munke, marele han al mongolilor. Aici el a întâlnit câţiva meşteşugari europeni, printre care ruşi şi chiar un francez din Paris (un bijutier). Împreună cu hoarda mongolilor, Rubruquis a sosit la Karakorum. Capitala mongolă, înconjurată de un val de pământ, nu i-a produs o impresie prea puternică, cu excepţia palatului marelui han. Călugărul a fost însă impresionat de faptul că, în afară de templele „păgâne” (se pare budiste) existau două moschei şi o biserică creştină (nestoriană), ceea ce constituia o dovadă a toleranţei religioase a mongolilor, de neînţeles pentru catolicii din evul mediu. Munke-han a remis solului o scrisoare de răspuns către regele Franţei, în scrisoare el se intitula stăpân al lumii şi cerea francezilor să-i depună jurământ de credinţă, dacă vor să trăiască în pace cu el. Un însoţitor al lui Rubruquis — călugărul italian Bartolomeo — a rămas la biserica creştină locală. În vara anului 1255 Rubruquis a plecat înapoi. De data aceasta el a călătorit spre cursul inferior al Volgăi, pe un drum situat ceva mai la nord, astfel încât lacul Balhaş a rămas la sud. Toamna el a pornit spre sud, de-a lungul ţărmului apusean al mării Caspice, prin Poarta Derbentului, a traversat podişul Armeniei, a trecut munţii Taurus de răsărit şi, ajungând la ţărmul mării Mediterane, s-a întors în Palestina, la mănăstirea sa, în vara anului 1256. Din punct de vedere geografic, principalul merit al lui Rubruquis constă în faptul că el a fost primul care a atras atenţia asupra uneia dintre trăsăturile principale ale reliefului Asiei centrale, şi anume asupra existenţei podişului Asiei centrale. El a tras această concluzie din observaţiile făcute asupra cursurilor râurilor asiatice întâlnite în drum. Rubruquis a descris de asemenea, desigur în liniile cele mai generale şi bazat pe informaţii primite de la alţii, unele ţări, nu numai din Asia centrală, ci şi din cea răsăriteană. El a arătat că ţara „Katai” (China de nord) se întinde la răsărit spre ocean şi a fost primul dintre europeni care a emis presupunerea justă că „serii” din geografia antică şi „kataii” reprezintă acelaşi popor. Tot el a strâns o serie de date, e drept sumare şi uneori greşite, despre manciurieni, coreeni şi alte câteva popoare din Asia de nord. Totuşi, soliile din secolul al XIII-lea n-au jucat un rol prea important în istoria cunoaşterii Asiei de către Europa apuseană, mai ales în cunoaşterea geografiei Asiei. Trebuie să recunoaştem că solii franciscani aveau un spirit de observaţie dezvoltat. Însemnările lor despre viaţa locuitorilor din ţările vizitate, despre religia şi organizarea militară a mongolilor etc. prezintă şi astăzi un mare interes şi constituie documente istorice importante. Dar spiritul de observaţie al acestor diplomaţi şi spioni în veşminte de călugări era limitat de instrucţiunea lor catolică scolastică şi de misiunile lor speciale. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Legenda regelui-preot Ioan Imperiul mongol la sfârşitul secolului al XIII-lea Legenda regelui-preot Ioan Începând cu prima cruciadă, grupuri numeroase de creştini din Europa apuseană au intrat în contact direct cu Levantul (Orientul apropiat) musulman şi creştin. Acolo, cruciaţii au întâlnit creştini aparţinând diferitelor biserici răsăritene. Fireşte că în ochii cruciaţilor aceştia erau eretici, care în Europa apuseană ar fi fost prigoniţi fără cruţare şi exterminaţi în masă. Aici, însă, în Orientul apropiat, ei puteau fi — iar adesea chiar erau — aliaţi ai catolicilor împotriva mahomedanilor. De aceea, papii de la Roma care chemau pe catolici să organizeze cruciade împotriva ereticilor din Europa şi binecuvântau asasinarea în masă a acestora, sfătuiau pe conducătorii cruciaţilor, ba chiar le porunceau, ca în Siria şi Palestina să cruţe pe creştinii autohtoni, adepţi ai credinţelor eretice. Principalii propagatori ai creştinismului în ţările din Asia centrală şi de răsărit au fost nestorienii, în cea mai mare parte negustori sirieni, care în jurul celui de-al doilea pătrar al secolului al VII-lea apăruseră în China de nord. Tot ei au făcut cunoscute aceste ţări în Europa apuseană, în evul mediu, grupuri numeroase de nestorieni locuiau în multe oraşe şi oaze agricole din Asia centrală, iar către începutul secolului al XII-lea creştinismul de nuanţă nestoriană s-a răspândit foarte mult şi în rândurile a cel puţin două mari triburi nomade mongole — naimanii în apus şi kereiţii în răsărit. Existenţa comunităţilor creştine în Asia a început să fie apreciată de Europa catolică drept un important factor militar şi politic, atunci când popoarele musulmane — turcii seleucizi şi egiptenii — au trecut la ofensivă împotriva statelor catolice, întemeiate de cruciaţi în partea de răsărit a bazinului mării Mediterane. Tocmai în această perioadă, pe la mijlocul secolului al XII-lea a apărut în Europa apuseană legenda despre puternicul rege-preot creştin Ioan („preotul Ioan” menţionat în cronicile creştine din evul mediu). Apariţia acestei legende a fost determinată de faptul că în 1141 trupele sultanului turc seleucid Sandjar, cârmuitor musulman din Asia centrală, au fost înfrânte la nord de Samarkand de către karakitai, care, după victoria asupra lui Sandjar, au creat în Turkestan, pe un teritoriu uriaş, noul stat Karakidan. Ştirea că, după înfrângerea musulmanilor, în Asia centrală a luat fiinţă un mare stat nemusulman a fost primită în lumea creştină ca o victorie repurtată asupra mahomedanilor de un puternic „rege Ioan” al creştinilor. Nu s-a lămurit cum a fost completată această ştire confuză de legenda că regele învingător din Asia centrală era în acelaşi timp şi preot. Totuşi, în prima informaţie scrisă despre „regele Ioan” (a episcopului bavarez Otto din Freising) care a ajuns până la noi (1145), învingătorul era numit „regele-preot Ioan”. Legenda despre regele-preot Ioan s-a răspândit în Europa catolică în secolul al XIII-lea. Puterii şi influenţei acestuia i se atribuia — cu exagerări nemaipomenite — tot ce se făcea în diferite ţări asiatice în favoarea creştinilor sau împotriva mahomedanilor. În realitate, în urma expediţiilor de cucerire ale mongolilor, o serie de puternice state musulmane din Asia centrală şi de vest au fost distruse. Şi, o dată cu ştirile despre aceste înfrângeri, care erau atribuite „aceluiaşi preot Ioan, despre a cărui mare putere vorbeşte întreaga lume” (Marco Polo), în Europa apuseană au ajuns informaţii că printre hanii mongoli există creştini, că hanii mongoli primesc bucuros în slujba lor pe creştini şi că unii dintre ei prigonesc cu cruzime pe musulmani. Într-adevăr, printre mongolii reuniţi sub stăpânirea lui Ginghis-han erau mulţi creştini nestorieni; unii dintre ei făceau parte chiar din familia lui Ginghis-han şi se bucure de o mare influenţă. Pe de altă parte, cruciaţii au întâlnit la „locurile sfinte” din Palestina etiopieni creştini şi au auzit de la ei şi de la coreligionarii lor din Asia despre o ţară creştină din Africa de răsărit (Etiopia). În Europa apuseană ea era considerată, de asemenea, ca o ţară a regelui-preot Ioan. În secolele XIII — XIV legenda despre regele-preot a determinat în mare măsură organizarea şi trimiterea unor solii catolice în ţările din Asia centrală şi de sud, iar în secolul al XV-lea ea a jucat un rol însemnat în istoria descoperirilor geografice portugheze. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Călătoriile lui Ibn Battuta   Ibn Battuta (1304 — 1377) a fost cel mai mare geograf din secolul al XIV-lea, berber de origine, născut la Tanger (Africa de nord-vest). El a fost unul dintre cei mai mari călători ai tuturor timpurilor şi ai tuturor popoarelor. În 1325, Ibn Battuta a plecat, se pare pentru treburi comerciale, pe uscat din Tanger la Alexandria (Egipt) şi de atunci încep peregrinările sale. El a vizitat Egiptul, a urcat pe Nil până la prima cataractă, a vizitat Siria, regiunile de graniţă ale Asiei mici, „locurile sfinte” din Arabia de vest şi Irakul. Apoi, după ce a stat doi ani la Mecca, a plecat pe coastă, spre sud, până în Yemen — desigur tot în scopuri comerciale — iar de acolo pe mare, până în strâmtoarea Mozambic. La înapoiere, călătorind pe mare, Ibn Battuta a ajuns prin Zanzibar în Ormuz, a vizitat insulele Bahrein şi Iranul de sud, apoi s-a întors în Egipt. După aceea, prin Siria şi Asia mică el a ajuns până în oraşul Sinop, la Marea Neagră, a trecut marea şi a debarcat pe coasta sudică a Crimeii, iar de acolo s-a îndreptat spre oraşul Sarai-Berke (1333), capitala Hoardei de aur tătare, situat în regiunea cursului inferior al Volgăi, pe Ahtuba superioară. Când a ajuns acolo el era deja un negustor bogat. Spre nord el a atins oraşul Bolgar, se pare pentru a cumpăra blănuri, dar nu s-a putut hotărî să pătrundă mai departe în „Ţara Beznei”: „...Am renunţat la această expediţie din pricină că era foarte primejdioasă şi, de asemenea, pentru că acolo nu erau de aşteptat câştiguri serioase...” Din Sarai, Ibn Battuta a însoţit o solie tătară la Constantinopol. După ce s-a întors la Sarai-Berke, el a plecat curând la Horezm. După un drum de 40 de zile prin câmpia de lângă marea Caspică şi prin podişul pustiu Ustiurt, el a ajuns la oraşul Urghenci, iar de acolo, în 18 zile, la Buhara. El a vizitat apoi Samarkandul, a cotit spre sud, a traversat fluviul Amu-Daria, a trecut peste munţii Hinducuş, a coborât în valea Indului mijlociu şi prin Punjab a ajuns în oraşul Delhi. Acolo a trăit câţiva ani ca negustor sau funcţionar al sultanului din Delhi, care stăpânea atunci aproape întreaga Indie de nord. În 1342, Ibn Battuta a fost trimis de sultan în China, dar pe drum, în India de sud, a fost jefuit. Câtva timp a trăit în mizerie pe coasta Malabar, până când a intrat în slujba cârmuitorului musulman al insulelor Maldive. După ce şi-a procurat bani, Ibn Battuta a trecut în Ceylon, iar de acolo a plecat pe calea comercială maritimă obişnuită spre China, ajungând în portul „Zeitun” (Ţiuanciu de pe coasta vestică a strâmtorii Taiwan): în secolele XIII—XIV în acest port exista un mare cartier comercial arab. În China, Ibn Battuta a vizitat oraşul Hanbalîk (Pekin). Din „Zeitun” pe acelaşi drum s-a întors în Ceylon, iar de acolo prin Malabar, Arabia, Siria şi Egipt s-a înapoiat la Tanger (1349), apoi a vizitat Granada (Spania). În patrie, Ibn Battuta s-a instalat în oraşul Fes, a însoţit o solie a sultanului din Fes până în oraşul Timbuctu de pe fluviul Niger, străbătând partea de apus a Saharei, a navigat pe cursul mijlociu al Nigerului şi s-a întors la Fes prin podişul Ahaggar, străbătând Sahara centrală (1354). Cu această călătorie, Ibn Battuta şi-a încheiat peregrinările. Spre sfârşitul vieţii, el a dictat descrierea călătoriilor sale „bizuindu-se numai pe memoria sa”, după cum menţionează comentatorii. În 25 de ani el a străbătut pe uscat şi pe mare circa 120.000 km. El a vizitat toate posesiunile musulmane din Europa, Bizanţul, Africa de nord şi de est (până la 10° latitudine sudică), Asia anterioară şi centrală, India, Ceylonul şi China. El a ocolit ţărmurile Oceanului Indian de la strâmtoarea Mozambic până la strâmtoarea Malacca şi ţărmurile continentale ale mării Chinei de sud. Cartea „Călătoriile lui Ibn Battuta” a fost tradusă în mai multe limbi europene. Cuprinzând un uriaş material geografic, istoric şi etnografic, ea prezintă şi astăzi un mare interes pentru studierea istoriei medievale a ţărilor vizitate de el, precum şi a unor vaste regiuni din Rusia. Acolo unde Ibn Battuta vorbeşte despre lucrurile văzute de el însuşi, adică în cea mai mare parte a lucrării sale, relatările sale sunt, de regulă, absolut autentice. Dar şi datele strânse de el din relatările altora despre ţările îndepărtate, în ciuda elementelor fantastice, au atras pe bună dreptate atenţia istoricilor, ca, de pildă, datele despre „Ţara Beznei” — Europa şi Asia de nord. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Călătoriile lui Ibn Battuta ### Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII Harta lumii a lui Idrisi (pe original nordul se află jos). Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII Negustorii arabi navigau pe toate mările Lumii vechi, în afară de cele nordice, şi cutreierau Asia tropicală, ţările subtropicale şi ţările din zona temperată — Europa răsăriteană şi Asia centrală. Ei pătrundeau în ţările africane situate la sud de Sahara şi treceau peste ecuator. Datorită comerţului lor foarte dezvoltat, arabii au dat lumii medievale în secolele IX—XIV o serie de călători şi geografi remarcabili. Europa apuseană a ajuns să cunoască cea mai mare parte a Asiei tocmai prin geografii arabi din evul mediu. Ei au furnizat primele informaţii despre regiunile din interiorul peninsulei Arabia, au îmbogăţit cunoştinţele moştenite de la autorii antici despre Iran, India (până la extremitatea ei sudică) şi Asia centrală. Ei cunoşteau marile podişuri din Asia centrală şi au fost primii care au furnizat Occidentului date destul de precise despre China de nord („Hitai”) şi China de sud („Cin”), despre Indochina şi peninsula Malaia. Ei ştiau de existenţa Indoneziei — a Sumatrei, Javei şi a altor insule mai îndepărtate. Partea cea mai mare a Asiei de nord însă a rămas pentru ei o „Ţară a Beznei”. Tot geografii arabi sunt primii oare au furnizat europenilor ştiri despre ţările tropicale din Africa de răsărit până la Mozambic inclusiv şi despre Madagascar. Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII Prima dintre culegerile de cunoştinţe geografice ale arabilor care au ajuns până la noi a fost întocmită pe la mijlocul secolului al IX-lea de persanul Ibn Hordadbeh, în lucrarea sa „Cartea drumurilor şi a statelor”. El însuşi a călătorit puţin, dar, profitând de poziţia pe care o avea la curtea califului din Bagdad, a strâns şi a prelucrat o mulţime de rapoarte ale funcţionarilor şi negustorilor arabi despre ţările asiatice până la China şi despre căile comerciale arabe. Sunt valoroase de asemenea informaţiile furnizate de ei despre ruşi şi despre alţi slavi răsăriteni. La hotarul dintre secolele IX—X a călătorit prin Asia anterioară şi Europa răsăriteană persanul Ibn Rusta (uneori numit Ibn Dasta). El a întocmit o expunere populară de geografie intitulată „Cartea comorilor”. Până la noi n-au ajuns decât ultima parte (a 7-a) a acestei cărţi care cuprinde, printre altele, date preţioase despre popoarele din Europa de răsărit. Aceste date au fost îmbogăţite de Ibn Fadlan, membru al unei solii arabe trimisă la bulgarii de pe Volga (anii 921—922). Solia a străbătut podişul Iranului, a trecut prin Buhara şi Horezm, a traversat platoul pustiu Ustiurt şi câmpia de lângă marea Caspică şi a ajuns pe cursul mijlociu al Volgăi în apropiere de gurile Kamei, în capitala bulgarilor de pe Volga (mai târziu — Marele Bolgar). Ibn Fadhlan a scris cartea „Călătorie pe Volga”, care este unul dintre izvoarele cele mai importante în legătură cu istoria medievală a regiunilor de pe Volga şi de dincolo de Volga. Dintre călătorii din prima jumătate a secolului al X-lea se distinge Masudi (mort în Egipt în anul 956), istoric şi geograf. Au ajuns până la noi două cărţi ale sale: „Păşunile de aur şi minele de diamante” şi „Comunicări şi observaţii”, care cuprind materiale bogate despre natura, istoria şi etnografia ţărilor vizitate de el. El a fost în toate ţările din Orientul apropiat şi mijlociu, Asia centrală, Caucaz şi Europa de răsărit, iar spre sud, în Africa orientală până la Madagascar inclusiv. El cunoştea destul de bine Java şi China, dar e discutabil dacă a fost acolo personal sau a cules doar informaţii de la oamenii care au călătorit mult în acele locuri. Noţiunile geografice generale ale lui Masudi s-au format sub influenţa lui Ptolemeu. Dar referindu-se la experienţa navigatorilor arabi care au călătorit pe toate mările asiatice din China până în Egipt, el se îndoieşte dacă Ptolemeu şi alţi „filozofi” au dreptate când consideră „marea Abisiniei” (Oceanul Indian) drept un lac închis: „Am constatat că navigatorii de pe mări... dintre sirafieni (iranieni din sud) şi omani sunt de cele mai multe ori de altă părere în privinţa mării Abisiniei decât filozofii... Ei [căpitanii] spun că în unele locuri ea nu are capăt” (sublinierea noastră — I. M.). Pe la mijlocul secolului al X-lea a călătorit prin ţările din Orientul apropiat, Asia centrală şi India, Istachri care, pe baza observaţiilor sale personale şi a materialelor literare, a scris „Cartea climelor” (în jurul anului 952). Într-un oraş de pe fluviul Ind, Istachri s-a întâlnit cu un contemporan al său mai tânăr, Ibn Haukal, şi a fost uimit de amploarea călătoriilor făcute de acesta: el vizitase toate ţările musulmane din Spania şi Africa de nord-vest până în India. Istachri l-a rugat pe tânărul călător să completeze „Cartea climelor” cu observaţiile sale asupra ţărilor apusene şi Ibn Haukal a făcut acest lucru în lucrarea „Căi şi regate” (anul 977), în care a descris şi un număr de mari oraşe comerciale de pe ţărmurile golfului Persic şi de pe coasta de nord-est a mării Arabiei. El a descris ţările cele mai populate şi mai dezvoltate din Asia de apus şi centrală. Un elev al lui Istachri a fost arabul Mukaddsi (sau Makdisi) din Palestina, care a călătorit timp de 20 de ani prin Asia anterioară şi Africa de nord. De asemenea, el a navigat mult pe mare. Potrivit relatărilor sale, el a străbătut numai în Oceanul Indian „aproximativ 2.000 de farsahi” (vreo 11.500 km) şi a adunat date cu privire la condiţiile de navigaţie direct de la corăbieri. Influenţa lui Istachri s-a oglindit şi în titlul cărţii lui Mukaddasi: „Cel mai bun îndreptar pentru cunoaşterea climelor”. Învăţatul enciclopedist Biruni (ainii 972—1048) din Horezm a fost şi cel mai mare geograf din secolul al X-lea. În timpul călătoriilor lungi, pe care adesea era nevoit să le facă, el a studiat podişul Iranului şi cea mai mare parte a Asiei centrale. Fiind obligat să-l însoţească pe sultanul afgan Mahmud Gaznevi, cuceritorul Horezmului, în timpul expediţiilor sale prădalnice în Puinjab, Biruni a strâns acolo materiale bogate despre cultura şi viaţa indienilor pe oare, împreună cu observaţiile sale personale, le-a pus la baza unei mari lucrări despre India. În lucrarea sa de geografie generală intitulată „Kanon Masuda” el a inclus descrieri ale ţărilor pe oare le cunoscuse. În secolul al XII-lea, unul dintre geografii cei mai remarcabili a fost Idrisi (1100 — 1166); el era probabil berber de origine (s-a născut la Ceuta). Pe la mijlocul secolului al XII-lea el a trăit la curtea regelui normand al Siciliei, Roger al II-lea. Regele era mare amator de tot felul de noutăţi geografice şi invita adesea la curtea sa învăţaţi şi negustori străini; de la ei a adunat, în parte, Idrisi materiale pentru lucrarea sa „Recreaţii geografice”. Idrisi a călătorit puţin, dar a strâns o mulţime de material literar care completa povestirile oaspeţilor regelui Roger, în special în ceea ce priveşte Africa şi Asia centrală. Idrisi a întocmit două hărţi ale lumii: una circulară şi una pătrată pe 70 de foi, în care a inclus datele geografice obţinute de la autorii din antichitate şi din evul mediu. Dar el a adunat nu numai cunoştinţele, ci şi greşelile predecesorilor săi. La el contururile continentelor sunt chiar mai deformate decât la Ptolemeu. Pe hărţile lui, ca şi pe ale celorlalţi cartografi arabi (până în secolul al XV-lea), nu există o reţea gradată. Cunoştinţele arabilor în domeniul geografiei au fost sintetizate în primul pătrar al secolului al XIII-lea în „Dicţionarul geografic” — apărut în mai multe volume — al lui Iakut (1179—1229). El era de origine „rum” (adică grec din Bizanţ), dar nu era creştin, ci musulman. La întocmirea dicţionarului său, Iakut a folosit nu numai materialele autorilor mahomedani, dar şi pe cele antice, precum şi pe cele ale scriitorilor creştini din Bizanţ. El însuşi cunoştea bine din observaţii personale ţările din partea de răsărit a bazinului mării Mediterane, Iranul (între altele el a făcut o ascensiune pe muntele Demavend) şi Asia centrală. El a trăit mulţi ani în Vechiul Merv şi a cules o parte din materialele pentru dicţionare chiar din bibliotecile acestui mare centru cultural din Asia centrală. Dintre geografii arabi din secolul al XIII-lea trebuie să-l menţionăm şi pe Ibn al Vardi, autorul cărţii „Mărgăritarele minunilor” şi al unui mapamond. Acesta din urmă reprezintă un oarecare progres în comparaţie cu mapamondul lui Idrisi. Contururile Europei sunt la el mai exacte. El cunoaşte mai bine decât Idrisi Asia de sud şi sud-est, deşi nici cunoştinţele lui nu sunt prea precise şi complete (în lucrarea sa el dă Indiei mult mai puţină atenţie decât ţărilor arabe). El cunoaşte Africa mult mai bine decât Idrisi; conturul fantezist al Africii de sud-est nu mai umple aproape întreaga emisferă sudică, ca în hărţile lui Idrisi. În acest articol considerăm printre geografii şi călătorii arabi şi pe cei originari din ţările nearabe, dar care scriau în limba arabă. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII ### Cuceririle arabilor şi căile lor comerciale în evul mediu Cuceririle arabilor şi căile lor comerciale în evul mediu În secolul al VII-lea e.n. arabii care locuiau în peninsula Arabică au început să-şi extindă puterea şi noua lor religie „mahomedană” sau „musulmană” — islamul (în limba arabă — supunere) asupra unui teritoriu imens. Spre răsărit ei au cucerit întregul podiş al Iranului şi Turkestanul; la nord de peninsula Arabică au pus stăpânire pe Mesopotamia, pe podişul Armeniei şi pe o parte din Caucaz; la nord-vest au ocupat Siria şi Palestina; la vest au cucerit întreaga Africă de nord. În anul 711 arabii au trecut strâmtoarea Gibraltar, care de atunci a început să poarte acest nume arab şi în câteva luni au cucerit aproape întreaga peninsulă Iberică. În felul acesta, în secolul al VIII-lea e.n. cuceritorii arabi stăpâneau ţărmurile de apus, de sud şi de răsărit ale mării Mediterane, ţărmurile mării Roşii şi ale golfului Persic şi coasta nordică a mării Arabiei. Ei s-au stabilit, de asemenea, de-a lungul principalelor drumuri pe uscat care legau Europa de răsărit, prin Asia centrală sau prin Caucaz şi podişul Iranului, cu India, precum şi de-a lungul părţii apusene a Marelui drum al mătăsii. Datorită acestui fapt, arabii au devenit intermediari în comerţul Europei cu întreaga Asie de sud şi sud-est, precum şi cu China. Încă din antichitate şi la începutul evului mediu, arabii au jucat un rol foarte important în comerţul dintre ţările situate în jurul Oceanului Indian. Ei au ocupat poziţiile cheie pe marile drumuri comerciale din partea de răsărit a Oceanului Indian şi-au devenit stăpâni deplini în partea lui apuseană. Pe la mijlocul secolului al VIII-lea ei au descoperit în zona apuseană a Oceanului Indian insulele Comore şi s-au instalat temeinic aici. În jurul secolului al IX-lea, au descoperit Madagascarul şi au stabilit relaţii comerciale cu populaţia malaieză locală. Mai târziu au înfiinţat o factorie comercială pe mica insulă Mozambic, situată în dreptul ţărmului african al strâmtorii largi care desparte Madagascarul de continent. Mozambicul a devenit punctul cel mai sudic ocupat de arabi în Africa. Vasele arabe din evul mediu erau construite din trunchiuri de cocotieri. „Vasele lor sunt proaste şi multe se scufundă pentru că nu sunt bătute în cuie de fier, ci legate cu frânghii făcute din scoarţa nucilor indieni [cocos]... Aceste frânghii sunt rezistente şi nu putrezesc în apă sărată. Corăbiile au un catarg, o pânză şi o vâslă; ele nu sunt acoperite. Vasele sunt încărcate cu mărfuri peste care se întind piei, iar pe acestea se aşază caii duşi spre a fi vânduţi în India... Navigaţia cu aceste corăbii este periculoasă, căci în marea Indiană sunt furtuni dese, din care cauză multe din ele pier” (Marco Polo, cap. 37). Corăbiile arabe, uşoare şi cu fundul plat, navigau lunecând de obicei de-a lungul ţărmurilor şi numai navigatorii arabi foarte experimentaţi îndrăzneau să traverseze cu ele Oceanul. Într-unul din porturile de pe ţărmul strâmtorii Ormuz, mulţi negustori arabi îşi transbordau mărfurile pe jonci chinezeşti sau pe mari corăbii comerciale chinezeşti. Pe acestea din urmă se afla totdeauna o puternică pază militară care le apăra de piraţii aciuaţi în golfurile mici şi ferite ale insulelor asiatice. Corăbiile chinezeşti din evul mediu erau prevăzute cu aruncătoare de flăcări care azvârleau păcură aprinsă. Din strâmtoarea Ormuz negustorii mergeau de-a lungul ţărmului nordic al mării Arabiei spre India, apoi de-a lungul coastei Malabar, spre Ceylon. De aici coteau spre nord-est şi înaintau de-a lungul coastei Coromandel (răsăritene) a peninsulei India. Uneori corăbiile cu negustori arabi ajungeau până la delta Gangelui, iar apoi coteau spre ţărmul Indochinei. De cele mai multe ori, însă, ele nu mergeau decât până la vărsarea râului Kistan, iar apoi traversau golful Bengal şi înaintau spre est până la insulele Adamane. De aici corăbiile mergeau în direcţia sud-est pe lângă insulele Nicobare, spre ţărmul nordic al Sumatrei. Mai departe, drumul ducea prin strâmtoarea Malacca şi marea Chinei de sud spre China. Punctul cel mai nordic până unde ajungeau negustorii arabi care navigau pe vas chinezeşti era probabil portul Ganpu de lângă oraşul Hanciu, în provincia Ceţzian. Din ţările asiatice se trimeteau în Europa, prin oraşele comerciale arabe, foarte multe mărfuri. Dar ţările arabe propriu-zise furnizau relativ puţine mărfuri. În general, ele vindeau în Europa mărfuri aduse de peste mări, din îndepărtatele „Indii”, prin golful Persic, la Bagdad sau prin marea Roşie spre istmul Suez. De la Bagdad şi de pe ţărmul sudic al istmului Suez mărfurile indiene erau transportate cu cămilele în oraşele siriene sau în Alexandria din Egipt, în această perioadă, Alexandria cunoaşte cea de-a doua înflorire (după epoca elenistică) şi devine din nou unul dintre cele mai însemnate porturi din Marea Mediterană. Principalele mărfuri indiene erau ţesăturile scumpe, fildeşul, pietrele preţioase şi perlele, dar mai ales mirodeniile. În Europa medievală, vitele erau tăiate în masă toamna târziu, când începea să dispară nutreţul de pe păşuni. Carnea se săra şi se ţinea în butoaie. Se foloseau multe condimente şi mirodenii, pentru ca ea să nu-şi piardă gustul şi să nu se strice. Aceste mirodenii erau preţuite pe pieţele din Europa de vest ca aurul. Mirodeniile tropicale nu existau pe atunci decât în Asia de sud şi sud-est. În comerţ, primul loc îl ocupa piperul. El era răspândit aproape în toate regiunile tropicale ale Asiei, dar se cultiva cel mai mult pe coasta Malabar. În afară de aceasta, Malabarul mai dădea ghimber şi cardamonă (Ellettasia cardamonna). Indonezia furniza cuişoare şi nucşoară, iar Ceylonul, scorţişoară. Tot acest comerţ indian cu Europa era monopolizat de arabi. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Cine a fost Hildegard von Bingen? Cine a fost Hildegard von Bingen? Hildegard von Bingen (n. 1098, d. 1179) a fost o călugăriţă benedictină, care s-a remarcat în evul mediul prin misticism şi prin cunoştiinţele sale despre medicină. A întemeiat Mănăstirea Rupertsberg pe malul stâng al râului Nahe, şi a rămas vestită datorita scrierilor profetice şi de medicină naturistă. Operele sale apreciate de personalităţile vremii: Liber Scivias (1141-51)Liber vitae meritorum (1148-63)Liber divinorum operum (1163-73/74)Vita Sancti Ruperti (um 1168)PhysicaCausae et curae ### De unde este originar grupul etnic al sorbilor? De unde este originar grupul etnic al sorbilor? Grupul etnic al sorbilor este originar din Oberlausitz şi Niederlausitz; aici se păstrează specificul etnic al populaţiei slavilor apuseni. Chiar şi în RDG ei s-au bucurat, ca minoritate naţională, de autonomie culturală. ### Legendarele insule rătăcitoare Legendarele insule rătăcitoare În vechime se credea că în Oceanul de apus (Atlantic) se află nişte insule denumite de antici „binecuvântate” sau „fericite” (Insulae fortunatae, cum le-au numit autorii latini) şi alte insule care ar fi servit drept adăpost unor exilaţi sau chiar unor popoare întregi. Încă înainte de era noastră, Aristotel pomenea de nişte insule care se află în ocean dincolo de „Coloanele lui Hercule”. Autorii antici de mai târziu relatează că aceste insule ar fi fost descoperite încă de fenicieni şi au devenit adăpostul cartaginezilor după ce romanii le-au distrus oraşul. În secolul I î.e.n., despre insulele din Oceanul Atlantic vorbeşte Pliniu cel Bătrân, iar ceva mai târziu (sfârşitul secolului I sau începutul secolului al II-lea) — Plutarh. El le situează în jurul Britaniei, iar insulele numite „sfinte” le aşează mult mai spre vest, la o distanţă de cinci zile de drum, atribuindu-le o natură minunată şi o climă dulce. Este foarte probabil că aceste date se întemeiau pe descoperirea reală a insulelor Canare şi Madera, şi poate chiar şi a insulelor Azore, de către navigatorii din antichitate. Cu câteva secole înainte de cea de-a doua descoperire — definitivă — a acestor insule de către navigatorii europeni în secolele XIII—XIV, în jurul secolului al IX-lea e.n. se poate urmări reînvierea legendei (sau mai exact a legendelor, căci erau câteva) despre Insulele fericite din Oceanul de apus. Cea mai veche dintre aceste legende a apărut în Irlanda, aproximativ în secolul al IX-lea. Pustnicii irlandezi din insulele Feroe şi din Islanda aveau tendinţa de a-şi părăsi insula de baştină relativ dens populată cu a ei „deşertăciune lumească” şi de a se aşeza pe insule îndepărtate, pierdute în mijlocul oceanului, unde puteau „să-şi izbăvească sufletul” nestânjeniţi. Dar de acolo ei au fost alungaţi de normanzii păgâni. După cum se vede din lucrările irlandezului Dicuil, în mănăstirile din ţara sa erau mereu citite operele autorilor din antichitate în oare se căutau indicaţii directe sau aluzii la existenţa îndepărtatelor Insule fericite. Povestirile despre călătoriile reale ale asceţilor irlandezi în insulele aflate în partea de nord a Oceanului Atlantic erau amestecate cu informaţiile unor învăţaţi cu autoritate în timpurile vechi despre insulele paradisiace din partea centrală a Oceanului de apus. Astfel se poate explica apariţia legendei despre călătoriile „sfântului” Brandan şi despre insula descoperită de el. Brandan ar fi plecat la sfârşitul secolului al IV-lea de pe ţărmurile Irlandei spre vest împreună cu un grup de discipoli ai săi, a rătăcit prin ocean, a descoperit la o mare depărtare o insulă minunată, a locuit acolo şi s-a întors în patrie după mulţi ani. Această legendă, înfrumuseţată şi colorată de fantezia populară, a circulat aproape în toate ţările din Europa occidentală. Cartografii din evul mediu plasează insula „sfântului” Brandan în părţile cele mai pustii ale Oceanului de apus. La început ea a fost situată la vest de Irlanda. Mai târziu, pe măsură ce se descopereau în jumătatea nordică a oceanului pământuri care prin natura lor nu aveau nimic comun cu insulele paradisiace, insula „sfântului” Brandan se „deplasa” pe hărţi tot mai spre sud. Pe o hartă veneţiană din 1367 această insulă este situată în locul unde se află insula Madera, iar Martin Behaim o plasează pe globul său (1492) la vest de insulele Capului Verde, în apropiere de ecuator. Cu alte cuvinte, insula „sfântului” Brandan a devenit o insulă „rătăcitoare” şi în cele din urmă a dispărut cu totul, fără ca acest nume să se fi atribuit vreunui pământ real. O altă misterioasă insulă „rătăcitoare” — Brasil — a avut o soartă mai fericită. Născută în evul mediu din fantezia unui autor necunoscut şi indicată de cartografi mai întâi la sud-vest de Irlanda, insula Brazil a fost deplasată tot mai departe spre sud şi spre vest de coastele Europei, până când (la începutul secolului al XVI-lea) şi-a cedat numele insulei imaginare Lumea nouă, situată chiar la ecuator, insulă care s-a dovedit a fi partea răsăriteană a continentului sud-american. În secolul al XVI-lea cu numele acestei insule imaginare a fost „botezată” uriaşa colonie portugheză Brazilia. La vest de strâmtoarea Gibraltar, fantezia medievală a situat (se pare în secolele VIII—IX), „Insula celor şapte oraşe”. O legendă hispano-portugheză relata că după înfrângerea creştinilor de către musulmani (mauri) în bătălia de lângă Jerez de la Frontera şi după extinderea stăpânirii maurilor asupra întregii peninsule Iberice (la începutul secolului al VIII-lea) un arhiepiscop şi şase episcopi au fugit într-o insulă îndepărtată din Oceanul Atlantic unde au întemeiat şapte oraşe creştine. Pe hărţi, această „insulă” imaginară apare abia la începutul secolului al XV-lea, uneori alături de o altă insulă, şi mai misterioasă, cu enigmaticul nume de Antilia. Descoperirea de noi pământuri în Oceanul Atlantic a împins insulele fantastice departe spre vest. Soarta lor ulterioară a fost diferită, în epoca marilor descoperiri, conchistadorii spanioli au căutat zadarnic (la mijlocul secolului al XVI-lea) „Insula celor şapte oraşe”, la nord de Spania nouă (Mexic), adică în centrul continentului Americii de nord. Numele legendar Antilia s-a păstrat până astăzi, fiind purtat de insulele Antile mari şi mici (pentru prima dată ele sunt denumite astfel pe harta lui Cantino din 1502). Aceste miraje au jucat un rol de seamă în istoria marilor descoperiri. Trecute pe hărţi în baza indicaţiilor date de cosmografii din evul mediu, ele au fost privite de Columb şi de continuatorii săi ca puncte sigure de escală pe drumul de la ţărmurile Europei până în „Indii”. Căutarea „Insulei celor şapte oraşe” i-a dus pe spanioli la descoperirea regiunilor din interiorul Americii de Nord — bazinele fluviilor Mississippi şi Colorado. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Descoperirea şi colonizarea Groenlandei Foto: Emanuel Bowen (c. 1694–1767)/Wikimedia Commons Descoperirea şi colonizarea Groenlandei În jurul anului 920, normandul Gunnbjörn, care se îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus şi a descoperit o serie de insule mici, denumite într-o legendă islandeză „insuliţele de coastă Gunnbjorn”. În zare, dincolo de aceste insule, se vedea un pământ muntos acoperit de zăpadă şi gheaţă, de care el nu s-a putut apropia din pricina gheţarilor. În jurul anului 980, în aceeaşi regiune, un grup de normanzi a fost nevoit să-şi petreacă iarna pe nişte insuliţe (Skär) pe care le-au luat drept insuliţele lui Gunnbjorn. Întorşi în patrie ei au confirmat că dincolo de ele se află un pământ întins. În timpul acesta, în Islanda, trăia Erik Raude (Erik cel Roşu), care fusese alungat din Norvegia pentru că săvârşise o crimă. Dar nici aici el nu s-a înţeles cu oamenii şi a fost surghiunit pe trei ani din pricina „caracterului său nestăpânit”. În jurul anului 982, Erik a plecat cu câţiva oameni credincioşi să caute pământul cel mare din apus. Mai verosimil pare că Erik a plecat din Islanda de-a dreptul spre vest între paralelele de 65—66° latitudine nordică şi la aceste latitudini îndepărtate a văzut pământ. După o serie de încercări nereuşite de a-şi croi drum printre gheţuri, Erik a pornit de-a lungul coastei spre sud-vest, parcurgând aproape 650 km, până a atins extremitatea sudică a pământului pe care l-a cercetat (capul Farvel, sau Farewell, în dreptul paralelei de 60° latitudine nordică). Erik şi tovarăşii săi de drum au debarcat pe o insuliţă dincolo de acest carp şi au petrecut acolo iarna. În cursul verilor din cel de-al doilea şi al treilea an de exil, Erik a cercetat pe o distanţă de peste 600 km (aproximativ între paralelele de 60—65° latitudine nordică) ţărmul apusean al ţării, acoperit de un gheţar uriaş şi brăzdat de fiorduri adânci. Erik a studiat coasta ca un bun gospodar, ţinând seama într-un mod uimitor de condiţiile naturale ale ţării. Iată ce scria în această privinţă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, danezul Rink Hinrik Johan, un mare cunoscător al naturii şi istoriei Groenlandei, care a trăit acolo mulţi ani: „...Dacă izbuteşti să ajungi până la ţărm, pătrunzi într-un labirint de stânci, insuliţe, capuri abrupte şi golaşe pe care viaţa nu este posibilă din lipsă de mijloace de existenţă. Nenumărate golfuri, şerpuind între insule şi peninsule, pătrund în interiorul ţării şi acolo, la capătul lor, la 50—60 km şi chiar mai departe de gura golfului, se deschide o mică regiune de şes care putea să li se pară [normanzilor]... bună pentru colonizare. Este uimitor însă cum găseau ei aceste terenuri răzleţe prielnice pentru locuit... Acum noi cunoaştem amănunţit această coastă, dar cu toate că au trecut mai bine de 100 de ani de când există aici aşezări daneze, nu s-au putut găsi pentru colonişti locuri mai prielnice decât cele indicate de Erik”. Aşadar, după căutări care au durat doi ani, Erik a găsit pe coasta de sud-est, cercetată de el pe o distanţă destul de mare, câteva porţiuni de şes, relativ bine apărate împotriva vânturilor reci şi acoperite în timpul verii de vegetaţie. Contrastul dintre pustiul de gheată înconjurător şi aceste regiuni era atât de mare, încât Erik a denumit coasta Groenlanda — „Pământul verde”, un nume nu prea potrivit pentru uriaşa insulă cu o suprafaţă de peste 2.000.000 km2, din care numai 15% este neacoperită de gheţuri. O legendă islandeză afirmă că prin „denumirea prietenoasă” Erik a vrut să-i înşele pe islandezi, pentru a-i convinge să vină să trăiască pe noul pământ cu climă aspră. Dar numele dat de Erik se referea la început numai la regiunile într-adevăr ospitaliere descoperite de el pe coasta de sud-vest şi abia mai târziu a fost extins asupra întregii insule. În anul 985 Erik s-a întors în Islanda. Recrutarea coloniştilor s-a făcut cu foarte mult succes. În anul următor (986) el a condus spre apus o flotilă alcătuită din 25 de vase. În timpul unei furtuni care s-a dezlănţuit pe drum, intre Islanda şi Groenlanda, câteva vase au pierit, alte câteva s-au întors înapoi, dar cea mai mare parte din ele — 14 vase — pe care se aflau vreo 500 de colonişti au ajuns în Groenlanda de sud. Ei s-au aşezat în locurile indicate de Erik. El însuși a ales pentru întemeierea unei aşezări o regiune de pe coasta sudică (în dreptul paralelei de 61° latitudine nordică), la capătul unui fiord unde se află astăzi localitatea Julianehaab. În cursul secolelor X—XI, pornind de pe ţărmul de sud, normanzii s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean al Groenlandei până la cercul polar de nord. Ei s-au aşezat în grupuri mici, în locurile ferite din fundul fiordurilor. Coloniştii aduseseră cu ei animale domestice, dar principala lor îndeletnicire nu a fost creşterea vitelor, ci pescuitul şi vânătoarea. În căutarea animalelor marine, ei au navigat departe spre nord, de-a lungul coastei apusene, ajungând până la paralela de 73°. Ei au căutat să înainteze spre nord şi de-a lungul ţărmului răsăritean al Groenlandei, aproape inaccesibil din pricina gheţurilor, s-au îndeletnicit şi aici cu vânătoarea de mamifere marine dar nu au întemeiat nici o aşezare permanentă. Aşezările normande de pe coastele de sud şi sud-vest ale Groenlandei, între 60 şi 65° latitudine nordică, au dăinuit aproape 400 de ani. În secolul al XIII-lea, când colonia a ajuns la cea mai mare înflorire, pe această coastă existau 280 de aşezări, e drept foarte mici. Având nevoie de grâne, lemn şi obiecte de fier, coloniştii erau siliţi să menţină o legătură permanentă cu Islanda. În schimbul mărfurilor care le erau necesare, coloniştii expediau prin Islanda în Europa blănuri, piei de mamifere marine, colţi de morsă, fanon de balenă etc. Atât timp cât Islanda a fost independentă, colonia din Groenlanda s-a dezvoltat. În secolul al XIII-lea, populaţia europeană se cifra (după diferite calcule) la 3.000—6.000 de oameni. După anexarea Islandei la Norvegia (1281), situaţia coloniştilor din Groenlanda s-a înrăutăţit simţitor. Le lipseau adesea lucrurile cele mai necesare, întrucât vasele islandeze îi vizitau din ce în ce mai rar. Situaţia coloniştilor a devenit desperată la sfârşitul secolului alâ XIV-lea, când şi Norvegia şi-a pierdut independenta, trecând sub stăpânirea Danemarcei. Regii danezi au proclamat comerţul cu insulele din nord-vest drept monopol al lor. Ei menţineau o legătură permanentă cu insulele Feroe şi cu Islanda, dar în îndepărtata Groenlanda nu permiteau să se expedieze din Danemarca decât o corabie pe an, care adesea nici nu ajungea până la insulă. Islandezilor li s-a interzis să navigheze până în Groenlanda. În cele din urmă Groenlanda a fost complet părăsită. Neavând lemn, nici fier, coloniştii nu puteau să construiască corăbii noi şi să le repare pe cele vechi. Din pricina lipsei de pâine, ei au început să se îmbolnăvească1. Cei mai mulţi dintre colonişti au murit; restul s-au sălbăticit şi s-au amestecat cu eschimoşii de prin partea locului. Descoperirile făcute de normanzi în partea de nord-vest a Oceanului Atlantic au fost înfăţişate în 1427 pe o hartă a danezului Klaudius Klausen Svart, mai cunoscut sub porecla latină de Claudius Clavius Niger. Această hartă s-a păstrat. Este interesant că pe ea Groenlanda este înfăţişată ca o parte a Europei. Fără îndoială că şi celelalte ţinuturi descoperite de normanzi la sud de Groenlanda erau socotite drept insule europene, şi nu ţărmuri ale „Lumii Noi”. Până în epoca marilor descoperiri, nu putea să apară ideea unui nou continent apusean, pe care nu l-au cunoscut „nici măcar cei din antichitate”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Descoperirea şi colonizarea Islandei Descoperirea şi colonizarea Islandei La începutul secolului al VIII-lea, normanzii au cucerit o serie de insule mici situate în dreptul ţărmurilor nordice ale Britaniei — Shetland, Orcade şi Hebride, pe care le-au folosit ca baze pentru incursiuni pe marile insule britanice şi pentru continuarea expansiunii spre vest, pe căile maritime descoperite de irlandezi. La 300 km nord de Scoţia, în dreptul paralelei de 62° latitudine nordică se află în ocean un mic grup de insule vulcanice (cu o suprafaţă de aproximativ 1.400 km2) denumite Feroe. După cum relatează călugărul Dicuil (în jurul anului 825), geograf irlandez din secolul al IX-lea, aceste insule au fost descoperite la începutul secolului al VIII-lea de către pustnici creştini irlandezi. Aceştia şi-au construit acolo lăcaşuri, dar apoi au fost alungaţi de normanzii păgâni. Tot Dicuil spune că „în urmă cu 30 de ani” (adică în jurul anului 796) clerici irlandezi (preoţi sau călugări) au petrecut o vară pe un pământ situat la nord-vest de insulele Feroe. Din izvoarele scandinave de mai târziu rezultă că aici este vorba, fără îndoială, de Islanda şi că primii normanzi veniţi acolo au întâlnit în unele locuri colonişti celţi sau urme ale şederii lor. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, regele Harald Harfagre („Cel cu părul frumos”) ajutat de ţărani, a zdrobit după un război civil îndelungat şi crâncen (860—872) forţele unite ale „regilor mării”, unificând Norvegia sub stăpânirea sa. „Regii mării” care n-au vrut să i se supună au început să-şi părăsească patria împreună cu oştenii şi cu familiile lor. Chiar în această perioadă, Naddod, un normand din insulele Feroe, în timp ce se întorcea din Norvegia în anul 867, a fost aruncat de furtună spre nord-vest, pe un pământ întins şi muntos, pe care l-a numit „Ţara zăpezilor”. În anii 869—870 au petrecut iarna acolo câţiva normanzi (de asemenea aruncaţi de furtună în frunte cu Hardar). Cu vasele lor ei au ocolit noua tară şi au descoperit că ea reprezintă o insulă mare (suprafaţa 103.000 km2). Întorşi în patrie, vikingii au lăudat natura ţării, pădurile ei (acum complet defrişate), păşunile întinse, locurile prielnice pentru vânat şi pescuit. Atunci, a pornit din Norvegia, în căutarea acestei îndepărtate ţări de peste mare, prin insulele Shetland şi Feroe, „regele mării” Floke. Potrivit legendei, când s-a îndepărtat destul de mult spre nord-vest de insulele Feroe, el a dat drumul de pe vas unei ciori, dar aceasta a zburat spre sud-est. După câtva timp Floke a dat drumul încă unei ciori care s-a întors pe vas. A treia cioară însă a zburat spre nord-vest şi, urmând-o, vasul a atins uscatul. Floke a debarcat lângă unul dintre numeroasele fiorduri de aici, bogate în peşte şi a rămas pe insulă la iernat. Iarna neobişnuit de aspră, zăpada mare, fiordurile blocate de gheţuri şi, în sfârşit, pieirea vitelor pe care normanzii le luaseră cu ei au produs asupra lui Floke o impresie deprimantă şi el a denumit această insulă — Islanda („Ţara de gheaţă”). Deşi această denumire nu corespunde condiţiilor naturale din cea mai mare parte a insulei, ea s-a păstrat, după cum se ştie, până astăzi. Când s-au întors după iernat în Norvegia, tovarăşii de drum ai lui Floke nu au fost de acord cu povestirile deprimante ale acestuia despre natura Islandei. Dimpotrivă, ca şi predecesorii lor, ei au lăudat locurile bogate în peşte şi minunatele păşuni de pe insulă. În 871 au plecat în explorare în Islanda doi fraţi de cruce Ingolfr Arnarson (Ingoulf) şi Leif, care, săvârşind o crimă, urmau ca „după trecerea a trei ierni” să fie alungaţi din Norvegia. Ei au debarcat pe coasta de sud-est a Islandei, s-au declarat mulţumiţi de regiunea vizitată şi s-au întors în Norvegia pentru a se pregăti de exil. Pe drum, Leif a făcut o incursiune în Irlanda şi a capturat acolo un grup de sclavi. În anul 874, fraţii de cruce, în fruntea primului grup de colonişti normanzi liberi şi sclavi irlandezi, încărcaţi pe două vase, au părăsit pentru totdeauna Norvegia. În dreptul Islandei vasele s-au despărţit. Ingolfr a debarcat pe un şes acoperit de nisip şi pietriş de pe coasta de sud-est a insulei, la poalele uriaşei cupole de gheată Vatna Joküll. Leif a navigat mai departe spre apus şi a debarcat undeva pe ţărmul sudic. El se purta crud cu sclavii săi irlandezi. Aceştia l-au ucis, au prins femeile normande şi au fugit pe mica insulă Heimaey, situată în dreptul ţărmului sudic al Islandei. Normanzii îi numeau pe irlandezi — vestmani („oameni din apus”). De aceea Heimaey şi insulele din jur au fost denumite Vestmannaeyjar, după ce Ingolfr i-a găsit acolo pe sclavii răsculaţi, pe care i-a măcelărit. La trei ani după debarcare, Ingolfr a trecut de pe coasta de sud-est pe cea de sud-vest, mai ospitalieră, a Islandei, unde a găsit păşuni cu ierburi grase şi, pe un cap lângă un golf care nu îngheaţă niciodată, a întemeiat aşezarea Reykjavik („golful Fumegând”), care a devenit capitală a Islandei (anul 877). De la această dată a început colonizarea masivă a insulei şi după o jumătate de secol (în 930) existau acolo circa 25.000 de locuitori (în prezent numărul locuitorilor este de 150.000). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Other şi descoperirea litoralului nord-vest al Europei Other şi descoperirea litoralului nord-vest al Europei Other a întreprins prima călătorie pe care o cunoaştem, din Marea Nordului în Marea Albă, în jurul capului Nord. Povestirea acestei călătorii a fost notată chiar după spusele lui Other de regele Alfred cel Mare (871—901) al statului anglo-saxon Wessex. În căutarea unor noi locuri de vânătoare, Other a pornit spre nord de Helgeland, regiune norvegiană care atinge dinspre sud cercul polar. „... În trei zile el a înaintat spre nord atât de departe ca şi Vânătorii de balene, şi este ştiut că aceştia merg de obicei mai departe decât toţi ceilalţi navigatori. Apoi a mai navigat trei zile şi mai departe spre nord. Aci ţărmul începe să se depărteze spre răsărit... El a înaintat spre răsărit de-a lungul ţărmurilor atât cât a putut în patru zile.... Aici pământul cotea spre sud.... Apoi a înaintat de-a lungul ţărmurilor către sud atât cât a putut să străbată în cinci zile. Aici el a văzut un râu mare. A pătruns în valea râului, dar, temându-se să nu întâlnească duşmani, nu s-a încumetat să meargă mai departe în susul râului; pe unul din maluri se afla o populaţie deasă. De când părăsise patria nu întâlnise încă regiuni locuite; în dreapta a avut pretutindeni ţinuturi pustii şi nu a întâlnit pe nimeni în afara câtorva pescari şi vânători, toţi din neamul finilor. În partea stângă a avut marea deschisă.... El a plecat într-acolo, nu pentru a cunoaşte ţara, ci pentru a vâna morse, ai căror colţi sunt foarte preţioşi...”. Prin urmare, Other a călătorit 15 zile (cu pânze), fără să socotim opririle în aşteptarea vânturilor prielnice. După spusele sale, el a navigat şase zile spre nord (în realitate spre nord-est), 4 zile spre est (în realitate spre sud-est) şi 5 zile spre sud (spre sud-vest). El a pătruns, fără îndoială, în Marea Albă, dar nu este sigur că a străbătut-o. Mai probabil este că a acostat la ţărmul Ter (adică ţărmul de sud-est al peninsulei Kola). Normandul Other, care cunoştea, pare-se, numai râurile scurte din patria sa şi din Britania, putea să numească râu mare, de pildă, Ponoi (acest râu de pe ţărmul Ter este mai mare decât Tamisa). Nu s-ar putea afirma că Other ar fi ajuns la gurile Mezenului sau chiar ale Dvinei de nord; pentru aceasta el ar fi trebuit să traverseze Marea Albă. Or, el spune în două rânduri că în tot timpul călătoriei a avut în dreapta pământul, iar în stânga marea. Pe urmele lui Other au pornit dincolo de capul Nord şi alţi normanzi. În secolul al XIV-lea şirul aşezărilor lor se întindea de-a lungul întregului ţărm nordic al peninsulei Scandinave până la marele fiord Varanger, unde a fost construită fortăreaţa maritimă Vardehus [în faţa peninsulei Rîbaci]. Este probabil că în timpul expediţiilor întreprinse dincolo de capul Nord, normanzii au fost nu o dată împinşi de vânt şi de curenţi departe spre miazănoapte, sau poate au mers intenţionat într-acolo în căutarea unor locuri de vânat neştiute de alţii. S-au descoperit oare cu acest prilej pământuri noi, şi care anume? Într-o legendă islandeză se pomeneşte vag că la distanţă de patru zile de drum pe mare de Norvegia de nord se află Svalbard (Ţărmul rece), învăluit în ceţuri eterne, unde deasupra mării se înalţă stânci uriaşe, unde nu există, nici copaci, nici tufişuri şi nici iarbă verde. Pe baza descrierii de mai sus unii au crezut că este vorba de Spitzbergen, dar e puţin probabil ca acest lucru să fie întemeiat. Olandezii care au ajuns primii, în 1596, în Spitzbergen, scriau: „deşi această ţară, pe care noi o considerăm Groenlanda, este situată la 80° latitudine şi chiar mai la nord, ea are din abundenţă verdeaţă şi ierburi cu care se hrănesc animalele ierbivore, ca renii şi altele”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Other şi descoperirea litoralului nord-vest al Europei ### Ce înseamnă antologie? Ce înseamnă antologie? Antologie: culegere de texte alese dintr-unul sau din mai mulți autori (din limba greaca anthos – floare, legein – a alege). Antologiile pot avea tematici variate. Există antologii de texte literare, de texte filosofice, de texte tematice diverse etc. ### Cine a inventat hârtia? Cine a inventat hârtia? Hârtia a fost inventată în anul 105 de către chinezul Tsai Lun (48-118), un funcționar al curții imperiale. Pentru realizarea hârtiei Tsai Lun a folosit resturi de cânepă, bumbac, scoarță de copac, câlți și paie, toate amestecate cu apă și transformate în pastă, apoi întinsă pe o foaie. ### Ce înseamnă account in domeniul IT? Ce înseamnă account în domeniul IT? Account (cont) este un termen englezesc şi se referă la permisiunea pe internet sau calculator la un anumit serviciu pus la dispoziţie de către furnizor. Un cont de utilizator este necesar pentru acces, autentificare și autorizare la anumite servicii Google online. ### Ce este alegoria? Alegoria cutremurului din 1755 din Portugalia reprezentat de João Glama Strobërle Ce este alegoria? Alegoria este un procedeu artistic sau literar prin care autorul sugerează concepte sau noţiuni abstracte prin intermediul concretului, apelând la un şir de metafore, comparaţii sau personificări ce compun o imagine unitară ca sens. Ex: dragostea este prezentată de amor, erotism sau afrodita. ### Expediţiile normanzilor Expediţiile normanzilor În secolele VIII—IX un rol de seamă în descoperirile maritime l-au jucat normanzii („oamenii din nord”). Astfel erau denumite în Europa apuseană triburile germanice nordice, care trăiau în peninsula Iutlanda, în insulele daneze învecinate, situate în strâmtori, precum şi pe ţărmurile de sud şi vest ale peninsulei Scandinavice. Popoarele din Europa răsăriteană îi numeau varegi. Îndeletnicirile principale ale normanzilor erau creşterea vitelor şi pescuitul. În căutare de peşte şi vânat ei făceau lungi călătorii prin mările nordice. În regiunile din nordul Europei, agricultura era slab dezvoltată, încât chiar şi în anii cu recoltă bună grânele nu ajungeau. De aceea, normanzii plecau pe mare în ţările agricole din Europa, pentru a putea schimba pieile şi peştele pe grâne şi alte produse. Ei erau şi negustori de sclavi, căci în unele regiuni din Europa sclavii reprezentau marfa cea mai de preţ. Fiii normanzilor nobili strângeau cete de oameni liberi şi întreprindeau expediţii prădalnice pe mare în ţările producătoare de grâne din Europa. Conducătorii acestor cete — konungii („regii mărilor” cum erau numiţi în alte ţări) — acţionau în majoritatea cazurilor, nu ca negustori, ci ca piraţi: ei capturau vasele comerciale pe care le întâlneau în drum, jefuiau şi devastau satele şi oraşele de pe ţărm. Cunoscutul istoric francez A. Thierry descrie astfel călătoriile normanzilor: „Piraţii călătoreau voioşi pe drumul lebedelor... Pândindu-şi duşmanii la strâmtori, pe lângă golfuri sau prin locuri de adăpostire bine ascunse, ei navigau, când pe lângă ţărmuri, când în largul mării, unde-şi urmăreau duşmanii, şi de aceea erau denumiţi vikingi, sau copiii golfurilor. Furtunile năprasnice din mările nordice risipeau şi sfărâmau bărcile lor uşoare, mulţi dintre ei nu răspundeau la apel când se făcea adunarea în jurul corăbiei regelui; supravieţuitorii însă... nu-şi pierdeau încrederea şi nici curajul... Furtuna — cântau ei — ajută braţele vâslaşilor noştri, uraganul e în slujba noastră şi ne poartă acolo unde vrem să mergem”. Dar Engels a arătat că vasele normanzilor nu erau nicidecum „bărci uşoare”, ci, dimpotrivă, erau potrivite chiar şi pentru navigaţie în largul oceanului şi că normanzii au săvârşit o adevărată revoluţie în arta navigaţiei: „Vasele lor erau bărci puternice şi rezistente, construite pentru a naviga pe mare, subţiri, cu chilă proeminentă şi cu contururi ascuţite, bărci care se bizuiau mai ales pe pânze şi nu se temeau să înfrunte furtuna în largul asprei mări a Nordului. Pe vase de acest fel... întreprindeau normanzii expediţiile lor de jaf până la Constantinopol într-o direcţie, şi până în America, în cealaltă direcţie. Construirea de corăbii care au îngăduit traversarea Oceanului Atlantic a produs în navigaţie o adevărată revoluţie şi înainte de sfârşitul evului mediu, noile vase maritime cu fundul ascuţit (cu chilă) au fost folosite pe tot litoralul Europei. Probabil că vasele cu care navigau normanzii nu erau de dimensiuni prea mari, nedepăşind în nici un caz o deplasare de 100 de tone; ele aveau în faţă şi în spate unul sau cel mult două catarge prevăzute cu pânze”. Începând din secolul al VIII-lea, normanzii au devenit o ameninţare pentru aproape întreaga Europă occidentală. Ei au introdus metode de luptă cu totul noi. Pe timp de furtună, când alţi marinari se ascundeau în golfurile apărate, normanzii ridicau pânzele. O dată cu fluxul, flotilele lor, compuse uneori din câteva sute de vase, intrau vertiginos pe gurile râurilor, navigau în sus împotriva curentului şi pătrundeau departe în interiorul ţării. Dacă drumul pe apă era blocat, ei scoteau vasele pe uscat şi le târau de-a lungul malurilor. Tot aşa procedau şi când trebuiau să treacă flotile întregi peste uscatul care despărţea un bazin fluvial de altul. Pornind de pe ţărmurile lor, normanzii navigau şi făceau incursiuni în toate direcţiile. Înaintând spre răsărit, ei străbăteau marea Baltică, pătrundeau în golfurile Riga şi Finic şi, folosind vechile căi comerciale ruseşti, ajungeau pe fluviile Europei răsăritene până în Marea Neagră, iar prin Marea Neagră în Bizanţ (vezi harta de la cap. 11). În nord, ei ocoleau peninsula Scandinavică şi ajungeau până în marea Albă. Spre vest, ei au fost primii care au traversat Oceanul Atlantic, au colonizat Islanda, au descoperit Groenlanda şi au debarcat pe ţărmurile de nord-est ale continentului american. Ei s-au întărit pe ţărmurile nordice şi răsăritene ale Marii Britanii, pe insula Man şi în răsăritul Irlandei şi au cucerit în două rânduri Anglia. Pe teritoriul Franţei de astăzi ei au ocupat gurile Senei, peninsula Normandia şi insulele Normande. Pornind de aici, normanzii, care au suferit influenţe franceze, au cucerit pentru a treia oară, şi de data aceasta definitiv, Anglia (în 1066, pe timpul lui Wilhelm Cuceritorul). Normanzii devastau ţărmurile dinspre Oceanul Atlantic ale peninsulei Iberice, pătrundeau în Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar şi prădau Europa de sud, ajungând până în Sicilia şi Italia de sud. E posibil ca aici ei să se fi întâlnit cu alţi normanzi care erau în slujba Bizanţului; aceştia veneau din Constantinopol, unde ajungeau coborând pe cursul fluviilor din răsăritul Europei. În felul acesta căile maritime şi fluviale ale normanzilor străbăteau în secolele IX—XI toată Europa centrală, occidentală şi sudică. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici Învăţaţii greci legau teoria sfericităţii Pământului de studierea deosebirilor dintre anotimpuri în diferite ţări şi, ca urmare, a rezultat împărţirea globului pământesc în zone. Strabon, care era şi el un adept al teoriei sfericităţii Pământului, teorie pe care o lega direct de împărţirea globului pământesc în zone, ne furnizează mult material preţios cu privire la istoricul acestei probleme. El citează numele unora dintre predecesorii săi, printre care şi Poseidonios. Acesta din urmă, în afara împărţirii Pământului în cinci zone necesare pentru observaţii astronomice, propunea şi o altă împărţire, mai complicată, în nouă zone: trei nelocuite — una ecuatorială şi două polare — şi şase locuite — două reci, două temperate şi două subtropicale. Strabon era de părere că pentru orice scopuri ştiinţifice este suficientă împărţirea Pământului în cinci zone: ecuatorială — „de nelocuit din cauza arşiţei”, două polare — „de asemenea de nelocuit, din cauza frigului” şi două „mijlocii — temperate şi locuite” (II, 3, § l). Teoria lui Poseidonios despre Oceanul Mondial unic îndreptăţea speranţa că într-o zi se va putea ajunge pe mare în cele trei zone locuite din emisfera sudică. Pentru adepţii acestei teorii, zona ecuatorială nelocuită nu putea să constituie o barieră de netrecut, care să împiedice pătrunderea în regiunile locuite ale emisferei sudice — „lumea cealaltă”; pentru aceasta trebuiau ocolite pe mare pustiurile ecuatoriale, „lipsite de viaţă”. Pentru adepţii lui Ptolemeu, însă, aceasta era o acţiune fără perspective de reuşită, căci Ptolemeu, deşi accepta împărţirea globului pământesc în zone, nega existenţa unui ocean care înconjură uscatul. Toţi geografii antici, indiferent de şcoala din care făceau parte, trăgeau din teoria sfericităţii Pământului concluzia că există un uscat ipotetic care ocupă o parte însemnată sau chiar cea mai mare parte a emisferei sudice. Unii (de pildă Mela) îşi închipuiau că în sud se află un continent înconjurat din toate părţile de ocean; alţii — că o suprafaţă imensă de uscat înconjură Oceanul Indian (Ptolemeu). Mai târziu, acest continent sudic a căpătat denumirea de „Terra australis”. Existau şi alte considerente teoretice în sprijinul existenţei continentului „Terra australis”. Învăţaţii presupuneau că dacă în emisfera nordică există o masă continentală uriaşă, care în mod convenţional se împarte în trei continente, în emisfera sudică trebuie să existe o masă identică, pentru „echilibru”... Şi întrucât, după cum spunea Eratostene, „Pământul locuit trebuie să aibă, în concordanţă cu natura, lungimea cea mai mare între apusul şi răsăritul soarelui”, şi continentului sudic i se dădea o anumită formă, şi anume el era alungit mult mai mult în direcţia est-vest decât spre sud. Această ipoteză care a apărut cu cel puţin două secole înainte de era noastră, s-a dovedit foarte viabilă şi s-a menţinut timp de peste 2000 de ani, până la călătoria întreprinsă de James Cook în jurul lumii, prin apele antarctice ale emisferei sudice, adică până în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea. Ca şi alte câteva mari erori geografice, această ipoteză a jucat un rol însemnat în istoria descoperirilor geografice. Uriaşul continent sudic, despre care se credea că se întinde în Oceanul Pacific de la latitudinile ecuatoriale până la polul Sud, a fost căutat de spanioli în secolul al XVI-lea, şi la începutul secolului al XVII-lea, de olandezi la mijlocul secolului al XVII-lea şi de englezi şi francezi în secolul al XVIII-lea. În căutarea lui s-au făcut o serie de descoperiri remarcabile. Succesiv au fost considerate ca margine tropicală nordică a continentului sudic: Noua Guinee, insulele Solomon, Noile Hebride, Noua Olandă (care în secolul al XIX-lea a primit numele de Australia) şi Noua Zeelandă. Continentul sudic se îngusta treptat, se îndepărta de ecuator spre tropicul sudic, iar de acolo spre zona temperată (Noua Zeelandă). Cook l-a împins şi mai departe, dincolo de Cercul polar de sud. Acolo, continentul sudic a fost descoperit la începutul secolului al XIX-lea de expediţia rusă a lui Bellingshausen şi Lazarev. Mai târziu el a primit numele de Antarctica. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici ### Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică Lumea după Pomponius Mela (după J. Winsor). Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică O realizare foarte importantă a geografiei antice a fost teoria care susţinea că există un Ocean Mondial unic şi nemărginit. Această teorie s-a precizat cu cel puţin două secole înainte de era noastră. Încă Eratostene spunea: „Dacă vastitatea Mării Atlantice nu ne-ar împiedica, am putea merge cu corăbiile din Iberia (Spania) în India, pe acelaşi cerc paralel” (Strabon, I, 4, § 6). Această teorie a fost exprimată într-o formă simplă şi totodată poetică de către Poseidonios: „... Este limpede că pământul locuit e înconjurat de ocean. Acesta nu are în jur nici o fâşie de uscat, ci se întinde pe un spaţiu nemărginit şi nimic nu-i turbură apele” (Strabon, III, 3, § 5). Strabon însuşi (mort în anul 20 e.n.) este de aceeaşi părere: „…Pretutindeni unde omul a putut să ajungă la marginea Pământului el a dat de o mare pe care o numim ocean… Navigatorii au ocolit regiunea răsăriteană [a Pământului] locuită de indieni şi pe cea apuseană… la fel ca şi cea mai mare parte a pământurilor din sud şi nord. Restul întinderilor inaccesibile până acum pentru corăbiile noastre… este neînsemnat dacă îl comparăm cu distanţa accesibilă pentru noi. E puţin probabil ca bazinul Atlanticului să fie compus din două mări, despărţite… prin istmuri înguste care ar împiedica navigaţia în jur. Este mult mai aproape de adevăr că el curge într-un singur bazin neîntrerupt, căci cei care s-au hotărât să ocolească pământul şi apoi s-au întors afirmă că înaintarea nu a fost împiedicată de un continent care le-ar fi stat în cale şi nu i-ar fi lăsat să meargă mai departe, ci numai de lipsa de alimente şi de faptul că ţinuturile nu erau locuite, dar că marea era liberă pentru navigaţie ca şi până atunci” (I, 1, § 8). După Strabon, teoria unităţii Oceanului Mondial a fost susţinută pe la mijlocul secolului I e.n. de Pomponius Mela, originar din Spania. În cartea „De situ orbis” („Despre alcătuirea pământului”) el scria că amândouă oceanele — cel de apus şi cel de răsărit — se leagă la nord prin Oceanele Britanic şi Scitic, iar la sud prin Marea Etiopiei, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acestea din urmă separă o anumită parte a uscatului — Europa, Asia şi Africa — de ipoteticul continent din sud locuit de antihtoni („cei de dincolo”), care, de asemenea, este înconjurat din toate părţile de apă. Dar cu aproximativ 100 de ani mai târziu, „Geografia” lui Ptolemeu nu ştie şi nu vrea să ştie de existenţa oceanului la nordul şi răsăritul Asiei şi a oceanului din sudul „Etiopiei”. De aceea, pe harta lumii alcătuită după Ptolemeu (adică pe reconstituirile făcute de cartografii din secolele XV—XX), Asia se întinde la infinit spre nord şi nord-est, iar Africa, spre sud. În extremul sud, Asia de sud-est este legată printr-o fâşie ipotetică de uscat de Africa răsăriteană, iar Oceanul Indian se transformă într-un lac imens, închis din toate părţile. În Evul Mediu — inclusiv în epoca Renaşterii — Ptolemeu era considerat de majoritatea covârşitoare a învăţaţilor drept autoritate supremă în materie de geografie. Dacă mersul descoperirilor geografice ar fi atârnat de ei, aceşti învăţaţi s-ar fi opus la orice expediţie maritimă care urmărea găsirea unei căi între oceane. Dar, din fericire, oamenii politici din epoca marilor descoperiri, care finanţau expediţii maritime complet absurde din punct de vedere „ştiinţific” şi care îşi propuneau sarcini de „neîndeplinit”, nu ţineau seamă de autoritatea ştiinţifică recunoscută dacă acţiunea, chiar riscantă, le promitea mari profituri. Navigatorii portughezi de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea au infirmat de două ori, în practică, „teoria continentală” a lui Ptolemeu, ocolind mai întâi Africa de sud, apoi Asia de sud-est şi descoperind drumul direct din Oceanul Atlantic în Oceanele Indian şi Pacific. Prima expediţie în jurul lumii făcută de Magelan a constituit o dovadă strălucită a unităţii Oceanului Mondial. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică ### Primele măsurători ale circumferinţei Pământului Primele măsurători ale circumferinţei Pământului După Herodot, geografia antică a făcut progrese excepţionale, am putea spune uimitoare. Cea mai mare realizare a geografiei antice a fost concepţia despre forma sferică a Pământului. Folosind „instrumente extrem de primitive” din punctul de vedere al astronomiei moderne, Eratostene, savant din Alexandria care a trăit la hotarul dintre secolele III—II î.e.n. a stabilit că lungimea cercului mare al globului pământesc este de 252.000 de stadii egiptene (după el, un grad de meridian este egal cu 700 de stadii). Nu se poate aprecia cât de exactă este această cifră, întrucât nu se cunoaşte lungimea unei stadii egiptene; unii socotesc că el a exagerat cu 20% lungimea cercului mare, alţii că eroarea este neînsemnată, fiind mai mică de 1%. După Eratostene, la sfârşitul secolului al II-lea şi la începutul secolului I î.e.n. sirianul Poseidonios a măsurat în două rânduri circumferinţa Pământului, obţinând rezultate diferite. După a doua măsurătoare, pe care chiar Poseidonios o considera mai exactă, lungimea circumferinţei Pământului ar fi fost de 180.000 de stadii. În istoria marilor descoperiri din secolele XV—XVI, această măsurătoare greşită, mult diminuată, a avut un rol pozitiv: astfel, Columb a reuşit să convingă (referindu-se la o autoritate clasică) pe demnitarii care i-au finanţat călătoria că „lumea este mică” şi că de aceea oceanul dintre Europa apuseană şi Asia răsăriteană poate fi traversat în aproximativ cinci săptămâni. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Cui îi aparține expresia "Pe de altă parte, socot eu, Cartagina trebuie distrusă."? Cui îi aparține expresia "Pe de altă parte, socot eu, Cartagina trebuie distrusă."? Marcus Porcius Cato cel Bătrân (234-149 i.Hr.) își încheia toate discursurile din Senat cu expresia, "Ceterum censeo, Carthaginem esse delendam." A fost om de stat, scriitor și istoric, care a jucat un rol important în perioada cea mai strălucitoară a Republicii romane. ### Prima încercare de împărţire a uscatului în continente Prima încercare de împărţire a uscatului în continente Rolul grecilor antici în istoria descoperirilor geografice este foarte mare. Tot ce au făcut în această privinţă străvechile popoare din Orientul apropiat s-ar fi uitat, dacă grecii nu ar fi preluat de la ele materialul geografic, nu l-ar fi unificat şi sintetizat şi nu l-ar fi transmis urmaşilor. De altfel, prima încercare de sinteză geografică, şi anume împărţirea uscatului în continente, a fost şi ea probabil preluată de greci de la popoarele civilizate din Orient. Tales, originar din oraşul ionian Milet, situat în Asia mică (secolul al VI-lea î.e.n.), este considerat ca întemeietorul ştiinţelor naturii şi al geografiei greceşti. Elevului lui Tales, Anaximandru, i se atribuie întocmirea primei hărţi geografice. Geografii din Milet au fost cei dintâi care au introdus noţiunea de continent şi denumirile de Europa şi Asia. Mai târziu, la acestea s-a adăugat un al treilea continent pe care grecii l-au numit „Libia”; romanii numeau la început Africa (Afriga) numai acea parte a Africii de nord-vest care se află în vecinătatea strâmtorii Tunisiei. Originea denumirilor de „Europa” şi „Asia” era de mult uitată în epoca lui Herodot. Astăzi, ele sunt considerate de obicei ca derivând de la cuvintele asiriene „asu” (răsărit) şi „ereb” (apus). Unii geografi din antichitate considerau fluviul Phasis (Rion) ca graniţă între Asia şi Europa, iar alţii fluviul Tanais (Don); despre ţările aflate la răsărit de Herodot bazinul Mării Negre şi al Mării Azov, grecii aveau prea puţine informaţii pentru a stabili aici graniţele continentelor. Herodot râdea de cei care înfăţişau pământul ca un disc udat din toate părţile de „râul Ocean”. Este interesant că el contesta autoritatea lui Homer în materie de geografie, în timp ce cu cinci secole mai târziu, Strabon îl apăra cu căldură pe Homer ca geograf. Trebuie subliniat că Herodot nu este de acord că ar exista un râu Ocean, dar recunoaşte că o mare unică desparte Europa de Libia şi udă Libia (Africa) şi Asia cel puţin la apus şi la sud. El nu ştie ce se află dincolo de „Marea de Sud” sau „Marea Eritreică” şi de aceea nici nu vrea să discute despre aceasta. El nu ştie unde se termină şi dacă se termină undeva Europa la apus, iar „pustiul Indian” la răsărit şi de aceea nu vorbeşte despre aceasta: „Despre marginile apusene ale Europei nu pot spune nimic precis... Cu toate silinţele mele, n-am găsit nici un om care să-mi confirme că ar fi văzut cu ochii lui, că de cealaltă parte a Europei ar mai exista încă o mare” (III, 115). Herodot cunoaşte în linii generale numai acele regiuni ale Asiei care făceau parte, în timpul său, din regatul Persiei. „Până în India — spune el — Asia e locuită; dar mai departe, spre răsărit, se întinde un pustiu ale cărui caracteristici nu le cunoaşte nimeni” (IV, 40). Herodot numeşte Asia numai partea de sud-vest a continentului asiatic, şi anume Arabia cu Siria, Asia mică cu podişul Armeniei, Mesopotamia, podişul Iranului şi India de nord-vest. La răsărit de aceasta din urmă, el plasează un pustiu necunoscut; la nord de „Asia” indicată de el se află Europa, iar la apus Libia, pe care o consideră foarte întinsă şi pe care o leagă de Asia printr-un „cap îngust” (istmul Suez). „... Libia este aşezată pe un alt cap (peninsulă) şi urmează imediat după Egipt. Lângă Egipt acest cap este îngust...” (IV, 41). Herodot nu cunoştea, bineînţeles, numele de „Africa”, apărut mai târziu. El considera Libia drept o peninsulă („cap”), ale cărei dimensiuni nu le cunoştea. Şi, întrucât, după el, Asia se mărgineşte la nord cu râul Arax şi cu marea Caspică, iar la răsărit cu pustiul Indian, el trage următoarea concluzie absolut firească: „în ceea ce priveşte lungimea, Europa este egală cu celelalte două continente, iar ca lăţime, ea nici nu poate fi comparată cu Asia şi cu Libia” (IV, 42). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Unde ajung sufletele după moarte conform mitologiei grecești? Câmpiile Elizee (1906), pictură de Léon Bakst Unde ajung sufletele după moarte conform mitologiei grecești? Conform mitologiei grecești, după moarte sufletele eroilor și oamenilor virtuoși ajungeau în Câmpiile Elizee, un tărâm paradisiac, de la capătul de apus al lumii. În schimb, sufletele păcătoșilor de rând mergeau în Hades, unde îndurau chinurile veșnice. ### Când a început războiul de 30 de ani? Foto: wikipedia.org; Aruncarea delegaților catolici pe fereastrǎ în Praga (1618) Când a început războiul de 30 de ani? Războiul de 30 de ani a fost declanșat la 23 mai 1618 în urma incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Acesta a fost pretextul începerii războiului care a urmat. ### Europa răsăriteană descrisă de Tacit şi Ptolemeu Europa răsăriteană descrisă de Tacit şi Ptolemeu La începutul secolului al II-lea e.n., graniţele acelei părţi din Europa pe care o cunoşteau romanii s-au extins. Cornelius Publius Tacitus, strălucitul istoric roman, pe care, în calitatea sa de autor al „Germaniei”, îl putem considera de asemenea geograf şi etnograf, descrie nu numai pe venezi, dar şi pe fenni (fini), adică acele triburi despre care se ştie precis că trăiau în acea vreme la răsărit de Vistula. În relatările sale despre fini se întâlnesc unele exagerări, datorite probabil faptului că romanii aflau de la alţii ştiri despre popoarele din Europa răsăriteană, dar nu există în nici un caz elemente fantastice. Este vorba de o lume reală, iar nu de una de basm: „…ei se hrănesc cu iarbă, se îmbracă cu piei şi dorm pe pământul gol. Toată nădejdea şi-o pun în săgeţi, ale căror vârfuri, neavând fier, le fac din os. Vânătoarea îi hrăneşte, atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, căci acestea din urmă însoţesc peste tot pe bărbaţi... Copiii nu au alt adăpost care să-i apere de fiarele sălbatice şi de ploi decât colibele făcute din ramuri împletite…” Sălbăticia lor i se părea lui Tacit neobişnuită, iar mizeria lor respingătoare; dar în acelaşi timp el le idealizează traiul. „Ei socotesc această viaţă mai fericită decât dacă ar munci pe câmp sau acasă, făcând din soarta lor şi a altora un joc al speranţei şi al spaimei. Nefiindu-le teamă, nici de oameni, nici de zei, ei au realizat lucrul cel mai greu din viaţă, şi anume: nu simt nevoia măcar să dorească ceva”. La Tacit nu găsim încă numele râurilor aşezate la răsărit de Vistula şi, în general, el nu are o noţiune precisă despre Europa răsăriteană. Aceasta apare pentru prima dată la un contemporan mai tânăr al lui Tacit, celebrul astronom, geograf şi cartograf din epoca romană Claudius Ptolemeu, grec din Alexandria (secolul al II-lea e. n.). Probabil că negustorii din regiunile estice ale imperiului roman, care făceau comerţ cu popoarele din Europa răsăriteană, au adus ştiri confuze despre râurile care se varsă în golful Veneţilor din Oceanul Sarmatic (Marea Baltică), la răsărit de Vistula, şi despre marele fluviu Rha (Volga) care se varsă în Marea Hyrcanum (Caspică). Ptolemeu (ca şi Mela) numeşte Europa răsăriteană Sarmaţia; aceasta este împărţită în două de râul Tanais (Don): Sarmaţia europeană şi asiatică: graniţa răsăriteană a acesteia din urmă o constituie fluviul Rha. Ptolemeu cunoştea destul de bine râul Tanais, de la izvoare până la vărsare. El ştia că acesta îşi schimbă cursul de la sud-est spre sud-vest şi iţea o ipoteză destul de exactă şi despre direcţia în care curge fluviul Rha: pe cursul superior — spre est, iar pe cursul mijlociu — spre sud-vest, apropiindu-se mult de Tanais; pe cursul inferior — spre sud-sud-est. Probabil că Ptolemeu a auzit şi de Kama: acolo unde fluviul Rha coteşte spre sud-vest în el se varsă dinspre stânga o altă apă pe care Ptolemeu o denumeşte tot Rha. Apariţia Volgăi (Rha) pe harta geografică a lumii antice şi indicarea mai precisă a contururilor Donului (Tanais) arată că în secolul al II-lea e.n. aceste două fluvii au devenit artere comerciale importante. În orice caz, cursurile lor inferioare, situate aproape unul de altul, erau încă de pe atunci porţiuni ale unei importante căi comerciale care lega ţările din regiunea mării Caspice de cele din regiunea Mării Negre. Ptolemeu cunoaşte mult mai puţin relieful Sarmaţiei europene şi mai ales al celei asiatice. Dacă în unele dintre lanţurile muntoase pe care le indică se pot recunoaşte Carpaţii, celelalte masive muntoase nu corespund, ca dimensiuni sau direcţie, nici unui şir de munţi reali. Acest lucru se referă îndeosebi la „munţii Hiperboreici” care, după Ptolemeu, se întind de la vest spre est, la nord de ambele izvoare ale Volgăi (Rha), în apropiere de cercul polar. Dincolo de Volga, Ptolemeu indică două râuri care se varsă în marea Caspică dinspre nord şi care, cu foarte multă aproximaţie, ar putea fi considerate drept Iaik (Ural) şi Emba. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Unde este situat fluviul Orange? Unde este situat fluviul Orange? Fluviul Orange izvorăște din Munții Drakensberg și se varsă în Oceanul Atlantic, fiind cel mai lung fluviu din sudul Africii cu o lungime de 2160 km. Denumirea de Orange a fost dată de colonelul R.J. Gordon, comandantul garnizoanei engleze de la Cape Town, care a descoperit fluviul în expediția din 1777. ### Care este cea mai importantă operă a lui Lewis Carroll? Care este cea mai importantă operă a lui Lewis Carroll? Lewis Carroll (n. 27 ianuarie 1832 - d. 14 ianuarie 1898) a reușit să se facă cunoscut în literatură prin cea mai importantă operă a sa intitulată "Alice în Țara Minunilor" publicată în 1865. De asemenea, "Alice în Țara Oglinzilor"(1872) este o altă scriere a lui Lewis Carroll care s-a bucurat de un succes răsunător. Cele două opere se adresează copiilor și sunt marcate de fantezie, umor absurd și satiră. ### Descoperirea Europei centrale de către Romani Descoperirea Europei centrale de către Romani Anumite date despre Germania apuseană au fost culese pe la mijlocul secolului I î.e.n. de Iulius Caesar, care a stabilit graniţa romană pe Rin, de la izvoare până la vărsare. Înaintarea romanilor pe teritoriul german, spre răsărit şi nord (dinspre Rin şi Alpi), s-a întrerupt apoi pe timp de aproape 40 de ani. În anul 12 î.e.n., o expediţie militară romană de sub comanda lui Claudius Nero Drusus a coborât pe Rin şi, mergând de-a lungul braţului răsăritean al Rinului inferior, a ajuns la Marea Nordului. Cotind apoi spre răsărit, romanii au înaintat pe lângă gurile râului Amisius (Ems) până la râul Visurgis (Weser), descoperind litoralul nord-vestic al Germaniei (sau poate insulele Frizice, situate de-a lungul acestui litoral), în această zonă, unde adâncimea apei este mică, corăbiile lui Drusus au eşuat pe un banc de nisip. El şi-a condus legiunile pe uscat spre răsărit şi a ajuns până la râul Albis (Elba), dar pe drumul de întoarcere a fost ucis (anul 9 î.e.n.). În cursul următorilor doi ani, Tiberius. iar după el şi alţi comandanţi de oşti romani, urmărind un trib germanic, au înaintat de la cursul mijlociu al Rinului şi de la cursul superior al fluviului Danubios (Dunărea) spre răsărit până la Elba; în felul acesta romanii au cunoscut Elba de la izvoare până la vărsare. În anii 4—6 e.n., în timpul unei expediţii împotriva germanilor din nord, flota lui Tiberius, după ce a ieşit din Rin, a trecut dincolo de gurile Elbei, a cotit spre nord şi a descoperit întregul litoral apusean al „peninsulei Cimbrilor” (Iutlanda), precum şi insulele din apropiere. Rezultatele geografice ale acestei expediţii sunt expuse pe scurt de învăţatul roman Pomponius Mela (prima jumătate a secolului î.e.n.): „Dincolo de gurile fluviului Albis începe marele golf Codanus, în care sunt situate câteva insule mari şi mici. Distanţele dintre insule sunt mici şi de aceea aici marea nu seamănă a mare. Despărţind insulele între ele şi pe acestea de continent, apa formează un fel de reţea ramificată de canale, toate la fel de înguste. Apoi linia coastei face o curbă şi formează un golf alungit. Aici locuiesc cimbrii şi ultimul trib germanic — germionii”. Şi mai departe Mela arată că în golful Codanus se află „insula cea mai mare şi cea mai roditoare — Codanovia”; se poate ca aici să fie vorba de peninsula Scania (Suedia de sud). După Pliniu cel Bătrân (23—79 e.n.), la extremitatea nordică a Iutlandei („capul Cimbrilor”) navigatorii romani au văzut sau au auzit de ţara sciţilor şi de „ întinderi neobişnuit de umede şi îngheţate” (Pliniu, II, 167). Aceasta este prima ştire — evident neînţeleasă de romani — despre Marea Baltică (cu golful Botnic, situat în nordul ei). Romanii exagerând mult dimensiunile mării, o socoteau drept o parte a Oceanului Nordic. De aceea, ei considerau Scandinavia — care este astfel denumită pentru prima oară la Pliniu — drept o insulă. După înfrângerea lor în pădurea Teutoburgică (anul 9 e.n.), romanii s-au retras dincolo de Rin. Fireşte că acum informaţiile despre Europa centrală, în special despre partea ei de nord (zona de pe litoralul Balticii), s-au împuţinat; chiar şi în secolul I e.n. romanii aveau foarte puţine cunoştinţe despre râurile care se varsă în Marea Baltică: dintre râurile enumerate de autorii din secolul I numai unul poate fi identificat cu certitudine, şi anume Vistula. În regiunea Balticii se găseşte mult chihlimbar. El era la mare preţ în antichitate şi în căutarea lui plecau din Europa de sud spre marea Baltică negustori, străbătând ţări locuite şi de triburi germanice ostile romanilor şi de triburi slave, baltice şi finice pe care nu le cunoscuseră înainte. Negustorii-călători, care aduceau chihlimbar la Roma, povesteau despre locuitorii din regiunea de răsărit a Balticii şi în special din insulele situate în această mare legende care erau adoptate cu credulitate şi repetate de geografi compilatori sau de învăţaţi naturalişti ca, de pildă, Pomponius Mela şi Pliniu cel Bătrân. Iată ce spune Mela despre insulele din marea Baltică, „situate în faţa Sarmaţiei” (astfel a început să fie denumită în primele secole ale erei noastre vechea Sciţie): „Se povesteşte, iar în afară de aceasta am întâlnit şi în cărţi demne de încredere, că pe aceste insule trăiesc ozonii, care se hrănesc numai cu ouăle păsărilor din bălţi şi cu ovăz, că alţi locuitori ai acestor insule — hippopozii — au picioare de cal, iar alţii — panoţii — au urechi atât de mari încât le înfăşoară tot trupul şi le servesc drept singura îmbrăcăminte” (III, 6). Dar, în afară de asemenea poveşti, negustorii-călători aduceau la Roma cele dintâi informaţii, reduse dar veridice, despre populaţia din regiunea de răsărit a mării Baltice, de pildă despre venezii (triburi slave de apus) care trăiau pe Vistula. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Descoperirea Europei occidentale de către Romani Descoperirea Europei occidentale de către Romani Până în secolul al II-lea î.e.n., în afară de peninsula Italică şi de insulele din marea Mediterană, romanii cunoscuseră bine extremitatea sud-vestică a Europei — peninsula Iberică şi regiunea muntoasă care o desparte de continentul european; ei au desăvârşit descoperirea podişului Meseta, a munţilor Pirinei şi a bazinelor marilor fluvii care izvorăsc din aceşti munţi, şi anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tag), Durius (Duero) şi Iberus (Ebru). Tot până în acea perioadă ei au cercetat la nord de peninsula Italică principalele trecători alpine prin care năvăleau în Italia cartaginezii, iar mai târziu, cimbrii. La vest de lanţul muntos al Alpilor, romanii au cercetat, cu ajutorul grecilor din Massalia, Galia de sud cu bazinele fluviilor Rhodanus (Ronul) şi Garumna (Garona), precum şi munţii Jura şi Podişul Central. Este indiscutabil că romanii au cunoscut cel mai târziu în secolul al II-lea î.e.n. bazinele marilor fluvii din Galia centrală şi de nord ca de pildă Liger (Loara), Sequana (Sena) şi Rhenus (Rinul), care despărţea Galia de Germania, cu toate că tradiţia istorică leagă aceste descoperiri de campaniile lui Caius Iulius Caesar (mijlocul secolului I î.e.n.). Autorul cărţii „De bello gallico” („Însemnări despre războiul galic”) n-a făcut decât să desăvârşească prin expediţiile sale descoperirile realizate de massalioţi sau de alţi aliaţi ai romanilor, negustori şi exploratori, ale căror nume n-au ajuns până la noi. În documentele romane din secolul al II-lea î.e.n. sunt indicate triburile oare locuiau în Galia de nord şi de est, în bazinele fluviilor Sena şi Rin, de la izvoare şi până la vărsarea lor, şi anume: helveţii, belgii, sequanii etc. După ce a trecut strâmtoarea îngustă care despărţea Britania de regiunea locuită de belgi, Iulius Caesar a năvălit în valea fluviului Tamesis (Tamisa). E adevărat că romanii au părăsit curând acele locuri (Britania a fost cucerită mai târziu, în secolul î.e.n.), dar expediţia lui Iulius Caesar poate fi considerată ca a doua descoperire a Britaniei. În timpul acela romanii au aflat şi de marea insulă Hibernia (Irlanda), situată dincolo de principala insulă britanică, dar e puţin probabil să fi ajuns acolo, căci aveau o idee foarte neclară chiar şi despre poziţia Hiberniei. Romanii au extins cercetarea Britaniei în secolul î.e.n. În anul 43, legiunile romane, trecând strâmtoarea, au cucerit jumătatea de sud a principalei insule (în afară de Wales); totodată ei au înaintat spre nord-est până la râul Humber, iar spre nord-vest au ajuns ceva mai târziu la marea Irlandei. În jurul anului 60 ei au cucerit insula Anglesey din această mare. Descoperirea Britaniei s-a încheiat în anii 78-85 e.n. pe timpul guvernatorului Iulius Agricola. Acesta a cucerit la apus peninsula Wales, la nord-est a trecut râul Tay, iar undeva la poalele munţilor Grampiani, a înfrânt pe muntenii din Caledonia. El a stabilit însă graniţa mai la sud, în partea cea mai îngustă a insulei, între gurile râurilor Clyde şi Forth (Scoţia centrală). Pe timpul lui Agricola, corăbii romane navigau în marea Irlandei şi se pare că tocmai atunci s-a stabilit cu precizie poziţia geografică a Irlandei faţă de principala insulă britanică. Chiar Agricola a trimis din gurile râului Tay o flotilă spre nord. „Ocolind ţărmul mării celei mai de margine” (dinspre est spre vest), navigatorii romani s-au convins că Britania este o insulă şi totodată au descoperit, pentru a doua oară după Pytheas, insulele Orcade şi le-au cucerit. Dar romanii nu s-au îndepărtat prea mult spre nord căci se apropia iarna şi pământul pe care l-au zărit departe spre miazănoapte şi l-au considerat drept „Ultima Thule”, era, fără îndoială, una din insulele Shetland. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Cine a fost ultimul mare medic al antichității? Cine a fost ultimul mare medic al antichității? După Hipocrate, cel mai mare medic al antichității și ultimul, a fost Claudius Galenus din Pergam. A studiat sistemul nervos, digestiv și circulator la animale, a pus bazele neurofiziologiei și neuropatologiei. El a scris o adevărată enciclopedie medicală și farmaceutică după care s-au luat doctorii de mai apoi. ### Care a fost cauza masacrului de la Amritsar? Care a fost cauza masacrului de la Amritsar? La 13 aprilie 1919 a avut loc masacrul de la Amritsar, Punjab, în care trupele britanice au deschis focul asupra manifestanților indieni ce protestau împotriva pachetului de legi Rowlatt, care reglementau combaterea acţiunilor cu caracter subversiv în timpul Primului Război Mondial. În urma incidentului, 379 de persoane au murit și aproximativ 1.200 de participanți au fost raniți. ### Expediţiile lui Alexandru Macedon Expediţiile lui Alexandru Macedon Istoricii atribuie adesea o serie de descoperiri geografice lui Alexandru Macedon şi participanţilor la expediţiile lui sau exagerează mult rolul lor în studierea geografiei Orientului Apropiat şi Mijlociu. Oştile lui Alexandru au străbătut diferite regiuni ale Imperiului Persan, fie ţări locuite de popoare vechi, cu o înaltă civilizaţie, fie teritorii bine cunoscute de aceste popoare. În general, participanţii la expediţiile lui Alexandru Macedon n-au strâns materiale geografice noi şi nu le-au prelucrat pe cele vechi, adunate de popoarele subjugate de ei (egipteni, perşi etc.). Expediţiile lui Alexandru Macedon au fost la fel de sterile sub raport geografic, ca şi sub cel istoric. Singura excepţie o constituie expediţia pe mare a lui Nearchos, care a întocmit o dare de seamă amănunţită asupra călătoriei sale, de la gurile Indului până la gurile Eufratului (anii 325—324 î.e.n.). „Cu toate că Alexandru a fost însoţit de un grup de istorici, nu avem nici o istorie autentică a expediţiilor sale; cu toate că avea şi un grup de savanţi (geografi), nu găsim în literatura greacă vreo descriere a regiunilor străbătute care ar putea să se compare măcar cu descrierile lui Herodot... Cercetările ştiinţifice legate de expediţiile lui Alexandru se ocupau, uneori, cu rezolvarea unor probleme care puteau fi considerate rezolvate încă din epoca lui Herodot, ca, de pildă, problema căii maritime din India spre Asia mică sau problema legăturii dintre Marea Caspică şi ocean. Pentru rezolvarea primei probleme, Alexandru a trimis din India, spre gurile Eufratului, o flotă sub conducerea lui Nearchos; descrierea acestei călătorii, întocmită de Nearchos, a ajuns la noi datorită unei lucrări a lui Arrianus (secolul al II-lea e.n.) despre India şi a constituit izvorul tuturor descrierilor pe care le întâlnim mai târziu în literatura greacă cu privire la ţărmurile Oceanului Indian şi ale golfului Persic”. Vorbind despre marile realizări geografice ale lui Alexandru Macedon şi ale comandanţilor săi de oşti, mulţi istorici confundă rezultatele pur ştiinţifice ale expediţiilor (care în cel mai bun caz n-au ajuns până la noi, în afară de relatarea lui Nearchos) cu rezultatele lucrărilor unor cercetători şi exploratori de mai târziu (secolul al III-lea î.e.n.), care au acţionat în urma însărcinărilor primite de la cârmuitorii statelor elenistice, apărute după destrămarea imperiului lui Alexandru. Printre aceşti cercetători, care, în afară de povestiri fantastice, au adus şi date veridice despre India, figurează Megasthenes (începutul secolului al III-lea î.e.n.). Datorită lui, vechii greci au aflat câte ceva despre valea cu populaţia deasă a Gangelui, brăzdată de zeci de râuri, precum şi despre marele şir de munţi Imai (Himalaia), care se întinde spre răsărit, la nord de câmpie. Dar la autorii antici din secolul al III-lea î.e.n. se observă un regres ciudat într-o altă privinţă. Un oarecare Patrocle a fost cârmuitorul uneia din regiunile de lângă marea Caspică în anii 285—280 î.e.n. El a „cercetat” marea Caspică şi a ajuns la concluzia uimitoare că ea reprezintă un golf al Oceanului Nordic („Scitic”). Această părere s-a menţinut în literatura antică până în secolul I e.n. inclusiv, când a fost infirmată în „Geografia” lui Ptolemeu (secolul al II-lea e.n.), şi totuşi a dăinuit şi în Evul Mediu, până la călătoria lui Ruysbroeck (secolul al XIII-lea). Unii istorici explică greşeala lui Patrocle prin faptul că el, probabil pe baza unor informaţii culese de la alţii, a luat gurile Volgăi, pe atunci necunoscută grecilor, drept strâmtoare maritimă. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### În ce poveste sunt rostite cuvintele magice Sesam deschide-te!? În ce poveste sunt rostite cuvintele magice Sesam deschide-te!? "Sesam deschide-te!" sunt cuvintele magice pe care eroul din povestea Ali baba și cei patruzeci de hoți le folosește pentru a deschide o poartă în stâncă, dincolo de care era ascunsă comoara celor patruzeci de tâlhari. ### Ce sud-african a primit Premiul Nobel pentru pace în 1984? Ce sud-african a primit Premiul Nobel pentru pace în 1984? Desmond Tutu (n. 1931) a primit in 1984 Premiul Nobel pentru pace. El a fost arhiepiscopul anglican emerit de Cape Town între anii 1986-1996. A fost primul episcop african de culoare când a fost episcop de Johannesburg din 1985 până în 1986 și apoi arhiepiscop de Cape Town din 1986 până în 1996. El a căutat să îmbine ideile africane și religioase prin teologie. ### Sciţia descrisă de Herodot Sciţia descrisă de Herodot Prima descriere despre Sciţia şi a popoarelor din această regiune, care a ajuns până la noi, aparţine lui Herodot. Herodot începe descrierea râurilor din Sciţia cu Istros (Dunărea), care „curge prin întreaga Europă şi îşi are izvorul la celţi”. El socoteşte Istros drept cel mai mare dintre fluviile cunoscute, fiind totdeauna bogat în apă, atât vara cât şi iarna. După Istros, cel mai mare dintre râurile scitice este Borysthenes (Niprul). Herodot nu se înşeală arătând că Borysthenes curge dinspre nord, dar nu spune nimic despre pragurile lui, de unde rezultă că nu le cunoştea. „În apropiere de mare el se uneşte cu râul Hypanis şi se varsă într-un lac comun” (IV, 35). Este cert că aici, prin Hypanis, Herodot înţelege Bugul de sud, iar prin „lacul” în care se varsă Bugul de sud şi Niprul el înţelege desigur limanul Nistrului. Pe ţărmul stâng al cursului inferior al fluviului Borysthenes s-ar afla regiunea păduroasă Hilea. Până la Hilea trăiesc sciţii agricultori, iar dincolo de ea — sciţii nomazi, crescători de animale. „Toată această ţară, cu excepţia regiunii Hilea, este lipsită de păduri. Nomazii ocupă o regiune care se întinde spre răsărit pe o distanţă de 14 zile de drum, până la râul Gerrhos” (IV, 19). „Dincolo de râul Gerrhos se aflau aşa-numitele posesiuni regale; acolo trăiesc sciţii cei mai viteji şi mai numeroşi, care pe ceilalţi sciţi îi consideră drept sclavi ai lor. Spre sud, ei se întind până în peninsula Taurică (Crimeea), iar spre răsărit... posesiunile lor ajung, în parte, până la râul Tanais (Don)” (IV, 20). Ţara locuită de sciţi se termină la Don. Dincolo de Don trăiesc sauromaţii (sarmaţii), care ocupă o regiune din stepă pe o distanţă de 15 zile de drum, începând de la gurile Donului spre nord. Pe timpul lui Herodot, grecii nu cunoşteau Volga (ea este pomenită pentru prima dată de Ptolemeu în secolul al II-lea al erei noastre, sub numele finic de Rha). Ei cunoşteau, pare-se, destul de bine numai cursul inferior al râurilor scitice, de la Nistru la Don, dar auziseră de la triburile cu care făceau negoţ povestiri — uneori fantastice — despre regiunile împădurite şi „pustii”, situate la nord de zona de litoral şi despre locuitorii acestor regiuni: „neurii” — vârcolaci, care în fiecare an se prefac pe câteva zile în lupi; „androfagii” — nomazi canibali; „budinii”, roşcovani şi cu ochi albaştri, „care se hrănesc cu păduchi”; vânătorii „thyssageţi”, din ţara cărora izvorăsc patru râuri care se varsă în lacul Maeotis; „melanhlenii” („mantii negre”); vânătorii „iyrci”, pe care comentatorii îi identifică prin asemănare a numelor cu iugrii din cronicile vechi ruseşti. După Herodot, partea din Sciţia cunoscută de greci „reprezintă o câmpie cu un strat gros de pământ negru”; dincolo de ea se întinde „un pământ pietros şi accidentat”. „Dacă străbaţi o bucată bună de drum prin această ţară cu relief neregulat, dai de locuitorii din regiunile situate la poalele unor munţi înalţi; se spune că, atât bărbaţii, cât şi femeile sunt pleşuvi din naştere, au nasul plat şi fălci mari; graiul lor e deosebit; se îmbracă la fel ca sciţii, dar se hrănesc cu fructele arborilor… numele lor este agripei... Aşadar, până la pleşuvi ţara este cunoscută, iar despre popoarele care trăiesc dincolo de ei nimeni nu poate să spună nimic sigur, căci ele sunt separate de munţi înalţi şi inaccesibili şi nimeni nu trece peste aceşti munţi…” (IV, 23—25). „…Mai la nord de ţara de care ne ocupăm ninge totdeauna, dar vara — după cum e şi de aşteptat — mai puţin decât iarna… Iarna face ca regiunile nordice ale acestui continent să fie de nelocuit... Aceste informaţii privesc regiuni foarte îndepărtate” (IV, 31). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Cine a fost fondatorul daoismului? Cine a fost fondatorul daoismului? Daoismul (taoismul) este o religie în China și se presupune că a fost fondată de către Lao Zi. Este a doua mare religie din China, dupa confucianism, întemeiată în secolul al VI-lea î.Hr. Taoismul îmbrățișează un sentiment de flexibilitate amorală; acest lucru se vede cel mai bine în modul în care religia se adaptează la condițiile în schimbare și elasticitatea credințelor sale. Din cauza lipsei de părtinire morală a taoismului și a simțului de precauție, multe povești taoiste prezintă personaje anonime sau chiar lideri. Taoistul nu cultivă în mod deliberat golul și apatia ca stare emoțională. În schimb, oamenii percep lipsa lui de emoție ca o dovadă că nu are atașament față de nimic. Acest lucru nu se datorează faptului că el alege în mod intenționat să se detașeze de oameni și de lume. Se datorează faptului că folosește logica detașată și raportarea despre un eveniment concret de viață pentru a-și forma o viziune generală imparțială asupra situației. ### Când a fost introdus fumatul tutunului în Germania? Când a fost introdus fumatul tutunului în Germania? Tutunul a fost adus în Europa de către Cristofor Columb, sub formă de foi. Spania este prima țară din Europa în care au ajuns foile de tutun, apoi în Portugalia, iar pe la mijlocul secolului al  XVI-lea, tutunul a ajuns și în Franța. În Germania, fumatul tutunului a fost introdus în 1622. ### Unde este situat orașul Lahore? Foto: wikipedia.org Unde este situat orașul Lahore? Lahore  (peste 6 mil. locuitori) este un oraș important din Pakistan, fiind capitala provinciei Punjab. Cucerit de musulmani, orașul a cunoscut o glorie fără precedent, în special după ce populația a trecut la islamism, la începutul celui de al doilea mileniu. Devenit capitală a dinastiei ghasnavide intre 1099-1114 și 1115-1193 orașul a făcut parte apoi din Imperiul Mogul între 1524 și 1707. A fost trecut sub dominație persană (1737-1740), afgană (1748) și ulterior a Regatului Sikh (1799-1849). Cucerit de trupele britanice în 1849 a devenit capitala Punjab-ului, pentru ca, din 1947, să intre în componența Pakistanului. Se pare însa că orașul Lahore a avut cea mai mare perioadă de înflorire când erau sub stăpânirea Mogulilor. De atunci datează și cele mai importante construcții precum: Moscheea Badshahi Masjid (1674); Moscheea Moti Masjid (Moscheea Perlei), construită doar din marmură; Moscheea și madrasa Wazir Khan (1634), unică în India datorită faptului că este îmbrăcată pe exterior în ceramică; Grădinile Sahdara care adăpostesc mausoleul împăratului mogul Jahangir; Grădinile Shalimar (1641). ### Ce este linux-ul? Ce este linux-ul? Linux-ul este un sistem de operare care a fost dezvoltat de finlandezul Linus Torvalds. Acesta este disponibil în mediul online şi poate fi descărcat și în mod gratuit. Linux-ul a devenit un success în lumea calculatoarelor, fiind considerat de către specialiști unul din cele mai bune sisteme de operare datorită securitații și fiabilității bune pe care le are. ### Coloniile greceşti de pe ţărmurile Mării Negre Coloniile greceşti de pe ţărmurile Mării Negre Vechii greci au pornit spre nord (mai exact spre nord-est) de marea Egee cel mai târziu pe la începutul mileniului I î.e.n. În această direcţie, colonizarea greacă se desfăşura pe mare, prin strâmtori. Din pricina climei aspre (în comparaţie cu Ellada) a regiunilor de pe ţărmurile Mării Negre, grecii au numit la început Marea Neagră — Marea Neospitalieră (Pontos Axeinos), dar apoi i-au schimbat numele în marea Ospitalieră (Pontos Euxinos). Printre coloniştii greci predominau ionienii. Începând din secolul al VIII-lea î.e.n., ei s-au răspândit dincolo de Bosfor în două direcţii — nord şi est. Spre nord, ei au înaintat de-a lungul ţărmului balcanic al Mării Negre, descoperind succesiv gurile fluviilor Istros (Dunărea), Tyras (Nistrul) şi Borysthenes (Niprul). În apropierea gurilor Dunării şi lângă limanele Nistrului şi Niprului, ionienii au întemeiat coloniile Tomis, Tyras şi Olbia. La răsărit ei au înaintat de-a lungul ţărmului din Asia mică al Mării Negre. Aici au fost întemeiate mai multe colonii ioniene, printre care — la extremitatea nordică a Asiei mici — Sinop şi la marginea nord-estică a peninsulei — Trebizonda; mai departe, coloniştii ionieni s-au aşezat pe ţărmurile Colchidei, la gurile râului Phasis (Rion). Nu se poate stabili cu precizie care dintre valurile de colonizare a ajuns primul în Chersonesul Tauric (Crimeea) şi la lacul Maeotis (Marea de Azov) în care grecii au pătruns prin Bosforul cimerian (strâmtoarea Kerci). Se ştie numai că ionienii au întemeiat la gurile Donului colonia Tanais, pe ţărmul apusean al strâmtorii Kerci colonia Panticapaeum (astăzi Kerci), iar pe ţărmul răsăritean al strâmtorii — la gurile Kubanului — Phanagoria. Dorienii, care s-au aşezat pe malul sudic al Mării Negre, în colonia Heracleea, au fost poate primii care s-au hotărât să treacă Pontul în locul său cel mai îngust. Pe ţărmul opus, la extremitatea sudică a peninsulei Crimeea, lângă golful Sevastopol, ei au întemeiat a doua Heracleea (Chersones). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Coloniile greceşti de pe ţărmurile Mării Negre ### Cine a întemeiat regatul Maratha? Cine a întemeiat regatul Maratha? Regatul Maratha a fost întemeiat în 1674 de către Shivaji Bhonsle (1627-1680), conducătorul maraţilor. În 1667 acesta primeşte titlul de rajah de la împăratul mogul Aurangzeb, intră în conflict cu acesta, este prins şi închis, dar reuşeşte să evadeze. În perioada 1677-1680, Shivaji reuşeşte să fie autoritar peste unele zone întinse din Deccan şi Sudul Indiei. Regatul Maratha a făcut faţă cu succes asalturilor Mogulilor şi a purtat mai multe războaie cu Britanicii. ### Ce erou troian a fost transformat de o legendă într-un străbun al romanilor? Ce erou troian a fost transformat de o legendă într-un străbun al romanilor? Aeneas a fost fiul lui Anchise şi al zeiţei Afrodita, iar după ce Troia a fost incendiată, acesta a fugit şi a ajuns în Latium unde s-a căsătorit cu fiica regelui Latinus care moştenea regatul. Fiul lor Ascanius a întemeiat Alba Longa, din care a luat naştere Roma. Poetul roman Vergilius (70-19 î.Hr.) a transformat legenda lui Aeneas într-o adevărată epopee naţională. ### Pytheas si descoperirea Britaniei Pytheas si descoperirea Britaniei În ultimul patrar al secolului al IV-lea î.e.n., Pytheas, originar din Massalia, a facut pentru prima oara o calatorie lunga dincolo de Coloanele lui Hercule, spre tarmurile Europei de nord-vest. Este sigur ca el a ajuns pâna în insulele Britanice. Prin urmare, Pytheas este descoperitorul lor, daca înaintea sa aceasta descoperire nu a fost facuta de fenicieni în timpul calatoriilor lor spre Casiteride (insulele Cositorului) sau de flota cartagineză comandată de Himilcon. Relatările lui Pytheas asupra acestei călătorii au ajuns la noi în extrase din operele autorilor antici de mai târziu, mai ales ale istoricului Polybios şi geografului Strabon. Amândoi aceşti autori îl considerau pe Pytheas un mincinos şi redau relatările lui numai pentru a le critica cu asprime. Dar cu toate aceste păreri, s-au putut stabili, desigur în liniile cele mai generale, drumul urmat de Pytheas spre nord şi marile lui realizări. Călătoria a avut loc în anii 325—320 î.e.n. Nu s-a putut lămuri cine anume a organizat şi care a fost scopul expediţiei întreprinse de Pytheas pe mare. Ea a fost organizată, probabil, de neguţătorii din Massalia care vroiau să achiziţioneze cositor, chihlimbar şi unele produse preţioase ale vânătorilor din nord. Dintr-o întâmplare fericită, în fruntea ei s-a aflat un om cu mult simţ de observaţie şi foarte instruit pentru acea vreme, care cunoştea matematica, astronomia, geografia şi cartografia. Pytheas a pornit din Massalia în martie. După ce a trecut prin „coloanele” lui Hercule, el a navigat de-a lungul întregii coaste apusene a peninsulei Iberice şi a ajuns până la extremitatea vestică a peninsulei Bretania („Capul Cabaillon”). Continuând să înainteze spre nord, Pytheas a trecut printr-o strâmtoare — Canalul Mânecii — în partea ei cea mai lată dinspre apus şi a ajuns la extremitatea de sud-vest a unei insule mari, căreia el i-a dat primul numele de Britania. El a debarcat în peninsula muntoasă Cornwall şi, probabil, acolo a auzit denumirea de Albion, care mai târziu a fost extinsă asupra întregii insule. Ea a fost tradusă în mod greşit din cuvântul latinesc „albuş” (alb); după interpretarea cea mai verosimilă, Albion ar fi o denumire celtică, însemnând „Insulă muntoasă”. Dincolo de Albion, după informaţiile culese de la localnici, se află „Bergion” (adică „Insula apuseană”). Această denumire autorii antici de mai târziu au transmis-o ca Ierne (Hierne) şi Hibernia (a se compara cu Erin, Eire-Irlanda). Înaintând de-a lungul ţărmului vestic al Britaniei, Pytheas a fost primul care a traversat de la sud spre nord Marea Irlandei şi a ieşit din ea prin strâmtoarea Nordică. În timpul acestei călătorii el trebuie să fi văzut coasta de nord-est a Irlandei. El a încercat chiar să schiţeze pe hartă întreaga insulă, dar i-a trasat contururile cu totul greşit şi a plasat-o la nord de Britania. Mai departe el a văzut câteva „insule Hemodae şi Hebudae” (Hebridele exterioare şi interioare), iar lângă extremitatea de nord-est a Britaniei, câteva din insulele Orcade (insulele Orkney). Dincolo de Orcade, Pytheas a ajuns la o insulă care „se află la şase zile de drum spre miazănoapte de Britania şi aproape de Marea Îngheţată”. Pytheas nu i-a dat o denumire specială. Mai târziu, această insulă — reală sau imaginară — a intrat în istoria descoperirilor geografice sub denumirea latină Ultima Thule, prin care a început să fie indicată limita extremă de nord a pământului locuit. Pytheas este socotit şi primul navigator polar. Cotind spre sud, Pytheas a mers de-a lungul întregii coaste răsăritene a Britaniei până în „Kantion” (Kent, extremitatea sud-estică a insulei). El a prezentat just insula în formă de triunghi şi a calculat destul de exact raportul dintre laturile lui (3:6:8), dar a exagerat aproape de două ori lungimea lor. Pytheas a dat primele informaţii exacte despre natura, agricultura şi viaţa locuitorilor din Britania. Din „Kantion”, Pytheas a traversat din nou strâmtoarea, de data aceasta în locul cel mai îngust, şi a pornit spre nord-est de-a lungul ţărmului continental. Aici însă el a strâns foarte puţine informaţii (sau poate că ele n-au ajuns până la noi). Se ştie numai că el a văzut pe mare o serie de insule nelocuite (insulele Frisice) şi a ajuns până la locurile unde se termină regiunile locuite de celţi şi încep „pământurile sciţilor”. Sunt redate denumirile a două triburi „scitice”: una dintre ele este deformată astfel încât e de nerecunoscut („hutonii”), dar cealaltă — teutonii — dovedeşte că Pytheas a ajuns la ţărmurile locuite de germani. Teutonii strângeau chihlimbar pe o oarecare insulă „Abal”, aflată la o zi de drum de coastă. Din acest material redus, mulţi istorici contemporani trag concluzia insuficient fundamentată că Pytheas a descoperit Ţările de jos şi litoralul nord-vestic al Germaniei, cu insulele învecinate, până la Helgoland şi gurile Elbei inclusiv. Relatările lui Pytheas au fost crezute de învăţaţi foarte influenţi din antichitate (de pildă celebrul astronom Hipparchus), până când romanii au ajuns să cunoască bine Britania. După primele expediţii de cucerire (în secolul I î.e.n., începând cu campania lui Iulius Caesar), Pytheas a fost pe drept cuvânt învinuit că a comis exagerări fantastice şi de aceea s-a respins şi ceea ce era adevărat în relatările sale. „Pytheas a indus în eroare multă lume — spune Strabon. Astfel, el afirmă că a parcurs pe jos întreaga Britanie, accesibilă călătorilor, şi calculează că circumferinţa insulei este de peste 40.000 stadii (mai bine de 6.000 km). Apoi, el povesteşte despre Thule şi despre regiuni în care nu mai există pământ, mare sau aer, iar în locul lor este un amestec din toate acestea, ca un fel de plămân al mării, în care pământul, marea şi, în general, totul atârnă în aer şi această masă ar servi ca legătură a întregii lumi; pe această masă nu se poate merge pe jos şi nici cu corabia. Aşa spune Pytheas, care adaugă că după aceea, pornind înapoi, a străbătut pe jos tot ţărmul european al oceanului, de la Gadeira (Cadiz) până la Tanais (Don)” (II, 4, § l). Trebuie să ţinem seama de faptul că Strabon a scris aceste rânduri după 300 de ani de la călătoria lui Pytheas şi că a aflat de povestirile acestuia din relatările unor autori de mai târziu. În descrierea regiunilor care se află dincolo de Thule vedem o imagine poetizată, dar justă, a ceţii dese, atât de caracteristică unor regiuni din partea nordică a Oceanului Atlantic. Cât priveşte amploarea călătoriei făcute de Pytheas pe uscat şi pe mare, lui Strabon i se pare cu totul neverosimil ca „un om, fără vreo demnitate în stat, pe deasupra şi sărac, să fi putut străbate ne mare şi pe uscat distante atât de mari... să fi ajuns până la marginile mării şi să fi cercetat întreaga Europă de nord...” (II, 4, § 2). Deşi îl învinuieşte de exagerări fantastice sau de minciună, Strabon îi recunoaşte totuşi lui Pytheas anumite merite în descrierea ţărilor nordice: „În ceea ce priveşte fenomenele astronomice şi calculele matematice din regiunile apropiate de zona rece, el a făcut observaţii juste...” (IV, 5, § 5). Fără îndoială că Pytheas a fost în Britania şi chiar dacă nu a călătorit spre Thule, a aflat de la localnici că la nord de Britania, la câteva zile de drum, există teritorii locuite. Pe măsură ce oamenii au cunoscut Atlanticul de nord, insula „Ultima Thule” era mutată din ce în ce mai spre nord şi vest: la începutul erei noastre se presupunea că ea se află în insulele Orkney sau Shetland, mai târziu în insulele Feroe, în Islanda şi, în sfârşit, pe ţărmul nord-estic al Groenlandei. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Pytheas si descoperirea Britaniei ### Colonizarea ţârmurilor Mării Mediterane de către grecii antici Colonizarea ţârmurilor Mării Mediterane de către grecii antici Pornind din statele-oraşe sclavagiste de pe ţărmurile şi insulele Mării Egee, grecii s-au răspândit în toate direcţiile încă înainte de primele secole ale erei noastre. Nu vom urmări căile pe care au mers ei spre sud şi sud-est, întrucât în aceste direcţii ei n-au făcut nici un fel de descoperiri geografice, ci vom examina călătoriile lor spre apus şi nord, în cursul cărora ei au ajuns în unele regiuni ale Europei, neştiute de alte popoare antice, civilizate. În secolul al VI-lea î.e.n., grecii dorieni, adică originari din oraşele situate în Peloponezul răsăritean, sau sudic, au colonizat insulele Ionice de nord, printre care şi insula Corcyra (Corfu), aflată la intrarea în „Marea superioară” (Marea Adriatică), pe jumătate închisă. Ei au descoperit pe ţărmul răsăritean al acestei mări, în peninsula Balcanică, regiunea de litoral Illiria, iar pe ţărmul apusean, în peninsula Italică, o ţară populată de triburi umbro-sabelice (italice). Dorienii au pătruns până la marginea nordică a „Mării superioare”, descoperind acolo ţara mlăştinoasă a veneţilor, udată de fluviile Pad (Po) şi Atesis (Adige). Între gurile celor două fluvii ei au întemeiat colonia Atria (Adria); după numele acestei colonii, întreaga mare s-a numit mai târziu Marea Adriatică, cu toate că Adria n-a jucat niciodată vreun rol istoric sau economic deosebit. Dorienii au colonizat ţărmul sudic al Siciliei, descoperită înainte de fenicieni. Ei au înfiinţat acolo un şir întreg de colonii, printre care şi vestita colonie Siracusa. Dar rolul principal în colonizarea ţărmurilor europene din bazinul apusean al Mării Mediterane le revine ionienilor, adică grecilor originari de pe ţărmurile de vest ale Asiei mici, din insulele Egee, din Eubea şi Attica. Coloniile ionienilor s-au întins de-a lungul ţărmurilor de răsărit şi de nord ale Siciliei. Ei controlau strâmtoarea dintre capătul de sud-vest al peninsulei Italice şi Sicilia; în dreptul acestei strâmtori au construit oraşul Messana (Messina). În faţa Vezuviului, pe ţărmul minunatului golf Neapole, în regiunea care fusese colonizată de etrusci şi unde veneau adesea fenicienii, ionienii au întemeiat oraşul Neapole. Chiar dacă nu au descoperit Corsica, în orice caz ei au fost primii dintre popoarele civilizate care s-au aşezat aici. Ionienii au pătruns şi în Sardinia, dar principalele lor drumuri comerciale şi de colonizare erau în direcţia nord-vest. Nu putem afirma cu certitudine că ei sunt cei care au descoperit ţărmurile Mării Tireniene şi ale Mării Ligurice, întrucât pe acest drum puteau naviga şi fenicienii, dar prin secolul al VI-lea î.e.n. existau acolo o serie de colonii ioniene, printre care şi Massalia (astăzi Marsilia), situată la răsărit de gurile Ronului. Pe ţărmul răsăritean al peninsulei Iberice, cunoscut dinainte de fenicieni, ionienii au întemeiat de asemenea câteva colonii. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Colonizarea ţârmurilor Mării Mediterane de către grecii antici ### Care ramură a matematicii se ocupă cu calculul limitelor? Care ramură a matematicii se ocupă cu calculul limitelor? Calculul infinitezimal, vechea denumire a calculului diferenţial şi integral. Acestea sunt legate între ele de teorema fundamentală a calculului integral. Acesta a fost creat, independent unul de altul, de Isaac Newton (1643-1727) şi Gottfried W. Leibniz (1646-1716). ### Ce civilizaţie precolumbiană avansată s-a dezvoltat în Peninsula Yucatán? Ce civilizaţie precolumbiană avansată s-a dezvoltat în Peninsula Yucatán? Maya, a cărei dezvoltare începe pe la 500 î.Hr. într-o regiune din NV Hondurasului, NE Guatemalei, până în Peninsula Yucatán. Perioada clasică a civilizaţiei mayaşe este cuprinsă între anii 317 şi 987, când înfloresc oraşe-stat impunătoare ca Palenque, Tikal, Copán, Uaxactun sau Chichén Itzá. Din motive neclare (s-a vorbit de epuizarea solului, epidemii, revolte sociale), către anul 900 mayaşii şi-au părăsit aşezările şi sanctuarele din Honduras şi Guatemala şi s-au retras în Yucatán. Aici au întemeiat oraşele Mayapan şi Uxmal, care împreună cu Chichén Itzá au format în 1007 "Liga de la Mayapan". La sfârşitul sec. al XII-lea, toltecii invadează peninsula, supunând triburile Mayaşe. ### Ce formă de teatru a vrut să scoată în evidenţă absurditatea şi iraţionalitatea? Ce formă de teatru a vrut să scoată în evidenţă absurditatea şi iraţionalitatea? Teatrul absurdului, care a vrut să scoată în evidenţă absurditatea şi iraţionalitatea existenţei umane. Această formă de teatru a apărut după 1945 şi a ridicat nonsensul la rang de principiu estetic. Ca autori pot fi citaţi, de exemplu, Samuel Beckett (Aşteptându-l pe Godot, 1952) şi Eugene Ionesco (Rinocerii, 1959). ### Ce a spus Caesar când a traversat Rubiconul? Ce a spus Caesar când a traversat Rubiconul? Conform istoricului Suetonius (De vita xII Caesarum), Caesar ar fi spus când a traversat Rubiconul, Alea Jacta est, "zarurile sunt aruncate". Potrivit legilor Republicii, niciun general roman nu avea voie ca, venind din nordul Italiei, să treacă acest râu în fruntea armatelor sale. Încălcând această dispoziţie, la 10 ianuarie 49 î.Hr., Caius Iulius Caesar (100-44 î.Hr.) a început războiul civil împotriva lui Gnaeus Pompeius, însărcinat de Senat să-l dezarmeze. Înfrânt în bătăliile de la Ilerda şi Pharsalos, Pompeius se refugiază în Egipt, unde este asasinat din ordinul lui Ptolemaios al XIII-lea, iar Caesar devine dictator. ### Care este cel mai mic stat din lume? Care este cel mai mic stat din lume? Cel mai mic stat din Europa este Vatican, reşedinţa papilor de la Roma. Are o suprafaţă de 0.44 km², fiind astfel si cel mai mic stat din lume. Situat pe colina Vatican, de pe malul drept al Tibrului, este format din bazilica şi piaţa San Pietro, palatul Vatican, muzee, grădini. A luat fiinţă prin Tratatul de la Lateran (11 februarie 1929) revizuit prin Concordatul din 18 februarie 1984. ### Cuceririle si descoperirile vechilor egipteni Cuceririle si descoperirile vechilor egipteni Teritoriul cultivabil al Egiptului (valea Nilului inferior şi delta sa) este înconjurat din trei părţi de deşerturi — al Nubiei (la sud), al Libiei şi Egipteano-Arabic; el este mai accesibil numai dinspre nord, din partea Mării celei mari (Mediterana). Dar aceste bariere naturale au fost biruite cu cel puţin 3.000 de ani înaintea erei noastre. Încă de pe atunci, în textele cele mai vechi care au ajuns până la noi, Nubia, adică regiunea situată mai sus de prima cataractă a Nilului, este menţionată ca posesiune egipteană, de unde se aduceau mii de sclavi negri — bărbaţi şi femei — şi cirezi imense de vite. Tot atunci egiptenii au început să construiască cetăţi de-a lungul istmului Suez, pentru a se apăra împotriva incursiunilor nomazilor arabi. Ei au descoperit şi au cucerit peninsula Sinai, unde au găsit zăcăminte importante de cupru şi piatră de construcţie, mai preţioasă şi mai trainică decât gresia din Nubia. Egiptenii de pe timpul aşa-numitului Regat vechi, (cu peste 2.500 de ani î.e.n.) navigau pe vase cu pânze şi cu vâsle de-a lungul ţărmului răsăritean, asiatic, al Mării celei mari şi aduceau din Liban lemn de cedru. S-ar putea spune că egiptenii „au descoperit Asia”, dacă acolo (cel puţin în Mesopotamia de sud) nu ar fi trăit pe atunci popoare care să fi lăsat documente scrise, încă în timpul Regatului vechi, posesiunile Egiptului în Nubia se întindeau până la cataracta a doua, iar expediţii pentru capturarea de sclavi negri, aur, fildeş şi lemn preţios erau trimise şi mai sus, pe cursul Nilului. Mai târziu, pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., graniţa regatului egiptean trecea la sud de a cincea cataractă. La vest de Nil, egiptenii au supus foarte de timpuriu o parte din triburile libiene. Egiptenii din Regatul vechi au efectuat călătorii lungi de-a lungul ţărmurilor Mării Roşii, spre sud, până în ţara Punt. De acolo se aduceau în Egipt răşini aromatice de mare preţ (tămâie, smirnă etc.), care se obţin din copacii ce cresc în ţările situate la sud de Marea Roşie — din peninsula Somalia şi din „Arabia fericită” de sud-vest. De aceea, ţara Punt poate fi socotită pe drept cuvânt ca fiind şi Somalia, şi Yemen sau poate chiar amândouă la un loc. Egiptenii înşişi considerau pe bună dreptate ţara lor drept un „dar al Nilului”. Ştiau ei oare de unde vine cursul de apă, care, străbătând pustiul, dă viaţă pământului lor şi de unde provine mâlul atât de fertil? Probabil că nu. Herodot scrie despre aceasta următoarele: „N-am putut afla nimic despre natura Nilului, nici de la preoţi” şi nici de la altcineva... deşi am întrebat de ce se deosebeşte Nilul atât de mult prin proprietăţile sale naturale de celelalte râuri... În ceea ce priveşte izvoarele Nilului, nici unul dintre cei cu care am stat de vorbă... nu mi-a spus că le-ar cunoaşte…” (II, 19,28). Egiptenii ştiau însă cu precizie că şi la sud de Nubia, dincolo de cataracte, se află regiuni populate, în care trăiesc oameni negri. Încă din perioada Regatului vechi se stabilise o strânsă legătură cu aceste ţinuturi tropicale şi cunoaştem chiar şi numele unui demnitar egiptean — Hirhuf, care îşi atribuia descoperirea ţării sudice Yam, de unde adusese „tămâie, lemn de abanos, piei de pantere, fildeş şi tot felul de alte lucruri alese...”. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Ce este un fandango? Ce este un fandango? Fandango este un dans spaniol de perechi, pe ritmul şi melodia de Flamenco. Este acompaniat de chitare sau castaniete şi se dansează în masură de 3 patrimi sau 3 optimi. Fandango este un amestec de dans popular și flamenco care are rădăcini culturale profunde care se întorc în epoca barocului și curtea regală a Spaniei. Iată o istorie a dezvoltării acestui fenomen muzical și dans care continuă până în zilele noastre. ### Cine a fost considerată în Antichitatea greacă cea mai frumoasă femeie din lume? Cine a fost considerată în Antichitatea greacă cea mai frumoasă femeie din lume? Elena, fiica Ledei şi a lui Zeus. Leda, soţia regelui spartan Tyndareos, a fost iubită de Zeus sub forma unei lebede. Din cele două ouă pe care le-a depus au ieşit două perechi de gemeni: Elena şi Pollux de la Zeus, Castor şi Clitemnestra de la soţul legitim. Căsătorită cu Menelaos, Elena este răpită de Paris, fiul mezin al regelui troian Priam şi al Hecubei. Răpirea ei a declanşat Războiul Troian. După moartea lui Paris, se căsătoreşte cu fratele acestuia Deiphobos, apoi se împacă cu Menelaos şi îi redevine soţie. ### Ce curent artistic a avut drept consecinţă ruptura cu reprezentările tradiţionale ale artei figurative? Ce curent artistic a avut drept consecinţă ruptura cu reprezentările tradiţionale ale artei figurative? Arta abstractă a sec. XX-lea, care s-a desprins de reprezentarea obiectelor şi a păşit pe un drum complet nou în raportul dintre formă şi culoare în pictură, sculptură şi plastică. ### Cum se numeşte celebra Universitate din Paris? Cum se numeşte celebra Universitate din Paris? Sorbona. A fost înfiinţată între 1253-1257 de Robert de Sorbon (1201-1274) ca un colegiu teologic pentru studenţii lipsiţi de posiilităţile materiale de a continua studiile care durau 14 ani. Tot Robert de Sorbon a înfiinţat, în 1271, şi un colegiu pentru studenţii în arte, colegiul Calvy, numit şi "Mica Sorbonă". Biserica Sorbonei a fost construită între 1635-1642 de arhitectul Jacques Le Mercier (1585-1654). ### Ce stil artistic a fost caracterizat drept "simplitate nobilă şi mareţie calmă" de Winckelmann? Ce stil artistic a fost caracterizat drept "simplitate nobilă şi mareţie calmă" de Winckelmann? Artele plastice ale Antichităţii greceşti. Viziunea clasică a lui Johann Winckelmann (1717-1768), pe care a fixat-o în lucrarea sa fundamentală Istoria artei antice (1764), a fost idealul de frumos al clasicismului german. ### Cuceririle şi descoperirile geografice ale vechilor Perşi Cuceririle şi descoperirile geografice ale vechilor Perşi Pe la mijlocul secolului al VI-lea î.e.n., regele Cirus al II-lea, care a reunit sub stăpânirea sa triburile persane din Iranul de vest, a cucerit o serie de ţări situate în podişul Armeniei, în Asia mică şi Mesopotamia. Apoi Cirus al II-lea a trecut la cucerirea regiunilor nordice ale podişului Iran şi a ţărilor învecinate, locuite de triburi nomade crescătoare de animale. Fără îndoială că urarţii ştiau mai de mult, cel puţin din auzite, de marea „Hyrcanum” (Caspică), care se întindea la răsărit de ţara lor. Dar expediţiile întreprinse de perşi în nord au lărgit şi consolidat cunoştinţele despre Caspică. Herodot (secolul al V-lea î.e.n.), care poate fi numit pe drept cuvânt în aceeaşi măsură „părintele geografiei” ca şi „părintele istoriei”, şi-a format pe baza izvoarelor persane o imagine corectă despre Marea Caspică ca despre un lac uriaş: „Ea este o mare izolată, care nu se uneşte cu nici o altă mare. De-a lungul ţărmului apusean al acestei mări se întinde Caucazul, cel mai mare dintre munţi ca suprafaţă şi cel mai înalt. Spre răsărit se află o câmpie nesfârşită...” (I, 202—204). Această descriere justă a fost ignorată (câteva veacuri, până în secolul al II-lea î.e.n.) de către geografii din antichitate. Ei presupuneau şi indicau pe hărţi că Marea Caspică comunică, fie cu marea Azov şi marea Neagră, fie cu Oceanul Îngheţat de nord. După cum se vede din citatul de mai sus, Herodot avea o imagine justă şi despre câmpiile „nesfârşite” de dincolo de Caspică, care au fost de asemenea descoperite de perşi în timpul expediţiilor de cucerire ale lui Cirus. Pe căile care duceau spre stepele şi pustiurile de dincolo de Caspică, perşii au străbătut ţara părţilor, care mai târziu a jucat un rol însemnat în comerţul de intermediere dintre Asia de apus şi Asia centrală, unde se terminau drumurile de caravane ale chinezilor. Din Parţia, care se afla lângă colţul de sud-est al mării Caspice, perşii au trecut lanţul muntos Kopet-Dag, dincolo de care începe deşertul Karakum. Este puţin probabil ca ei să fi înaintat mult de-a lungul ţărmului răsăritean al mării Caspice şi, în orice caz, nu au trecut peste paralela de 40°. În schimb, spre răsărit, perşii au pătruns adânc pe continent. Ei au ajuns până la povârnişurile nordice ale munţilor Hinducuş şi au cucerit malul stâng al fluviului Oxus (Amu-Daria), în regiunea cursului său mijlociu. Probabil că ei au coborât pe valea râului Oxus şi au ocupat oazele din Horezm, pe cursul inferior al acestui fluviu. În timpul uneia dintre expediţii, armata lui Cirus a străbătut întregul podiş al Iranului de la apus spre răsărit, a supus triburile de munteni care trăiau pe povârnişurile de sud-est ale munţilor Hinducuş şi s-a oprit în valea râului Kabul, afluent de pe dreapta al Indului. Probabil că tot în acest timp perşii au atins râul Piandj (Oxus-ul superior). Dar încercarea de a cuceri regiunile din Asia centrală de pe fluviul Iaksart (Sîr-Daria), unde trăiau în acea vreme sciţii-massageţi (înrudiţi cu iuecizii din cronicile chineze), s-a încheiat prin zdrobirea perşilor şi prin moartea lui Cirus (anul 529 î.e.n.). După moartea lui Cirus, fiul său Cambize a cucerit Egiptul, iar pe timpul lui Darius (521—486) perşii au cucerit malul drept al Indului, pătrunzând în bazinul cursului superior al fluviului Sîr-Daria (în valea Fergana). Aşadar, dincolo de hotarele podişului Iran, vechii perşi au descoperit cea mai mare parte a teritoriului din Asia centrală, dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria, precum şi lanţurile de munţi care-l străjuiesc la sud. Înspre nord-vest, Darius I a încercat să cucerească stepele de pe ţărmurile Mării Negre (în jurul anului 512 î.e.n.), dar a fost înfrânt de sciţii din această regiune şi s-a retras. Mai izbutite au fost expediţiile lui spre apus, care s-au încheiat prin cucerirea strâmtorilor Mării Negre şi a Traciei de nord, precum şi a peninsulei Barka (Cirenaica, la apus de Egipt). De numele lui Darius I este legată organizarea a două importante expediţii pe mare: una, cea de apus, a ocolit litoralul de sud-est al Europei, de la strâmtorile Mării Negre până la golful Taranto (Italia de sud, sau Marea Grecie cum i se spunea pe atunci); cealaltă expediţie, de răsărit, comandată de Skilak din Carianda, a coborât pe Ind (probabil de la gurile Kabulului), a ieşit în Marea Arabiei, a ocolit Arabia şi şi-a încheiat călătoria care a durat 30 de luni (aproximativ 510—508 î.e.n.) lângă golful Suez din Marea Roşie. În felul acesta s-a demonstrat că se poate stabili legătura directă, pe mare, între regiunile periferice din apus şi răsărit ale marelui imperiu persan. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### Cine a măsurat pentru prima oară viteza luminii? Cine a măsurat pentru prima oară viteza luminii? Astronomul danez Ole Rømer (1644-1710) a obţinut, prin observaţii asupra sateliţilor lui Jupiter, o valoare de ~200.000 km/s. În 1849, fizicianul francez Armand Hippolyte Fizeau (1819-1896), utilizând o roată dinţată, obţine valoarea de ~313.000 km/s. Metoda lui Fizeau a fost îmbunătăţită de Jean-Bernard Léon Foucault (1819-1868), care a înlocuit roata dinţată cu o oglindă rotitoare, obţinând valoarea mult mai corectă de 298.000 km/s. Cea mai precisă valoare acceptată în prezent este de c=299.792.456,2 m/s. ### Cine a atacat flota din Pacific a SUA, la Pearl Harbor? Cine a atacat flota din Pacific a SUA, la Pearl Harbor? Japonia (7.12.1941). Au fost scufundate 6 cuirasate, trei contratorpiloare şi un plasator de mine şi distruse 247 de avioane. Prin acest act, Japonia a extins războiul ce devasta Europa transformându-l în al Doilea Război Mondial; ca aliat al Reichului german, Japonia a operat în Pacific şi pe teritoriul asiatic. ### Ce este un backup? Ce este un backup? Backup-ul este copia de siguranţă a unui fişier de computer, pe care PC-ul o creează automat şi o actualizează la anumite intervale de timp. Este creată o copie de rezervă pentru a recupera datele în cazul unei defecțiuni hardware sau software, corupție a datelor, un atac de virus sau ștergerea accidentală a fișierului. Cauzele majore ale pierderii datelor includ defecțiunea hardware sau software, coruperea datelor și ștergerea accidentală a fișierelor de către cineva. Făcând o copie de rezervă înainte ca un eveniment să cauzeze un prejudiciu semnificativ afacerii, acestea pot preveni consecințele pe termen lung, cum ar fi pierderea reputației. ### Din ce dramă provine monologul „A fi sau a nu fi..."? Din ce dramă provine monologul „A fi sau a nu fi..."? To be or not to be, that is the question, actul III, scena I, din tragedia în cinci acte a lui William Shakespeare (1564-1616) Tragica poveste a lui Hamlet, prinţul Danemarcei. ### Ce instituţie a UE a condus Jean-Claude Trichet între 2003 - 2011? Ce instituţie a UE a condus Jean-Claude Trichet între 2003 - 2011? Banca Comercială Europeană, cu sediul la Frankfurt pe Main, a cărei principală atribuţie este să vegheze la stabilitatea preţurilor în interiorul UE. Preşedintele ei a fost Trichet (n. 1942). ### Răspândirea budismului şi descoperirile geografice ale indienilor şi malaiezilor antici Răspândirea budismului şi descoperirile geografice ale indienilor şi malaiezilor antici Statele sclavagiste antice din India de nord (continentală), situate în bazinele fluviilor Ind şi Gange, între Himalaia şi munţii Vindhya, au avut încă în primul mileniu înaintea erei noastre legături comerciale pe uscat (cu caravanele) şi pe mare cu ţările iraniene şi cu Mesopotamia. Desigur că mult mai strânse erau relaţiile comerciale şi culturale între India de nord şi cea de sud, unde în această epocă existau de asemenea state de mult închegate. Răspândirea budismului În statele sclavagiste timpurii din ambele părţi ale Indiei s-a consolidat cu multe secole înaintea erei noastre brahmanismul — religie care consfinţea deosebirile sociale prin sistemul castelor. Ca o reacţie împotriva acestui sistem din partea păturilor sociale asuprite, au apărut pe la mijlocul primului mileniu înaintea erei noastre câteva învăţături religioase; dintre ele cea mai mare importanţă în istoria, atât a Indiei propriu-zise, cât şi a Asiei răsăritene şi centrale a avut-o budismul. Răspândirea Budismului în India (ca şi creştinismul mai târziu în apus) a fost folosită, în ultimele secole înaintea erei noastre, de către grupurile conducătoare drept un mijloc de luptă împotriva puternicei caste a preoţilor — brahmanii — şi ca un mijloc de a ţine în frâu masele populare, cărora li se predica supunerea faţă de stăpâni. Regii şi nobilimea din statele sclavagiste sprijineau budismul şi contribuiau la răspândirea lui. În secolul al III-lea î.e.n., Aşoka, cârmuitorul imperiului indian Magadha, a folosit din plin pe călugării budişti ca misionari şi spioni pentru a stabili legături şi a-şi extinde influenţa, atât în ţările vecine, cât şi în cele îndepărtate, atât de pe continent, cât şi de pe insulele din Asia de sud şi de sud-est. Într-unul din decretele sale, săpate în stâncă, el declară că şi-a trimis misionarii în Siria, Egipt, Cirenaica, Libia şi Grecia. În cronicile ceyloneze de la începutul erei noastre sunt amintiţi misionarii trimişi de el în Indochina şi în Ceylon unde, după moartea sa, budismul a devenit religia dominantă, păstrându-şi poziţiile până astăzi. Descoperirile geografice ale indienilor şi malaiezilor antici În primele secole ale erei noastre, misionari budişti indieni au pătruns prin trecătorile de mare altitudine în regiunile din munţii Himalaia şi în Tibet. Ei au descoperit cursurile superioare ale marilor fluvii care izvorăsc de pe povârnişurile nordice ale munţilor Himalaia — Indul, Sutlej — cel mai mare afluent al acestuia şi Brahmaputra unde-au întemeiat o serie de mânăstiri. Ei au străbătut în diferite direcţii deşerturile din munţii înalţi ai Tibetului. Din Bengal, misionarii budişti au găsit căile spre răsărit, spre Indochina, ajungând, prin regiunile de munte acoperite de păduri tropicale, în bazinele marilor fluvii indochineze Irawadi şi Salwen, în Indochina centrală (bazinul râului Menam) şi în acele părţi ale bazinului fluviului Mekong, care nu erau cunoscute încă de chinezi. Cu toate că „poporul indian nu şi-a câştigat niciodată renumele de putere maritimă”, indienii au făcut mari descoperiri geografice în mările tropicale din Asia de sud şi sud-est. Ei au descoperit şi au colonizat insula Ceylon într-un trecut foarte îndepărtat. La popularea ei au participat, nu atât popoarele din sudul Indiei, cât mai ales cele din nordul peninsulei. Dimpotrivă, peninsula Malacca şi numeroase insule din arhipelagul Malaia au fost descoperite de indienii din sud, mai iscusiţi în navigaţie. Dintre marile insule ale Indoneziei, cea dintâi — datorită poziţiei sale geografice — a fost descoperită Sumatra, iar după aceea, Java. Coloniştii indieni au apărut pe insula Borneo în preajma secolului al IV-lea. În acel moment în Indonezia de vest şi centrală existau o serie de aşezări indiene, iar printre triburile locale se răspândiseră cultura indiană şi ambele religii de origine indiană — brahmanismul şi budismul (mai târziu înlăturate aproape pretutindeni de mahomedanism). Este, însă, neîndoielnic că în ceea ce priveşte arta navigaţiei unele vechi triburi indoneziene (de pildă malaiezii) îi depăşeau pe indieni. Cu vasele lor cu pânze, uşoare şi stabile, malaiezii au fost aceia care au găsit drumul către toate insulele din Indonezia centrală şi de răsărit. Ei au descoperit Borneo şi au populat regiunile de litoral, au descoperit şi colonizat insulele Celebes şi Moluce, au stabilit un comerţ pe mare cu micile insule situate şi mai la sud, au ajuns în insulele Filipine aşezate la nord de Indonezia cu mult înaintea spaniolilor şi portughezilor, iar spre răsărit au ajuns, probabil, până la ţărmurile Noii Guinee. Malaiezii au navigat departe spre vest de Sumatra şi în primele secole ale erei noastre au traversat Oceanul Indian, au descoperit insula Madagascar pe care au colonizat-o. Urmaşii acestor vechi colonişti malaiezi care s-au amestecat cu locuitorii băştinaşi — negroizi sunt malgaşii (populaţia băştinaşă de astăzi a Madagascarului), a căror limbă face parte din grupa malaieză-polineziană. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Răspândirea budismului şi descoperirile geografice ale Indienilor şi malaiezilor antici ### Când a fost introdus în SUA votul universal pentru femei? Când a fost introdus în SUA votul universal pentru femei? În 1920, prin ratificarea celui de al 19-lea amendament constituţional. În alte ţari acest eveniment s-a produs mai devreme: în 1906 în Finlanda, dupa Revoluţia din Octombrie 1917 în Uniunea Sovietică şi, în 1919, în Republica de la Weimar. Dar prima ţara din lume care a introdus votul universal pentru femei a fost Noua Zeelandă (1893). ### Pelerini-exploratori chinezi în India în secolul IV—VII e.n. Pelerini-exploratori chinezi în India în secolul IV—VII e.n. Pe drumul lui Cian Ţian au pornit la începutul erei noastre, din India spre China, primii misionari budişti, care au răspândit noua religie printre popoarele din Asia centrală şi de est. În direcţia inversă, pe acelaşi drum bătătorit, greu, dar relativ scutit de pericole, se îndreptau mai târziu spre India „la locurile sfinte”, pelerini chinezi. În anul 399 chinezul Fa Sian — călugăr budist — a început un astfel de pelerinaj. El a trecut prin Asia centrală în India de nord-vest, a petrecut în India mulţi ani strângând manuscrise şi relicve budiste, a vizitat în acest scop locurile sfinte budiste din multe regiuni ale ţării, în special din India de nord. Fa Sian s-a întors în patrie pe mare. El s-a urcat pe corabie în delta Gangelui, a vizitat Ceylonul şi lava, iar de acolo a plecat spre China, unde a ajuns în anul 414. Fa Sian a întocmit lucrarea „Fo go ţzi” (însemnări despre vizitarea ţărilor budiste), care a ajuns până în vremurile noastre, fiind tradusă într-o serie de limbi şi reeditată cu comentarii ample. Ea cuprinde, în afară de prezentarea destul de amănunţită a locurilor şi cărţilor sfinte, scurte descrieri ale ţărilor străbătute de el şi ale vieţii localnicilor. Tot pelerin a fost şi marele călător chinez din secolul al VII-lea, Siuan Ţzan. Călătoria lui Siuan Ţzan a durat 16 ani (629—645). În Asia centrală el a repetat aproape întocmai itinerariul lui Cian Ţian. La sud de Amu-Daria (din regiunea oraşului Balh) el a trecut munţii Hinducuş pe valea râului Kabul, a străbătut trecătoarea Haiber spre fluviul Ind şi a traversat către răsărit Punjabul. El a vizitat apoi toate ţările din India de nord până în Bengal inclusiv, a fost într-o serie de regiuni de pe litoralul peninsulei India (în afară de partea cea mai sudică), iar la înapoiere a urcat pe cursul inferior şi mijlociu al Indului până în Punjab, s-a întors iarăşi pe malurile fluviului Amu-Daria, iar de acolo în patrie. Pe baza materialelor strânse în timpul călătoriei, Siuan Ţzan a întocmit lucrarea „Însemnări despre ţările din apus”, care s-a bucurat de o imensă popularitate timp de mai multe secole. „El a fost un adevărat cercetător al noilor ţări în accepţia modernă a acestui cuvânt” (E. Reclus). Pentru istoricii din evul mediu timpuriu, „însemnările” au constituit unul dintre cele mai importante izvoare pentru studierea ţărilor din Asia centrală şi mai cu seamă a Indiei. „Descrierea lui Siuan Ţzan reprezintă o adevărată comoară de date despre situaţia politică şi despre religia Indiei în perioada Harşi” (secolul al VII-lea î.e.n.) — spun cunoscuţii istorici indieni N. K. Sinha şi A. C. Banerje. Poporul chinez a creat multe legende despre călătoriile şi aventurile lui Siuan Ţzan. În secolul al XVI-lea, scriitorul chinez U Cen-en a strâns aceste legende şi le-a prelucrat creator în cunoscutul său roman fantastic „Călătorie în apus”. Pelerinii-exploratori chinezi din prima jumătate a secolului al VII-lea nu mai ocoleau podişul înalt al Tibetului, unde domnitorul Sronţzan-gambo introdusese budismul. Pelerinii budişti chinezi şi tibetani au explorat drumurile mai scurte din China de răsărit spre India şi, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, armata tibetană trimisă de Sronţzan-gambo, aliată cu China, a trecut munţii Himalaia prin pasurile situate la mare altitudine şi a coborât în valea Gangelui. Legătura regulată dintre China şi India se menţinea şi pe mare. În anul 689 a plecat din China spre India pe mare, cu un vas comercial, pelerinul budist I Ţzin. El a mers de-a lungul ţărmurilor Indochinei şi peninsulei Malacca până în Sumatra, iar de acolo, spre sud, până în capitala statului Şrividjaia (în prezent Palembang), unde a locuit câteva luni şi a studiat limba sanscrită (capitala statului Şrividjaia era unul din centrele culturii budiste). Apoi, înaintând spre nord de-a lungul ţărmului răsăritean al Sumatrei, I Ţzin a ajuns, prin strâmtoarea Malacca, în Oceanul Indian, a traversat golful Bengal, iar în anul 691 a sosit în delta Gangelui. După ce a întreprins un pelerinaj în mai multe locuri sfinte budiste din India de nord, I Ţzin s-a întors în anul 695 în patrie, unde a întocmit o descriere amănunţită a călătoriei sale. Probabil că în primele secole ale erei noastre, vasele comerciale chineze vizitau Filipinele şi unele insule din Indonezia, navigau spre Ceylon şi ajungeau chiar în ţări mai îndepărtate de China, situate în jurul mării Arabiei şi poate în Africa de răsărit. Dar, ca şi navigatorii mediteraneeni (de pildă, fenicienii sau grecii), chinezii au ajuns în Asia de sud după ce acolo se formaseră state cu o civilizaţie înaltă. De aceea nu se poate vorbi de descoperirea Indiei, Iranului şi Mesopotamiei, ci numai de cunoaşterea acestor ţări: de către chinezi, dinspre Extremul Orient şi de către popoarele mediteraneene dinspre apus. ### Legăturile Chinei cu apusul la începutul erei noastre Legăturile Chinei cu apusul la începutul erei noastre La hotarul dintre secolele II—I î.e.n. a luat fiinţă ramura sudică a drumului comercial de importanţă mondială — Marele drum al mătăsii — din China răsăriteană spre ţările din Asia centrală şi apuseană. Datorită informaţiilor pe care Cian Ţian le-a oferit poporului chinez, au fost organizate şi două căi internaţionale extrem de însemnate, care duceau din China în Asia de sud, ocolind podişul Tibetului: la apus, drumul prin regiunea Pamirului care ducea în India de nord-est în valea Indului, iar mai târziu la răsărit, prin Iunan, drumul care ducea în Indochina de vest, în valea fluviului Irawadi. Aşadar, legătura terestră dintre cele două mari ţări cu civilizaţie străveche — China şi India — situate relativ aproape una de alta, se făcea pe un drum ocolit. Chinezii, însă, preferau să ocolească pe la apus podişul Tibetului, decât să treacă în răsărit peste şirurile de munţi acoperiţi cu păduri tropicale dese. Dar înaintarea chinezilor spre apus a întârziat cu aproape două secole din cauza ascuţirii contradicţii or de clasă interne şi a marilor răscoale ţărăneşti. În timpul celei de-a doua dinastii Han (sau de Apus) pe la mijlocul secolului î.e.n., când imperiul feudal timpuriu chinez şi-a restabilit puterea militară, el a înfrânt o parte dintre triburile hunice ce trăiau la nord de Marele zid chinezesc. În ultimul pătrar al secolului î.e.n. a fost trimis spre apus, la Hotan, comandantul militar Ban Ciao. Dună ce a stat acolo câţiva ani, folosind metodele diplomatice ale lui Cian Ţian, el a încheiat o alianţă împotriva hunilor cu triburile care locuiau în munţii Tian-Shan de răsărit şi cu sprijinul lor a zdrobit pe hunii din apus (anii 91—94). Desfăşurându-şi cu succes operaţiile, Ban Ciao a pornit mai departe spre vest, a coborât în Asia centrală, pe teritoriul dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria, a trecut Amu-Daria şi a ajuns în anul 97 în oraşul Antiochia Margiana (vechiul Merv, situat la vărsarea râului Murgab, în prezent în Turkmenistan). În cronica chineză la anul 97 se spune: „Gan In, trimis de Ban Ciao spre apus, a ajuns până la marea de Apus şi s-a întors. Până atunci nici un chinez nu pătrunsese atât de departe. Gan În a descris mulţumitor clima şi rarităţile din ţările străbătute de el”. Într-o altă însemnare din acelaşi an se spune: „Guvernatorul Ban Ciao l-a trimis pe Gan În ca sol la Daţin (Roma). Când a ajuns la Tiaoci, la Marea cea Mare, a vrut să pornească mai departe. Dar proprietarii de corăbii de la graniţa de apus a ţinutului Ansi i-au spus că marea e foarte întinsă şi că pentru a face un ocol, în caz de vânt prielnic, va avea nevoie de trei luni, iar dacă vântul va fi slab, cam de doi ani.. Când auzi acest lucru, Gan În renunţă la planul său”. Este puţin probabil ca descrierea ţării Tiaoci, din aceeaşi cronică, în care se vorbeşte despre misiunea lui Gan In, să se refere, în partea citată mai jos, la Asia Mică, după cum presupun unii comentatori: „Se găsesc aici lei, rinoceri, zimbri, păuni şi struţi cu ouă mari cât o cană. Către miază-noapte de aici, iar apoi către răsărit la încă 60 de zile de drum călare, se află ţara Ansi....” Este mai veridică presupunerea că prin marea de Apus trebuie să înţelegem golful Persic. Alţi comentatori identifică Tiaoci cu Mesopotamia sau cu Arabia de sud-est. Mai probabil este însă că în descrierea ţării Tiaoci sunt amestecate caracteristicile câtorva ţări de pe litoralul Asiei de sud-vest. ### Expeditiile lui Cian Ţian Expeditiile lui Cian Ţian Chinezii ştiau numai foarte vag în ce regiune i-au zdrobit hunii pe iuecizi şi nu ştiau de loc încotro pornise fiul căpeteniei ucise cu partea ce mai rămăsese din poporul său. Or, cârmuitorii chinezi considerau că tocmai el sau urmaşii lui pot fi acei aliaţi de nădejde, mult aşteptaţi împotriva duşmanului comun. În primul rând trebuiau găsiţi iuecizii. S-a făcut apel la cei doritori să plece în căutarea lor. Alegerea căzu asupra unui ofiţer din garda imperială — Cian Ţian, poate din pricină că acesta se distingea prin rezistenţă şi o mare putere fizică. Misiunea era grea, întrucât chinezii nu cunoşteau pe atunci geografia Asiei centrale, şi totodată foarte primejdioasă: oriîncotro plecaseră iuecizii înfrânţi, era neîndoielnic că ei se îndepărtaseră mult spre apus, dincolo de stepa uriaşă sau de deșerturile care se întindeau pe mii de li1 şi ale căror stăpâni deplini erau hunii. Lui Cian Ţian i s-a dat o suită de 100 de oameni. Printre tovarăşii săi de drum se afla şi hunul Tanî. El a devenit prieten apropiat şi tovarăş credincios al lui Cian Ţian, ajutor, călăuză şi translator de neînlocuit, cel puţin la început, până când Cian Ţian a învăţat limba hunilor. Cian Ţian şi-a început călătoria în anul 138 î.e.n. Împreună cu suita sa el a pornit din capitala Chinei, situată pe cursul inferior al râului Veihe (afluent al lui Huang He), spre apus, iar după ce a trecut Huang He s-a îndreptat spre nord-vest. Înaintând spre nord de-a lungul munţilor Nanşan, el a trecut Marele zid chinezesc şi a fost prins îndată de huni. Aceştia au adus întreaga solie la cartierul general al căpeteniei lor (şaniui), al treilea mare conducător al uniunii militare de triburi a hunilor. Căpetenia a poruncit ca solia să fie reţinută. El a cruţat însă pe toţi membrii săi, nepedepsindu-l nici măcar pe Tanî, pe care putea să-l considere transfug. Iar curând după aceea, lui Cian Ţian i s-a dat de soţie fiica unui nobil hun, care i-a născut un fiu. Solul chinez a trăit vreo zece ani în mijlocul hunilor, bucurându-se de toată libertatea. Cian Ţian a profitat de aceasta pentru a strânge informaţii precise despre popoarele care locuiau în apus şi despre drumurile pe care se putea ajunge până la ele; bineînţeles, cel mai mult îl interesau iuecizii. În anul 128 î.e.n., profitând de un moment favorabil, Cian Ţian a fugit de la huni împreună cu soţia şi micul său fiu, cu credinciosul său tovarăş Tanî şi cu o parte a suitei sale. Timp de câteva săptămâni fugarii au mers spre apus. Ei au trecut mai întâi de la o oază la alta, de-a lungul povârnişurilor sudice ale munţilor Tian-Shan de răsărit, apoi prin teritoriile usunilor nomazi care „sunt confundaţi de obicei cu hunii”, prin văile de munte şi trecătorile de mare altitudine din Ţian-şanul central, până au ajuns pe malul sudic al lacului Issîk-Kul, în oraşul Cigu — reşedinţa căpeteniei tribului usunilor. De aici, prin trecătorile de mare altitudine şi pe valea Narînului (unul dintre izvoarele fluviului Sîr-Daria), chinezii au coborât în valea Fergana, în ţara Davan şi au ajuns în capitala ei, „Guişan” (Kassan). Aici, în partea de apus a văii Fergana, s-au întâlnit pentru prima oară în istorie căile bătătorite de reprezentanţii a două mari popoare antice — grecii şi chinezii: în anul 328 î.e.n., exact cu 200 de ani înainte de venirea lui Cian Ţian dinspre răsărit, s-a apropiat dinspre apus de valea Fergana una dintre armatele lui Alexandru Macedon. Oştenii lui Alexandru au străbătut însă ţări cu o civilizaţie înaltă, teritorii bine cunoscute de perşii antici şi cucerite dinainte de ei, în timp ce Cian Ţian a trecut prin regiuni de deşert, prin stepă sau munţi înalţi cu totul necercetaţi. Cârmuitorul din Davan, o ţară agricolă destul de dezvoltată, l-a primit cu ospitalitate pe Cian Ţian, nădăjduind să lege cu ajutorul lui relaţii comerciale directe cu îndepărtata Chină. El i-a dat lui Cian Ţian călăuze care să-l ducă la tribul nomad kanghiui, care trăia în stepele din regiunea fluviului Sîr-Daria, la nord-vest de Davan. Kanghiuii l-au ajutat pe Cian Ţian să-i găsească, în sfârşit, pe iuecizi, care trăiau la sud de ei, între deşertul Kîzîlkum şi Amu-Daria. Cartierul general al iuecizilor — Kuşania — se afla pe valea cursului mijlociu al râului Zeravşan. Cian Ţian n-a mai găsit acolo pe urmaşii căpeteniei ucise de huni, la care fusese trimis cu zece ani în urmă. Între timp, nepotul căpeteniei întreprinsese o expediţie spre sud, dincolo de fluviul „Guisui” (Amu-Daria), supusese regatul greco-bactrian, în descompunere, situat în partea de răsărit a podişului Iranului şi rămăsese acolo (capitala sa se afla la Bactria, care mai târziu a primit numele de Balh). Cian Ţian a ajuns în regatul cucerit de iuecizi pe care el îl numeşte „Dasia”. Dar regele nici nu se gândea să se răzbune pe huni şi respingea însăşi ideea unei alianţe cu îndepărtata Chină. Cian Ţian a rămas în Dasia timp de un an de zile. Regele nu şi-a schimbat hotărârea, dar solul a profitat de acest timp pentru a strânge informaţii despre această ţară. Spre uimirea sa, Cian Ţian a găsit în Dasia mărfuri din China centrală (pânzeturi şi beţe de bambus din bazinul cursului mijlociu al fluviului Yangtze. Aceste mărfuri erau aduse de neguţătorii localnici dintr-un oarecare stat indian „Şendu”, situat „la câteva mii de li de Dasia spre sud-est”. În anul 127 î.e.n., Cian Ţian a pornit înapoi. El a ocolit pe la nord Pamirul, pe care îl numeşte Ţunlin (munţii Cepei). El a observat că Pamirul reprezintă o mare cumpănă a apelor; de aici unele râuri curg spre apus, iar altele spre răsărit, în direcţia Chinei. Prin valea Alai, Kaşgar şi Iarkend, Cian Ţian a ajuns la Hotan. Înaintând de la o oază la alta de-a lungul marginii sudice a deşertului Takla-Makan, el a ajuns într-o imensă depresiune unde se află lacul rătăcitor, fără scurgere — Lobnor. În anul când Cian Ţian a fost acolo, apa lacului era sărată şi el l-a denumit chiar Lacul Sărat. Probabil că a auzit de la localnici că lacul dispare uneori şi a ajuns la următoarea concluzie: „De la Iuitian (Hotan) râurile curg spre răsărit şi se varsă în lacul Sărat (Lobnor). Lacul Sărat se strecoară sub pământ şi la sud izvorăşte din el fluviul Galben (Huang He). Fluviul Galben curge spre împărăţia de mijloc” (China). Acum ştim că această concluzie era o mare greşeală geografică. Lacul Lobnor este situat la o altitudine de numai 780 m, iar izvoarele fluviului Huang He — lacurile cu apă dulce Djarin-Nur şi Orin-Nur din partea de răsărit a podişului Tibetului — se află la aproape 800 de km sud-est de Lobnor, la o altitudine de peste 4.230 m. În acea vreme, însă, în secolul al II-lea î.e.n., concluzia greşită a lui Cian Ţian constituia un pas înainte în comparaţie cu străvechea legendă chineză după care Huang He ar izvorî din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2.500 li (circa 1.500 km). Regiunea situată la răsărit de lacul Lobnor era stăpânită de huni, care l-au reţinut din nou pe Cian Ţian. Abia peste un an el a izbutit să fugă cu familia sa şi cu credinciosul Tanî. Nu aveau cu ei nici un fel de merinde. Adesea scăpau de foame numai datorită faptului că Tanî era un iscusit trăgător cu arcul. „Când nu mai aveam încotro, el ucidea păsări şi fiare şi aducea hrană”. În anul 126 î.e.n., Cian Ţian s-a întors cu familia sa în patrie după o absenţă de aproape treisprezece ani. Dintre ceilalţi membri ai soliei sale nu s-a întors în China decât Tanî. Potrivit calculelor lui Cian Ţian — destul de precise pentru epoca lui — el a străbătut în timpul peregrinărilor sale circa 25.000 de li, adică 15.000 km. El a fost primul care a adus în China informaţii exacte despre stepele şi deşerturile din Asia centrală, despre marile lanţuri de munţi — Tian-Shan şi Pamir (munţii Cepei), precum şi despre marile râuri din Asia centrală ce izvorăsc din aceşti munţi: Sîr-Daria şi Amu-Daria, care se varsă în „Marea de apus” (el confunda marea Aral cu marea Caspică) şi Tarim care se varsă în Lobnor. El a fost primul care a descoperit drumul din Extremul Orient spre „Ţinutul de apus”, iar de acolo spre India. Şi tot el a fost primul care a arătat că din China în India duc şi alte drumuri mai scurte şi, după părerea lui, mai puţin primejdioase, prin munţii de sud-vest din bazinul cursului mijlociu al fluviului Yangtze (Siciuan) peste podişul Yunanului. Împăratul U Di a poruncit în primul rând să se trimită în India patru solii din diferite puncte ale bazinului cursului mijlociu al fluviului Yangtze. Aceste solii n-au ajuns la ţintă: după ce au străbătut 500—1.000 km au fost nevoite să se întoarcă din cauza împotrivirii muntenilor ostili. Încercarea neizbutită de a descoperi drumurile sudice spre India (iar prin ea spre Dasia şi Davan) a silit din nou guvernul chinez să-şi îndrepte atenţia spre drumul nordic către ţările din apus. Între timp, Cian Ţian a fost numit comandant al unui mare detaşament militar şi în jurul anului 123 î.e.n. a participat la o nouă expediţie împotriva hunilor. Expediţia a fost încununată de succes, datorită faptului că Cian Ţian cunoştea perfect „locurile bogate în iarbă şi apă”, astfel că oastea n-a dus lipsă de nimic. La întoarcere, el a căpătat titlul de prinţ. În anul următor, însă, oastea chineză a fost înfrântă de huni. Cian Ţian a fost acuzat că înfrângerea s-a produs din vina lui, i s-a retras titlul de prinţ, a fost degradat şi condamnat la moarte, dar „plătind o sumă drept răscumpărare, a devenit om simplu” (anul 122 î.e.n.). Totuşi, împăratul U Di a continuat să se sfătuiască în problemele privitoare la regiunile apusene cu marele călător căzut în dizgraţie. În jurul anului 106 î.e.n., Cian Ţian a fost trimis în oraşul Cigu (Tian-Shanul central) cu un detaşament de 300 de călăreţi, cu cirezi uriaşe de vite cornute mari şi mici, cu o suită numeroasă şi cu multe daruri pentru căpeteniile usunilor. El l-a convins pe conducătorul suprem al usunilor să încheie alianţă cu China. Din Cigu el şi-a trimis ajutoarele la regii şi căpeteniile de triburi din Asia centrală precum şi în „Ansi” (Parţia) şi „Şendu” (India). În felul acesta, China a stabilit pentru prima oară relaţii directe cu ţările din Asia anterioară şi de sud. În jurul anului 105 î.e.n. Cian Ţian s-a întors în China şi peste un an a murit (104 sau 103 î.e.n.). Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici ### China in secolul al-II-lea i.e.n China in secolul al-II-lea i.e.n Aproximativ 1.500 de ani înaintea erei noastre a luat fiinţă în bazinul cursului mijlociu al fluviului Huang He unul dintre cele mai vechi state din lume — Statul chinez. Centrul acestui stat se afla în regiunea situată la apus de Marea câmpie a Chinei, acolo unde Huang He primeşte din dreapta pe marele afluent Veihe şi apoi, cotind spre răsărit, pătrunde în şes. În cursul mileniului I î.e.n., chinezii şi-au extins foarte mult posesiunile, învingând popoarele „barbare” vecine, fie prin forţa armelor, fie retrăgându-se vremelnic din faţa acestora şi biruindu-le totuşi prin puterea civilizaţiei lor mai înaintate, vechii chinezi s-au răspândit în Asia de răsărit pe un teritoriu întins, de la deşerturile şi stepele din zona temperată, la nord, până la zona silvică tropicală, la sud, cuprinzând şi bazinul fluviului Yangtze. Cu câteva secole înaintea erei noastre, chinezii au înaintat spre răsărit până la mările periferice ale Oceanului Pacific şi au navigat pe aceste mări. Pe ţărmurile mării Galbene ei au descoperit peninsulele Şandun, Liaodun şi Coreea, iar apoi, trecând peste larga strâmtoare a Coreei, au descoperit principala insulă japoneză Hondo (Honshu) şi insulele Kyushu şi Shikoku din sudul Japoniei. Înaintând spre sud, chinezii au descoperit întregul litoral continental al Mării Chinei de Răsărit, au traversat Tropicul de Nord şi, trecând peste o strâmtoare largă, au descoperit insula Taiwan. Mergând mai departe, spre sud-vest, ei au descoperit Marea Chinei de Sud cu golful Tonkin, întreaga Indochină de nord-est, bazinul fluviului Roşu (Song-Koi) insula Hainan şi zona răsăriteană de pe litoralul peninsulei Indochină. În secolul al II-lea î.e.n., sub domnia împăratului U Di, chinezii au cucerit Vietnamul. Spre apus, în secolul al III-lea î.e.n., chinezii au extins graniţele statului lor până la lanţul Nanşan şi munţii Sino-Tibetani, adică până la marginile de nord-est şi de est ale podişului Tibetan. Înaintând spre sud şi spre vest, chinezii au descoperit în secolul al III-lea î.e.n. aproape toate teritoriile de pe cursul mijlociu şi inferior al marilor fluvii care se varsă în mările Oceanului Pacific — de la Ialu, la graniţa cu Coreea, până la Mekong în Indochină. Vechii chinezi aveau însă noţiuni dintre cele mai fantastice despre cursul superior al marilor fluvii din Asia de răsărit, precum şi despre podişul Tibetului, de unde izvorăsc ele. În secolul al III-lea î.e.n. chinezii aveau o idee foarte vagă despre ţinuturile situate la nord de Marea Câmpie Chineză şi de cotul fluviului Huang He, precum şi la vest de acest cot. Or, tocmai din această direcţie China a fost ameninţată timp de multe secole de primejdia cea mare a incursiunilor întreprinse de nomazii războinici. Pentru a se apăra împotriva lor, chinezii au început să construiască în secolul al IV-lea î.e.n., în zona premontană situată la apus de cotul fluviului Huang He — Marele zid chinezesc. În secolele III—II î.e.n. ei au prelungit zidul spre răsărit de Huang He până la golful Liaodun din Marea Galbenă, iar spre apus, de-a lungul graniţelor sudice ale deşertului Alashan. În felul acesta zidul traversa cursul superior al râului Edzin-Gol şi ajungea până la trecătoarea largă dintre munţii Beişan şi Nanşan. Ridicarea acestei construcţii — cea mai mare din istoria antică — a fost posibilă numai în urma unei cercetări geografice şi topografice minuţioase a regiunilor prin care trecea zidul. Dar această construcţie de o amploare nemaivăzută, cu fortăreţe, turnuri de pază şi un zid de 1.000 de mile, n-a putut să apere China împotriva incursiunilor triburilor nomade din stepă. La hotarul dintre secolele III—II î.e.n., cei mai primejdioşi duşmani ai chinezilor erau hunii. În anul 206 î.e.n., unul dintre conducătorii hunilor, Mode, a organizat o puternică uniune militară de triburi şi a fost proclamat şaniui (mare conducător) al hunilor. Curând, Mode a început incursiunile spre sud-vest împotriva Chinei şi spre vest împotriva vecinilor săi — iuecizii, popor nomad care vorbea una dintre limbile iranice. În istoria antică, ei sunt cunoscuţi şi sub numele de kuşani. (Perşii antici numeau triburile înrudite cu kuşanii — saki, iar grecii antici le spuneau sciţi-masasageţi). În acea vreme iuecizii stăpâneau în stepă o ţară care se întindea spre apus de cotul fluviului Huang He până la râul Sulehe inclusiv, între munţii Nanshan (la sud) şi Altaiul din Gobi (la nord). La începutul secolului al II-lea î.e.n., hunii i-au alungat pe iuecizi departe spre apus, în bazinul lacului Lobnor, pe teritoriul situat între Tian-Shanul de est şi podişul Tibetului. Dar şi acolo i-au urmărit şi i-au înfrânt (anul 177 î.e.n.), „trecându-i prin foc şi sabie sau supunându-i pe toţi”. După această înfrângere, fiul căpeteniei iuecizilor ucise de huni, a pornit cu poporul său şi mai departe spre apus, dincolo de Tian-Shanul central, pe teritoriul dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria. În această perioadă, şi China a avut foarte mult de suferit din pricina incursiunilor hunilor. Împăraţii chinezi din prima dinastie Han (sau de Apus) au fost nevoiţi să încheie cu ei tratate înjositoare „de pace şi rudenie”, adică să dea de soţii căpeteniilor hunilor principese chinezoaice şi să le trimită în fiecare an tribut. Dar cu toate că primeau tribut, hunii continuau să năvălească în posesiunile chineze, pustiindu-le, răpind vitele, omorând sau luând în captivitate locuitori paşnici. Pentru a lupta împotriva acestui popor care îşi petrecea viaţa pe cai, era nevoie de unităţi de cavalerie mari şi bine instruite. Călăreţii chinezi, însă, care — ca toţi soldaţii chinezi — erau recrutaţi din rândurile sărăcimii oraşelor sau ale ţăranilor lipsiţi de cai, nu se puteau compara cu hunii învăţaţi să călărească din copilărie. Cu hunii puteau lupta cu succes numai alte triburi nomade, la fel de mobile ca şi ei. Chinezii au fost nevoiţi să-şi caute aliaţi printre nomazii ostili hunilor. Ştirea despre înfrângerea totală a iuecizilor de către huni a ajuns repede în China. Au trecut însă mai bine de 30 de ani până când guvernul Chinei, care se întărise după urcarea pe tron a împăratului U Di (anul 140 î.e.n.), s-a hotărât să folosească acest eveniment în interesul său şi să încheie o alianţă cu iuecizii în vederea unei lupte mai active împotriva hunilor. Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici - China in secolul al-II-lea ### Recorduri meteorologice Recorduri meteorologice Ploile anuale de 60-150 centimetri sunt normale pentru regiunile temperate, cum ar fi nordul Europei, dar există regiuni deșertice unde nu a mai plouat de ani întregi. Într-o parte din Deșertul Atacama din Chile nu a mai plouat de 400 de ani. La cealaltă extremă, piscul Waialeale din Hawaii primește în medie pe an peste 11 metri de ploaie. Cea mai mare cădere de zăpadă în 12 luni a fost de 31,1 metri și a căzut în iarna lui 1971-1972 la Paradise, Muntele Rainier din statul Washington, Statele Unite. Pe 16 martie 1952, la Cilaos, pe insula Reunion din Oceanul Indian, au căzut 1,87 metri de ploaie. Ploaia torențială de acest tip poate slăbi rădăcinile copacilor și poate provoca alunecări de teren catastrofice, care distrug case în drumul lor. Ploile intense prelungite și dezghețurile bruște pot determina ridicarea nivelului râurilor, făcându-le să iasă din matcă. ### Clima Pamantului Clima Pamantului Caldura care sta la baza sistemelor climaterice ale Pamantului provine de la Soare. Lumina Soarelui ajunge pe Pamant, o parte este reflectata inapoi in spatiu de norii albi si stralucitori. Restul este absorbit de uscat si de mare, care se incalzesc si radiaza caldura sub forma de lumina infrarosie. Lumina alba vizibila straluceste liber trecand prin aerul curat, iar gaze cum ar fi bioxidul de carbon reflecta razele infrarosii inapoi pe Pamant. Acest fenomen se numeste efect de sera. Bioxidul de carbon din atmosfera capteaza caldura aproape la fel cum se intampla in cazul sticlei unei sere. Fara acest efect, temperatura medie pe suprafata Pamantului ar fi de -15 grade C. Gheata ar acoperi planeta iar fiintele umane nu ar exista. Cantitatea de lumina solara care atinge suprafata Pamantului variaza in functie de latitudine. Lumina Soarelui este cea mai intensa la ecuator si cea mai slaba la poli. Vantul tinde sa realizeze o uniformizare, transportand aerul cald catre latitudini mai inalte. Clima este de asemenea afectata de curentii oceanici. Primii doi metri de apa situati imediat sub suprafata apei marii stocheaza mai multa caldura decat intreaga atmosfera. Curentii oceanici pot transporta o parte din aceasta caldura catre poli, iar curentul Golfstrom si curentul Californiei asigura o clima blanda in nordul Europei. Departe de depozitele de caldura din oceane, interiorul continentelor au o clima mai dura, cu ierni reci si veri fierbinti si uscate. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Impala Impala Impala este una dintre cele mai rapide și mai elegante antilope. Se recunoaște după banda neagră care coboară de-a lungul coapsei sale. Numai masculul are coarne. Impala poate galopa cu 60 km/h. În fuga sa, ea poate face salturi de 3 m înălțime și 10 m lungime. În caz de pericol, aceste salturi dezordonate pot zăpăci prădătorii (lei, leoparzi și gheparzi) și din când în când îi permit să scape. În cea mai mare parte a anului masculii formează mici cete, separate de femele. Ei se reîntâlnesc cu femelele pentru a se împerechea la începutul sezonului umed, când iarba este din abundență. În acea perioadă grupurile sunt formate dintr-un mascul însoțit de 5 pana la 50 de femele. Micuții apăruți din aceste împreunări rămân cu mama lor timp de un an. Sunt deseori întâlnite în zonele păduroase ale savanei, întotdeauna aproape de o sursă de apă. ### Erele glaciare Erele glaciare Erele glaciare sunt perioadele în care Pământul a înregistrat scăderi bruște ale temperaturii pe o perioadă mai lungă. Geologii nu știu sigur ce determină apariția unei ere glaciare. Totuși, erele glaciare par să fi fost influențare de ciclurile pe termen lung ale înclinării axei Pământului, numite cicluri Milancovici. Fluctuațiile în nivelurile de dioxid de carbon din atmosferă pot juca de asemenea un rol. După ce gheața începe să se întindă, schimbarea se accelerează. Gheața și zăpada albă reflectă mai mult din radiația Soarelui înapoi în spațiu, iar planeta continuă să se răcească. Oamenii de știință au descoperit că temperaturile globale fluctuează între două stări relativ stabile. Această fluctuație a avut loc de aproximativ 35 de ori în istoria Pământului. Prima dovadă clară a unei ere glaciare datează din Precambrian, aproximativ cu patru miliarde de ani în urmă. Cea mai recentă eră glaciară a început în urmă cu 3,25 milioane de ani. Este posibil ca aceasta să continue și în prezent, în pofida existenței climei temperate. Până în urmă cu aproximativ 14.000 de ani, în calotele polare era concentrată o cantitate uriașă de gheață, iar nivelul mării era cu 80 de metri mai scăzut decât nivelurile din prezent. Gheața apasă de asemenea pământul, iar în prezent acesta se ridică lent la latitudinile nordice. ### Sir William Fletcher Barrett (1844-1926) Sir William Fletcher Barrett Sir William Fletcher Barrett (n. 10 februarie 1844 - d. 26 mai 1925), după ce a lucrat sub conducerea lui Tyndall la Royal Institution, a fost numit profesor de fizică la Royal College of Science în orașul său natal, Dublin; și, în timp ce se află acolo, i s-a trezit interesul în "înaltele fenomene" ale mesmerismului, demonstrate cu copiii unui prieten de-al lui, care, pe când se aflau în tranșă, reacționau la senzații la fel cu mesmeristul - simțind durere dacă el simțea durere, simțind gustul a ceea ce gusta el. O informare asupra subiectului citită de Sir William Fletcher Barrett i-a înfuriat pe unii membri de căpetenie ai British Association, care l-au acuzat că târăște spiritualismul în deliberări; și-a continuat însă investigațiile asupra "comunității de senzații", ca și a bântuirilor de tip poltergeist. După șase ani, a adunat un grup de spiritualiști de marcă, printre care se aflau Myers și Gurney, întâlnire ce a dus la fondarea Societății pentru Cercetări Metapsihice (SPR). Cercetător neobosit, Sir William Fletcher Barrett a organizat prima investigare completă asupra dowsing-ului pe spezele Societății, înainte de a-i deveni președinte, în 1904. Mai târziu, a condus ceea ce rămâne cel mai sofisticat studiu al comunicațiilor prin planșa ouija, iar raportul vizitei sale la Belfast, unde a luat parte la o ședință de spiritism cu W.J. crawford și cercul Goligher, a depus mărturie asupra autenticității rezultatelor pe care le consemnase Crawford. Cărțile lui oferă imaginea clară a studiului cercetării metapsihice în aceea perioadă; iar "Death-ed Visions" (1926), publicată postum și atrăgând puțină atenție în epocă, s-a dovedit că punea în umbra rezultatele studiilor mai sistematice asupra viziunilor oamenilor care avuseseră eperienței de apropiere a morții. ### Aksakov Alexander (1832-1903) Aksakov Alexander Aksakov Alexander a fost cel mai important investigator rus din epoca victoriană. Descrierile lui asupra mediumilor, ca Florence Cook și materializările ei integrale, oferă confirmări independente și utile ale rapoartelor lui Crooks și ale altor cercetători metapsihici. Încercând să explice ceea ce văzuse, Aksakov Alexander a emis teoria că ființa materializată este într-un sens "dublura" mediumului, astfel că dacă o formă materializată e prinsă și ținută, faptul că reiese ca fiind trupul mediumului nu reprezintă în mod necesar o indicație a fraudei: poate va fi vorba de fuziune. Într-o emoționantă evaluare a muncii lui de-o viață, Aksakov Alexander admitea că avea relativ puțin de arătat în materie de probe; "dar dacă, până la urmă, soarta mea a fost de a fi așezat o piatră din templul spiritului, clădit de la veac la veac de către oamenii adevărați - aceasta va fi cea mai înaltă, și singura recompensă pe care m-am străduit vreodată s-o șterg". Cea mai importantă carte a sa este "Animism and Spiritism". Dex: Medium (sau mediu) este considerată o persoană care poate trece în stare de hipnoză, de tranșă, și despre care, în practicile oculte, se crede că poate comunica cu spiritele și poate servi ca intermediar între ele și cei vii. ### Antilopa de apa Antilopa de apa Antilopa de apă Antilopa de apă este o antilopă de talie mare care poate depăși lungimea de 1,5 m și la maturitate femela poate cântării până la 200 kg, iar masculul până la 300 kg. Este o specie destul de rară, dar poate fi intâlnită în majoritatea regiunilor Africii. Antilopa de apă trăiește în turme mari, de obicei pe lângă o sursă de apă (râu, mlaștină) pe care nu ezită să o traverseze fie în mers, fie înot. Doar masculul are o pereche de coarne inelate și cu o formă caracteristică. El le folosește pentru a se apăra de prădători. În perioada de împerechere, coarnele îi servesc și la luptele care stabilesc ierarhia între masculi. Aceste lupte sunt mai ales rituale și puțin violente. Masculul cel mai puternic alege femelele care vor alcătui haremul său. Fiecare femelă dă naștere unui singur pui, după o perioadă de 7 până la 8 luni de gestație. Puiul este înțărcat la aproape 4 luni; el atinge maturitatea sexualã către 2 ani dacă este femelă și către 3 ani dacă este mascul. Antilopa de mlaștină are o speranță de viață de 17 ani. ### Rocile vulcanice Sursa foto: worddirection.com Rocile vulcanice sunt fie de intruziune, fie de extruziune. Rocile de intruziune sunt impinse in sus sub rocile de deasupra, sub forma de mase enorme solidificate. Rocile de extruziune erup din vulcani sau formeaza filoane si grinzi de talpa asociate cu acestea. Rocile vulcanice au textura diferita datorita vitezei cu care acestea se racesc. Daca se racesc incet in intruziuni mari, este posibil sa creasca cristale mari. Uneori acestea formeaza pegmatit cristalin, macrogranular, sau sunt prinse sub forma de fenocristale mari in materie cu granulatie mai fina. In cazul in care magma se raceste rapid, granulatia va fi mai fina sau chiar sticloasa. Este posibil ca materia sa capteze in interior bule de gaze sau chiar fragmente mari de roca dimprejur (xenoliti). Rocile vulcanice bazice se pot forma prin topirea integrala sau partiala a mantalei superioare, in special cand o perna din manta se ridica sub un punct fierbinte. Cand aceasta magma erupe dintr-un vulcan si se raceste rapid, formeaza bazalturi cu granulatie fina, care contin feldspat, mica si hornblenda si au o culoare foarte intunecata. Acelasi amestec injectat in subteran, intre starturile de roca, se raceste mai lent, formand cristale mai mari, numite dolerite. Racirea si mai lenta, in milioane de ani si la adancimi mai mari, determina crearea unei forme cu granulatie si mai fina, numita gabbro. Aceasta are in continuare aceeasi compozitie generala. Cand scoarta oceanului se scufunda sub un continent, parti din ambele se topesc, formand o magma care este mai acida si mai bogata in silice. Apa si dioxidul de carbon fac magma sa curga mai usor, dar silicele o fac sa fie mai densa. Eruptiile acestei materii formeaza andezitul, o forma de bazalt mai deschisa la culoare si care este bogata in silice. Milioane de ani mai tarziu, cand continentul a fost ingrosat in urma eruptiilor vulcanice, este posibil ca baza continentului sa inceapa sa se topeasca. Aceasta produce intruziuni de granit bogat in silice. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Rocile vulcanice ### Minereuri și pietre prețioase Imagine: wikipedia.org Minereuri și pietre prețioase Fierul, cuprul, aurul și toate celelalte metale apreciate de oameni există în cantități mici în întreaga lume. Totuși, minereurile de metale au fost concentrate de procesele naturale și astfel oamenii le pot extrage și utiliza. Mineralele pot fi concentrate în mai multe moduri. În roca topită, cristalele vor începe să se formeze iar cele care au densitatea cea mai mare se vor depune la fund. Acest proces a condus la formarea nucleului de fier topit al Pământului, dar are loc la scară mică în intruziunile rocii topite, cum ar fi granitul. Pe lângă concentrarea mineralelor pe care le conține, o masă de rocă topită care se ridică prin alte roci va împinge în faza sa apă și abur supraîncălzite. Sub o presiune enormă, aceste forțe pot dizolva multe dintre mineralele din rocă, transportându-le prin crăpături și fisuri, unde ele se depozitează sub formă de filoane de minerale. Alte minerale se concentrează în apropierea suprafeței Pământului când apa se evaporă sau când alte componente dintr-o rocă se erodează. Adânc în ocean, deschiderile de pe fundul oceanului, numite cratere hidrotermale, revarsă apa bogată în minerale care se cristalizează în jurul craterelor sau se precipită afară, în ocean. Suprafețe mari de pe fundul oceanului sunt acoperite cu noduli de mangan care sunt bogați în alte minerale valoroase, cum ar fi cobaltul. Cele mai bogate mine dintre toate ar putea să se afle într-o zi nu pe Pământ, ci în spațiu. Dacă am putea captura și exploata un asteroid bogat în metale, acesta ar putea conține platina și metale înrudite, care valorează mii de miliarde de dolari. Prelucrarea minereurilor Tehnicile de exploatare depind de nivelul de concentrare al minereului, de adâncimea la care se află și de valoarea sa pentru oameni. Acolo unde minereul se află într-un filon gros sub pământ, pentru a ajunge la el pot fi săpate puțuri. Uneori este vorba despre o masă mare de minereu mai puțin concentrat în apropiere de suprafața, care merită dezgropată prin tehnicile de excavație mare la suprafață. Uneori natura a săpat singură. De exemplu, nisipul aurifer și pepitele aurifere pot fi găsite concentrate în prundisul albiilor de râuri. Majoritatea mineralelor metalice sunt compuși chimici cu proprietăți care sunt foarte diferite de cele ale metalelor pe care le conțin. Procesul de topire este utilizat pentru a extrage metalul din minereu. Atât căldura, cât și reductorul, cum ar fi carbonul, sunt utilizate pentru a separa celelalte elemente chimice care însoțesc metalul. Pietrele prețioase Unele minerale sunt apreciate pentru frumusețea lor naturală, nu pentru vreo utilizare practică. Orice mineral purtat sub formă de bijuterie poate fi privit ca o nestemată. Unele minerale sunt de origine organică și printre acestea se numară chihlimbarul (rășina de copac fosilizată) și lignitul (cărbune dur și negru). Multe alte pietre semiprețioase sunt mineralele de silicați, cum ar fi cuartul, ametistul, jadul, granatul și topazul. Cele mai prețioase pietre sunt și cele mai rare și mai durabile. Printre acestea se numără rubinul, safirul, smaraldul și diamantul, cele mai multe fiind formate la temperaturi și presiuni înalte, în adâncul Pământului. Deși este cel mai dur mineral cunoscut, diamantul – ca și mangalul – este compus din carbon pur. Spre deosebire de mangal, diamantele se formează când carbonul se află sub o presiune enormă, la o adâncime de aproximativ 600 de kilometri sub suprafața Pământului. Renumitele mine de diamant din Republica Sudafricană sunt în roca vulcanică numită kimberlit, care a erupt incredibil de violent cu peste un miliard de ani în urmă. Cristalele de diamant în stare nativă au opt fete, dar pentru bijuterii acestea sunt tăiate atent, cu multe fațete – 58 este cel mai potrivit număr de tăieturi pentru un diamant. Diamantele sunt atât de dure încât sunt utilizate pentru a face perforatoare și ferăstraie industriale din ele. Sursa: Enciclopedia științelor, Kingfisher – Minereuri și pietre prețioase ### Șacalul Șacalul Există mai multe specii de șacali. Șacalul comun, care este reprezentat în fotografie, este răspândit în nordul Africii, în sud-estul Europei și în sudul Asiei; ruda sa, coiotul, trăiește în șesurile și deșerturile Americii de Nord. Acest „câine sălbatic” este neobosit: el poate parcurge distanțe mari, alergând ore întregi. Vâneaza solitar sau în grup scoțând tot timpul urlete. Se hrănește cu rozătoare, ouă, insecte, mici antilope și, dacă este necesar, nu ezită să mănânce și starvuri. Șacalul este la fel de șiret ca o vulpe. Atunci când observă o pradă tânără, caută să o izoleze de mama ei pentru a o ataca mai ușor. Mirosul său este foarte dezvoltat; atunci când simte apropierea unui prădător, el scoate un strigăt de avertisment de care profită toate animalele din împrejurimi. Primăvara, femela naște între 2 și 12 pui la adăpostul unei vizuini. La maturitate sacalul poate ajunge la o înălțime de 50 cm, lungime de 90 cm și o greutate de până la 14 kg. Media de viață este cuprinsă între 8 - 15 ani. ### Antilopa-cal Antilopa-cal Antilopa-cal este una dintre cele mai frumoase antilope, dar și una dintre cele mai agresive. Ea are două coarne lungi, puternice, inelate și curbate spre spate. Numele îi vine de la coama sa de păr în perie și de la talia apropiată de a unui cal. Exemplarele cele mai mari ajung la 300 kg. Ca toate antilopele (există circa 150 de specii), aceasta este un mamifer rumegător ale cărui coarne nu cad niciodată. Atât masculul, cât și femela au coarne; acestea le servesc înainte de toate pentru apărare. Este un animal rapid care trăieste în turme compuse din 8 până la 40 de indivizi, conduse de un mascul. Turma este nomadă; ea se deplasează în permanență pentru a găsi plantele cu care antilopa-cal se hrănește. Prădătorul cel mai important al ei este leul; mulți susțin chiar că leul este singurul animal capabil s-o omoare, asumându-și riscuri: antilopa-cal este un animal curajos care își apără cu înverșunare viața, chiar și în fața unui leu. Atinge o viteză de circa 57 km/h. La maturitate antilopa atinge o lungime de 1,9 - 2,7m. Speranța de viață este de aproximativ 17 ani. ### Rinocerul Rinocerul Rinocerul se află, în rândul animalelor terestre, pe locul al doilea în lume ca mărime (imediat după elefant, care este, bineînțeles, pe locul 1). Dar, în ciuda celor 3 tone ale sale, este agil și poate alerga la fel de repede ca și un cal. El trăiește în grupuri familiale de 3 sau 4 indivizi, care se deplasează lent prin savana, păscând iarba. Vederea sa este mediocră, dar mirosul și auzul sunt excelente. Cel din Asia are un corn pe nas, iar cel din Africa are două. Aceste coarne pot atinge lungimea de 1,5 m! Ele sunt diferite de coarnele vacii: sunt alcătuite din aceeași materie ca unghiile noastre. Pentru a și le procura, braconierii aproape că au exterminat rinocerii. Într-adevăr, coarnele se vând foarte scump: ele servesc la fabricarea a tot soiul de obiecte și de medicamente foarte căutate în Asia și Africa. Pielea rinocerului este foarte groasă și îl protejează ca un scut. La rinocerii din India, pielea sub formă de plăci creează impresia ca sunt îmbrăcați într-o adevărată armură. Rinocerul nu se teme de nici un animal în afară de om! Greutate: Rinocer alb: 2.300 kg, Rinocerul negru: 800 – 1.400 kg, Rinocer indian: 2.100 kgMărime: 1,3 - 2,2mMedia de vârstă: 10 – 12 ani ### Gazela lui Thomson Gazela lui Thomson Această antilopă mică, foarte grațioasă trăiește, ca multe alte antilope, în turme mari. Ea este permanent în alertă; poate observa pericolul de la mai mult de 300 m. La cel mai mic semn de amenințare, ea se îndepărtează în goană mare, făcând salturi lungi și în zig-zag. Este probabil antilopa cea mai rapidă: poate alerga cu 80 km/h! Totuși, ea cade deseori pradă leilor, gheparzilor și hienelor. Când iarba este verde, ea are asigurată apa care-i este necesară. Însă atunci când este secetă (cum este adesea cazul în Kenya și Tanzania, acolo unde trăiește), ea are o întreagă serie de adaptări pentru a economisi apa din corp: blana sa de culoare deschisă reflectă razele de soare, nu transpiră, excrementele ei sunt foarte uscate, iar urina este foarte concentrată. În plus, ea se hrănește noaptea (când este mai puțin cald și când plantele sunt acoperite de rouă); ziua, ea rumegă, stând nemișcată! Fiecare dintre coarnele ei este alcătuit dintr-un os sudat de craniu și acoperit complet de un tegument cornos; coarnele cresc toată viața, fără să-i cadă vreodată. Se înmulțelte de 2 ori pe an. Când este urmărită de dușmani, poate atinge o viteză de 60 km/h. ### Ce sunt rocile? Cum se formează rocile? Rocile sunt mase naturale de materie minerală. Acestea pot fi de la cel mai dur granit până la cel mai moale lut. În fiecare rocă se află indicii privind formarea acesteia. Rocile există în trei forme de bază. Rocile magmatice (vulcanice) se formează din magma solidificată care s-a ridicat din adâncul scoarței Pământului. Rocile sedimentare reprezintă materia care a fost depozitată pe fundul mării sau pe fundul râurilor unde, în timp, s-a solidificat sub formă de rocă. Rocile metamorfice pot fi la început atât magmatice cât și sedimentare, dar sunt transformate ulterior de căldură și presiune în interiorul Pământului. Rocile magmatice (vulcanice) Rocile magmatice (vulcanice) iau naștere prin răcirea magmelor ajunse din adâncime în scoarță sau la suprafață. Se deoseboesc mai multe tipuri după: compoziție chimică și minerologică, grad de cristalizare, structură, textură etc. De exemplu, magmele ce se răcesc la mari adâncimi au o cristalizare totală (granitul), cele răcite aproape de suprafață au o cristalizare parțială (riolitul), iar magmele ajunse la suprafață se răcesc repede și rămân necristalizate (piatra ponce). După compoziția mineralogică, rocile magmatice se grupează astfel: Grupa granitului cuprinde: granitul (o rocă acidă, consolidată în adâncime; se găsește în România în Munții Măcin, Banatului, Apuseni), riolitul (consolidat la suprafață sau aproape de suprafață; se folosește des la pavaje și se găsește în Munții Apuseni, Oaș, Gutâi), piatra ponce (consolidată în apă). Grupa granodioritului cuprinde: granodioritul (rocă acidă, consolidată în adâncime, mai închisă la culoare decât granitul) și dacitul (consolidat aproape de suprafață). Grupa sienitului cuprinde roci neutre și se compune din: sienit (consolidat în adâncime) și trahit (consolidat la suprafață). Grupa dioritului cuprinde tot roci neutre, dar cu altă compoziție minerologică, cum sunt dioritul (consolidat în adâncime) și andezitul (consolidat la suprafață). Grupa gabroului cuprinde roci bazice: gabroul (consolidat în adâncime) și bazaltul (consolidat la suprafață). Rocile sedimentare Rocile sedimentare se formează prin distrugerea mecanică și chimică a rocilor preexistente (magmatice, metamorfice, chiar sedimentare) și acumularea (sedimentarea) materialului rezultat în diferite locuri și medii (subacvatic, subaerian). Ele se clasifică după factorii care au contribuit la formarea lor, ca și după structură și textură. a) Rocile detritice sunt cele formate prin dezagregarea altor roci, de obicei dure, și care ulterior au fost, sau nu, cimentate cu un material calcaros, argilos, silicios. Aceste roci: grohotișurile (fragmente colțuroase de rocă; prin cimentarea lor se formează breciile), pietrișurile (fragmente rotunjite, transportate de râuri sau de valori; prin cimentare dau conglomeratele), nisipurile (fragmente de 0,1-2 mm; prin cimentare dau gresiile), loessul (un praf format din nisip fin, calcar și argilă, transportat și depus de vânt în zone joase), mâlurile (particule mai mici de 0,01 mm; prin cimentare dau argilele), marnele (argile calcaroase). b) Rocile de precipitare se formează mai ales în golfurile, lagunele și lacurile din regiunile aride. Aici, evaporarea fiind ridicată, apar soluții supranaturale din care precipită săruri minerale sub formă de roci monominerale sau poliminerale. Roci monominerale sunt: evaporitele (formate din sare), depozitele de gips și anhidrit, travertinul (format din calcit foarte poros și ușor). Dintre cele poliminerale, menționăm calcarele oolitice (cu sfere mici formate în jurul grăunților de nisip), dolomitele (carbonat dublu de calciu și magneziu). c) Rocile organogene iau naștere prin depunerea părților scheletice ale organismelor vegetale sau animale, după moartea acestora. Se subdivid în două categorii: acaustobiolite (care nu ard) și caustobiolite. Din acaustobiolite fac parte: calcarele organogene (CaCO3), diatomitele (formate din scheletul unor plante marine numite diatomee), fosforitele (fosfat de calciu). Rocile caustobiolite cuprind, la rândul lor, două grupe: cărbunii și bitumenele naturale (sau hidrocarburile, compuși ai carbonului și hidrogenului). Cărbunii, după gradul de incarbonizare, se grupează astfel: turba, lignitul, cărbunele brun, huila, antracitul. Ca roci bituminoase, amintim: petrolul, gazele naturale, asfaltul (rezultă din oxidarea și degradarea petrolului în contact cu aerul) ozocherita (rezultă din polimerizarea hidrocarburilor când ies de sub presiune), șisturile bituminoase (șisturi argiloase, calcaroase sau silicioase impregnate cu bitumene), echilibrul (rășina de pin fosilizată). Rocile reziduale rezultă prin alterarea rocilor preexistente și acumularea reziduului insolubil. Acestea sunt: bauxita (din hidroxizi de aluminiu, oxizi de fier ș.a.), lateritul (hidroxizi de aluminiu și fier și minerale argiloase, alcătuind o rocă brun-roșcată), terra rossa (o argilă bogată în oxizi de aluminiu și hidroxizi de fier ce rămâne după dizolvarea calcarului), solurilor. Rocile metamorfice Sursă imagine: Wikimedia Commons Rocile metamorfice rezultă prin transformarea rocilor sedimentare și chiar magmatice ajunse la presiuni și temperaturi ridicate. Se produce recristalizarea acestor roci (nu topirea) și concomitent au loc schimbări de structură, textură, compoziție mineralogică și uneori chimică (fenomenul de metamorfism). Există următoarele roci metamorfice principale: micașisturile (roci cu textură șistoasă, ca foile unei cărți, constituite dominant din cuarț și mică), cuarțite (dominate de granule de cuarț), gnaise (cu o structură grăunțoasă, similară granitului), marmure (calcar recristalizat), filite (compuse tot din cuarț și mică, la care se mai adaugă cel puțin un mineral în proporție mare: clorit, sericit, talc, grafit). ### Hiena Foto: wikipedia.org Hiena Hiena este probabil animalul cel mai puțin plăcut din savană. Aerul său prefăcut, reputația de laș și obiceiul de a consuma hoituri se află, în mod evident, la originea lipsei sale de popularitate. Strigătul său seamănă cu un hohot oribil, aducându-i și numele de „hienă răzătoare”; ea poate să și latre, să mârâie și chiar să imite răgetul leului! Mesele sale sunt alcătuite în cea mai mare parte din resturi de animale ucise de lei și gheparzi, resturi pe care și le dispută cu vulturii. Fălcile sale au o putere incredibilă și îi permit să sfărâme fără nici un fel de greutate oasele de zebră sau de bivol pentru a le mânca măduva. Uneori, vânează ea însăși; o face în haite, la căderea nopții și își urmărește prada pe distanțe foarte lungi. I se întâmplă chiar să atace leii! La hiene, contrar multor animale, femelele sunt mai mari decât masculii; de altfel, întotdeauna o femelă mai bătrână conduce grupul. Hiena atinge o viteză de 60 km/h, iar la maturitate corpul are o lungime cuprinsă între 1m-1,5m și o greutate cuprinsă între 41-86kg. ### Cei mai înalți munți Top 10 cei mai înalți munți: 1. Muntele Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munții Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N și 86°55'28.27" E, pe granița dintre Nepal și Tibet (China). 2. Muntele K2 este al doilea munte ca înălțime din lume, după Everest. Are 8.611 metri, este situat la 1.500 km vest de Everest, în mijlocul Asiei. Litera K desemnează masivul Karakorum, uriașul lanț muntos aflat la nord-vest de Himalaya centrală, iar cifra 2 o ordine stabilită arbitrar de primii topografi. 3. Muntele Kangchenjunga este al treilea vârf ca înălțime din lume, după Everest și K2, cu o altitudine de 8.586 metri. 4. Muntele Lhotse este situat în masivul Himalaya la granița dintre Nepal și China în vecinătatea muntelui Everest. Are o altitudine de 8516 m deasupra nivelului mării, fiind al patrulea din lume ca înălțime. 5. Muntele Makalu, situat în partea centrală a munților Himalaya, la granița dintre China și Nepal, este al cincilea vârf din lume ca înălțime, având o altitudine de 8480 m deasupra nivelului mării. 6. Muntele Cho Oyu face parte din masivul Himalaya și este situat la granița dintre China și Nepal. Având o înălțime de 8.188 m deasupra nivelului mării, este al șaselea ca mărime din lume. 7. Muntele Dhaulagiri din Nepal este un munte din masivul Himalaya care are altitudinea de 8.167 m deasupra nivelului mării, fiind situat pe locul șapte în categoria munților peste 8000 de m înălțime. 8. Muntele Manaslu din Nepal, masivul Himalaya, are o altitudine de 8163 m deasupra nivelului mării fiind situat pe locul opt ca înălțime în lume. 9. Muntele Nanga Parbat din Pakistan, este al nouălea vârf ca înălțime de pe Pământ , având o altitudine de 8.125 de metri deasupra nivelului mării. 10. Muntele Annapurna din Nepal, masivul Himalaya, are altitudinea de 8091 m deasupra nivelului mării fiind situat pe locul zece ca înălțime pe lume. ### Antilopa dik-dik Foto: wikipedia.org Antilopa dik-dik Antilopa dik-dik este una dintre cele mai mici antilope din lume având lungimea de 60 cm, înălțime de 35 cm și o greutate cuprinsă între 3-4 kg. Numele îi vine de la micile strigăte pe care le scoate atunci când este neliniștită. Poate scoate și sunete foarte ascuțite. Antilopa dik-dik este un animal timid care o ia la fugă prin salturi în zig-zag la cel mai mic zgomot suspect. Doar masculul are coarne. Spre deosebire de multe antilope, dik-dik nu este apreciată de oameni pentru carnea sa și, ca atare, ea nu este tulburată de vânători. Pe de altă parte, atunci când este urmarită de un prădător, talia mica îi permite să se strecoare prin desișurile spinoase, ceea ce îi descurajează frecvent pe urmăritorii săi! Din aceasta cauză, ea trăiește în special în regiunile mărăcinoase ale savanei. În ciuda acestui avantaj, este totuși foarte prudentă și așteaptă căderea nopții pentru a ieși să-și caute hrana. Ea paște iarba și frunze de acacia și se hrănește de asemenea cu fructe care îi asigură cea mai mare parte a apei de care are nevoie. Antilopa dik-dik trăiește până la 10 ani. ### Porcul cu negi Foto: wikipedia.org Porcul cu negi Ruda africană a mistrețului trăiește în mici grupuri de circa zece indivizi. Culoarea lui este gri sau neagră, dar, deoarece îi place să se tăvălească în noroi, pare adesea roșu sau galben! Atunci când fuge, coada îi este ridicată în aer, dându-i o înfățișare comică. Are un cap enorm, înarmat cu două perechi de colți. De fapt, aceștia sunt canini foarte dezvoltați; la indivizii mai bătrâni, ei pot atinge o lungime de 60 cm! Porcul cu negi îi folosește pentru a dezgropa plantele, tuberculii, insectele și larvele cu care se hrănește. Pentru aceasta el trebuie să îngenuncheze, dar în această poziție trebuie să fie foarte atent, deoarece este foarte vulnerabil și expus prădătorilor (hiena, leu, pantera). Masculul se deosebește de femelă prin 2 perechi de „negi” mari pe care îi are pe obraji. După 5 luni de gestație, femela se adăpostește într-o ascunzătoare veche a unui furnicar și dă naștere la 3 până la 5 pui. Caracteristici: Lungime - 100–150 cm; Coadă - 20 cm; Înălțime - 64–84 cm; Greutate - 50–150 kg. ### Marabuul Marabuul Marabuul este un mare piciorong. Această pasăre cu o alură destul de comică are o înălțime de 1,5 m, anvergura aripilor sale poate atinge 3,2 m și ajunge la o greutate de peste 8Kg. Aparține familiei berzelor. De altfel, marabuul este denumit și „barza cu sac”. Această poreclă îi vine de la un fel de sac pe care-l are sub gâtlej și în care păstrează surplusul de mâncare rămas de la masă. Se servește de el ca de o cămară de provizii! Este observat în general cocoțat în vârful unui arbore sau lângă un curs de apă. Acesta este de altfel un foarte bun pescar, iar peștii constituie o parte importantă a regimului său alimentar. Joacă și rolul de gunoier: nu se lasă rugat pentru a ajuta vulturii să curețe resturile prăzilor lăsate de lei și hiene. Poate fi văzut uneori și prin sate: atunci se hrănește cu resturi și curăță străzile de gunoaie. Marabuul poate plana la fel de bine ca zburătoarele cele mai abile. Când zboară, își bagă capul puțin între umeri și își întinde picioarele lungi înapoi, fiind întruchiparea eleganței. Pasărea se folosește cu multă iscusință de curenții de aer cald, sau termici, și poate zbura la înălțimi atât de mari, încât uneori aproape că nu poate fi zărită de la sol! Marabuul a fost observat planând la o înălțime de 4 000 de metri! ### Cum se formează munții? Cum se formează munții? În istoria Pământului lanțurile muntoase s-au format și au dispărut datorită acțiunii vulcanilor și cutremurelor, ciocnirilor continentelor și climei. Continentele se ciocnesc permanent. În timp ce un continent își croiește drum prin altul, zona de impact continuă să se umfle și să se ridice printr-un proces care va dura milioane de ani. Scoarța continentală este alcătuită din rocă dură, dar omniprezenta forță gravitațională și presiunea rocilor de deasupra o fac să pară mai moale. În consecință, roca se increțește în sus și încrețiturile coboară, aglomerându-se ca o pătură mototolită. Lanțul de munți rezultat constă dintr-o secvență de increțituri care se repetă, suprapuse una peste alta în succesiune. Cele mai tinere lanțuri muntoase se ridică în continuare. Acolo unde Africa s-a ciocnit cu Europa au rezultat Alpii. Similar, munții Himalaya reprezintă rezultatul ciocnirii dintre Eurasia și subcontinentul indian. Procesul a început în urmă cu 65 de milioane de ani, cu enorme erupții vulcanice care au separat India de celelalte continente din sud. India a înaintat spre nord, împingând enormul ocean Tetis la o parte din calea sa. Scoarța densă a fundului oceanului a coborât sub Asia dar sedimentele de deasupra acesteia nu erau la fel de dense. Aceste sedimente au fost adunate și presate între continente, formând un „tort“ stratificat. Au fost necesari 45 de milioane de ani pentru ca Asia să încetinească avansul spre India, ridicând platoul tibetan în cursul procesului și deschizând fisuri de mii de kilometri spre nord. Una dintre aceste crăpături este un defileu vast, având adâncimea de peste 9.000 de metri, ocupat de lacul Baikal. O parte din munții Himalaya se ridică în continuare. Masivul Nanga Parbat din nord-vestul Pakistanului se ridică cu 5 milimetri în fiecare an. Totuși, pe masură ce se ridică, roca nu poate suporta propria greutate iar regiunea este expusă devastatoarelor alunecări de teren. Scoarța Pământului înregistrează istoria unei bătălii permanente între ridicarea munților, pe de o parte, și forțele de eroziune și gravitațională, pe de altă parte. Acolo unde se ridică munți abrupți, colțuroși, la început aceștia se vor eroda rapid, culmile și văile schimbându-și forma. Pe măsura ce eroziunea continuă, văile se lățesc și piscurile devin mai line. Vor ieși la iveală straturi de rocă dură, rezistentă. In curând întregi regiuni se vor baza pe structura geologică de dedesubt, cu benzi care marchează liniile de încrețire și straturile mai dure de roca. Uneori o întreagă zonă dintr-un continent se ridică, în loc să se bombeze pur și simplu formând munți, alcătuind un platou înalt. În timp, râurile încep să taie chei și văi în platou, cum ar fi cazul Marelui Canion din Arizona, lăsând terenul plat între ele. În final, pe măsura ce văile se lățesc, terenul se ondulează până ajunge la un nou nivel, mai scăzut, poate doar cu câteva benzi de rocă mai dura. Cu cât este mai înalt un munte și cu cât sunt mai abrupte pantele sale, cu atât acesta este mai expus la alunecări de teren și la eroziune. Piscurile acoperite de zăpadă sunt zdrobite de „pene“ de gheață care se dilată în crăpăturile din rocă. Râuri și ghețari spală aluviunile împingându-le către mare. Râurile care drenează orice zonă montană devin roșii datorită sedimentelor aflate în suspensie, pe care le transportă la vale către ocean. Acolo acestea se depun pe fundul oceanelor, doar pentru a se aduna din nou în căteva sute de milioane de ani, pentru a forma un nou lanț muntos. Astfel ciclul rocilor continuă. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfishera - Cum se formează munții? ### Bivolul Bivolul Bivolul este cel mai mare dintre bovinele din Africa (masculul poate cântări 800 kg). El trăiește în turme care numără câteodată mai multe sute de indivizi. Poate fi găsit mai ales în regiunile mlăștinoase. Adoră să se întindă și să se tăvălească în noroi. Este unul dintre cele mai periculoase animale ce pot fi întâlnite. Coarnele sale curbate în sus sunt foarte impresionante. La unii masculi ele depășesc anvergura de 1 m și bivolii știu cum să se folosească de ele! Se povestește că sunt mai mulți vânători omorâți de bivoli decât de oricare alt animal sălbatic din Africa. De altfel nu a putut fi niciodată domesticit, nici chiar prin încrucișare cu vitele domestice. În afară de om și de leu, bivolul nu are cu adevărat alți dușmani. Hienele și crocodilii care mișună prin terenurile mlăștinoase reușesc totuși să prindă din când în când câte un bivol tânăr. Femela aduce pe lume doar un vițel o dată. Bivolul trăiește în medie 25 de ani. Lungimea cap + trunchi = 2,1-3 m; coadă = 0,7-1,10 m; înălțimea la greabăn = 1,3-1,8 m. Longevitatea = 16 ani. ### Ce sunt cutremurele și cum se formează? Cutremurul - ce este și cum se formează Acestea sunt determinate de eliberarea bruscă a tensiunii din rocile aflate adânc sub suprafața Pământului. Acest lucru se întamplă în principal la marginile plăcilor tectonice. Falia San Andreas din California este o zonă tipică unde au loc cutremure. Acolo scoarța Pacificului întâlnește placa nord-americană. Scoarța Pacificului se deplasează spre nord cu o viteză de 34 de milimetri pe an, dar mișcarea de la falia San Andreas nu este lină. Se poate opri pentru mai multe luni pe an. Când se întamplă acest lucru, se acumulează tensiuni de-a lungul faliei. Cu cât este mai lungă durata blocării, cu atât este mai mare tensiunea. Când falia cedează, pământul de pe ambele părți ale faliei se poate deplasa până la 12 metri într-un timp scurt, trimițând unde de șoc prin solul înconjurator. Undele de șoc ale unui cutremur pot clătina clădiri până cand acestea ajung să cadă. Mișcările pământului pot distruge drumuri, linii de cale ferată și conducte aflate sub pământ. Gazul și apa care se scurg din aceste conducte adaugă incendiile și inundațiile la efectele secundare ale unui cutremur. Când are loc un cutremur în mare, schimbarea rapidă a nivelului apei formează valuri gigantice, numite tsunami, care se deplasează rapid pe distanțe mari. Când acestea ajung la mal, încetinesc și se pot ridica la înălțimi de zece metri sau mai mult deasupra nivelului normal al mării. Un tsunami poate distruge orice clădire aflată în calea sa și provoacă inundații teribile. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Cutremurele ### Leopardul Leopardul Leopardul este un foarte bun echilibrist. Această felină robustă și solitară petrece într-adevăr o mare parte din timp în arbori, supraveghindu-și teritoriul care se poate întinde pe mai mult de 100 km2. Când se lasă noaptea, el își părăsește adăpostul și pleacă la vânătoare. Prada sa preferată o constituie gazelele și babuinii. Are puțini dușmani; doar leii, hienele și babuinii mari îndrăznesc să-l atace și omul, care îl vânează pentru blana sa. Știai că leopardul și pantera nu sunt decât unul și același animal? Unii sunt negri, ca Bagheera din Cartea junglei, alții sunt aproape albi, ca leopardul zăpezilor. Atunci când femela este gata de împerechere, ea secretă o urină specială care atrage masculii. Aceasta declanșează un turnir între masculi, din care nu iese decât un singur învingător. Patru luni mai târziu femela aduce pe lume între 1 și 6 pui. Ei își părăsesc mama la vârsta de aproape 2 ani, pentru a începe să trăiască singuri. Acesta reprezintă una din cele mai mari feline, cu o greutate cuprinsă între 40–80 kg, o înălțime de 60–80 cm și cu o lungime a corpului de până la 2 m. Poate trăii până la 10-15 ani. ### Viața în preajma vulcanilor Viața în preajma vulcanilor Prin combinația de lavă roșie fierbinte, gaze toxice și cenușă sufocantă, erupțiile vulcanice pot fi fenomene mortale. Oamenii continuă însă să trăiască pe versantele vulcanilor, în pofida pericolelor. Acest lucru se întâmplă pentru că solul vulcanic este adesea fertil, iar erupțiile pot fi rare și la intervale mari, dând falsa impresie de siguranță. Consecințele acestui fapt pot fi dezastruoase. În 1902, când vulcanul activ Montagne Pelée de pe insula Martinica din Caraibe a erupt, o nuée ardente a curs cu viteză pe versantul muntelui și a înconjurat portul San Pierre. Au murit peste 29.000 de oameni. Singurul supraviețuitor a fost un prizonier dintr-o celulă aflată sub pământ. În anul 79 d.Hr., o erupție similară a muntelui Vezuviu a acoperit orașele romane Boscoreale, Herculaneum, Pompei și Stabiae cu cenușă și noroi. Este posibil să fie anticipate cel puțin anumite erupții, prin monitorizarea gazelor vulcanice și măsurarea modificării gravitației pe măsură ce lava topită se ridică în interiorul vulcanului. Uneori, se umflă întregul munte. Când muntele St. Helens (Sf. Elena) din Washington, Statele Unite, a început să se umfle în 1980, majoritatea locuitorilor au fost evacuați înainte ca muntelui să-i explodeze vârful. O enormă alunecare de teren a dus la vale o parte din vulcan, eliberând lava topită, aflată sub presiune. După aceea, lava a explodat în lateral și în sus. Explozia a aruncat în aer aproape un kilometru cub de rocă și a doborât arborii pe o distanță de 30 de kilometri. ### Hipopotamul Hipopotamul Hipopotamul este un mamifer amfibiu de circa 4 m lungime și care poate cântări până la 4 tone. El trăiește în grupuri de 20 până la 100 de indivizi, dominate de un mascul. Își petrece ziua dormind sau odihnindu-se în râurile Africii. Noaptea părăsește apa pentru a merge să pască ierburi proaspete pe pajiștile din împrejurimi. El se poate ascunde aproape în întregime sub apă, nelăsând la suprafață decât nările, ochii și urechile. Poate astfel să miroasă, să vadă și să audă tot ce se petrece deasupra apei fără să fie descoperit. El este ca un pește în apă, dar poate fi deopotrivă de agil și pe uscat (poate să alerge cu o viteză de 30 km/h). Enormii săi canini inferiori sunt din fildeș; și-i arată cu regularitate, în timpul faimoaselor lui căscături! Sunt niște arme redutabile, pe care masculii le utilizează în luptele dintre ei ce au loc în perioada de împerechere. Împerecherea are loc în apă. Femela naște pe uscat, dar foarte repede mama și puiul se regăsesc în apă. De altfel, ea își alăptează micuțul tot sub apă. Hipopotamul trăiește până la 40-50 de ani. ### Tipuri de vulcani Tipuri de vulcani Există mai multe tipuri de vulcani precum: - Vulcanii de felie care erup prin crăpături minuscule; - Vulcanii de tip islandic a căror lavă curge pe suprafețe întinse; - Vulcanii de tip peleen care sunt formați din lava lipicioasă; - Vulcanii de tip strombolian care se formează din cenușa vulcanică; - Vulcanii de tip mixt pot avea mai multe cratere adventive; Comportamentul unui vulcan depinde de tipul de magmă care îl alimentează. Vulcanii cum ar fi cei din Hawaii sau din apropierea Islandei se află deasupra unui depozit de rocă fierbinte din manta care se ridică, numit punct fierbinte. Lava care erupe din acești vulcani vine de la mare adâncime în mantă, uneori de la peste 150 de kilometri. Compoziția acesteia nu este aceeași cu a mantalei, deoarece doar o mică fracțiune din roca mantalei se topește. Aceasta lavă este foarte fluidă când este topită și se transformă prin răcire în bazalt negru. Deoarece lava este atât de fluidă, poate curge cu viteze mari prin fisuri și se poate prelinge pe uscat cu viteze de până la 50 de kilometri pe oră. Acolo unde acest tip de vulcan erupe sub apă, lava se răcește rapid și, după ce se depune, formează insule vulcanice. Acolo unde ies gaze prin ea, lava lichidă erupe în „fântâni arteziene“ spectaculoase. Deoarece acest tip de lavă curge liber, erupțiile sunt mai degrabă potolite, decât explozive. Un tip diferit de vulcan apare acolo unde scoarța oceanului coboară sub marginea unui continent. Scoarța oceanului se topește parțial, formând o lavă lipicioasă care este bogată în silice și care conține apă. În timpul unei erupții, scăderea bruscă a presiunii determină apa să se transforme în abur. Aceasta produce o explozie de cenușă fină și gaze fierbinți. Acest amestec, care poate coborî pe versantele vulcanului cu o viteză de 200 de kilometri pe oră, se numește nuée ardente în franceză, ceea ce înseamnă „avalanșă incandescentă“. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Tectonica plăcilor Tectonica plăcilor Tectonica plăcilor este teoria modului în care s-au separat, deplasat și ciocnit plăcile tectonice formând suprafața Pământului în forma în care se află astazi. Plăcile tectonice nu au o deplasare rigidă pe suprafața Pământului. Continentele se pot întinde în timp ce se deplasează. Când se întâmplă acest lucru, scoarța devine mai subțire, iar nivelul suprafeței solului scade. Marele Rift est-african care se întinde din Siria până în Mozambic s-a format când continentul african s-a întins într-un punct critic. Marea Nordului s-a format când continentul european s-a întins. Dacă o placă continentală se întinde prea mult, se poate rupe. Atunci, între fragmente se formează o nouă scoarță oceanică. Când se ciocnesc plăcile continentale, acestea se bombează la margini și formează lanțuri muntoase. Alpii s-au format atunci când Africa s-a ciocnit cu Europa. Munții Himalaya, care s-au format când India s-a ciocnit cu Asia, se ridică în continuare pe măsură ce plăcile se împing una pe alta. ### Scoarța continentală Scoarța continentală Scoarța oceanului este un strat de bazalt dens, cu grosimea de numai șase sau șapte kilometri, eventual acoperit de sedimente. Scoarța continentală este mult mai groasă, având în medie 30 de kilometri și atingând 60 de kilometri grosime în lanțurile muntoase. Este mai puțin densă decât scoarța oceanică, fiind compusă în principal din sedimente și granit bogat în silice, și plutește ca o spumă pe suprafața Pământului. Ca un aisberg plutitor, cu cât sunt mai înalți munții, cu atât coboară mai adânc „rădăcinile“ continentului în mantă. Scoarța oceanică este creată și distrusă în permanență, așa că sedimentele acesteia sunt relativ noi. Materia continentală s-a acumulat însă încă de la solidificarea suprafeței Pământului. Materia din centrul anumitor continente, cum ar fi Australia și America de Nord, are o vechime de până la patru miliarde de ani. Un continent crește ca grosime pe măsură ce sedimentele se aglomerează la marginile acestuia, vulcanii erup aruncând roci noi deasupra, iar roca topită este injectată la baza continentului. Acolo unde baza împinge cel mai jos materia în mantă, locul se încălzește și poate începe să se topească. În urma acestei topiri rezultă granitul. Lubrifiate de umezeală din rocile care-l formează, mari mase de granit se pot ridica printr-un continent ca niște bule gigantice de lichid. Granitul coace rocă din jur în timp ce se solidifică, formând mase mari de rocă cristalină. Acolo unde aceste roci sunt expuse eroziunii de suprafață, produc „mlaștini de granit“ ca acelea din Dartmoor, Anglia. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Zebra Zebra Zebra trăiește doar în stare sălbatică, într-un grup familial (cireadă) condus de către un armăsar. Diferitele familii își împart un teritoriu întins și se recunosc între ele prin dungile de pe corp, voce și miros. Dungile sunt caracteristice fiecărui individ și permit identificarea acestuia. Poți să asemeni, așadar, desenul dungilor cu o carte de identitate sau cu un cod de bare gigantic. Pe lângă aceasta, dungile zebrei îi pot servi drept camuflaj împotriva prădătorilor (în special lei). Zebra se hrănește cel mai adesea cu iarbă, uneori cu frunze și cu scoarța copacilor și trebuie să bea 8-10 litri de apă în fiecare zi. Femela dă naștere unui mânz după o gestație de un an. Tatăl este foarte protector și nu ezită să apere mânzul dacă acesta este amenințat de vreo fiară sălbatică. O face cu o mulțime de zvârlituri din copite, care sunt redutabile și de care leoaicele se păzesc. La maturitate zebra poate ajunge la o greutate de 400 kg și o înălțime de 2-3 m. Media de viață este cuprinsă între 20 și 30 de ani. ### Deriva oceanelor Deriva oceanelor Oceanul Atlantic se lățește cu o viteză de 3-4 centimetri pe an. În unele părți ale Pacificului, fundul oceanului se micșorează cu până la 10 centimetri pe an. Această viteză poate părea lentă, dar poate avea ca rezultat deplasări pe mai multe sute de mii de kilometri în sute de milioane de ani. De exemplu, Oceanul Atlantic nu exista în urmă cu 80 de milioane de ani în urmă, dar datorită extinderii fundului oceanului în decursul a milioane de ani Atlanticul are acum o lățime de mii de kilometri. Cu aproximativ 250 milioane de ani în urmă, toate continentele de pe Pământ erau unite într-un singur supercontinent, numit Pangeea. În urmaă cu aproximativ 200 de milioane de ani, Pangeea s-a rupt în două, formând Gondwana în sud și Laurasia în nord. Aceste două continente s-au separat la rândul lor iar fragmentele lor au fost transportate datorită deplasării fundului oceanului în „golurile“ dintre acestea. Deși oceanele se pot extinde de la lanțurile muntoase de pe fundul acestora aflate în mijlocul oceanelor, pot să și dispară când masele de uscat se unesc. Astfel, India s-a unit cu Asia și Africa, iar Italia s-a unit cu Europa. Sedimentele care acopereau cândva fundul oceanului sau acumulat formând platoul tibetan și munții Jura de la nord de Geneva. Placa de bazalt de pe fundul oceanului a coborat la loc în mantă. ### Girafa Girafa Girafa este cel mai înalt animal de pe planetă. De la înălțimea celor 6 m ai săi, ea domină savana și joacă un adevărat rol de santinelă, detectând imediat apropierea marilor prădători. Tot talia sa înaltă îi permite să-și caute foarte sus în copaci hrana preferată: frunzele de acacia pline de spini pe care le culege cu limba ei lungă și aspră. Aceste frunze sunt foarte zemoase, conținând multă apă, ceea ce îi permite girafei să stea uneori mult timp fără să bea. Ea doarme în picioare, dar nu mai mult de douăzeci de minute pe zi, pentru durate scurte, de 3 sau 4 minute. La naștere, micul pui de girafă are deja o înălțime de 2 m! El este primit de la început în turma în care s-a născut, turmă care poate număra până la 40 de girafe. Mult timp s-a crezut că girafa este mută; astăzi se știe că ea scoate mici mormăieli. La maturitate atinge o greutate de circa 900 kg. Media de vârstă este de 20-25 de ani. ### Fundul oceanelor Fundul oceanelor Sub apa mării există vulcani, lanțuri muntoase lungi de până la 70.000 kilometri și abisuri care fac Marele Canion sa pară pitic. Acestea reprezintă toate indicii privind structura interiorului Pământului. Cele mai uimitoare caracteristici ale oceanelor sunt lanțurile muntoase subacvatice din mijlocul oceanului, care traversează suprafața planetei ca și cusătură de pe o minge de tenis. Peste tot de-a lungul lanțurilor muntoase de pe fundul oceanelor sunt presarate cratere vulcanice. Uneori acești vulcani erup lent sub apă, iar lava se prelinge din ei ca pasta de dinți dintr-un tub. Când lava vine în contact cu apă rece de mare se solidifică, producând grămăjoare de forma unor perne de bazalt dens și negru. Unele cratere vulcanice produc atât de multă lavă încât se ridică până la suprafața apei și formează insule vulcanice. Acest lucru se întâmplă când un crater vulcanic se află deasupra unui fluviu de materie fierbinte care se ridică din mantaua Pământului. În aceste zone, se formează noua scoarță a oceanului, în timp ce fundul mării se deschide și lava se împrăștie. Cum se formează fundul oceanului? Noul fund al oceanului se formează atunci când magma topită se ridică din mantaua Pământului pe un lanț muntos subacvatic din mijlocul oceanului. Aceasta se răcește în timp ce scoarța se răspândește în ambele direcții pe creastă. Faliile traversează creștele în lungimea acestora, rupându-le în bucăți. În centrul lanțului muntos se află o depresiune, sau un graben. Acolo unde scoarța oceanului întâlnește un continent, coboară într-o zonă de subducție, formând adesea o prăpastie în ocean. Când roca udă intră în manta, o parte din aceasta se topește și, amestecată cu aburul, se ridică prin continentul aflat deasupra, producând puternice erupții vulcanice. Fundul oceanului nu este atât de mult presat pentru a se deschide ci mai degrabă se desface singur, determinând apariția fisurilor și scăzând presiunea în lanțul muntos pentru că mai multă magma să se poată ridica. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Ghepardul Ghepardul Ce splendid animal este ghepardul! El este aristocratul savanei. Corpul acestei feline este cu adevărat construit pentru alergare. Este de altfel cel mai rapid animal terestru de pe planetă. Poate atinge incredibila viteză de 110 km/h, ceea ce îi permite să vâneze prăzi foarte iuți, cum sunt gazelele. Și totuși, în ciuda vitezei sale record, ghepardul ratează de 9 ori din 10 atunci când vânează, la fel ca majoritatea prădătorilor! Spre deosebire de alte feline, el vânează ziua și ghearele sale nu sunt complet retractile; ele îi permit să se agațe de sol și să accelereze fulgerător sau să se întoarcă brusc în plină alergare. Coada lunga îi este foarte utilă pentru a-și păstra echilibrul în timpul curselor sale nebunești. Când nu vânează, ghepardul își petrece viața în culcuș; acolo, femela aduce pe lume între 4 și 6 pui care nu cântăresc mai mult decât o portocală. Ei își părăsesc mama pe la un an și jumătate, dar rămân împreună cu frații și surorile lor până când devin buni vânători. Ghepardul adult cântărește între 40 și 70 kg. Lungimea totală a corpului este de 1,50-1,70 m, în timp ce coada variază până la 84 cm. Media de vârstă este de 10-12 ani. ### Structurile atmosferei Pământului Structurile atmosferei. Foto: Wikimedia Commons Structurile atmosferei Structurile atmosferei sunt: termosfera, mezosfera, stratosfera, troposfera. Atmosfera nu are o graniță clar definită. Sateliții spațiali gravitează la o distanță de peste 300 km deasupra suprafeței Pământului – aici există atmosfera, dar este atât de rarefiată încât este aproape vid. Această regiune se numește termosferă, în care atomii sunt extrem de fierbinți (până la 2.000 grade C), dar atât de distanțați încât nu vor arde. Termosfera se întinde în jos până la o distanță de 80 km deasupra suprafeței Pământului. Aici începe o zonă numită mezosferă. Atomii din mezosferă sunt ionizați. Aceasta înseamnă că ei au pierdut electroni și că pot reflecta undele radio cu lungime de undă scurtă. Această zonă este denumită de obicei ionosferă și este extrem de importantă pentru comunicațiile radio globale. Stratosfera este stratul următor, care se întinde spre sol până la aproximativ 15 kilometri deasupra suprafeței Pământului. Acest strat mai rece conține stratul de ozon, un ecran protector care blochează radiațiile ultraviolete potențial dăunătoare, provenite de la Soare, deși a fost deteriorat de substanțe chimice eliberate în urma unor activităti umane. Puternice erupții vulcanice pot injecta praf și gaze acide în stratosfera. Troposfera formează ultimii 15 kilometri de atmosfera și conține 80 la sută din masă atmosferei. În această parte a atmosferei se desfășoară fenomenele meteorologice. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Care este rolul atmosferei Pământului? Care este rolul atmosferei Pământului? Un înveliș gazos, numit atmosferă, înconjoară Pământul. Acesta ne protejează de temperaturile extreme ale spațiului, ne ține de cald și este cauza existenței sistemelor climaterice. Fără atmosferă, organismele vii nu ar putea supraviețui barajului constant al radiațiilor solare și cosmice, bombardamentului de meteori și expunerii la temperaturile extreme. Atmosfera protejează viețuitoarele de aceste amenințări potențial letale, înconjurând Pământul cu un strat de gaze, lichide și alte particule, cu grosimea de 300 de km. Forța de gravitație ține atmosfera pe loc. Aproape de suprafața Pământului, atmosfera este foarte densă, dar devine mai rarefiată cu creșterea altitudinii. În straturile inferioare ale atmosferei, vânturile și furtunile distribuie căldura provenită de la Soare. În straturile superioare, moleculele care alcătuiesc atmosfera se ciocnesc de meteorii și de radiațiile care intră în atmosferă. ### Structura Pământului Structura Pământului Structura Pământului Structura Pământului este stratificată, alcatuită dintr-un nucleu central, o manta și o scoarță de suprafață. Structura Pământului stă model și pentru celelalte planete din sistemul solar. Pământul este într-o continuă schimbare datorită forțelor dinamice care acționează în interiorul acestuia. Spre deosebire de rocile de la suprafața Pământului, rocile aflate la adâncime în centrul său sunt comprimate la asemenea presiuni enorme și temperaturi înalte încât, deși sunt solide, pot curge încet, ca gheața unui ghețar. Mai demult în istoria Terrei, cel mai dens material, compus în principal din fier și nichel, a format un nucleu lichid. Acest nucleu este partea cea mai densă a Pământului, având o rază de aproximativ 2.900 km. Deasupra nucleului topit se află mantaua. Aceasta este compusă din roci de silicati dense (care contin siliciu si oxigen). Scoarta de la baza oceanelor si continentele plutesc pe aceste straturi ca o pelicula de ulei pe suprafata apei. Straturile din structura Pământului A. Scoarţa (crusta, litosfera superioară) se întinde de la suprafaţă până la discontinuitatea Moho, care se găseşte la 4-8 km sub oceane şi ajunge, sub vechile scuturi continentale, la 70-80 km;grosimea medie a scoarţei este de 33 km. Scoarţa este separată în trei tipuri: continentală, de tranziţie şi oceanică: Scoarţa continentală este alcătuită din trei pături:- “stratul” sedimentar sau stratisfera cu grosimi de 0-15 km,- “stratul” granitic cu o grosime de 10-15 km în platforme şi 30-40 km în catenele montane,- “stratul” bazaltic cu grosimi de 15-20 km;Scoarţa oceanică este alcătuită din:- “stratul” sedimentar cu o grosime de 0-2000 m (şi peste 2000 m în fosele oceanice)- “stratul” bazaltic de 4-6 km grosime;Scoarţa de tranziţie se distinge de cea continentală prin scăderea grosimii “stratului” granitic. B. Mantaua superioară începe de la discontinuitatea Moho, până la o adâncime de 400 km; C. Zona de tranziţie se extinde de la adâncimi de 375-400 km până la 1000 km, la discontinuitatea Repetti. D. Mantaua inferioară (mezosfera) Se extinde de la 1000 până la 2900 km. Este formată din silicaţi feromagnezieni şi sulfuri metalice de Cr, Ni, Fe. E. Nucleul extern se întinde de la 2900 km (mai precis de la 2 898 km ± 3 km) până la 4980 km. Este în stare lichidă, motiv pentru care nu este străbătut de undele seismice de forfecare S. Datorită stării lichide a materiei, se formează curenţi de convecţie. F. Zona de tranziţie ar avea o grosime de cca. 140 km, fiind caracterizată de prezenţa mai multor suprafeţe de discontinuitate care fac trecerea spre nucleul intern. G. Nucleul intern este considerat o sferă cu o rază de 1250 km, cuprins între 5120 km şi centrul Pământului, alcătuit din Ni şi Fe, cu o densitate cuprinsă între 11 şi 15 g/cm3. Interiorul nucleului Condiiile din interiorul nucleului Pământului sunt greu de imaginat. Presiunile sunt enorme iar temperatura depășește 3.000 grade C. Geologii pot măsura temperatura la granița dintre nucleul interior și cel exterior. Nucleul Pământului este alcătuit din fier amestecat cu anumite impurități. Oamenii de știință au reconstituit presiunile din nucleul Pămăntului si au descoperit că temperatura este acolo de aproximativ 4.000 grade C. Fierul topit din nucleul extern se deplasează lent. Curenii electrici din interior genereaz[ campul magnetic al Pământului. Acesta acționează până departe în spațiu și formează un înveliș magnetic în jurul suprafeței planetei, deviind particulele încărcate electric provenite de la Soare și protejându-ne de radiațiile dăunătoare. Câmpul magnetic generat în nucleu variază probabil enorm, dar majoritatea variațiilor sunt atenuate de manta. Totuși, la fiecare aproximativ 100.000 de ani, acestea devin atât de mari încât câmpul magnetic al Pământului iși schimbă complet sensul. Activitatea din interiorul Pământului Scanarea Pământului dezvăluie fluvii de materie din mantaua fierbinte ridicându-se catre suprafața, adesea insoțite de activități vulcanice. Undele seismice trec mai lent prin această materie moale, fierbinte. Aceasta se deosebește de roca solidă și rece care coboară în manta acolo unde scoarța rece de pe fundul oceanului dispare sub continente. Analizând datele seismice, geologii au descoperit o barieră aflată la aproximativ 670 km distanță în interiorul mantalei. Roca în coborâre pare să se acumuleze acolo, facându-i pe unii geologi să își imagineze că întreaga manta nu se amesteca într-o singură deplasare ci că sunt de fapt două straturi de rocă cu deplasări diferite. Analiza recentă a datelor legate de seisme sugerează că există un alt strat subțire la baza mantalei, cu grosimea de câteva zeci de kilometri. Acest strat nu este continuu, ci se aseamănă mai degrabă cu o serie de continente gigantice, aflate dedesubtul mantalei. Faliile s-au format probabil prin amestecarea rocilor de siliciu din manta cu materia bogată în fier din nucleu. Totuși, o altă explicație este aceea că această regiune a reprezentat cândva fundul vechilor oceane. După ce au coborât până la baza mantalei superioare, scoarța rece a oceanului s-a comprimat formând un strat de rocă extrem de dens. Atunci, acest strat putea strapunge stratul de 670 km și putea coborâ în continuare. Stratul continua să se extindă la baza mantalei. Pe măsura ce nucleul încalzește lent stratul dens de rocă, acesta se va ridica încă o dată pentru a forma noua scoarță a oceanului. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Structura Pământului ### Originea și evoluția omului Originea și evoluția omului În urma cercetărilor la nivel molecular, observațiile sugerează că primii strămoși ai omului s-au desprins din cei ai cimpanzeilor, în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Fosilele care sunt cel mai probabil schelete ale strămoșilor omului provin din estul și sudul Africii. În 1974, scheletul unui posibil strămoș, cu o vechime de trei milioane de ani, numit Australopithecus, a fost descoperit lângă Hadar, în Etiopia. Antropologii au descoperit că exemplarul era femelă și l-au botezat „Lucy“. Lucy avea un craniu de antropoid și un creier mic, dar brațele ei erau scurte și putea să se deplaseze pe lungile membre inferioare. O familie de o specie asemănătoare a lăsat probabil în urmă, în urmă cu 3,6 milioane de ani, urmele fosilizate găsite la Laetoli, în Tanzania. Nu este clar care sau dacă vreuna dintre speciile de Australopithecus a fost înrudită direct cu oamenii de azi. Totuși, o nouă specie care a apărut cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă se înrudește aproape sigur direct cu omul. În 1984, un grup de antropologi condus de Richard Leakey, a dezgropat scheletul unui copil în vârstă de 12 ani, lângă lacul Turkana din Kenya. Scheletul avea o vechime de 1,5 milioane de ani și aparținea unei specii numită Homo erectus care, în traducere, înseamnă „om biped“. Apariția acestei specii este caracterizată de o modificare pregnantă a calității instrumentelor din piatră, de la pietre prelucrate primitiv până la topoare de mână și dălți cizelate atent. Homo erectus era un călător și un explorator, exemplarele răspândindu-se din Africa în Europa și până în China și Java. Există dovezi care arată că ultimul capitol al evoluției omului a început în Africa, în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Similitudinile care apar în bagajul genetic al tuturor oamenilor existenți în prezent sugerează că aceștia au avut un strămoș comun în acea perioadă. Schimbarea climei și gândirea lor iscoditoare i-au atras pe acești oameni către nordul Europei, bogat în tot felul de animale, dar confruntându-se încă cu efectele erei glaciare. La acea vreme, un Homo sapiens adaptabil învățase cu siguranță să aprindă focul. În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, o subspecie, numită de comun acord neanderthalieni, s-a mutat în Germania de astăzi și în vestul Europei. În urmă cu 35.000 de ani însă, acestora le-au luat locul adevărații oameni moderni. Oamenii au schimbat fața Pământului. Cu creierii lor evoluați, aceștia au reușit să producă unelte și să comunice prin intermediul limbajului. Mărturii în sedimentele oceanelor atestă capacitatea oamenilor de a folosi focul și oferă indicii privind incendiile în masă din savanele africane. În urmă cu aproximativ 10.000 de ani, se încheia ultima eră glaciară, iar schimbarea climei avea drept consecință faptul că omul nu se mai putea baza pe cirezile de animale sălbatice și pe pasunile naturale. În schimb, a început să facă defrișări, să planteze semințe și să păstorească vite. Această perioadă a marcat începuturile agriculturii, iar sursele de hrană mai sigure au permis ca o parte a populației să construiască temple și palate, să fondeze primele cetăți și să se dezvolte din punct de vedere cultural și artistic, creând ceea ce se numește în prezent civilizație. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Leul Leul Leul este unica felină care trăiește și vânează în grup. Masculul, adesea denumit „regele animalelor”, tronează maiestuos cu frumoasa lui coamă printre femelele clanului său. Pentru a ține intrușii la distanță de teritoriul lui, scoate răgete teribile care se aud de jur împrejur pe o rază de 10 km. Cu toate acestea, este un leneș teribil, care petrece aproape 20 de ore pe zi dormind sau odihnindu-se. De altfel, grupul este condus de o leoaică. Și tot leoaicele sunt cele care vânează și se ocupă de pui. Puii de leu sunt mici ghemotoace de blană care petrec primele trei luni de viață alături de mama lor, departe de restul grupului. Către vârsta de trei ani, tinerii masculi adulți sunt goniți de către masculul dominant. Atunci ei încearcă să ia locul unui mascul dominant în alt grup. Leul mascul poate cântări până la 250 kg, iar femela până la 150 kg. În sălbăticie leul nu trăiește mai mult de 10 ani, dar în captivitate ajunge până la 35 de ani. ### Ce sunt fosilele și din ce sunt ele formate Ce sunt fosilele și din ce sunt ele formate Fosilele sunt resturi conservate de organisme care au fost cândva vii. Având o vechime de aproximativ 3,5 miliarde de ani, acestea oferă indicii de o importanță vitală privind perioadele din istoria Pământului. Originile vieții pe Pământ au reprezentat mult timp un semn de întrebare pentru oamenii de știință și teologi. În majoritatea culturilor există legende legate de crearea vieții pe Pământ – crearea omului fiind privită aproape întotdeauna drept punct culminant al acestui proces. Unii teologi au estimat date ale creației, care sunt fixate cu doar câteva mii de ani în urmă. De exemplu, în 1650, un episcop din Irlanda a stabilit că lumea a fost creată în anul 4004 î. Hr. Acesta credea că cochiliile și scheletele numite fosile și găsite în rocă erau resturile creaturilor care au pierit în potopul biblic. Totuși, e greu de înțeles cum este posibil ca planeta să se fi schimbat atât de mult într-un timp atât de scurt. În secolul al XVII-lea, geologii au descoperit că mici schimbări care erau încă în desfășurare ar fi putut sta la originea apariției și dispariției munților, precum și a fosilelor. În acea vreme, oamenii de știință considerau că Pământul nu avea o vechime mai mare de 20 de milioane de ani. În prezent, rocile pot fi datate exact, măsurând cantitatea de elemente radioactive din compoziția rocilor. De exemplu, se știe că un izotop radioactiv de carbon se descompune la intervale fixe, iar acest fapt este utilizat pentru datarea cărbunelui cu vechime de până la 50.000 de ani. Alte elemente pot data roci cu vechime și mai mare și arată că istoria Pământului a început în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani. Formarea unei fosile Când un organism moare, resturile acestuia sunt îngropate și se fosilizează lent. De obicei, doar părțile tari, cum ar fi cochiliile și scheletul, se păstrează. Uneori, resturile se pietrifică treptat – moleculele originale sunt înlocuite de minerale cum ar fi calcitul sau piritele feroase. Totuși, adesea, fosila conține multe dintre moleculele originale. O nouă știință, numită paleontologie moleculară, compară elementele chimice sau chiar genele speciilor dispărute cu cele ale unor specii care continuă să existe pe Pământ. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Mareele și eclipsele Mareele și eclipsele În timp ce Luna se rotește în jurul Pământului, gravitația ei atrage apa din oceane. Schimbările care survin în nivelul apei și care apar în consecința sunt numite maree. Soarele influențează, de asemenea, mareele, și cele mai mari variații ale mareelor, numite maree înalte, au loc când Soarele și Luna exercită atracția în aceeași direcție. Uneori Pământul se interpune între Soare și Lună și aruncă o umbră pe suprafața Lunii. Acest eveniment se numește eclipsă de Lună. O eclipsă solară are loc când Luna se interpune între Pământ și Soare. Deși raza Lunii este de numai 1/400 din raza Soarelui, Luna este la o distanță de 1/400 din distanța de la Pământ la Soare, așa că eclipsele totale sunt posibile. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Durata unei luni pe lună Foto: astro-urseanu.ro Durata unei luni pe lună Luna înconjoară complet Soarele în aproximativ 27 de zile. Sunt necesare aproape 29 de zile – o lună pe Lună – pentru ca Luna să parcurgă toate fazele sale. După fiecare lună nouă, Luna este complet întunecată. Ulterior, are forma unei coji subțiri, aplecată într-o parte. Suprafața luminată se mărește treptat, sau Luna este în creștere, până când ajunge în faza de Lună plină. În cele din urmă, Luna dispare treptat până când devine din nou ca o coajă subțire. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Miscarea de rotatie a Pamantului Miscarea de rotatie a Pamantului Miscarea de rotatie a Pamantului se realizeaza in jurul propriei axe inclinate la 23 de grade si in jurul Soarelui. Aceasta inclinatie determina variatia lungimii zilei in functie de anotimp, precum si variatiile de clima. In martie si septembrie, Soarele se afla exact deasupra ecuatorului. In iunie, emisfera nordica este inclinata spre Soare si devine mai calda. In decembrie, emisfera sudica este inclinata spre Soare si se afla in plina vara. In emisfera nordica este iarna in acest timp. In apropiere de poli, sunt saptamani de vara, cand Soarele nu apune, si saptamani de iarna, cand Soarele nu rasare. 21 Martie: Echinoctiu. Lungimea zilei este de 12 ore peste tot in lume. 21 Iunie: Solstitiu. Cea mai lunga zi din an in emisfera nordica; cea mai scurta zi din an in emisfera sudica. 23 Septembrie: Echinoctiu. Lungimea zilei este de 12 ore peste tot in lume. 22 Decembrie: Solstitiu. Cea mai lunga zi din an in emisfera sudica; cea mai scurta zi din an in emisfera nordica. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Miscarea de rotatie a Pamantului ### Câte ceva despre planetele din sistemul solar Planetele din sistemul solar Mercur este planeta aflată cel mai aproape de Soare. Aceasta are o suprafață stearpă, stâncoasă și practic nu are atmosferă. Planetele aflate cel mai departe de Soare sunt mingi de gaze înghețate. Cele trei planete aflate la distanță medie față de Soare sunt Pământul, Marte și Venus. Venus are aproximativ aceeași dimensiune ca și Pământul și se află mai aproape de Soare decât acesta. Marte este ceva mai mic și se află mai departe de Soare decât Pământul. Bioxidul de carbon din atmosfera planetei Venus creeazaă un puternic efect de seră care a determinat evaporarea totală a apei pe această planetă. Pe Marte, apa a înghețat sau s-a evaporat în spațiu, lăsând în urmă un deșert rece. Dacă viața a apărut la început pe Venus sau pe Marte, ea nu a supraviețuit. Pe Pământ, algele au consumat bioxidul de carbon din atmosferă, păstrând echilibrul climei și producând oxigen. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Cum s-a format Pământul? Cum s-a format Pământul? Pământul s-a format dintr-un disc de praf care înconjura Soarele când acesta avea o vechime de numai câteva sute de milioane de ani. Praful s-a concentrat printr-un proces numit acrețiune. Pe măsura ce masa Pământului a crescut, câmpul gravitațional al acestuia a crescut și el. Forța gravitațională a atras praful, formând o minge și comprimând-o până când aceasta din urmă a început să se topească. S-a format un nucleu dens de metal topit, înconjurat de o mantă din roci compuse din silicați. Vulcanii și reziduurile care s-au ciocnit au ajutat la alcătuirea formelor de relief a noii planete. Când Pământul a fost aproape format, un obiect de dimensiunea planetei Marte s-a ciocnit cu acesta, aruncând un nor de materie pe orbită. Acest praf s-a condensat și a format Luna. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher – Cum s-a format Pământul? ### Cum s-a format soarele? Cum s-a format soarele? La începuturile Universului, adică în urmă cu aproximativ douăsprezece miliarde de ani, primele elemente care s-au format au fost hidrogenul și heliul. Reacțiile nucleare care au avut loc în stelele aparținînd primelor generații au produs alte elemente și le-au răspândit în spațiu sub formă de nori de praf și gaze. Cu cinci miliarde de ani în urmă, unul dintre acești nori a început să se contracte. În centrul acestuia s-a format o minge rotitoare de praf și gaze, iar forța de gravitație a comprimat această minge până când a devenit suficient de fierbinte pentru a forma o stea – Soarele. Sursa: Enciclopedia stiintelor, Kingfisher ### Tzu Ciun-Ciji (430-501) Tzu Ciun-Ciji Tzu Ciun (430-501) astronom, matematician și inginer chinez, a rămas in istoria stiinței pentru că a fost primul care a reușit să stabilească primele zecimale exacte ale lui π prin obţinerea dublei inegalităţi : 3,14155926< π<3,1415927. Acesta a exprimat acest rezultat şi sub formă fracţionară, astfel: π==3, 141592. . . ### Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. 5-6) Pseudo-Dionisie Areopagitul Pseudo-Dionisie (sec. 5-6) scriitor creștin anonim de limbă greacă. Autorul unor tratate mistice care au influențat gândirea evului mediu european prin teologia apofatică pe care o inaugurează, prin schema neoplatoniciană a ierarhiilor cerești, prin modul de examinare a manifestărilor divinității („Teologia mistică”, „Ierarhia cerească”, „Despre numele divine”). ### PROCLUS (PROKLOS) (412-485) Foto: atlantipedia.ie PROCLUS PROCLUS (PROKLOS) (412-485), filozof și matematician grec. Ultimul neoplatonician necreștin important. Șeful Academiei din Atena. Cunoscut drept sistematizator al gândirii neoplatoniciene în „Teologia platoniciană” și, mai concis, în „Elemente de teologie”. Este autorul unor ample comentarii la dialogurile platoniciene „Timaios”, „Republica”, „Parmenides”, „Alcibiada I”; i „Cratylos” și la „Elementele” lui Euclid (Cartea I). A preconizat o „teologie” bazată pe ideea de proces triadic, în care țelul ultim este unirea extatică cu Unul inițial. P. a exercitat o influență considerabilă, în mare parte prin Dionisie Areopagitul, asupra gândirii medievale și chiar și asupra celei renascentiste. ### Pictorii tabelului lui Mendeleev Pictorii tabelului lui Mendeleev Pe vestitul tabel al lui Mendeleev, unde sunt așezate, în căsuțe speciale și în ordinea greutăților atomice, toate elementele chimice cunoscute, există și câteva care au proprietatea ca, intrând în cantități adesea negrăit de mici în compoziția unor pietre, să le dea o colorație specifică. Aceste elemente se numesc „cromofore" sau „dătătoare de culoare". Se știe astfel că anumite nuanțe de roșu, de la trandafiriul delicat până la roșul purpuriu, sunt provocate de prezența cromului, cuprului, fierului și manganului. Astfel, roșul rubinului e un dar al cromului, agatul roz și, mai ales, gratiatele roșii (alamandinele) își datorează aspectul lor, de mici cheaguri de sânge, fierului, rodonitul ne încântă privirile datorită prezenței manganului, care-i dă cunoscuta nuanță roșie-vișinie. Deși părerile sunt împărțite, n-ar fi exclus ca tot manganul să dea ametistului, acel cuarț semiprețios, caracteristica sa culoare violet. Tonurile verzi sunt adesea apanajul a patru elemente: berilul, titanul, cuprul și cromul. Acvamarinul datorează berilului, acest element atât de folosit astăzi în tehnică, splendidele sale ape verzi-albăstrui ca ale mării. Malahitul și amazonitul, jadeitul, pietre de construcție sau artizanat, capătă cele mai variate nuanțe de verde, de la cel al ierbii până la cel al migdalei crude, cu ajutorul cuprului. În schimb, cromul a dăruit toate varietățile (verzi și verzi-gălbui) de granat, piatră semiprețioasă, și mai ales minunatul smarald, varietate nobilă a barilului a cărui transparență a apelor sale de un verde deschis este apreciată în toată lumea. Uneori, cuprul „fabrică" albastrul de culoarea cerului sau azuriul lăptos al peruzelelor (turcoazelor), atât de iubite în Orient. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Piatra ponce sau spuma de mare Foto: sandatlas.org Piatra ponce sau spuma de mare E un lucru destul de obișnuit ca la suprafața mărilor și a oceanelor situate în centura vulcanică litorală și submarină să întâlnim mici insule plutitoare sau mari aglomerări de pietre plutitoare. Acestea sunt culese de la suprafața apei, fasonate prin polizare și comercializate pentru curățarea călcâielor cu piele îngroșată sub numele de piatra „ponce" sau „spumă de mare". Piatra „ponce" este o varietate sticloasă a unor roci vulcanice tinere. Erupțiile violente ale vulcanilor aruncă în aer jerbe de lavă incandescentă, care se răcesc brusc, astfel încât gazele ce le conțin nu se pot degaja decît în mică măsură. Din această cauză topitura capătă, după consolidare, un aspect poros. Astfel de bucăți de lavă prezintă numeroase goluri (unele putând atinge câțiva centimetri) care le fac extrem de ușoare. La vulcanii situați în domeniul marin sau în apropierea mărilor și oceanelor, în momentul când jerbele de foc ale erupțiilor sau torenții de lavă ajung în apă are loc o răcire și mai bruscă decât în mediul aerian, iar porozitatea ridicată a acestor bucăți de rocă le face atât de ușoare încât plutesc, iar dacă sunt în cantități mari formează insule plutitoare. În țara noastră se găsește un zăcământ de piatră ponce, sub forma unei intercalații de 3-5 m grosime, într-o stivă de aglomerate andezitice, toate considerate produse ale vulcanului Sfânta Ana de lângă Băile Tușnad. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Șobolanul care vede auzind Foto: en.wikipedia.org Șobolanul care vede auzind În Sahara trăiește un mic rozător nocturn, Meriones crassus. Deși deșerturile sunt sărăcite de „repere" geografice, acest soi de șobolan reușește să-și găsească adăpostul, chiar dacă s-a îndepărtat 3-4 km de acesta. S-a constatat că mirosul său este slab, iar văzul nesemnificativ. Deci nici văzul, nici mirosul nu-i servesc la orientare. Cercetătorul francez F. Petter a emis, în anul 1968, o ipoteză interesantă, confirmată zece ani mai târziu prin cercetări amănunțite. Meriones s-ar ghida după zgomotele și sunetele cu semnificații fundamentale în „convorbirile" unor specii, codificându-le ca repere spațiale. Acest tipar comportamental este, în bună masură, instinctiv, dar implică o importanță componentă de „învățare" prin experiența individuală. Bulele timpanice hipertrofiate ale acestui șobolan permit receptarea de la mari distanțe și adesea simultană a unor stimuli sonori și au o structură - încă puțin studiată - care permite transformarea unor ultrasunete în sunete și separarea semnalelor semnificative de zgomotele și ultrasunetele parazite. Recent, bioniștii au luat în studiu acest sistem de orientare spațială cu ajutorul reperelor sonore semnificative, pentru a pune la îndemâna orbilor o „ureche" văzătoare. Ideea de a ajuta orbii este ceva mai veche și ea pornește tot de la un criteriu de bionică: găsirea modelului uman pentru radarul liliecilor. J. Linvill a construit, în anul 1964, un aparat bazat pe vibrații. Fotocelulele care lunecă peste un text tipărit, atunci când trec peste locurile întunecate, imprimă o vibrație unor cristale piezoelectrice, așezate după o mostră dată. Aceste cristale pot fi pipăite cu mâna și, astfel, se pot citi 20 de cuvinte pe minut. Un grup de cercetători englezi a pus, în anul 1969, la punct un aparat pentru orbi, bazat pe principiile ecoului. „Sondor"-ul (așa se numește aparatul) emite un sunet ascuțit, la limita frecvenței audibile, de 16 000 Hz. Orbul - al cărui auz, în lipsa văzului, este cu mult mai dezvoltat, prin compensație - învață destul de repede să se călăuzească după variațiile de sunete reflectate de diferitele obstacole pe care este capabil să le localizeze de departe. Dar sistemul este imperfect, deoarece zgomotele străzii fac să intervină un prea mare număr de paraziți de frecvente audibile. O soluție propusă (și încă nerealizată) este folosirea ultrasunetelor. Pe ecranele sondelor acustice moderne semnalul sonor este transformat într-un spot. Dacă omul ar putea să aprecieze fizic semnalul, sistemul sau nervos ar fi poate capabil să se adapteze acestui nou mod de percepere. Din acel moment, orbii ar putea să identifice obiectele și obstacolele tot după caracterul sunetului reflectat, dar transformat de data aceasta în semnal electronic și solicitând direct sistemul nervos, fără a trece prin organele obișnuite ale percepției: ochii și urechile. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Istoria cămilelor Istoria cămilelor N-am fi bănuit ca patria cămilelor este America dacă paleontologii n-ar fi făcut o descoperire senzațională, în anul 1906. În urmă cu un milion de ani, în California, nu departe de Los Angeles, se găsea un mare lac cu țărmuri primejdioase. Animalele de stepă venite aici să se adape rămâneau înțepenite în „asfaltul" lichid care îi înconjura țărmurile. Jucând rolul unei materii balsamice, asfaltul împacheta ca pe mumiile egiptene corpul animalelor ucise de foame în această perlidă capcană. În zece ani de muncă, au fost scoase din acest „asfalt" peste o sută de mii de osemințe, excelent păstrate în uimitoarea „cutie de conserve'". Printre acestea, au fost găsite și resturile camilei gigantice căreia i s-a dat numele de Camelops hesternus. Răcirea climei și apoi vânarea fără crutare au fost cauzele care au determinat camilele să părăsească America de Nord. Puținele cămile gigantice care au mai rămas au fost consumate până la una de populațiile amerindiene, înainte de sosirea conchistadorilor spanioli. Aceștia n-au găsit decât trofee strămoșești formate din craniile unor animale ciudate, care mult mai târziu, cercetate de oamenii de știință, s-au dovedit a fi ale unor cămile primitive. Urmașii sau rudele apropiate ale acestora au apucat să migreze în două direcții. Străbătând junglele Americii Centrale, strămoșii lamelor au ajuns pe piscurile Anzilor, unde s-au găsit la adăpost și unde viețuiesc și azi, până la altitudini de 5-6 000 m, fiind domesticite de băștinași. Alte rude apropiate au scăpat prin istmul ce lega Alaska de Asia, ajungând în deşertul Gobi (unde se mai găsesc și azi cămile sălbatice) și în India. Din India s-au răspândit în Arabia, trecând prin Iran și Irak, dar fără să pătrundă în Africa. Israelul a fost regiunea cea mai occidentală pe care au atins-o vreodată cămilele în acea vreme. Totuși, două specii fosile au fost descoperite în Europa central-orientală: una în Rusia, alta în România. Primele știri despre existența cămilei datează cam de acum 6000 de ani, din Egipt. Fiind socotită un animal „necurat" (probabil din cauza cocoașelor, unde se credea că ar sălașlui duhuri rele), cămila a fost multă vreme ocolită. Abia de 2500-3000 de ani ea a fost domesticită, dovadă că Biblia amintește că regina din Saba vine să-l viziteze pe înțeleptul rege Solomon însoțită de o lungă caravană de cămile cu poveri. Așadar, în Africa ea a apărut foarte târziu, ca prizoniera a omului și nu ca animal liber. Tot în urmă cu 3000 de ani a apărut și o nouă specie, selecționată de om: dromaderul, cămila cu o singura cocoașă, mai tânără decât cămila bactriană, cu două cocoașe. Acesta avea câteva caracteristici remarcabile: alerga foarte repede, putând să acopere distanța de la Mecca la Medina (380 km) în 24 ore, avea o extraordinară rezistență la sete și se mulțumea cu vegetația foarte săracă a pustiului pe care n-o atingea nici un animal. În timpul războiului de secesiune din America, cele 78 de camile, aduse din Turcia în 1856 pentru înzestrarea cu mijloace de transport a forturilor militare care se găseau în pustiuri, au fost împărțite între „nordiști" și „sudiști". La sfârșitul ostilităților, cămilele sudiștilor, căpturate de nordiști, au fost vândute la circuri și menajerii, în timp ce animalele nordiștilor capturate de sudiști au fost lăsate în libertate, revenind la starea de sălbăticie. Spre sfârșitul veacului trecut, Arizona a devenit, după deșertul Gobi, a doua regiune a lumii unde aceste animale mândre trăiesc în stare naturală. Vânate de cow-boy și mâncate cu plăcere de populațiile de amerindieni, cămilele sălbatice au fost luale sub protecție după anul 1960, măsura salvatoare pentru aceste ființe, care au revenit în patria natală după îndelungi și aventuroase peripeții. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Elefanții - batozele vii Foto: en.wikipedia.org Elefanții - batozele vii La Muzeul de Istorie Naturală al Institutului Smithsonian din Washington se gășeste împăiat cel mai mare animal de uscat vânat până în prezent. Este vorba de un exemplar de elefant african cu urechi ascuțite (Loxodonta africană), vânat în anul 1955 în zona fluviului Kwando, în Angola. Înălțimea sa până la umeri este de 4 m, lungimea de 10 m, circumferința panlecelui de 6 m, iar masa de 11 000 kg. Particularitatea cea mai de seamă a elefantului este trompa, o prelungire a nasului, lungă de 2-3 m, deosebit de mobilă, sensibilă și puternică. Datorită alcătuirii ei speciale, trompa poate să înfăptuiască o serie de acțiuni: servește la miros, pipăit, prindere, rostogolire, scormonire și chiar ia apărare, ca un formidabil bici, a cărei masă de 60-70 kg îi dă o forță neobișnuită. În același timp, cu ajutorul celor două „tuburi" din interiorul ei, elefantul absoarbe până la 5-10 l apă. Alături de trompă, un punct de atracție îl reprezintă colții săi, incisivii de pe falca superioară, care ating dimensiuni impresionante. Cei mai lungi colți au fost înregistrați în anul 1903 pe teritoriul Zairului: unul avea 3,49 m, celălalt 3,35 m, iar masa fiecăruia oscila în jurul a 100 kg. Din cauza fildesului de calitate, elefanții au fost vânați fără crutare. Dacă odinioară strămoșii lor străbăteau și Europa, azi ei sunt pe cale de dispariție, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în Africa și India. Din această cauză, au fost puși sub protecție. Din cele mai vechi timpuri elefantul a fost îmblânzit. Ba, chiar mai mult, istoria relatează surpriza pe care a pregătit-o Hannibal românilor, apărând la porțile Romei cu o armată călărind pe elefanți, animale necunoscute până atunci de ei. Astăzi, elefanții, mai ales cei indieni, sunt folosiți la transport, tracțiune, vânătoare și călărie, sau, după dresare, ca animale de circ. Indienii îmblânzitori împart elefanții după statură și randament în trei grupuri: kumiria, dwasala și mearga. Cel mai perfect elefant, inteligent, ascultător, calm și puternic, corespunde primei categorii, fiind preferat. Elefanții mearga sunt ocoliți, iar cei dwasala sunt doar foarte rareori folosiți în munci ușoare. Lipsa de hrană determină elefanții să migreze. Ei se adună în turme formate din 20-100 indivizi, aparținând de obicei unei familii. Deplasarea se face într-un ritm uniform și liniștit, mai ales între orele 10-15, străbătându-se uneori și 100 km. Elefanții se așează într-un lung șir: în față merg femelele cu puii, iar în spate masculii. Conducătorul „expediției" este masculul cel mai puternic, cu fildeșii cei mai impozanți. Turmele migratoare trec prin păduri tropicale, străbat râuri și lacuri, escaladează cu ușurință și înălțimile muntoase, trasând în urma lor adevărate drumuri de junglă și imense goluri în vegetație. Cu toată aparența lui greoaie, elefantul este un excelent „trapas". Nici un animal din lume nu poate rivaliza cu uriașul pachiderm pe terenurile accidentate. Cu o surprinzătoare ușurinta el escaladează pantele munților și se strecoară printre tufișuri fără a face zgomot. Nimeni nu-l întrece pe terenurile mlăștinoase, datorită formei speciale a piciorului. Aici poate să-și înfunde picioarele până la un metru adâncime, fără riscul de a se împotmoli. Pagubele pe care le produc pădurilor, dar mai ales terenurilor de cultură în care nu rareori intră să-și potolească foamea, îi îndeamnă pe localnici să-i extermine fără crutare. Dacă adăugăm și acțiunea sălbatică de vânare a elefanților pentru colții de fildeș, mai scump decât aurul, ne putem da seama în ce pericol se găsesc aceste animale puternice și inteligente. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Cangurul - mamiferul lăcustă Foto: nationalgeographic.com Cangurul - mamiferul lăcustă N-am fi zăbovit poate asupra cangurilor dacă aceste simpatice animale n-ar fi devenit „simbolul"' unui continent, elemente caracteristice și definitorii ale peisajului acestuia, câștigându-și o dată cu reputația de cei mai buni săritori și epitetul de mamifere lăcuste. Într-adevăr, cine străbate în mașina scruburile australiene, tulburând liniștea stepelor aride și a tufișurilor uscate, va avea spectacolul unic al unor stoluri de lăcuste gigantice, speriate de prezența umană care se împrăștie în toate părțile în salturi de 12-14 m pentru care le-ar invidia oricare săritor în lungime. „Design-ul" corpului lor urmărește un perfect model bionic al adaptării la deplasarea prin salt, așa cum o realizează pe respectiva treapta zoologică și lăcustele sau broaștele. Corpul lor crește în grosime dinainte spre înapoi, partea lombară, picioarele din spate și coada fiind puternic dezvoltate, pentru a le permite declanșarea saltului. Membrele inferioare, nefuncționale în mișcare, sunt folosite doar pentru culegerea hranei și pentru „bătăi" (în America sunt dresați, li se pun mănuși și se organizează meciuri de box între canguri sau între animal și un om, nu rareori imortalizate în filme de desene animate). Cangurii trăiesc totdeauna în cârduri. Stau sprijiniți pe membrele posterioare și pe coadăa. Datorită auzului foarte fin, la cel mai mic zgomot o iau la fugă, făcând salturi impresionante, spaima producându-le uneori o salivație abundentă. Cangurii reprezintă principalul vânat atât al europenilor, cât și al populațiilor aborigene și nu sunt amenintați cu dispariția deoarece, având condiții de viață favorabile, sunt destul de răspândiți, fiind reprezentați de numeroase specii. Cei mai impresionanți sunt cangurul uriaș (Macropus giganteus) care iubește stepele întinse, apoi cangurul de munte (Macropus robustus), numit de localnici Wallaroo, cangurul uriaș roșu (Macropus rufus), comun în sudul Australiei și ușor de identificat după culoare, cangurul-antilopă (Macropus antilopinus), cu bot înalt, întâlnit în regiunile stâncoase. Un alt element de atracție al cangurului îl reprezintă punga - marsupium, care a atras întregului grup de mamifere marcate de această trăsătură morfologică numele de marsupial. Punga - un pliu permanent al pielii abdominale (și nu un incubator ca la ornitorinc) e prevăzută cu patru mamele și un sfincter care închide buzunarul și e absolut necesară puiului care se naște incomplet dezvoltat; până la deplina maturizare, el se ascunde în marsupiu și stă prins cu gura de mameloanele femelelor-mamă. După naștere el poate în trei minute, fără ajutorul mamei, să pătrundă în marsupiu. La vârsta de 50 de zile scoate capul din pungă. După 200 de zile iese temporar din aceasta ca după 240 de zile să o părăsească definitiv. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Pasărea ucigătoare de șerpi Foto: en.wikipedia.org Pasărea ucigătoare de șerpi Dușmanii cei mai mari ai bosimanilor - locuitorii de baștină ai Australiei - dar și ai coloniștilor albi sunt șerpii veninoși, un adevărat pericol mai ales pentru copii și vite. Un mare ajutor îl primesc locuitorii de prin acele părți de la o pasăre cam de mărimea unei ciori, frumos colorată, cu un cioc foarte puternic care emite sunete stranii, asemănătoare râsului unui bătrân, numită în știință Dacelo gigas. Albii, care o prețuiesc mult, îi spun „Hans cel vesel" sau „bătrânul Jack". Aborigenii o numesc „kookaburra" și o consideră pasăre sfântă. Faima ei se datorează faptului că se hănește cu micii șerpi foarte otrăvitori. Zburând deasupra lor, îi prinde de după cap cu ciocul puternic și îi strânge până când aceștia mor asfixiați. Pentru foloasele pe care le aduce în echilibrul naturii, kookaburra a fost introdusă și în Tasmania unde a dat naștere unor varietăți cu penaj alburiu. Pasarea secretar (Sagittarius serpentarius). Foto: Mathieu Breitenstein/flickr/Creative Commons De o faimă egală se bucură și pasărea Secretar (Sagittarius serpentarius) care trăiește în stepele și savanele Africii tropicale. Poate fi ușor recunoscută datorită picioarelor deosebit de înalte, ce-i dau un aspect zvelt, de săgeata, cozii lungi în formă de scară și moțului impunător de pene de pe cap care amintește de un secretar din vremurile de demult care ținea până după ureche. E un veșnic consumator de șerpi, mai ales de vipere de nisip și cobre egiptene, cu care duce lupte pe viață și pe moarte. Șarpele este apucat cu ciocul și trântit cu multă putere de pământ până când amețește. Pasărea nu se ferește de adversari deoarece este total imună la venin. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Dracii zburători Foto: en.wikipedia.org Dracii zburători În pădurile tropicale ale Indiei de nord și ale Indoneziei te înspăimântă un animal ciudat care ne poartă cu zeci de milioane de ani în urmă, când reptilele terestre, cocoțându-se în copaci, au căpătat aripi și deprinderea să zboare, prefăcându-se încetul cu încetul în păsări. Cei care străbat aceste păduri luxuriante, obișnuiți cu salturile acrobatice ale maimuțelor, care se aruncă 30-40 m în gol, prinzându-se de lianele copacilor vecini, rămân și ei surprinși la apariția unor făpturi înaripate, care sar ca maimuțele și zboară ca păsările, fără să semene cu ele, ci mai degrabă cu imaginile apocaliptice ale Bibliei. Nu e de mirare că primii europeni care le-au zărit, robiți de superstiții, le-au numit dragoni sau draci zburători, de unde și denumirea științifică aproape tradusă în latinește - Draco voiam - dăruită de K. Linne, „nașul" atâtor mii de plante și animale. La șopârlele-dragon, de fiecare parte a corpului există cinci-șase coaste prelungite, care susțin un fel de parașută semicirculară, separată total de membre. În stare de repaus, aceste „aripi" se strâng pe lângă corp. Ele se deschid când animalul vrea să se deplaseze, când ia o poziție de intimidare față de un adversar sau în timpul ritualului nupțial, pentru atragerea femelei. Dragonul zburător, lung de circa 20 cm, din care cozii îi revin 12 cm, este un animal cu un colorit strălucitor ca de colibri. La masculi, sacul de sub gușă este galben-portocaliu, iar membrana de zbor de culoare albastru-cobalt, în timp ce la femele sacul-guler este albastru-azuriu, iar aripioarele galben-verzui. În rest, animalele sunt de culoarea scoarței copacilor. De obicei, stau perechi-perechi pe copaci pentru a vâna furnici. Nu fac „salturi mortale" decât atunci când se pun la adăpost din fața unei primejdii. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Un tanc al broaștelor țestoase Foto: en.wikipedia.org Un tanc al broaștelor țestoase În celebrele sale călătorii cu vasul „Beagle", Ch. Darwin semnala prezența celei mai mari broaște țestoase de uscat din lume, numită broasca țestoasa elefant (Testudo elephantopus), al cărei corp de 2-3 m lungime este sprijinit pe patru picioare groase, ca de elefant. Un astfel de „tanc" viu, care cântărește 400-500 kg, nu poate fi ridicat decât de 5-6 oameni. În rezervațiile și în grădinile zoologice unde e protejat, chelonianul devine un punct de atracție. Fiind deosebit de blajin, el transportă, fără grabă, pe carapace, 3-4 copii. Masculii sunt de obicei mai mari decât femelele care efectuează pentru reproducere migrații la coastele mării, parcurgând 10-12 km în 2-3 zile. Aceste viețuitoare răbdătoare și rezistente la foame (încetându-și funcțiile vitale ele pot posti chiar doi ani!) au o viață îndelungată, limitele acesteia depășind uneori 200 de ani. Până în secolul al XVI-lea, arhipelagul Galapagos număra sute de mii de astfel de uriași. O dată cu sosirea navigatorilor spanioli pe insulă, animalele au fost vânate fără crutare. Azi, puținii supraviețuitori sunt ocrotiți cu multă grijă. În legătură cu longevitatea țestoaselor uriașe din Galapagos se citează un amănunt din poveștile de călătorie ale exploratorului englez James Cook. După ce s-a aprovizionat cu apă și carne (țestoase vii) pe una din insulele arhipelagului, el a pornit mai departe. Ajungând în insulele Tonga, Cook a fost primit prietenește de către băștinasi. Drept mulțumire, exploratorul i-a lăsat la plecare șefului de trib o broască țestoasă. Atât de mare era broasca și atât de mult i-a impresionat pe băștinasi, încat aceștia au ales-o... șef de trib, dându-i numele de Tui Malilila. Acest șef de trib trăia încă prin 1980, la mai bine de 200 de ani de la călătoria lui Cook. Chipul său putea fi întâlnit curent pe timbrele poștale emise pentru aceste insule între anii 1897 și 1935. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Salamandrele rezistente la foc Foto: en.wikipedia.org Salamandrele rezistente la foc Salamandrele, solomonitele sau solomazdrele focului, cum li se spune în popor, rude bune cu tritonii, sunt un fel de broaște cu coadă (urodele), cu mulți reprezentanți, împrăștiați pe toată suprafața globului. Sunt animale primitive, cu coada lungă, picioare scurte, articulate lateral de centurile scapulară și pelviană. În apă înoată bine prin mișcările șerpuite ale cozii, dar pe uscat se deplasează greu, mai mult prin târâre. Sunt foarte lacome și se hrănesc cu moluste, viermi, păianjeni, insecte pe care le prind cu ajutorul limbii. Unele, cum ar fi tritonii (Tritums), trăiesc doar în apă. Altele, precum salamandra patata (Salamandra maculosa), comuna și pe la noi, trăiesc mai mult pe uscat, în locurile umede din păduri, ieșind doar seara sau după ploile calde de vară, mișcându-se alene pentru a prinde melci fără cochilie (limacsi). Animalul se apară de dușmani prin eliminarea unei secreții albe, puternic iritante; efectul acestei secreții este asemănător veninului de broască râioasă. Această caracteristică a dat naștere la superstiția că aceasta ar fi rezistentă la foc. În secolul trecut, în câteva pâraie repezi de munte din marea insula japoneză Nippon, a fost descoperită o salamandră uriașă care a fost numită Megalobatrachus maximus. Câțiva ani mai târziu, într-o regiune muntoasă a Chinei, oamenii de știință au identificat o rudă bună a acesteia, M. davidianus, socotită cel mai mare amfibian al timpurilor noastre. Aceste salamandre uriașe ating o lungime de 1,50-1,60 m, o greutate de 50-60 kg și trăiesc de obicei peste 50 de ani, având cea mai lungă viață dintre batracieni. Leneșe și greoaie, aceste salamandre cu cap lat și turtit își duc viața în fundul apei. Din când în când își scot din apă botul pentru a respira. Amfibianul uriaș este vânat pentru carnea gustoasă și pentru anumite proprietăți miraculoase pe care i le atribuie medicina populară locală, care o recomandă ca eficace în întinerire. S-au luat măsuri drastice de protejare a acestui animal, amenințat să dispară din cauza braconajului. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Un batrachian confundat cu un pui de dragon Un batrachian confundat cu un pui de dragon Într-o lucrare publicată în 1689, Johann Weikhard von Valvasor amintește că, iîntr-o zi, dirigintele poștei din Oder Laibach (în prezent, localitatea Urhnika, la 10 km de Ljubljana), pescuia păstrăvi la gura izvorului Lintvern. Acest izvor carstic prezenta o particularitate interesantă: erupea neregulat, în funcție de cantitatea de precipitații atmosferice, intervalul dintre două erupții variind de la câteva ore la 20 de zile. Acestui fenomen i se dădea pe atunci o explicație fantastică. „Sub pământ - scria Weikhard -, nu departe de gura izvorului, trăiește un dragon; când acesta se mișcă, apa din lacul în care el se scaldă iese la exterior, ceea ce corespunde cu intermitența izvorului." Dorind să lărgeasca locul de pescuit, dirigintele poștei a spart o porțiune de stâncă; s-a produs o scădere bruscă a nivelului apei din interiorul stâncii și o erupție violentă a scos la suprafață un „pui de dragon". Cronica amintește că acesta avea „lungimea unei palme și forma unui șarpe". La început a fost numit olm, sau proteu; în 1768, naturalistul italian Lampeti îl denumește științific Proteus anguinus. Era primul reprezentant al faunei din peșteri (cavernicole), intrat în atenția naturaliștilor. Ulterior s-a constatat că e un Batrachian primitiv din subclasa Urodele, rudă cu salamandrele și tritonii. Această senzațională descoperire a deschis gustul pentru cercetarea peșterilor și a formelor de viață adăpostite în ele. Va lua naștere o nouă știință, biospeologia, la a cărei constituire și consacrare mondială savantul român Emil Racovita a adus o contribuție fundamentală. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Uriașii broaștelor Foto: bolivianamphibianinitiative.org Uriașii broaștelor Pe lângă broaștele și brotăceii de talie mijlocie, care trăiesc și pe la noi, în țările calde își duc viața câteva specii de broaște uriașe. Astfel, în lacul Titicaca, situat în Anzii Cordilieri, aproape de granița dintre Peru și Bolivia, la altitudinea de 3 212 m, se întâlnește o broască grăsună, cântărind mai bine de o jumătate de kilogram, numită în știință Telmatobius culeus, iar de localnici broasca mută. Într-adevar, o particularitate ieșită din comun a acestui reprezentant al unei familii recunoscute prin agitația sonoră este... muțenia. Expediția din 1968 a vestitului comandant J.Y. Cousteau a studiat-o cu atenție, remarcând numărul mare de exemplare (peste 1 miliard) care populeazaă acest lac retras, cu o faună foarte originală. Un exemplar conservat de broască mută a fost donat de Cousteau Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa" din București, cu prilejul vizitei sale în Romania. Foto: en.wikipedia.org În America Centrala și în Cuba își face veacul o broască uriașă, celebră nu numai prin dimensiuni și lăcomie, dar și prin sunetul de bovina ce le scoate. Mai demult i se spunea broasca mugitoare (Rana moyens), azi i se zice Rana catesbiana. Poate ajunge cu picioarele întinse până la 30 cm, iar greutatea ei se apropie de 1 kg. Fiind un animal fricos, stă ascunsă prin desișurile vegetației sau la marginea mlăștinoasă a sadurilor. Din cauza orăcăitului foarte puternic, localnicii îi spun „Bullfrog", adică Broasca-taur. Însă cea mai impozantă broască este cea africană - Conraua goliath - întâlnită în preajma cascadelor de pe râul Mbini, în jungla deasă din Rio Muni (Africa ecuatorială). Conraua ajunge până la 3,5 kg greutate, lungimea totală, cu picioarele întinse, atinge 70-80 cm. Ce deosebire față de cea mai mică broască din lume, Hyla ocularis, care nu depășeste 1,5 cm și o greutate de 5 g. Ochii bulbucați ai uriașului au un diametru de 2 cm. A fost descoperită abia la începutul secolului nostru, mai precis în 1906, de misionarul J.L. Bates. Abia în 1968, după îndelungați ani de cercetare, biologul George Subater Pee a reușit să-i dezvăluie „secretul" înmulțirii și metamorfozei. Broasca își lipește ouăle de o plantă rară, Diakraea, care trăiește în locuri ferite, în crăpăturile jilave dintre stânci. Tot acolo au fost găsiți și câțiva mormoloci. Ajungând în deplinătatea forțelor și dimensiunilor, Conraua nu are alți dușmani în afara crocodililor și a localnicilor din tribul „fang", pentru care carnea broaștelor gigant este o delicatesă. Conraua este de o rară agilitate și posedă la perfecție arta de a se camufla. De aceea prinderea unei broaște-gigant cere din partea vânătorilor multă experiență, iar uneori o răbdare de fier. Tribul „fang", care trăiește în preajma locurilor de baștină ale batracianului, a învățat să prindă broaștele într-un fel de năvod aruncat de la distanță, cu precizia cu care un cow-boy își aruncă lasoul. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Peștele seismograf Peștele seismograf Printre cele mai cumplite calamități care îl pot privi pe om, distrugându-i în câteva momente agoniseala, punându-i în pericol viața, sinistrând regiuni (cum se întamplă adesea în Chile, Peru, Japonia, Turcia, în unele insule din Pacific), se numără cutremurele și erupțiile vulcanice. Periodic, planeta noastră este răvășită de cutremure puternice, care se produc pe neașteptate. IÎn fiecare an se înregistrează cel puțin 100, cu caracter catastrofal. Sate întregi se prăbușesc, oamenii pier și, dacă seismul are loc într-o zona de coastă, apa completează ravagiile. Când pe fundul mării se declanșează un seism sau o erupție vulcanică, acestea pot da naștere unei unde solitare și uriașe, înaltă de câțiva metri, numită tsunami. Unda traversează apa cu viteza unui avion. Parcurgând distanțe enorme, ea mătura orașele situate pe litoral și scufundă orice întâlnește. Seismologii și vulcanologii sunt permanent preocupați de aceste fenomene geologice, adevaărate calamități pentru omenire. Cărți, fotografii, filme stau mărturie acestei preocupări. S-au pus la punct aparate din ce în ce mai perfecționate, numite seismografe (unele aflate în sateliții artificiali), care înregistrează toate mișcările scoarței, până și cele mai mici și îndepărtate, și s-au stabilit scări ale intensității cutremurelor (Richter sau Mercalli). Cu toate acestea, până în prezent, nu dispunem de aparate speciale care să ne prevină din timp asupra cutremurelor și erupțiilor vulcanice. Așa-numite semne prevestitoare (mici cutremure anterioare, „fierberea" unui coș vulcanic etc.) nu sunt indicatori siguri. Din acest punct de vedere, animalele ne sunt superioare. Instinctul extrem de fin al unora dintre ele ne poate avertiza cu multe ore înainte despre declanșarea unui cutremur. Astfel, în Marea Japoniei există unii pești „specializați" în acest sens. Ei dau vădite semne de agitație, nu numai în mediul lor natural, ci și când sunt puși în acvarii sau borcane cu apă. De aceea, somnul electric (Parasilurus asotus), peștele seismograf capabil să simtă creșterile câmpului electric pământesc, ce însoțesc primele semne ale cutremurelor, este crescut în bazine speciale și vândut la un preț bun în regiunile seismice ale Japoniei, indicațiile sale fiind luate în considerație de localnici. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Un păcălici printre pești Foto: en.wikipedia.org Un păcălici printre pești Un joc al copiilor se intitulează sugestiv: „urma scapă turma". Ultimul sosit, dacă reușeste să păcălească vigilența „prinzătorului", îi scapă pe toți cei prinși de pedeapsa de „a se face". Regula jocului se aplică, prin analogie, și la unele animale a căror parte terminală (adica „urma") poate salva capul, partea expusă și cea mai primejduită la atacurile dușmanilor, deoarece aici este adăpostit creierul, principala masă nervoasă. Pentru aceasta este necesar ca animalul să înșele perspicacitatea urmăritorului, făcându-l să confunde cele două părți ale corpului său, misiune deosebit de grea, deoarece în stare de mișcare animalul se deplasează cu capul înainte, iar în pozitie de repaus, cutia craniană se distinge în general ușor de restul corpului. Prin felurite artificii anatomice, rod al unor modificări adaptative, astfel de animale reușesc acest extraordinar tur de forță de a face ca o parte mai puțin esențiala a corpului lor să imite, în scop de apărare, o alta, mai importantă, fenomen cunoscut în știință sub numele de automimetism. De pildă, în apele tropicale trăieste un pește curios, Chaetodon capistratus, a cărui coadă, asemănatoare capului în liniile de curbură, poartă un desen extrem de expresiv și vizibil în forma de ochi. Chaetodon își expune ochiul înșelător înotând cu coada îndărat. Peștii răpitori sunt atrași de această „momeală" și se aruncă în direcția de înaintare a „ochiului". Atunci peștisorul își schimbă brusc direcția de deplasare, cu capul „adevărat" înainte și scapă în cele mai multe cazuri de urmăritorul care trece în viteză pe lânga el, mușcând ân gol. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Peștele broască Foto: en.wikipedia.org Peștele broască În apele Mării Caraibilor trăieste un pește ciudat numit pe drept cuvânt peștele broască (Ogcocephalus vespertilio). Nu e impunător. Aduce cu un mormoloc mai mare având o coadă subțire. Solzii săi sunt prefăcuti în niște butoni ascutiți care îl acoperă aproape peste tot, astfel că nu poate fi apucat de răpitorii mai mari, din cauza înțepăturilor. În regiunea mediană, mai lățită, sunt situate două organe originale care îi favorizează o locomoție cu totul deosebită de a peștilor comuni. Organele reprezintă aripioarele pectorale modificate. Aripioarele, alcătuite din două oase pterigofore (cleithmm și postcleithntm), sunt susținute de două pliuri ale corpului, devenind un fel de suport continuat apoi cu radiile înotătoarelor. Când stă la fundul apelor, cu ajutorul acestor două membre peștele se ridică cu ușurință, căpătând o poziție de broască, și se poate deplasa în salturi de batracian. E un sistem nou de locomoție adaptat zonei bentonice unde este mai uțor să prinzi prada sărind pe ea. Toți cei care l-au urmărit vânând au rămas surprinși de analogiile sale cu broasca. Sprijinit pe aripioare, el pândește în cea mai perfectă liniște prada, formată de obicei din viermi și crustacei, sărind asupra ei extrem de rapid și exact, mișcare în care coada joacă rol de propulsor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Peștii din copaci Peștii din copaci În situații excepționale, generate de seceta care duce la secarea bălților și surprizele refluxului care uneori se desfășoară atât de rapid încât peștii rămân agățați de picioroangele mangrovelor - vegetație lemnoasă tropicală dezgolită de retragerea apelor - au prilejuit acestor ființe unele adaptări senzaționale. Unul din cei mai originali reprezentanți ai acestei adaptări este peștele urcător (Anabas scandens), comun în India, Birmania și arhipelagul Filipine. În zilele anotimpului uscat, când apa seacă în întregime, el pornește în căutarea unei alte mlaștini, folosind piesele sale operculare în formă de ferăstrău și înotătoarele pectorale rigide și ascuțite. Se spune că ar avea chiar și calitatea de a se sui pe palmieri. Supraviețuirea lui pe uscat se datorează prezenței a două organe labirintiforme, bogat capilarizate, unde înmagazinează aer atmosferic. Aceeași proprietate o întâlnim la peștii cățăratori (Periopthaimus koelreuteri), care trăiesc în pădurile de mangrove de pe țărmurile oceanelor Indian și Pacific. Nu mai mari de 15 cm, ei au înotătoarele pectorale lungi, puternice și astfel croite, încât pot fi folosite ca picioare. Acest lucru le permite peștilor să se cațăre pe copaci și să vâneze în timpul refluxului mai mult pe uscat decât în apă. Ei fug încolo și încoace ca șopârlele, aruncându-se asupra victimelor lor - insecte, viermi sau melci, cu o viteză atât de mare, încât rareori se întâmplă să dea greș. Dacă sunt urmăriți fug ca săgeata peste nămol, se înfundă în el și sunt greu de descoperit. Foto: zivapriroda.sk În țara noastră, singurul pește care poate părăsi apa este tiparul. Scos afară din balta unde trăiește, el este capabil să se târască chiar și câteva sute de metri pentru a o regăsi. În nopțile cu rouă, tiparul vânează pe țărm insecte și melci. El poate trăi și câteva zile în aer, cu condiția ca pielea să-i fie permanent menținută umedă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Rechini de dimensiunile balenelor Rechini de dimensiunile balenelor Rechinii sunt prădători de temut ce se remarcă prin silueta elegantă a corpului lor ca un fus, croit parcă să învingă rezistența apei. Mișcările lor neașteptate și suple, comparate cu zvâcnirile unor pumnale, produc panică în rândul cârdurilor de pești și emoții înotătorilor, scafandrilor și cercetătorilor subacvatici. Printre numeroasele neamuri de rechini se remarcă doi uriași care se pot lua la întrecere cu balenele. Rechinul Balena (Rhincodon typus). Foto: Brian Gratwicke/flickr/Creative Commons Cel mai mare rechin cunoscut este Rechinul Balena (Rhincodon typus). El a oferit amatorilor de recorduri un exemplar lung de 18,21 m, cu o circumferință de 9,5 m și o greutate de 15 000 kg; singură inima cântarea peste 30 kg, iar ficatul 900 kg. Deși atât de mare, nu este atât de feroce ca ceilalți semeni ai săi, hrănindu-se cu animale mărunte pe care le vânează în largul oceanelor. Rechinul urias (Selache maxima). Foto: Albert Charles Lewis Gotthilf Guenther; John Graham Kerr/Wikimedia Commons Alături de acesta se situează rechinul uriaș (Selache maxima) care atinge în mod obișnuit 10-12 m lungime și 8 000 kg greutate. Nu este atât de feroce ca ceilalți semeni ai săi, mulțumindu-se cu animalele mărunte din largul mărilor nordice, unde trăiește. Este vânat ca și rechinul-balenă, mai ales pentru ficatul său uriaș (1 000 kg), bogat în vitamina D, și pentru pielea sa din care se fac cele mai tari curele de transmisie și cele mai durabile tălpi. Rechinii nu suferă niciodată din cauza bolilor infecțioase, au o sănătate de fier, chiar dacă se rănesc, se vindecă uluitor de repede. Cercetătorii au stabilit că rechinii nu se îmbolnăvesc deoarece în sângele lor se regăsește o cantitate foarte mare de anticorpi care împiedică dezvoltarea virusilor și a bacteriilor. ### Mai răpitori decât rechinii Foto: en.wikipedia.org Mai răpitori decât rechinii Rechinii si-au castigat trista reputatie de a fi ucigasii cei mai periculosi ai marilor, alaturi de crocodili si tigri, autorii celor mai multe victime din randul oamenilor. Si totusi rechinii sunt intrecuti cu mult in ferocitate de cateva specii de pesti care au inspirat pagini de groaza in literatura inchinata calatoriilor de-a lungul marilor fluvii sau pe marile tropicale. In afara stiucilor de apa dulce exista si stiuci de mare, pesti rapitori de mari dimensiuni, cuprinsi in familia Spyraenidae. Ei si-au primit numele din cauza asemanarii cu stiucile, in ce priveste forma corpului si structura dentitiei. Corpul lor are forma alungita, aproape cilindrica, ca o sageata, iar solzii sunt mici, cu marginile intregi. Capul este mic si ascutit. Gura larga este prevazuta cu dinti ascutiti, in forma de carlige, doi dinti fiind de regula transformati la capatul anterior al mandibulei intr-un adevarat carlig de agatare. Stiucile de mare populeaza marile din zona calda si temperata, o specie (Sphyraena sphyraena) gasindu-se si in Marea Neagra si pe care pescarii o numesc luci. Insa pericolul cel mai mare il reprezinta uriasul lucilor (Sphyraena picuda), lung de 3 m, misunand in apele din jurul Antilelor si cunoscut de localnici sub numele de „barracuda", „becuna" sau „picuda". Gura sa e garnisita cu dinti ca de caine. Inoata foarte iute, repezindu-se in cardurile de pesti pe care le rareste la iuteala. Mai mult decat atat, ataca oamenii care inot si se reped spre picioarele persoanelor cand acestia stau pe marginea barcilor. Fata de acesti pesti, rechinii par blanzi si tematori. Foto: en.wikipedia.org Unele din cele mai pasionate pagini din jurnalul de calatorie al geografului Alexander von Humboldt, care a strabatut la inceputul secolului al XIX-lea bazinul Orinoco si Amazoanele, sunt consacrate unui pestisor de apa dulce de o lacomie si o cruzime nemaipomenite, numit de populatiile locale piranha sau pirahna (Roosveltiella piraia). Ei vaneaza in haite ca lupii, atacand orice creatura ce le apare in fata. Surprins de o ceata de pesti voraci, un copil a fost complet devorat in 14 minute. La 19 septembrie 1981, relateaza ziarele locale, un vas supraincarcat cu marfuri si pasageri s-a rasturnat si s-a scufundat in timp ce se pregatea sa ancoreze in portul brazilian Obidos. Din cei 478 de pasageri au supravietuit 178, 300 dintre ei fiind sfasiati si mancati de piranha. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Pestele cu ventuza Foto: commons.wikimedia.org Pestele cu ventuza Cunoscatorii vietii amerindienilor relatau ca triburile Aravak prindeau broaste testoase, chiar rechini, cu ajutorul unor carlige vii. Chiar si astazi, in Dubai si Zanzibar se foloseste acest procedeu. „Carligele vii" sunt niste pesti numiti remora sau pestii-cu-ventuza (Echeneis remora) Ventuza, provenind din transformarea primei inotatoare dorsale, este cea mai uimitoare particularitate a remorei: e mare, acoperind in intregime regiunea superioara a capului. Ea e constituita din 10-27 creste si adancituri transversale, mobile, prevazute pe partea superioara cu dintisori fini. Lungimea crestelor poate fi modificata dupa necesitati. Daca pestele este tras inapoi, creste forta cu care el adera pe suprafata prazii. Cu o remora lunga doar de 10 cm s-a putut ridica un peste de 18 kg. Sa nu uitam ca remora poate atinge 120 cm lungime, putand astfel trage, daca i se leaga o sfoara de coada, o testoasa de 300-400 kg pe care sa fixat cu ventuza. Desi e un organ redutabil, ventuza face din remora o fiinta deosebit de lenesa. Pestele prefera sa calatoreasca fraudulos, prinzandu-se de toate obiectele mai mari, vii sau neinsufletite. Rechinii cara cu ei si cate o jumatate de duzina. Nu rareori fundul corabiilor sau vapoarelor transporta la sute de kilometri astfel de calatori comozi. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Escorta rechinilor Escorta rechinilor Cine are sansa sa priveasca prin hubloul unui batiscaf miraculoasa lume subacvatica n-ar pierde ocazia sa contemple alaiul impresionant al celui mai infricosator monstru al oceanelor. Rechinul inoata maiestuos, inconjurat de aproape o duzina de pestisori vargati (Naucrates), numiti de pescari pestii-piloti. „Pestii-piloti" - scriu Cousteau si Dumas - il urmeaza in toate miscarile cu o precizie uimitoare, nu raman in urma lui nici nu-l depasesc macar cu un milimetru." Oare acesti pesti au doar rolul pasiv de a-l escorta pe acest monstru marin? Se pare ca ei sunt niste chibiti care se doresc utili, dovedindu-si in acest fel parca recunostinta fata de protectia ce li se acorda. Atunci cand in campul vizual al grupului apare un obiect suspect - semnaleaza Hyatt Verrill - pestele-pilot se desprinde din formatie, se repede spre el, il pipaie si se intoarce cu iuteala ca sa aduca stafeta protectorului, batand nelinistit apa cu coada sau invartindu-se in jurul acestuia. Pescarii renunta sa vaneze rechinii, cand in jurul acestora roiesc vigilentele santinele. ### Strategia de aparare a pestilor pastori impotriva dusmanilor Strategia de aparare a pestilor pastori impotriva dusmanilor Prospectiunile submarine au dezvaluit existenta unor specii de pesti care se folosesc de biciul urzicator al altor celenterate precum meduzele pentru a se apara de dusmani. Foto: ro.pinterest.com Una din cele mai veninoase meduze ale marilor calde este galera portugheza (Physalia arethusa) ale carei filamente urzicatoare foarte lungi sunt vatamatoare si pentru om. Printre tantaculele ei ucigatoare isi gasesc adapost micutii pesti-pastori (Nomeus gronovi) al caror trai nu-i de invidiat. Foto: en.wikipedia.org Sub „coverta" meduzei ei se gasesc ca intr-o camera, din al carei tavan coboara tot felul de fire electrice de inalta tensiune. La cel mai mic zgomot, acesti pestisori, care nu se indeparteaza mai mult de 2-3 metri de meduza, se opresc din zburdat si se refugiaza in mare graba sub acoperisul de tentacule de care nimeni nu are curajul sa se apropie. Nu se stie inca exact daca pestisorul este imun fata de toxinele meduzei sau pur si simplu este atat de bine familiarizat cu aceasta retea ucigatoare, incat o evita cu usurinta. Sigur, insa, meduza isi menajeaza protejatul, neatacandu-l niciodata cu cnidoblastele sale ucigatoare. Nu-i vorba de un act de prietenie total dezinteresata. Pestisorul Nomeus aduce unele mici servicii meduzei, curatind-o de maruntii crustacei Hyperia, care se infig in corpul acesteia. Pestii extrag parazitii din aceasta gelatina vie si ii inghit. Ei se hranesc, de asemenea, cu resturile de hrana ramase printre tentaculele meduzei. Daca Amphiprion este un fel de valet al actiniei, Nomeus poate fi considerat ca un fel de gunoier al meduzei. Alte meduze cu palarie, cum ar fi Cyaneu, sunt insotite de merlan - ruda buna a scrumbiei, si de pestii Crax, Poronotus, Hynerina si Stromateus, aparati de imensa cupola de 2-3 m diametru si de uriasele tentacule care ating 30-40 m lungime. Meduzele Marii Negre protejeaza de obicei puii de stavrizi care se invart in jurul lor ca fluturii de noapte in jurul lampilor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Recordul detinut de pestele luna Foto: en.wikipedia.org Recordul detinut de pestele luna Pentru a-si asigura urmasii intr-un mediu atat de nesigur, suprapopulat si supus atator primejdii cum este cel acvatic, pestii „fabrica" un imens numar de icre. Plodirea gigantica este una din cele mai eficiente cai de supravietuire. O folosesc nu numai pestii, dar si viermii paraziti, in special panglica (Taenia), si insectele, cu predilectie mustele de casa (Musca domestica). Avand in vedere densitatea organismelor vii din mediul acvatic, nesiguranta conditiilor de existenta si imensul numar de concurenti si de dusmani, pestii sunt nevoiti sa devina gigantice fabrici de urmasi. Glandele genitale, icrele si laptii au la pesti o dezvoltare deosebita. Masa de icre la pastravi atinge 1/5 din greutatea corpului, iar numarul de oua la crap este de 200 000-300 000. La anghila (Anguilla anguilla) si mihalt (Lota Iota) numarul de oua pe kilogram de greutate corporala este de 1 000 000. La un calcan (Rhombus maeoticus) de 10 kg s-au numarat 14 milioane de icre, iar un morun (Huso huso) matur da 4 000 000 de icre negre; la o greutate totala de 1 400 kg, icrele cantaresc 400 kg. Insa cel mai prolific peste cunoscut este pestele luna, denumit si cap-plutitor (Mola mola), adesea intalnit in Mediterana si Oceanul Atlantic. Mola e un peste mare, avand 1,5-2,5 m lungime si 1 000-2 000 kg greutate, cu forma discoidala, ca o piatra de moara, si o coada parca retezata brusc. Pluteste adesea culcat pe fata apei, dar se poate cufunda in adanc. Nu este un peste rapitor, multumindu-se cu prazi mici. El detine un record absolut in lumea pestilor. Femela sa depune pana la 300 de milioane de icre, o adevarata risipa biologica ce dovedeste insa prudenta speciei, care numai in acest fel isi poate asigura continuitatea in timp si spatiu. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Insectele producatoare de culori Foto: futura-sciences.com Insectele producatoare de culori Unul din cei mai vechi pigmenti animali cunoscuti, la fel de vechi ca si indigoul, este Kermesul, extras din femela paduchelui de plante Coccus ilicis, numita in araba Kermes, adica vierme mic. Ea se fixeaza pe stejar, avand forma unor bobite rosii. Insecta este raspandita in Portugalia, Spania si Maroc. Colorantul se extragea prin colectarea insectei femele inainte de depunerea oualor, expunerea la vapori de otet, uscare si macinare. Pigmentul rosu este acidul kermesic. Pana in secolul al XVI-lea era singurul colorant rosu folosit in Europa. Mult folosit de egipteni si indieni la vopsitul matasii, Kermesul a fost preluat de greci de la indieni, sub numele de coccus. Prin secolele XII si XIII, in Germania, unde i se spunea sangele Sfantului Ioan, recoltarea Kermesului se facea cu mari ceremonii religioase, la o anumita data din an si intre anumite ore intrate in traditie sub numele de Kermese. Poate cel mai mult Kermesul a fost folosit in Turcia, deoarece servea la vopsitul fesurilor in rosu. Foto: flickr.com Dupa 1600, Kermesul a fost inlocuit, cu cosenila, colorant extras din corpul unei alte specii de paduchi de planta, ruda cu Kermesul (Coccus cacti), care insa traieste pe un neam de cactus din Mexic, cultivat si la noi, numit limba-soacrei (Opuntia). Corpul uscat al insectei, de culoare gri, capata prin macinare o culoare rosie-albastruie si contine aproximativ 50% pigment; 1 kg de colorant se obtinea din circa 140 000 insecte, iar de pe o plantatie de 3 ha se putea obtine doar 30 kg colorant pur. Pigmentul izolat de Dimroth, in 1818, este acidul carminic. Numele de cosenila provine din spaniolul cochinilla, care inseamna paduche de lemn. Cosenila se folosea doar la vopsitul lanii si al matasii, dand culori rezistente la spalat si lumina. Mordansat cu aluminiu si staniu, produsul dadea un colorant de un rosu-carmin stralucitor. Foto: infonet-biovision.org In sfarsit, o culoare rosie la fel de apreciata se obtinea din exudatia solidificata a altui paduche de plante, ce crestea pe unele specii de smochin din India (Coccus ficus), numita lac-lacul, numire derivata din limba hindi, unde lakh inseamna o suta de mii, cifra indicand numarul de insecte necesar pentru a obtine produsul. Colorantul se gaseste in lichidul abdominal al insectei, de unde se extragea cu o solutie fierbinte de carbonat de sodiu si apoi se trata cu soda caustica. Colorantul natural specific violet, foarte pretuit in antichitate, poate nu atat pentru calitatile sale tinctoriale, cat mai ales pentru faima si pretul sau de cost foarte ridicat, este vestita purpura tireniana, numita si purpura imperiala, deoarece vesmintele imparatilor romani si bizantini erau vopsite in aceasta culoare. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Pestera cu lumini misterioase Pestera cu lumini misterioase Celebritatea grotei neozeelandeze Waitomo, situata la 200 mile nord de Wellington, in tara maorilor, este adusa de prezenta larvelor luminiscente ale tantarului Bolitophila luminosa. Coborand prin labirintul intortocheat, daltuit de apele scurse pe sub muntele de calcar, si ajungand la frumosul lac subteran, turistii raman uimiti de feericul decor ce li se deschide in fata ochilor: deasupra capetelor se bolteste parca un cer instelat, format din numeroase galaxii si constelatii stralucitoare. Pentru un cunoscator al astronomiei nu-i greu sa identifice in miriadele de stelute insasi harta cerului austral in luna octombrie. Aceste „stele" nu sunt decat larvele alburii de Bolitophila, al caror capat posterior e inconjurat de o aureola albastra-verzuie produsa de doua „betisoare" ascunse sub piele si amplificata de un mic „reflector" situat dedesubtul lor. Ce atrag aceste larve in grota Waimotp? In apele calde ale lacului subteran se dezvolta mii de insecte diferite. Tinerele insecte, terminandu-si dezvoltarea in imparatia intunericului, ies din apa si, indreptandu-si aripile, zboara in sus catre ceea ce li se pare ca este cerul instelat. Acest cer nu este decat o capcana ingenioasa a larvelor tantarului, care tes casute matasoase in forma de tubusoare din care atarna in jos fire lipicioase, lungi de circa un metru si jumatate, de care imprudentii se prind ca de niste hartii de muste atarnate de tavan. Se spune, dar ipoteza e greu de crezut, ca larvele tantarului se aranjeaza pe tavan, copiind pozitia constelatiilor. ### Efemeridele - insectele care traiesc doar cateva ore Efemerida (Palingenia longicauda). Foto: Snežana Lukić/Wikimedia Commons/Creative Commons Efemeridele În legendele unor popoare europene, ca și în bogatul nostru folclor, ciudatele insecte efemeride, ființele cu cea mai scurtă viață de pe Pământ, ar fi băieții și fetele care au murit înainte de a-și fi îndeplinit menirea de soți și părinți și cărora li se îngăduie de Cel de sus, o dată pe an, la sărbătoarea numită Rusalii, să coboare pe Pământ sub chip de ființe aripate și să se înfrupte câteva ceasuri din bucuria netrăită a nunții și a dragostei, dispărând în clipa când au cunoscut-o. Această preafrumoasă legendă a efemeridelor sau rusaliilor se bizuie pe un fapt științific bine cunoscut. Efemeridele sunt insecte fine, cu cap zvelt, aproape cilindric, cu aripi reticulate, care în stare de repaus sunt ținute vertical în sus. Ele populează fie malul Dunării și Delta, cum ar fi rusalia mare (Palingenia longicauda), fie râurile și torentele reci de munte, cum ar fi Baetis rhodani sau Phitrogena semicolorata. Larvele de efemeride duc timp de 1-3 ani o lungă viață acvatică în cursul căreia se petrec numeroase transformări. În clipa năpârlirii, între învelișul pupei și noua cuticulă apar gaze care o obligă să urce spre suprafață. Aici învelișul se desprinde, iar insecta devine aripată. Însă ea nu și-a câștigat încă deplina independență, deoarece pentru a atinge stadiul adult, mai trebuie să treacă printr-un stadiu preliminar, o nouă năpârlire care o face capabilă de reproducere. E un fenomen unic în toată lumea insectelor, considerat ca un caracter arhaic. El dovedește vechimea efemeridelor pe Pământ, fapt atestat și de paleontologie, care i-a descoperit strămoși uriași în perioada carboniferului. Devenite insecte adulte, efemeridele își încep cursa dramatică împotriva timpului, a scurtei lor vieți de adult hărăzită de natură. Insectele grupate în roiuri compacte efectuează zborul nupțial care are loc pe înserate. Durata vieții lor este de câteva ore. Efemerida nu se mai hrănește; aparatul ei bucal nu mai e funcțional, iar tubul digestiv nu mai conține decât aer. Toată existența lor este concentrată către o unică țintă: reproducerea. Noaptea, când luna se ridică din bradis, pe undele argintate ale râurilor de munte plutesc milioane de cadavre de efemeride care cheamă păstrăvii și uneori păsările sau liliecii de apă. ### Un flamanzila al insectelor Foto: ro.wikipedia.org Un flamanzila al insectelor Nici elefantul dintre animalele terestre si nici balena, dintre cele marine, nu detin recordul de a fi cele mai mari consumatoare de hrana. In acest caz, pentru a nu-i nedreptati pe cei care n-au norocul sa se numere printre uriasi, s-a convenit sa se tina seama de raportul dintre greutatea corporala a animalului si cantitatea de hrana ingurgitata. Cel mai mare mancau din lume - un fel de "Flamanzila al lumii animale" - il reprezinta larva moliei Polyphemus (Antheraea polyphemus) din America de Nord. Ea consuma in 48 de ore de viata o cantitate de masa vegetala egala cu de 86 000 ori propria greutate la nastere. In echivalent uman, aceasta ar insemna ca un prunc de 3,17 kg ar inghiti o cantitate de 273 tone de hrana. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Parfumul de fluture, cel mai puternic din lume Foto: fr.wikipedia.org Parfumul de fluture, cel mai puternic din lume Ganditi-va insa la o femela de fluture pierduta singura intr-o campie fara margini. Masculul cel mai apropiat, atat de arzator dorit, asteapta un semn la 11 km departare. Cum ar putea femela sa se faca remarcata intr-o astfel de situatie fara iesire? Lansand un semnal? Imposibil! Nici un strigat nu strabate 11 km. Facand semnale optice? De neconceput. Ochiul cu fatete al insectelor nu distinge imagini decat pana la o suta de metri. Degajand o substanta mirositoare? Inutil, deoarece nici chiar cel mai inzestrat caine de vanatoare, capabil de a urma o pista, nu poate si nu ar putea niciodata adulmeca de la 11 km mirosul respectivei fiinte. Si totusi fluturii „se simt" la aceasta distanta. Descifrarea misterului i-a adus lui Adolph Butenandt si colegilor sai Erich Hecker, R. Beckman si Danewart Stamm, dupa un sfert de veac de cercetari, mult ravnitul Premiu Nobel. Se stia inca de acum 30-40 de ani ca organismul animal emite substante chimice asemanatoare hormonilor, menite sa le ajute sa comunice intre ele, numite mai intai ectohonnoni si apoi, in 1959, fermoni de catre profesorul Peter Karlson de la Universitatea din Marburg. Intr-adevar, concluziile cercetatorilor par de necrezut. Femela de Bombyx poseda zece miimi de miligram dintr-un fermon special, numit de Butenandt bombicol, secretat de sacii laterali, glande perechi situate pe ultimul segment abdominal. Ea vaporizeaza in aer bombicolul cu ajutorul unor miscari ritmice de pompare, adevarate pulsatii abdominale. Aceste minuscule si insesizabile urme sunt inregistrate de un mascul situat la kilometri distanta cu ajutorul antenelor. Acest organ receptor extrem de sensibil, asemanator cu o frunza de palmier, e inzestrat cu mai bine de 40 000 de celule nervoase senzoriale. Indata ce a primit „mesajul oflactiv", masculul o porneste la drum. Ca atras de fire nezarita, el se grabeste spre locul chemarii de dragoste. Cum va reusi el sa repereze femela aflata atat de departe? Nu-i stau la indemana decat doua posibilitati de a localiza sursa mirosului. Una ar fi urmarirea darei de parfum in raport cu variatia cresterii intensitatii sale. In acest caz, masculul isi foloseste antenele drept indicatori de directie. Daca perceptia este mai puternica in antena stanga, o porneste in partea stanga; daca, dimpotriva, antena dreapta este mai solicitata, sensul zborului va fi orientat in partea opusa. A doua cale este fantasticul grad de selectivitate a mirosurilor. Pentru a fi recunoscuta de la mai multi kilometri, substanta sexuala a femelei se compune dintr-un singur tip de molecule. La randul sau, masculul poseda pe antenele sale celule senzoriale olfactive care nu reactioneaza decat la acest singur tip de molecule. Am putea spune ca antenele Bombyx-ului constituie un „nas" special rezervat unui singur parfum. Iata avantajul fluturelui fata de caine care, desi are un organ olfactiv mult mai complex, nu are capacitatea de a recepta selectiv, el primind de-a valma toti stimulii olfactivi din afara. ### Cei mai mari fluturi din lume Cei mai mari fluturi din lume Alaturi de miile de specii de microlepidoptere, molii si fluturasi de noapte care danseaza in noptile senine de vara in jurul becurilor si lampilor, lumea „petalelor zburatoare" numara si cativa giganti care atata imaginatia colectionarilor si alcatuiesc mandria celor mai vestite muzee de stiinte naturale din lume. In tara noastra, a carei fauna este deosebit de bogata mai ales in fluturi apartinand zonei temperate, uriasul este fluturele de noapte ochi-de-paun (Salumia pyri). Este o aparitie impresionanta. Pata intunecata, mare cat o palma deschisa (15-20 cm), taie razele lunii, se izbeste de geamuri si uneori patrunde in case lipindu-se de un perete; ziua, in plina lumina, cu putina grija il putem captura. Puternicul fluture are aripi brune, de culoarea caprioarei, in jumatatea externa gri-brune-intunecate, cu o linie transversala dubla, zimtata, si alta transversala; intre aceste linii se afla pe fiecare aripa cate un „ochi" - o pata oculara, asemanator cu ochiul de pe aripile paunului. Celebritatea fluturelui consta in faptul ca exemplarele fiind extrem de imprastiate, masculii reusesc sa descopere femelele la distante de kilometri cu ajutorul simtului olfactiv, extrem de dezvoltat. Cap de mort (Acherontia atropos). Foto: Muséum de Toulouse/Wikipedia/Creative Commons Al doilea urias este tot un fluture nocturn. Spre deosebire de ochiul-de-paun, mai masiv, el are aripi suple de 10-12 cm lungime, cele anterioare brune-negre, cu dungi transversale negre. O caracteristica a lui este desenul de pe torace care imita perfect un cap de mort. De aici i se trage si numele popular (cap-de-mort) si cel stiintific (Acherontia atropos). Fluturele prins scoate un chitait caracteristic provocat de golirea rapida a sacilor aeriferi, menit sa sperie atacatorii. Originar din sud, din Marea Mediteraneana, el poposeste si la noi, reproducandu-se. Larvele lui traiesc pe frunze de cartof, laur porcesc si catina de gard (Lyciitm). Are un obicei ciudat. Fiind lacom de dulciuri, patrunde in stupii de albine pentru a suge miere, dar adeseori albinele il inteapa si-l ucid, stuparul gasind dupa luni si luni mumia lui impregnata cu chit si rasina. Fluturele pasare (Ornithoptera). Foto: Acrocynus/Wikimedia Commons/Creative Commons Uriasii fluturilor din zona temperata par marunti fata de rudele lor exotice. Campionii acestora apartin tot categoriei fluturilor nocturni. Recordmanul acestora este fluturele Agrippina (Thysania agrippina), adesea intalnit in padurile tropicale ale Braziliei, lipit in timpul zilei de trunchiul copacilor. Agrippina are o culoare cenusie mata. Cu aripile intinse masoara 28-32 cm, acoperind singur o supfafata pe care ar putea sta cu aripile deschise 8-10 albilite, fluturi albi de rapita. Cap de cobra (Attacus atlas). Foto: Bernard Spragg. NZ/Wikimedia Commons Alaturi de Agrippina poate sta un fluture de matase cunoscut in regiunea indomalaieza sub numele de fluturele cap-de-cobra (Attacus atlas). Intr-adevar, varfurile aripilor sale anterioare imita perfect, prin desenul lor, capul acestei periculoase reptile. Fluturele adult poate fi usor obtinut prin cresterea larvelor care sunt hranite cu frunze de otetar (Ailanthus) sau lemn-cainesc (Ligustrum). Desi ceva mai mici, uriasii fluturilor de zi sunt infinit mai frumos colorati. Noaptea, culorile vii nu se vad si acestea, oricum, n-ar servi la nimic, intrucat fluturii nocturni stau ascunsi in timpul zilei. In schimb fluturii diurni ofera ochiului incantat o paleta uimitor de bogata de culori si nuante, de tonuri sterse sau metalizate, concurand in tinuturile calde vesmantul policolor al orhideelor si pasarilor colibri. Morpho hecuba. Foto: David J. Stang / Wikimedia Commons Cel mai mare fluture sud-american (18-29 cm), Morpho hecuba obidos, traieste prin jungla Cordilierilor. Fata dorsala este roscat-maronie cu perechi de ochisori pe margine, cu doua dungi aproape negre pe marginea aripilor anterioare si o pata de alb in jurul corpului. Fata centrala galbui-maronie are desene tigrate, cate 3 ochi pe aripile anterioare si cate 4 pe cele posterioare, din care una se evidentiaza prin dimensiuni. Masculii sunt atrasi de la mari distante de culoarea albastra a vesmintelor. De aceea capturarea lor se face cu ajutorul unor stegulete colorate care sunt agitate de colectionari. Deasupra luxuriantei vegetatii din jungla regiunii australiene, la inaltimi de peste 50 m zboara splendidele ornitoptere, cunoscute sub numele de fluturi-pasari (Ornithoptera). Patria lor este Noua Guinee si arhipelagurile invecinate. luturele pasare (Ornithoptera). Foto: Adalbert Seitz (1860–1938)/Wikimedia Commons Exista un mare numar de rase, deosebite prin desene si culori variate, mergand de la azuriu stralucitor pana la rosu cardinal sau verde antic. Toate au dimensiuni impresionante (15-30 cm). Bastinasii dornici de castig prind mai ales masculii acestor specii, cu ajutorul unor sageti minuscule, si-i expun spre vânzare în pitorestile lor bazare. Cel mai impozant ornitopter, deci cel mai mare fluture diurn din lume, este Ornithoptera alexandrae care traieste in coroanele uriasilor copaci din padurea primitiva a vaii subalpine Popondetta din nord-estul Noii Guinee. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Bondarii le fac concurenta albinelor Foto: en.wikipedia.org Bondarii le fac concurenta albinelor Albina este poate cel mai perfect modelator de ceara, un uimitor geometru, care nu-si greseste niciodata masuratorile si tiparele. Insa nu unicul. Padurile si fanetele tarii noastre dau adapost bondarilor (Bombus), himenoptere masive, greoaie, aparent lenese. In realitate ei sunt neasteptat de harnici. Fagurii lor sunt cu mult deosebiti de cei ai albinelor. Au forma unor gramezi de gogosi ovoide, de culoare galbuie sau albicioasa, sau a unor oua de pasare. Unele sunt goale si deschise la un capat; sunt cele din care bondarii si-au luat zborul. La suprafata gramezii, umpland intervalul dintre gogosi, apar niste excrescente negricioase, neregulate, asemanatoare cu trufele si care ar putea fi luate drept excrementele bondarilor. Deschizandu-le cu un briceag, vom avea surpriza sa gasim in mijlocul lor o bolta umpluta cu 15-20 de oua lunguiete, de un alb-albastrui. Din aceste oua vor lua nastere larvele. Acestea se vor hrani cu materia ce le inconjura, o substanta intunecata, formata din ceara, polen si sucuri vegetale intarite. In mijlocul gogosilor sunt risipite, de asemenea, ulcele de ceara continand miere, rezerva de hrana a bondarilor maturi. Ca si la albine, la bondari intalnim masculi, femele si lucratoare. Numai ca aici toate categoriile muncesc, indiferent de sex, ceea ce dovedeste o mai slaba organizare a vietii sociale. In schimb, se pare ca barzaunii sunt mai „inteligenti" decat albinele. Acest lucru se evidentiaza mai ales prin modul cum bondarii construiesc un adapost pentru ciudatii lor faguri. De obicei, isi confectioneaza printre tulpinile de plante adaposturi de forma unor cuiburi rasturnate sau a unor mici colibe rotunde. Ele sunt formate exclusiv din fragmente de muschi uscat, neaderente intre ele, dar bine impletite. La baza lor se gaseste un orificiu care permite bondarilor sa intre si sa iasa in voie. Adesea remarcam cum, de la usita de intrare, pleaca un culoar format tot din muschi, care duce destul de departe de cuib; in acest fel gazdele pot intra in casa fara sa fie vazute. Pentru un iubitor al naturii, inarmat cu rabdarea de a observa lumea marunta a insectelor, sistemul de lucru al bondarilor este o excelenta ilustrare a unei „benzi rulante" vii. Intai insectele taie cu ajutorul falcilor bucati de muschi din apropiere; niciodata nu le cara in zbor din alta parte, ceea ce inseamna o mare economie de timp si energie. Apoi ele se asaza in sir indian, unele in spatele altora, totdeauna cu capul intors in partea opusa cuibului. Bondarul din fruntea randului strange muschiul cu falcile si il „grebleaza" cu picioarele anterioare. De aici materialul trece la perechea de picioare mijlocie, apoi la cea posterioara. Gramajoara de muschi este pasata urmatorului bondar care, efectuand aceleasi operatii, o impinge lucratorului din spate si tot asa pana cand muschiul ajunge la cuib. Aici este luat in primire de „arhitect", bondarul insarcinat cu operatia de a intretese franturile de muschi transmise de „banda rulanta" si de a fasona cuibul in forma de cupola. Adesea construiesc cuiburi confectionate din par de cal, destramaturi de stofa sau fasioare de hartie. Stricandu-li-se cuiburile incepute, ei nu le mai reiau, ci construiesc in alta parte adaposturi. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Sistemul ingenios de comunicare al albinelor Sistemul ingenios de comunicare al albinelor Pana acum 50 de ani nu se cunostea o alta mare taina a albinelor, si anume cum reusesc ele sa se inteleaga in foarte complexa munca a depistarii abundentei si calitatii surselor de hrana - aflate uneori la kilometri de stup - a transmiterii stirilor, a organizarii si asigurarii ritmicitatii transporturilor, a conditiilor de munca si de viata in acea extraordinara „metropola" care e stupul. Pentru meritul de a fi descifrat acest uimitor cod al albinelor, marele biolog austriac Karl von Frisch a primit Premiul Nobel, impartind cu elevii sai Harald Esch si Adrian Wenner gloria de a fi dat raspuns unei intrebari care de sute de ani framanta mintea oamenilor. Ca si tantarii, albinele nu zumzaie totdeauna la fel. Cand zboara colindand din floare in floare, aripile lor se misca intr-un anumit ritm. Dar atunci cand se intorc la cuib cu o incarcatura grea, ele isi ambaleaza motorul si acesta „urla" pe cele mai inalte note. De aceea, albinele care strajuiesc intrarile in stup, auzind de departe aceasta sirena, lasa sa intre albinele-culegatoare fara sa mai faca verificarea obisnuita. Albinele nelinistite bazaie cu totul altfel decat cele din stupii pasnici. Si acesta este tot un semnal de alarma si de mobilizare generala. Lucratoarele-mesagere intoarse la stup transmit „colegelor" de munca informatii asupra distantei la care se gaseste sursa de hrana, asupra cantitatii si calitatii mierii, atat prin intermediul dansurilor, cat si al semnalelor sonore codificate in durata emisiunii si numarul de impulsuri sonore pe unitatea de timp. Harald Esch a descoperit semnalele sonore pentru distanta. Ele seamana cu „uruitul unui motor de bicicleta" si, in functie de durata, ele exprima cu exactitate distanta pana la sursa de hrana. Astfel, daca motorul bazaie o jumatate de secunda, inseamna ca pana la florile bogate in nectar trebuie strabatuta in zbor o distanta de 200 m. Adrian Wenner, la randul sau, a aratat ca numarul de impulsuri ale aripilor informeaza cu exactitate asupra concentratiei in zahar a hranei. Astfel, o solutie zaharata de 0,3 M este comunicata prin 20-26 pulsatii/s, una de 1,5 M, prin 32-48 pulsatii/s, iar una de 2,5 M, prin 56-72 pulsatii/s. Deci, cu cat albinele-mesagere bazaie mai tare, cu atat este mai buna calitatea hranei. In coloniile de albine se pot inregistra si alte semnale sonore. In perioada roirii, insectele parasesc stupul in urma unei comenzi sonore transmise de la una la alta. Ele se deplaseaza in stup, emitand un sunet distinct de acela produs in timpul dansurilor cu mesaj. Semnalul de roire dureaza circa 5 secunde. Strangerea hranei si umplerea fagurilor sunt operatii care cer in permanenta nu numai o buna coordonare a actiunii, dar si o informatie corecta asupra surselor de aprovizionare. Aceasta informare surprinzator de exacta o realizeaza albinele cu ajutorul dansului codificat. Von Frisch a stabilit ca albinele domestice (Apis mellifera) executa doua feluri de dans: o „ronda", deci un dans circular, si un dans cu forma de 8, reprezentând parca semnul matematic al infinitului (oo) pe verticala, inauntrul stupului, si pe orizontala, deci pe prispa stupului, la lumina oarelui. Dansul in „ronda" este efectuat atunci cand sursa de hrana se gaseste mai aproape de 100 de metri de stup. Cand distanta de sursa depaseste 100 m, locul dansului in hora sau in „ronda" il ia dansul in forma de 8. Acest ansamblu complex de secvente comunica cu precizie informatii cu privire la distanta sursei fata de stup, la cantitatea si continutul in zahar al hranei, precum si la directia pe care albinele trebuie s-o urmeze. Distantele dintre stup si sursa de hrana neindicata de dansurile in „ronda", care sunt folosite doar pentru distante mici, este aici comunicata prin doua sisteme de informatii: - numarul de cicluri (deci de opturi) executate in unitatea de timp. Ele sunt invers proportionale cu distanta. Cu cat distanta este mai mare, dansul este mai lent, deci numarul de rotiri este mai redus. Daca la 100 m se inregistreaza circa 35-40, la 1 km scad la aproximativ 4-5, la 2 km la 5, iar la 10 km se reduc la 1,2 rotiri pe minut; - durata emisiei sonore pe timpul parcurgerii traseului in linie dreapta dintre cele doua semicercuri, timp in care abdomenul vibreaza. Durata emisiei ca si numarul de oscilatii pe unitatea de timp sunt direct proportionale cu distanta de la sursa la stup. Cantitatea de hrana si continutul in zahar sunt indicate asemanator dansului in cerc. Exista in plus o proportionalitate intre continutul de zahar si frecventa oscilatiilor abdominale. Cat priveste indicarea directiei, aceasta releva posibilitati senzoriale cu totul remarcabile la insecte. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Albinele, adevarate experte ale masuratorilor Albinele, adevarate experte ale masuratorilor Aşa cum bine se ştie, casa albinelor este fagurele, un mic castel de ceară, format din sute de celule regulate. Zoologii şi apicultorii au studiat cu atenţie procesul de construcţie al acestor locuinţe colective, depozite de alimente şi creşe în acelaşi timp. Se ştie, de pildă, că albinele îşi fabrică singure materialul de construcţie. Sub inelele pântecelui se găsesc mici plăcuţe de ceară, secretată de unele glande speciale. Materia fagurilor este mai sfărâmicioasă şi mai întunecată la culoare. Cu ajutorul picioruşelor, insecta desprinde aceste lame şi le amestecă bine între fălci, înmuindu-le cu salivă. In acest fel, ceara prelucrată devine mai deschisă la culoare, mai maleabilă. Se cunosc operaţiile de construcţie a fagurelui, la care participă zeci de lucrătoare. La început, se formează peretele de susţinere a fagurelui şi scheletul său, albinele depunând ceara rând pe rând. Abia după ce stâlpişorii pereţilor sunt încleiaţi, începe modelarea fagurelui, acţiune întradevăr colectivă, la care albinele folosesc ca „instrumente" buza inferioară, fălcile şi picioruşele. Pereţii interiori ai celulelor, la început rotunzi, sunt scobiţi în unghiuri de 60°, iar fundul lor îşi schimbă forma emisfericâ într-una piramidală. După ce încăperile sunt umplute cu miere, albinele le acoperă cu o foiţă transparentă de ceară - le căpăcesc, cum spun stuparii. Ceea ce de multă vreme a rămas însă un mister a fost preferinţa acordată de albine formei hexagonale, sau mai degrabă de prismă hexagonală a căsuţelor. Acest lucru fusese remarcat din antichitate; Aristotel îl citează în Istoria animalelor, mai târziu şi Pliniu cel Bătrân. Din punct de vedere matematic, această problemă a fost abordată de geometricianul grec Pappus din Alexandria în lucrarea Colecţii matematice. Forma triromboidală a fundului celulelor a fost descoperită în 1712 de către astronomul P. Maraldi care, de altfel, a măsurat şi unghiurile romburilor; cel mare de 109°26', cel mic de 70°32'. De-a lungul timpului mai multi matematicieni au incercat sa gaseasca forma ideala geometrica pe care trebuie sa o aibe casutele albinelor pentru ca toate celulele sa fie perfect unite intre ele, astfel ca nimfele sa foloseasca cat mai mult spatiul casutei. Cu totii au ajuns la aceeasi concluzie finala, forma hexagonala a casutelor albinelor e cea ideala. ### Navigarea aeriana a paianjenilor Navigarea aeriana a paianjenilor In anul 1783, cand toata lumea sarbatorea uimitoarea performanta a fratilor Joseph si Etienne Montgolfier, de a se inalta intr-un balon umplut cu aer cald, aducand astfel o stralucita confirmare a legilor plutirii in oceanul aerian, nimeni nu gandea, poate, ca o performanta similara, de proportii mult mai reduse insa, realizau niste paienjenasi nebagati in seama. Nimanui nu-i trecea prin minte sa faca atunci o legatura intre impresionantele aerostate care vor deschide era zborurilor si firisoarele argintii care plutesc in aer in dupa-amiezile senine de toamna. Pentru aceste destramari ca de borangic, poporul nostru a gasit numirea gingasa de funigei si a tesut in jurul lor minunate legende. In realitate, firisoarele argintii nu sunt decat originalele aparate de navigatie aeriana ale unor paianjeni cat o gamalie de ac, cunoscuti sub numele stiintific de Epiblemum scenicum. Noaptea dorm pe sub frunze. Dis-de-dimineata incep sa furnice neastamparati imprejurimile. Ca la o comanda se opresc, isi intind si isi intepenesc bine piciorusele, apoi isi lasa capul in jos si-si inalta abdomenul spre cer. Din tubuletele pantecelui incep sa izvorasca cu iuteala firisoarele. In cateva clipe ele ating un metru lungime. Cand animalul socoteste ca a fabricat fire indeajuns si cand acestea iau o pozitie perfect verticala, se da comanda de plecare. Piciorusele se strang sub abdomen si dintr-o data sute de „aparate" se indreapta spre cer. Ca si primele aerostate construite de om, micutele aparate vor fi inaltate prin forta ascensionala a coloanelor de aer cald de la suprafata pamantului. Daca pe vremea fratilor Montgolfier ar fi pornit in acelasi timp si aproape de pe acelasi loc atatea baloane, am fi asistat la o cumplita catastrofa aeriana. Si, totusi, micile aparate ale fabricantilor de funigei nu se ciocnesc niciodata intre ele. Ce taina ascund ele oare? Nimic mai simplu si mai ingenios! Prin frecarea de tuburile filifere, toate firele se incarca cu acelasi fel de electricitate - cu electricitate negativa, de aceea paianjenii se indeparteaza unul de celalalt de cate ori se aproprie prea mult. Dupa pranz, pe masura ce aerul se raceste, micile aparate coboara, aterizand din intamplare in parul si pe hainele noastre. Alteori, paianjenii grabesc insisi aterizarea, strangand sub ei firul ca pe un ghemotoc, cu ajutorul picioarelor. Micii calatori aerieni sunt foarte curajosi. Povestesc aviatorii ca i-au intalnit la inaltimi de peste doua mii de metri, iar marele naturalist Darwin i-a surprins coborand pe coverta vasului „Beagle", la o distanta de 96 de kilometri de tarm. Se citeaza cazuri cand in 5-6 ore, ajutati de curenti puternici, navigatorii aerieni au strabatut peste 200 de kilometri, ceea ce, trebuie sa recunoastem, la proportiile lor si la fragilitatea aparatelor folosite, constituie o performanta uimitoare. De ce pornesc in asemenea expeditii micii paianjeni aeronauti? Lunga lor calatorie nu este un simplu voiaj de placere. Ea le ajuta sa-si imprastie cat mai departe neamul, prin locuri unde hrana este mai lesne de gasit, iar incarcarea firelor prin frecarea tuburilor filifere cu acelasi fel de electricitate este un fenomen de adaptare. Respingerea electrica inlatura primejdia aglomerarii prin aterizarea unui mare numar de zburatori in acelasi loc. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Desagul racului Foto: en.wikipedia.org Desagul racului Prin plasele pescarilor se incurca adeseori crabi care, intorsi cu pantecele in sus, prezinta o particularitate demna de atentie. Sub abdomenul crabului sta atarnat un animal straniu, redus la un sac bilobat plin de oua. Datorita formei sale specifice si gazdei de care se prinde a fost numit Sacculina carcini, deci „desaga racului". Multa vreme oamenii de stiinta considerau Sacculina drept un vierme parazit si zoologiile de acum un veac il plasau la acest capitol. Abia cand cercetarile au dovedit ca larva acestei fiinte de tip nauplius prezinta caracteristicile crustaceelor, pozitia lui sistematica a trebuit sa fie radical modificata. Cunoscutul zoolog francez Yves Delage a studiat si descris, la sfarsitul secolului trecut, istoria dezvoltarii extrem de curioase a acestui crustaceu. Din oul ajuns in apa iese larva libera naupliana, cu trei perechi de picioare, care, dupa ce ajunge in faza cyptis, cu sapte perechi de picioare, cauta un crab tanar inainte de naparlire si se agata de un par chitinos al acestuia prin antena a doua. Aceasta, dupa ce se rasuceste, se transforma intr-un organ de tipul unei canule de seringa care intra in corpul crabului. Concomitent, toate organele parazitului se resorb si formeaza o aglomerare de celule. Prin miscari de tip amiboidal, acest germen inainteaza in lungul intestinului crabului si ajunge la limita toracelui cu abdomenul. Aici isi incepe activitatea, formand o tumoare care dupa un timp iese la suprafata. Parazitul creste in afara, formand un sac, dar creste si in interior, formand o retea de radacini care patrund in tot corpul crabului, pana si in picioare. Prin aceasta retea de radacini, parazitul absoarbe sucurile gazdei ca si o planta, dar organele vitale ale crabului nu sunt atacate. Ajuns la maturitate, parazitul se reduce anatomic la un sac cu oua. O exceptional de interesanta forma de adaptare la viata parazita o constituie faptul ca Sacculina este capabila sa modifice caracterele sexuale ale gazdei, conferind crabului mascul trasaturi feminine. Feminizarea nu este doar morfologica, ci apare si in compozitia chimica a diferitelor structuri. De asemenea, crabul capata instincte materne. El apara parazitul ca si cum ar apara propriile lui oua. S-au emis multe ipoteze in aceasta privinta. Cea mai recenta din 1983, a lui Hans Fuchs, presupune ca parazitul emite anumiti hormoni sexuali capabili sa orienteze si sa definitiveze sexul crabului tanar. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Parazitii care provoaca raia Foto: en.wikipedia.org Parazitii care provoaca raia Parazitul care provoaca raia la om (Sarcoptes scabiei) a fost descoperit abia in secolul trecut, desi existenta lui era afirmata inca din secolul al XII-lea de medicul arab Avenzoar. Acesta scria ca raia se datoreste unui animal care traieste in pielea omului. Nereusind sa descopere misteriosul agent al raiei, sute de ani medicii i-au negat existenta, considerandu-l nascocire a naturalistilor. Aceasta credinta s-a mentinut pana in anul 1834, cand studentul corsican P. Renucci a facut dovada existentei lui pe baza unui procedeu folosit in mod curent de corsicani, adica scotandu-l cu acul din pielea unui om raios. Sarcoptii raiei sunt niste paienjenasi (acarieni) de dimensiuni mici, 0,15-0,80 mm, cu corpul globulos sau oval, avand patru perechi de picioare si striatii transversale sau circulare pe cuticula moale. In general, parazitii ce produc raia, indiferent de animalul pe care traiesc, se localizeaza la suprafata pielii sau in galerii ale acesteia, in care patrund in special femelele pentru a-si depune ouale; ele mor de indata ce si-au asigurat progenitura. Din cele 30-40 de oua depuse de fiecare femela, dupa o saptamana ies larvele. Acestea parasesc galeriile in care au prins viata, venind spre suprafata pielii, unde invadeaza noi regiuni. Dupa doua-trei naparliri succesive, larvele se transforma in nimfe, iar in interval de 7-8 zile in femele si masculi adulti. In acesta faza parazitii circula foarte mult prin piele, hranindu-se, de obicei, cu celulele din stratul profund al pielii si cu limfa, adica cu lichidul transparent, incolor sau galbui, care se gaseste in spatiile dintre celule. Saliva secretata de paraziti ajuta la digerarea hranei, dar tot ea este aceea care produce mancarimea specifica raiei. Boala parazitara este extrem de raspandita si la oi, cai, vaci, porci, iepuri de casa, gaini etc. Raia face ca pielea acestor animale sa devina groasa, aspra si uscata. Ea produce o cadere a lanii, a parului si a penelor din partile atacate ale corpului, fiind astfel o boala pagubitoare. ### Racul care a maniat papalitatea Foto: doris.ffessm.fr Racul care a maniat papalitatea Ciripedele sunt niste racusori de mare stravechi, care isi trag numele de la prelungirile picioarelor in forma de ciri. Acoperite de o carapace formata din mai multe placi calcaroase, ele stau fixate pe un suport (stanci, soici, carapace de crabi, pontoane, fundul corabiilor) printr-un peduncul. Dintre ciripezii fara piciorus, cunoscute sunt bubulitele-de-mare (Balanus), care se prind de cochiliile scoicilor si melcilor. Casutele lor asezate una langa alta par niste faguri calcarosi. Dintre ciripedele pedunculate, asa-zisele ratuste de mare sau scoici ratuste (Anatife), care stau de obicei fixate pe lemne carate de ape, au inspirat, datorita ciudatei lor forme, una din cele mai vestite si amuzante superstitii din evul mediu, legata de conceptia de larga circulatie pe atunci, a generatiei spontanee. Numirea lor de scoici ratuste se trage dintr-o veche credinta anglo-saxona ce pretinde ca aceste animale ar reprezenta stadiile tinere, crescute din lemn, ale gastelor Bernikel. Cel mai vechi document in aceasta privinta este Topographia Hibernica a lui Giraldus Cambrensis, din a doua jumatate a secolului al XII-lea. Pornind de la aceasta legenda, naturalistul medieval a dedus originea vegetala a scoicilor-ratuste ca si a gastelor, ceea ce a convenit de minune episcopilor, popilor si calugarilor care au avut astfel dezlegarea autoritatii stiintifice de a consuma fara grija palmipede in timpul postului. Atat de mult s-a intins aceasta credinta, atat de adanc s-a inradacinat acest obicei in lumea catolicismului, incat Papa Inocentiu al III-lea s-a vazut nevoit, in 1215, sa dea o bula papala de combatere a acestei erezii si de interzicere a consumului de gaste si de rate in timpul posturilor religioase. Iata cum un racusor a reusit sa tulbure profund autoritatea celei mai temute institutii a evului mediu. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Deplasarea calmarului prin propulsie cu reactie Foto: en.wikipedia.org Deplasarea calmarului prin propulsie cu reactie Omenirea a strabatut un drum lung pana a ajuns la complexele laboratoare submarine, situate uneori la cateva sute de metri adancime, unde echipe de oceanologi realizeaza vaste programe de cercetare. Astfel de statiuni sunt inzestrate cu aparate mobile de explorare a abisurilor marine. Un merit deosebit in perfectionarea acestor aparate, ca si a tehnicilor de filmare subacvatica revine comandantului Jacques Yves Cousteau, a carui echipa de cercetatori de pe vasul „Calypso" a descifrat multe taine din viata fiintelor subacvatice, folosind faimoasele „farfurii submarine", aparate cu autopropulsie prin reactie. De forma rotunda, cu diametrul de 3 m si inaltimea de 3,5 m, ele sunt prevazute cu doua ferestruici de forma circulara si alti „ochi" mici, care permit echipajului sa vada in toate directiile si sub toate unghiurile. In fiecare „farfurioara" iau loc doi oameni dotati cu aparate fotografice si de filmat, magnetofoane si un brat articulat pentru colectarea probelor biologice. Alaturi de farfurii, sunt folositi si scafandri independenti, a caror deplasare este asigurata prin mecanisme ce aplica principiul propulsarii prin reactie. Astfel, scafandrii, pentru deplasari de 1-2 ore, sunt inzestrati cu autopropulsoare reactive, un fel de ejectoare cu gaze, usor de manuit. S-ar parea ca aceste ejectoare reprezinta un monopol al tehnicii. In realitate, de sute de mii de ani, unele vietati marine aplica ingenios si elegant principiul propulsarii prin reactie. Una din cele mai cunoscute este calmarul (Loligo vulgaris), ruda cu sepia si caracatita. El inoata incet, prin miscari de serpuire a unor parti ale corpului. La aparitia vreunui dusman, calmarul poate sa dispara fulgerator, cu o viteza pe care n-ar permite-o miscarea de vaslire sau serpuire. Pentru aceasta, animalul foloseste un mijloc de deplasare cu totul deosebit: forta apei tasnite brusc din corpul lui. „Motorul", extrem de simplu, este alcatuit din doua piese: mantaua si sitonul aflat in partea posterioara. Cand doreste sa fuga, calmarul (ca si sepia) isi umple mantaua cu apa si apoi o evacueaza cu forta prin tubul sifonului. Jetul subtire si puternic de apa ajuta animalul sa faca un spectaculos salt inapoi. Un asemenea fel de inot, sistem racheta (asemanator zborului avioanelor cu reactie), constituie un excelent mijloc de deplasare si aparare. ### Caracatitele gigantice Foto: commons.wikimedia.org Caracatitele gigantice Ne-au ramas numeroase povesti marinaresti despre caracatite gigantice, ale caror brate de zeci de metri lungime apucau corabiile si le zdrobeau ca pe o coaja de nuca. Victor Hugo, ca si Jules Verne, descriu in cartile lor luptele duse de marinari cu acesti monstri ce au înfierbantat imaginatia atator generatii de navigatori. Cefalopodele uriase nu sunt totusi o scornire. Inca de pe vremea romanilor, Pliniu scria despre un exemplar de caracatita al carui cap avea marimea unui butoi de 15 amfore (500 l). In anul 1745, episcopul norvegian Pontopiddan scria despre o sepie uriasa, al carei corp, iesind din apa ca o insula, ar fi avut un diametru de 2,5 km. Mai aproape de adevar se gaseste naturalistul francez Bulion, care, in vestita sa carte Istoria naturala, relata o intamplare petrecuta cu o sepie care, esuand pe un tarm stancos de pe coasta Scandinaviei, in apropierea comunei norvegiene Asahong, „a trebuit sa piara acolo, dupa ce cu bratele ei aproape ca a dezradacinat cativa copaci de pe mal". Faptul ca in ultimii 70-80 de ani s-au semnalat monstri cu lungime totala de 15-20 m (se include aici si lungimea bratelor) nu trebuie sa ne mire. La muzeul din New York este expus un exemplar de Architeuthis princeps, cu brate lungi de 13 m, avand diametrul de mai bine de o jumatate de metru. Sectiunea maxima a corpului acestui monstru depaseste 2,60 m. In muzeul din Miami este conservat un brat de 23 m lungime, aruncat de valuri in anul 1897 pe tarmul peninsulei Florida. Caracatitele gigantice traiesc si pandesc prada, ascunse in crapaturile stancilor sau in adaposturi de forma unui dig circular. Desi sunt inzestrate cu dimensiuni si arme ce te uimesc, aceste animale au dusmani redutabil cum sunt casalotii, delfinii, pestii-spada care duc adevarate lupte homerice. O pagina antologica despre „talentul" caracatitei de a-si schimba culoarea corpului ne-o ofera Darwin in pasionantele sale insemnari facute in cursul calatoriei intreprinse in jurul lumii la bordul vasului „Beagle". „Am urmarit de mai multe ori cu interes obiceiurile unui Octopus sau caracatita. Desi foarte numeroase in baltoacele lasate de reflux, aceste vietati nu puteau fi prinse asa usor. Cu ajutorul bratelor lungi si al ventuzelor cu care sunt inzestrate, ele pot sa se ascunda in crapaturile cele mai inguste; apoi, odata fixate acolo, e necesara o mare putere pentru a le smulge... Aceste vietati mai scapa de urmaritori printr-o extraordinara putere cameleonica de a-si schimba culoarea. Ele se dovedesc in stare sa-si ia coloratia dupa natura fundului apei peste care trec; in apa adanca, coloritul lor general este purpuriu-inchis, insa cand se afla pe uscat sau in apa mica, aceasta culoare intunecata se schimba intr-alta galben-verzuie. Coloritul lor, cercetat mai in amanunt, este de fapt cenusiu, cu numeroase pete marunte de un galben viu; unele din ele variaza in intensitate, altele dispar cu totul si apoi reapar alternativ. Schimbarile se produc in asa fel, incat un val de nori, variind culoarea de la rosu-hiacint la castaniu-inchis, trece neincetat peste corpul lor. Orice parte a corpului supusa unei usoare descarcari galvanice devine aproape neagra". Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Scoici producătoare de perle Pteria margaritifera. Foto: James St. John/flickr/CreativeCommons Scoici producătoare de perle De-a lungul coastei răsăritene a Peninsulei Arabice, pe o lungime de 50 km, se înşiruie peste două sute de bancuri de scoici producătoare de perle. Zeci de mii de locuitori - arabi şi negri - se îndeletnicesc cu primejdioasa şi istovitoarea meserie de pescuitori de perle, care se desfăşoară la 20-25 m adâncime. Aceeaşi imagine o întâlnim în golful Mexic, în golful Panama şi pe ţărmurile Oceanului Indian. De sute, poate de mii de ani, oamenii cunosc preţul mărgăritarelor. Din antichitate până în prezent ele şi-au păstrat reputaţia de a fi micile pietre preţioase de origine organică şi, alături de diamante, poate cele mai căutate şi scumpe ca valoare. "Fabricantul" lor este o scoică modestă, Pteria margaritifera, aducând la înfăţişare cu stridiile. Are o cochilie groasă ca o farfurioară meşterită neîndemânatic şi străbătută de coaste proeminente, între valvele căreia se adăposteşte „lacrima mării", cum frumos o numea un mare poet oriental. La obârşia mult cantatei perle stă un mărunt corp străin, un grăunte de nisip ori un viermişor - rudă cu tenia, numit Tylodephalum margaritiferae, strecurat din întâmplare între corpul şi mantaua scoicii atunci când valvele se deschid pentru a îngădui curentului proaspăt de apă să aducă hrana moluştei. Pentru a se apăra, scoica secretă treptat, în jurul oaspetelui nedorit, o sumedenie de învelişuri concentrice, asemenea foiţelor de ceapă, închizându-l pentru vecie într-o rotundă închisoare de sidef. Până la sfârşitul veacului trecut, pe piaţa mondială a pietrelor preţioase circulau doar mărgăritare naturale, scoase din adâncul oceanului de pescuitorii de perle. Dar pentru satisfacerea unei cereri de „frumos" din ce în ce mai mari, japonezii au inventat acum aproape o sută de ani „perla veritabilă", cultivată aşa cum se cultivă florile. Eroul acestei realizări extraordinare a fost Kokichi Mikimoto, un modest vânzător de melci şi scoici. Descoperind secretul folosit de scoică pentru a fabrica perla; el a imaginat un procedeu pe cât de simplu, pe atât de ingenios: însămânţarea scoicilor de perle japoneze (Pinctada niar teusii). Din 1896 până în 1954, când a murit la vârsta de 96 de ani, Mikimoto a dus o luptă perseverentă pentru extinderea fermei sale de perle, perfecţionarea procedeelor de fabricaţie şi transformarea „creşterii" perlelor într-o industrie naţională prosperă şi rentabilă. După o serie de eşecuri care nu l-au dezarmat (a pierdut in câteva rânduri întreaga recoltă de perle), el a cunoscut un triumf deplin. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### O scoica vinovata pentru distrugerea templelor din Pozzuoli Foto: en.wikipedia.org O scoica vinovata pentru distrugerea templelor din Pozzuoli In Italia, pe tarmul marii, la Pozzuoli, exista un stravechi templu inaltat pe vremea romanilor in cinstea lui Serapis. S-au pastrat neatinse doar trei coloane de marmura alba, inalte de 13 m, ciuruite pe o zona cuprinsa intre 2,70 si 6,30 m de la pamant. Aceasta zona perforata a atras atentia oamenilor de stiinta si datorita ei s-a putut reconstitui cu precizie ce s-a petrecut in timp. Fara indoiala, templul a fost construit initial pe un teren situat deasupra apei. Dar o coborare a tarmului, petrecuta prin veacul al IV-lea, a scufundat treptat edificiul pana la limita superioara de 6,30 m a zonei ciuruite. Peste vreo mie de ani, mai precis in 1538, documentele amintesc de reaparitia templului. E vorba de o noua miscare a pamantului, de data aceasta de ridicare, ce a scos din adancul apelor resturile vestitei constructii romane. Interesul geologilor pentru o astfel de dovada certa si stralucita a miscarii lente a scoartei (miscare epirogenetica) s-a dublat cu interesul zoologilor curiosi sa-i cunoasca pe autorii „semnelor de nivel". Si nu mica le-a fost mirarea cand in adancul alveolelor pietrei au gasit cochiliile unei scoici. Este vorba de scoica perforanta, folada (Pholas dactylus), pe care o regasim si pe tarmul Marii Negre, indeosebi pe peretii de stanci ai tarmului. Unele specii ajung la 15 cm lungime si isi sapa galerii de 30-40 cm in stancile tarmului pentru un adapost sigur. Zadarnic ne vom stradui sa o smulgem din adapostul ei din stanci, caci nu vom reusi. Intrarea in galerie a ramas prea stramta. La inceput scoica a strapuns un orificiu pe dimensiunile ei, apoi, crescand, a ramas prizoniera propriei sale locuinte. Foto: aphotomarine.com Foladele isi desavarsesc opera in cea mai deplina taina. Asa cum s-a crezut si despre radacinile brazilor ce sfredelesc coltii de stanca, s-a presupus si despre scoici ca ar secreta un acid, de felul apei tari cu care se fac incrustatii pe metal. Presupunerea nu s-a putut adeveri. Foladele isi cauta adapost si in rocile silicoase, cum ar fi cremenea, care nu sunt atacate de astfel de substante. Oamenii de stiinta s-au dus atunci cu gandul la munca taietorilor si cioplitorilor in piatra ca sa-si poata explica felul in care actioneaza animalul. Ceea ce ne izbeste la folade sunt zimtii ascutiti de pe cochilia dura ca fonta. Pentru a respira si a se hrani scoica isi contracteaza sifonul si isi indeparteaza ritmic valvele, producand astfel un mic curent de apa. Orificiul fiind stramt, fetele spinoase ale valvelor se freaca de piatra. După mii si mii de astfel de miscari, rezistenta pietrei este infranta. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Doica pestilor Foto: en.wikipedia.org Doica pestilor Cele mai mari scoici din tara noastra sunt scoicile care traiesc in rauri (Unio pictorum), cu valve ovale, galbui, groase, de 5-6 cm lungime, si rudele lor bune care isi duc viata in mlastini (Anodonta cygnea), cu valve mai mari (17-20 cm), mai subtiri si de o culoare mai intunecata, brun-maronie, adesea folosite la confectionarea de scrumiere sau obiecte de arta (cutii, rame etc). In unele locuri carnea lor se consuma ca si cea a stridiilor. Scoicilor de rau si de mlastina le da tarcoale un pestisor din familia crapului, numit boarta (Rhodeus amanis), raspandit in toata Europa centrala si rasariteana ca si in Asia Mica. Deosebit de interesanta este reproducerea acestui pestisor. Primavara, cand se apropie timpul de depunere a icrelor, din orificiul genital al femelei ia nastere un tub tegumentar lung si subtire, tubul de ouat. Masculul "capata in acest timp un colorit splendid si porneste in cautarea unei scoici vii. Isi alege una si nu lasa nici un adversar sa se apropie de ea, in afara de femela care, cu ajutorul tubului de ouat, incepe sa vare cele aproape 40 de oua intre valvele scoicii atunci cand acestea se deschid pentru respiratie si hranire. Masculul isi revarsa aproape in acelasi timp laptii pana cand toate ouale sunt fecundate. Puii de peste, alevinele, isi gasesc un adapost viu in camera branhiala a scoicii, o adevarata vatra ca o rulota. Pestisorii se dezvolta in voie, avand si oxigen si hrana puse la dispozitie de scoica, in lunile mai si iunie aceasta se deplaseza si ea de la mal spre mijlocul garlei. E perioada cand pestisorii parasesc adapostul invatand sa inoate. ### Dusmanii de pe ocean ai lui Cristofor Columb Foto: naturfoto-hecker.photoshelter.com Dusmanii de pe ocean ai lui Cristofor Columb Strana caravela spaniola porneste cu toate panzele sus spre bogatele Indii. Oceanul e linistit iar pe cer nu se observa nici un nor. Deodata o lovitura asurzitoare zguduie corabia lasand in urma o gaura prin care navalesc apele inspumate ale oceanului. Comenzile capitanului sunt acoperite de strigatele echipajului. In cateva clipe, cutezatorul vas este inghitit de valuri, purtand cu el in adancuri taina dezastrului. Daca agerul capitan ar fi avut inspiratia sa cerceteze fundul incercatei sale caravele, ar fi avut motive de ingrijorare si si-ar fi amanat plecarea. Lemnul vasului scufundat ani in sir in apa marii era ciuruit de sute si mii de canale, incat oricand o izbitura mai puternica de val l-ar fi sfaramat in bucatele. Corabierii din vechime puneau asemenea naufragii pe socoteala monstrilor marini sau a unor fiinte supranaturale care se maniau ca nu li se aduc jertfe, sau care pedepseau cine stie ce faradelege a echipajului. Nimanui nu-i trecea prin minte ca batranele vase purtau in fibra lemnului germenul mortii sub forma unor marunte fiinte marine. In cea de-a patra calatorie intre Europa si Lumea Noua pe care o descoperise, Cristofor Columb si-a pierdut toate corabiile si a trebuit sa ceara ajutor locuitorilor insulei Jamaica. Cu acest prilej s-a aflat, in sfarsit, ca vinovat de acest dezastru n-a fost vreun uragan, ci o mica scoica, tarelul sau viermele-de-corabii, care „ciuruia" la fel ca si cariul coca de lemn a navelor, slabind-o atat de tare incat nu mai rezista la izbirea valurilor. In 1730 molusca a fost invinovatita de o eventuala distrugere a Olandei, cand a atacat grinzile si armaturile digurilor. Trista ei faima l-a indemnat pe marele Linne, creatorul „nomenclaturii binare", deci „nasul" plantelor si animalelor, sa-i adauge la numele stiintific de Teredo navalis si porecla de „Calamitas marium", adica „Napasta marilor". Taretii seamana mai degraba cu niste viermi, avand trup lung de 5-25 cm, subtire si cilindric, cu cap acoperit de piele aspra ca o razatoare si o coada bifurcata. Cochilia lor, prea putin dezvoltata, e in forma de sa, terminata cu o tesla usor indoita spre interior. Apa marii inmoaie lemnul, oricat de rezistent ar fi el, ajutand scoicii sa-si construiasca micile sale galerii. Taretii isi lucreaza canalele ca un dulgher. Capul lor, primind un aflux de sange, se umfla si actioneaza ca un ciocan asupra micutei tesle a cochiliei care scobeste lemnul. Pe masura ce animalul inainteaza, razatoarea de pe cap largeste si netezeste casuta, iar pielea sa secreta un lichid care se intareste formand un fel de tubulet folosit ca armatura a galeriei. Animalul are un instinct deosebit de ascutit care il avertizeaza de prezenta in apropiere a unei casute locuite sau chiar a unui vechi tub parasit. De aceea, galeriile lor nu se intalnesc niciodata, ci merg totdeauna paralel. Organismul scoicii este un adevarat depozit de substante hranitoare. De aceea molustele pot supravietui mult timp cand sunt scoase din apa. Pescarii si navigatorii care vor sa scape de ele trebuie sa-si traga pe uscat cel putin o luna ambarcatiunea si sa-i injecteze lemnul cu catran. Pescarii si in general intreprinderile piscicole au de suferit de pe urma „dulgherilor" marini nu numai datorita distrugerii barcilor dar si a compromiterii constructiilor de sub apa, vechilor cherhanale, pilonilor de sustinere, pontoanelor unde se descarca pestele sau stalpilor de lemn de care se fixeaza plasele de pescuit. Daca la tarmul marii veti intalni asemenea franturi de lemn, ciuruite de galerii, fiti siguri ca ele sunt opera micilor scoici... Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Scoica lighean Scoica lighean. Foto: Muzeul Britanic, Wikimedia Commons Scoica lighean Ne-am obişnuit cu imaginea măruntelor scoici de pe litoralul Mării Negre, din care facem coliere sau cu care ornamentăm cutiuţe ori rame pentru fotografii. Rareori câte un pieptănuş sau câte o midie ori stridie se apropie de mărimea podului palmei. Şi totuşi, în Oceanul Indian trăiesc nişte scoici uriaşe, numite Tridacna gigas sau scoica-lighean. Cochilia lor, cu diametrul de 1-1,8 m, de culoare alb-murdar, are şanţuri şi coaste pronunţate şi pe margini neregulat ondulate şi ascuţite. Soicile au o greutate de 100-250 kg, din care numai 10-15 kg reprezintă greutatea animalului propriu-zis. Aceste scoici uriaşe trăiesc în bună tovărăşie cu nişte plante unicelulare, numite în ştiinţă alge zooxanthele, pe care le adăpostesc în spaţiile intracelulare ale mantalei. Sub acest acoperământ semitransparent, asemănător cu sticla mată, algele găsesc o protecţie perfectă împotriva razelor solare prea puternice. Ca să asigure lumina necesară fotosintezei algelor găzduite în ţesuturile mai profunde, unde razele străbat cu mai multă greutate, soica este înzestrată cu un ingenios mecanism optic. Tridacnele reprezintă un adevărat pericol pentru culegătorii de perle. Dacă întâmplător piciorul nimereşte între valvele deschise ale scoicii, acestea se închid brusc, imobilizându-l pe scafandru Populaţiile indigene folosesc cochiliile bombate ale acestor scoici, ca şi sculul broaştelor ţestoase, drept vase, ligheane, copăiţe de scăldat copiii. Datorită dimensiunilor impresionante, valvele de tridacne sunt folosite de asemenea ca bazine cu apă sfinţită în catedralele catolice. Două valve aparţinând unei tridacne uriaşe (1,5 m diametru) sunt expuse în sălile Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa" din Bucureşti. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plutele melcilor albastrii Foto: nationalgeographic.com Plutele melcilor albastrii La suprafata marilor se vad nu rareori plutind mici ambarcatiuni formate dintr-o corabioara care trage dupa ea o mica pluta cartilaginoasa. E vorba de melcii albastri (Janthina), gasteropode pradatoare cu o cochilie foarte subtire, umflata si albastruie. Atunci cand ataca sau sunt atacate, animalele elimina un lichid purpuriu care tulbura apa. Dar elementul cel mai caracteristic in alcatuirea lor este flotorul, aglomerare de basici fixate de picior, cu ajutorul carora plutesc pe suprafata apelor. Datorita zoologului francez Henri de Lacaze-Duthier, care la sfarsitul secolului trecut a studiat alcatuirea si functionarea acestui organ plutitor, suntem in masura sa cunoastem un mod original de valorificare a propriilor produse organice. Se stie ca piciorul melcului secreta un mucus folosit de obicei ca substanta adeziva la catarare sau ca materie prima pentru oblonul (operculul) cu care melcul isi inchide casuta in perioada somnului de iarna. De data aceasta secretiile piciorului au cu totul alta destinatie. Partea anterioara a piciorului Janthinei, mobila, este aceea care fabrica flotorul, format din celule poliedrice la centru, sferice pe margini, pline cu aer. Urmarind cu atentie deplasarea melcului, vom remarca cum din cand in cand partea mobila a piciorului efectueaza o manevra ciudata. Alungindu-se, el se inalta ca o maciuca stralucitoare deasupra flotorului, isi indoieste marginile si-si incovoaie varful, retragandu-l cu iuteala. Aceste miscari se succed fara intrerupere. In timp ce iese deasupra apei si se repliaza, piciorul inchide o bula de aer in jurul careia secreta un invelis de mucus. Indreptandu-se spre flotor, piciorul impinge aceasta basica spre extremitatea anterioara. Miscarile se repeta in aceeasi ordine si micile vezicule incep sa se stranga, facand sa sporeasca dimensiunile flotorului, a carui masa spumoasa se intareste, luand aspectul unei mici plute cartilaginoase. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Melcul pantof Crepidula walshi. Sursa foto: wikipedia.org Melcul pantof Melcul-pantof (Crepidula fomicata), originar din America, are o cochilie de 4-5 cm, foarte plata. Prezenta lui se datoreste transportarii sale intamplatoare in 1880 cu stridiile americane in Anglia si rapidei lui aclimatizari. In 1910 a aparut pe coastele olandeze, iar in 1934 pe coastele germane, continuandu-si calatoria si devenind in curand un dusman al cultivatorilor de stridii, din cauza concurentei la hrana pe care o fac acestora. Fiind un melc fixat de substrat ca si melcul-vierme, Crepidula a adoptat acelasi sistem de reproducere, „fabricand" larve-veliere. Numai ca atunci cand larvele, transformate in melci tineri, se prind de substrat, in procesul fixarii, incep sa se deosebeasca de rubedenia lor. Fixarea definitiva se face de preferinta pe partea dreapta a unui individ fixat, asa ca iau nastere lanturi rasucite in spirala care numara uneori pana la 12 indivizi. O alta caracteristica a crepidulei este hermafroditismul. Intai se matureaza organele reproducatoare mascule, apoi cele femele. „Dat fiind ca in acest lant se afla intotdeauna indivizi mai tineri asezati peste indivizi mai batrani si ca exista o alternanta intre un individ aflat in faza masculina si un individ aflat in faza feminina si totodata, dat fiind ca fixarea animalelor unele fata de altele are loc intr-un punct fix, copulatia poate avea loc. Ulterior masculul devine femela, pentru ca sa fie la randul ei fecundata de melcul de deasupra care este in faza masculina. In acest caz, problema fecundarii si-a gasit o cu totul alta rezolvare decat la Vermetus." (A.E. Brehm) ### Melcul vierme Sursa foto: pixabay.com Melcul vierme Melcul vierme (Vennehis) are o forma aberanta, fiind intalnit si in Marea Mediterana. Melcul sta fixat cu baza cochiliei de substratul stâncos. Primele ture de spire sunt regulate, dar apoi cochilia se alungeste si se largeste neregulat, luând forma unui tub calcaros de polichet. Fiind fixat si având sexe separate, înmultirea lui se face în mod original. Apa îi serveste ca mediu intermediar. Ea colcaie de milioane de spermatozoizi eliberati de melcii masculi. E imposibil ca unii din ei sa nu ajunga la ouale aflate în tuburile melcilor femele. Din nefericire, femelele fiind si ele fixate de suport, nu-si pot depune ouale fecundate într-un loc propice. Atunci ele fabrica un fel de recipiente în forma de vezicule, fixate de cochilie prin pedunculi scurti. Acestea contin 10-30 de oua. Având în dreptul gurii un lob circular tivit cu cili lungi, asemanator unei vele de barca, larvele melcilor, numite din aceasta cauza larve-veliere, parasind recipientele, înoata în apa si se pot fixa în locurile cele mai prielnice. ### Melcii vaslasi Sursa foto: sweetpics.site Melcii vaslasi Cei care se plimba pe Marea Mediterana au prilejul sa observe deasupra apelor unele fiinte ca niste fluturasi ce bat zglobii valurile cu aripioarele. Pescarii si localnicii au botezat aceste ciudate fiinte farfalle di mare (fluturi de mare), nume poetic dar inexact, deoarece este vorba de Pteropodes, melci vaslasi, din ordinul Opistobranchia, admirabil adaptati la viata de inotator. Cu ajutorul unor apendice laterale in forma de aripioare, ei executa miscari gratioase, amintind perfect delicata vaslire aeriana a fluturilor. ### Melcul Yeti Melcul Yeti In apele din apropierea tarmurilor Africii de vest traieste cel mai mare melc din lume, Cymbium proboscidalis, numit de catre senegalezi „melcul yeti". El atinge o greutate de 7-8 kg. El creste atat de mult, incat la un moment dat nu mai incape in propria lui cochilie care ramane ca o tichie pe imensul corp, revarsat pe nisip. Mancarea traditionala a bastinasilor, numita tibuden, cuprinde mai totdeauna carne sarata de yeti la care ce adauga orez si peste. ### Animalul care curata casa Animalul care curata casa Nu rareori, la mica publicitate citim articole cam de acest fel: „Fac curăţenia şi menajul casei contra cameră gratuită". Şi în natură - păstrând proporţiile - se întâmplă astfel de situaţii. Unele animale (de obicei nevolnice) îşi oferă serviciile de „menajeră" pentru a obţine un adăpost. Aşa procedează viermele marin Nereis. Proprietarul, sensibil la propunerile lui, este vestitul rac Prido, locatarul unor încăpătoare cochilii de melci, împodobite cu actinii. Viermele, adaptat acestui mod de viaţă, nu părăseşte niciodată gazda: e ceea ce zoologii numesc un „inquillo", adică un chiriaş perpetuu. Proprietarul se poartă foarte gingaş şi grijuliu cu chiriaşul. Intră cu atenţie în cochilie, să nu-l strivească. Când se ospătează îl lasă să „şterpelească" fărâmiturile cele mai gustoase. Ce foloase trage Prido de pe urma acestui locatar? Oamenii de ştiinţă au presupus că Nereis „deretică" întreaga locuinţă de resturi şi fiinţe microscopice şi chiar curăţă abdomenul racului de eventualii paraziţi ce se aciuiesc pe el. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Rama gigantica Rama gigantica In solurile din sudul statului australian Victoria si in Queensland traiesc viermii uriasi de pamant, numiti si digaster (Megascolex enormis). Ei ating 3 m lungime, o grosime de 2 degete si cantaresc 700-800 grame. Primii colonisti veniti in Australia au crezut ca au de-a face cu un sarpe. Abia dupa ce zoologii de la Muzeul din Melbourne au examinat acesti „serpi" s-a constatat ca e vorba de niste viermi inelati, rude bune cu ramele. Infundandu-se in pamant cu capatul lor anterior, ei sapa galerii adanci si sinuoase. Dimineata devreme pe vreme ploioasa ei apar la suprafata pamantului la fel ca ramele. Sunt greu de prins, deoarece sunt foarte sensibili la cea mai usoara vibrare a solului. Digasterul reprezinta o momeala ideala pentru pescuitul la carlig. Multi naturalisti il cauta spre a-l studia. In sfarsit, unele pasari australiene reusesc sa-l captureze chiar din locuinta lui subpamanteana. Iata de ce acest vierme a fost decretat monument al naturii si e ocrotit pe tot teritoriul Australiei. ### Uriasul ajutor pe care rama il da agriculturii Uriasul ajutor pe care rama il da agriculturii Cine nu cunoaste rama (Lumbricus terrestris), viermele inelat ce se zvarcoleste in brazdele de pamant proaspat rasturnat, cautand o scapare? Nimeni nu i-a dat vreo importanta pana in 1881, cand intr-una din lucrarile sale, marele savant Ch. Darwin a reliefat lumii uimite rolul extraordinar pe care il joaca ramele in formarea pamantului animal, uriasul ajutor pe care acestea il dau agriculturii. Ramele au o raspandire aproape universala. Se gasesc in regiunile temperate si tropicale, insa lipsesc in cele nordice, unde frigul si inghetul solului le impiedica activitatea. Ele sunt viermi de pamant saprofagi, adica se hranesc cu substante organice in descompunere. Un individ consuma in medie 80 mg frunze uscate, ceea ce revine anual la circa 200 kg/hectar. Tinandu-se seama ca intr-un hectar de pajiste pot exista intre 100 000-150 000 rame, cantitatea de substante organice recuperate de sol se ridica la 17-20 tone anual pe hectar. Sa nu uitam insa ca ramele in cautare de hrana inghit pamant sapand galerii, cu atat mai numeroase, cu cat solul este mai sarac in substante organice. Prin aceste galerii, contactul solului cu aerul creste considerabil, deoarece intr-o pajiste se pot gasi pana la 1 400 galerii pe metrul patrat. In felul acesta solul este aerisit pana la adancimi variind intre 40-120 cm. Ca urmare a prezentei oxigenului in adancul solului, o multime de substante organice pot fi mineralizate. S-a calculat ca pe un hectar, in timp de un an, datorita activitatii ramelor se pot antrena spre adancuri peste 60 kg de sodiu, 30 kg de fosfor, 5 kg potasiu, 70 kg calciu. Pe de alta parte, excrementele ramelor depuse pe peretii galeriilor sau scoase la suprafata alcatuiesc un ingrasamant de cea mai buna calitate pe care Darwin l-a numit „pamant animal". Se apreciaza ca, anual, pe un hectar pot depune circa 120 tone de excremente. Actiunea binefacatoare a ramelor la imbogatirea si aerisirea solului este evidenta in humificarea si structurarea acestuia. Ele nu actioneaza direct asupra cresterii plantelor, ca ingrasamintele chimice. In schimb, ele intretin o ingrasare mai lenta, dar permanenta a solului, mentin structura acestuia si aerisirea lui, asigurand o productie constanta. Omul, insa, dorind sa-si asigure o productie cat mai mare, a introdus metode tehnice (aratura adanca, ingrasaminte chimice si pesticide) care, necontrolate, ucid fauna din sol si distrug structura microgranulara a acestuia. Cativa ani sau zeci de ani se obtin culturi intensive si productii-record, dar apoi produsele chimice, acumulandu-se, devin toxice, solul se degradeaza si productia incepe sa scada. Este necesara gasirea unei cai intelepte de a combina metodele intensive cu cele traditionale. Rama este si un model bionic, pentru forezele viitorului, capabile sa sape transee subterane sub cladiri, pavaje, sosele sau alte obiective care nu vor fi cu nimic deranjate de lucrari. Cum reuseste rama sa sape galeriile? La inceput isi contracta la maximum musculatura inelara a primului segment cefalic, transformandu-l intr-o sula ascutita cu care cauta cea mai mica fisura in structura solului. Daca acest lucru nu reuseste, rama incepe sa infiga in sol extremitatea anterioara, lovind din interior cu faringele, ce este actionat prin intermediul unui dispozitiv hidrodinamic. Cresterea presiunii de la 2 la 14 mm coloana de apa permite aplicarea unei lovituri cu o forta de 8,5 kg. Reusind sa faca o bresa in sol, rama isi mareste presiunea la extremitatea anterioara a corpului, care se largeste, concomitent cu orificiul practicat. Repetand de nenumarate ori miscarile descrise, rama dispare sub ochii nostri. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Animalele-plante Animalele-plante Au trecut mai bine de doua veacuri de cand un naturalist elvetian, A. Tremblay, publica la Haga prima lucrare in care se combatea ideea gresita ca minunatele fiinte ce traiesc fixate pe fundul marilor si oceanelor ar fi plante, cu toate dovezile (putine, dar destul de concludente pentru acea vreme) ca, prin felul lor de viata, ele se apropie mai mult de animale. Intr-adevar, coralii semanau cu niste pomisori pietrosi cu ramuri si flori. Buretii codati aduceau cu niste imense ciuperci acvatice. Alte fiinte aminteau dediteii din gradina, cu variate corole stralucitoare. Unele pareau niste crini, inzestrati cu tulpinita fragila si un sac cu o cupa liliala. Cate o data se scoteau la suprafata tubulete din care se desfaceau frunze in evantai, intocmai ca la ferigi ori papirus, si chiar holoturii cu ciudate forme de castraveti. Impotriva tuturor aparentelor, Treinblay, ocupandu-se in special de polipi, a demonstrat ca anthozoarele - asa-numitele animale-plante - n-au comun cu lumea vegetala decat imobilitatea, ciudatele asemanari exterioare si proprietatea lor de a forma imense colonii, care amintesc de niste cranguri multicolore, stramutate in imparatia lui Poseidon. Acesti harnici constructori de padufuri subacvatice fac parte din increngatura celenteratelor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Meduza cu uriasul clopot de gelatina Meduza cu uriasul clopot de gelatina Meduza uriasa a marilor nordice (Cyanea capillata arctica), ruda cu galera portugheza, detine recordul in randul celenteratelor. Umbrela numita si cupola sau clopot are dimensiunea de 2 m, iar fasciculele de tentacule care atarna de ea masoara 20-30 m, atingand deci lungimea corpului unei balene mari. Un exemplar esuat in golful Massachusetts avea un clopot cu diametrul de 2,28 m si tentacule intinse pe 36,5 m. Umbrela cu margini franjurate, de culoare roza sau albastra-rosiatica, este fluorescenta, scanteind in lumini de un verde pal. Aceasta coloratie a umbrelei, ca si tentaculele lungi, vesnic in miscare, dau acestui animal o neobisnuita frumusete. Ca si in cazul altor meduze, tentaculele sale sunt acoperite de celule urticante din care tasnesc filamentele secretoare de substante iritante. Meduza se serveste de ele pentru a-si omora dusmanii. Arsurile provocate de ea sunt extrem de dureroase atat pentru pestii mari, cat si pentru om. Studierea toxinei fabricate de meduze (hipnotoxina) a dus la explicarea fenomenului de anafilaxie. Prima injectie facuta cu venin a fost suportata relativ usor. A doua, facuta dupa un interval de doua saptamani, desi mult mai slaba, a avut efecte mortale. Prima injectie a provocat sensibilizarea organismului care n-a mai suportat-o pe a doua. Prin miscarile regulate ale umbrelei lor, meduzele au trezit totdeauna interesul oamenilor de stiinta. Contractia lor poate fi comparata cu a inimii: are un anumit ritm si o anumita frecventa, elimina la fiecare pulsatie o anumita cantitate de lichid si este determinata de anumite impulsuri, impuse de unele conditii de mediu. Desi celenteratele sunt socotite fiinte primitive, totusi sistemul lor nervos este foarte eficace, permitand meduzelor sa se adapteze perfect mediului marin si sa supravietuiasca de sute de milioane de ani. Cercetarile academicienilor romani Eugen Pora si Petru Jitariu, care au injectat bule de aer in palariile meduzei Aurelia, au scos la iveala noi lumini asupra vietii acestui clopot ratacitor al marii. Sistemul nervos al meduzei se concentreaza in doua inele: unul mai subtire la marginea externa, altul mai gros la marginea interna a umbrelei, unde se afla si statocista, organ de echilibru. Celulele nervoase din inele sunt de doua tipuri: unele mici, cu rol sensitiv; altele mari, carora li se atribuie un rol motor. Legatura dintre ele se face cu ajutorul unor sinapse al caror rol nu este inca bine cunoscut. Experientele cu bula de aer injectata in palarie, efectuate de catre savantii romani menite sa deregleze echilibrul meduzei, au evidentiat reactia de echilibrare a animalului. Miscarile de contractie au fost dirijate de inele nervoase care joaca rolul unor centre de coordonare a intregii activitati motorii a meduzei. Tot acest sistem nervos primitiv dar foarte eficace le permite sa sesizeze si sa previna cresterea sau scaderea salinitatii si modificarile produse in actiunea mecanica a valurilor. Nu-i de mirare ca, in ultimii 30-40 ani, bionistii, cei care studiaza brevetele naturii care pot fi aplicate in tehnica, au constatat ca tocmai datorita acestei particularitati a sistemului nervos, meduza reprezinta cel mai sensibil barometru natural. Cand o furtuna e anuntata de o miscare puternica a vantului meduzele coboara la 20-50 m adancime, unde ondulatiile valurilor se simt mult atenuate. Barometrele clasice cu arc sau cu mercur ne previn doar cu 10-15 minute inainte de furtuna, cand incepe brusca scadere a presiunii atmosferice. Dispozitivele bionice inspirate de meduze si formate dintr-un cornet de captare a infrasunetelor, un rezonator, un cristal piezoelectric cu rol de transformator, un amplificator si un inregistrator anunta furtunile cu 15 ore inainte de dezlantuirea lor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Hidra, un animal nemuritor Hidra, un animal nemuritor In mitologie ori in povestile populare aceasta este o inspaimantatoare fiinta fabuloasa. De obicei inzestrata cu sapte capete, ea are proprietatea de a-si reface capatanile taiate, uciderea ei fiind o sarcina extrem de grea pentru voinicii porniti s-o infrunte. Hidra reala, foarte comuna in apele statatoare, este o fiinta marunta, un mic polip solitar cand fix, cand liber, nu mai mare de 2 mm, cu structura simpla. Partea superioara a animalului, asemanatoare unui mic cap, este inzestrata in jurul orificiului bucal cu o cununita de tentacule. Ceea ce apropie aceste inofensive fiinte de fabuloasele lor omonime este proprietatea regenerarii. Polipii de hidre sectionati au o mare putere de regenerare. O hidra isi repara ranile oricat de grave ar fi. Daca se taie in mai multe bucati, fiecare segment va reconstitui un nou individ; un fragment mai lung va regenera la o extremitate gura, prevazuta cu tentacule, si la cea opusa - discul bazai. Experiente efectuate cu hidra, sub actiunea curentului electric sau a oxigenului, au scos in relief anumite particularitati senzationale ale regenerarii hidrei. Daca se supune un fragment de hidra actiunii unui curent electric, regenerarea bratelor se face in sensul curentului (de la - la +), fie la extremitatea apicala (cap), fie la cea bazala (picior), dupa pozitia fragmentului fata de electrozi. Corpul hidrei prezinta astfel o polaritate electrica ce poate fi rasturnata prin schimbarea electrozilor. Daca se pune o hidra intr-un mediu lipsit de oxigen, ea pierde polul apical; dimpotriva, introdusa in apa cu oxigen, are loc generarea polului apical cu un numar mai mare de brate. Supunand hidra cu muguri la dezoxigenare si apoi la reoxigenare, se pot obtine hidre duble in forma de Y sau T. Alti factori, ca frigul si lipsa de hrana (inanitia), pot determina stari de regresie, apoi regenerari, obtinandu-se insa forme curioase de hidre fara brate, forme sferice sau duble. Aceste particularitati fac din micuta hidra de apa dulce unul dintre animalele stranii ale Terrei, care a atras si continua sa atraga interesul oamenilor de stiinta. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Buretii naturali, adevarate pensiuni submarine Buretii naturali, adevarate pensiuni submarine Acum o jumatate de secol, buretii naturali se vindeau pretutindeni. Erau folositi la baie, pentru masaje, in gospodarie si cei mai multi intrau in inventarul scolar: bureti mari pentru tabla clasei, bureti mici, legati cu sfoara, pentru tablitele de ardezie pe care scolarii din primele clase le purtau in ghiozdane. Acesti bureti - inlocuiti azi cu masele plastice - reprezinta scheletul cornos al unor spongieri care secreta in peretii corpului spicusoare cornoase ori minerale, fie de origine calcaroasa, fie de natura silicioasa. Spiculetele formeaza niste stalpi de sprijin care sustin pe verticala aceste animale intotdeauna fixate pe fundul apelor sau pe diversi suporti existenti la adancimi sub 50 metri. De obicei, au forme de butoias ori de cupe cu peretii ciuruiti de pori, continuati prin canale ce se ramifica si conduc intr-o cavitate centrala care comunica cu exteriorul prin oscul. Patura interna a peretului corpului este alcatuita de celule cu bici (flagelate) care in dreptul flagelului au un fel de gulcras protoplasmatic. Datorita miscarii flagelilor, apa patrunde prin pori in canalele peretilor si de aici in cavitatea centrala de unde iese cu aerul. Are loc deci o circulatie neintrerupta de apa care aduce oxigen si particule de hrana la toate celulele care, prin miscari ale protoplasmei (ameboidale), le înglobeaza in stomacuri primitive, numite vacuole digestive. De obicei, spongierii traiesc in mare, de-a lungul coastelor sau in apropierea lor. Cei mai multi prefera intunericul si cresc de aceea in pesterile si gropile submarine, in crapaturile stancilor, pe partea inferioara a pietrelor sau in desisurile de alge. Cei mai cunoscuti sunt Sycon, Ascon si Leucon - spongieri calcarosi cu forme cilindrice, neregulate, sau de cupe, cosuletul Venerei (Euplectella), spongier silicios din apele Filipinelor care se remarca prin impletitura foarte fina a scheletului, buretele sulfuros (Geodia gigas), cu forma sferica, buretele sfredelitor (Cliona celata), care perforeaza pietrele, si vestitul burete de sters (Euspongia), cu schelet cornos. Prin structura sa calcaroasa silicioasa si spongioasa, buretele de mare nu este consumat de nici un animal acvatic, scheletul sau neputand fi digerat. Din aceasta cauza buretii s-au putut conserva de zeci de milioane de ani si o data cu ei si o fauna marunta, de obicei straveche, bine adapostita si ascunsa in tesatura de canale a spongierului, unde formeaza un adevarat biotop, o asociatie caracteristica, pe care a studiat-o ani in sir savantul roman Mihai Băcescu. Pentru a ne da seama de populatia bogata a acestei pensiuni submarine trebuie ca inainte de a o desprinde de suport s-o introducem intr-un sac de material plastic, legat bine in partea de jos. Surprizele n-au fost din cele mici. Astfel, in aceasta „inchisoare" consimtita au fost descoperite zeci si chiar sute de specii de animalcule, animale mici (racusori, viermi etc), unele total necunoscute pentru stiinta, altele considerate pana atunci extrem de rare (se cunosteau doar putinele exemplare scapate intamplator din pensiune si prinse in traulere). De o mare valoare stiintifica sunt acele specii stravechi (relicte) care au supravietuit in aceste refugii naturale. Mai plutesc inca destule taine asupra biocenozei adapostite de bureti. Marele biolog roman Eugen Pora se intreba, de pilda, de ce in unele specii de spongief traieste doar o singura specie de crustacee sau de vierme. Oare spongierul secreta anumita substanta care permite unei singure specii sa traiasca in interior si impiedica intrarea ori vietuirea altor specii? Cand misterele spongierilor vor fi pe deplin lamurite vom putea intelege mai bine lanturile trofice ale vietii marine si vom putea actiona in viitor asupra lor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Tigrii lumii invizibile Tigrii lumii invizibile Privind la microscop o picatura de apa luata dintr-o balta in care au cazut frunze (mediu preferat al protozoarelor) vom avea prilejul sa cunoastem nu numai uimitoarea varietate a lumii fapturilor invizibile, dar sa-i studiem pas cu pas viata si obiceiurile. Si aceasta lume nezarita cu ochiul liber isi are pradatorii ei care fac parte din clasa ciliatelor care numara peste 8 000 de specii. O trasatura comuna a acestora este prezenta cililor, perisori raspanditi in siruri uniforme pe intreaga suprafata a corpului. Cilii nu se misca la intamplare; miscarea lor este perfect regulata. Ei bat apa metacrom, asa cum se unduie un lan de grau in bataia vantului. Hranirea ciliatelor este spectaculoasa si poate fi urmarita si filmata la microscop. Coroana de cili in vesnica agitatie goneste prada spre gura animalului, numita in stiinta citofaringe. Aici, cu ajutorul unor pseudopole, ea este indreptata spre vacuolele digestive care, datorita curentilor interiori ai protoplasmei, circula in tot corpul protozoarului. In acest timp are loc digestia, la inceput intrand in functiune sucurile digestive acide ce ucid prin oxidare organismele vii ingerate, apoi cele alcaline care digera substantele proteice. In pasionanta lume a acestor pradatori se desprind cativa „capcauni" care, aportati la proportiile lor, intrec cu mult performantele tigrilor, lupilor sau serpilOr giganti. Unii dintre ei sunt bursarii (Bursaria) cu o gura mare semanand cu un vintir (cos de prins peste), pradatori mofturosi care prefera paramoecii, cunoscuti sub numele de pantofiori. Cercetatorul englez J.O. Corliss aprecia, in 1959, ca „un bursar aflat intr-un mediu cu hrana abundenta consuma zilnic circa 3 000 de microorganisme". Climatostomele (Clirnatostoma) ataca spirostomele a caror lungime o depaseste pe a lor. Privita la microscop, lupta dintre acesti doi infuzori de forte aproape egale constituie un spectacol putin obisnuit. Inhatat de protozoarul carnivor, Spirostonnun se contracta si se dilata tarandu-si astfel asediatorul dupa el, in timp ce acesta din urma, tinandu-si bine prada cu gura, incearca s-o aspire cat mai adanc in gatlejul sau. Din cand in cand, cate o victima mai puternica reuseste sa scape. Cateodata se intampla ca doua exemplare de Clitnatostpma sa atace concomitent aceeasi prada. Invingatorul inghite victima in intregime, iar protozoarul, lung si subtire, se strange ghemotoc in interiorul animalului carnivor. Observatiile efectuate au permis sa se stabileasca faptul ca in tubul digestiv al acestui adevarat „Sarpe boa" al regatului fiintelor microscopice prada este digerata in 15-20 de ore. Vanatoarea intreprinsa de Dileptus, alta specie de ciliate carnivore, este complet diferita: aceasta isi ataca prada cu ajutorul unei trompe lungi, inarmata cu organe urticante minuscule numite tricocisti. In timp ce inoata incet in picatura de apa si isi agita trompa in toate directiile, Dileptus isi loveste prada cu acest organ. Paralizata si omorata de tricocisti, prada este apucata de atacator cu gura larg cascata. "Hiena" regnului animal microscopic - Ophryoglena - s-a specializat in consumarea cadavrelor de dafnii (minuscule crustacee de apa dulce). In momentul in care a descoperit cadavrul unei dafnii, acest infuzor agil intra de indata in interiorul lui si incepe sa-i devasteze maruntaiele. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Focul marilor Focul marilor La 12 octombrie 1492, la orele 10 seara, caravela lui Cristofor Columb se afla cam la 150 km de uscat cand marinarul de cart anunta ca observase focuri tremurand pe fata apei, asemenea unui imens dans de lumanari. Toată lumea a iesit pe punte. Dar dupa cateva minute lumina s-a stins asa cum se aprinsese. Marinarii au ramas cu convingerea ca era vorba de focurile Infernului, de lumina lui Lucifer. Desi oamenilor lui Cristofor Columb acest dans de lumini peste suprafata valurilor li s-a parut un miracol, fenomenul era cunoscut inca din antichitate. Plinius cel Batran, in una din cele 37 de carti ale Istoriei naturale, prezinta cateva vietuitoare luminoase si chiar incearca sa explice fenomenul punandu-l pe seama ciocnirii dintre valuri si corpul acestor fiinte, ceva asemanator scanteilor ce iau nastere din izbirea otelului de cremene. Abia in 1885, zoologul francez Raphael Dubois a descoperit cele doua substante din corpul plantelor si animalelor care dau nastere la lumina printr-o reactie chimica. La ora actuala se stie ca fenomenul de bioluminiscenta este destul de raspandit in natura, fiind intalnit la plantele inferioare, la toate nevertebratele, iar dintre vertebrate, la pesti. Insa cele mai spectaculoase manifestari ale bioluminiscentei le intalnim la suprafata marii. Cine se plimba pe litoral poate asista la un spectacol intr-adevar uimitor. Milioane de luminite galbene inunda cu lumina lor fiecare val ce se apropie de tarm. Apa marii in aceste momente pare ca „ia foc". Aceasta dara de lumina asemanatoare „caii laptelui" este produsa de niste organisme unicelulare cunoscute sub numele de noctiluci care cuprind protozoare din grupa flagellate, cum ar fi lumanarile de mare (Noctiluca miliaris sau Gonyaulax polyedra), sau a radiolarilor (Tlialssicola, Cytocladus, Sphaerozoum etc). Lumina animala este o lumina rece care nu contine radiatii infrarosii si ultraviolete. Lumina emisa de noctiluci isi are originea in niste „sfere" microscopice - microsurse ascunse in protoplasma periferica ce functioneaza din plin atunci cand socul mecanic produs de miscarea apei excita organismul, in astfel de situatii se produc 20-30 de scantei punctiforme pe secunda. In 1970 s-a dat o explicatie si acelor misterioase globuri ce vin din adancul marii si se sparg la suprafata apei, imprastiind pe zeci si sute de metri ciudate radiatii. Biologul german Kurt Kalle a aratat ca aceste globuri sunt formate din uriase aglomerari de protozoare marine, provocate de undele seismice care se propaga vertical. Bioluminiscenta este un fenomen pasionant (si inca putin cunoscut) care nu intereseaza doar biologia, ci si anumite ramuri tehnice. Randamentul extrem de ridicat al acestei iluminatii reci (98-99%) fata de cel al surselor de lumina calda (35-45%) indica bioluminiscenta ca pe o probabila sursa de iluminare in viitor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Armurile feudale ale animalelor Armurile feudale ale animalelor In muzeele de istorie sau în vechile castele feudale, o data cu panopliile de arme, atentia ne este atrasa de armuri, acele schelete de otel care-l aparau pe luptatorul pedestru sau calare de loviturile de spada sau de sulita, de sagetile arbaletelor, de izbiturile naprasnice ale ghioagelor si buzduganelor ghintuite. Astfel de „armuri" intra si în arsenalul de aparare al multor specii de animale, începând chiar cu primele trepte ale scarii zoologice. Desi fac parte dintre protozoare, deci dintre cele mai simple fiinte de pe Pamânt, foraminiferele si radiolarii au un schelet deosebit de complex. Armura foraminiferelor are forma fie a unui cilindru alungit, fie a unei mici sfere sau a unei cochilii de melc. Numulitii (asa-numitii „banutei"), uriasi din lumea foraminiferelor, tinând seama de diametrul lor de 2-3 cm, au jucat un rol important în perioada cretacica la formarea imenselor depozite de calcar numulitic folosit ca piatra de constructie. Spre deosebire de foraminifere, radiolarii prezinta în protoplasma unicei lor celule un fel de capsula formata din materie organica si strabatuta de un por. Aceasta capsula inconjoara endoplasma care contine nucleul si o serie de sferule de ulei menite sa scada greutatea specifica a animalului, înlesnindu-i plutirea. Radiolarii îsi datoresc faima scheletului lor delicat, cladit din bioxid de siliciu (silice sau cuart) sau sulfat de strontiu (celestina), care întrece sub raport arhitectonic tot ceea ce fantezia dezlantuita a unui pictor sau sculptor ar concepe în cele mai trusnice viziuni. Bogatia inepuizabila de forme - stele cu raze multiple, sfere cu grilaj de dantela, colivii fine, coifuri si alte formatiuni - i-a uimit pe cercetatorii din veacul trecut. Un mare biolog evolutionist le-a considerat „forme maiestre ale naturii. Ele continua sa-i uimeasca pe biologii contemporani, care an de an commpleteaza „atlasul" formelor geometrice ale "armurii" acestor fiinte microscopice. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Frunza, sursa de inspiratie pentru arhitecti Frunza, sursa de inspiratie pentru arhitecti Cine studiaza cu atentie alcatuirea frunzei ramane uimit de grija pe care plantele au acordat-o consolidarii acestui organ esential ce indeplineste fotosinteza. O retea de nervuri fine, prin care circula seva, serveste drept armaturi, marindu-i astfel rezistenta la actiunea distructiva a factorilor naturali: vant, ploaie, grindina. Cu un veac inainte de „epoca bionica", intre anii 1850-1851, arhitectul englez sir Joseph Paxton construise vestitul Palat de Cristal de la Londra, luand drept model frunza uriasa a lotusului amazonic (Victoria amazonica), a carei nervatie caracteristica si ale carei margini ridicate ca ale unei tigai ii dadeau o mare rezistenta si portanta. Structura uimitor de economicoasa si solida a frunzei l-a inspirat pe arhitectul Pier Luigi Nervi, creatorul celebrului principiu arhitectonic „lucrul dupa forma". El e autorul imensului Palat al Expozitiilor de la Torino, al carui planseu este format din uriase dale cu o deschidere de 100 m, acoperite cu o panza de beton armat, care nu depaseste nicaieri 4 centimetri grosime, intreaga structura este strabatuta de fascicule evocand asezarea exacta a nervurilor intr-o frunza. De altminteri, Nervi nu a ascuns niciodata faptul ca a consacrat multi ani de cercetare formelor vegetale. Acoperisul Stadionului Olimpic de la Munchen a fost si el conceput dupa modelul unei frunze. De altfel, inca din 1925, arhitectul K. Melnikov a folosit practic un principiu bionic in constructia acoperisului pentru galeria pavilionului sovietic la expozitia internationala de la Paris. El a proiectat o constructie din placi sub forma de frunze, care protejeaza de ploaie, dar totodata permite accesul liber al aerului si soarelui. Uneori, in cautarea unei forme cat mai rezistente, frunzele unor arbusti se incolacesc sub cele mai variate chipuri. Pornind de la aceste forme simple, elegante si ultrarezistente, arhitectii brazilieni au construit un pod a carui rezistenta este asigurata de curbura marginilor: podul respectiv ofera o replica exacta a unei frunze pe jumatate incolacite. Lectia data de natura a conferit acestei constructii solare, solide si viguroase, frumusetea si remarcabila economie de material a frunzei. Un oras ultramodern, ca Brasilia, perla de clestar si beton a Braziliei, ne pare de la distanta o uluitoare simfonie de forme vegetale. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Rolul plantelor in arhitectura Rolul plantelor in arhitectura Sub diferite forme, constient sau nu, omul a apelat la ajutorul naturii. Asezand in pozitie verticala prima piatra - menhirul - oamenii preistorici au confirmat logica stabilitatii arborelui, care a inspirat ulterior forma si pozitia coloanelor, templelor egiptene, grecesti si mai apoi structura spatiala a catedralelor gotice. Folosirea plantelor ca model analogic pentru constructori, utilizarea creatoare in arhitectura a structurilor si principiilor ce stau la baza organismelor vegetale au gasit inca din antichitate initiatori si aparatori ca Eschil, Democrit, Lucretiu, Vitruviu. In evul mediu ideea este preluata de Leonardo da Vinci, Alberto, Palladio, Perrault, iar la inceputul secolului al XIX-lea de arhitectul rus F. Karjovin. Continuand imprastiatele cercetari si incercari bionice din prima jumatate a secolului al XIX-lea, arhitectul spaniol Antonio Gaudi si inginerul rus, pasionat de biologie, Vladimir Razdovski au incercat sa revolutioneze arhitectura, pornind de la plante. Dupa Gaudi, arhitectura trebuie sa se ridice de la sol spre soare dupa modelul arborilor, inspirandu-se din formele create de natura. Coloanele caselor pe care le construia semanau cu niste palmieri de piatra ale caror frunze se terminau in bolti. El ridica biserici si catedrale cu turnuri inclinate, asemenea copacilor indoiti de vant sau reproducand stiuleti de porumb cu forme gigantice. Aceste bioforme care tind spre reproducerea naturalista a formelor vegetale in piatra sau caramida se intalnesc in celebrele sale constructii: palatul Guell sau biserica Sagrada Familia. Vladimir Razdovski si-a propus sa trateze plantele ca pe niste grinzi. Le-a incercat rezistenta la flexiune si la torsiune, le-a testat tulpinile si frunzele, construind dispozitive ingenioase pentru a supune plantele la diferite eforturi. In lucrarea sa Arhitectura plantelor el face o paralela intre principiile botanicii si cele ale rezistentei materialelor, unindu-le intr-un studiu general despre mecanica biologica. Si unul si altul s-au izbit de rezistenta contemporanilor, au fost intampinati de coruri de proteste. Totusi, ideile lor au inceput sa fie luate in seama mai ales dupa 1950, cand arhitectura urbanistica a cunoscut o revolutionare, prin adoptarea unor solutii bionice indraznete. Astfel, structurarea spatiului, un mijloc indispensabil de existenta si dezvoltare a plantelor, a fost recent preluata de arhitecti sub forma principiului numit „lada in lada" sau „spatiu in spatiu". In acest mod, sub conducerea arhitectului F. Oho a fost proiectata Academia de Medicina din Ulm si s-a realizat proiectul „oraselor de sub cupola" dincolo de Cercul Polar sau din zonele pustiurilor fierbinti. Amintim, de asemenea, scoala marelui arhitect francez Le Corbusier. Ea a creat un simbol care sta la baza multor constructii moderne raspandite in multe colturi ale lumii: copacul si soarele. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Forte explozive produse de plante Forte explozive produse de plante Nici un specialist in detonari n-ar avea curajul sa afirme ca a obtinut o „explozie" cu ajutorul apei. Plantelor le apartine in exclusivitate acest brevet. Pentru imprastierea semintelor la o distanta cat mai mare de tulpina materna, fructele dehiscente ale unor plante au o structura speciala pentru a executa felurite tipuri de miscari violente cu ajutorul „jocului" lichidelor interne si externe. Sunt „explozii" ale fructului provocate fie prin pierderea lichidelor, fie prin sporirea lichidelor si deci a presiunii mai mari exercitate asupra peretilor fructului sau a organelor ce le protejeaza. Slabanogul (Impatiens noli-tangere), comun prin padurile umede si umbroase, e lesne de recunoscut dupa tulpinile slabanoage si florile singuratice, galbene, de forma unei trompete si cu un pinten la spate. Fructele sale sunt alcatuite din 5 capsule alungite, concrescute, cu pereti subtiri, formand un tesut de umflatura care, prin absorbtie de apa, intinde celulele de pe fata interna a fructului inzestrate cu pereti ingrosati si volum mic. Semintele sunt fixate pe o placuta in forma de coloana in jumatatea superioara a fructului. Cand fructul se coace, apa se pierde intens, iar peretii se strang brusc. La cea mai mica atingere si chiar in mod spontan carpelele se desprind de peretele separator, se sucesc si arunca, la fel ca niste prastii, semintele la mare distanta. Xerochasic, deci deschiderea brusca a fructului pe timp uscat, e larg raspandita. La sapunarita (Saponaria) si la spanz (Helleborus) fructele se deschid prin desfacere laterala. Fructul de ciocul-berzei (Geranium) se curbeaza in fasii de jos in sus asemanatoare unor prastii, iar pastaile de mazariche (Orobus vernus), uscandu-se, se rasucesc brusc dupa o spirala interioara. In toate cazurile, aceste mecanisme proiecteaza cu putere semintele in spatiu. Acelasi proces se intampla si cu plantele Hura crepitans si hidrochasie. Daca vom aseza maruntele si negricioasele seminte pe o coala alba si le vom stropi cu apa, vom obtine imaginea amuzanta a unor purici care, cu un usor plesnet, salta sprinteni, pierzandu-se in cine stie ce colt al odaii. Uneori presiunea este exercitata chiar de lichidele ce se acumuleaza peste masura in interiorul fructului. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Submarinele vegetale Submarinele vegetale Plantele de apa cu flori au trebuit sa rezolve in mediul lor natural o foarte grea problema hidrotehnica, si anume deplasarea in sens vertical a intregului organism, sau a unor parti din el in anumite perioade ale vietii. Astfel, polenizarea nu poate avea loc decat la suprafata apei, iar fructul trebuie sa isi petreaca perioada de repaus pe fundul mlastinii. Scufundarea si ridicarea la suprafata apei este realizata de animale cu ajutorul miscarilor unor organe speciale sau a membrelor. Plantele n-au astfel de organe. Ele trebuie sa procedeze asemenea unui mecanism creat de mana omului-respectiv ca un submarin-folosind insa energia si reactia lor vitala. Scufundarea submarinului se realizeaza prin umplerea tancurilor de balast cu apa, iar ridicarea la suprafata prin eliminarea apei din aceste incaperi speciale cu ajutorul pompelor. Ca sa vedem in actiune principuil submarinului aplicat de o planta, nu avem decat sa privim otratelul de balta-Utricularia vulgaris. Plasa sa cu capcane, folosita pentru a prinde insectele, are de asemenea si rolul de tanc de balast. Cand planta a fructificat, capcanele isi inceteaza menirea. Capacelele lor intepenesc, iar peretii sensibili isi pierd proprietatea contractilitatii, lasand apa sa patrunda in voie in interiorul utriculelor. Ingreunata, planta se scufunda. Periscopul lujerului floral, care in mod obisnuit se inalta deasupra apei, dispare brusc, tragand spre adanc micile camarute cu seminte care isi vor face somnul de iarna pe fundul mlastinii. Un submarin, sau mai degraba un batiscaf vegetal nu mai putin interesant este si castana de apa, numita si ciulinul de apa-Trapa natans. Ambele numiri, aparent contradictorii, sunt perfect justificate, fiecare pentru o etapa din evolutia fructului. La inceput, acoperit de un invelis verde destul de gros, fructul se aseamana foarte mult cu o castana. Invelisul ii serveste ca un colac de salvare : il usureaza cat timp se dezvolta samanta verde, legata de planta mama. Cand fructul s-a copt, franghia de legatura se rupe, iar invelisul verde, descompus de apa, se desprinde, scotand la iveala partea lemnoasa, neagra ca abanosul, cu patru ghimpi ascutiti si cu un mic chepeng. Ingreunat de miezul compact si hranitor, fructul cade pe fundul baltii, acolo unde ancorele ghimpilor il fixeaza trainic, pazindu-l in acelasi timp de gura pestilor. Batiscaful ierneaza in adancuri. Primavara, radacioara impinge chepengul si se prinde de mal. Cand plantuta a consumat intreaga substanta de rezerva, batisfera se usureaza si incepe sa se inalte, permitand frunzulitelor sa scape din inchisoarea de abanos pin deschizatura chepengului asezat astfel intr-o pozitie mai favorabila. Iesit la suprafata apei, batiscaful lemnos se lasa purtat de curenti si calatoreste ca o epava, esuand uneori la tarmul marii. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Combustibilii vegetali ai viitorului Combustibilii vegetali ai viitorului Nu numai plantele fosile (care stau la temelia cărbunilor de pământ şi petrolului) sunt materii prime energetice. Criza mondială de combustibili din ultimele două decenii a determinat începerea unor febrile cercetări pentru descoperirea plantelor energetice capabile să producă combustibil lichid. Melvin Calvin, laureat al premiului Nobel, a stabilit, încă din anul 1973, că unele specii de laptele-câinelui (Euphorbia tirucalli, E. lathyris, E. maracias, E abyssinica) sunt adevărate „uzine vii", din latexul (laptele) speciei putându-se obţine, printr-un procedeu de cracare catalitică, o gamă largă de produse industriale şi, în primul rând, benzina. Se estimează că randamentul dat de E. lathyris şi E. tirucalli oscilează între 3 şi 15 barili petrol pe an la hectar. Prin îmbunătăţirea mediului de cultură, prin îmbunătăţirea unor genotipuri cu randament mai mare, laptele-câinelui poate produce până la 75 barili/hectar, la un preţ de 20 de dolari barilul, deci cu 25-30% mai ieftin decât preţul oficial actual al petrolului pe piaţa mondială. Din alge se extrage, de asemenea, un combustibil lichid. Se consideră că o cultură intensivă de alge este uşor de realizat, este ieftină şi ar putea mări „depozitul" de combustibil lichid. Şi vestita zambilă de apă (Eichhomia), folosită în S.U.A. pentru epurarea apelor, a început să fie exploatată şi ca plantă energetică. Astfel, în California, din Eichhomia se scot 300 tone substanţă uscată la un hectar pe an, ceea ce reprezintă echivalentul energetic a 120 de tone de petrol. Chiar şi plantele oleaginoase încep să fie utilizate ca plante bioenergetice. În Africa de Sud, uleiul de floarea-soarelui este utilizat, deocamdată, la motoarele Diesel industriale. Se apreciază chiar că, dacă s-ar spori cu 1/10 terenul cultivat la ora actuală cu floarea-soarelui pe întreaga planetă, s-ar putea asigura, la nivelul oricărei ţări, cantitatea de carburant necesară tractoarelor. Se ştie că alcoolul (metanolul) este folosit şi ca substanţă energetică şi că el este produs prin fermentare, de obicei, din cartof, porumb, sfeclă de zahăr, sorg, manioc, trestie de zahăr. Aceste plante au o deosebită valoare alimentară, folosirea lor pentru fabricarea spirtului fiind astfel limitată. S-a descoperit însă, nu de multă vreme, că plante fără valoare alimentară, precum dalia şi napul (topinamburul), sunt preţioase specii alcooligene. Ultima plantă, în special, este o excelentă sursă de alcool şi se estimează că 75 000 ha de topinambur, cultivat în condiţiile climatice şi de sol asemănătoare celor de la noi din ţară, pot produce 340 000 tone de etanol. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Algele, viitoarea hrana a omenirii Algele, viitoarea hrana a omenirii Neobositul oceanolog, comandantul J.Y. Cousteau, scria într-o vestită carte a sa, Tainele adâncurilor. „Viitorul omului depinde de felul în care el va şti să valorifice marea". Într-adevăr, astăzi, când populaţia globului creşte într-un ritm ameţitor (în următorii cincizeci de ani ea se va dubla), pământul ca sursă de hrană devine neîndestulător. Şansa de supravieţuire a speciei umane peste 100-200 de ani va atârna, în bună măsură, şi de valorificarea imenselor resurse vegetale pe care le ascund apele mărilor şi oceanelor, de nemărginitele lanuri de alge roşii, verzi şi brune, care unduiesc în apele platformelor continentale până la 200 m adâncime ori plutesc, precum sargasele, la suprafaţa oceanelor. După unele calcule, rezerva mondială de alge este de 200 milioane de tone, din care noi valorificăm industrial doar maximum 1% din fondul de creştere, deci circa două milioane de tone. Zonele cele mai bogate le reprezintă Oceanul Pacific şi mările înconjurătoare (2/3 din producţia mondială), însumând mai ales coastele Rusiei, Chinei, Japoniei, Coreei de Sud, şi Oceanul Altantic cu Marea Nordului şi Baltica (coastele Islandei, Irlandei, Scoţiei, Norvegiei, Danemarcei, ţărilor baltice), ca şi coastele estice ale Argentinei. Marea Neagră ascunde cel mai important stoc din lume de alge roşii Phyllophora (aşa-numitul "câmp al lui Zernov"), cifrat la 2 milione de tone. În marile oraşe ale lumii s-au deschis algobaruri, unde se servesc zeci de feluri de mâncare preparate exclusiv sau în combinaţie cu algele. În meniuri se înscriu produse vestite ca: nori sushi (chifteluţe de alge Porphyra cu orez şi peşte), kombu - friptură de alge Laminaria, sandvişuri help, supă de wakame, litnu luau, mâncare fină, rezervată odinioară aristocraţiei, şi multe altele. Chiar şi ciupercile sunt conservate cu ajutorul algelor. În butoaie se aşează un strat de ciuperci, apoi un strat de alege „matsumo". În întregul Extrem Orient, în Statele Unite, în Mexic şi în Irlanda algele roşii Porphyra şi Phyllophora ori alga verde Ulva (sălăţica de mare) sunt consumate crude, sub formă de salate şi garnituri. Valoarea nutritivă a algelor a fost de mult stabilită. De pildă, Laminaria - o algă brună - conţine de 30 000 de ori mai mult iod decât apa marină, cupru de 300 de ori, iar fosfor de circa 500 de ori, fier cel puţin cât în lapte şi spanac şi, bineînţeles, întregul complex vitaminic. Nu numai oamenii, dar şi animalele şi plantele terestre beneficiază de valoarea nutritivă a algelor. Tomatele, ardeii şi pepenii fructifică mai repede şi mai bine dacă îi pulverizăm cu făină de alge brune, iar vacile şi găinile devin mai productive dacă le introducem în hrană concentrate de alge. Folosirea algelor marine ca îngrăşământ era menţionată încă din secolul al XII-lea. Îngrăşarea terenurilor agricole de pe litoralul nord-vestic al Franţei cu goemoni (alge) explică remarcabila producţie de legume obţinută, ceea ce i-a adus acestei regiuni renumele de „ceinture d'or" (centura de aur). În multe regiuni ale Indiei se economisesc circa 40% din îngrăşămintele chimice prin folosirea cu succes a cenuşii de alge. După calculele unor specialişti, un hectar de păşune submarină poate hrăni un an întreg 50 de vaci şi, valorificând anual doar 6% din resursele de alge ale planetei, am putea asigura cel puţin o treime din hrana necesară unui număr de 10 miliarde de oameni. N-ar fi exclus ca, la începutul mileniului viitor, agricultura să schimbe tractorul cu barca cu motor, plugul, cu draga, pălăria de soare, cu labele de gâscă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Drogurile - creatii ale zeilor Drogurile - creatii ale zeilor Populatiile primitive de la inceputul istoriei considerau unele plante ca fiind creatiile zeilor pentru ca aveau proprietati miraculoase, supranaturale. Este foarte adevarat ca, datorita unor proprietati speciale, acelea de a da veselie, tristete, halucinatii, diverse forme de nebunie, o seama de specii vegetale ai intrat arsenalul vrajitorilor si al oracolelor grecesti sau romane, al preotilor tibetani ca plante de cult si ceremonie. Erau folosite in asa numitele "ordalii", probe divine de incercare a vinovatiei, practicate de triburi indoneziene, dar si in Europa (cucuta, boabele de calabar). Astfel, canepa indiana, planta cu proprietati halucinogene, numita si hasis, era bine cunoscuta in Orient, o secta religioasa imprumutandu-i numele (hasisini), din care a derivat mai tarziu cuvantul asasini, din cauza agitatiei si marsurilor sangeroase ale membrilor ei, sub actiunea fumului ametitor. Din capsulele de mac, populatiile orientale scoteau opiul, care, fumat, dadea viziunea paradisiaca de care vorbea Budha, iar ciuperca muscarita (Amanita muscaria) provoca adevarate exaltari colective (stare de amoc) la vechile populatii siberiene, fiind manuite de vrajitorii lor, samanii, pentru a intra în legatura cu lumea spiritelor. Populatiile africane de vanatori loloseau o otrava redutabila, curara, scoasa de vrajitori initiati dintr-o specie de Sliyclinos, nu numai la vanatoare, dar si in ceremonialuri religioase, iar populatiile oceanice consumau kawa-kawa, extrasa dintr-un neam de piper (Piper melhysticum), care produce betii colective si o scufundare in lumea somnului, numite, in insula Samoa, alouas. Pe vremuri. in folclorul nostru, la mare cinste se gasea matraguna (Atropa belladonna), care a dat nastere unui adevarat cult, legat de culegerea si de folosirea ei in diverse boli, dar si la descantece erotice. Abia in secolul a XIX-lea taina proprietatilor miraculoase va li pe deplin descifrata. Sursa foto: ancient-wisdom.com ### Cand a fost inventata guma de sters? Cand a fost inventata guma de sters? In anul 1770 chimistul englez Joseph Priestley a descoperit ca, frecand cauciucul de o hartie scrisa, semnele de creion dispar. Asa s-a nascut guma de sters, prima aplicatie europeana a cauciucului. Insa aceasta descoperire a fost creditata inginerului englez Edward Nairne in 1770, pentru dezvoltarea primei radiere de cauciuc comercializata la scara larga. ### Animalele - primii medici ai lumii Animalele - primii medici ai lumii Se pare ca primii medici ai lumii care au descoperit plantele medicinale sunt animalele. Acestea le consumau in mod frecvent atunci cand erau bolnave sau ranite, fapte relatete de numerosi medici ai antichitatii, dar si din evul mediu si epoca moderna. Astfel, uliul, cand are privirea slabita isi umezeste ochii cu secretia unui neam de laptuca salbatica; nevastuicile se imunizeaza impotriva muscaturii serpilor veninosi mancand virnani sau ruta; cerbii raniti de sageti rumega frasinel; cocosii de munte inghit matisori (amenti) de mesteacan, pentru a-si curata stomacul de viermi intestinali; cainii, cand au dureri interne consuma o graminee numita iarba-cainelui; iar pisicile, in situatii asemanatoare, se tavalesc peste catusnica, o ruda buna cu salvia si cimbrul. ### Istoria cauciucului natural Istoria cauciucului natural Puţine produse vegetale au cunoscut o istorie atât de agitată ca mult disputatul cauciuc, produs în diferite colţuri ale lumii de un număr de specii, unele erbacee, altele copăcei sau chiar copaci lainici. Cea mai cunoscută plantă de cauciuc este Hcvca brasiliensis, care furnizează cauciucul de Para, nu numai cel mai răspândit, dar şi cel mai apreciat. Tot în America de Sud mai există speciile de Hevea de Guineea, Hcvca de Spnice, Hcvca discolor, ca şi Hancomia, care dă cauciucul de Pernambuco sau „mangabeira". În Madagascar creşte, de asemenea, un arbore producător de cauciuc, Euphorbia inlisy. Aproape dispărut azi, din cauza exploatării intense. Insă cauciucul african este furnizat mai ales de specii ale genului Landolphia, reprezentat de liane subţiri, lungi de zeci de metri. În fostele ţări ale URSS din jurul Caucazului, plantele care conţin cauciuc sunt mici, ierboase, cu rădăcini mari, din familia compozite. Ele se numesc cocsacâz şi tausagâz. Cocsacâz (Taraxacum kok-saghyz) e o păpădie cu rădăcini doldora de cauciuc, iar tausagâzul (Chondrilla gummifera) formează desişuri în pustiurile nisipoase ale Asiei Centrale, care consolidează dunele de nisip mişcătoare. Cauciucul formează depozite mari pe rădăcini, dar inconvenientul îl constituie greutatea de a-l separa de nisip şi cantitatea mare de răşină cu care este amestecat. Insă cauciucul cel mai valoros se extrage din Hevea. Latexul se obţine prin rezinaj. Se fac tăieturi în scoarţă, prin care se scurg 3-4 kg de lichid pe an. Latexul este condensat prin diferite procedee. În vechile plantaţii se foloseşte alumarea. Latexul strâns în căldări este amestecat bine cu ajutorul unei lopeţi. Latexul de culoare albă se condensează devine brun, obţinându-se astlel cauciucul de Para. Metoda chimică de coagulare constă în colectarea latexului în bazine, diluarea lui cu apă şi apoi coagularea lui cu un acid organic. Cheagurile de cauciuc strânse la fundul bazinului se vălţuiesc în formă de foi subţiri numite crep. Foile se usucă, în care caz îşi păstrează culoarea albă, sau se afumă şi atunci devin brune. Toate populaţiile din zonele unde există plante de cauciuc îl foloseau într-un fel sau altul. Astfel, unele triburi din Africa Centrală îl folosesc la săgeţi pentru fixarea otrăvii în vârful lor. Hinduşii ung cu cauciuc coşurile în care transportă mierea. Kirghizii folosesc din timpuri imemoriale cauciucul pentru mestecat. Amerindienii din bazinul Amazonului cunoşteau încă din perioada precolumbiană proprietăţile cauciucului, pe care-l aplicau ca pe un lac, pentru a face impermeabile pânzeturile groase cu care se apărau de ploaie. Cuvântul caucho, în limba amerindienilor, înseamnă lacrimi de arbore sau lacrimi de lemn, indicând astfel secreţiile care ţâşneau din coaja înţepată. Şi indienii din Antile cunoşteau cauciucul. Columb şi însoţitorii săi au observat că indienii se distrau lovind o minge confecţionată dintr-o substanţă neagră. Când era izbită, mingea sărea ca şi cum ar fi fost vie. Columb n-a acordat interes acestui joc. Abia peste două secole, aceste mingi au atras atenţia francezului La Condamine, plecat în anul 1743 într-o aventuroasă călătorie prin ţinuturile Anzilor şi Amazoanelor. In rapoartele şi apoi în memoriile sale, el a descris acest material, indicând si felul cum era obţinut. Meşterii indieni - scria La Condamine - obţineau din frământarea acestuia o masă elastică din care confecţionau sticle incasabile şi încălţăminte impermeabilă, de mare folos în pădurile lor mlăştinoase, apoi clistire - un fel de pere goale înăuntru, înzestrate cu un tubuleţ (canule), oferite oaspeţilor înaintea unor ceremonii. Cauciucul adus de La Condamine în Franţa nu prea a fost luat în seamă. Abia în anul 1770, chimistul englez Priestley a descoperit că, frecând cauciucul de o hârtie scrisă, semnele de creion dispar. Aşa s-a născut guma de şters, prima aplicaţie europeană a cauciucului. O jumătate de veac mai târziu, un industriaş scoţian a primit între alte produse o soluţie de cauciuc care, din greşeală, i s-a vărsat pe haină. Cu acest prilej el a observat că stofa a devenit impermeabilă. Şi cum în Anglia ploua mult, ingeniosul industriaş s-a gândit să îmbibe stofele cu această substanţă, realizând primele pelerine impermeabile, care, din nenorocire, iarna se întăreau ca o scoarţă iar vara se muiau, devenind lipicioase şi mirositoare. Aceste defecte au fost înlăturate în anul 1840, când americanul Charles Goodyear a descoperit - tot printr-o întâmplare - procesul vulcanizării - metodă care transforma cauciucul în gumă elastică şi rezistentă. Încercând acţiunea sulfului asupra cauciucului, pasta rezultată din acest amestec a luat foc. Pentru a împiedica un incendiu, Goodyear a aruncat-o pe fereastră în zăpadă. A doua zi cercetătorul a fost uimit constatând că acest amestec aruncat în curte îşi schimbase proprietăţile, pierzându-şi vâscozitatea, cel mai mare neajuns. Procedeul a fost brevetat de american şi apoi perfecţionat de englezul Hancock. „Nebunia" cauciucului a început abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când automobilul şi bicicleta au cucerit lumea şi cererea de cauciuc pentru pneurile roţilor a atins cote nemaiîntâlnite. Arborii de pe Amazon au deveni insuficienţi. Un naturalist englez, Wîckliam, a reuşit, în anul 1871, să treacă prin vamă în mod clandestin seminţe de Hevea, sădindu-le apoi în Grădina Botanică Kew, din Londra. După 5 ani tinerii arbori au fost răsădiţi în coloniile britanice din Asia musonică (Singapore, Ceylon). In anul 1905 Anglia produsese primele 174 tone de cauciuc de pe plantaţiile proprii. La rândul lor, olandezii şi apoi francezii au aclimatizat Hevea în coloniile asiatice. In anul 1930 producţia mondială de cauciuc a atins 800 000 de tone. Însă cauciucul natural nu reuşea să satisfacă cerinţele din ce în ce mai ridicate ale industriei şi provoca numeroase perturbaţii economice. Progresele chimiei au permis obţinerea cauciucului sintetic, prin polimerizarea butadienei, mai întâi în Germania, apoi în S.U.A., procesele perfecţionându-se continuu, în anul 1959 producţia de cauciuc sintetic a întrecut producţia de cauciuc natural şi această situaţie se menţine şi azi. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Zaharul si blocada maritima Zaharul si blocada maritima În evul mediu, arabii, mari amatori de dulciuri (de la ei ne vine cuvântul zahar), introduc trestia de zahar în tinuturile ce le ocupau în jurul Mediteranei. Din insulele Canare, caravanele lui Cristofor Columb duc trestia de zahar mai întâi în Antile si apoi în America. Prima mentiune despre introducerea si cultivarea trestiei de zahar în Lumea Noua dateaza din anul 1523 si se refera la Cuba. Transportul de zahar spre Europa sporeste extraordinar în momentul în care consumul de ceai, cafea si cacao capata o larga raspândire, când cofeturile devin tot mai cerute de europeni. Secolul al XVIII-lea cunoaste o puternica înflorire a comertului cu zahar, principalele centre fiind Amsteram, Hamburg, Dresda, Orleans si Rouen. Dar au început razboaiele napoleoniene iar Anglia a instituit timp de 4 ani faimoasa blocada navala care, împiedicând comertul Europei cu tarile calde, i-a privat pe locuitorii continentului de zaharul de trestie, atât de solicitat. În aceasta situatie disperata, oamenii si-au adus aminte ca în urma cu circa 60 de ani, mai exact în anul 1747, chimistul german A. S. Marggraf a prezentat Academiei din Berlin un raport în care demonstra posibilitatea extragerii zaharului dintr-o planta europeana comuna, raport care n-a stârnit atunci cine stie ce ecou. Cu acest prilej s-a mai aflat ca Franz Karl Achard realizase în anul 1786 primele culturi de sfecla de zahar, iar în 1802, în Silezia, construise prima fabrica de zahar din lume. Scoaterea de la arhiva a raportului lui Marggraf si folosirea experientei lui Achard au dat posibilitatea lui Napoleon sa rasufle usurat, iar europenilor sa nu mai jinduiasca dupa zaharul colonial. Într-adevar, planta care a salvat atunci Europa a fost sfecla (Beta), planta de origine atlantico-mediteraneana, cultivata de 3 000-4 000 de ani ca planta furajera, pentru frunzele ei dulci si uneori ca specie decorativa ori medicinala. O data cu cercetarile lui Marggraf, sfecla pentru frunze (asa-zisa mangold), încrucisata cu sfecla maritima (Beta maritima), bogata în zahar, a dat un hibrid (Beta vulgaris) intrat în rândul plantelor industriale. Blocada engleza l-a determinat pe Napoleon sa organizeze rapid si pe scara întinsa (32 000 ha) primele culturi de sfecla alba de zahar. S-au construit primele fabrici de mare capacitate, care sa satisfaca nevoile populatiei, luându-se masuri de ameliorare continua a plantei. În tara noastra, sfecla de zahar a fost introdusa, între anii 1870-1873, pe circa 14 000 ha, primele fabrici fiind construite, în anul 1875, la Sascut si, în anul 1876, la Chitila. Daca pe vremea lui Marggraf si Achard continutul de zahar al sfeclei era de 3-5%, la o productie de 20 de tone la hectar, astazi, prin ameliorari succesive, s-a ajuns la o sporire de trei ori a masei vegetale si a continutului de zahar. În prezent, omenirea consuma în jur de 100 milioane tone de zahar anual. Din aceasta productie, circa trei cincimi provin din trestia de zahar. Nu trebuie sa ne mire faptul ca zaharul din trestie domina piata mondiala, fiind mai rentabil, selectiile îndelungate ale plantei asigura un randament de zahar la hectar dublu fata de cel al sfeclei. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Istoria florii soarelui Istoria florii soarelui Pe piaţa noastră întâlnim: ulei de soia, de arahide, de dovleac şi de porumb, apoi uleiul verde de cânepă din care se face săpunul, precum şi universalul ulei de in, folosit în farmacie (leac suveran la arsurile mai uşoare, provocate mai cu seamă de soare) şi în industria vopselurilor, fiind cel mai bun sicativ. Insă uleiul care şi-a câştigat în ţara noastră cel mai generos drept de folosinţă este uleiul de floarea-soarelui. Helianllius annuus - floarea-soarelui - care-şi plimbă uriaşu-i taler după soare, îşi are originea în ambele Americi (în cea de Nord cresc 50 de specii, iar în cea de Sud, 17) în depozitele preistorice de la Castle Park (Colorado) s-au găsit seminţe de floarea-soarelui sălbatică, aducând o confirmare a ipotezei că originea acestei plante se află în America. Prima informaţie despre cultura florii-soarelui o deţinem din anul 1588, de la colonistul din Virginia, Thomas Hariot, care descrie destul de exact „planta solis", cultivată printre rândurile de porumb, din ale cărei seminţe indienii preparau pâine şi supă. În anul 1615, Champlain o întâlneşte la indienii canadieni de lângă Lacul Simkoe (Ontario), care obţineau din seminţe un ulei cu care se ungeau pe cap, în timp ce indienii apaşi, după relatările lui Cremony, foloseau infuziile făcute din florile tubuloase ale calatidiilor la tratarea bolilor de piept, iar indienii zuni amestecau rădăcinile de Helianthus cu alte rădăcini pentru obţinerea unui antidot la veninul muşcăturilor de şarpe. Etnologii care au studiat folclorul amerindian au constatat prezenţa acestei plante - socotită sacră - în legendele şi ceremoniile diverselor populaţii de piei-roşii. Astfel, indienii hopi, din estul Arizonei, îşi împodobeau capetele cu inflorescenţe de floarea-soarelui în timpul dansurilor rituale sau le aşterneau de-a lungul drumului procesiunii. Petalele uscate şi măcinate erau folosite în vopsitul negru al păsărilor artificiale. Colibele rotunde „Kiva", construite pentru ceremoniile închinate spiritului Kachina, erau împodobite cu desene murale ce reprezentau o plantă de floarea-soarelui cu o inflorescenţă (calatidiu) mare, cu flori ligulate galbene, conturate în negru, cu flori tubulare negre şi cu tulpinile şi frunzele colorate în albastru-închis. La triburile seiene, floarea-soarelui era folosită în „dansul bizonului" sau „dansul nebunesc", în antiteză cu inflorescenţele de scaiete care întruchipau inamicii din triburile vecine. In Europa ea a fost cultivată pentru prima dată în anul 1510, în grădina regală din Madrid, din seminţe aduse din Mexic. În anul 1576, botanistul belgian Lobelius o botează cu numele ştiinţific pe care îl poartă şi azi. La noi în ţară, ea a fost introdusă la începutul veacului trecut. Prima ei atestare; este... tabloul pictorului ieşean Ludovic Stavski, „Iaşul în 1842", care o include într-un peisaj. De altfel, şi marele pictor olandez Vincent van Gogh (1853-1890) a imortalizat această plantă în celebrele sale pânze. Planta se bucură de o deosebită atenţie, deoarece aduce bune servicii omului chiar în afara uleiului comestibil, deosebit de apreciat. Astfel, turtele oleaginoase servesc la fabricarea de halva, iar cojile, rezultate din decorticarea seminţelor, sunt folosite drept combustibil, material de construcţie în plăcile fibro-lemnoase şi la obţinerea drojdiei furajere, a furfurolului şi a altor produse chimice. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Victoria cucuruzului Victoria cucuruzului Creşterea treptată a suprafeţei culturii de porumb de pe glob îşi are explicaţia în productivitatea sa la hectar, care depăşeşte pe aceea a tuturor cerealelor. Se pare că patria porumbului este Meicul de unde el s-a răspândit mai întâi în toate ţinuturile în care europenii au pus porumb, după călătoria lui Columb. El a fost una din principalele surse de hrană pentru aztecii din Mexic, mayaşii din America Centrală, incaşii din Peru şi chibhaşii din Columbia. Zeiţa Chicome Couad, echivalentul zeiţei romane Ceres, era reprezentată purtând ştiuleţi de porumb în mâini iar în Hiawatha, cea mai inimoasă legendă a triburilor indiene, este înfăţişat sub chipul viteazului Mondamin pe care Hiawathci trebuie să-l învingă, smulgându-i veşmântul galben-verde, precum şi podoaba de pe cap, acoperindu-i trupul cu pământ. În anul 1948, la Bat Cave (New Mexico), Herbert Dick descoperă într-un strat gros de gunoaie, la diferite niveluri, ştiuleţi de porumb. Pe măsură ce săpăturile mergeau mai adânc, ştiuleţii deveneau tot mai mici. In fundul gropii, unde carbonul radioactiv indica o vechime de 5 600 ani, ştiuleţii aveau doar 1,8-2,5 cm lungime. Şase ani mai târziu, în oraşul Mexico, în timpul unor săpături efectuate la 70 m adâncime, s-a constatat prezenţa ştiuletelui fosil de porumb sălbatic, a cărui vârstă a fost estimată la 60 000 de ani. In acea perioadă nu numai că nu exista porumb cultivat, dar oamenii încă nu ajunseseră din Asia în continentul american. Aceasta înseamnă că sălbaticul Mondamin - maisul - creştea din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Mexicului. În Europa, porumbul se pare că a fost adus în anul 1519, de către conchistadorul Hernando Cortez. Din Europa porumbul trece in Asia (ajungand in China prin 1570) şi apoi în Africa (Guineea) cu ajutorul portughezilor. În ţara noastră el pătrunde în anul 1625 în Muntenia şi în anul 1673, în Moldova, ca urmare a legăturilor cu Turcia, iar în Transilvania în 1630-1648. În Principatele Române, această plantă a fost repede acceptată de agricultori, deoarece condiţiile climatice îi erau favorabile, gustul era plăcut, utilizările mai largi, iar Poarta Otomană nu impunea restricţii ca la grâu, care era un monopol turcesc. Utilizarea porumbului este variată. La început se folosea mai mult ca aliment, la prepararea unor mâncăruri naţionale. Treptat, el a ajuns o plantă universală, la fel ca şi bananierul, de la care orice parte este folosită. Indienii fac din polenul de porumb o supă gustoasă, iar din paniculele fragede ale inflorescenţei o salată specială. Boabele sunt folosite întregi, sub formă de crupe (floricele), sau măcinate (mălai). Din ele se prepară fulgi de porumb, amidon, glucoza cristalizată, melasă, alcool, bere, ulei vegetal, înzestrat cu proprietatea de a reduce colesterolul din sânge, ceea ce îl recomandă ca un produs curativ. De altfel, mătasea de porumb este folosită atât în medicina empirică cât şi în cea ştiinţifică, sub formă de ceaiuri, prafuri si tablete. Porumbul este şi o valoroasă plantă de cultură furajeră şi tehnică. Tulpinile sale (cocenii) se însilozează pentru a fi apoi dat spre hrana animalelor. Amilaza obţinută din boabele de porumb s-a dovedit a fi un foarte bun material pentru producţia de pelicule fotografice şi cinematografice, ori ţesături sintetice. Unele soiuri sunt folosite penlru industria maselor plastice, a foliilor sintetice, a celofanului. Pănuşele sunt folosite pentru fabricarea hârtiei, a pălăriilor, a coşurilor. In ţara noastră, porumbul reprezintă cea mai răspândită cultură de cereale. O exepediţie ştiinţifică a descoperii, cu ani în urmă, într-o regiune muntoasă din Mexic, Sierra de Mazallan, o plantă perenă cu însuşiri deosebite. Este vorba de o varietate de leosinl, plantă presupusă a fi strămoşul porumbului. Specia descoperită, numită de oamenii de ştiinţă Zea diploperennis, preferă soluri umede şi răcoroase. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Cea mai răspândită cereală Cea mai răspândită cereală Cereala care hrăneşte pe cei mai mulţi oameni de pe glob este orezul. Nu trebuie să ne mire acest lucru deoarece originea orezului se găseşte în ţările din sud-estul Asiei (China, India, Pakistan, Birmania, Coreea, Vietnam, Thailanda, Laos, Indonezia etc.) care numără laolaltă mai bine de două miliarde de locuitori. Se spune despre orez că este un produs al musonului. Vânturile constante de sud-vest care bat peste Oceanul Indian aduc pe continentul asiatic uriaşe cantităţi de umiditate. De aceea, în ţările musonului, perioada căldurii de vară coincide cu sezonul de ploi, ceea ce prieşte de minune orezului. El a devenit plantă de cultură în China tropicală şi subtropicală cu câteva milenii în urmă. Împăratul Ching-Nung a instituit o ceremonie în onoarea culturii orezului acum aproape 5 000 de ani. Europenii au cunoscut orezul cu prilejul expediţiei lui Alexandru Macedon în India. Câteva secole mai târziu, orezul este menţionat de naturalistul grec Teofrast. Însă nu grecii, ci arabii au adus orezul în Europa, abia în timpul evului mediu. El cucereşte sudul Spaniei, Italia, Peninsula Balcanică, în secolul al XVII-lea englezii îl aclimatizează în Lumea Nouă. Dacă sacul de orez dăruit în 1679 guvernatorului statului american Virginia, Thomas Smith, n-ar fi fost însoţit şi de un „transport" de sclavi negri, specialişti în cultura orezului, această cereală n-ar fi pătruns în continentul lui Cristofor Columb. Orezul este foarte pretenţios cu solurile; cele mai prielnice locuri de cultură sunt ţărmurile fluviilor, mai ales din zona deltelor, unde aluviunile depuse de inundaţii primenesc constant terenul, constituind un fel de îngrăşământ natural. Cultivatorii de orez obişnuiesc să spună că plantei îi place să stea cu picioarele în apă şi cu capul în soare. E într-adevăr condiţia întâlnită în toate regiunile unde cultura orezului prosperă. Şi nu trebuie uitat că orezul este cultura agricolă care cere munca cea mai intensă. Două luni pe an, cât durează lucrările agricole, oamenii stau toată ziua vârâţi în apă şi noroi până la genunchi. Mai mult decât atât, fiecare răsad trebuie îngrijit individual şi tot aşa la ridicarea recoltei, fiecare fir se taie sub spic, paiele fiind apoi secerate separat. Pentru a-şi semăna câmpul cu orez, ţăranul trebuie să aibă o familie numeroasă. De aceea, regiunile cu cele mai mari densităţi de populaţie corespund cu zonele de cultură intensă a orezului. China şi India deţin împreună mai mult de jumătate din suprafaţa şi din producţia de orez a întregii lumi. In ţara noastră, orezul a fost introdus relativ recent. Primele culturi datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, însă pe suprafeţe restrânse. În ultimul sfert de veac s-a constată o creştere a suprafeţelor cultivate în Câmpia Dunării, cu deosebire în Lunca Dunării şi a principalilor săi afluenţi. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Garofiţa cu prea frumoase brâuri Garofiţa cu prea frumoase brâuri Acum mai bine de 120 de ani, doi vainici botanişti ardeleni, Schot şi Kotschy, străbătând sălbaticele şi prăpăstioasele creste ale Pietrei Craiului s-au întors din obositoarea lor expediţie cu un trofeu rarisim: o garofiţă nouă pentru ştiinţă, pe care au botezat-o Dianthus callizonus, adică garofiţă cu prea frumoase brâuri. Concentratul etimologic al termenului savant conţine poate vibraţia de admiraţie a descoperitorilor pentru gingăşia cromatică a florii, dar nu ne sugerează nici pe departe uimitorul joc al penelului naturii. Vom lăsa deci pana de literat a savantului Ion Simionescu să facă portretul acestei neîntrecute garofiţe: „Petalele răsfrânte larg sunt de un roş de cârmâz şters. Pe ele sunt trase dungi, în lung, de un roş mai închis, iar spre lăuntrul florii o rotiţă de dantelă fină cu ochiuri mici de aceeaşi culoare mai închisă. Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un joc de verde şi alb neîntrecut... Micuţa Dianthus cullizonus poate fi luată ca tipul artei întrebuinţată de natură pentru pictarea unei flori". Garofiţa Pietrei Craiului a produs nu numai admiraţie, dar şi nedumerire în rândul oamenilor de ştiinţă. Lăsând la o parte faptul că n-a mai fost întâlnită în nici un loc din lume şi nici măcar pe unul din munţii vecini cu Piatra Craiului, această garofiţă nu seamănă cu nici o altă garofiţă cunoscută, reprezentând o unitate izolată din punct de vedere sistematic, în care se găsesc întrunite caracterele a două grupe sistematice ale genului: alpini şi glauci. Nici până astăzi originea sa n-a fost lămurită. Se pare că Dianthus callizonus reprezintă o specie relictă, aparţinând unui trunchi primitiv al genului care mai are un reprezentant oarecum asemănător doar în Himalaya. Din acest trunchi s-au desprins în alte părţi ale Europei speciile actuale de garofiţe alpine. N-ar fi exclus ca această specie să fi apărut la începutul erei neozoice, în miocen. Urmărind cu atenţie poziţia geografică a masivului Piatra Craiului în sistemul orogenetic al Carpaţilor Meridionali, vom avea poate cheia acestei enigme floristice. Masivul îşi înalţă singuratica şi imensa coamă de piatră ca un zid despărţitor între larga trecătoare a Branului şi apele Văii Bârsei şi ale Dâmboviţei. În partea de nord-est se întinde câmpia Bârsei, în faţa căreia Piatra Craiului Mică stă ca un puternic contrafort. Piatra Craiului Mare, despărţită de avanpostul ei printr-o despicătură adâncă, aşa numita Curmătură, se leagă, în dreptul vârfului La Om, de Munţii Făgăraş prin culmea Tămaşului. Din acest punct, creasta Pietrei Craiului se arcuieşte spre sud, pierde din înălţime şi sfârşeşte în culmile domoale dintre Valea Dâmboviţei şi Valea Dâmbovicioarei. Poziţia izolată a acestui munte, pornindu-şi culmile din plină câmpie, strivindu-şi flancul de masivul Făgăraş şi apoi înfundându-şi lent cealaltă extremitate în pereţii unor văi cu altitudine din ce în ce mai joasă, explică în mare măsură supravieţuirea străvechii sale comori floristice. Ţara Bârsei nu putea fi o cale de acces a speciilor alpine dinspre munţii Bârsei şi Bucegi. La rândul lor, munţii Făgăraş, munţi formaţi din roci cristaline, ca şi culmea Iezer-Păpuşa, din apropiere, constituiau bariere edafice în calea migrării unor specii caracteristice rocilor calcaroase. In acest fel, mărunta garofiţa a rămas prizoniera muntelui care timp de o jumătate de milion de ani a păstrat-o în sipetele sale stâncoase. Ea totuşi nu poate fi întâlnită pe tot cuprinsul masivului. O vom găsi mai ales pe versantul vestic al masivului, dinspre Valea Dâmboviţei, fie în pajiştile situate la limita dintre etajul subalpin şi zona alpină, fie prin stâncăriile înierbate, însorite din porţiunea inferioară a zonei alpine, în asociaţie cu multe specii comune munţilor calcaroşi şi în special Bucegilor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### O vulturica din Carpatii Romaniei unica in lume O vulturica din Carpatii Romaniei unica in lume Acum mai bine de 30 de ani, în ierbarul studentului clujean Nicolae Tomescu, ochiul ager al profesorului E. Nyarady a descoperit o composită neobişnuită, cu dată de recoltare 7.7.1961. Păstrând toate caracterele generale ale familiei păpădiei, această plantă, care aducea puţin la flori cu neamurile de vulturică (Hieracium), iar la frunze cu un neam de ciucuşoară (Alysswn suxatile var subsinualwn), se deosebea de toate vulturicile cunoscute pe glob. Avea o rădăcină puternică, lemnoasă, frunze groase învelite în straturi suprapuse de peri stelaţi, o tulpină scurtă cu 1-2 frunze, 1-2 flori galbene, mari, cu petale la vârf adânc închise. Puţine din xerofilele cunoscute în ţară şi peste hotare prezentau un înveliş de peri stelaţi atât de gros. Acest caracter frapant, alături de paleile receptacolului, lungi până la jumătatea papusului, şi de achene rotunjoare, cu vârf lat, l-au îndreptăţit pe savantul clujean să încadreze această plantă într-un gen nou pentru ştiinţă, endemic în ţara noastră. În cinstea muntelui Pietrosul Broştenilor, unde a fost descoperită planta, genul a fost numit Pietrosia, iar specia, levitomentosa pentru a sugera bogatul ei înveliş lânos. Descoperirea acestei plante a stârnit furtunoase dispute în lumea ştiinţifică, în volumul al XIII-lea al Florei Republicii Socialiste România, apărut în 1976, Pietrosia devine o specie endemică a genului Hieracium, ca urmare a reviziei făcute de reputatul botanist maghiar Soo, care-i propune numele de Hieracium levi tomentosum. Doi ani mai târziu, volumul al IV-lea din Flora Europaea o include sub egida altui gen de composee, Andryalla, gen mediteranean răspândit din Grecia până în insulele Azore. Astfel că Pietrosia levitomentosa, alias Hieracium levitomentoswn, a devenit deocamdată Andryalla levitomentosa, specie endemică pentru România. Această plantă atât de disputată trăieşte pe muntele Pietrosul Broştenilor, în zona numită Pietrosul Bogolin, deasupra limitei pădurii, la 1600-1700 m altitudine pe o suprafaţă stâncoasă de circa 150 mp, cu înclinaţie de 30-80°. Este unul dintre cele mai mici areale din lume pentru o specie vegetală. Totuşi, aici planta creşte din abundenţă, formând mici pâlcuri, ce se înmulţesc şi prin seminţe, dar şi pe cale vegetativă. Plantele însoţitoare - comune prin părţile locului şi binecunoscute în flora carpatică - nu ne pot oferi date semnificative despre prezenţa singulară a acestei eoniposite. Enigma originii ei rămâne deocamdată greu de descifrat. Vulturica Pietrosului e un dar uimitor al Carpaţilor Răsăriteni. E poate o relictă a climatului tropical uscat, care a supravieţuit doar în acest colţ tainic al tinerilor munţi Carpaţi, datorită abundentului său înveliş lânos. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Turbele şi mlaştinile de munte, ascunzători ale plantelor polare Turbele şi mlaştinile de munte, ascunzători ale plantelor polare Vremea îngheţurilor polare, cu flora ei caracteristică, îşi prelungeşte amintirea în cele peste 440 de mlaştini de turbă, răspândite în depresiunile mai cu seamă muntoase, stăpâne pe aproape 8 000 ha din teritoriul ţării noastre. După încălzirea climei şi topirea gheţarilor, flora arctică s-a retras, supravieţuind până azi doar în aceste „frigidere" naturale. Mlaştinile de turbă sunt insule de vegetaţie formate dintr-o strânsă împletitură de rogozuri şi muşchi, din care cel mai caracteristic este Sphagnum, aşa-numitul muşchi de turbă. Spre deosebire de alte formaţiuni vegetale, mlaştina de turbă deţine o dimensiune caracteristică: adâncimea. Învelişul viu de deasupra face corp comun cu zăcământul de turbă de dedesubt, adânc de câţiva metri, o imensă aglomerare de mumii conservate ale plantelor. Actuala floră vie trăieşte şi se dezvoltă peste o adevărată arhivă multimilenară, ale cărei piese reprezintă organisme conservate, cu o putere documentară fără greş. În această arhivă, perfect orânduită cronologic, care trebuie citită ca în scrierea chineză, de jos în sus, cel mai valoros document este praful de arhivă - amalgamul de polen şi spori, smuls an de an de vânturi de la plantele mereu schimbătoare din împrejurimi şi depus în mlaştini. Studiul microstratigrafic- statistic al acestui colb de polen şi de spori a lămurit în bună măsură evoluţia vegetaţiei şi mai ales a pădurilor, din ultima perioadă a istoriei plantelor. Un merit deosebit în această direcţie revine unui savant român, academicianul Emil Pop, care a întreprins vaste cercetări asupra mlaştinilor de turbă din ţara noastră. Să vedem cum se explică faptul că mlaştinile au reuşit să conserve de zeci de mii de ani speciile care au dispărut după retragerea gheţarilor din părţile centrale ale Asiei, Europei şi Americii de Nord, cum ar fi printre cele mai cunoscute: roua-cerului (Drosera rotundifolia şi anglica), vioreaua (Viola epipsila), şverţia, bumbăcărita (Eriophomm vaginalwn), răchiţeaua (Vaccinium vxycoccos), ruginarea (Ândronicda polifolia), vuietoarea (Em-petrum nignun), broscariţa (Ţriglochin pa-lustris). gălbioara (Lysimachia thyrsiflora). E simplu. Dacă izvoarele termale de la Oradea au întreţinut o mică oază de climat tropical, mlaştinile, dimpotrivă, au acţionat ca un factor criogenic (născător de frig), menţinând tot timpul o temperatură scăzută. În apropierea comunei Hărman, situată la 30 km de Braşov, la 510 m altitudine, sub stânca numită Coasta, se află o mlaştină-rezervaţie. Printre tufele dese de pipiriguri şi muşchi se înalţă daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), cea mai impozantă apariţie vegetală a mlaştinii. În mijlocul verii, din rozeta de frunze mari şi dantelate se înalţă o tulpină de un metru în capătul căreia se găsesc flori mari, galbene, ca o gură căscată, decorate cu câte o pată violetă. Întreaga înfăţişare a plantei lasă impresia mândră a unui sceptru, imagine ce l-a izbit şi pe marele Lineu, naşul florilor, care a dăruit acestei specii denumirea de sceptrul carolin, în cinstea lui Carol al XII-lea, vestitul rege al Suediei. Poporul nostru i-a dat denumirea de Darie în cinstea lui Darius, fostul impărat al perşilor. Pedicularis sceptrum-carolinum este un veritabil relict glaciar care atinge la Hărman (latitudine nordică 45°43') cel mai sudic punct din lume. Tot aici vom întâlni şi gingaşa Anneria barcensis, care decorează peisajul cu micile ei tufe de frunze şi cu inflorescenţele ei balonaşe violete. Mestecănaşul, rudă pipernicită a mesteacănului de pădure, nu mai înalt de 1,50-1,80 m şi cu trunchiul gros cât încheietura mâinii, trăieşte îndeobşte în Siberia. In Europa îl întâlnim în Finlanda şi peninsula Scandinavia şi extrem de rar în Europa centrală, în mlaştini şi arinişuri înmlăştinite. Ochii-păsăruicii atrage atenţia prin tulpina ei roşcat-păroasă, prin rozetele de frunze de la bază şi prin cele câteva steluţe galbene sau portocaliu-punctate ale florilor cu 5 petale şi 10 stamine. Este o planta pe cale de disparitie pentru care s-au luat masuri de ocrotire. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Rămăşiţele unor epoci glaciare din vârfurile munţilor Rămăşiţele unor epoci glaciare din vârfurile munţilor Glaciaţiunile care au început în pleistocen şi s-au repetat de 3-4 ori la intervale destul de scurte au avut o influenţă uriaşă asupra vegetaţiei atât de la şes cât şi de la munte din cauza scăderii apreciabile a temperaturii. în jurul gheţarilor care coborau uneori sub înălţimea dealurilor s-a dezvoltat flora specifică, alcătuită din specii alpine şi glaciare, sosite de obicei din tundra arctică. După încetarea glaciaţiunilor, survenite in urmă cu 20 000 de ani, a urmat o perioaa post-glaciară mai călduroasă şi mai umedă, borealul. Această „revoluţie" climatică a avut repercusiuni importante asupra vegetaţiei. Plantele arctice, obişnuite cu frigul, s-au retras în vârful munţilor, devenind relicte alpine. Zona alpină a Carpaţilor adăposteşte o mulţime de copăcei caracteristici. Sălcile îşi trimit printre stâncile umede ale înălţimilor neamurile lor pitice (Salix herbacea, S. retuşa, S. retiarfata). Tulpinile lor, cu frunze pieloase mai subţirele sau mai rotunjoare şi cu câte un mâţişor în vârf, se înalţă doar câţiva centimetri de la pământ. Covoraşe dese şi scunde ţes tulpinile de coacăz (Loiseluria procwnbens), cu ramuri fragile acoperite cu frunze pieloase, rigide, ovale, din vârful cărora apar pe ici, pe colo mici flori roze scorţoase, sau cele de arginţică (Dryas octopetala), cu frunze lobate, argintii pe spate, şi cu flori mari, albe, stelate, cu opt petale şi numeroase stamine, Coastele pietroase ale munţilor sunt acoperite în luna august cu jăraticul aromat al florilor de smârdar sau bujor de munte (Rliododendron multifolium). Strugurii ursului (Arctostaphyllus uva ursi), rudă cu merişorul şi descoperită în mai multe locuri, aparţine de asemenea tundrei arctice. Printre speciile ierboase relicte amintim laleţica-de-piatră (Lloydia serotina), plantă de primăvară, rudă cu laleaua şi scânteioara, ascunsă prin crăpăturile de stâncă, macul galben (Papaver corona sancti-stephani) şi linariţa alpină (Linaria alpina), cu flori liliachii, iubitoare de grohotişuri, alături de diferite specii de ochii-păsăruicii (Saxifraga), clopoţei (Campanula) şi ghinţure (Gentiana). Unele din aceste relicte cu actuală arie de răspândire alpină s-au adaptat de-a lungul a mii de ani de existenţă condiţiilor specifice de sol şi de climă ale Carpaţilor, devenind endemite alpine carpatice, cum ar fi românită carpatică (Anthemis carpatica ssp pyrethrifonnis), pesma carpatică (Cenlaurea prinnalifida), drobiţa lui Dorner (Draba dorneri), drobiţa lui Haynald (Draba haynaldi), struna-cocoşului din Carpaţi (Cerastiiun transsilvanicum), scânteiuţa sau garofiţa lui Henter (Dianthus henteri). Alături de aceste relicte alpine putem sesiza relictele glaciare, printre care amintim două specii de piciorul-cocoşului, un neam delicat de soldanelă (Soldanella pussila), cu flori liliachii-deschis, franjurate, şi o specie de ochii-păsăruicii. În Carpaţii noştri (mai ales în Retezat), în lipsa gheţarilor, aceste specii însoţesc azi lacurile glaciare ori versanţii umbroşi cu substrat de cuarţ, granit sau gnais care păstrează multă vreme zăpada. Plantele migrate în estul Siberiei au trecut şi ele printr-o perioadă frământată, după încălzirea şi umezirea vremii. Multe din ele, bine adaptate căldurii şi uscăciunii aerului şi solului, s-au statornicit în zonele colinare deschise şi în stepele actuale, devenind chiar specii endemice ale pământului românesc, cum ar fi unele specii de unghiagăii (Astragalus romeri, A. pseudopurpureus, A. peterfii), jaleşul transilvan (Salvia transsilvanica), joldeala ardelenească (Jurinea transsilvanica), sipica românească (Cephalaria radiata), stânjenelul lui Brândză (Iris bmndzae) şi altele. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Străbunicile coniferelor Străbunicile coniferelor Ceva mai târziu, la mijlocul terţiarului, în perioada ridicării masive a continentelor şi retragerii apelor, când clima devine mai uscată, iar solul mai sărac în apă, apar coniferele. Din sânul acestui ordin s-a păstrat şi astăzi un străbun preţios. Părea un lucru bine stabilit către mijlocul secolului nostru că Metasequoia fosilis, strămoşul arborelui-mamut, a dispărut cam de 20 milioane de ani. Dar iată că în 1962, un student chinez din Nankin, T. Wang, 1-a descoperit vieţuind, asemenea unui sihastru, în pădurile virgine din China Centrală. Impunătoarea, altădată, încrengătură a gimnospermelor se dovedeşte în lumina cercetărilor paleobotanice a fi în continuu regres. Ele fuseseră atât de caracteristice erei secundare, încât paleobotanistul Do Scott a numit mezozoicul şi „era gimnospermelor". După cretacicul inferior, specii, genuri şi ordine întregi de gimnosperme dispar fără urmaşi, lăsând loc exploziei angiospermelor care inaugurează o eră nouă în flora terestră, ce durează până în zilele noastre. Printre gimnospermele supravieţuitoare se află şi ordinul Ginkgoales. In jurasic - perioada sa de apogeu - număra 20 de genuri şi circa 100 de specii, păstrându-se azi doar printr-un singur gen şi o singură specie, Ginkgo biloba, conservat în formă spontană doar în colţul de sud-est al continentului asiatic, însă cultivat în nenumărate parcuri şi grădini botanice din lume. Ginkgo e un copac bogat ramificat, cu frunze căzătoare peţiolate şi cu un limb foliar format din doi lobi. Florile bărbăteşti au forma unor amenţi iar cele feminine sunt alcătuite din două ovule situate la extremitatea unei rămurele. După fecundare, ele dau naştere unui fruct asemănător unei corcoduşe, cu o parte cărnoasă greu mirositoare şi o parte scleroasă ca un sâmbure. Un alt conifer-fosilă este Taxodium, care în terţiar ocupa o bună parte a emisferei nordice, fiind semnalat şi în ţara noastră. În prezent îl întâlnim spontan doar în mlaştinile din Mexic şi America de Nord (Florida şi Virginia), emiţând la suprafaţă nişte rădăcini aeriene, numite pneumatofori. La noi se găsesc exemplare de Taxodium distichum (chiparos de baltă) cultivate în grădinile botanice din Cluj-Napoca şi Bucureşti, ca şi în grădina Cişmigiu. Dimensiunile şi vârsta unor exemplare pot atinge cifre impresionante: circumferinţe de 30-40 m ale tulpinii, o coroană care acoperă o suprafaţă de 700-900 m2, o longevitate de 2-3 000 de ani. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Începuturile cârcelului (Efedra) Începuturile cârcelului (Efedra) Cu 50 de milioane de ani în urmă a apărut un nou ordin vegetal, acela al Gnetalelor. El oferă oamenilor de ştiinţă dovada concretă a etapei de trecere de la gimnosperme - plante la care seminţele nu sunt acoperite în fruct - la angiosperme, unde fructul înveleşte sămânţa. In zona temperată, strămoşul încă în viaţă al angiospermelor, apărute şi răspândite cu vigoare în ultima perioadă geologică este cârcelul (Ephedra distachyă), un semiarboraş dioic, cu flori femeieşti şi bărbăteşti separate pe acelaşi exemplar, cu trunchi ramificat, noduros şi câteodată târâtor, cu tulpini uscăţive ca nişte beţişoare. Frunzele lui sunt doar nişte solzişori uniţi doi câte doi ca un tub. Din florile femeieşti apar la sfârşitul verii nişte bobite roşii. Nimeni n-ar bănui că aceste mici tufe sunt rude cu bradul şi în acelaşi timp strămoşii unor plante mai evoluate decât coniferele. Florile bărbăteşti şi femeieşti, cu im început de înveliş, şi structura vaselor trunchiului constituie caractere de superioritate faţă de neamurile bradului şi o treaptă de trecere spre angiosperme. Cârcelul e o plantă interesantă nu numai pentru vechimea şi rolul ei de verigă în sistematica vegetală, dar şi pentru preţiosul ajutor pe care îl dă cercetătorilor în stabilirea limitelor paleogeografice dintre uscat şi ape. Şi pentru frământata hegiră a pământului românesc, ea constituie un document preţios, care dezvăluie o pagină din străvechea încleştare dintre mări şi uscat. Cârcelul preferă litoralul marin, putând fi întâlnit, rar, ce e drept, însă sigur pe lângă falezele nisipoase şi pe dune. Cu atât mai surprinzătoare deci ne apare prezenţa lui în Câmpia Transilvaniei, prin părţile Sebeşului, Turdei şi ale Bihorului, la sute de kilometri de litoralul însorit. „Misterul" acestei ciudate arii de răspândire a fost dezlegat. Atunci când oamenii de ştiinţă au întocmit cu precizie harta înfăţişării din trecut a pământului românesc, s-a putut constata că Ephedra din Transilvania marchează braţul mării străvechi care pătrunsese în arcul carpatic şi se scursese apoi, treptat, cam prin Valea Mureşului de astăzi. După izbânda deplină a uscatului, ea a rămas pe vechiul litoral al mării panonice, în câteva staţiuni care au conservat mediul său de viaţă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Speciile de plante Cycadales Speciile de plante Cycadales La începutul mezofiticului, s-a născut ordinul Cycadales, punte de legătură dintre ferigi şi gymnosperme. Răspândite mai ales în regiunea tropicală a Africii răsăritene, a Asiei şi Australiei cele circa 100 de specii de cycadale formează un tezaur de preţ al ştiinţei. La ele se constată un pas înainte faţă de psilofitale, şi anume apariţia seminţei. Sămânţa de Cycas revoluta seamănă cu o prună lungă de 2-6 cm. Înfăţişarea cycadalelor aduce cu a ferigilor şi a palmierilor. Frunzele lor mari, rigide, penate şi aşezate în spirală, formează un mănunchi în vârful tulpinii. Prin structura internă a tulpinii ele se apropie mult de conifere. Florile sunt unisexuâte, dispuse pe indivizi masculi şi femeii. Fiecare floare este compusă dintr-un ax central în jurul căruia se inserează în spirală staminele sau carpelele, după sexul florii. Florile mascule au aspectul unei rozete de frunze staminale ascuţite, care prezintă numeroşi saci polenici pe faţa lor inferioară. Aceste frunze au aspect solzos şi alcătuiesc conuri mascule ce pot ajunge până la 20 cm lungime. Florile femele sunt şinele alcătuite din rozete de frunze în care alternează frunze sterile cu frunze fertile, cele din urmă purtând ovule pe faţa lor interioară. Polenizarea se face prin intermediul vântului, iar polenul ajuns pe florile femele germinează dând naştere la doi spermatozoizi ciliaţi, care pătrund până la oosferă, fecundând-o. Cycadalele, în locul de baştină, sunt folosite în scop alimentar (din tulpină se prepară o făină sago mult folosită în insulele Moluce şi în Japonia) sau terapeutic (sucul proaspăt scos din frunzele de Cycas circinalis e un medicament local mult preţuit), iar în alte ţări sunt cultivate ca plante ornamentale. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Cele mai vechi ferigi Cele mai vechi ferigi Cele mai vechi fosile vii din rândul criptogamelor superioare (vasculare) aparţin marelui grup al pteridofitelor (ferigilor), şi anume clasei Psilopsida. Din această clasă de ferigi arhaice, mai bine organizate şi capabile să crească şi să evolueze în mediul terestru, s-a păstrat până azi un singur gen, aparţinând ordinului Psilotum, cu câteva specii care se întâlnesc în pădurile tropicale, umede, din Africa şi Asia. Tulpinile verzi, cilindrice, bogat ramificate dichotomic (cu câte 2 braţe) poartă frunze mici şi puţine. În pământ planta este fixată cu ajutorul unor rizoizi. Tulpinile au o măduvă sclerificată în jurul căreia se dispun fascicule lemnoase în alternanţă cu cele liberiene, reamintind de structura rădăcinii. Sub erjidermă se află o scoarţă asimilatoare, în partea superioară, ramurile poartă sporangi, câte trei, în axila unei frunze bifurcate. Aceste ferigi, decretate monumente ale naturii, ne duc în urmă cu sute de milioane de ani, în perioada devoniană şi apoi permiană, când ele cuceriseră uscatul şi se înmulţiseră atât de intens încât au putut da naştere unor depozite uriaşe de huilă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Algele si secretul vesniciei Algele si secretul vesniciei În depozitele calcaroase din provincia Natal, Republica Africa de Sud, numite stromatolite, cu o vechime sigură de 3,1 miliarde de ani, s-au descoperit urmele „pionierilor" construcţiei litosferei care au fost algele coloniale verzi-albastre. Din aceste protoalge s-au dezvoltat algele verzi-albastre, păstrate până azi datorită uimitoarei lor rezistenţe şi capacităţi de adaptare. Astfel, ele se întâlnesc în gheţurile Arcticii, în gheizerii fierbinţi de la Yellowstone, pe fundul Mării Moarte, în zăcămintele de petrol şi în munţi, la înălţimi de peste 5 000 m. Acestea sunt singurele organisme vii care au rezistat şi exploziei bombelor atomice şi cu hidrogen, supravieţuind şi în interiorul reactoarelor atomice şi în pereţii peşterilor întunecate din Nevada, unde s-au efectuat explozii nucleare subterane. Multe se găsesc în mediul marin. în tulburătoarea matrice a oceanului. Pe uscat, algele albastre şi unele dintre bacterii, datorită adaptării lor la mediul apelor termale sau la terenuri minerale cu sol neformat, îşi dovedesc originea lor arhaică. O serie de cercetări recente, care conduc la concluzia că bacteriile sulfuroase au un rol important în formarea zăcămintelor metalifere, ne indică vechimea lor considerabilă. Nu demult, savantul german W. Dombrowski a descoperit în depozite de sare vechi de peste 150 de milioane de ani bacterii care, scoase la suprafaţă, s-au retrezit la viaţă; ele manifestă însă deosebiri faţă de bacteriile de azi în ce priveşte metabolismul, neputând, de pildă, inverti zaharurile actuale. Alga colonială Botryococcus brauni este cunoscută din paleozoicul inferior, dăinuind până în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Planta sfântă a druizilor Planta sfântă a druizilor Fructele, divers şi viu colorate, solitare când sunt mari, adunate în grape sau ciorchini, când sunt mai mici, şi păstrate şi peste iarnă, când culoarea lor face un contrast izbitor cu albul imaculat al zăpezii, îşi semnalizează de la distanţă prezenţa. Pieliţa colorată, miezul dulce sau făinos al fructului reprezintă o momeală irezistibilă. Ea ascunde sămânţa care asigură perpetuarea speciei. Şi această sămânţă trebuie să fie transportată cât mai departe de părinţi, pentru a evita concurenţa vitală. Acest oficiu şi-1 asumă în mod involuntar păsările care, consumând partea cărnoasă a fructului, răspândesc, fără voia lor, seminţele. Dintre plantele omitochore (care se folosesc de păsări pentru răspândirea seminţelor) cea mai vestită este vâscul (Viscum album). La popoarele vechi, şi în special la populaţiile celtice, vâscul era considerat plantă sacră. Prezenţa acestei tufe veşnic verzi, aninată în copaci, era considerată de profeţii acestora, druizii, ca un semn al zeilor, iar pasărea care îi dădea târcoale - un trimis al cerului. Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes ştiinţific. Viaţa lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări ştiinţifice, iar complexa relaţie parazit-gazdă încă nu este complet limpezită. Nu mai puţin interesantă este calea prin care acesta se răspândeşte. Vâscul înfloreşte toamna târziu şi rodeşte în miezul iernii, când hrana păsărilor este rară şi săracă. Fructele sale sunt nişte boabe alb-gălbui, asemănătoare unor perle aşezate câte trei la locul de inserţie a frunzelor. Cărăuşii lor sunt mierlele şi sturzii negri (Turdus viscivorus), care le consumă cu predilecţie. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit ar fi dispărut de mult. Seminţele împrăştiate pe pământ, o dată cu resturile mâncării, nu ar fi putut încolţi, ştiut fiind că vâscul nu poate trăi dacă nu găseşte o ramură-gazdă de care să se prindă. Şi totuşi el puiază pe ramurile alăturate şi pe copacii vecini. Care este explicaţia acestui fenomen ce i-a frământat multă vreme pe oameni? Inventivitatea de chimist a vâscului a asigurat continuitatea vieţii lui de semiparazit. Seminţele sunt îmbrăcate într-o substanţă cleioasă. Când mierla consumă carnea dulceagă, seminţele i se încleiază pe cioc. Pasărea nu se suferă murdară şi atunci îşi curăţă ciocul frecându-l de o creangă vecină. Învelişul vâscos şi lipicios aderă cu uşurinţă la scoarţă, asigurând astfel seminţei mediul de dezvoltare. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plantele furnicilor Plantele furnicilor Se pare că, dintre toate animalele, furnicile sunt cele mai dispuse să ducă un trai comun cu plantele, să se folosească din plin de „avantajele" unor spaţii locative confortabile, înzestrate cu rezervoare de dulciuri, dar, într-un anumit fel, să le răspundă cu „contraservicii", apărându-le şi chiar procurându-le materia primă. Plantele atrag furnicile prin sucurile dulci secretate de anumite glande de pe frunze şi tulpini, prin „gogoşile" de pe frunze. Printre cei mai vestiţi simbionţi vegetali ai furnicilor se numără salcâmul cornut (Acacia cornigera), ale cărui frunze sunt înzestrate la bază cu doi spini puternici ce comunică între ei, îndoiţi asemenea unui corn de bou. Spaţiul gol din interiorul spinilor este locuit de două specii de furnici, Pseudomyrmex bicolor şi Crematogaster, atrase de belşugul de nectar secretat de peţiol. Fiind antagonice, aceste furnici nu trăiesc împreună, ci pe exemplare separate de copaci. Cu acest soi de copaci, s-a făcut o experienţă interesantă. Cultivat în grădină, deci lipsit de simbiontul său animal, şi-a pierdui caracterele câştigate în stare sălbatică. Spinii săi au devenit moi şi plini de măduvă, iar cantitatea de nectar a scăzut considerabil. N-a fost greu de presupus că forma, dimensiunile şi duritatea spinilor depindeau de simbioza cu furnicile, a căror prezenţă iritantă îi transformase în nişte organe redutabile de apărare împotriva erbivorelor. Profitul plantei de pe urma traiului în comun cu furnicile era evident. Alături de spini, mirosul usturător provocat de acidul formic, impregnat în frunze şi ramuri, contribuie şi el la alungarea duşmanilor, deci la protecţia gazdelor. In pădurile arhipelagului malaiezian, şi în special în insulele Moluku, se întâlneşte o frumoasă euforbiacee, Endospermum moluccanum. Tulpina sa este plină de scorburi, adăpostul unui neam de furnici care se hrănesc, de asemenea, cu nectarul produs de peţioli. Se pare că dimensiunile considerabile ale acestui copac se datoresc excitaţiei chimice produse de prezenţa furnicilor, deoarece atunci când el este cultivat în grădinile botanice tropicale, cu toate îngrijirile atente ce i se dau, nu atinge nici măcar a treia parte din dimensiunile sale obişnuite. Şi la o verbenacee exotică, Clerodendron fistulosum, furnicile locuiesc în interiorul tulpinii. Internodurile acesteia sunt foarte umflate şi interiorul lor comunică cu exteriorul printr-un orificiu aşezat dedesubtul locului de inserţie a frunzei. La această plantă, serviciul adus de furnici este de altă natură. Este de ajuns ca un animal să atingă o frunză sau o ramură şi furnicile năvălesc asupra oaspetelui nepoftit, alungându-l cu muşcături cumplite. Cei mai bine studiaţi dintre arborii „gazde de furnici" - mirmecofili - sunt Cecropia şi Myrmecodia. Cecropia - arbore drept şi zvelt, cu frunze mari, digitiforme, rudă cu urzica noastră - creşte în America, din Mexic până în Brazilia, în interiorul tulpinilor lor trăiesc unele din cele mai războinice furnici, Azteca; acestea îşi apără cu străşnicie locuinţa de asalturile furnicilor-tăietoare-de-frunze, care adeseori năvălesc în mare număr asupra acestor copaci. Myrmecodia este o rubiacee epifită, care trăieşte în vârful copacilor tropicali, agăţată de ramuri prin câteva rădăcini adventive. La prima vedere seamănă cu un cartof enorm şi ţepos, pe care cresc, din loc în loc, tulpini cu câteva frunze. Aceste tubercule gigantice sunt străbătute în interior de numeroase galerii comunicante ce se deschid în afară prin mai multe orificii. Toate cavităţile sunt locuite de furnici, care îşi apără cu furie teritoriul la cel mai mic semnal de alarmă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Roridula. Tava cu bunatati a roridulei Roridula În realitate, Roridula nu este o plantă insectivoră. Botanistul R. Brown, cu puţină răbdare, a dezlegat, în 1962, misterul acestei plante africane. Ea trăieşte în medii foarte bogate în azot, deci nu are un deficit de substanţe proteice. Insă polenizarea ei n-o pot îndeplini decât acarienii. Iată de ce s-a împrietenit cu câteva neamuri de păianjeni fără plasă. Ca să-şi atragă musafirii, planta le pregăteşte o trataţie îmbelşugată, formată din muşte şi ţânţari. Familiarizaţi cu prânzurile gata întinse, păianjenii se hrănesc numai cu insecte prinse de frunzele plantei, lăsându-le scheletele pe „faţa de masă". Ei s-au dezobişnuit să-şi mai vâneze singuri prada. Târându-se de pe o plantă pe alta, ei cară şi polenul pe care planta a avut grijă să-l presare pe corpul lor păros, asigurându-şi astfel polenizarea încrucişată. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Eroina vulcanilor noroiosi Eroina vulcanilor noroiosi Unul dintre cele mai stranii decoruri din peisajul ţării noastre îl oferă regiunea vulcanilor noroioşi. Străbătând-o, ai senzaţia că te găseşti pe o altă planetă sau poate pe un platou cinematografic unde s-au construit decoruri de carton pentru un film ştiinţifico-fantastic. Imaginaţi-vă o ciudată insulă pustie de 1000/600 m, acoperită cu o crustă argiloasă gălbui-violaceu-cenuşie, de 15-25 m grosime, crăpată prin uscare în forme poligonale şi semănată cu zeci şi sute de vulcani în miniatură (2-4 m înălţime), prin craterele cărora se scurge din când în când bolborosind o masă noroioasă. Această zonă se află între Valea Buzăului şi Valea Slănicului, la circa 27 km de Buzău. „Fierbătorile" - cum le numesc localnicii - apar în dealurile Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Cei mai curajoşi copăcei s-au oprit la câteva zeci de metri de liziera imensei cruste de argilă uscată. Cea mai caracteristică supravieţuitoare a acestui pustiu sublunar este o specie halofilă, capabilă să reziste concentraţiei critice de saline a solului. Este vorba de un copăcel, de felul acelora cu care se fac garduri vii, din acest motiv numit de localnici gărdurăriţă (Nitraria schoberi). El a fost descoperit în ţara noastră, la sfârşitul veacului trecut, de botanistul D. Brândza. Pentru a învinge nestatornicia argilelor mereu frământate de răsuflarea pământului, Nitraria se ramifică puternic, înălţându-se uneori până la 2 m de la suprafaţa pământului. Ramurile sale înţesate cu spini poartă, din loc în loc, smocuri de frunze cărnoase. Florile cu picioruş scurt, aşezate în raceme, au 5 sepale şi 5 petale alb-verzui. Prin august-septembrie apar şi fructele, nişte drupe oval-conice, cam de 1 cm lungime, cu o singură sămânţă. Răspândită, mai ales, in două areale disjuncte, unul siberian şi altul australian, la noi Nitraria se găseşte în cea mai apuseană staţiune din lume. Iată şi motivul pentru care gărdurăriţă este înscrisă pe lista plantelor ocrotite din ţara noastră. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Planta care nu se lasa fotografiata Planta care nu se lasa fotografiata Amerindienii din statul Virginia ţin la mare cinste o plantă pe care o numesc, din cauza rizomului său de un roşu viu, rădăcina sângerie (Sanguinaria canadensis). Vrăjitorii triburilor o folosesc ca fortifiant general iar pe baza principiului signaturii, culoarea rizomului o recomandă ca pe un leac antihemoragic. O ciudăţenie legată de această plantă a fost semnalată de biologul american Daniel E. Moerman care studiind-o a remarcat că planta nu se lasă fotografiată în culoarea ei reală. În natură are flori aproape albe cu nuanţe roz iar frunzele sunt de un verde deschis. După numeroase fotografii în culori, fie la lumina solară, fie la lumina artificială, toate clişeele au ieşit supraexpuse, florile de un alb-transparent, iar frunzele cu nuanţe intens verzi, până la brun. De aici, savantul Daniel E. Moerman a ajuns la concluzia că această plantă conţine substanţe fluorescente care denaturează culorile, împiedicând astfel pelicula fotografică să le înregistreze corect. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Ciudatele aparitii din paduri Ciudatele aparitii din paduri Străbătând pădurile, atenţia noastră e atrasă de unele anomalii vegetale care, fără a schimba înfăţişarea generală a copacilor, îi împodobesc cu o seamă de formaţii anatomice stranii. În pădurile de conifere, unele exemplare de molizi sau brazi poartă pe ramuri mănunchiuri de crenguţe ciudate, numite în popor mături de vrăjitoare, în jurul cărora s-au ţesut numeroase superstiţii. Aceste formaţii sunt provocate de o ciupercă microscopică, Melampsorella, care în stadiul ecidian infectează mugurii anuali. Aceştia, sub acţiunea ciupercii, dau naştere la un sistem bogat de lujeri lungi, verticali şi foarte apropiaţi între ei, formând adevărate tufe. Din aceşti lujeri pornesc rămurele scurte care cresc la întâmplare. Ele nu sunt lipsite de frunze, însă acele acestora sunt cu totul deosebite de cele sănătoase prin culoare, orientare, formă şi număr, fiind mai scurte, aproape rotunde, aşezate mai rar, de jurîmprejurul axei şi lipsite pe faţa interioară de dungile alb-cretoase. În timp ce frunzele ramurilor sănătoase de molid sunt persistente, acele măturilor de vrăjitoare se schimbă în fiecare an, asemenea copacilor cu frunze căzătoare. Aceste mături cresc an de an, putând atinge o înălţime de un metru, şi se menţin 10-20 de ani, fiind apoi smulse de vânturile mai puternice. Tot în pădurile de molid vom remarca pe cetini, alături de conurile obişnuite, şi alte conuri mai mici, cam cât o alună, cu un aspect original, care aduce puţin cu acela al conurilor de tuia orientală din parcuri. Aceste conuleţe solzoase, de culoare galben-cafenie-roşcată, prinse de o paarte a lujerului sau jur-împrejurul acestuia, sunt galele păduchelui molidului (Sacchipantes viridis), o insectă mică, cu aripioare transparente, rudă cu filoxerele. Dacă am secţiona un astfel de con, am găsi înăuntru numeroase cămăruţe care adăpostesc câte o larvă. Coborând în pădurile de fag, un punct de atracţie îl vor constitui frunzele acestuia care uneori sunt împodobite cu un număr mai mic sau mai mare de mărgeluşe ovoidale, tari, cu vârf ascuţit, până la un centimetru, la început colorate în verde-pal, apoi în roşu-viu. Aceste mărgeluşe nu sunt altceva decât galele ţânţarului de frunză al fagului (Makiola fagi), care îşi lasă ouăle pe mugurii nedeschişi. În lunile de vară, coroanele arinilor ce însoţesc râurile de munte par stropite cu vopsea roşie. Dacă, mânaţi de curiozitate, am încerca să ne explicăm acest fenomen, atenţia noastră ar fi atrasă de unele conuri care au o formă cu totul deosebită de a celor normale. Anomalia este produsă de o ciupercă (Taphrina incani), care se intoduce în solzii inflorescenţelor femele. Sub acţiunea ciupercii, solzii se hipertrofiază, luând forma de măciucă, şi ies în afara conurilor. Aceste formaţii de un izbitor roşu-carmin, care conţin ascosporii ciupercii, se zăresc de departe şi dau o notă caracteristică arinişurilor. Nici luncile cu sălcii nu sunt lipsite de surprize. Pe alocuri, elasticele mlădiţe ale sălciilor apar împodobite cu ciucuri lungi, uneori şi de o jumătate de metru, formaţi dintr-o serie de bumbi sferici, de dimensiuni deosebite, înşiraţi ca pe o aţă. Aceşti ciucuri sunt gale produse de un neam de ţânţar, Rabdophaga terminalis, şi formate din numeroase frunzuliţe înghesuite. La început verzui, ciucurii capătă cu timpul o culoare galbenă-cafenie, iar spre toamnă se desprind şi cad la pământ. Deşi păgubitoare pentru păduri, toate aceste pitoreşti anomalii nu produc însă distrugeri masive care ar necesita luarea unor măsuri fitosanitare. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor OprisSursa foto: forestryimages.org ### Cactusi. Tepoasele pustiurilor aride Cactusi. Tepoasele pustiurilor aride Colindând drumurile şerpuitoare ce leagă rarele sate de amerindieni din Arizoi nordul Mexicului, ne va întâmpina o vegetaţie stranie. Pe solul uscat, de natură vulcanică, acoperit cu bolovani, se întind pajişti şi pădurici alcătuite din felurite soiuri de plante, cu forme care de care mai originale. Indiferent de varietatea înfăţişării ele au trei trăsături comune: un trunchi verde, cărnos, îmbibat cu apă, o haină de ţepi deşi şi flori mari ca nişte pâlnii sau ca nişte steluţe simple sau bătute, viu colorate (exceptând culoarea albastră), şi cu un număr mare de stamine. Aceste trăsături comune le reunesc într-o familie mare, Cactaceae, care numără până în prezent circa 2500 de specii, grupate în circa 130 de genuri şi trei subfamilii: Peireskioideae, Opuntioideae şi Cereoideae. Unele din cactacee sunt pitice, cum ar ti Frailea pumila, ce nu depăşeşte 1-3 cm; altele gigantice, precum Camegia gigantea, ating 15-20 m înălţime. Să înaintăm cu grijă prin aceste pajişti ţepoase. Cei mai mărunţi reprezentanţi ai originalei familii sunt cactuşii mamilari. Par nişte mingiuţe formate în mai multe ridicături - mameloane - asemănătoare unor coaste rotunjite, strâns legate între ele. În vârful acestor mingiuţe, dintre mameloane, apare o floare măruntă, de obicei trandafirie. Ceva mai răsăriţi sunt echinocactuşii sau cactuşii-arici. într-adevăr, privindu-i din depărtare, avem senzaţia unei uriaşe procesiuni de arici. Din apropiere, ei au înfăţişarea unor pepeni cu mii şi mii de ace de-a lungul coastelor proeminente. Uriaşul lor este Visnaga. Are forma unui pepene de 2-3 m înălţime şi 1 m grosime în vârful căruia străluceşte o floare gălbuie cât o farfurie, cu nenumărate coaste apărate de spini lungi şi duri, încâlciţi într-o vată mătăsoasă. Cu toate dimensiunile sale impresionante, echinocactusul Visnaga este un pitic pe lângă cactusul-lumânare, una dintre cele mai stranii plăsmuiri ale naturii. Acolo unde se întâlnesc 60-70 de exemplare, ai impresia că te găseşti într-o pădure de basm. Direct din piatră seacă răsar coloane fantastice, înalte de 10-20 m, ori candelabre verzi, pe care ard ca nişte beculeţe roşii florile înmiresmate. Pe drept cuvânt, aceşti cactuşi - cunoscuţi sub numele ştiinţific de Cereus - au primit pitorescul nume popular de cactuşi-lumânări. Trunchiul lor cilindric, gros uneori de un metru, şănţuit în lungime, pare o imensă lumânare, mai subţire în partea de jos şi mai groasă către mijloc. S-ar crede că aceste lumânări cu o bază atât de şubredă pot fi uşor răsturnate. Totuşi 20-30 de oameni voinici abia pot culca la pământ o astfel de lumânare. Uneori, aceşti cactuşi au ramificaţii laterale al coloanei, la fel de groase ca şi trunchiul, ce le dă aspectul unor candelabre cu braţe. La fel de impresionant este şi Cereusul Idria, cu înfăţişarea lui de săgeată lungă de 20-25 m, împietrită în spaţiu, purtând în vârf o floare cât o tavă. Dacă s-ar pune sub teasc un astfel de cactus uriaş s-ar putea scoate din el 10 vagoane-cisternă cu apă (10 000 l). Terenurile mai accidentate sunt luate în primire de cactuşii numiţi de popor limba soacrei (Opuntia), uşor de identificat după tulpinile lor ca nişte limbi verzi, articulate între ele şi articulate din loc în loc cu mănunchi de ţepi ascuţiţi, ieşind din areolele pufoase, spini mărunţiş foarte subţiri, proprii acestei subfamilii. Populaţiile de amerindieni le coc în spuză fierbinte pentru a le distruge ţepii şi le consumă cu aceeaşi plăcere cu care noi mâncăm dovleac sau mere la cuptor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plantele putreziciunilor Plantele putreziciunilor Dacă plantele parazite trăiesc pe socoteala fiinţelor vii, cele saprofite îşi procură substanţele nutritive din cadavrele plantelor şi animalelor (sapros însemnează în greceşte putreziciune). Saprofnele, extrem de numeroase, se recrutează mai ales din rândul mixomicetelor, bacteriilor şi ciupercilor invizibile şi vizibile (cu pălărie). Acestea absorb substanţele organice din mediul înconjurător, în cazul în care acestea sunt dizolvate în apă, ele le absorb sub formă de soluţii. În cazul în care ele sunt insolubile în apă, unele saprofite, cum ar fi mixomicetele, le înglobează cu ajutorul pseudopodelor în protoplasma lor, unde are loc digestia, adică solubilizarea acestor substanţe cu ajutorul enzimelor. Din cauza numărului mare de saprofite, mai ales de bacterii şi ciuperci din soluri şi din ape, substanţele organice din cadavrele plantelor şi animalelor sunt consumate destul de repede şi reintră în circuitul materiei. Chiar şi substanţele organice relativ rezistente la acţiunea agenţilor chimici, cum sunt celuloza, lignina, răşinile, cauciucul de la plante şi dinţii, oasele, părul, unghiile, copitele şi chitina animalelor sunt consumate de diferite microorganisme. Variate procese de fermentaţie şi putrezire din natură ca şi numeroase ramuri ale industriei alimentare (cum ar fi industria produselor de lapte sau a berii) se bazează pe activitatea microorganismelor saprofite. Cormofitele saprofite sunt destul de puţine şi aparţin aproape în exclusivitate familiei orchidaceelor. Cele mai multe dintre ele trăiesc în păduri, unde există un sol bogat în humus şi substanţe organice şi, în acelaşi timp, foarte umed. Printre acestea amintim în primul rând burzişorul (Corallorhiza innata) a cărui rădăcină este asemănătoare unui coral galben şi ramificat, din care porneşte o delicată tulpină ce poartă în vârf câteva floricele alb-gălbui cu puncte purpurii. La cuibuşor (Neottia nidus avis) ai impresia că te găseşti în faţa unui cuib de pasăre, cu fire lungi şi încâlcite, din mijlocul căruia se înalţă o tulpină puternică şi curioasă, cu un mănunchi bogat de flori galbene, cu buza de jos prelungă şi împărţită în două. Tot un fel de cuib are şi sugătoarea (Monotropa hypopitis) în pământ. Numai că tulpina ei e mai scundă, mai grasă şi încovoiată ca o cârjă din locul unde apar florile foarte mărunte şi deosebite de cele ale orchidaceelor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor OprisSursa foto: turismmaramures.ro ### Plante semiparazite Plante semiparazite După felul hrănirii, mai există şi o altă categorie de plante, numite mixotrofe sau semiparazite. Aceste plante au clorofilă şi, aparent, nu se deosebesc cu nimic de înfăţişarea generală a plantelor autotrofe. Dar clorofila lor nu reuşeşte să prepare toate substanţele necesare. Şi atunci, cu ajutorul haustorilor, ele îşi procură o parte din hrană de la diverse gazde. Profesorul Nicolae Sălâgeanu, printr-o serie de experienţe spectaculoase, a arătat ca la plantele semiparazite fotosinteza este normală dar respiraţia lor este intensă, astfel încât fotosinteza depăşeşte respiraţia frunzelor numai de aproximativ 3 ori, pe cată vreme la plantele autotrofe ea o depăşeşte de 6-10 ori. De aici rezultă deficitul de substanţe organice, recuperat pe socoteala plantei-gazdă. Cel mai cunoscut semiparazit este vâscul (Viscum), cocoţat ca o tufă rotundă şi veşnic verde pe crengile unor arbori din pădure (stejar, plop, păducel) sau pe copaci din grădină (măr, păr). În jurul felului său de a se nutri s-au emis numeroase teorii, unele susţinând că între vâsc şi planta-gazdă ar fi raporturi de simbioză (R. Hartig). Cercetări recente au dovedit că vâscul nu e un simbiont şi că el ia atât vara cât şi iarna o anumită cantitate de substanţe organice de la gazdă. O familie de plante, răspândită în fâneţe şi păduri de deal şi de munte, numără cei mai mulţi reprezentanţi ai acestui fel de nutriţie. E vorba de familia Scrophulariaceae. Am putea aminti o buruiană de fâneaţă dar şi de pădure, sor-cu-frate (Melampyrum), cu ramuri date în lături şi frunze dinţate aşezate faţă în faţă. Florile galbene, ca o cască, stropite cu puţin roşu, sunt aşezate deasupra unui guleraş (bractee) dinţat şi de culoare violetă. Speciile înrudite au flori şi bractee de alte culori. Mult mai mărunt dar ramificat, cu frunze cât o unghie, dinţate şi străbătute de nervuri apăsate şi cu un şirag de flori trandafirii, silurul (Euphrasia) se întâlneşte pretutindeni unde cresc ierburi. Deosebit de decorativ e clocoticiul (Rhinanthus). Creşte înăltuţ şi drept. Are în vârf câteva flori galbene turtite, arcuite ca o creastă de cocoş şi cu un mic cioc. Sub ele se găseşte o pungă mare a caliciului care, când e uscată şi bătută de vânt, „clocoteşte", cum spune poporul, scoţând un fel de foşnet uscat ce se aude departe. Asemănător cu clocoticiul este şi vârtejul-pământului (Pedicularis), cu frunze compuse din aripioare dinţate şi cu flori roşii, foarte răspândit pe pajiştile munţilor, iar unele specii, precum daria, în turbării. O rudă bună a lor, însă mai rară, iarba-gâtului (Tozzia alpina), uşor de recunoscut după tulpina fragilă ramificată şi după florile galbene cu cinci dinţi adunaţi în două buze puţin conturate, poate fi întâlnită în locuri umede din munţi. Pe coastele stâncoase înierbate din regiunea alpină trăieşte bursuca (Bartsia alpina), cu un caliciu brun închis, cu flori mari (1,8-2 cm) de un violet închis, strânse în raceme foliare de 4-6 flori buzate, aşezate pe un picioruş scurt, semiparazită pe buruienile înălţimilor. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante parazite Plante parazite Plantele parazite îşi iau substanţele necesare existenţei lor din organismele vii, plante sau animale-gazdă. Cele mai numeroase specii de paraziţi fac parte dintre bacterii şi dintre ciuperci. Bacteriile produc boli numite bacterioze - mai răspândite la om şi la animale decât la plante. Bolile produse de ciuperci se numesc micoze şi ele sunt mai răspândite la plante. Prezenţa paraziţilor criptogamici se face simţită pe plantele-gazdă prin câteva modificări morfologice. Astfel, unele plante-gazdă rămân pitice, fenomen cunoscut sub numele de nanism. În alte cazuri organul infectat se măreşte mult. Adesea coroanele unor copaci se ramifică mult formând aşa zisele „mături de vrăjitoare". La unele plante-gazdă apar uneori monstruozităţi florale: organele florale se transformă în sepale verzi, ori staminele se prefac în petale. Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: o creştere a temperaturii şi o scădere a intensităţii fotosintezei. În ţara noastră întâlnim puţini paraziţi din rândul plantelor superioare. Îi recunoaştem uşor. Tulpina lor este roşcată, galbenă, cafenie ori violetă. Neavând clorofilă, ei nu au frunze. În locul lor au apărut nişte solzişori sau nişte zdrenţe ce le apără puţin trupul. În schimb, două organe li s-au dezvoltat peste măsură: rădăcinile şi florile. Este şi firesc. Profitorul nu are decât două preocupări: să acapareze tot mai mult şi să se înmulţească mai mult. Rădăcinile lui nu sunt ca cele obişnuite. Străpung tulpina sau rădăcina victimei, ajung la vasele plantei şi sug cu putere seva pregătită. Florile au darul de a fabrica un număr uriaş de seminţe. Cele mai multe pier. Totuşi, de puzderia seminţelor, câteva vor avea norocul să întâlnească o rădăcină salvatoare. Cea mai cunoscută spermatofită parazită de la noi e torţelul (Cusaita). Pare un nevinovat fir de borangic alb, roz, galben. Dar încetăm să-l judecăm ca atare când începe să se înfăşoare în jurul plantei-gazdă, sugrumând-o aproape şi sugând-o prin ventuzele, înşiruite pe partea dinăuntru firului. Când firul a crescut, din loc în loc apar mănunchiuri de flori strânse laolaltă în mici bulgăraşi. Din cutiuţele fructelor răspândesc mii şi mii de seminţe din care vor ieşi tot atâtea firişoare care, împletite si du-se între ele, fac o reţea deasă. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante cocotate Plante cocotate În încâlceala înspăimântătoare a pădurilor ecuatoriale şi tropicale, lupta pentru captarea luminii ia proporţii dramatice. Copacii falnici reuşesc să-şi atingă obiectivul. La fel şi lianele, care îşi răsucesc trunchiurile volubile pe suporţii naturali ai pădurii. In schimb, plantele ierboase cu statură mijlocie primesc, în condiţii normale, o cantitate insuficientă de lumină. De aceea, multe specii înzestrate cu clorofilă s-au adaptat la un mod de existenţă simbiotic, ducându-şi existenţa nu pe sol, cum ar fi firesc, ci pe trunchiul copacilor, la înălţimi variabile, acolo unde găsesc „ochiuri" prin care razele solare se mai pot strecura. Şi cum aceste plante trăiesc în afara mediului obişnuit de viaţă, deci pe alte plante, au primit numele de epifite. Printre plantele epifite se află majoritatea speciilor de orhidee, bromeliacee, peperoniacee, unele ferigi, dar şi o serie de cactuşi. Raporturile dintre gazdă şi oaspeţi sunt unilateral pozitive şi unilateral neutre, o formă, deci, de comensalism în care oaspeţii au indiscutabile avantaje, iar gazdele nu sunt în general afectate, întrucât plantele epifite îşi prepară singure hrana. Doar rareori, din cauza prea marii aglomerări de oaspeţi, gazdele se frâng şi se prăbuşesc sub greutatea acestora. Adaptările plantelor epifite pentru o viaţă simbiotică sunt deosebit de expresive. Organul cel mai afectat este rădăcina. în general, rădăcinile servesc doar la fixare; ele nu extrag din arborele-suport nici apă, nici substanţe organice. La unele epifite - cum ar fi Tillandsia usneoides - rădăcinile lipsesc complet, iar tulpina redusă e asemănătoare cu lichenul mătreaţa-bradului (Usnea barbata), de la care a împrumutat numele. Planta se fixează pe diferite suporturi cu ajutorul unor crampoane. În cele mai multe cazuri, plantele epifite, absorbind apa din atmosferă cu ajutorul rădăcinilor aeriene adventive, au căpătat adaptări speciale pentru procurarea şi păstrarea acesteia. La numeroase epifite, rădăcinile sunt înzestrate cu un ţesut epidermic asemănător unui văl, numit velamen radicum, care reţine apa din precipitaţii. Când plouă, apa intră în celule prin nişte pori şi este păstrată aici chiar şi în timpul secetos, graţie celulelor periferice care se umplu cu aer, împiedicând astfel transpiraţia. Bromeliaceele - adesea întâlnite prin case ca plante ornamentale - păstrează apa de ploaie în nişte pâlnii formate la baza plantei prin alăturarea frunzelor, alcătuind adevărate rezervoare, cu pereţii adesea coloraţi într-o nuanţă roşie. La exemplarele mai mari de Bilbergia, Neorelegia sau Vriesia imperialis, aceste pâlnii, care cuprind apă şi pulberi organice, reprezintă un biotop original, aici trăind în asociaţie protozoare, viermi turbelariaţi, limacşi, insecte, păianjeni, broscuţe. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante insectivore Plante insectivore Plantele verzi, după cum bine se ştie, îşi pregătesc singure hrana cu ajutorul fotosintezei. Bioxidul de carbon şi energia solară sunt elemente oarecum constante. Compoziţia solului, prin caracterul său divers şi variabil, sileşte planta să treacă la o serie de adaptări. Sunt cazuri când un element de cea mai mare importanţă, şi anume azotul, lipseşte. Acest fenomen se petrece în medii prea acide sau foarte sărace în compuşi azotici, cum ar fi tinoavele, turbăriile, apele stătătoare sau lin curgătoare. În astfel de medii mişună însă animalele mici. Turbăriile şi tinoavele adăpostesc numeroase neamuri de musculiţe şi ţânţari, iar bălţile sunt populate cu milioane de infuzori, ciclopi şi dafnii, al căror corp conţine din belşug substanţe azotoase. Atunci, o serie de plante, printr-un uimitor act de adaptare, s-au specializat în prinderea insectelor, sursă sigură şi îmbelşugată de azot, căpătând astfel unele obiceiuri care le diferenţiază considerabil de restul vegetalelor. Pentru procurarea acestui azot organic, necesar completării hranei, aceste plante insectivore şi-au modificat puţin înfăţişarea, împrumutând unele caractere de la animale. Singurul organ afectat a fost frunza. Ea a trebuit să devină o capcană ingenioasă care să cheme insectele, să le apuce, să le imobilizeze şi să le digere la fel ca un stomac animal, prin secretarea unui fel de suc gastric, format din acizi şi enzime proteolitice (pepsine). Pentru a prinde şi reţine insectele, cele peste 450 de specii carnivore răspândite pe întreg globul şi mai cu seamă în ţările calde sunt înzestrate cu frunze ale căror părţi specializate, formând capcane de tipuri diferite, execută o serie de mişcări mai lente sau mai repezi care pot fi urmărite cu ochiul liber. Prin tinoavele de munte întâlnim o plantă gingaşă, cu rădăcini firave şi un mănunchi de flori albe sau roze. Ceea ce atrage la ea sunt rozetele de frunze, nişte taleraşe rotunde sau lunguieţe pe care strălucesc feeric boabe ca de rouă. Acest amănunt pitoresc şi izbitor i-a adus numirea de roua-cerului (Drosera rotwidifolia). Frunza de Drosera e împodobită cu un mănunchi de tentacule senzitive, inegale, mai lungi pe margini, mai scurte la centru, în vârful lor măciucat, ele sunt înzestrate cu celule care secretă un lichid lipicios. Printre aceste tentacule glanduligere se ascund perişori glandulari de origine epidermică, cu rol sanitar. Ei absorb substanţele lipicioase ce se preling pe frunză, păstrând astfel suprafaţa limbului curată, propice pentru respiraţie. O insectă atrasă de picăturile strălucitoare aterizează pe frunză. Atingând tentaculele marginale, acestea se îndoaie şi o acoperă, imobilizând-o. Excitaţia fizică este transmisă şi la tentaculele centrale, care împreună cu celelalte încep să secrete cu putere sucurile digestive. In 1-2 zile insecta este complet digerată. Nemaiexistând substanţe organice, deci înlăturându-se excitaţia chimică, tentaculele revin la poziţia iniţială, iar resturile chitinoase ale insectei, împinse de o boare de vânt, cad de pe frunză. Planta aşteaptă o nouă pradă. Taina Droserei a fost lămurită de Darwin. Marele savant englez a dovedit că lipsa de azot a determinat această plantă să devină insectivoră. Punând pe frunză bucăţi extrem de mici de carne sau de albuş de ou, care conţin substanţe azotoase, el a obţinut aceleaşi reacţii ca mai sus. Inlocuindu-le însă cu un bob de nisip, cu o picătură de grăsime, cu un cristal de zahăr, care nu conţin proteine, tentaculele au rămas ne mişcate. Una din podoabele locurilor umede din munţii noştri este şi iarba grasă (Pingiiicula), gen reprezentat prin două specii. Una mai mare, cu flori albastre (E vulgaris), trâieşte prin locurile umede în regiunea subalpină; alta, mai măruntă şi cu flori albe, aburite cu galben (P. alpina), urcă pe cele mai înalte piscuri la adăpostul crăpăturilor de stânci. Indiferent de specie, ele prezinită o rozetă de frunze ovale şi cărnoase din mijlocul căreia se ridică un lujer împodobit cu o singură floare pintenată, asemănătoare oarecum cu violeta. Frunzele lor au marginile îndoite, formând un mic jgheb, sunt înzestrate cu două feluri de peri: unii cu picioruşe şi vezicule, care varsă din 16 celule secretoare mâzga lipicioasă, şi alţii fără picioruşe, cu 8 celule secretoare, care eliberează un suc digestiv abundent, încărcat de acizi şi fermenţi. Când insecta poposeşte pe frunză, substanţa cleioasă o înţepeneşte, iar excitaţia transmisă marginilor frunzei face ca aceasta să se îndoaie şi să se răsucească asemenea unei foiţe de ţigară, acoperind prada, înfăşurarea şi desfăşurarea frunzei se fac atât de încet, încât, ca şi Darwin, trebuie să pierdem o zi întreagă pentru a le urmări. Ciobanii cunosc şi preţuiesc această plantă pe care o folosesc, datorită fermenţilor ei, la închegarea laptelui. Apele Deltei sau ale lacului Snagov ascund o delicată plantă carnivoră, Aldrovanda vesiculosa. Ea are înfăţişarea unei mici tufe plutitoare cu numeroase frunzuliţe subţiri ce ies multe din acelaşi nod, ca razele unei stele. Pe marginea laminei se găsesc 60-80 de ghimpi mititei, iar în mijlocul lor o zonă acoperită cu numeroase glande digestive şi cu perişori sensibili. Pe apele tuturor bălţilor plutesc în timpul verii lujerii cu florile galbene şi buzate ale otrăţelului {Utricularia vulgaiis). Tulpina şi frunzele filiforme stau ascunse în apă. Trăgându-le la suprafaţă cu ajutorul unei lopeţi, vom remarca zeci de săculeţi prinşi prin picioruşe de ţesătura fină a frunzelor. Aceşti săculeţi în forma vârşelor de prins peşte, nu mai mari de 4-5 mm, sunt părţi ale frunzelor transformate în capcane. Veziculele au în vârf o mică deschidere mărginită de perişori şi acoperită dinspre interior de un căpăcel care funcţionează ca o supapă. Micile animale de apă dulce (dafniile, ciclopii, rotiferele, infuzorii) ating perişorii care transmit excitaţia căpăcelului ce se deschide, lăsându-le să pătrundă. Chiar dacă ar evita acest lucru, ele tot nu reuşesc să scape - sacii, până atunci goi, se deschid brusc, absorbind apa cu putere. Ieşirea e cu neputinţă, deoarece presiunea din interiorul sacului umplut se echilibrează cu cea din afară, ţinând închis căpăcelul. După 1-3 zile micile animale mor de foame şi apoi sunt digerate de substanţele secretate de perişorii glandulari din interiorul vârşei. Cu ajutorul capcanelor sale otrăţelul prinde până la o mie de astfel de vieţuitoare pe zi. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Efectele muzicii asupra plantelor Efectele muzicii asupra plantelor În timpul primului război mondial şi după aceea, cunoscutul biolog indian J. D. Bose a consacrat mulţi ani de cercetare efectului muzicii asupra plantelor, ajungând, după nenumărate experienţe cu aparate fine şi complicate, imaginate de el, aşa-numitele crescografe, la concluzia că unele plante se dovedesc sensibile la muzică, reacţionând în mod vizibil la micile concerte ce le dădea acestora în laboratorul său. Lucrările savantului indian au făcut vâlvă un timp, apoi au fost date uitării. Abia în 1953, după 20 de ani de tăcere, aceste lucrări au fost reluate de un colectiv de cercetători indieni în frunte cu Sing şi Ponniah. Aceştia au experimentat efectele muzicii asupra plantelor cu ajutorul unei specii acvatice, Hydrilla verticillata, rudă bună cu ciuma-apei (Eloded) şi cu sârmuliţa (Vallisneria), care populează bălţile noastre. Hydriiia are avantajul că frunzele sale prezintă celule transparente, ceea ce a permis cercetătorilor efectuarea unor experienţe simple dar convingătoare. Au aşezat la microscop o frunză care a rămas legată de plantă. Datorită transparenţei peretelui celular, s-a putut urmări cu uşurinţă deplasarea grăunciorilor de clorofilă. Sing şi Ponniah, oferind zilnic plantelor un concert matinal de 25 minute, au avut surpriza să vadă că sub acţiunea muzicii se produce o accelerare a mişcărilor din protoplasma celulei, care încetează doar după terminarea audiţiei. Aceleaşi experienţe au fost repetate cu vestita senzitivă Mimosa pudica, deosebit de sensibilă la atingeri. Programul muzical oferit plantelor a format obiectul unor vii dezbateri. Până la urmă a fost ales un vechi cântec indian „Mayamalvagola Ragă", caracterizat printr-o gingaşă melodicitate, iar ca instrument de interpretare, vioara. Audiţiile s-au repetat în fiecare dimineaţă între orele 6 şi 7, circa 25 de minute. După un oarecare timp s-a constatat un fenomen surprinzător: plantele „tratate" muzical au crescut cu circa 50% mai mult faţă de plantele-martor, prezentând un frunziş mai des şi organe mai viguroase. Aceeaşi experienţă au extins-o apoi şi asupra altor plante ca Desmodium, linpatiens, Tagetes şi altele, obţinându-se rezultate asemănătoare. Ce se petrece în plante nu este încă bine clarificat. Dar nu încape îndoială că vibraţiile sonore melodioase între anumite limite de frecvenţă şi intensitate produc excitaţii în protoplasma, în urma cărora sporeşte simţitor activitatea asimilatoare a cloroplaştilor (grăunţii de clorofilă) şi, în general, întregul metabolism al plantei. Savanţii indieni care şi-au prezentat lucrările la Congresul internaţional de botanică din 1962 îşi continuă cercetările pe terenuri experimentale largi, comunicând zece ani mai târziu rezultate spectaculoase, care au dus la sporirea producţiei de masă verde cu circa 20-30%. Experienţele lor au fost extinse în S.U.A., Rusia, Germania. Cercetătorii ruşi Puşkin şi Siniuhin au obţinut rezultate similare, iar cercetătoarea americană Dorothy Reffalck, care a supus, între anii 1972-1974, loturi diferite de plante la muzică clasică şi rock, a constatat influenţa net favorabilă exercitată asupra lor de creaţiile lui Haydn, Bach, Beethoven, Brahms. Schubert. Plantele erau chiar înclinate spre difuzor, în postura unui ascultător vrăjit de audiţie, în timp ce plantele supuse la jazz sau mai ales la rock se depărtau în direcţie contrară, ca şi cum ar fi suferit din cauza unei asemenea muzici. Cu ajutorul unui sonofiziograf (aparat care înregistrează reacţiile fiziologice produse de sunete), cercetători din Germania au demonstrat că muzica modernă, zgomotoasă din cauza instrumentelor electrice şi, deci, cu un indice decibelic ridicat, produce o oprire a dezvoltarii. N-ar fi de mirare ca peste câţiva ani, în măsura în care se va verifica în practică eficienţa metodei, să trecem la radioficarea ogoarelor, transmiţându-le în fiecare dimineaţă de primăvară şi vară un concert de muzică stimulatoare de creştere. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Algele din adancurile marilor si oceanelor Algele din adancurile marilor si oceanelor Cele mai caracteristice plante autotrofe ale mărilor şi oceanelor sunt algele. Ca să-şi asigure fotosinteza, algele trăiesc numai până la adâncimea la care lumina este îndestulător de puternică pentru îndeplinirea acestui proces fiziologic. O parte din razele solare sunt reflectate de oglinda apei. Pe măsură ce coborâm în adâncimi, intensitatea luminii scade ca urmare a absorbirii razelor de către apă şi de către unele corpuri străine ce se găsesc în ea. Din spectrul solar, cel mai repede scad în intensitate radiaţiile roşii, apoi cele portocalii, galbene, verzi şi, la urmă, cele albastre şi indigo. La adâncimea de 34 m, în mod practic nu mai există radiaţii roşii de lumină, în timp ce radiaţiile albastre şi violete pot pătrunde până la adâncimea de 500 m. Limitele între care îşi pot duce viaţa algele sunt cuprinse de obicei între suprafaţă şi 300 m adâncime. Adâncimea maximă variază de la mare la mare şi de la ocean la ocean, ea depinzând de o serie de factori cum ar fi: latitudinea, temperatura, cantitatea de săruri minerale, curenţii, valorile fluxului şi refluxului etc. De pildă, în Oceanul Pacific, limita este de 300 m, în Oceanul Atlantic de 200 m, în Marea Mediterană 150 m, în Marea Neagră 100 m, iar în Oceanul Arctic, unde lumina cade în unghiuri mai ascuţite, nu mai pot fi întâlnite alge sub 45 m de la nivelul apei. Indiferent însă de aceste variabile, algele au o repartizare zonală pe verticală, în cele mai multe cazuri constantă, datorită clorofilei sau altor pigmenţi, care absorb radiaţiile predominante la anumite adâncimi şi complementare culorii lor. Astfel, de la suprafaţa apei până la adâncimea de 6 m, unde proporţia radiaţiilor roşii este relativ mai mare, cresc mai ales algele verzi, care folosesc în fotosinteza, ca şi plantele terestre, aceste radiaţii mai calde. Intre 6 şi circa 30 m, unde domină cele galbene, îşi găsesc un optim loc de dezvoltare algele brune. La adâncimi mai mari de 35 m cresc algele roşii, la care - aşa cum au arătat Richter şi Engelmann - optimul de intensitate a fotosintezei are loc la lumina verde. Aceste alge au un pigment suplimentar, de culoare roşie, ficoeritrină, care maschează pigmenţii clorofilieni şi care face posibilă absorbţia în cantitate mai mare a radiaţiilor verzi, complementare. În repartizarea algelor după culoare există şi unele excepţii. Chiar şi în Marea Neagră, una din cele mai răspândite alge verzi, Cladophora, ale cărei taluri subţiri sunt prinse în tufe mici de pietrele de lângă ţărm, este întâlnită şi la adâncimi de 80 m. Faptul că pigmenţii clorofilieni sunt mijloace de adaptare pentru fotosinteza la diferite adâncimi a fost dovedit experimental. Graţioasa algă Oscillatoria sanda, supusă unei lumini artificiale roşii, a căpătat culoarea verde-albăstruie, datorită producerii în cantitate mai mare aficocianinei, un pigment albastru. Dimpotrivă, lumina verde i-a stimulat formarea unui alt pigment, ficoeritrină, care i-a dat o culoare roşie. R. Harder a dovedit că cianoficeele, algele albastre, cultivate în lumină roşie iau o culoare verde, iar cele expuse la o lumină albastră devin cu timpul purpurii, adică iau o culoare complementară radiaţiilor din mediul înconjurător. Datorită acestei interesante forme de adaptare în vederea asigurării fotosintezei putem stabili o relaţie destul de edificatoare între culoarea algei şi adâncimea aproximativă la care poate fi întâlnită. Iată de ce putem afirma că algele sunt adevărate batimetre vii. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plantele ceasornic Plantele ceasornic Acum două-trei veacuri erau la modă ceasurile florale, tot aşa ca şi limbajul florilor, adică exprimarea unui gând sau a unui sentiment prin intermediul unei anumite flori care în codul simbolic al îndrăgostiţilor avea o semnificaţie precisă. Un buchet de violete comunica sentimente sincere şi discrete. Crinul vorbea de o dragoste pură şi mândră, iar un buchet sângeriu de trandafiri sau garoafe declara o dragoste înflăcărată. Dacă naivele convenţii florale erau rodul mentalităţii din acea epocă şi nu aveau nimic de a face cu ştiinţa, cu totul altfel stăteau lucrurile cu orologiile florale. Măreaţa operă de inventariere a lumii vii, făcută de Karl Linne, a deschis gustul cercetării ştiinţifice şi a dezvoltat pasiunea pentru sistematizarea cunoştinţelor despre natură. Un astfel de ceasornic vegetal în care cadranul era marcat cu diferite plante, iar vestirea orelor o dădeau închiderea şi deschiderea florilor, exprima o biruinţă a minţii omeneşti, o sinteză mecanicistă, ce e drept, a cunoaşterii vieţii intime a plantelor. In marile grădini botanice europene ale vremii (Upsala, Paris, Londra), adevărate puncte de atracţie erau astfel de orologii originale. Construirea ceasurilor vegetale i-a pasionat pe marii botanişti ai timpului: Linne, Jussieu şi De Candotle. Curioşii puteau să afle ora din zi sau din seară, urmărind care din flori avea corola închisă ori deschisă. Cu oarecare aproximaţic, orele arătate de plante corespundeau orelor indicate de mecanisme. La mijloc nu era o scamatorie. Acest ceasornic era întocmit după o minuţioasă observare a lumii vegetale. Florile unui număr destul de mare de plante prezintă mişcări de închidere sau deschidere a corolei, determinate de variaţia intensităţii luminii. Fotonastiile se produc la anumite ore fixe, dependente de longitudine, latitudine, de climă şi regiune. Deci nu poate fi vorba de un ceas floral universal, ci numai de ceasuri locale. Cunoscând orele locale putem întocmi un orar cel puţin la fel de precis ca şi al botanişlilor de acum două secole. Sub raportul preferinţei pentru o parte sau alta a zilei, putem împărţi florile în trei mari categorii: flori matinale, care înfloresc dis-de-dimineaţă, flori de amiază, amatoare de ore toride, şi flori vesperale, care îşi încep activitatea o dată cu amurgul. Din prima categorie lac parte florile de dovleac, macul, zorele (Ipomoea caemlea) care se trezesc la ora 5 dimineaţa, susaiul, păpădia şi cicoarea, care se deschid la 6, podbealul, luceafărul şi vulturica la 7 şi calea-calului la ora 8 dimineaţa. Majoritatea plantelor matinale îşi închid corola între orele 12-14 deoarece îşi feresc gingaşele organe de înmulţire de insolaţia prea puternică ce le-ar veşteji. Din a doua categorie cităm măcrişul de-iarbă-cu-flori-galbene, veronica, care indică ora 10, şi luţa, „doamna de la ora unsprezece" a francezilor, plante heliofile care îşi deschid corola spre prânz, preferând razele fierbinţi ce usucă repede săculeţii staminelor, asigurând, autopolenizarea. Plantele vesperale îşi deschid la meridianul nostru corolele în următoarea ordine: la ora 18, laurul-porcesc, la ora 19, ospăţelul de noapte, iar la ora 20, regina nopţii. Orele târzii de deschidere a florilor sunt în legătură cu adaptarea la oaspeţii nocturni (nişte fluturi cu trompa lungă), care le ajută la polenizare. Un astfel de ceasornic vegetal este, aşadar, o grădină botanică în miniatură. În circumferinţa cadranului său îşi dau întâlnire plante din familii şi locuri diferite. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante care indica directia de orientare Plante care indica directia de orientare Dacă am întreba un excursionist cum se orientează în lipsa busolei, ne-ar înşirui toate mijloacele clasice învăţate la geografie, minus unul mai puţin cunoscut - orientarea după plantele-meridian. Muşchiul, despre care se spune că, iubind locurile umede şi întunecate, se fixează totdeauna pe faţa nordică a trunchiurilor de copaci, nu-i un semn tocmai sigur. Pădurea are curiozităţile şi excepţiile ei. Se întâlnesc adeseori muşchi aşezaţi în direcţia nord-est, nord-vest şi sud-vest, aşa că, lăsându-ne conduşi de indicatoarele lor, putem devia fără voie câţiva kilometri. Spre deosebire de alte plante care caută cu lăcomie razele solare, plantele-meridian, iubitoare de locuri deschise, ocolesc lumina prea puternică ce le-ar putea vătăma. Frunzele celor mai multe plante se aşază orizontal pentru a primi energia solară. Frunzele plantelor-meridian iau o poziţie contrară: ele se situează într-un plan vertical, primind astfel foarte puţine raze directe şi mai multe radiaţii ale luminii difuze. Cea mai cunoscută busolă vegetală este un neam de lăptucă sălbatică (Lactuca serriola), foarte comună pe câmpuri şi pe marginea drumurilor. Creşte înăltuţă (30-70 cm), purtând numeroase flori ca de păpădie, dar de un galben mai pal. Frunzele ei lace-rate prezintă zimţi largi şi curbaţi. De dimineaţă nu constatăm nimic deosebit la aceste frunze. Ele au o poziţie naturală. în orele când soarele le izbeşte însă direct, prin acţiunea auxinelor iau o poziţie neobişnuită. Se ridică, dar nu paralel cu tulpina. Dacă vom urmări cu ajutorul unei busole sensul de orientare a frunzelor, vom observa că muchiile lor urmează perfect linia nord-sud, iar feţele lor arată estul şi respectiv vestul. Având muchia în direcţia nord-sud, razele solare izbesc frunzele în dungă şi doar lumina difuză le atinge feţele. La răsărit şi la amurg, când puterea de încălzire a razelor este mai mică, frunzele iau poziţia de suprafaţă în raport cu lumina. Cu toate că sunt deosebit de precise, plantele-busolă au un inconvenient: nu pot fi folosite când cerul e întunecat şi nici în tot timpul zilei. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plantele care prevad vremea Plantele care prevad vremea În lipsa unui barometru, plantele sunt capabile să ne vestească la fel de exact apropierea unei ploi sau furtuni prin unele semne olfactive şi vizuale pe care oamenii legaţi de natură le cunosc foarte bine. Astfel, aromele şi parfumurile răspândite în aer sunt cu mult mai tari deoarece uleiurile eterice se evaporă mai intens din cauza căldurii puternice. Dar apăsarea aerului încărcat cu vapori, din preajma ploii, împiedică miresmele să se împrăştie, aşa că ele se menţin într-o concentraţie puternică la suprafaţa pământului. Tufele şi plantele zac ca ofilite. Crengile atârnă fără vlagă, iar frunzele se chircesc. Explicaţia e simplă. În mod normal, planta transpiră dând afară surplusul de apă. Or, în preajma unei furtuni, atmosfera este suprasaturată de vapori care împiedică plantele să transpire normal. Atunci o parte din apă rămâne în corpul plantei. Frunzele şi mlădiţele îngreunate de prisosul de lichid atârnă fără vlagă, dându-ne impresia înşelătoare că sunt ofilite. La meridianul ţării noastre există câteva plante-barometru care în mediul lor de viaţă pot da indicaţii la fel de precise asupra vremii. În pădurile de fag, multe specii de ferigi ne pot preveni cu precizie. Când se anunţă vreme călduroasă, ferigile îşi răsucesc frunzele în jos, iar înainte de ploaie şi le desfac. Cel mai desăvârşit barometru al acestor păduri e însă măcrişul (Oxalis acetosella), uşor de recunoscut după florile sale albroze şi frunzele ca de trifoi. El îşi închide corola şi-şi strânge frunzele trifoliate în preajma ploii. In pajiştile din zona montană şi sub alpină, acelaşi oficiu îl îndeplinesc luceafarul (Scorzonera roşea), rudă cu barbacaprei din fânefe, de care se deosebeşte prin statura mai scundă şi prin unicul capitul de culoare roză, şi ciurul-zânelor sau turta-vacii (Carlina acaulis), rudă cu ciulinii, dar al cărei capitul mare, argintiu şi scăios, cu diametrul de 6-20 cm, se întinde deasupra pământului din cauza codiţei prea scurte. Când se anunţă o ploaie de munte, luceafărul îşi închide bumbul trandafiriu iar ciurul-zânelor îşi trage repede bracteele spinoase peste miezul formal din flori tubuloase, încât ia forma unui boboc. După încetarea ploii, aceste plante îşi reiau înfăţişarea obişnuită. În păşunile alpine deschise, situate la înălţimi de peste 2 000 m, un excelent barometru vegetal este sângele-voinicului (Nigiitella mbra şi N. nigra), orhidee declarată monument al naturii, uşor de deosebii după inflorescenţa ei ca un cheag de sânge. Când vremea este frumoasă şi sunt şanse să se menţină, planta împrăştie pe o rază de zeci şi chiar sute de metri un pătrunzător parfum de vanilie. Când vremea se strică, în preajma unei ploi sau unei furtuni, planta nu-şi mai risipeşte parfumul, semn că ar fi bine să ne găsim cât mai repede un adăpost. Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante lunatice Plante lunatice Influenţa Lunii asupra fenomenelor biologice era cunoscută încă din antichitate. Plutarh vorbea despre „lumina umedă şi rodnică" a zeiţei Osiris care reprezintă Luna în mitologia egipteană şi sub influenţa căreia plantele creşteau mai repede. Aceleaşi însuşiri de favorizare a dezvoltării plantelor erau atribuite de vechii greci şi zeiţei Arlemis. Ştiinţa a dovedit că vechile credinţe despre influenţa Lunii asupra plantelor (ca şi a animalelor) sunt adevărate în esenţa lor. în 1961, savantul englez J. Brown a demonstrat că mişcările plantelor şi animalelor pot fi ritmate de nadirul şi zenitul Lunii. Printre exemplele cele mai convingătoare se numără şi curba bioritmică a respiraţiei cartofului, mai scăzută când Luna e la Zenit şi mai crescută când astrul nopţii se află la Nadir. Deşi oamenii de ştiinţă n-au căzut întru totul de acord asupra felului cum acţionează Luna asupra vieţii de pe Pământ, se pare că e vorba de o împletire a atracţiei magnetice cu gradul de luminozitate al astrului nopţii care se schimbă în raport cu apropierea Selenei de noi şi cu fazele prin care trece satelitul Terrei. După cum se ştie, cel mai spectaculos fenomen provocat de Lună este mareea, mişcare regulată şi periodică a apelor mării prin care nivelul acestora urcă şi coboară zilnic, în acelaşi loc şi la aceleaşi ore, mişcările fiind cunoscute sub numele de flux şi reflux. Mareea nu se exercită doar asupra apelor "marilor ci şi asupra sângelui animalelor şi lichidelor din trunchiul unor copaci tropicali. Astfel, un neam de acaju din Guyana, Vallaba, e un copac „lunatic", deosebit de sensibil la diversele faze prin care trece Luna. Seva acestui copac suferă un fel de maree care o înalţă periodic spre satelitul nostru natural. Fenomenul poale fi observat foarte uşor dacă vom face o secţiune transversală în trunchiul copacului. La toţi copacii, un inel înseamnă un an de viaţă. Inelul e format din două rânduri alternative: unul, format din celule largi, parcă umflate de sevă - lemnul de primăvară - şi altul, alcătuit din celule strâmte, mai uscate - lemnul de toamnă. La Vallaba însă, aceeaşi cronologie este marcată de 26 de inele, treisprezece exterioare şi treisprezece interioare unei linii mijlocii de demarcaţie. Cele 26 de urcuşuri şi coborâşuri ale inelelor cuprinse în spaţiul unui an reprezintă cele 26 fluxuri şi refluxuri suferite de sevă. Tăietorii de lemne de prin părţile locului cunosc din practică efectele acestui ciudat fenomen. Dacă arborele este tăiat cu câteva nopţi înainte de a fi lună nouă, lemnul său roşiatic, excelent pentru construcţii, abia poate fi cioplit din cauza tăriei sale, concurând în aceste privinţe cu celebrul okoume, copacul de oţel din pădurile africane. In această perioadă, seva se găseşte în reflux. Circulaţia ei foarte lentă prin ţesuturile trunchiului şi ramurilor favorizează deshidratarea celulelor, care duce la întărirea lemnului. Dacă însă copacul e doborât în timpul lunii pline, când se exercită din plin atracţia magnetică a astrului, iar seva urcă cu putere în ţesuturi, asemenea fluxului, lemnul devine moale şi poale 11 uşor îmbucâtăţit, pierzându-şi din cauza marii cantităţi de apă calităţile obişnuite. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante electrice Sursă: https://ro.maisonjardin.net/ Plante electrice În pădurile tropicale din Nicaragua creşte o plantă denumită Phytologica electrica ale cărei proprietăţi stranii continuă să fie un teren de dispute între oamenii de ştiinţă. Influenţa magnetică a acestei ciudate plante se exercită de la 2,5 m, putând fi uşor înregistrată cu un galvanometru. Dacă e atinsă cu mâna, produce amorţeală şi furnicături. Păsările şi insectele o ocolesc. Intensitatea activităţii electrodinamice a plantei nu e constantă; în timp ce noaptea e abia perceptibilă, o dată cu apariţia luminii şi curioasa ei proprietate începe să crească, atingând apogeul în jurul orei 14. Explicaţia acestui fenomen ciudat e de domeniul bioenergeticii. Pornind de la teoria funcţiei cosmice a plantei, formulată de A. Timiriazev, Szent Gyorgyi în vestita sa lucrare Bioenergetica socoteşte că procesele intime ale vieţii sunt controlate de energia electronilor care provin din starea de excitare pe care o introduce fotonul în moleculele de clorofilă, energie care ulterior este redistribuită biosistemelor în porţii mai mici. Ajunşi în sistemele vii, electronii sunt transportaţi într-un ciclu închis şi necesar ordonat ca sens, iar acest transport de electroni în circuit este un curent electric. Viaţa apare dirijată printr-un curent electric foarte slab, întreţinut de radiaţia solară. Aşadar, un foarte slab curent electric există, firesc, în orice plantă, aflată în plin proces de metabolism. Cum e cu putinţă însă ca Phytologica să realizeze un potenţial bioelectric atât de ridicat, manifestând în acelaşi timp proprietăţi magnetice? De aici începe domeniul ipotezelor. Se pare că planta reţine în cantităţi mai mari decât alte specii din solul pădurilor liliul şi cesiul, elemente care acumulează şi fixează electricitatea produsă prin activitatea fotonilor. Asemenea retinei, n-ar fi exclus ca şi cloroplastul în prezenţa unui element fotoelectric să acţioneze ca o fotocelulă în care energia luminoasă - de obicei la plante transformată în energie chimică - se preface, de data aceasta, şi în energie electrică. Potenţialul bioelectric al plantei sporeşte progresiv pe măsură ce creşte intensitatea radiaţiilor solare, adică spre orele de prânz. Se ştie că între suprafaţa exterioară a membranei celulare şi suprafaţa interioară a aceleiaşi membrane cu sarcini negative se află o diferenţă de potenţial electric, denumit potenţial de repaus. De asemenea, se cunoaşte că între o zonă excitată de radiaţiile solare intense şi zonele în repaus ale membranelor celulare, apare o altă diferenţă de potenţial, aşa-zisul potenţial în acţiune. La Phytologica, acest potenţial în acţiune este cu mult mai mare faţă de al altor specii vegetale din cauza surexcitării „celulelor fotoelectrice" din frunze. Întrucât planta este - se pare - şi un strângător de fier, n-ar fi exclus ca microparticulele de fier răspândite în tot organismul vegetal să fie supuse activităţii acestor mici folodinami electrici şi să capete proprietăţi magnetice la fel cu electromagneţii şi un câmp magnetic extins pe o rază de 2-3 m în jurul axului plantei. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante luminoase Plante luminoase Pătrunzând într-o noapte de vară în adâncul unei păduri, vom zări pâlpâind nişte luminiţe palide ca de opaiţ, aninate de buştenii putrezi sau aprinzându-se ca un vâpăiş de raze, deasupra frunzişului mort. Aceste luminiţe misterioase stârneau odinioară fantezia oamenilor simpli care le puneau în legătură cu unele comori ascunse în păduri. Şi nu rareori, la rădăcinile copacilor se întâlneau zeci de gropi, rodul strădaniilor zadarnice ale superstiţioşilor dornici de îmbogăţire. Focurile de „comori" ţâşnite din copaci nu sunt altceva decât radiaţiile luminoase emanate de nişte ciuperci, rude cu ghebele sau iasca. Cea mai cunoscută, întâlnită şi în ţara noastră, este gheba de copac (Armillaria mellea), o mică ciupercă cu pălărie la care partea luminoasă o formează cordoanele ramificate ale miceliului (rizomorfele), dezvoltate între scoarţă şi lemnul copacului putred. La alte ciuperci, care cresc mai ales în regiunile calde, lumina poate fi produsă şi de pălărie. Impresionantă este şi lumina ce vine de Jos. Parcă sub vatra de frunze uscate a Pădurilor de mesteacăn ori stejar mocneşte un foc dulce şi statornic. Dând la o parte pojghiţa frunzişului, vom descoperi izvorul acestei lumini în stratul groscior şi presat de sub crustă, împănat cu nişte pete alb-galbene. Aceste pete fosforescente sunt hifele unei ciuperci puţin studiate. Dacă vom lua cu noi o bucată de lemn şi o vom pune sub un clopot de sticlă, peste câteva nopţi vom avea o veioză naturală care va răspândi în obscuritatea camerei o lumină potolită şi mângâietoare. Poeţii au cântat totdeauna rouă, modesta picătură de apă căreia razele solare, străbătând-o, îi dau sclipiri de diamant. Rouă diamantină se schimbă într-un smarald tot atât de strălucitor când se aşează pe frunzuliţele unor muşchi foarte răspândiţi din genul Mnium. Frunzuliţele, prin desimea lor, reţin numeroase picături de rouă. Lumina soarelui trece prin marginile frunzelor, suferă o reflecţie totală prin picături şi iese în exterior după ce a mai trecut o dată prin frunze. Transparentele paravane îmbracă muşchiul într-o poetică diademă. Vestitul muşchi luminos din peşterile de la Fichtelgebirge (Bavaria), Schistoslega osmundacea, descoperit în câteva locuri şi în ţara noastră (tinovul de la Poiana Stampei, Munţii Vrancei etc), e şi mai interesant. Protonema, firişorul subţire ieşit din spor, mai durabil ca la alte neamuri de muşchi, îşi semnalează prezenţa de la distanţă. Nu roua creează iluzia nestematelor, ci propriile ei celule a căror membrană, îngroşată, ca o lupă, concentrează lumina cât de slabă şi o reflectă asupra grăunţelor de clorofilă care la rândul lor o răsfrâng în jur, asemenea sclipirilor unui colier de smaralde. Primăvara sevele izbucnesc mai puternic în copaci. Dacă am avea o ureche extrem de sensibilă, am percepe şuşotul lor muzical prin ţevile de orgă ale corpului vegetal. Puţini însă ştiu că acest „sânge" al plantei emite lumină. Să tăiem câteva fragmente din frunzele şi scoarţa castanului sălbatic (Aesculus hippocastanum) sau mojdreanului (Fraxinus onnts) şi să le introducem într-un pahar cu apă. Vom vedea că seva plantei amestecată cu apă va începe să radieze lumină. Fenomenul nu e încă bine lămurit în ştiinţă. Se pare că pigmenţii galbeni, care absorb cu scop protector razele ultraviolete, reţin aceste radiaţii din fasciculul luminos. În sevă se găsesc dizolvate diferite minerale conţinând calciu, sodiu, fosfor, fior etc. Sub acţiunea ultravioletelor reţinute de pigmenţii galbeni (flavonc) se produc tulburări temporare în echilibrul electrostatic al reţelelor lor cristaline, în urma cărora lumina invizibilă de unde scurte se transformă în lumină reflectată, vizibilă, de raze lungi. Această transformare de lumină se numeşte fhiomscenfă. În lipsa fluorinei cu care demonstrăm în laborator acest interesant fenomen optic, putem folosi în timpul primăverii plantele mai sus amintite. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Plante cu infatisare si nume de animale Sursă: Wikipedia Plante cu infatisare si nume de animale Din cele mai vechi timpuri oamenii au constatat că unele plante prezintă asemănări izbitoare cu animalele sau cu părţi ale lor, dându-le numiri cu rezonanţă zoologică. În pădurile tropicale, cu greu se poate deosebi un şarpe de o liană. Unele caclee (Echinocactus) din pustiurile mexicane pot fi confundate cu nişte arici de nisip în poziţie de apărare. Tulpina cquisetaceelor seamănă cu o coadă de cal. Luxurianta lume a orhidaceelor oferă remarcabile corespondenţe în ce priveşte forma florilor cu lumea insectelor, mai cu seamă cu albinele şi fluturii. Rizomii unor plante pot fi luaţi drept şerpi, viermi, cuiburi de păsări sau chiar corali. Florile de verigei (Orobanche vulgaris) seamănă cu o gură de lup, iar cele de Antirrhinum majus cu un cap de leu. Desigur că aceste analogii, pur formale şi accidentale, au aţâţat puternic fantezia omului din popor şi i-au impresionat chiar şi pe primii reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. In antichitate, ca şi în evul mediu, lipsa mijloacelor de cercetare şi puţinătatea cunoştinţelor de morfologie au dat loc unor explicaţii care de care mai năstruşnice, în ce priveşte modul cum iau naştere animalele. Astfel, marele învăţat al antichităţii elene, Aristotel, ale cărui concepţii erau ridicate la rangul de dogme în epoca feudală, socotea că „răţuştele de mare", un neam de râcuşori, iau naştere din ghindele căzute din stejarii ce cresc pe ţărmurile mării şi că raţele şi gâştele noastre domestice provin din raţele de mare care au părăsit apa. În legătură cu această credinţă greşită, K. M. Zawadski relatează un fapt amuzant. In evul mediu, călugării şireţi foloseau cu abilitate această poveste ca să obţină dreptul de a mânca gâşte şi raţe în zilele de post, judecând „logic" că, de vreme ce ele au provenit din „raţele de mare", iar acestea s-au format din ghinda stejarului, înseamnă că raţele şi gâştele sunt de provenienţă vegetală! Moda unor explicaţii fanteziste născute din insuficienta cunoaştere a organelor şi sistemului de reproducere în lumea vie a bântuit cu furie în tot cuprinsul evului mediu. Au apărut ca prin minune copaci miraculoşi care dau naştere la miei, la sălbăticiuni şi felurite soiuri de păsări. În cărţile unor teologi naturalişti ca Thomas de Cantimpre, Michael Scott, Albert de Bollstădt, Vincent de Beauvais, Basiliscus şi chiar ale unor naluralişli laici ca Van Helmont ori Aldorvandi, care reiau opera lui Aristotel, îmbogăţind-o cu poveştile antice cuprinse în Physiologus şi cu propriile lor observaţii, se vorbeşte cu seriozitate despre asemenea geneze uluitoare, se întocmesc planşe amănunţite reprezentând diferite faze ale procesului naşterii unor animale din plante şi se dau chiar reţete pentru obţinerea lor. O dată cu dezvoltarea zoologiei şi botanicii şi cu dezvăluirea proceselor intime ale reproducerii, teoria „generaţiei spontanee" şi-a pierdut treptat creditul, fiind definitiv zdrobită de strălucitele experienţe ale savantului francez L. Pasteur. Totuşi, „comparatismul anatomic" bazat pe analogiile fizionomice dintre plante şi animale s-a menţinut încă multă vreme. Botanistul italian Gianbattista Porta, în lucrarea sa Phytognomica (1588), face o clasificare originală a plantelor pe bază de analogii, introducând printre alte grupe vegetale şi pe acelea asemănătoare cu diferite animale cum ar fi scorpionul, musca, şarpele etc. Această tendinţă a manifestat-o şi Karl Linne atunci când, introducând nomenclatura ştiinţifică binară, în vederea creării unui sistem universal de denumire a plantelor, a atribuit multor genuri şi specii vegetale numiri zoologice în limba greacă sau latină. Datorită lui şi celor care i-au continuat în acelaşi spirit opera de inventariere a naturii, nomenclatura botanică este plină de numiri care sugerează analogia dintre plante şi animale. Vom aminti cu titlu informativ doar câeva din acestea: coada-calului, brădişor, cătina-albă, floarea-de-colţ, talpa-gâştei, osul-ipurelui, piciorul-cocoşului, ochiul-şarpelui etc. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Algele uriase Algele uriase Spre sfârşitul verii şi mijlocul toamnei, când începe revărsarea fluviului Peak, pe coasta Floridei (S.U.A.), apele devin sângerii, iar acrul se încarcă cu miasme usturătoare. Milioane de peşti morţi plutesc deasupra undelor şi acoperă cu un strat gros plaja litorală, atrăgând imense roiuri de muşte. Vechile populaţii americane numeau acest fenomen „valul roşu" şi, prin tradiţie, oamenii erau opriţi să culeagă şi să mănânce în această perioadă moluştele comestibile, singurele care rezistau acestui val ucigător, dar care provocau îmbolnăvirea şi chiar intoxicarea mortală a consumatorilor. Şi în părţile sudice ale Mării Mediterane au loc astfel de „fluxuri", socotite de egiptenii antici ca un flagel trimis de zei. Analiza microscopică a arătat că „fluxul roşu" este o uriaşă aglomerare de filoplancton, pajişte vegetală care pluteşte în apele mărilor şi oceanelor formând mediul de viaţă şi hrana zooplanctonului. Într-un litru de lichid s-au numărat câteva zeci de milioane de astfel de plante microscopice care colorează apa mării cu pigmeii ei. Se ştie încă de la mijlocul secolului nostru că alga numită ştiinţific Trichodes-inium eiythrolwn dă culoarea caracteristică Mării Roşii, iar primăvara şi la începutul toamnei, mările şi oceanele scot la suprafaţă o apă bogată în elemente nutritive, ceea ce produce o înmulţire „explozivă" a algelor unicelulare. După 30 de ani de cercetări, mai exact în 1983, enigma a fost în mare parte dezvăluită. Pornind de la alga Gymnodinium breve, chimiştii au reuşit prin metode ultramoderne să izoleze 90 de miligrame dintr-o otravă numită brevetoxina B, una din substanţele alcătuitoare ale rhamno cidului, vinovat de declanşarea înspăimântătoarei maree roşii. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Patronii fabricilor de azot Patronii fabricilor de azot Toţi elevii ştiu că în compoziţia aerului azotul este preponderent, reprezentând 78,08 % faţă de 20,8 procente ale oxigenului şi cele 0,4 procente ale bioxidului de carbon şi urmelor de alte gaze inerte. Oxigenul este folosit în respiraţia animalelor şi plantelor; bioxidul de carbon în fotosinteză. Nici plămânul animalelor, nici frunzele plantelor nu au nevoie însă de principala componentă a aerului. S-ar părea că imensul „depozit" de azot atmosferic, nefiind asimilabil, rămâne total nefolosit, un fel de „stoc supranumerar" al Naturii. Aparenţele înşală. Azotul atmosferic - deşi gaz inert şi aparent inutil - joacă un rol de frunte, ghicit abia de omul antichităţii din ce în ce mai apropiat de pământ prin practicarea agriculturii. Naturaliştii romani Plinius Secundus şi Varro au consemnat acum 2 000 de ani, în lucrările lor Historia naturalis şi De re rustica, acţiunea favorabilă a leguminoaselor (fasole, mazăre, bob, linte, trifoi, lucerna, măzăriche, lupin) asupra plantelor ce se cultivau pe locul unde se dezvoltaseră acestea. Abia în 1886 doi cercetători germani, Hellriegel şi Wilfarth, cercetând umflăturile (nodozităţile) de pe rădăcinile de leguminoase au constatat că bacteriile din nodozităţi, trăind într-o strânsă prietenie - numită simbioză - cu plantele, procură acestora azotul din aer de care au atâta nevoie pentru a-şi fabrica substanţele de bază ale existenţei lor, proteinele. Foarte curând, în 1888, Beijerinck a cultivat şi descris bacteria din nodozităţi şi a botezat-o Bacillus radicicola, ulterior rebotezată de 25-30 de ori până s-a ajuns la denumirea pe care o poartă astăzi: Rhizobiiini legiuninosanun. Cercetările care au continuat neîntrerupt şi în veacul nostru au scos în evidenţă rolul cosmic al acestor bacterii, adevărate fabrici invizibile de compuşi asimilabili ai azotului. La scara planetei, cele aproximativ 120 de milioane de hectare cultivate cu leguminoase aduc anual în sol, din atmosferă, peste 10 milioane tone de azot fără ca nimeni să prindă de veste. Aceste laboratoare bacteriene de fixare şi transformare a azotului se găsesc pe rădăcinile leguminoaselor şi au diferite forme. Astfel, la cafeluţă (Lupinus) are o formă încreţită, la fasole, rotundă, iar la trifoi, ovală. Numărul şi dimensiunile nodozităţilor sunt foarte variate în funcţie de specie, de „calitatea" bacteriei, de condiţiile de sol. Apariţia nodozităţii este un rezultat al pătrunderii bacteriei în perişorii absorbanţi ai rădăcinii (preinfecţia) şi al invadării celulelor încorporatoare (infecţia). În clipa când nodozitatea s-a maturizat, ca la un semnal celulele infectate ale rădăcinii plantelor leguminoase încep să sintetizeze un pigment asemănător celui care dă culoarea sângelui, numit leghemoglobină, toată nodozitatea colorându-se în roşu. In timpul activităţii bacteriile sporesc considerabil în dimensiuni, devenind bacleroizi. Cu ajutorul unei enzime speciale, nitrogenaza, bacteroizii fixează azotul din atmosferă sub formă de amoniac. Amoniacul reprezintă materia primă pe care planta o preia de la bacterie, prelucrând-o la rândul ei şi obţinând o gamă bogată de produse cuaternare (în compoziţia cărora intră O, H, C, N). In această simbioză, planta-gazdă, după ce reuşeşte să stabilească un echilibru biologic, îşi domină partenerul. Când bacteriile se înmulţesc peste măsură, producând o cantitate prea mare, inutilizabilă, de amoniac şi pretinzând un plus de hidraţi de carbon necesari gazdei în perioada înfloririi, celulele rădăcinii înghit (fagocitează) o parte din bacterii, reglementând astfel schimbul chimic. Simbioza dintre leguminoase şi nitrobacterii are o mare importanţă practică pentru agricultură, deoarece de pe urma acestei convieţuiri solul se îmbogăţeşte în azot combinat. Semănând cereale după leguminoase se obţin recolte de 2-4 ori mai mari economisindu-se astfel importante cantităţi de îngrăşăminte chimice sau evitanduse abuzurile din ce în ce mai mari ale folosirii acestor produse industriale, abuz care duce la degradarea solului, la intoxicarea plantelor şi chiar a acelora ce le consumă. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Faurarii zacamintelor metalifere Faurarii zacamintelor metalifere Plimbându-ne prin munţii Hâşmaş sau prin Pădurea Craiului, ori poposind la Azarlâc, ori la Albeşti unde piatra de var este scoasă din coasta dealului, nu ne-ar trece prin minte că bulzii de rocă pe care îi contemplăm pot fi darul miliardelor de fiinţe nezărite care în urmă cu zeci şi zeci de milioane de ani populau apele străvechi. Preţioasele depozite subterane de calcită sau aragonită sunt în cea mai mare mă sură rezultatul proceselor chimice din zonele de fund marin la care au participat imense populaţii bacteriene, unele cu ca ractere specifice (Bacterium calcis, Bacillus precipitam), şi al altor microorganisme angrenate în circuitul sărurilor de calciu. Se ştie că, alături de azot, în organisme mai există şi sulf, mai ales ca un component al combinaţiilor proteinice. In cursul descompunerilor efectuate de microbi, sulful este eliberat de cele mai multe ori de hidrogen sulfurat, gaz care are mirosul urât al ouălor stricate. Hidrogenul sulfurat poate fi transformat prin oxidare în sulfaţi (combinaţii cu SO4) în urma activiăţii unor bacterii din care o parte fac trecerea spre algele albastre. În Marea Neagră, bogată în hidrogen sulfurat, bacterii ca Beggiatoa şi Achromatium oxidează şi reduc acest gaz producând sulf, apă şi energie. Bacteriile sulfuroase acumulează acest element în interiorul sau exteriorul corpului lor. După moartea lor, sulful se depune formând adeseori importante zăcăminte. Oamenii de ştiinţă înclină să aprecieze că cele mai mari rezerve de sulf nu sunt rezultatul activităţii vulcanice aşa cum s-a crezut până nu demult - ci mai ales al activităţii microorganismelor. Cine n-a hoinărit pe lângă gropi în care un nămol ruginiu acoperă solul şi tulpinile plantelor cu o pojghiţă strălucitoare? O serie de bacterii ca Gallionella ferruginea, Spirophyllum ferniginewn, LeptothrIx longissima şi altele transformă combinaţiile de fier bivalent (Fe2) în combinaţii de fier trivalent (Fe3), obţinând precipitarea hidratului feric. Hidratul feric e un fel de rugină prin producerea căreia microorganismul obţine energia. Fierul e reţinut în învelişurile exterioare ale bacteriei, depunându-se o dată cu moartea acesteia. Într-un mediu bogat de hidrogen sulfurat, alte bacterii realizează reducerea oxidului de fier cu formare de apă, oxigen şi sulfura de fier, un mineral de culoare aurie care cristalizează de obicei în frumoase cuburi. Zăcăminte importante de pirită - materia primă la fabricarea acidului sulfuric - rezultate din activitatea microorganismelor se cunosc în Germania şi Australia. Precipitarea unor compuşi de mangan este înfăptuită de Bacillus manganicus şi de către bacteriile Chapotrix şi Crenothrix. Oxizii sunt depuşi sub formă de concreţiuni în zăcăminte sau roci formate în mări din trecut. De procesele de oxido-reducere a unor compuşi de fier, cupru şi mangan, sub acţiunea microorganismelor, se leagă şi formarea nodulilor de minereu asemănători unor mici sfere cu diametrul de 3-10 cm, risipite în cantităţi uriaşe pe fundul oceanelor. Aceşti noduli îşi aşteaptă exploatarea, fiind consideraţi ca o principală resursă de minereu industrial la începutul mileniului trei. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Lumea nevazuta a plantelor Lumea nevazuta a plantelor Mult mai cuprinzătoare decât lumea vie vizibilă este lumea invizibilă a microorganismelor răspândite pretutindeni, descoperite cu ajutorul microscopului şi care au fost aşezate de oamenii de ştiinţă fie în rândul animalelor, fie în rândul plantelor. Microorganismele vegetale se împart în trei categorii: bacterii, alge şi ciuperci microscopice. Bacteriile sunt înzestrate cu o structură celulară simplă, sunt lipsite de un nucleu bine definit şi prezintă o mare varietate de forme. Când bacteriile sunt sferice se numesc coci, de unde denumirea microbilor cunoscuţi: streptococi, stafilococi, gonacoci, mcningococi, pneumococi ele. Când bacteriile au o formă alungită de bastoane se numesc bacili. Uneori bastonaşele (cu diferite grosimi şi forme) sunt înconjurate de nişte ticne subţiri numite cili, care le servesc la mişcare ca nişte vâsle. Cu ajutorul acestor cili bacteriile realizează o mişcare tic deplasare superioară omului, ghepardului sau rândunicii, ţinând seama de proporţiile lor minuscule. Astfel, pentru a ţine pasul cu o bacterie în deplasare, un om ar trebui să alerge cu 72 km/oră, ghepardul cu 190 km/h şi rândunica cu cea 400 km/h. Formele curbate seamănă cu o virgulă sau spirală, purtând numele, în primul caz, de vibrioni, şi în cel de al doilea, de spirocliele. In rândul lor se află mulţi agenţi patogeni (producători de boală). Bacteriile - adevăraţi spiriduşi ai lumii vii - participă la marile cicluri ale materiei din natură (ciclul carbonului, oxigenului, azotului, sulfului şi fosforului), altele produc, spontan (de la sine) sau dirijat, enzime, vitamine şi antibiotice. Multe dintre ele reprezintă agenţi patogeni ai bolilor infecţioase ale omului şi animalelor (infecţii, septicemii, dizenterie, febră tifoidă, holeră, sifilis etc). Algele microscopice se recunosc uşor datorită grăuntelui de clorofilă - cloroplastul - absent în celelalte grupe. Ele sunt răspândite atât în sol, cât mai ales în apele dulci şi în cele sărate, unde alcătuiesc o vastă asociaţie - fitoplanctonul - necesară existenţei celorlalte vieţuitoare din mediul acvatic şi - într-un viitor apropiat - şi omului. Fiind cele mai simple plante, ele sunt şi cele mai vechi, prezenţa unora dintre acestea fiind semnalată în depozite fosile. Caracteristică pentru alge este proprietatea lor de-a folosi energia solară ca sursă de energie, realizând, cu ajutorul nor mici dinamuri solare (cloroplaste), complicatele procese ale f'otosintezei. În sfârşit, pretutindeni ne întâmpină ciupercile microscopice în care sunt încadrate microorganismele ce produc mucegaiurile, drojdiile (levurile) folosite în industria alimentară la fabricarea berii, vinului, oţetului, pâinii etc, sau în industria chimico-farmaceutică, pentru marea capacitate de a sintetiza vitamine, ca şi ascomicetele, din rândul cărora fac parte speciile de Penicilliwn, importantă sursă de antibiotice. Sursă: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Flori care starnesc uimirea Flori care starnesc uimirea În 1819, botanistul olandez Arnold, străbătând pădurile Sumaterei, a avut prilejul să cunoască o plantă ciudată. Sub coroanele unui anumit copac se adăposteau flori mai mari decât o roată de car, întinse la suprafaţa pământului şi înconjurate de boboci cât capul unui copil. Florile, cu cinci petale cărnoase şi suculente, aveau o culoare de un roşu viu, străbătut de reţele fine cafenii şi galbene. De partea de sus a cupei florale, îngroşată ca lin inel, erau prinse organele de înmulţire. în fundul cupei se strângea atâta nectar încât ai fi putut umple o crăticioară. La dimensiunile neobişnuite şi la aspectul straniu al acestei plante se adaugă încă o particularitate. Enorma floare răspândeşte un miros respingător, de cadavru. Duhoarea ca şi culoarea de carne a petalelor sunt mijloace de atragere a insectelor în vederea polenizării. Nu i-a fost greu lui Arnold să-şi dea seama că planta era parazită, deci trăia pe seama copacului unde o descoperise. Ea nu avea clorofilă şi nici frunze, iar rădăcinile erau înlocuite printr-un mănunchi de levişoare înfipt direct în vasele rădăcinilor gazdei pentru a-i suge seva. Când s-a întors în ţară, puţini au dat crezare raportului pe care l-a încheiat şi citit savantul olandez. Aparatul fotografic nu fusese inventat, iar o asemenea floare, care în condiţiile climei tropicale se prefăcea după un ceas de la culegere într-o mâzgă informă, nu putea fi conservată şi nici transportată. Noroc că raportul a stârnit curiozitatea câtorva colegi care, urmându-i itinerarul, au confirmat la înapoiere existenţa acestei flori uriaşe cu un diametru de 1-1,50 m şi o greutate de 10-15 kg. În cinstea descoperitorului, plantei i s-a dai numele de Rafflesia arnoldii. Tot din Sumatera, insula cu flori uriaşe, a poposit în Grădina Botanică din New York, venind de la poalele muntelui Kerintyi, un oaspete neobişnuit care, în luna iunie, constituie un punct de atracţie pentru zeci de mii de vizitatori. Dintr-un tubercul mare, cu diametrul de 50 cm, se ridică o tulpină scurtă, în vârful căreia se deschide o inflorescenţă ca un clopot de biserică. Ea e formată dintr-o spată (guler) ca a rodului pământului, pe dinafară galbenă şi verde, înăuntru cafenie, înaltă de 1,5 m şi cu diametrul de 1,20 m, din mijlocul căreia ţâşneşte spadkele, o tijă de 2,5 m, la baza căreia se găsesc florile ce emit un miros greu, de cadavru, atrăgând astfel muştele pentru polenizare. Numele uimitorului „fabricant" de clopote este Amorphophallus. El e rudă bună cu delicata cală şi cu rodul pământului din pădurile noastre. În munţii Kilimandjaro, din estul Africii, creşte Lobelia deckenii, a cărei inflorescenţă racemoasă, înaltă de 3-4 m şi groasă de 30-40 cm, seamănă cu un stâlp acoperit cu fire miţoase de lână. Această specie lemnoasă de Lobelia îşi dispută, alături de Amorphophallus, gloria de a oferi privirilor curioase cele mai impozante inflorescenţe zămislite de lumea vegetală. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Frunzele record Frunzele record Frunzele, acest uimitor laborator al plantelor unde are loc fotosinteza, capătă, în unele cazuri, proporţii gigantice. Acest fenomen se petrece mai ales în ţările calde, favorizate de căldura tropicală, de ploile bogate şi de solul gras, sau în acele colţuri ale lumii unde uscăciunea climei obligă plantele prevăzătoare să-şi prefacă frunzele în uriaşe burdufuri cu apă. Pe meleagurile noastre, copiii au obiceiul vara, când soarele e puternic sau când începe să plouă, să-şi facă umbreluţe din frunze de brustur sau captalan. Codiţa lor de 30-40 cm, limbul lung adesea de peste o jumătate de metru dau iluzia unor umbrele adevărate, capabile să protejeze pentru câteva minute capul şi umerii. Sub o astfel de umbrelă în nici un caz nu se pot adăposti doi copii. Şi totuşi există umbrele vegetale care pot adăposti o întreagă ceată de copii. E vorba de frunzele unor plante cu aspect de palmier, ce ating lungimea de 5-7 m. Deosebit de practică e frunza arborelui de banane (Musa paradisiaca), lungă de 5-6 m şi lată de 40-50 cm, uşor streşinită de nervura mediană. Desprinsă din plantă şi sprijinită cu mâinile deasupra capetelor de un grup de 6-7 copii, aşezaţi în şir strâns, ea devine o adevărată prelată. Datorită înclinării marginilor şi lăţimii îndestulătoare, frunza este un bun adăpost atât împotriva suliţelor fierbinţi ale soarelui, cât şi a ploilor iuţi de la tropice. în jungla Amazoanelor se întâlneşte un copac ale cărui frunze bat recordul absolut: 10 m lungime. Copacul se numeşte Manicaria saccifera. în serele grădinilor botanice, frunza sectată a palmierului Arecastrum romanzoffianum atinge lungimea-record de 20 m. Oricine ştie că un copac are rădăcină, trunchi şi o coroană cu ramuri şi frunze. Exact aceeaşi impresie o lasă şi o plantă ierboasă din ţările ecuatoriale, rudă cu băştinaşul „rod al pământului" şi dăruită de oamenii de ştiinţă cu numele răsunător de Dracontium gigas. Privită de departe, ea poate fi confundată cu un copac, înzestrat cu un trunchi tot aşa de gros ca un om, înalt de 3-4 m şi cu o coroană lată de peste 5 m. Ceea ce am luat drept trunchi nu este decât peţiolul frunzei, iar coroana nu-i altceva decât limbul puternic crestat, cu numeroase segmente. Ca o astfel de buruiană să o putem pune într-un ierbar ne-ar trebui o coală mare cel puţin cât peretele unei camere. Seceta pustiurilor obligă plantele să se apere în felurite chipuri împotriva pierderilor de apă sau să lupte pentru înmagazinarea preţioasei licori a vieţii. Organul care ţine balanţa apei este frunza. Uneori, când e risipitoare, ea dispare ca la cactuşi, reducându-se la nişte ţepi care apără straşnic tulpina prefăcută într-un rezervor de apă. Alteori, frunza însăşi devine un adevărat rezervor de apă. Aloele şi Agavele, plante decorative cultivate în grădini, originare din pustiurile mexicane, sunt un adevărat model în această privinţă. Planta are o tulpină scurtă şi groasă. în schimb, frunzele se dezvoltă enorm, atingând lungimi de 1-2 m. Ele devin rezervoare de apă bine ceruite pe dinafară şi cântăresc, din cauza acumulărilor de lichid, câte 10-20 kg fiecare. Din Agave, mexicanii scot băutura naţională numită puica sau vinul de maguey prin-trun procedeu original. La baza tulpinei se scobeşte înainte de înflorire o cavitate rotundă cu o capacitate cam de 10 1. Aici musteşte şi se adună seva plantei, extrasă apoi cu ajutorul unui sifon, numit acocot, care se foloseşte cam în felul furtunurilor cu care scoatem vin dintr-un butoi. Fiecare exemplar de Agave poate da 15-20 1 de puica pe zi, timp de 6 luni, după care planta se usucă. Puica constituie băutura obişnuită a mexicanilor. Lăsată să fermenteze se preface într-o băutură alcoolică de felul ţuicii. Se spune că pe o mare furioasă barca e ca o frunză pe apă. La temelia acestei comparaţii stă faptul că frunza e considerată ca o plută fragilă, gata oricând să fie înghiţită de adâncuri. Niciodată nu se va spune invers: frunza e ca o barcă. Şi, totuşi, există o frunză cel puţin la fel de trainică şi încăpătoare ca o barcă. Ca s-o admirăm în mediul ei natural va trebui să facem o călătorie de câteva mii de kilometri până la gura fluviului Amazon. Putem tot aşa de bine s-o admirăm în Grădina Botanică din Cluj-Napoca, şi, de câţiva ani, şi în sere ale Grădinii Botanice din Bucureşti, aclimatizată în bazine cu apă încălzită. Aceste frunze-bărci aparţin lotusului amazonic (Victoria amazonica), ale cărui milioane de flori alb-trandafirii înstelează leneşele unde dinspre vărsare ale colosului de apă din America de Sud. Frunzele, de formă circulară, colorate în verde aprins pe faţa superioară şi bătând în violaceu pe faţa interioară, au adeseori un diametru de 2 m. Marginile lor sunt ridicate 5-6 cm în sus, ca la o tavă de plăcinte, de unde numele de ynipe, care în limba amerindiană înseamnă „farfurie de apă". Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Uriasul pogodelor Uriasul pogodelor S-ar părea că ne găsim pe tărâmul poeţilor. Un Guliver şugubăţ a luat un coif din Ţara uriaşilor şi l-a transplantat în ramurile omeneşti... Şi, totuşi, nu-i vorba de nici o poveste. Un astfel de copac creste în realitate in sud-eslul Asiei. E cunoscut sub numele de banian sau smochinul pagodelor (Ficus benghalensis) şi e socotit arborele sfânt al budiştilor. Numele îi vine de la faptul că uneori preoţii, dornici de umbră şi adăpost, îl însămânţează în peretele sau acoperişul de lemn al pagodelor. Fiind un copac nefixat în pământ prin rădăcini subterane, sămânţa lui încolţeşte uşor pe acest suport întâmplător. Dând de umezeală, din sămânţă se naşte o coardă care se dezvoltă rapid, formând din loc în loc rădăcini aeriene. Copacul îşi desfăşoară lateral coroana. Fiecare ramură dă naştere câtorva rădăcini adventive care îl susţin şi îl hrănesc. Ramurile se lungesc treptat şi din loc în loc trimit spre pământ alţi stâlpi, astfel că după 200-300 de ani, dintr-un singur trunchi ia naştere pe o suprafaţă de 2-4 ha o întreagă pădure. Sub cortul ei verde se poate adăposti un sat întreg. Privit de departe, banianul pare un imens templu susţinut de sute de coloane de diferite grosimi. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Copacul gigantic cat 1000 de brazi Copacul gigantic cat 1000 de brazi La începutul acestui veac, dincolo de Oceanul Atlantic a fost doborât un copac din care s-au încărcat vreo 600 de vagoane de lemne. Cu asemenea cantitate de cherestea s-ar fi putut construi aproximativ 300 de case cu pridvor şi două camere. S-ar crede, poate, că e vorba de o poveste vânătorească, dacă această ştire n-ar fi fost strecurată într-un ziar ştiinţific a cărui seriozitate era mai presus de orice bănuială. Ţinând seama că un vagon poate fi încărcat cu lemnul obţinut cam de la doi brazi bătrâni, nu-i greu de presupus că un astfel de copac gigant poate însuma o pădurice de peste 1 000 de brazi. Acest gigant, urmaş al unor brazi străvechi, trăieşte la o altitudine de 2 000 m, în platourile Sierrei Nevada din Statele Unite ale Americii. El este cunoscut sub numele de Sequoia gigante sau arborele-mamut, din cauza ramurilor încovoiate care amintesc de colţii mamutului, un strâmoş al elefantului de azi. Denumirea ştiinţifică de Sequoia a fost dată uriaşilor în amintirea conducătorului indian George Guess, căruia indienii îi spuneau Sequoyah. In 1821, Guess a creat un sistem de scriere permiţând compatrioţilor săi indieni să scrie şi să citească în limba lor. Exemplarele vârstnice de Sequoia pol atinge 135 m înălţime. Trunchiul are la bază o circumferinţă de 50 m şi poate fi cuprins de 30 de oameni cu braţele deschise. „Colţii de mamut", ramurile încovoiate de la baza copacului, au dimensiunile unui brad de 100-120 de ani, adică 20-30 m lungime şi 2 m grosime. Pe platforma netezită a unui ciot de Sequoia, cu un diametru de 16 m, pot staţiona comod până la 12 limuzine ori se poate improviza un ring de dans, unde alături de orchestră încap 30 de perechi de dansatori. De asemenea, prin tunelul săpat în trunchiul unui exemplar aşezat în mijlocul unui drum de munte, se pot strecura cu uşurinţă două autocamioane mergând în sens opus. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Eucaliptul gigantic Eucaliptul gigantic O „antenă" vegetală de 150 m nu-i de dispreţuit. Ea întrece de peste două ori înălţimea celui mai înalt molid din Europa, descoperit în 1945 pe Valea Harţagului din judeţul Buzău, şi stă la acelaşi nivel cu vârful piramidei lui Keops (146 m). Ca să-i atingem creştetul ne-ar trebui o scară cu 900 de trepte sau 130 de copii de 4-5 ani aşezaţi unul pe umerii celuilalt. Această „antenă" nu-i altceva decât euca-lipiul (Emalyptus anxygdalina), mândria continentului australian. După trestia de bambus, el are cea mai rapidă creştere. Anual se lungeşte cu circa 3 m. Şi acest Păsârilă-Lăţi-Lungilă al plantelor nu conteneşte să se înalţe timp de 70-80 de ani, după care se va dezvolta numai în grosime. Lăcomia de apă a eucaliptului este proverbială. Deşi are frunze puţine, totuşi transpiră foarte mult. De aceea, el trebuie să pompeze neîncetat apa din jurul rădăcinilor sale foarte ramificate. Or, tocmai această sete, demnă de eroul cel prea sugător al poveştii lui Creangă, îl face deosebit de folositor omului. Fiind cultivat în locurile mlăştinoase, el le seacă, făcând să dispară ţânţarii, cărăuşi ai malariei. Pe de altă parte, datorită evaporării substanţelor sale uleioase şi aromatice, el îmbălsămează şi curăţă aerul din regiune. Iată de ce eucalipţii se bucură de faima unor copaci anli-malarici, care înlătură aerul stricat (mal aria în limba italiană). Din trunchiul său drept şi rezistent la putrezire şi foc, se fac cele mai trainice calarge, din lemnul său fin şi dur - aşa-zisul lemn de janah - se confecţionează mobilă superioară, iar uleiurile saie servesc la fabricarea bomboanelor de eucalipt. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Liana diavolului din Padurea Ecuatoriala Liana diavolului din Padurea Ecuatoriala Maimutele sunt gimnasti neîntrecuti. Ele concureaza în îndemânare si performante pe acrobatii de circ care îsi desfasoara „programul" la trapez si pe frânghii la înaltimi de 10-20 m. De altminteri, padurea ecuatoriala, unde îsi duc viata maimutele, seamana cu o imensa cupola alcatuita dintr-un desis cumplit de plante între care se da o lupta apriga pentru fiecare coltisor liber. Lumina e cucerita deplin doar de copacii falnici. Copaceii ar fi condamnati sa moara. Atunci, adaptându-se la culegerea luminii prin micile sparturi ale cortului vegetal, trunchiul lor se preface în coarde. La început, coardele se târasc zeci de metri pe sol, apoi se catara iarasi zeci de metri pâna gasesc în vârful unui copac o poarta libera spre soare, pe unde îsi scot un pamatuf de frunze si un buchetel de flori. Crescând mai departe, din lipsa de sprijin, cad pe pamânt, unde se târasc încolacindu-se ca un sarpe, pana când întâlnesc un nou suport. Aceste plante agatatoare sunt vestitele liane tropicale, numite rotang sau calanws, rude cu palmierii. O astfel de coarda, Demonorops, adica „liana diavolului", desfasurata bine atinge lungimea de 400 m, cât lungimea pistei de atletism a unui stadion olimpic. Lianele sunt folosite de maimutele acrobate ca un fel de frânghii cu care fac salturi mortale de 40-50 m. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### Balaurii din poveste. Adevar sau supersitie? Balaurii din poveste. Adevar sau supersitie? Legendele chineze si japoneze vorbesc despre „dragonul de mare", un sarpe urias si stralucitor, nascut din adâncurile oceanului. Aceste povesti au aprins imaginatia primilor corabieri. Marturisind ca au vazut cu proprii lor ochi acest „zmeu", ei n-au facut decât sa întareasca o straveche superstitie. Exista oare o urma de adevar în aceasta credinta gresita? Fara îndoiala ca da. E mai putin probabil ca în oceane sa supravietuiasca reptile uriase asemanatoare celor care odinioara stapâneau apele. Mai degraba, acest „dragon" înspaimântator este o nevinovata alga bruna, unica în felul ei, prin lungimea de necrezut a talului. Macrocystis pirifera, asa se numeste acest colos al Pacificului, întrece balenele de 10-15 ori în lungime. Ca sa-si mentina la suprafata corpul lung de 400-500 m, alga are pe muche saculeti de aer (flotoare) în forma de pere, iar pentru a rezista furiei valurilor, talul nu e întreg, ci împartit în numeroase panglicute. De departe, pare imensa spinarea unui monstru marin ce se onduleaza deasupra valurilor. Probabil ca o astfel de imagine a stârnit fantezia oamenilor din trecut, înspaimântati de mirajul uriasului tal unduit de apa si de flotoarele carora reflexele razelor de lumina le dadeau stralucirea unor solzi fabulosi. Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris ### APRIES (589-570) APRIES Apries, fiul lui *Psammetik al II-lea, este al 4-lea faraon al dinastiei a XXVI-a saite. După Herodot (III, 1) el ar fi avut o fiică numită Nitetis. Pe baza datelor biblice, clasice şi mai puţin egiptene antice, domnia sa se caracterizează prin lupte purtate atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor Egiptului. Apries, urmând linia politicii externe stabilită de tatăl său, s-a implicat în politica Asiei vestice, pe care chiar dacă nu a dominat-o cel puţin a reuşit să o influenţeze. Probabil, încă din primul an al domniei sale a întreprins o expediţie contra Sidon-ului, acţiune în urma căreia a reuşit să restabilească autoritatea egipteană asupra oraşului-stat fenician. Însuşi documentele babiloniene ale lui Nabukodonosor al II-lea au recunoscut faptul că o forţă inamică – nespecificată, dar ea nu putea fi decât Egiptul lui Apries – ameninţa populaţia din zona munţilor libanezi. Această primă acţiune militară victorioasă a tânărului faraon a avut o influeneţă covârşitoare asupra regelui Iudeii, Zedekiah. Acesta din urmă încrezător în succesele aliatului său, în anul 589 se răzvrătise împotriva babilonienilor, cei care l-au instalat ca rege vasal la tronul din Ierusalim. În conformitate cu sursele biblice, dar şi a relatărilor lui Josephus Flavius (Ant.iud., X, 7, 3), Zedekiah a fost susţinut în tentativa sa şi de regi din Edom, Moab, Ammon, Tyr şi Sidon. Replica lui Nabukodonosor al II-lea n-a întârziat. Spre sfârşitul toamnei lui 589 trupele sale au înaintat spre Siria centrală, stabilindu-şi cartierul general la Riblah. Armata babiloniană urma să fie divizată în două corpuri: unul a fost trimis spre coasta estică a Mării Mediteraneene, cu scopul de a controla manevrele lui Apries din acele teritorii, iar un altul s-a îndreptat spre Ierusalim. Succesele temporare obţinute de către trupele egiptene împotriva primului contingent babilonian au amâtat asediul Ierusalimului, oferind posibilitatea lui Zedekiah să solicite „oficial“ ajutorul Egiptului. Prin descoperirile de la Lakhish, ne referim la 21 de ostraca ebraice, aflăm şi numele solului trimis de către regele Iudeii la curtea lui Apries. În conformitate cu textul ostracon-ului nr. 3, „…comandantul oştirii Koniah, fiul lui Elnathan, a coborât cu scopul de a merge spre Egipt“. La solicitarea lui Zedekiah răspunsul lui Apries a fost pozitiv, astfel că armata sa mai puţin numeroasă a început marşul, în toamna lui 588, spre Ierusalim. Între timp, în capitala Iudeii s-au format două tabere. Unii, în frunte cu regele şi apropiaţii săi şi-au pus toate speranţele în ajutorul lui Apries, în timp ce profetul Ieremia a susţinut că orice rezistenţă faţă de babilonieni este de prisos. Datorită unor manevre militare abile ale lui Nabukodonosor al IIlea, trupele lui Apries în loc să ajungă în apropierea Jerusalmului au fost nevoite să se retragă spre Egipt. Astfel, în 587 Ierusalim-ul a fost capturat, iar învingătorul a strămutat o parte a populaţiei Iudeii în Babilon (= captivitatea babiloniană). Cei care au rămas la faţa locului l-au ucis pe locţiitorul lui Nabukodonosor al II-lea, apoi înspăimântaţi, s-au îndreptat spre Egipt. Printre aceştia s-a aflat şi profetul Ieremia. Foarte probabil că din rândurile evreilor care au ajuns atunci pe teritoriul Egiptului s-a format mai târziu colonia evreiască de la Elephantine, care a jucat un rol important în istoria Egiptului din perioada epocii persane. Al doilea eveniment major al politice externe din timpul domnie lui Apries demarează de la sfârşitul anului 572, când căpetenia libiană Adrican trimite un emisar la curtea faraonului cu scopul de a primi ajutor să contracareze creşterea puterii oraşului Kyrene condus de către Battus al II-lea. Apries, interesat de limitarea influenţei economice a oraşului Kyrene în bazinul estic al Mării Mediteraneene, va trimite un contingent alcătuit numai din soldaţi egipteni, fără a-i utiliza pe mercenarii greci care nu se arătau încântaţi să lupte împotriva confraţilor săi eleni. Din cauza înfrângerii forţelor egiptene la Irasa, în cadrul armatei va izbucni o revoltă. În 571, pentru restabilirea ordinii interne, Apries l-a însărcinat pe generalul Iahmes să pună capăt atrocităţilor. Însă trupele faraonice îl vor proclama pe Iahmes faraon al Egiptului. Ca urmare, va începe un război civil între Apries şi Iahmes, a cărui desfăşurare ne este relatată numai de o singură sursă internă, o stelă datând din anul al 4-lea al domniei lui *Iahmes al II-lea. Textul obiectului, destul de fragmentar, a fost recent republicată de către egiptologul german E. Edel. Coroborând datele acestuia şi informaţiile prezentate de autorii clasici se pot trage următoarele concluzii: a) în anul 1 al domniei lui *Iahmes al II-lea, în 570, Apries a fost înfrânt la Momemphis (actuala localitate Kom el- Hisn), în urma căreia Iahmes al II-lea devine stăpânul asupra zonei vestice a Deltei Nilului; b) Apries se refugiează la curtea regelui babilonian Nabukodonosor al II-lea, iar în 567, acesta din urmă a atacat Egiptul cu scopul de a-l instala pe tronul Egiptului pe Apries în calitate de vasal. Există un dezacord între relatările surselor greceşti şi textul egiptean amintit cu privire la moartea lui Apries. În conformitate cu relatările lui Herodot (II. 169), după bătălia de la Momemphis, Apries a fost ţinut captiv o perioadă în capitala Egiptului, Sais, după care din cauza mâniei supuşilor, *Iahmes al II-lea l-a predat compatrioţilor săi care l-au sugrumat. După sursa egipteană, moartea lui Apries a survenit după atacul babilonienilor. În ceea ce ambele surse coincid este informaţia potrivit căreia Apries a fost înmormântat la Sais de către *Iahmes al II-lea, beneficiind de onoruri regale. Apries, asemănător regilor din Epoca Saită, a fost un edil recunoscut. La Memphis a ridicat sau a restaurat construcţii în beneficiul zeului Ptah, apoi a contribuit la restaurarea altor edificii pioase ale divinităţilor locale din Athribis, Sais sau Philae. Nu este exclus ca în sudul ţării, la Elephantine să fi ridicat o puternică fortăreaţă, localitate în care a fost descoperită şi o statuie a generalului său Neshor, însărcinat cu reprimarea unei revolte a soldaţilor. În anul al 13-lea al domniei sale, la Memphis, a ridicat o stelă care actualmente se află în micul muzeu din localitate, pe lângă statuia colosală a lui *Ramses al II-lea. Textul, unul arhaizant, construit după frazeologia documentelor regale din epoca Regatului Vechi, este un decret prin intermediul căruia Apries a delimitat o zonă a Memphis-ului în beneficiul cultului zeului Ptah. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### APEP (1590-1550) APEP Acesta este cel mai cunoscut rege hyksos, dar în acelaşi timp şi cel mai direct legat de istoria Egiptului antic, fiind al 5-lea faraon al dinastiei a XV-a. Datorită faptului că şi-a schimbat de mai multe ori numele de domnie, unii egiptologi au asociat fiecare nume cu un alt faraon al Egiptului(v. spre exemplu N. Grimal, P. Clayton etc.), deci ar fi existat : Apep I, al II-lea şi al III-lea. Succesiunea suveranilor dinastiei a XV-a este viu disputată de specialişti, noi am acceptat rezultatele la care a ajuns K. Ryholt şi anume: Sakirhar, Shamuqenu, Aperanati, Khayan, Apep şi Khamudi. Canonul Regal din Torino conferă acestor regi 108 ani de domnie. Fragmentul care conţine numele lui Apep a dispărut de-a lungul timpului din documentul citat, însă reiese că ar fi domnit cel puţin 40 de ani. Pentru înţelegerea corectă a faptelor istorice referitoare la domnia hyksoşilor pe teritoriul egiptean, dar şi a aşa-numitei a Doua Perioade Intermediare, trebuie să precizăm următoarele: dinastia a XV-a s-a suprapus cu sfârşitul dinastiei a XIII-a, odată ce Memphis-ul a fost cucerit de reprezentanţii primei case de domnitori; dinastia a XV-a a fost contemporană cu dinastiile a XVI-a şi a XVII-a; în cele din urmă trebuie remarcat faptul că dinastia a XV-a a coincis cu începutul dinastiei a XVIII-a, până când Avaris-ul va fi cucerit ce către *Iahmes I. Reprezentanţii dinastiei a XV-a ocupă oraşul Memphis, imediat după stabilirea lor în Delta Nilului. Datele cronologice ne permit să stabilim faptul că dinastia a XIII-a din Memphis a luat sfârşit după ce dinastia a XV-a a înlocuit dinastia a XIV-a( cu majoritatea suveranilor locali de origine canaanită) în Deltă. Simultan s-au ridicat două dinastii egiptene: una la Abydos( care nu intră în categoria dinastiilor numerotate de preotul Manethon) şi cealaltă la Theba (dinastia a XVI-a). Regii hyksoşi ai dinastiei a XV-a n-au stăpânit decât vremelnic Egiptul de Sus şi Theba. Cert este faptul că dinastia a XVII-a rivală s-a format în momentul în care dinastia a XV-a din nord, din motive politicomilitare, a fost nevoită să-şi retragă trupele din zona sudică a Egiptului. Acest eveniment coincide cu începutul domniei lui Apep. Interesant este de remarcat faptul că predecesorul acestuia, Khayan, şi-a desemnat urmaşul în persoana fiului său cel vârstnic, Yanassi. Moartea lui Khayan a declanşat o luptă dinastică în nordul Egiptului, între Yanassi şi Apep. Cel mai probabil primul a fost înlăturat, iar Apep va reuşi să ajungă noul suveran al dinastiei a XV-a. Însă, în timpul acestor confruntări, Apep va fi nevoit să-şi retragă forţele din sud. În conformitate cu textul unei inscripţii a lui *Kamose, aşa-numita Stelă a II-a, Apep a fost considerat „…stăpânul fără egal de la Hermopolis la Pi-Hathor, Avaris şi cele două râuri“. Pi-Hathor era o aşezare situată la nord-est de Avaris, foarte aproape de frontiera estică a Egiptului. Cert este faptul că Apep n-a controlat în zona sudică a Egiptului niciodată Abydos-ul, considerat fortăreaţa nordică a dinastiei thebane. Nu se poate şti cu certitudine dacă, în urma retragerii menţionate, Theba a fost într-adevăr vasală lui Apep sau nu. În orice caz, după ocuparea tronului Egiptului de către Apep şi ridicarea dinastiei a XVII-a (thebană), între cele două familii de domnitori timp de vreo douăzeci de ani au existat relaţii „paşnice“; teritoriile au fost delimitate, chiar se poate vorbi de existenţa unor relaţii comerciale între cele două dinastii. Cu toate acestea, Apep purta o serie de epitete care îi preamăreau domnia: „…nu există ţări care să nu-i plătească tribut“, „…cel care şi-a plasat sub picioarele sale toate ţările“. Nu putem însă neglija faptul că Apep a purtat războaie sângeroase încă de pe vremea domniei lui Seqenenre Tao. Faptul că numele lui Apep apare şi pe un relief care arată cucerirea Avaris-lui de către *Iahmes I, certifică faptul că el a fost contemporan şi cu întemeietorul dinastiei a XVIII-a. Despre familia lui Apep se cunosc puţine date. Tani şi Zawat erau surorile regelui, probabil că avea şi o fiică numită Harit. Unii specialişti (spre exemplu A. Schulman şi D. B. Redford) au susţinut existenţa unor căsătorii diplomatice între membrii familiei dinastiilor a XV-a şi a XVIIa, având în vedere că Tanit şi Harit ar fi fost măritate cu reprezentanţii familiei regale thebane. Datorită lipsei documentelor scrise care să ateste asemenea căsătorii, teoria este ipotetică. Pe o paletă a scribului, dăruită de Apep unui anumit Atu, este menţionată propoziţia „mama sa, Udjat“. Iniţial am fi tentaţi să credem că Udjat este o persoană istorică, dar dacă avem în vedere că textul obiectului amintit face referiri şi la alţi zei, cum ar fi Re sau Thoth, numele indică mai degrabă o zeiţă; totodată, în text lipseşte şi titulatura obişnuită de „mama regelui“( mut-nesut). Prin urmare, Apep şi-a ales în mod simbolic ca mamă pe zeiţa Udjat, din simplul motiv că ea era venerată foarte aproape de capitala ţării, Avaris, la aproximativ 10 km nordest de actualul Tell Nabasha. În această localitate a fost ridicată şi statuia unui sfinx, pe al cărui soclu există o dedicaţie a lui Apep la adresa zeiţei Udjat. Ceeea ce este interesant de remarcat este faptul că sfinxul a fost executat pentru *Sesostris al III-lea, ulterior uzurpat de către Apep. Spre deosebire de ceilalţi regi hyksoşi, Apep nu este atestat cu titulatura „stăpânul ţărilor străine“(heqa- khasut). Papirusul Rhind, datând din anul al 33-lea al domniei lui Apep, îl numeşte „…regele Aauserre“, însă mai mai există şi alte documente care folosesc acelaşi termen. Faptul că el era numit „rege“ este ceva neobişnuit pentru un faraon hyksos.Mai mult –pe un scarabeu al lui Apep– apare epitetul „regele perfect“, iar pe un vas descoperit în Spania, chiar titulatura obişnuită a faraonilor: „Regele Egiptului de Sus şi de Jos“. Cunoaştem şi numele-Horus al lui Apep, Sehetep-taui „Cel care satisface cele două ţări“, atestat pe două inscripţii fragmentare provenite de la Bubastis şi pe o tablă de ofrandă dedicată zeului Seth, descoperită la Avaris. Originea străină a lui Apep a fost evidenţiată numai de către *Kamose, care îl numeşte „căpetenia din Retjenu“, teritoriul dintre Sinai şi Canaanul sudic. Se pare că aceasta este o referire peiorativă la adresa lui Apep, prin intermediul căreia l-a discreditat şi prin care încerca să sugereze faptul că nu-i recunoaşte autoritatea asupra teritoriului egiptean. Marea majoritate a monumentelor pe care apare unul din numele sale de domnie a fost uzurpată de către Apep. În momentul în care a avut loc retragerea din sud, multe monumente sau fragmente ale acestora din Gebelein, Theba, Fayyum, Memphis, Mendes şi Busiris au fost transportate spre capitala Avaris. Deseori se afirmă de către egiptologi că divinitatea specifică hyksoşilor, şi ca atare şi lui Apep, a fost Seth, zeul dezordinii şi al ţărilor străine. Noile cercetări au demonstrat că această alegere s-a datorat numai hazardului şi anume: în momentul în care hyksoşii au ocupat teritoriul viitorului Avaris, regii în cauză au continuat pur şi simplu adorarea lui. Pe baza documentelor se pare că urmaşul desemnat al lui Apep ar fi fost fiul care purta acelaşi nume, însă la tron va ajunge, aşa cum am menţionat, Khamudi. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### ANTEF al III-lea ( 2063-2055) ANTEF al III-lea Antef al III-lea este ultimul faraon cu acest nume din timpul dinastiei a XI-a exclusiv thebane, fiind fiul lui *Antef al II-lea şi al reginei Neferu. Soţia lui este Iah, fiica lui *Antef al II-lea şi mama urmaşului său *Mentuhotep al II-lea. Canonul Regal din Torino(V. 15) îi atribuie o domnie de 8 ani, aceştia fiind singurele indicii cu privire la rubricatura documentului, pe lângă sintagma „Regele Egiptului de Sus şi de Jos…“, deoarece numele faraonului nu s-a păstrat. Referitor la domnia suveranului avem foarte puţine date concrete, marea lor majortate se leagă de probleme de genealogie. În cele ce urmează vom prezenta documentele care scot în evidenţă anumite aspecte legate de existenţa, familia sau eventual activitatea faraonului. Relieful de la Tod îl prezintă în ipostaza de strămoş al lui *Mentuhotep al III-lea(v. *Antef I). În ceea ce priveşte graffiti-ul de la Shatt er-Rigal există controverse în legătură cu identificarea personajului care poartă titulatura: it netjer merj netjer sa Re Ini-itef „Tatăl zeului, îndrăgit de către zeu, fiul lui Re, Antef“. Unii specialişti înclină să-l identifice cu strămoşul lui *Mentuhotep al II-lea, acel prinţ care apare şi în Lista de la Karnak (v. mai sus) (spre exemplu L. Morenz); aceşti specialişti cred faptul că *Mentuhotep al II-lea, născut de o regină secundară, avea nevoie de o legitimare a domniei, motiv pentru care a scos în evidenţă vechimea propriei familii. Alţii văd în figura în cauză o reprezentare a lui Antef al III-lea. Un alt document care se referă la Antef al III-lea este stela trezorierului- şef Tjetji, obiect privenit din mormântul său theban, actualmente la British Museum(In. Nr. 614). Înaltul demnitar specifică faptul că după ce *Antef al II-lea „s-a îndreptat în pace spre orizontul său(=a decedat)“ i-a urmat fiul său, Antef al III-lea. În document Tjetji subliniază faptul că„…(r. 14)Mi-am petrecut tot timpul meu pe pământ în calitate de şambelan personal la regelui…“. Amintim faptul că din textul stelei reiese faptul că Tjetji, în timpul domniei lui *Antef al II-lea a îndeplinit şi funcţia de „trezorier-şef“, pe lângă cea de „şambelan-şef“. O altă controversă a domniei lui Antef al III-lea se leagă de numele mamei sale. Unii specialişti cred că Neferu apare şi sub alte variante fonetice şi grafice: Neferukau sau Neferukait. Pe stela intendentului Rediukhnum citim: „(r. 7)…Am petrecut mulţi ani sub stăpâna mea, ornamentul regal Neferukauit…(r. 9)…, fiind fiica regelui şi soţia iubită a regelui…Ea a reinstalat/a repopulat Egiptul de Sus, avangarda oamenilor, de la Elephantine până la noma Aphroditopolitană, cu femei, împreună cu manegeri de proprietate şi oficiali din toată ţara…(r. 11). Apoi, m-a plasat la Dendera pe al mamei ei(r. 12) marea fermă de vite, bogată în documente…, cea mai mare proprietate din Egiptul de Sus“. După cum reiese din textul prezentat, demnitarul egiptean n-a menţionat numele faraonului în timpul căruia au avut loc evenimentele relatate. Ultimele investigaţii(v. S. Roth) plasează stela în timpul primului an de domnie al lui Antef al III-lea. Egiptologul W. Grajetzki este de părere că „Neferu is in this case …more likely the abbreviation of Neferukayt“. Din punct de vedere istoric, dacă stela datează într-adevăr din timpul domniei lui Antef al III-lea, informaţia oferită în legătură cu întinderea zonei stăpânite de faraon este importantă, adică: faraonul este stăpân efectiv asupra nomelor 1-10 ale Egiptului de Sus. Cealaltă variantă a numelui mamei, Neferukau, apare în mormântul regal. Trebuie menţionat faptul că A. Dodson, neavând indicii concrete, respinge aceste identificări, scriind de „fiica şi soţia unor regi necunoscuţi“. În legătură cu activitatea edilitară al lui Antef al III-lea avem puţine informaţii: a lărgit templul zeiţei Satet de la Elephantine, dar se pare că a reconstruit şi sanctuarul guvernatorului zeificat Heqaib din aceeaşi localitate. Asemănător predesesorilor săi, Antef al III-lea a fost înmormântat la el-Tarif, într-un mormânt saff de dimensiuni mari, cunoscut de localnici sub numele de Saff el-Baqar. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### ANTEF al II-lea (2112-2063) ANTEF al II-lea Antef al II-lea este al 2-lea faraon al dinastiei a XI-a thebane, fiind fratele mai mic al lui *Antef I, primul suveran al aceleiaşi dinastii. Pe baza textelor din timpul domniei sale reiese că mama faraonului, şi implicit şi a lui *Antef I, a fost o oarecare Neferu I. Antef al II-lea a avut o domnie lungă, 50 de ani după textul „stelei câinilor“. În 1860, egiptologul francez A. Mariette a descoperit în capela mormântului lui Antef al II-lea din necropola thebană partea de jos a unei stele numită în literatura de specialitate „stela câinilor“(actualmente în posesia Muzeului Egiptean din Cairo, CGC 20512). Pe obiect apar numele câinilor suveranului, cinci la număr. Aceste nume sunt de origine străină, trei dintre ele fiind traduse şi în egipteană. În timpul domniei lui *Ramses al IX-lea, când s-a efectuat un inventar al mormintelor thebane care au fost sau nu jefuite, în celebrul P. Abbott, II. 8 – 10 se afirmă că stela se află în faţa mormântului regelui Antef al II-lea, precizându-se faptul că se poate citi numele unuia dintre câinii săi, şi anume Behkay, ceea ce denotă faptul că stela fusese deja acoperită în parte de nisip. Reprezentările stelei sunt urmate de un text istoric lung, datat din anul al 50-lea al domniei lui Antef al II-lea. Recent, D. Arnold a descoperit un nou fragment al stelei. În Canonul Regal din Torino în dreptul numelui faraonului s-a păstrat numai cifra 9 a unităţilor (V. 14), însă o posibilă restaurare a anilor de domnie în [4]9 este plauzibilă. Revenind la textul stelei CGC 20512, reiese că în anul al 50-lea al domniei lui Antef al II-lea acesta stăpânea o regiunea întinsă, începând cu noma a X-a a Egiptului de Sus. Documentul pune accent pe cucerirea celei de-a VIII-a nome a aceleiaşi regiuni în urma luptelor duse împotriva dinastiei a X-a herakleopolitane. Dacă avem în vedere textul stelei demnitarului Tjetji, Antef al II-lea a fost recunoscut faraon „…în sud până la Elephantine şi în nord până la Thinis…“, din noma a VIII-a a Egiptului de Sus. Un alt demnitar, Djari, cel care s-a luptat „împotriva casei lui Khety…“( suveran herakleopolitan) la vest de Thinis, a fost însărcinat de rege să „…procure hrană…în beneficiul acestei ţări, de la Elephantine până la noma aphroditopolitană…“. Aceleaşi limite ale regatului lui Antef al II-lea apar şi în textul stelei unui alt demnitar, Rediukhnum , care însă nu aminteşte de numele acestuia. Documentul este important datorită faptului că precizează că Rediukhnum era în serviciul „suveranei Egiptului de Sus…“ Neferukait, soţia lui Antef al II-lea, şi mama viitorului faraon *Antef al III-lea. Limita nordică a regatului lui Antef al II-lea era denumită „Valea fericiţilor“(inet hesy), undeva la interferenţa nomelor a VIII-a şi a X-a a Egiptului de Sus. De aici reiese că Antef al II-lea era departe de a fi stăpânul întregului Egipt, fiind conducătorul unei dinastii locale, dar care totuşi se considera suveranul întregii ţări. Activitatea edilitară a regelui este redusă dacă ţinem cont de faptul că a avut o domnie lungă. Cea mai veche construcţie de la Karnak se leagă de numele său. Mărturie în acest sens fiind o coloană descoperită destul de recent şi care poartă următorul text: „Antef cel mare, cel puternic, pe care l-a născut Neferu“. De la Elephantine, mai precis din sanctuarul guvernatorului zeificat Heqaib, provine şi partea de jos a unei statui a regelui care poartă următorul text: „…Horus Uah-ankh, regele Egiptului de Sus şi de Jos, fiul lui Re, Antef…, îndrăgit de Satis, stăpâna Elephantinei, trăind etern ca şi Re“. Probabil, o altă statuie descoperită în aceeaşi localitate, cu toate că este acefală şi anepigrafă, i se poate atribui, dacă ţinem cont de faptul că regele este redat în costumul de sărbătoare sed. Desigur, cei 49-50 de ani domnie, care justifică numele-Horus al faraonului („Cel durabil prin viaţă“/ Uah-Ankh /), i-a permis celebrarea jubileului sed. Mormântul lui Antef al II-lea, ca şi cel al fratelui şi fiului său, se găseşte în necropola din vestul Thebei, la el-Tarif. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### ANTEF I (2125-2112) ANTEF I Istoria oficială a dinastiei a XI-a thebane a fost „inaugurată“ de către nomarhul Antef, fiul „stăpânei casei“ Ikui. Personajul în cauză apare printre cei cărora *Thuthmes al III-lea a prezentat ofrande în Lista sa din templul de la Karnak(actualmente la Muzeul Luvru din Paris, Inv. E. 13481 bis). Printre reprezentanţii dinastiei în cauză apar: prinţii Antef şi Mentuhotep I, Antef I şi *Antef al II-lea. Mentuhotep I, următorul prinţ local, guvernator al Thebei, s-a căsătorit cu Neferu I, de unde au rezultat doi fii: Antef I şi *Antef al II-lea. Ulteriror, primul i-a atribuit(post-mortem)tatălui său titulatura de faraon, cu toate că acesta n-a domnit niciodată în această calitate. La acea vreme, în Egiptul divizat, dinastia a XI-a thebană era în conflict cu dinastia a X-a herakleopolitană, care controla Delta şi o parte din Egiptul de Mijloc. Zona de „tampon“ dintre cei doi era în regiunea Abydos-ului. Cel care, în cadrul Thebei şi al dinastiei a XI-a, s-a proclamat faraon pentru prima dată a fost Antef I, cu toate că era departe de a controla întregul teritoriu al Egiptului. A reuşit să ducă o campanie victorioasă împotriva lui Ankhtifi, guvernatorul a 3 nome aflate la extremitatea sudică a Egiptului de Jos. Koptos, Dendera, el-Kab şi Hierakonpolis au fost cucerite de către Antef I, cel care a reuşit să reunifice Egiptul de Sus. În schimb, Egiptul de Jos a fost controlat în continuare de către reprezentanţii dinastiei a X-a herakleopolitane. În privinţa titulaturii lui Antef I, dar şi a celorlalţi doi „faraoni“ cu acelaşi nume, se observă o particularitate. Documentele prezintă o titulatură regală constând numai din numele-Horus şi cel de naştere. Cea mai logică explicaţie a fenomenului, cel puţin din punctul nostru de vedere, la oferit egiptologul francez S. Aufrère: pentru legitimarea proriilor domnii, cei trei Antef-i s-au folosit de modelul regalităţii thinite, contrar rivalilor herakleopolitani care imitau titulaturile faraonilor Regatului Vechi. Nu multe sunt documentele care-l menţionează pe Antef I. Pe lângă cele descrise mai sus, se mai poate evidenţia şi un bloc de piatră de la Tod, aparţinând templului funerar al lui *Mentuhotep al II-lea (actualmente în posesia Muzeului Egiptean din Cairo, JE 66331), pe care sunt prezenţi şi trei faraoni cu numele Antef, primul fiind Antef I. În timpul Primei Perioade Intermediare a apărut un nou tip de mormânt, săpat în stâncă, având o sală lată la capătul căreia se găseau stâlpi patrulateri. Denumiea în arabă a şirului de stâlpi(saff „rând, şir“) a oferit şi numele tipului de mormânt folosit de către egiptologi: mormânt-saff. De la aceşti stâlpi pornea un coridor îngust care ducea spre capela mormântului, unde apoi s-a săpat un puţ adânc pentru depunerea corpului celui decedat. La el-Tarif, în marele cimitir al oficialilor vremii, pe locul numit astăzi de către localnici Saff el-Dawaba, Antef I şi-a construit o asemenea sepultură de dimensiuni mari: 300 m lungime şi 54 m lăţime, cu trei capele. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### Amyrtaeus (404-399) Amyrtaeus În 414/413, în Egipt a izbucnit o rebeliune împotriva dominaţiei persane. Nu se ştie dacă în fruntea acestei mişcări era Amyrtaios, oricum el se va proclama faraon nouă ani mai tîrziu şi ca atare nu se exclude posibilitatea ca această revoltă să fi fost condusă de un al dinast local din Deltă. În 410, după relatările papirilor arameeni de la Elephantine, egiptenii au devastat templul zeului Jahve, când satrapul Egiptului, Arsames, se găsea la curtea imperială de la Susa. Pe baza datelor prezentate de către P. Salmon, Amyrtaios s-a proclamat faraon la data de 2 decembrie 405 şi a inaugurat dinastia a XXVIII-a a lui Manethon, fiind de altfel şi unicul reprezentant al acesteia. Domnia sa a durat 6 ani, până spre sfărşitul anului 399. Însă după opinia majorităţii egiptologilor, Amyrtaios ar fi ajuns la tronul Egiptului odată cu moartea lui Darius al II-lea, adică în 404. Acesta este probabil fiul lui Pausiris şi nepotul lui Amyrtaios din Sais, colaboratorul dinastului libian Inaros, cel care a condus, între 463-451, revolta împotriva lui Artaxerxes I. Din aceste motive, deseori faraonul în discuţie este este reţinut sub numele de Amyrtaios al II-lea. După cum am văzut, egiptenii au încercat să scape de jugul persan încă din 414/ 413. P. Salmon respinge ipoteza lui H. Gauthier conform căreia mercenarii greci ar fi sprijinit revolta egiptenilor, invocând faptul că athenienii erau angajaţi în războiul peloponeziac. În 404, odată cu venirea la putere a lui Artaxerxes al II-lea, a reizbucnit rebeliunea egiptenilor. Deşi după Manethon, la acea vreme regele era Amyrtaios, după papirii de la Elephantine zona Egiptului de Sus era încă sub stăpânirea perşilor. În cursul anului 401, Egiptul de Sus, incluzând şi oraşul Elephantine, a fost ocupat de către Amyrtaios. În anul următor, 400, faraonul a autorizat, la data de 19 iunie, 400 evreii de la Elephantine să-şi reconstruiască templul, decizie menţionată de Papirusul arameean nr. 35 de la Muzeul din Brooklyn. În acelaşi timp, o armată persană condusă de către Abrocomas a fost concentrată în Fenicia cu scopul de a ajunge în Egipt. Însă conflictul dintre prinţul Cyrus şi Artaxerxes al II-lea amână atacul perşilor asupra Egiptului. În acelaşi an, amiralul lui Cyrus, un anume Tamos , originar din Memphis, s-a refugiat în Egipt, însă a fost asasinat de către faraon. După relatarea lui Diodor din Sicilia acel suveran al Egiptului era Psammetik, dar cum a dovedit egiptologul belgian H. de Meulenaere, în realitate acest Psammetik era de fapt Amyrtaios. Cu toate acestea, nu toţi egiptologii acceptă această opinie, după unii moartea lui Tamos s-a datorat unui alt dinast al Deltei, probabil un rival al lui. Acestea sunt puţinele date care se cunosc în legătură cu Amyrtaios, despre a cărui domnie textele egiptene aproape nu relatează nimic, excepţie fiind „Cronica Demotică“. Relatările acesteia sunt succinte, dar şi contradictorii. Amyrtaios ar fi ajuns la domnie datorită dorinţei de a face dreptate, însă într-un alt pasaj documentul menţionează faptul că oracolul egiptean anunţa că fiul său nu-i va succeda la domnie, deoarece zeii l-ar fi pedepsit pe Amyrtaios din cauza nedreptăţilor săvârşite. Papirusul arameean nr. 13 de la Muzeul Brooklyn, descoperit la Elephantine, aparţinând comunităţii evreieşti a localităţii, menţionează faptul că la data de 1 octombrie 399, Amyrtaios era deja mort, iar tronul Egiptului a fost preluat de către succesorul său, Nepherites I. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### Amenmesse (1205-1201) Amenmesse Faraon al dinastiei a XIX-a, acesta reprezintă un personaj controversat al istoriei Egiptului antic. Cel puţin până în prezent, se cunosc puţinee date despre domnia sa, majoritatea referinţelor existente conduc spre supoziţii care împart specialiştii în mai multe tabere. Nu ne rămâne decât să încercăm să prezentăm aceste opinii, fără a avea certitudinea dacă una este mai corectă decât cealaltă. În prezentul lexicon îl vom considera al 5-lea faraon al dinastiei a XIX-lea, probabil fiul lui *Merenptah şi al reginei Takhat, ori eventual unul dintre numeroşii fii ai lui *Ramses al II-lea. În legătură cu Takhat se poate afirma că era o soţie secundară a lui *Merenptah. Alţi savanţi nu exclud posibilitatea ca *Tauseret, soţia lui Sethi al II-lea, a fost sora lui. Cândva s-a propus că soţia lui Amenmessu a fost o femeie numită Baketwerel, dar în urma analizei mormântului lui Amenmessu s-a ajuns la concluzia că persoana în cauză, soţia lui *Ramses al IX-lea, a uzurpat sepultura faraonului (KV 10), adăugându-şi propriile scene şi inscripţii. Amenmessu nu a fost în nici un caz urmaşul desemnat al lui *Merenptah. Dacă ar fi să dăm crezare britanicului K. A. Kitchen, cel care se poate considera cel mai bun cunoscător al Epocii Ramsizilor, atunci trebuie scos în evidenţă faptul că Amenmessu a uzurpat tronul de la urmaşul legal al lui *Merenptah, Sethimerenptah, folosindu-se de unul din motivele: ori de o slăbiciune momentană a prinţului moştenitor, ori de preluarea puterii când prinţul se afla undeva în Asia. Pe baza unui document publicat de acelaşi egiptolog, Amenmessu ar fi domnit 4 ani. Interesant de remarcat este faptul că după Manethon faraonul a condus destinele Egiptului timp de 5 ani. Foarte probabil Sethimerenptah este una şi aceeaşi persoană cu Sethi al II-lea, despre care se crede că a urmat la tron după Amenmessu. În legătură cu ordinea de domnie a faraonilor părerea specialiştilor diferă. Unii dintre ei afirmă faptul că în mormântul faraonului cartuşele lui Sethi al II-lea au fost şterse, apoi revopsite, ceea ce ar demonstra faptul că domnia lui Sethi al II-lea a fost temporar întreruptă de către fratele său vitreg. R. Krauss şi A. Dodson au susţinut faptul că Sethi al II-lea a fost succesorul imediat al lui *Merenptah. Ca atare, Amenmessu nu l-a succedat la tron pe *Merenptah, ci a fost un uzurpator care a preluat puterea cândva între anii 2 şi 4 al domniei lui Sethi al II-lea în Egiptul de Sus şi în Nubia. Acelaşi savanţi, germanul R. Krauss şi britanicul A. Dodson, au sugerat că Amenmessu este una şi aceeaşi persoană cu vice-regele din Kush, Messuwi. Argumentele lor au fost combătute pe bună dreptate de americanul F. Yurko cel care a scos în evidenţă faptul că mai multe reprezentări ale lui Messuwi din templele nubiene n-au fost efaţate de către Sethi al II-lea, în comparaţie cu cele ale lui Khaemter, în acelaşi timp şi vizir al lui Amenmessu. Evident, aşa ceva era imposibil dacă Amenmessu şi Messuwi ar fi fost una şi aceeaşi persoană. Mai mult, există dovezi conform cărora Messuwi a fost înmormântat la Aniba încă în timpul domniei lui *Merenptah, ca atare nu avea cum să fie identic cu Amenmessu. Pornind de la un pasaj din P. Salt 124, unde apare numele propriu Mesi, acelaşi R. Krauss a sugerat că acesta este identic cu faraonul Amenmessu, iar între „povestea“ acestuia şi cea a lui Moise relatată de Biblie sunt asemănări. Alţi specialişti cred că opera literară cunoscută sub numele de Povestea celor doi fraţi, care este amintită pentru prima dată sub domnia lui Sethi al II-lea, nu este altceva decât o variantă a conflictului dintre Amenmessu şi Sethi al II-lea mutată pe tărâm literar. Oricum, această ipoteză este mult mai plauzibilă decât cea referitoare la presupusa identitate dintre Amenmessu şi Moise. Numărul monumentelor care au aparţinut lui Amenmessu sunt reduse la număr. Cândva în templul lui Amon din Karnak se aflau 6 statui de cuarţ aparţinând faraonului, ulterior faţa lor a fost distrusă, iar obiectele au fost reînscrise cu numele lui Sethi al II-lea. Amenmessu a restaurat un sanctuar de dimensiuni reduse, din timpul domniei lui *Thuthmes al III-lea, care cândva era în faţa templului de la Tod. Mormântul lui Amenmessu a fost cel numit KV 10 din Valea Regilor, cel care a fost uzurpat ulterior de către Sethi al II-lea şi de rudele lui *Ramses al IX-lea. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENHOTEP al III-lea (1390-1352) AMENHOTEP al III-lea Amenhotep al III-lea, fiul lui *Thuthmes al IV-lea şi al reginei Mutemweya, este al 9-lea faraon al dinastiei a XVIII-a. După varianta transmisă de către Josephus Flavius a operei manethoniene, Amenhotep al IIIlea ar fi domnit 38 de ani şi 7 luni, iar o inscripţie de la palatul din Malqata pare să confirme acelaşi număr de ani. Faraonul a moştenit un vast imperiu care se întindea din Siria de nord pânâ la cataracta a V-a. A avut o domnie prosperă care îl situează printre cei mai prolifici constructori ai Egiptului antic. Diferitele nume şi titulaturi pe care le purta îl caracterizau ca un suveran perfect, cel care întruchipa legea, ordinea şi cel care menţinea stabilitatea imperiului său. Spre sfârşitul domniei Amenhotep al III-lea şi-a schimbat numele tradiţionale, printre care numele-Horus caracteriza probabil cel mai bine întreaga sa domnie: „Conducătorul conducătorilor, rege mare prin glorie la Theba“. Numele de domnie a fost însoţit şi de o serie de epitete, dintre care predominau cele cu aspect solar cum ar fi: „urmaşul lui Re“(iua-Re), „cel ales de către Re“(setep-en-Re), însă cel preferat de Amenhotep al III-lea a fost „discul solar orbitor“(Iten tjehen). Mama sa Mutemweya a fost o soţie secundară a lui *Thuthmes al IV-lea, ea primind rangul de „marea soţie regală“ numai după accesiunea la tron a lui Amenhotep al III-lea. „Camera naşterii“ din templul de la Luxor prezintă scene interesante cu privire la originea faraonului. Zeul Amon-Re, deghizat în *Thuthmes al IV-lea, este cel care o vizitează pe Mutemweya, iar împreună îl vor concepe pe Amenhotep al III-lea. În conformitate cu documentele epocii, din anul al 2-lea al domniei sale, Amenhotep al III-lea era deja căsătorit cu „marea soţie regală“, regina Teye. Părinţii ei erau Yuya şi Tuya, al căror mormânt (KV 46) a fost descoperit în 1905 de americanul Th. Davis. Pe baza analizei titulaturilor lui Yuya acesta se pare că era originar din Akhmim, însă scrierea numelui prin intermediul elementelor silabice nu exclude o probabilă origine străină. Faptul că Teye nu era „prinţesă regală“ i-a determinat pe unii egiptologi să susţină ideea conform căreia, cel puţin din a doua jumătate a dinastiei a XVIII-a, dreptul la succesiune al faraonilor nu se transmitea pe linie feminină. Din aceste motive Amenhotep al III-lea nu s-a căsătorit cu o „moştenitoare“ regală. Cu toate acestea, rolul jucat de regina Teye în timpul domniei lui Amenhotep al III-lea a fost considerabil, mulţi savanţi considerând-o partenerul „divin“ al regelui, ceea ce în opinia lor a servit ulterior ca exemplu pentru cuplurile *Akhnaton-Nefertiti şi *Ramses al II-lea- Nefertari. Teye apare deseori în grupuri statuare împreună cu soţul ei pe diferite stele funerare, dar şi pe reliefurile mormintelor şi ale templelor. Regina purta un nou atribut al ei, coroana hathorică, dar a fost reprezentată şi sub forma unui sfinx care se luptă cu inamicii haosului. Până acum asemenea reprezentări erau rezervate în exclusivitate faraonului. Amenhotep al III-lea a construit în favoarea ei un templu în Sudanul nordic, la Sedeinga, unde a fost adorată ca o manifestare a zeiţei Hathor. Amenhotep al III-lea şi Teye au avut mai mulţi fii, unul dintre aceştia fiind un anumit Thuthmes, care a îndeplinit o funcţie sacerdotală înaltă, fiind mare preot al zeului Ptah din Memphis, însă a decedat înaintea tatălui său. Mult mai important a fost urmaşul faraonului, adică viitorul *Akhnaton. Cuplul regal a avut şi patru fiice: Sitamon, Henuttaneb, Isis şi Nebetah. În conformitate cu o expresie a inscripţiei din mormântul tutorelui prinţului Amenhotep, adică demnitarul Heqarneheh, *Thuthmes al IV-lea i-a recunoscut fiului său calitatea de moştenitor al tronului, numindu-l: „fiul regelui din corpul său“. Totuşi, prinţul nu va accede la tron decât după moartea lui *Thuthmes al IV-lea, la o vârstă destul de fragedă. După unii specialişti, evenimentul a avut loc între anii 10-12 ai vieţii lui Amenhotep al III-lea. Datele de care dispunem în privinţa primilor 2 ani de domnie certifică faptul că din ordinul noului faraon au fost redeschise carierele de calcar de la Tura şi Deir el- Bersheh (în Egiptul de Mijloc). Decizia în cauză era o motivare a programului edilitar al regelui. La fel, din perioada de început a domniei datează şi singurele mărturii cu privire la trimiterea unei expediţii de pedepsire a unor triburi nubiene din zona Kush-ului. Victoria repurtată de trupele faraonului a fost comemorată prin intermediul a trei stele rupestre săpate pe stâncile de la Assuan şi insula Sai. Printre documentele reprezentative ale domniei lui Amenhotep al III-lea se înscriu şi scarabeii comemorativi, descoperiţi într-un număr relativ mare (cca. 200 de exemplare) care cuprind o arie de răspândire vastă, de la Rash Shamra -Ugarit până în localitatea Soleb din Sudan. Din punct de vedere tipologic aceste de obiecte se pot împărţii în cinci categorii, în funcţie de textul înscris pe suprafaţa plată a scarabeului. O primă categorie, destul de rară, o reprezintă acei scarabei care prin intermediul textului lor descriu vânarea taurilor sălbatici în anul al 2-lea al domniei faraonului. Textul precizează faptul că animalele au fost depistate „în deşertul regiunii Shetep-ului (probabil în Wadi Natrun)“, iar faraonul a navigat spre regiune, unde a ajuns spre dimineaţă. Vânătoarea propriu-zisă a avut loc din carul de luptă al suveranului, care numai într-o singură zi a reuşit să captureze 56 de tauri sălbatici. Mai mult ca sigur, această vânătoare a avut un rol simbolic, acela de a învinge forţele răului, încarnate în animale şi prin urmare de a asigura triumful ordinii universale. O altă categorie o reprezintă cele aproximativ 123 de scarabei comemorativi care înregistrează uciderea a 110 lei de către „propriile săgeţi“ ale lui Amenhotep al III-lea. Aceste piese sunt datate din anul 1 al domniei, până în cel de-al 10-lea. Un număr foarte redus de scarabei comemorativi posedă un text prin intermediul căruia se relatează despre venirea prinţesei Gilukhepa din Mitani, împreună cu 317 femei din anturajul ei, toate intrând în haremul regal. Din anul al 11-lea al domniei regelui datează acei scarabei care prin textele lor redau construirea de către suveran a unui lac artificial în favoarea reginei Teye. Textul pieselor este după cum urmează: „...Maiestatea Sa a ordonat construirea unui lac în favoarea marii soţii regale Teye, ca ea să trăiască veşnic, în oraşul ei Djarukha (probabil o localitate lângă Akhmim, modernul Sohag). Lungimea ei este de 3700 de coţi şi lăţimea de 700 coţi. < Maiestatea Sa > a celebrat Sărbătoarea inaugurării lacului în luna a 3-a a anotimpului inundaţiei, ziua a 16-a...“. Un alt grup este alcătuit de cca. 56 de scarabei comemorativi care prezintă originea reginei Teye şi precizează limitele imperiului egiptean. În literatura de specialitate aceste piese au fost numite greşit „scarabei ai căsătoriei“, crezându-se că textul lor se referă la căsătoria dintre Amenhotep al III-lea şi regina Teye de la începutul domniei faraonului. Însă textul lor nu menţionează un asemenea eveniment, iar după prezentarea titulaturii lui Amenhotep al III-lea urmează următoarele propoziţii: „...marea soţie regală Teye, ca ea să trăiască. Numele tatălui ei este Yuya. Numele mamei ei este Tuya. Ea este soţia unui rege puternic ale cărui graniţă sudică este la Karoy, iar cea nordică la Naharina“. Textul este important prin faptul că pentru prima dată în istoria faraonică sunt menţionate numele membrilor familiei unei regine, dar şi asocierea limitelor imperiului egiptean cu soţia unui faraon. Oamenii de ştiinţă numesc acest grup de obiecte „scarabeii Teye“. O remarcă importantă se impune în legătură cu datarea acestor scarabei comemorativi. Cu toate că piesele menţionează diferiţi ani în care au fost executate, specialiştii sunt de părere că au fost confecţionate în anul al 11-lea al domniei lui Amenhotep al III-lea, în acelaşi atelier şi au fost puse în circulaţie concomitent. Aceste piese urmau să marcheze evenimentele principale ale domniei faraonului până la acea dată, scoţând în evidenţă „tinereţea“ faraonului. Documentele din perioada mijlocie a domniei lui Amenhotep al III-lea sunt reduse la număr. Un decret regal datând din anul al 20-lea al domniei faraonului se referă la inaugurarea unui templu de dimensiuni reduse, edificiu care a purtat denumirea de Nebnefer. De la palatul din Malqata provin o serie de inscripţii hieratice înscrise pe fragmente de vase ceramice, acoperind intervalul anilor de domnie 20-29. Ţinând cont de datele de care dispunem, începând cu anul al 29-lea de domnie, Amenhotep al III-lea şi-a mutat reşedinţa la Theba. Până la acea dătă faraonii dinastiei a XVIII-a şi-au petrecut marea majoritate a timpului lor la Memphis, vizitând Theba numai cu prilejul unor mari sărbători religioase. Nu este exclus faptul că Amenhotep al III-lea să fi decis această mutare întocmai datorită serbării jubileului său sed. Faraonul şi-a sărbătorit jubileul de reîntinerire şi de reconfirmare a domniei în anii de domnie 30, 34 şi 37, evenimente care au avut loc la palatul din Malqata, numită în antichitate „Casa bucuriei“(Per-Hay), compusă dintr-un templul al zeului Amon şi o sală specială dedicată celebrării sărbătorii propriu-zise. În legătură cu atestarea primei sărbători sed dispunem de următoarele surse: inscripţiile templului de la Soleb din Sudan, fragmentele de reliefuri provenite de la templul mortuar al regelui de la Kom el-Hatan din Theba, reliefurile din templul zeului Khonsu de la Karnak, scenele din templul mortuar al lui Amenhotep, fiul lui Hapu. La acestea se adaugă şi informaţiile transmise de textele din mormintele a doi demnitari thebani: Khaemhat „supraveghetorul celor două hambare“(TT 57) şi Kheruef, intendent al reginei Teye (TT 192). Cea de-a doua sărbătoare sed este documentată prin textele înscrise pe vasele de ceramică de la palatul din Malqata, ele amintind de mari cantităţi de provizii necesare celebrării jubileului. Cea de-a treia şi ultima sărbătoare sed a lui Amenhotep al III-lea este atestată de textele provenite din mormântul theban al demnitarului Kheruef. Deşi nu deţinem date suficiente în legătură cu modalitate de desfăşurare a sărbătorii propriu-zise, ştim că ele au fost pregătite minuţios de către anturajul suveranului. Textele chiar amintesc faptul că „...generaţii întregi, încă din epoca strămoşilor, n-au celebrat riturile jubileului sed...“, afirmaţie care desigur are o valoare propagandistică, dorind să accentueze importanţa sărbătorii. La aceste evenimente ale curţii regale au participat regina, prinţesele regale, oficialii statului, dar ele au avut şi un larg ecou internaţional, fapt dovedit de textele tăbliţelor de lut din corespondenţa diplomatică a regelui de la el-Amarna. Alături de *Ramses al II-lea, Amenhotep al III-lea este unul dintre cei mai mari edili ai Egiptului faraonic, construcţiile sale fiind atestate din regiunea Deltei Nilului până la cataracta a III-a a Nilului, în Nubia. Din nefericire marea majoritate a acestor monumente ne-au parvenit prin intermediul unor fragmente, deoarece succesorii lui Amenhotep al III-lea ori le-au distrus, ori ele au servit drept carieră de piatră chiar şi pentru epocile moderne. Spre exemeplu, despre templul lui Amenhotep al III-lea de la Memphis, numit „Neb-Maat-Re, unificat cu (zeul) Ptah“, posedăm informaţii numai prin intermediul unei inscripţii autobiografice gravată pe o statuie a demnitarului însărcinat cu executarea construcţiei, Amenhotep. În Fayyum, la Kom Medinet Gurob, se găsesc urmele unui palat al haremului regal, iar în Egiptul de Mijloc a fost construit un templu dedicat zeului Horus din Hebenu ( modernul Kom el-Ahmar). La Hermopolis, în incinta templului zeului Thoth, Amenhotep al III-lea a ordonat ridicarea a patru statui de babuini, dintre care una având o înălţime de 4,5 m. Cele mai multe monumente au fost edificate în regiunea Thebei, marea majoritate a lor fiind documentată atât prin intermediul mărturiilor arheologice, cât şi a celor epigrafice. După estimările egiptologului britanic B. J. Kemp, oraşul de pe malul estic al Nilului la Karnak avea o suprafaţă de cca. 600 ha şi aproximativ 90.000 de locuitori. Demn de remarcat este faptul că înainte de domnia lui Amenhotep al III-lea partea sudică a Thebei, pe ambele maluri, era aproape goală. Excepţie fiind, pe malul vestic, micul templu al zeului Amon de la Medinet Habu şi, pe malul estic, un templu construit la Luxor de către *Hatshepsut şi *Thuthmes al III-lea. Un mare merit al faraonului a fost faptul că în acele locuri unde existau deja constucţii le-a respectat şi eventual le-a lărgit. Pilonul X de la Karnak a fost construit din ordinele sale. Nu este exclus nici faptul ca Amenhotep al III-lea să fi construit prima variantă a templului zeului Khonsu de la Karnak, ulterior modificat de către *Ramses al III-lea. Interesant de remarcat este faptul că la Luxor a distrus templul existent până la acea dată şi a construit unul nou, numit „Sanctuarul sudic al lui Amon“, pentru a-l deosebi de cel nordic de la Karnak al aceluiaşi zeu. Trecând pe malul vestic al fluviului, cândva exista templul său mortuar, iar la sud-vest de acesta era complexul de palate de la Malqata, care pe lângă elementele descrise mai sus cuprindea şi o zonă rezidenţială, cu palatul regal propriu-zis. Celebre sunt cele două statui colosale ale regelui (înalte de aproximativ 21 m), care se află la locul unde cândva exista intrarea în templul mortuar al regelui (astăzi Kom el -Hatan). Blocurile de piatră au fost extrase de la minele de la Gebel el-Ahmar şi transportate la Theba sub îndrumarea demnitarului Amenhotep, fiul lui Hapu. Ulterior, ele au fost sculptate de o echipă de artişti aflată sub conducerea lui Men, tatăl sculptorului Bek, cel care a avut un rol hotărâtor în introducerea unui nou stil artistic sub Amenhotep al III-lea, dar ulterior a fost şi cel care a elaborat stilul propriu al Epocii Amarna. Numele modern al acestor două statui este „Coloşii lui Memnon“. Denumirea provine din asocierea acestora, în epoca antichităţii clasice, cu prinţul ethiopian Memnon, fiul zeiţei Aurora, cel care a participat la războiul Troii. În timpul cutremurului din anul 27 î. Hr., ele s-au fisurat, în special cea nordică, iar circulaţia aerului a emis anumite sunete, care au fost asociate cu o chemare a lui Memnon adresată mamei sale, zeiţa Aurora. Pentru „cânta“ în continuare, în secolul III d. Hr., Septimius Severus a dispus restaurarea ei. Prin urmare, statuia „a amuţit“. Alte monumente ridicate din ordinul lui Amenhotep al III-lea, la sud de Karnak, au fost: o mică capelă dedicată zeiţei vultur Nekhbet de la el-Kab, o capelă de la Elephantine dedicată zeului Khonsu (construcţie din nefericire distrusă în 1822, dar desenele ei s-au păstrat în celebra „Description d’Égypte“). Pe teritoriul Nubiei semnalăm la Aniba construirea unei părţi a templului zeului Horus, la Soleb edifică „Fortăreaţa lui Khaemmaat“, iar la Sedeinga există un templu dedicat atât cultului propriu cât şi cel al reginei Teye, în timp ce la es-Sebua beneficiem de o mică capelă unde a fost adorat Amenhotep al III-lea cel divinizat. Două probleme principale se ridică referitor la domnia marelui faraon: a existat o coregenţă cu *Akhnaton şi dacă faraonul a fost divinizat încă în timpul vieţii sale. Ambele au fost şi desigur vor fi investigate de către specialişti, care au opinii diferite. În prezenta lucrare am acceptat argumentele acelor egiptologi care exclud orice coregenţă între cei doi suverani. În privinţa celei de-a doua problematici, admitem că divinizarea lui Amehotep al III-lea se poate dovedi cu certitudine cel puţin pe teritoriul Nubiei. Totuşi, se impun anumite precizări în legătură cu ideologia regală. Cu excepţia reginei *Hatshepsut şi a lui Amenhotep al III-lea, toţi regii dinastiei aveau în componenţa numelui elementul heperu, adică „manifestarea...(unui zeu)“. Amenhotep al III-lea a fost „Stăpânul Maatului...“, apelativ care implica un oarecare statut divin deoarece Maat-ul - „ordinea“ - a fost, înainte de toate, o prerogativă a zeului Soare. Preluarea epitetului Iten-tjehen „Discul solar orbitor“ a avut drept rezultat creşterea influenţei unei ipostaze a zeului solar, Aton. În conformitate cu reprezentările egiptene antice, Egiptul de pe vremea domniei lui Amenhotep al III-lea pare a fi un imperiu care stăpânea efectiv lumea egeeană, dar şi teritoriul dintre Tigru şi Eufrat. Realitatea istorică este însă alta. Cu toate acestea trebuie notat faptul că relaţiile internaţionale ale Egiptului erau mult mai diversificate acum decât în alte epoci, iar cultura lui era mai cosmopolită decât altă dată. Regiunile Siriei şi ale Palestinei, precum şi ale Sinai-ului sunt efectiv stăpânite de către faraon, din cauza lipsei unor rivali, dar şi datorită faptului că oraşele-state din zonă nu erau destul de puternice pentru a riposta din punct de vedere militar. În cazul zonei Mării Egee, a Anatoliei şi a aşa-numitei Mesopotamii relaţiile sunt de altă natură. În anul 1964, o echipă de egiptologi elveţieni sub conducerea lui H. Ricke a descoperit în colţul nord-vestic al templului funerar de la Kom el-Hatan şi cinci socluri ale unor statui colosale. Pe cel de-al cincilea, cunoscut şi sub numele de „lista egeeană“, s-au păstrat patrusprezece nume, redate prin intermediul scrierii silabice, care sunt aşezări şi regiuni din zona Mării Egee. Cele mai importante nume se referă la keftiu(= numele egiptean pentru Insula Creta şi minoienii Epocii Bronzului), tanaiu(=numele minoienilor, danaoi, din Epoca Bronzului Târziu din Peloponez), Mukanu (=Micene), Baishatai (Phaistos), Kutunai (Kudonia), Kunusha (=Knossos), Mizani (= Messana), Kutaira (Kuthera), Likata (=Luktos) şi Diqais (= Thebais). Sursa amintită nu este unică în privinţa menţionării unor etnonime şi toponime egeene din timpul domniei lui Amenhotep al III-lea. Spre exemplu: Papirusul medical din Londra 11, 4-6 prezintă expresii medicale în „limba keftiu“. Apoi, numele Keftiu şi Tanaiu apar pe o coloană a templului lui Amenhotep al III-lea de la Soleb din Nubia, iar cel de-al doilea etnonim este prezent şi într-o inscripţie a templului zeului Amon-Re din Karnak. Până nu demult, prezenţa acestor nume a fost interpretată în sensul supunerii de către egipteni a popoarelor din zona Mării Egee. Actualmente savanţii sunt mult mai circumspecţi: prezenţa lor pe o serie de monumente faraonice din timpul domniei lui Amenhotep al III-lea reprezintă mărturii ale unor relaţii comerciale în cazul minoienilor din Creta şi de natură diplomatică cu noua putere a regiunii, adică cu micenienii din Grecia continentală. Relaţiile dintre Amenhotep al III-lea şi teritoriul Anatoliei sunt la fel documentate de inscripţii. Ţara Hatti apare în patru liste geografice: de la Kom el-Hatan, la Soleb, templul din Karnak şi Scrisoarea el-Amarna nr. 31. Un alt regat de pe teritoriul Anatoliei, Arzawa, situată în partea ei de sud-vest, apare în listele de la Kom el-Hatan, Soleb, dar şi în Scrisorile el-Amarna Nr. 31-32, acestea din urmă referindu-se la căsătoria dintre Amenhotep al III-lea şi fiica regelui Tarkhudarudu din Arzawa. Aruşna, un stat în sud-vestul Anatoliei apare la Soleb. Realţiile dintre Egipt şi Hatti în timpul domniei lui Shuppiluliuma erau de natură diplomatică, însă nu neapărat de bună prietenie. Amenhotep al III-lea a încercat deseori să contracareze puterea crescândă a regatului din Hatti prin încheierea unor alianţe cu Mitani-ul, Arzawa şi micenieni, la care se adaugă şi Babilonul. Acest aspect reiese şi din corespondenţa diplomatică de la el-Amarna purtată de faraon cu regii Babilonului, Mitani-ului şi al Arzawei, în care aceşti suverani se adresau faraonului egiptean prin intermediul expresiei „fratele meu“. Mormântul lui Amenhotep al III-lea se găseşte în partea vestică a Văii Regilor (KV 22), fiind descoperit de către expediţia franceză din 1799, ulterior investigat de către H. Carter. Arheologul britanic a descoperit şi a reuşit să demonstreze faptul că iniţial mormântul a fost conceput pentru *Thuthmes al IV-lea. Pe baza unor obiecte înscrise descoperite în mormânt se crede că alături de Amenhotep al III-lea a fost înmormântată şi regina Teye. Scenele de la el-Amarna o înfăţişează pe regină, care a trăit cu cel puţin zece ani mai mult decât soţul ei, dar ulterior, după decesul ei, a fost readusă la Theba. Mai mult ca sigur, preoţii thebani au mutat corpul lui Amenhotep al III-lea în celebra ascunzătoarea din KV 35. Există şi o altă opinie, cea a profesorilor E.Wente şi J.Harris, care examinând presupusa mumie a lui Amenhotep al III-lea au ajuns la concluzia că ea ar fi cea a lui *Akhnaton sau eventual a lui *Ay. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### Amenhotep al II-lea (1427-1400) Amenhotep al II-lea Amenhotep al II-lea a fost al 7-lea faraon al dinastiei a XVIII- a, fiul şi urmaşul lui *Thuthmes al III- lea. În conformitate cu documentele vremii, în anul al 24-lea al domniei lui *Thuthmes al III- lea, fiul acestuia, Amenemhat, era considerat urmaşul desemnat, purtând titulatura de „fiul cel vârstnic al regelui“ şi având funcţia de „supraveghetor al vitelor lui Amon“. Mama prinţului moştenitor a fost „marea soţie regală“ Satjah. Cândva între anii 24-35 ai domniei lui *Thuthmes al III- lea, prinţul Amenemhat a decedat, iar regina Satjah dispare de pe scena istoriei, locul ei fiind luat de Merithatshepsut a II-a , mama lui Amenhotep al IIlea. Prin urmare, moştenitorul tronului a devenit Amenhotep al II- lea, a cărui soţie a fost Tiaa, care după unii egiptologi ar fi fost sora sa vitregă, iar după alţii chiar fiica acestuia. Tinereţea noului suveran, petrecută la Memphis, a fost marcată de o serie de activităţi „sportive“: exerciţii cu caii şi carele de luptă, tragerea cu arcul şi vânătoarea. Acei anii au fost reamintiţi şi prin intermediul unei stele, numită a Sfinx-ului. Potrivit documentului „el era unul care cunoaşte fiecare acţiune a lui Monthu (=zeul războiului), fără egal pe câmpul de luptă. El era unul care cunoştea caii, unul care nu avea egal în …armata numeroasă“. Stela a fost ridicată în templul consacrat zeului Re-Harakhti, identificat cu marele Sfinx. După cum a subliniat B. M. Bryan, Sfinx-ul şi templul său au devenit un loc de celebrare a cultului strămoşilor, perpetuat până în Epoca Romană, inclusiv. În prima parte, textul „stelei Sfinx-lui“ se referă probabil la o coregenţă a lui Amenhotep al II-lea cu tatăl său. Acest fapt este semnalat şi în alte texte, dar şi de reprezentări care apar pe diverse monumente şi nu exclud o domnie comună a celor doi, cel puţin pentru aproximativ 2 ani şi jumătate. În favoarea acestei coregenţe pledează şi primele două acţiuni militare conduse de Amenhotep al II- lea. Textele a două stele, una de la Amada şi cealaltă de la Elephantine, comemorează o campanie militară din anul al 3-lea al domniei. Datele despre succesiunea faptelor sau drumul parcurs de armata regală sunt mai puţin detaliate. Trupele faraonului s-au îndreptat spre districtul Takhsy, situat la sud de localitatea Qadesh. Scopul acţiunii militare a fost înlocuirea unor şefi locali neloiali faraonului. Lipsa detaliilor privind expediţia, fapt neobişnuit pentru frazeologia textelor din Epoca Imperiului, reflectă probabil o campanie nesemnificativă. Mulţi egiptologi sunt de acord asupra faptului că Amenhotep al II-lea a fost trimis în Retenu (Siria), de către tatăl său *Thuthmes al III-lea, în calitatea sa de coregent. Scopul acţiunii a fost întărirea prezenţei militare din acea zonă. Ceea ce numesc documentele vremii campania din anul al 7-lea de domnie este de fapt prima campanie proprie şi de anvergură a lui Amenhotep al II-lea. Armata regală s-a îndreptat spre Retenu (Siria) cu scopul de a mări frontierele regatului. Faraonul parcurge pe coasta siropalestiniană un itinerar destul de bine cunoscut: de la Edom (probabil pe malul vestic al Orontes-lui), ajungând la oraşul Niya (ai cărui locuitori nu opun rezistenţă), apoi a fost întâmpinat de prinţul Qadesh-ului (în apropierea acestui oraş va organiza o vânătoare regală), iar ultimul habitat atins de armatele lui Amenhotep al II-lea a fost Tell Khashbe, la vest de aşezarea Baalbek. După aceea armata faraonică se întoarce spre ţară, iar Amenhotep ajunge la Memphis. Mult mai amănunţit a fost descrisă campania din anul al 9-lea de domnie. Amenhotep al II-lea şi-a concentrat forţele spre Canaan. Micile regate dominate de egipteni în Retenu se pare că au fost instigate de oficialităţile din Mitani. Din motive propagandistice, textele egiptene vorbesc de capturarea unui număr incredibil de mare de prizonieri: 89.000 de oameni. Nu putem exclude şi posibilitatea ca cifra să se refere la totalul celor învinşi, supuşi şi rămaşi la faţa locului, dar în nici un caz la cei aduşi pe teritoriul egiptean. Cu toate acestea, campania a avut urmări importante. Probabil s-a încheiat un tratat de pace cu Mitani-ul, motiv pentru care, după campania din anul al 9-lea de domnie n-au avut loc alte acţiuni militare în zona siro-palestiniană. Amenhotep al II-lea a fost stăpânul unui imperiu care la sud se întindea până la cataracta a IV-a a Nilului, adică până în Napata. Numai câteva texte ne informează cu privire la expediţiile organizate în Kush (adică înspre sud) şi Punt (spre Marea Roşie). Campania nubiană ne este relatată de textele provenind din capela Nr. 4 de la Ibrins, care aparţine vice-regelui Nubiei, Usersatet. Captura de război cuprinde şi „50 de oameni, care conduc care de luptă“. Date referitoare la o expediţie către Punt provin dintr-un mormânt anonim de la Theba (TT 143), aparţinând unui demnitar care a trăit cu siguranţă sub domnia lui Amenhotep al IIlea. Un teritoriu atât de vast necesita şi o administraţie bine organizată. Se cunosc mai mulţi mari demnitari ai perioadei, unii dintre aceştia au activat încă din timpul domniei lui *Thuthmes al III-lea, iar alţii erau oameni noi, de încredere, ai lui Amenhotep al II-lea. Astfel, Amenemopet îndeplinea funcţia de vizir, iar fratele său (Sennefer) era „primarul“ Thebei. Faptul că Amenhotep al II-lea îi aprecia reiese şi din onoarea de care se bucurau cei doi de a poseda morminte în Valea Regilor, deşi ambii mai aveau amenajate morminte la Sheikh Abd el-Gurna (TT 48-Amenemopet şi TT 42-Sennefer). Usersatet a crescut împreună cu viitorul rege şi alţi membrii ai familiei regale, ajungând în cele din urmă vice-regele Nubiei. Qenamon l-a însoţit pe Amenhotep al II-lea în Retenu, poseda mai mult de 80 de titluri şi epitete, dar cea mai importantă demnitate pe care o deţinea a fost cea de „administrator al Peru-nefer“, adică al reşedinţei regale şi al bazei navale a regelui de lângă Memphis. Comanda efectivă a armatei i-a revenit lui Amenemheb. Mormântul său theban (TT 85) este important datorită faptului că prin intermediul inscripţiei biografice pe care o conservă aflăm că înaltul demnitar a îndeplinit funcţii militare şi în timpul domniei lui *Thuthmes al III-lea. Activitatea edilitară a lui Amenhotep al II-lea s-a înfăptuit prin intermediul arhitectului Minmose, cel care poseda două titulaturi semnificative: „şef al construcţiilor în templele tuturor zeilor“ (Urk. IV, 1443.1) şi „supraveghetor al lucrărilor de construcţii în templele zeilor Egiptului de Sus şi de Jos“(Urk. IV, 1448, 14). Cu alte cuvinte, Minmose a fost responsabil cu restaurarea, construirea şi păstrarea templelor, îndeplinind rolul de arhitect şef, având însă şi o titulatură religioasă semnificativă. Principalele edificii şi monumente ale lui Amenhotep al II-lea există la Amada (templul său şi al lui *Thuthmes al III-lea), la Buhen (templul nordic dedicat zeilor Horus, Min, Isis şi Hathor), la Gizeh (templul dedicat Sfinx-ului), la Heliopolis (un obelisc), la Hermopolis (unde, după textul inscripţiei unui demnitar theban, Amenhotep al II-lea a construit un palat în 2 zile !), la el-Kab (un templu, ulterior mărit de *Ramses al II-lea), la Theba-malul vestic (un templu mortuar, iar la Deir el-Bahari a completat templul mortuar al lui *Thuthmes al III-lea). Trebuie remarcat faptul că în primii 3 ani de domnie construcţiile au fost edificate în numele ambilor faraoni, al regelui şi al coregentului său, adică *Thuthmes al III-lea şi Amenhotep al II-lea. În acelaşi interval, la Karnak, ambii au participat la campania de discreditare a monumentelor aparţinând reginei *Hatshepsut. După această acţiune de îndepărtare a numelui fostei suverane, a început construirea templului lui Amenhotep al II-lea de la Karnak, unde s-a celebrat sărbătoarea sed, edificiu situat în zona complexului dedicat zeului Amon. O asemenea activitate edilitară reflecta fără doar şi poate abilitatea suveranului de a organiza treburile interne ale ţării, dar şi starea economică a Egiptului la acea vreme. Pe bună dreptate, numele său nebti era „Măreţ prin forţa sa, cel care este încoronat la Theba“. O menţiune specială merită mormântul său din Valea Regilor ( KV 35), descoperit de egiptologul francez V. Loret în 1898. În primul rând, până la descoperirea mormântului lui *Tutankhamon de către H. Carter (1922), Amenhotep al II-lea a fost singurul faraon egiptean al cărui sarcofag şi a cărui mumie au fost descoperite în mormântul propriu. Pe de altă parte, preoţii egipteni au folosit ulterior mormântul lui Amenhotep al II-lea drept „ascunzătoare“ pentru şaisprezece mumii, printre care cele mai cunoscute sunt cele ale lui *Thuthmes al IV-lea,*Amenhotep al IIIlea, *Merenptah, * Ramses al IV-lea, *Ramses al V-lea, *Ramses al VIlea, Sethi al II-lea etc. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENHOTEP I (1525-1504) AMENHOTEP I Amenhotep I este cel de-al 2-lea faraon al dinastiei a XVIII-a, fiul lui *Iahmes I şi al reginei Iahmesnefertari. Nu a fost primul născut, având mai mulţi fraţi şi şase surori. Soţia lui a fost Iahmesmeritamon, cea care purta titulatura de „fiica regelui, sora regelui, marea soţie regală“. Deci, era fiica lui *Iah-mes I şi sora lui Amenhotep I, însă nu dispunem, după cum a precizat egiptologul belgian C. Vandersleyen, de un document care să ateste direct faptul că era soţia lui Amenhotep I. Mormântul ei a fost descoperit la Deir el-Bahari, iar trăsăturile feţei sarcofagului ne permit să precizăm că avea o fizionomie foarte apropiată de cea a lui Amenhotep I, deci, cel puţin pe baza iconografiei, se poate dovadi faptul că cei doi proveneau din aceeaşi familie. Faraonul a fost destul de tânăr când a ajuns pe tronul Egiptului, cel mai probabil avea 10 ani, ceea ce explică şi faptul că în primii 8 ani de domnie nu dispunem de nici un document cu privire la vreo acţiune militară a regelui. După Manethon, versiunea relatată de către Josephus Flavius în Contra Apionem, ar fi domnit 20 de ani şi 7 luni. Această dată este confirmată indirect şi de inscripţia unui demnitar numit Amenemhat, un astronom, care şi-a desfăşurat activitatea 10 ani sub domnia lui *Iahmes I şi 21 de ani sub cea a lui Amenhotep I. La piramida lui *Djoser de la Saqqara, considerată un loc de pelerinaj, există printre altele şi o inscripţie în care se menţionează că a fost vizitată de o anumită persoană în anul al 20-lea al domniei lui Amenhotep I. Deşi numele-Horus Ka waf-tau „Taurul, cel care subjugă ţările“, ca şi numele-nebti Aa-neru „Mare prin teamă“ sugerează că era un temut cuceritor, în realitate faraonul Amenhotep I a întreprins puţine campanii militare. Cea mai însemnată este cea din anul al 8- lea de domnie, îndreptată împotriva Nubiei. Evenimentul a fost redat de doi dintre ofiţerii suveranului. Astfel, Iahmes, fiul lui Abana, preciza în autobiografia sa următoarele: „…l-am transportat pe regele Egiptului de Sus şi de Jos, pe cel cu voce adevărată, Djeser-ka-Re, spre sud către Nubia, cu scopul de a extinde frontierele Egiptului…Eu m-am aflat în fruntea armatei noastre şi m-am luptat cu îndârjire. Maiestatea Sa a observat actele mele de vitejie…Am fost răsplătit cu aur şi cu două soţii-sclave…“(Urk IV, 6-8). Acelaşi eveniment a fost descris şi în autobiografia lui Iahmespenekhbet (Urk. IV, 36). Pe durata acestei campanii, „vice-regele“ Nubiei a fost vestitul Turi, iar cel mai important succes a fost anexarea teritoriului dintre cataractele a II-a şi a IV-a ale Nilului, respectiv Dongola, cunoscut prin bogăţiile sale naturale. În timpul domniei lui Amenhotep I se reconfirmă, după mai multe secole, prezenţa egiptenilor în Peninsula Sinai. De asemenea, sub conducerea unui oarecare Peniati, în numele faraonului începe exploatarea carierei de gresie de la Silsileh. Numele-Horus-de-Aur al lui Amenhotep I, Uah-renepet „Cel durabil prin ani“, este semnificativ pentru activitatea sa edilitară. Arhitectura epocii prezintă similitudini cu perioada domniilor lui *Mentuhotep al II-lea, a lui *Sesostris I şi a lui *Sesostris al III-lea. Ca atare, se poate vorbi de o renaştere a principiilor artistice ale Regatului Mijlociu. În acest sens, mărturie ne stau şi următoarele edificii de la Karnak: o copie a „Casei Albe“ a lui *Sesostris I, o capelă a bărcii zeului Amon situată în colţul vestic al templului sau blocurile de piatră găsite în interiorul pilonului al III-lea al templului, care reprezintă resturile unor capele şi sanctuare ale lui Amenhotep I. Aceste blocuri de piatră au fost degajate între anii 1920-1930, constatându-se că edificiile din care făceau parte au fost dezmembrate de către *Thuthmes I, iar ulterior reutilizate în alte construcţii de către *Amenhotep al III-lea. Cel puţin patru dintre ele păstrează texte care oferă o listă cu sărbătorile religioase de pe vremea lui Amenhotep I, iar calendarul acestora a fost influenţat de cel existent în timpul dinastiei a XII-a. Statuile care-l reprezintă pe Amenhotep I s-au inspirat, atât din punct de vedere stilistic cât şi iconografic, din cele caracteristice dinastiilor a XI-a şi a XII-a. Desigur, nu este vorba de o „copiere“ mecanică, ci de o combinare a elementelor artistice noi cu cele care predominau în intervalul amintit. Reliefurile lui Amenhotep I reflectă o diversitate stilistică datorată existenţei mai multor „şcoli“ artistice. Astfel, faraonul apare cu trăsături faciale diverse, este redat într-o atitudine sobră sau chiar se observă urmele unui zâmbet fin. Toate aceste elemente pot constitui repere cât de cât sigure care ne îngăduie să presupunem existenţa unor etape în evoluţia artistică din timpul domniei lui Amenhotep I. Unele construcţii au fost dedicate de faraon părinţilor săi. La Abydos, în incinta templului zeului Osiris, a ridicat o capelă în memoria tatălui său *Iahmes I. La Dra Abu-Naga a construit un templu destinat cultului reginei-mame Iahmesnefertari, apoi a reconstruit o capelă menită să celebreze sărbătorile sed ale ei. Blocurile de piatră descoperite la el- Kab presupun construcţia unei capele în favoarea zeiţei Nekhbet. Alte fragmente care indică existenţa unor edificii provin de la Silsileh, Kom Ombo şi Elephantine. Măsurile luate pentru consolidarea imperiului său sunt atestate şi de faptul că ne-au parvenit numele şi funcţiile unor înalţi demnitari ai domniei sale. Funcţia de vizir a fost îndeplinită de mai multe persoane: Tetinefer, Imhotep şi Iahmesamas. Trezorierul, în egipteană „purtătorul de pecete“, a fost Iamu, cel care a condus şi lucrările de edificare ale templului zeiţei Hathor la Serabit el- Khadim din Sinai. Primarul Thebei era un oarecare Seni, iar printre înalţii funcţionari ai domeniului zeului Amon de la Karnak îi amintim pe Minmonthu şi Parennefer. Arhitectul curţii a fost vestitul Ineni. Probabil la îndemnul acestuia din urmă au fost redeschise minele de turcoază din Sinai, cele de alabastru de la Bosra şi Hatnub, precum şi cea de gresie de la Silsileh. În timpul domniei lui Amenhotep I culegerea de texte magico–religioase Amduat şi-a căpătat forma definitivă. Această „Scriere a spaţiului ascuns“ ne prezintă călătoria zeului solar Re în lumea tenebrelor, în timpul celor douăsprezece ore ale nopţii, în urma căreia el devine dimineaţa Khepri, adică Soarele renăscut. Inscripţia unui astrolog, numit Amenemhat, certifică faptul că primul apometru a apărut în această perioadă. Autobiografia lui Nefer, un fost militar care a devenit medicul curţii regale, descrie faptul că a avut onoarea de a asista, alături de faraon, la moartea reginei-mame, Iahmesnefertari. Muncitorii din epoca ramesidă de la Deir el-Medineh i-au ales pe Amenhotep I şi Iahmesnefertari protectori, ambii fiind divinizaţi la acea vreme. Domnia lui Amenhotep I ne-a furnizat şi un important papirus medical, P. Ebers, cel mai lung dintre papirii de acest gen descoperit pe teritoriul Egiptului. Culegerea eterogenă posedă 110 „pagini“, cu 877 de „paragrafe“. După unii egiptologi, în acest interval s-a luat decizia de a se separa mormântul propriu-zis al faraonului de templul său funerar. Studiile medicale efectuate asupra mumiei lui Amenhotep I relevă faptul că suveranul ar fi decedat la vârsta de 50 de ani. Mumia a fost descoperită în ascunzătoarea de la Deir el-Bahari, însă nu se cunoaşte cu exactitate localizarea mormântului său original. După unii savanţi locul de veci al faraonului ar fi un mormânt din necropola de la Dra Abu-Naga, iar după alţii un mic mormânt nedecorat, neinscripţionat şi jefuit încă din Antichitate situat în Valea Regilor (KV 39). În orice caz, în anul al 16-lea al domniei lui *Ramses al IX-lea, când au fost verificate mormintele regale în urma unor sesizări conform cărora unele ar fi fost deja jefuite, cel al lui Amenhotep I era intact. Din păcate aceste informaţii transmise de textul Papirusului Abbott, nu localizează mormântul faraonului. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENEMOPE (993-984) AMENEMOPE Amenemope, fiul lui *Psusennes I şi al reginei Mutnedjmet, este al 4- lea faraon al dinastiei a XXI- a. În stadiul actual al cercetărilor este dificil să stabilim dacă *Siamon, viitorul suveran, era fiul lor. În orice caz, urmaşul direct al lui Amenemope a fost Osorkon cel Bătrân. Dispunem de foarte puţine date referirtoare la domnia sa. Numele User-Maat-Re a fost preluat de la regii ramesizi, primul care-l purtase fiind *Ramses al II-lea. Această opţiune a lui Amenemope denotă dorinţa faraonului de a se considera un moştenitor al Epocii Imperiului. La fel, legat de numele său putem scoate în evidenţă şi un alt aspect curios. Există cazuri în care numele de naştere şi cel de domnie ale lui Amenemope apar în acelaşi cartuş. În consecinţă, primul nume redat este cel de domnie, în care elementele User-Maat-Re sunt scrise prin intermediul unei monograme (=semn hieroglific combinat, constând aici din imaginea divinităţii care poartă pe cap semnul maat / = pana /, iar pe genunchi semnul user) şi al logogramei soarelui(= Re). După acestea urmează numele de naştere, în care glosa Imen este scrisă prin intermediul unei logograme (= figura zeului Amon). Se remarcă lipsa epitetelor care de obicei însoţeau cele două nume. Ca şi tatăl său, Amenemope a îndeplinit la Tanis şi funcţia de „mare preot al Amon“. Prin urmare, oraşul în cauză a fost considerat de către suveran Karnak-ul Nordului, iar în acelaşi timp se poate vorbi şi de un „transfer“ al instituţiei sacerdotale de la Karnak la Tanis. Faptul în sine nu presupune o sciziune teritorială a statului, deoarece la sud de Theba au fost descoperite cel puţin nouă morminte cu obiecte inscripţionate aparţinând preoţimii thebane, texte din care reiese faptul că înalţii prelaţi recunosc calitatea de rege al Egiptului de Sus şi de Jos al lui Amenemope. În timpul domniei sale marii preoţi ai zeului Amon la Karnak au fost Menkheperre, Smendes al II- lea şi Pinudjem al II-lea. După Manethon, Amenemope a domnit 9 ani. Actualmente nu se mai acceptă teoria conform căreia faraonul ar fi domnit 49 de ani. Confuzia s-a datorat unui text neobişnuit care apare pe o fâşie de pânză. Cazul merită o explicaţie mai amplă. Din punctul de vedere al cronologiei dinastiei a XXI-a un rol aparte revine unor însemnări care sunt prezente pe pânzele mumiilor bandajate sau rebandajate. Tipologic, egiptologul britanic K. A. Kitchen a stabilit existenţa a trei variante ale acestora. În prima categorie intră acele texte care conţin patru elemente: propoziţia „bandaj executat de către“, urmată de titulatura, numele propriu şi filiaţia unui înalt preot al zeului Amon din Karnak, apoi sintagma „în favoarea tatălui / stăpânului, zeul …“ şi, în cele din urmă, precizarea anului, fără a specifica numele faraonului. Al doilea tip conţine, în linii mari, aceleaşi elemente, dar la începutul sau la sfârşitul textului se menţionează şi numele regelui sub domnia căruia au fost înscrise pânzele. În cele din urmă există ceea ce numim texte neobişnuite. În această categorie se înscrie şi următorul text: „Regele Egiptului de Sus şi de Jos Amenemope, anul 49“. Desigur, aceşti ani, ţinând cont de structura textelor şi de faptul că pânzele erau executate sub autoritatea unui înalt preot al zeului Amon, nu i se pot atribui lui Amenemope. După K. A. Kitchen ar reprezenta anii de domnie ai lui *Psusennes I, dar mult mai plauzibilă este opinia lui K. Jansen-Winkeln conform căreia se referă la ultimii ani de pontificat al marelui preot Menkheperre. Cercetarea actuală respinge şi ideea unei coregenţe între *Psusennes I şi Amenemope, de cel puţin doi ani (din 991), aşa cum susţinuse K. A. Kitchen. Activitatea edilitară a lui Amenemope este aproape inexistentă. Sau păstrat blocuri de piatră provenite dintr-o capelă dedicată de faraon zeiţei Isis, stăpâna piramidelor, la Gizeh şi un bloc de piatră de la Memphis, provenit de la templul zeului Ptah. După mărturiile Bibliei (I Regi 11, 14-22 ) putem deduce existenţa unor relaţii „amicale“ între Egiptul condus de către Amenemope şi regatul Edom-ului, situat la vest de Iordan, între Marea Moartă şi golful Aqaba. În prima jumătate a domniei sale, regele David a cucerit Edom-ul, al cărui prinţ moştenitor, Hadad, s-a refugiat în Egipt, unde „Faraon a dat o casă lui Hadad, i-a purtat de grijă de mâncare şi i-a dat moşii “( versetul 18). Sosirea prinţului în Egipt ar fi avut loc între anii 991-990. Amenemope a fost înmormântat la Tanis, ulterior însă *Siamon l-a mutat în camera iniţial rezervată reginei Mutnedjmet din mormântul lui *Psusennes I din aceeaşi localitate. În aprilie 1940, egiptologul francez P. Montet a deschis mormântul intact al lui *Psusennes I. Cu acea ocazie au fost scoase la lumina zilei şi câteva obiecte aparţinând lui Amenemope: o mască de aur, două pectorale, apărătoare de mâini şi inele, vase de aur şi de argint etc. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENEMHAT al IV-lea (1786-1777) AMENEMHAT al IV-lea Amenemhat al IV-lea, fiul şi urmaşul lui *Amenemhat al III-lea, este penultimul faraon al dinastiei a XII-a. În raport cu domniile glorioase ale predecesorilor săi, cea a lui Amenemhat al IV-lea este mai puţin spectaculoasă, iar datele pe care le deţinem sunt reduse la număr. În conformitate cu Canonul Regal din Torino faraonul a domnit 9 ani, 3 luni şi 27 de zile, ceea ce pare să fie confirmat şi de un graffiti de la Serabit el-Khadim din Sinai. După părerea unor egiptologi însemnarea de pe verso-ul P. Illahun VI: „în anul 10, prima lună a inundaţiei, ziua a 29-a…“ se referă la cea mai înaltă dată a domniei lui Amenemhat al IV-lea. Posteritatea l-a reţinut în calitate de rege legitim, astfel în Lista regală de la Abydos cartuşul al 65-lea conţine numele său de domnie, iar în Lista regală de la Saqqara apare în poziţia a 45-a. Vechea teorie a unei coregenţe cu tatăl său, de mai puţin de un an, nu mai este considerată a fi valabilă. Nici raporturile sale cu ultimul faraon al dinastiei, regina *Neferusobek, nu sunt clare. Probabil că era sora sa, poate chiar şi soţia. Activitatea edilitară a lui Amenemhat al IV-lea se reduce la terminarea sau completarea unor monumente ale tatălui său, cea mai importantă fiind decorarea micului templu al zeităţilor Renenutet şi Sobek de la Medinet Madi. Sfincşi aparţinând suveranului au fost descoperiţi la Abukir (în zona Deltei Nilului), la Heliopolis şi la Beiruth. Pentru anii 5, 6 şi 7 ai domniei sale există unele însemnări privind nivelurile atinse de apele Nilului la Semna, din Nubia. Pe teritoriul Sinaiului a întreprins patru expediţii, care ce sunt documentate de cele trei inscripţii de la Wadi Maghara şi de cele patrusprezece de la Serabit el-Khadim. Aceste expediţii, probabil având mai degrabă un caracter comercial decât militar, au avut loc în anii al 4-lea, al 6-lea, al 8-lea şi al 9-lea ai domniei sale. Documentele indică şi o expediţie întreprinsă în anul al 2-lea al domniei sale în Wadi el-Hudi. Vechile relaţii comerciale cu oraşele-state de pe coasta estică a Mediteranei, în special cu Byblos-ul, vor continua să existe. Probabil prin intermediul unor asemenea activităţi mercantile au ajuns în habitatul amintit două piese de o rară frumuseţe, actualmente în posesia Muzeului Britanic din Londra: un sfinx de diorit, precum şi o plachetă de aur a faraonului. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENEMHAT al III-lea (1831-1786) AMENEMHAT al III-lea Amenemhat al III-lea, fiul şi urmaşul lui *Sesostris al III-lea, este al 6-lea faraon al dinastiei a XII-a. Pe baza documentaţiei de care dispunem nu se poate accepta existenţa unei coregenţe între cei doi faraoni, tată şi fiu, aşa cum apare în anumite lucrări de sinteză. Amenemhat al III-lea a avut o domnie lungă şi prosperă. Relatările lui Manethon nu se pot utiliza pentru a stabili durata domniei sale, iar în Canonul Regal din Torino (col. V. 25) s-a păstrat numai cifra 40, incompletă. Ţinând cont de mărturiile contemporane faraonului, ultimul an de domnie atestat este cel de-al 45-lea în conformitate cu textul unei inscripţii de la Serabit el-Khadim din Sinai. Pe baza unui pasaj al P. Illahun VI ar fi existat şi anul al 46-lea de domnie. Prima soţie a suveranului se numea Aat, care a decedat la vârsta de 35 de ani, iar numele celei de-a doua a rămas necunoscut. Neferuptah, Hetephathor şi Nebuheteptikhered sunt considerate fiicele lui Amenemhat al III-lea. Deşi nu există o unanimitate de opinii în rândul egiptologilor, considerăm că atât Amenemhat al IV-lea, cât şi regina *Neferusobek sunt copii faraonului. În prima parte a domniei sale, Amenemhat al III-lea a ordonat construirea complexului său funerar de la Dahshur. Acesta era alcătuit dintr-un templu al văii, ale cărui urme au fost descoperite la marginea deşertului, edificiu care a fost legat prin intermediul unui drum de acces lung de 600 m de templul mortuar, actualmente complet distrus. La sud de drumul de acces există un complex de clădiri, probabil folosit pentru locuit (un palat ?) atâta timp cât a durat construirea piramidei. Au fost descoperite şi resturile unor case aparţinând preoţilor. Piramida în sine era din cărămidă şi avea o bază de 105 m. În interiorul ei există coridoare şi camere destinate regelui, celor două regine (dintre care unele pentru Aat), dar şi nişe în beneficiul ka - ului faraonului. În apropierea piramidei francezul J. de Morgan a descoperit şi mormântul prinţesei Nebuheteptikhered. Din cauza unor avarii considerabile ale piramidei, probabil în anul al 15-lea al domniei lui Amenemhat al III-lea, înainte de finisarea camerelor interioare, monumentul a fost abandonat. Prin urmare, regele şi-a construit un complex funerar nou, la Hawara, unde a şi fost înmormântat. La Hawara, o localitate aflată la intrarea în oaza Fayyum, complexul funerar al faraonului poartă amprenta structurii incintei sacre a faraonului *Djoser de la Saqqara, fiind unul dintre cele mai mari (160 x 385m) şi mai elaborate din întregul Regat Mijlociu. Din piramida de cărămidă, iniţial având o înălţime de 60 m, actualmente există o ruină de cca. 25 m, care a fost amănunţit investigată, între 1888-1889, de către egiptologul britanic Fl. Petrie. Pe baza unor inscripţii descoperite în anticamera mortuară, se pare că pe lângă rege, cel puţin temporar, a fost înmormântată şi prinţesa Neferuptah. Mormântul în sine se remarcă prin intermediul camerei care are forma literei T, fiind executată dintr-un singur bloc de piatră care, după aprecierile lui Petrie, trebuia să aibă în jur 110 tone. Deasupra camerei mortuare a fost construită o boltă arcuită care avea menirea de a susţine interiorul edificiului. La sud de piramidă se află templul funerar numit de autorii clasici „Labirint“. Dimensiunile acestei construcţii dreptunghiulare erau apreciabile, după unii egiptologi de 180 x 160 m, iar după alţii mult mai mari, de 304 x 243 m. Probabil, din aceste motive Herodot afirma: „…Labirintul însă întrece până şi piramidele“. La origine, edificiul era destinat celebrării cultului funerar al faraonului, asociat cu zeul dinastic Sobek. Ceea ce a văzut Herodot este a doua etapă a existenţei acestei construcţii, datând de la sfârşitul dinastiei a XXV-a, când a fost mărită pentru a include şi mormintele unor conducători locali. Ulterior, în Perioada Greco-Romană, „Labirintul“ a fost transformat într-un pantheon al zeilor din oaza Fayyum. Există unii specialişti care consideră că termenul grec labyrinthos este de origine egipteană, provenind din expresia faraonică ra-per „intrarea casei“, adică a templului funerar care preceda piramida lui Amenemhat al III-lea. După A. B. Lloyd, cel care a încercat o reconstruire a edificiului pe baza datelor oferite de săpăturile arheologice ale lui Petrie şi a mărturiilor autorilor clasici (mai ales Herodot, Diodor, Strabon, Plinius), labyrinthos este un cuvânt de origine indo-europeană, derivând din glosa lidiană labrys „axă“, iar semnificaţia termenului este de „Casa axei duble“. Asocierea dintre „Labirint-ul“ minoic şi cel egiptean s-a datorat planului edificiului, descris de către Herodot după cum urmează: „Are douăsprezece curţi acoperite, cu porţile faţă în faţă, şase spre miazănoapte şi şase spre miazăzi, aşezate una lăngă alta. Pe dinafară sunt înconjurate de unul şi acelaşi zid. Înăuntru se află două şiruri de încăperi, unul sub pământ, iar altul înălţat deasupra lor. Încăperile sunt trei mii la număr, la fiecare cat câte o mie cinci sute...“(II. 148). Aproape de actualul sat Biyahmu, Amenemhat al III-lea a ridicat două statui de dimensiuni considerabile (cca. 20 m), care îl reprezentau şi care erau orientate spre Lacul Moiris / Birket Qarum. La fel, în oaza Fayyum a început construirea unui templu la Medinet Madi, destinat zeilor Sobek şi Renenutet, edificiu terminat de către *Amenemhat al IV-lea. În Epoca Greco-Romană, Amenemhat al III-lea a fost adorat în calitate de zeitate protectoare, sub numele de Lamares (derivat din Ni-Maat-Re). La sud-est de piramida lui Amenemhat al III-lea de la Hawara, în 1956, arheologii egipteni N. Farag şi Z. Iskander au descoperit mormântul prinţesei Neferuptah, care la origine era probabil o piramidă. Actualmente suprastructura edificiului nu mai există, în schimb camera mortuară conţine încă sarcofagul şi echipamentul funerar al fiicei regelui, dar din păcate este inaccesibilă datorită apei freatice. Pentru a controla nivelul apelor Nilului în perioada de revărsare, Amenemhat al III-lea a amenajat zona Fayyum-ului, în special prin lărgirea canalului care conecta lacul Moiris / Birket Qarum şi Nilul, dar şi prin terminarea unor lucrări hidraulice, cum ar fi ridicarea unor baraje. Aceste amenajări erau absolut necesare dacă avem în vedere faptul că la Semna şi Kumma, existau nilometre care indicau şi pentru domnia lui Amenemhat al III-lea nivele ridicate ale inundaţiei Nilului. Începând cu anul al 5-lea de domnie a suveranului, în cele două localităţi sudice au fost înregistrate 18 relevee ale înălţimii apelor Nilului. Construcţiile hidraulice ale regelui au fost consemnate şi de către autorii clasici (Herodot, Diodor, Strabon şi Tacitus). Din cele relatate până acum reiese faptul că cele mai importante edificii au fost construite pe teritoriul Deltei Nilului. Există urme ale activităţii edilitare ale faraonului la Kom el-Hisn, la Bubastis (unde a fost construit un templu de dimesiuni mai mari, de unde provin capetele celebrelor statui colosale ale regelui, dar şi scenele care sunt mărturii ale celebrării jubileului sed), la Tanis etc. Pe lângă aceste localităţi mai dispunem şi de mărturii sporadice referitoare la monumentele lui Amenemhat al III-lea existente pe teritoriul controlat de el: la Memphis, la el-Lisht (o capelă destinată jubileului sed), la Abydos şi Quban (temple ridicate în cinstea zeilor Amon şi Wepwawet). Pe lângă consemnarea aproape anuală a fluctuaţiilor apelor Nilului la Semna şi Kumma, o altă activitate sistematică a faraonului a fost organizarea unor expediţii în Sinai. Inscripţiile publicate de K.-J. Seyfried consemnează 21 de expediţii în special la Serabit el-Khadim, dar sporadic şi la Wadi Maghara şi Wadi Nasb. Cele aproximativ 60 de inscripţii sunt mărturii ale unor expediţii îndreptate spre carierele de piatră semipreţioasă ale Sinai-ului. În anul al 9-lea al domniei sale, Amenemhat al III-lea a lărgit templul de la Serabit el-Khadim ridicat în cinstea zeiţei Hathor, divinitate asociată cu turcoaza. Alte expediţii au fost întreprinse spre carierele de la Wadi Hammamat, Wadi el-Hudi şi Toshka. În conformitate cu textul unei inscripţii datând din anul al 10-lea al domniei sale, Amenemhat al III-lea a inaugurat exploatarea minelor de galenă de la Gebel Zeit. Graniţa sudică a Egiptului rămâne stabilită la Semna, pe teritoriul Nubiei. În privinţa Asiei vestice, datele de care dispunem nu permit să stabilim cu certitudine natura relaţiilor avute cu prinţii locali. În orice caz, scarabeii şi cei doi sfincşi ai faraonului descoperiţi la Ugarit, apoi un vas de obsidian şi de aur de la Byblos probabil reprezintă daruri ale lui Amenemhat al III-lea acordate conducătorilor locali. Deşi se pare că Egiptul de pe vremea domniei lui Amenemhat al III-lea era un stat centralizat , cu o administraţie bine organizată, datele de care dispunem în acest sens sunt reduse. Inscripţiile vorbesc de un vizir numit Kheti şi de mai mulţi înalţi demnitari care au îndeplinit funcţia de „supraveghetor al Egiptului de Sus“. Din vremea domniei lui Amenemhat al III-lea datează şi cele 23 de documente numite Papirii de la Ramesseum, descoperite în 1896 de către J. E. Quibell, care cuprind şi variantele unor opere literare clasice cum ar fi Povestea lui Sinuhet sau Povestea ţăranului bun de gură. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENEMHAT al II-lea (1911-1877) AMENEMHAT al II-lea Amenemhat al II-lea, urmaşul tatălui său *Sesostris I, este al 3-lea faraon al dinastiei a XII-a. Dispunem de puţine date referitoare la familia regală. Soţia suveranului era Keminebu, iar după investigaţiile lui D. Arnold rezultă că faraonul mai avea şi o altă regină, probabil o concubină, numită Neferet. Din relaţia cu prima au rezultat cele patru fiice ( Ita , Khnemet, Sathathor şi Mennebi ) şi probabil fiul său *Sesostris al II-lea care l-a urmat la tron. Mult disputate în rândul egiptologilor au fost eventualele coregenţe, pe de o parte dintre *Sesostris I şi Amenemhat al II-lea, iar pe de altă parte dintre Amenemhat al II-lea şi *Sesostris al II-lea. Până nu demult majoritatea specialiştilor au fost de acord cu faptul că anul 1 al domniei lui Amenemhat al II-lea corespunde anului al 43-lea al domniei lui *Sesostris I. Principalul „argument“ al tezei l-a constituit textul unei stele de la Abydos aparţinând „marelui preot al Osiris“, Wepwawetaa. Presupusa „datare dublă“ a piesei părea a fi sugerată de faptul că în partea superioară a cornişei stelei, în stânga, apar numele şi titulaturile lui Amenemhat al II-lea cu specificarea anului al 2-lea al domniei sale, iar în partea dreaptă există numele şi titulaturile lui *Sesostris I cu precizarea anului al 44-lea al domniei acestuia. În loc să sugereze o coregenţă între cei doi, noile investigaţii ale lui C. Obsomer au demonstrat faptul că textul stelei a fost redactat în anul al 2-lea al lui Amenemhat al II-lea, dar Wepwawetaa a ţinut să menţioneze şi anul al 44-lea al domniei lui *Sesostris I deoarece atunci a fost numit în înalta funcţie religioasă pe care o deţinea la Abydos. Textul stelei rupestre a demnitarului Hepu, gravat pe drumul situat între Assuan şi Konosso, a fost recent reinterpretat de acelaşi egiptolog belgian C. Obsomer şi tradus după cum urmează: „…Executat în anul al 3-lea al Maiestăţii Sale Horus Sekhem-Taui (=*Sesostris al II-lea), corespunzând cu < ceea ce fusese făcut în > anul al 35-lea sub Maiestatea Sa Horus Heqen-em-Maat(=Amenemhat al II-lea)“. Astfel, Obsomer a respins presupusa coregenţă dintre cei doi faraoni. Sursele de care dispunem prezintă diferit durata domniei faraonului. Dacă luăm în considerare textele egiptene antice atunci Amenemhat al II-lea ar fi domnit 35 de ani, aşa cum rezultă din inscripţia rupestră a demnitarului Hepu ceea ce este destul de apropiat de anul 38 conferit suveranului de către Manethon. Canonul Regal din Torino nu este de mare folos datorită caracterului lui fragmentar. Pe baza ultimei traduceri a textului, efectuată de către egiptologul german J. von Beckerath, Amenemhat al II-lea ar fi domnit 30 + x ani. Dacă ar fi să ţinem cont de observaţiile lui C. Vandersleyen, întreaga domnie a lui Amenemhat al II-lea s-ar caracteriza printr-un şir neîntrerupt de incertitudini. Desigur, unele date sunt interpretabile, dar analiza lor permite totuşi reconstituirea unei domnii semnificative. Părerile egiptologilor în legătură cu existenţa unor portrete ale faraonului sunt împărţite. Unii afirmă faptul că nu ne-a parvenit nici o imagine a regelui, iar alţii i-au atribuit câteva statui. Cert este că ele au fost exe cutate la vremea lor, mărturie fiind textul inscripţiei demnitarului Sahathor, cel care menţionează confecţionarea a cinsprezece statui de piatră dură în beneficiul templului funerar al faraonului. Analele lui Amenemhat al II-lea precizează că a fost donată o statuie a sa, împreună cu alte obiecte, în beneficiul cultului funerar al lui *Sesostris I. Nu sunt lipsite de interes nici cele douzecişiopt de stele funerare ale unor demnitari ale căror texte cuprind formula de ofrandă clasică a Regatului Mijlociu. Aceste obiecte, precum şi nenumăratele morminte particulare sunt dovezi ale influenţei înalţilor funcţionari în viaţa de toate zilele în Egiptul condus de către Amenemhat al II-lea. Sarenput al II-lea era posesorul unui mormânt la Assuan, dar şi al unei capele în templul guvernatorului local Heqaib de la Elephantine. La Assiut cel mai impunător mormânt aparţinea demnitarului Hapidjefa . Se cunosc cel puţin patru viziri care au activat sub domnia lui Amenemhat al II-lea: Mentuhotep, Sesostris (cei care îşi încep cariera încă în timpul domniei lui *Sesostris I), Siesi şi Ameni. La Beni Hassan pereţii capelei mormântului nr. 3 aparţinând „guvernatorului ţărilor deşertului estic“ Khnumhotep al II-lea, păstrează cel mai lung text autobiografic al Regatului Mijlociu (222 de rânduri verticale). Rândurile 13-24 ale inscripţiei se referă la relaţia dintre Amenmhat al II-lea şi demnitar. Probabil, prin intermediul unui decret regal, suveranul i-a delimitat teritoriul aflat sub controlul său, precizând şi ce porţiune a Nilului putea fi utilizată pentru irigaţie. Pe baza aceluiaşi text se poate deduce că Amenemhat al II-lea şi-a sărbătorit şi jubileul sed. Activitatea edilitară, pe lângă aşa- numita „Piramidă Albă“ de la Dahshur (v. mai jos), se reduce la câteva construcţii efectuate în interiorul unor temple existente în diferite aşezări ale Egiptului cum ar fi: Memphis, Tell el-Yehudiyeh, Hermopolis, Elephantine etc. Înainte de a deveni conducătorul Egiptului, în calitate de prinţ moştenitor, Amenemhat l-a însoţit pe nomarhul din Beni Hassan în Nubia cu scopul de a aduce aur. Există o serie de documente care certifică o politică externă activă a faraonului, chiar dacă participarea efectivă a sa la unele campanii cu un caracter comercial sau militar nu se poate dovedi. Totuşi, aceste acţiuni au fost întreprinse în numele lui Amenemhat al IIlea. În conformitate cu textul unei stele descoperită la Wadi Gasus, în anul al 28-lea al domniei faraonului Amenemhat al II-lea un înalt demnitar a condus o expediţie în Punt. În anii al 2-lea, al 11-lea şi al 24-lea au fost trimise expediţii în Sinai cu scopul de a exploata carierele de piatră semipreţioasă. Inscripţia demnitarului Sahathor certifică prezenţa egiptenilor în Nubia. De altfel, inscripţia rupestră a lui Hepu aminteşte de inspectarea fortăreţelor din Wawat. Cel mai important document al domnie lui Amenemhat al II-lea este cunoscut sub denumirea de „Anale“ regale. Textul acestuia s-a păstrat pe un bloc de piatră care reprezenta piedestalul unui colos al lui *Ramses al II-lea, ridicat în apropierea templului zeului Ptah din Memphis. Documentul, care conţine în starea ei actuală patrucezişiuna de coloane, este fragmentar datorită faptului că s-au păstrat numai părţile de jos ale coloanelor. Fragmentul prezintă informaţii despre sfârşitul unui an de domnie şi începutul unui următor, în ambele cazuri fără a fi precizate. Rândurile x+1 – x+7 menţionează prezentarea unor ofrande destinate cultului faraonului *Sesostris I. Urmează apoi o afirmaţie laconică, în rândul x+7, „trimiterea unei armate spre Khenti-she …“(= coasta Libanului), iar în coloana următoare se poate citi: „trimiterea unei armate împreună cu şeful trupelor de elită şi armatei cu scopul de a devasta <ţara> Iewa din Setjet (= zona vestică a Asiei). Nu lipsesc nici informaţii în legătură cu prezentarea unor ofrande zeului războiului Monthu şi despre sosirea unor nubieni şi a unor asiatici cu plata tributului (rândurile x+11 – x +13). Din nou se menţionează prezentarea unor ofrande în beneficiul cultului mortuar al regelui *Sesostris, după care se precizează: „Venirea …imploratorilor din Tempau… trupelor trimise să distrugă din Ieway (= probabil Alse) şi Iasy (= probabil Alashiya / Cipru/)…“. Cu această ocazie se menţionează aducerea prizonierilor din cele două ţări, 1.554 de asiatici, dar şi a armelor acestora. În rândul x + 19 se menţionează „ armatei trimise în Khentishe, în 10 vase…“ şi cantităţile mari de pradă de război. Interesante sunt şi acele pasaje ale textului care amintesc recompensarea acelor militari care au luat parte la expediţii. Textul în sine, chiar dacă prezintă numai evenimentele a doi ani de domnie, este o mărturie a unui stat bine organizat, puternic din punct de vedere militar din vremea domniei lui Amenhemhat al II-lea. Celebru este şi aşa-numitul „Tezaur de la Tod“, localitate în a cărui templu au fost găsite patru lădiţe de cupru de tip egiptean, dintre care două poartă cartuşele faraonului. Lădiţele conţin obiecte din metale preţioase şi pietre semipreţioase, cilindrii mesopotamieni de pe vreme dinastiei a III-a din Ur, dar şi unele piese de factură egeeană. Acest tezaur descoperit pe teritoriul egiptean, dar şi prezenţa unui sfinx al fiicei faraonului (Ita) în oraşul sirian Qatna, sunt mărturii ale unor intense schimburi comerciale între Egipt şi Siria, iar prin intermediul acestuia cu „Mesopotamia“. Complexul funerar al lui Amenemhat al II-lea se află în localitatea Dahshur. Piramida, actualmente destul de deteriorată, a fost cercetată de către egiptologul francez J. de Morgan între 1894-1895. La vremea respectivă a fost localizat şi sarcofagul regelui în partea vestică a camerei mortuare. Din păcate locul de veci al lui Amenemhat al II-lea a fost jefuit încă din Antichitate. Din templul funerar (= templul de sus), deşi se află în ruine, s-au păstrat câteva blocuri de piatră care poartă inscripţii cu numele suveranului. Templul de jos n-a fost localizat, dar trebuia să existe atâta vreme cât un drum de acces lung de aproximativ 800 m conduce spre templul funerar. La vest de piramidă se află mormintele fiicelor şi a unei regine a lui Amenemhat al II-lea. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AMENEMHAT I (1985-1956) AMENEMHAT I Amenemhat I este fondatorul dinastiei a XII- a, a cărui domnie reprezintă, în multe privinţe, obiectul unor vii dispute în rândul egiptologilor. După datele oferite de Canonul Regal din Torino, faraonul ar fi domnit 29 de ani. Din păcate nu dispunem de nici un document cu privire la începuturile domniei sau date în privinţa familiei sale. Amănunte în legătură cu familia sa le putem deduce din Profeţia lui Noferti, un text literar cu valoare propagandistică, scris probabil în prima parte a dinastiei a XII - a. Prin intermediul acestei opere aflăm următoarele: „Apoi va veni un rege din Sud, / Ameni, cel justificat, este numele său, / Fiul unei femei din Ta-Seti, copil al Egiptului de Sus./ El va lua coroana albă, / El va purta coroana roşie, / El va uni pe Cele două puternice [cele două coroane]“. G. Posener a stabilit faptul că Ameni şi vizirul lui *Mentuhotep al IV-lea, adică Amenemhat, sunt una şi aceeaşi persoană. Inscripţia unui fragment de relief descoperit în templul funerar al lui Amenemhat I la el-Lisht, specifică faptul că mama faraonului s-ar fi numit Neferet, ea fiind acea doamnă originară din Ta-Seti, adică din noma elephantină a Egiptului de Sus. Profeţia lui Noferti precizează faptul că tatăl suveranului era un om important, dar în orice caz nu un faraon. Într-un text de ofrande, datând din timpul domniei lui *Amenhotep I (dinastia a XVIIIa), sunt menţionaţi trei „faraoni“: *Mentuhotep al II - lea, * Mentuhotep al III - lea şi „tatăl zeului, Senusret“. Acest text, provenit de la Karnak, îl socoteşte pe Senusret strămoşul dinastiei a XII - a, personajul fiind identificat cu tatăl lui Amenemhat I. Datele de care dispunem ne îndreptăţesc să afirmăm că faraonul a avut un fiu (viitorul *Sesostris I) şi cel puţin o fiică, Neferu. Nu este clară nici modalitatea prin care Amenemhat I a ajuns să fie proclamat faraon. Anumite inscripţii provenite de la Hatnub, aparţinând nomarhului Nehery şi fiilor săi Kay şi Djehutinakht , descriu unele tulburări interne după domnia lui Mentuhotep al IV- lea, mai ales prin intermediul a două sintagme: „teama palatului regal“ şi „foametea“. Toate acestea nu dovedesc faptul că avem de-a face cu o lovitură de stat, în urma căreia Mentuhotep al IV- lea ar fi fost înlăturat de la domnie. În orice caz, venirea la domnie a lui Amenemhat I n-a avut loc fără tulburări interne, chiar Profeţia lui Noferti ne vorbeşte de faptul că ţara a fost salvată de la un dezastru: „Asiaticii vor cădea din cauza sabiei sale (=Amenemhat I), / Libienii vor cădea din cauza flăcării sale (=Amenemhat I) …/ Se vor construi , / Pentru a opri înaintarea asiaticilor spre Egipt“./ Din text reiese clar pericolul existent la graniţele estice şi vestice ale Egiptului de Jos. Deci, Amenemhat I a preluat puterea în momentul în care pe teritoriul Egiptului, după moartea lui Mentuhotep al IV- lea, ar fi existat mai mulţi pretendenţi la domnie, iar ţara era ameninţată de libieni şi asiatici. La începuturile domniei Amenemhat I poseda următoarele titulaturi: numele-Horus şi numele-nebti erau identice, adică Sehetep-ib-taui „Cel care satisface voinţa celor două ţări“, iar numele-Horus-de-Aur era Sema „Unificatorul“. La o dată necunoscută nouă, el a renunţat la acestea în favoarea unui singur nume: Wehem-mesut „Cel care repetă creaţia / naşterile“. Motivaţia unei astfel de decizii este simplă: Amenemhat I, conştient de lipsa unor strămoşi de sânge regal, a adoptat această titulatură cu scopul de a inaugura o nouă eră în istoria Egiptului, marcând astfel o ruptură cu trecutul. Faptul că Amenemhat I a deschis o nouă epocă în istoria Egiptului faraonic este confirmat şi de Canonul Regal din Torino, care într-un pasaj vorbeşte de „ cu reşedinţa la Iti-Taui“(V, 19) şi de „totalul regilor cu reşedinţa la Iti-Taui“( VI, 3 ). Deşi Amenemhat I a adoptat cultul zeului Amon din Theba, ridicându-l la rang de prima divinitate a Egiptului, din considerente politice, şi-a dat seama că îi este dificil să guverneze din Theba, motiv pentru care şi-a construit o nouă capitală în nordul ţării, numită Iti-Taui. Atacurile străinilor, precizate mai sus, l-au determinat pe Amenemhat I să opereze această manevră politico-militară. După unii cercetători mutarea capitalei este în strânsă legătură cu amintita schimbare a titulaturii suveranului. Iti-Taui se află în apropierea satului modern el-Lisht, la aproximativ 56 km sud de Cairo, unde el şi urmaşul său şi-au ridicat piramide, înconjurate de mastabale ale supuşilor, după modelul faraonilor memphiţi ai Regatului Vechi. Fără îndoială, în momentul în care l-a succedat pe Mentuhotep al IV- lea, Amenemhat I guverna încă la Theba. Mutarea capitalei la Iti-Taui este atestată şi de inscripţiile altor monumente. Astfel, la extremitatea sudică a Wadi Natrun-lui există o fortăreaţă, datând din timpul Regatului Mijlociu, care posedă un templu, în care, pe o poartă monumentală se găsesc şi cartuşele lui Amenemhat I. „Zidurile Conducătorului“ amintite şi de Povestea lui Sinuhet (B 17), care ar fi de fapt un zid continuu dublat de un canal , aveau menirea de a proteja graniţa Egiptului în partea estică. Probabil că un zid asemănător exista şi în sud, în apropiere de Assuan. Pentru a realiza obiectivele noii sale politici, Amenemhat I s-a bazat pe sprijinul guvernatorilor locali. În multe inscripţii reapare o titulatură a perioadei Regatului Vechi, „marele şef al nomei…“. Pentru a asigura ordinea internă numeşte noi nomarhi, fideli politicii sale, cum s-a întâmplat la Beni Hassan, Elephantine, Assiut, Qusae etc. Asistăm la o delimitare mai precisă a graniţelor dintre nome şi chiar la o reglementare cu privire la utilizarea apei Nilului pentru irigaţie. În schimbul acestor facilităţi, nomarhii îşi trimiteau trupele în sprijinul armatei faraonice. Textul unei inscripţii descoperite la Wadi Hammamat precizează faptul că un demnitar numit Mentuhotep a fost însărcinat de Amenemhat I cu „pacificarea“ întregii zone meridionale a Egiptului. O sinteză a acţiunilor militare întreprinse de rege ne oferă un pasaj dintr-o operă literară numită Învăţăturile lui Amenemhat I (redactată la scurt timp după moartea faraonului): „M-am deplasat spre Elephantine, m-am întors în Deltă…, am învins populaţia din Wawat, i-am capturat pe medjai, am pus mâna pe setjetju, docili ca nişte câini“. Într-una din aceste campanii, Amenemhat I a fost însoţit de nomarhul de la Beni Hassan, numit Khnumhotep I, cel care va aduce 20 de ambarcaţiuni utilizate în luptele desfăşurate în direcţia Pelusium-lui, înspre asiatici (denumiţi metjetju în textul de mai sus). După cum atestă un graffiti de la Gerf Husein, care menţionează numele regelui, în anul al 23-lea al domniei, faraonul a întreprins un raid de pedepsire a inamicilor din Nubia. Un an mai târziu, comandantul unui contingent militar, Nesumonth, a repurtat victorii asupra beduinilor din deşertul estic şi din Peninsula Sinai. Prinţul moştenitor, Sesostris, a condus o expediţie împotriva libienilor în vecinătatea Wadi Natrun-lui. Ultimul text care se referă la o expediţie militară datează din anul al 29-lea al domniei. Campania este redată prin intermediul unei inscripţii gravate pe o stâncă la el-Girgawi, fiind o mărturie certă a intenţiei faraonului de a cuceri Wawat-ul (Nubia de Jos). Indirect, această expediţie mai este atestată şi de inscripţia scribului Reniqer, care l-a însoţit pe vizirul Antefoqer în barca regală a lui Amenemhat I. Expediţia se pare că a avut succes deoarece faraonul şi-a extins stăpânirea până la Korosko, în Nubia de Jos, sau chiar mai spre sud. Unii egiptologi nu exclud posibilitatea ca Amenemhat I să fi fost fondatorul cetăţii Semna de lângă cataracta a II-a a Nilului, dar şi al unei fortăreţe la Kerma, în Sudanul de nord. Din timpul domniei sale se mai cunosc încă două expediţii: una îndreptată spre Wadi Hammamat şi condusă de „prim-preotul Min“, Antef, iar o alta spre minele de turcoază de la Serabit el-Khadim din Sinai. Datorită reformei sale administrative a acordat scribilor un statut social aparte. Nu întâmplător în timpul domniei sale au fost redactate două opere literare care elogiază „meseria“ de scrib: Kemit şi Satira meseriilor. Deşi Amenemhat I a avut o domnie relativ lungă, activitatea edilitară a faraonului poate fi socotită mai degrabă modestă. La Memphis, în templul zeului creator Ptah, a ridicat un altar de granit roşu, împreună cu o statuie a sa. În oaza Fayyum a dedicat zeului crocodil Sobek un templu, iar la Abydos a ridicat un altar în onoarea zeului regatului morţilor, Osiris. La Koptos au fost descoperite reliefuri ale lui Amenemhat I în templul zeului Min. Demn de remarcat este şi faptul că templul consacrat zeiţei Mut de la Karnak a fost fondat în timpul domniei sale. Amenemhat I a fost asasinat la scurt timp după celebrarea sărbătorii sale sed , ale cărei mărturii sunt reprezentările blocurilor de piatră provenite din templul său funerar de la el-Lisht. Cu privire la sfârşitul vieţii faraonului există informaţii în trei texte literare: Profeţia lui Noferti, Povestea lui Sinuhet şi Învăţăturile lui Amenemhat I. Asasinarea suveranului a avut loc în perioada în care fiul său, prinţul moştenitor Sesostris, era angajat în luptele împotriva libienilor. Sinuhet, un înalt demnitar de la curtea regală, a aflat de complotul organizat împotriva lui Amenemhat I, motiv pentru care s-a autoexilat. Deliberat, am lăsat la urmă cel mai controversat aspect al domniei lui Amenemhat I, presupusa coregenţă cu *Sesostris I. Până nu de mult, savanţii au fost convinşi că începând cu anul al 20-lea al domniei, Amenemhat I şi-a asociat la domnie pe fiul său, *Sesostris I. Întreaga discuţie legată de coregenţă a pornit de la textul unei stele aparţinând demnitarului Antef. În cintra stelei se află două texte opuse, care au fost citite după cum urmează: „Anul 30 sub Maiestatea Sa, regele Egiptului de Sus şi de Jos, Sehetepibre (= Amenemhat I), ca el să trăiască veşnic; anul 10 sub Maiestatea Sa, regele Egiptului de Sus şi de Jos, Kheperkare (=Sesostris I), ca el să trăiască veşnic“. În 1979, egiptologul R. Delia a propus o variantă mult mai plauzibilă pentru interpretarea pasajului: „30 de ani sub domnia ..., 10 ani sub domnia…“, adică a stabilit că de fapt demnitarul Antef a activat 30 de ani sub domnia lui Amenemhat I şi 10 ani sub domnia lui *Sesostris I. Recent (în 1995), C. Obsomer a înlăturat orice dubiu în legătură cu presupusa coregenţă tată-fiu, ajungând la aceeaşi concluzie care reiese din textele literare citate mai sus (în special Povestea lui Sinuhet şi Învăţăturile lui Amenemhat I): la momentul asasinării faraonului, Sesostris era numai prinţ moştenitor nu şi coregent. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### Akhenaten (1352-1336) Akhenaten Amenhotep al IV-lea / Akhenaten, fiul lui *Amenhotep al III-lea şi al reginei Teye, este al 10-lea faraon al dinastiei a XVIII-a, devenit celebru prin reforma religioasă unică din istoria Egiptului antic, ceea ce a reprezentat şi prima formă de „monotheism“ din istoria religiei universale. Viaţa lui Akhenaten şi o mare parte a domniei sale, cel puţin de la mutarea în noua capitală, poate tocmai datorită îndrăznelii sale de a rupe orice legătură cu puternicii preoţi ai zeului Amon din Karnak, este deseori învăluită de mister, iar răspunsurile oferite de către egiptologi sunt departe de a fi unanime. Deşi unii specialişti sunt de părere că ar fi existat o coregenţă între *Amenhotep al III-lea şi Amenhotep al IV-lea, aceasta nu se poate afirma cu certitudine pe baza documentaţiei de care dispunem . În orice caz, o coregenţă de lungă durată nu poate intra în discuţie datorită faptului că Thuthmes, fiul cel mare al lui *Amenhotep al III-lea, a fost recunoscut iniţial ca urmaşul legal la tronul Egiptului. Aşa cum reiese din inscripţiile păstrate pe vasele de ceramică din palatul de la Malqata, după moartea prinţului moştenitor, Amenhotep a dobândit calitatea de „fiu adevărat al regelui“, ceea ce înseamnă că *Amenhotep al III-lea l-a desemnat drept succesorul său legal. După moartea tatălui său, prinţul a fost proclamat de către preoţii zeului Amon din Karnak suveran al Egiptului. Începuturile domniei noului faraon demarează cu un vast program de construcţii la Karnak. Egiptologii au stabilit faptul că reliefurile edificiilor respective se pot împărţi în două grupe: unele, reduse la număr, sunt de dimensiuni mari şi au fost executate în stilul tradiţional al epocii, altele sunt de dimensiuni mici, aşa-numitele talatat (în arabă talāta „trei“, cu referire la faptul că sunt mai late de 3 ori decât lăţimea palmei), având o dimesiune de 60 x 25 cm, din care au fost până acum recuperate în jur de 40. 000 de fragmente. Din punctul de vedere al ideologiei regale ultima categorie menţionată furnizează date importante. Analiza fragmentelor relevă ridicarea unor temple de către cuplul regal Amenhotep al IV-lea - Nefertiti în favoarea zeului Aton. Din păcate aceste edificii au fost dezasamblate începând cu domnia lui *Horemheb, elementele lor fiind folosite la edificarea unor noi construcţii cum ar fi: pilonii II, III, IX şi X de la templul lui Amon din Karnak, fundaţia marii săli hipostile din aceeaşi incintă sacră, la templul lui *Ramses al II-lea de la Luxor şi nu în ultimul rând la tempul din Medamud. Analiza iconografică şi epigrafică a acestor talatat-uri a scos în evidenţă faptul că ele provin din 4 monumente diferite. Primul ar fi templul numit „Întâlnindu-l pe Aton“(Gemetpaaton), construit la N. de templul zeului Amon din Karnak, probabil în anul al 2-lea al domniei lui Amenhotep al IV-lea. Un an mai târziu, în apropierea pilonului IX, au fost ridicate două temple de dimensiuni mai reduse decât primul, ele purtând denumirile „Cel durabil prin monumente“(Rudmenu) şi „Cel slăvit prin monumente“(Tenimenu). În anul al 4-lea de domnie, Amenhotep al IV-lea construieşte şi „Cetatea pietrei benben“(Hutbenben), care prin denumirea purtată evocă apropierea ideologiei faraonului de teologia heliopolitană. Interesant de remarcat este faptul că edificiile au fost dedicate unei ipostaze noi a zeului solar care purta următorul nume oficial: „Cel viu, Re – Horus al orizontului, cel care jubilează pe orizont în calitatea sa de lumi-na care există în discul solar“. Această frază a fost inclusă ulterior în cadrul a două cartuşe, iar numele divinităţii a fost deseori prescurtat în variantele „discul solar cel viu“ sau „discul solar“, ceea ce în limba egipteană a fost redat prin conceptul Aton (Iten). Termenul n-a fost o creaţie a lui Amenhotep al IV-lea, el fiind folosit iniţial pentru a reda corpul celest vizibil al Soarelui, iar sub domnia lui *Amenhotep al III-lea acest aspect al zeului solar a căpătat o importanţă considerabilă. La origine, noua formă a divinităţii a fost redată în conformitate cu vechile modalităţi de reprezentare a zeului solar: corp uman, având capul unui şoim, pe care exista un disc solar. În primii ani de domnie, Amnenhotep al IV-lea i-a schimbat iconografia, astfel că zeul Aton a fost redat prin intermediul unui disc solar care a fost prevăzut cu mâini, acestea simbolizând razele solare. Unul dintre templele de la Karnak, Gemetpaaton, a fost destinat celebrării unei sărbători sed , fapt cu totul ieşit din comun dacă avem în vedere că un asemenea jubileu avea loc de obiciei după primii 30 de ani ai domniei unui faraon. Datele de care dispunem nu precizează momentul desfăşurării evenimentului, dar se presupune că el ar fi avut loc când-va între anii al 2-lea şi al 3-lea al domniei lui Amenhotep al IV-lea. Aton-ul care apare în reprezentări este considerat de oamenii de ştiinţă a fi *Amenhotep al III-lea cel decedat, având atribuţii solare. Ca atare, această sărbătoare sed nu era una a noului faraon, ci a tatălui său zeificat. După alţi savanţi, ar fi fost sărbătoarea sed a zeului Aton însuşi. În orice caz, există documentul unui curtean de la el-Amarna care exprimă într-o rugăciune dorinţa de a vedea regele, adică pe Akhnaton, „cu prilejul primului său jubileu“. O altă trăsătură importantă a acestor temple este omniprezenţa reginei Nefertiti pe reliefurile reconstituite, iar în cazul „Cetăţii pietrei benben“ se află împreună cu fiica ei Meritaton, ea fiind însă singura protagonistă şi cea care înfăptuieşte o serie de ritualuri (cum ar fi „prezentarea Maat-lui“ sau „distrugerea inamicului“) rezervate până atunci în exclusivitate regelui. Totuşi, în majoritatea reprezentărilor de la Karnak apare noua triadă divină: Aton (creatorul) şi copii săi, adică Amenhotep al IV-lea şi Nefertiti, care înlocuieşte triada heliopolitană obişnuită (Atum, Shu şi Tefnut). În anul al 5-lea al domniei sale a avut loc ruptura cu tradiţia religioasă a Egiptului, odată cu luarea deciziei de a construi o nouă capitală în favoarea lui Aton şi a copiilor săi (regele însuşi şi Nefertiti). Atunci suveranul îşi va schimba numele din Amenhotep în Akhenaten, adică „Manifestarea creativă a lui Aton“. Desigur, trecerea la noile norme religioase a întâmpinat rezistenţă din partea clerului zeului Amon din Karnak, care s-a văzut privat de o serie de avantaje economice tradiţionale. Mai mult ca sigur, Akhenaten a beneficiat de sprijinul armatei pentru a duce la bun sfârşit acţiunile sale. Cei care s-au implicat n-au fost numai noii reprezentanţi ai clasei militare, dar şi militarii de carieră care au activat încă sub domnia lui *Amenhotep al III-lea. Mutarea în noua capitală, numită Akhenaten „Orizontul lui Aton“, trebuia să fi avut loc la maximum doi ani de la fundarea ei. Oraşul, el-Amarna de astăzi, se situează în actuala provincie el-Minia, la aproximativ 320 km sud de Cairo. Locul era foarte bine ales de către Akhenaten, de-oarece noua capitală era protejată la est de o zonă muntoasă, iar la vest de către Nil. Oraşul antic se întindea şi pe partea vestică a fluviului (a se vedea „stelele de hotar“ A, B şi F de pe malul vestic al Nilului), deşi numai zona estică reprezenta capitala propriu-zisă. Perimetrul întregului oraş a fost delimitat prin intermediul a cinsprezece „stele de hotar“ de dimensiuni mari săpate în stâncă. Primele trei, cele numite „stelele de hotar“ M, X şi K, datează din anul al 5-lea al domniei lui Akhenaten, iar celelalte din anul al 6-lea (cu unele adăugiri textuale în cel de-al 8-lea), toate înregistrând un decret al faraonului prin intermediul căruia aflăm amănunte în legătură cu fundarea capitalei. Evenimentul a avut loc la sugestia tatălui său, Aton, în timp ce Akhenaten şedea pe tronul său şi a fost atins de razele solare. Simbolic, teritoriul noii capitale a fost numit „locul primei ocazii“, adică a genezei lumii. După textul „stelelor de hotar“, Akhenaten-ul a fost ridicat într-o zonă care nu aparţinea în trecut nici unui zeu sau om. Săpăturile arheologice par să confirme, cel puţin până acum, această afirmaţie. Regele a socotit că hotarele Akhenaten-ului vor fi veşnice şi a jurat că nu va depăşi limitele lui, solicitând ca el şi Nefertiti să fie înmormântaţi acolo. Spre deosebire de vechile capitale Memphis şi Theba, Akhenaten-ul a fost construit din cărămidă arsă la soare, rareori fiind utilizată piatra. Teritoriul lui, care adăpostea aproximativ 30-40. 000 de oameni, era conceput ca având o suprafaţă de 20 km 2. Capitala, judecând după inscripţiile etichetelor vaselor pentru vin, a fost inaugurată în anul al 9-lea al domniei faraonului. În acelaşi an, numele oficial al lui Aton a fost schimbat în „cel viu, Re, conducătorul orizontului care triumfă pe orizont în identitatea sa de Re, tatăl cel care s-a întors ca un disc solar“. Scopul acestei modificări era precis: în primul rând elementul Horus al numelui a fost înlăturat cu intenţia de a rupe orice legătură cu trecutul, dar şi pentru a accentua şi mai pregnant relaţia tată (Aton) – fiu (Akhnaton). La fel, în anul al 9-lea al domniei lui Akhenaten a început „campania“ de ştergere de pe monumente a numelor divinităţilor, în special cel al lui Amon. Mai mult, templele tradiţionale au fost închise, iar sărbătorile publice anulate. Templele lui Aton din noua capitală au fost construite pe baza următorului principiu: razele solare trebuiau să pătrundă nestingherit în lăcaşul cultic propriu-zis. Altarele zeului au fost ridicate în interiorul unor curţi mari şi deschise. Spre deosebire de tempelele tradiţionale, cele de la Amarna nu aveau acoperiş, iar divinitatea supremă nu era ascunsă de privirile oamenilor de rând. Nici nu se putea altfel, deoarece lumina era principalul atribut al zeului Aton. Funcţionarii noii capitale, în semn de recunoştinţă, şi-au ridicat în casele lor mici altare, care reprezentau familia regală sub protecţia lui Aton. În marea lor majoritate, aceste personaje erau figuri necunoscute. O investigaţie a textelor de care dispunem relevă faptul că noua funcţionărime, chiar dacă îşi prezintă originea (adică filiaţia) afirmă că părinţii lor au fost oameni săraci. Inscripţiile din mormintele acestora erau deseori imnuri care proslăveau regele, căruia îi datorau poziţia importantă în cadrul regatului. May, purtătorul de evantaie, afirma: „Am fost avansat de către stăpânul meu, deoarece mi-am însuşit învăţăturile sale, am ascultat neîntrerupt glasul lui. Stăpânul meu, ochii mei privesc zilnic frumuseţea ta, care este învăţat, ca şi Aton…“. Într-o altă inscripţie citim: „Oricărui om, mare sau mic, relatez acele binefaceri pe care suveranul mi le-a făcut…Să vă rugaţi să beneficieze de infinite sărbători sed…ca să se poarte la fel şi cu voi…acest zeu, care oferă viaţă. Din partea tatălui şi a mamei mele am fost sărac, suveranul m-a crescut, el mi-a oferit şansa să exist. M-a creat prin intermediul sufletului (ka) său. Am fost fără avere, el m-a transformat în om“. Mai mult ca sigur noua aristocraţie a reprezentat punctul de sprijin al domniei, dar ei nu depăşeau limitele capitalei. De altfel, în mormântul lui *Ay, viitorul faraon, s-a păstrat şi versiunea cea mai completă a marelui Imn al lui Aton, care sintetiza esenţa noii religii, „cunoscută“ numai de către faraon şi regină. Scopul noii teologii era înlocuirea vechiului pantheon cu un singur zeu, adică cu Aton. În privinţa Lumii de Apoi era mult mai greu de găsit o soluţie radicală. Cu toate că vechii zei ai aceşteia nu apar în textele inscripţiilor din mormitetele de la el-Amarna, ele nu amintesc nici de împărăţia lui Osiris, totuşi nu a fost elaborată o nouă învăţătură cu privire la Lumea de Apoi, capabilă să o înlocuiască pe cea existenă. Inscripţionarea pereţilor mormintelor cu fragmente din Cartea Morţilor a fost interzisă, dar unele elemente ale acesteia nu dispar. Credinţa în suflete, ca atare în conceptele ba şi akh, continuă să existe aşa cum ne dovedeşte şi un pasaj din mormântul lui *Ay: „Transformă-te într-un suflet viu (ba) pe muntele sublim al Akhenaten-ului. Ieşi şi întoarce-te, aşa cum îţi dictează inima“. Nu dispar nici vechile obiecte din inventarul mormintelor, cum ar fi statuetele funerare sau scarabeii inimii, cu toate că textele acestora au suferit modificări profunde. Spre exemplu, pe statuetele funerare nu mai apar propoziţii referitoare la muncile care trebuiau efectuate în Lumea de Apoi, ele amintind numai de jertfele aduse lui Aton şi de binefacerile zeului. Aton, considerat un zeu care veghează asupra lumii, nu poseda statui, nu era subiectul vreunui mit, a fost perceput doar ca o sursă a vieţii. Cu toate acestea, nici măcar pe teritoriul capitalei nu putem vorbi de un monoteism în sensul strict al cuvântului. Descoperirea unor stele-Shed, de factură magică menite să ofere protecţie împotriva muşcăturilor şi înţepăturilor unor animale malefice, apoi prezenţa unor amulete ale zeului Bes şi ale zeiţei Thoeris sunt mărturii ale unei credinţe populare tradiţionale. Cel puţin pe baza documentaţiei actuale, se poate presupune că noua religie nu a găsit adepţi pe întreg teritoriul Egiptului, ea limitându-se la elita capitalei de la el-Amarna. Discutată rămâne şi asemănarea dintre Imnul lui Aton şi Psalmul 104 din Sfânta Scriptură. După opinia unor savaţi ar fi vorba de preluarea unor idei formulate în poem, considerat a fi opera lui Akhenaten, de către populaţia din zona Iudeii, în timp ce alţi cercetători au emis ipoteza că elemente ale monotheismului iudaic se datorează unei evoluţii interne îndelungate, nicidecum unei influenţe egiptene. Nici poziţia reginei Nefertiti, în special după introducerea dogmei atoniene, nu este clară. Ştim faptul că ea a născut şase fete, ca urmare Akhenaten a avut toate motivele să-şi aleagă o nouă favorită, în persoana „mult iubitei soţii regale“ Kiya . În jurul anului al 12-lea al domniei lui Akhenaten numele Kiya dispare de pe monumente, fiind şters şi înlocuit cu cel al fiicei regelui, Meritaton . Motivul era naşterea urmaşului faraonului, viitorul suveran al Egiptului, *Tutankhamon. După unii specialişti Kiya a decedat cu acel prilej, ceea ce a condus automat la consolidarea poziţiei reginei Nefertiti , care devine coregentă oficială. Rolul de regină–consoartă a fost preluat de către Meritaton. Motivul desemnării unui coregent de către Akhenaten a rămas necunoscut oamenilor de ştiinţă, dar unii au încercat să explice această schimbare prin faptul că Akhenaten dorea să-şi menţină autoritatea asupra întregului Egipt. Probabil, Nefertiti a avut rolul de a încerca o împăcare cu preoţii zeului Amon din Theba. Akhenaten a murit în anul al 17-lea al domniei, iar în ceea ce o priveşte pe Nefertiti nu se ştie cu certitudine dacă a mai trăit după aceea. Urmaşul a fost Semenkhare, despre care se presupune că era un fiu sau un frate al lui Akhenaten. Unii specialişti nu exclud posibilitatea ca acesta să fie însăşi Nefertiti, care asemănăntor reginei *Hatshepsut şi-ar fi asumat rolul de faraon. În privinţa politicii externe a Egiptului din timpul domniei lui Akhenaten se pot reţine puţine fapte pozitive. În sud, teritoriul Nubiei a rămas în continuare sub stăpânirea egipteană. În anul al 12-lea al domniei lui Akhenaten a avut loc chiar o expediţie care avea menirea de a asigura în continuare aurul necesar proiectului gigantic de la Akhenaten al faraonului. În zona siro-palestiniană Egiptul îşi pierde încetul cu încetul influenţa, poate nu numai din vina faraonului, preocupat excesiv de problemele capitalei Akhenaten, dar şi datorită ridicării unei noi puteri în zonă, regatul Hatti. În orice caz, oamenii de ştiinţă îl consideră pe Akhenaten vinovat de pierderea posesiunilor nord-estice şi de destrămarea temporară a imperiului egiptean. Întâmplarea a făcut ca în anul 1887 să se descopere, într-un „oficiu al documentelor“ din Oraşul Central de la el-Amarna o mare parte a corespondenţei diplomatice din intervalul domniei faraonilor *Amenhotep al III-lea –*Tutankhamon. Săpăturile arheologice ulterioare ale lui Fl. M. Petrie, întreprinse după Primul Război Mondial la el-Amarna, au dus la descoperirea altor fragmente. Arhiva diplomatică conţine cca. 379 de tăbliţe de lut ars, scrise prin intermediul scrierii cuneiforme, în special în limba babiloniană, dar şi cu influenţe canaanite, înregistrănd corespondenţa cu regii Hatti-ului, Arzawei, Mitani-ului, Assiriei, Babilon-ului dar şi cu prinţii locali din zona Siriei şi a Palestinei. Epoca amarna a însemnat şi introducerea , desigur numai pe durata domniei lui Akhenaten, unui nou stil artistic care s-a delimitat de rigiditatea artei faraonice tradiţionale. Se poate vorbi de o libertate de expresie, mult mai apropiată de realitatea lumii fizice. Din timpul domniei lui Akhenaten se cunosc şi numele câtorva artişti cum ar fi: Bek, Iuty şi nu în ultimul rând Thuthmes. Atelierul acestuia din urmă a fost descoperit în 1912 de către arheologii germani, în Suburbia Sudică de la el-Amarna, de unde provine, printre altele, şi faimosul bust policrom al reginei Nefertiti, actualmente aflat la Muzeul de Egiptologie din Berlin-Charlottenburg. Epoca amarna marchează o schimbare şi în domeniul limbii egiptene. Odată cu domnia lui Akhenaten limba denumită de către oamenii de ştiinţă neo-egipteana devine nu numai limba vorbită a Egiptului, dar şi cea folosită în scris. Mormântul lui Akhenaten se găseşte la el-Amarna, săpat în muntele din partea estică a oraşului, aşa-numitul mormânt-Amarna nr. 26, de unde au fost recuperate şi câteva piese ale inventarului funerar, dar fără corpul îmbălsămat al regelui. După unii savanţi este foarte posibil ca mumia să fi fost mutată din Akhenaten, întocmai pentru a nu cădea pradă furiei urmaşilor şi probabil transportată undeva într-un loc mult mai sigur, probabil în Valea Regilor din Theba. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### AHA (dinastia I) AHA Rezultatele recentelor săpături arheologice din nord-estul Deltei Nilului, de la Abydos (în special de la Umm el-Qaab), Hierakonpolis şi Elephantine au schimbat profund cunoştinţele noastre despre istoria Egiptului Arhaic. Ca atare, Aha nu mai este acreditat ca fondatorul dinastiei I, ci urmaşul lui *Narmer, iar acesta din urmă nu mai este considerat un suveran al aşa-numitei dinastii „0“, ci primul faraon al primei dinastii. Sursele pe baza cărora se reconstituie istoria Epocii Arhaice sunt: morminte şi complexe mortuare, ceramică, stele funerare şi mici statuete ale unor faraoni şi demnitari. Un rol aparte revine sigiliilor de pe vase, care poartă inscripţii hieroglifice rudimentare. Mult mai importante sunt etichetele – de lemn, fildeş sau ebonită – care sunt plăcuţe dreptunghiulare prevăzute cu un mic orificiu pentru fixare, ataşate principalelor bunuri din cadrul complexelor morturare. Aceste etichete au o semnificaţie specială deoarece, pe lângă denumirea produsului, prezintă anumite informaţii istorice – prin intermediul unor texte hieroglifice, dar şi al reprezentărilor -, cum ar fi: numele faraonului, activităţile legate de cult, scene de luptă etc. Ţinând cont de această realitate, T. Wilkinson scria că începând cu domnia lui Aha putem vorbi de existenţa sistematică a „analelor“, autorul referindu-se la etichete. În conformitate cu uzanţa epocii, se cunoaşte numai numele - Horus al faraonului, adică Aha, având semnificaţia de „Luptătorul“. Unii egiptologi au încercat să dovedească faptul că începând cu domnia lui Aha apare şi numele-nebti al suveranului. Greşeala provine de la interpretarea textului unei etichete de fildeş, provenită din mormântul reginei Neithhotep de la Naqada, care – în registrul de sus - prezintă, pe lângă serekh-ul lui Aha, şi desenul unei capele în interiorul căreia apar semnele hieroglifice redând propoziţia nebti men. Primul cuvânt semnifică într-adevăr „Cele două stăpâne“, adică zeiţa Nekhbet din Egiptul de Sus şi zeiţa Uadjet din Egiptul de Jos şi scoate în evidenţă dualitatea regatului, însă nu are nimic de-a face cu viitoarea titulaturănebti. Cel de-al doilea cuvânt nu este numele-nebti al lui Aha, adică Men, şi nu are nici o legătură cu semi-legendarul *Menes. Probabil, grupul de cuvinte redă numele unei capele, nebti men „Cele două stăpâne eterne“. Numele-Horus al faraonului mai apare şi pe alte obiecte provenind din următoarele aşezări: Abu Rowash, Zawiet el-Aryan, Saqqara, Heluan, Naqada, iar pe teritoriul Israelului, la En Besor. Fragmentul unei cutii de fildeş, descoperit în complexul mortuar al regelui de la Abydos, a păstrat şi numele soţiei sale, Bener-ib „Cea cu inima dulce“. Se cunoaşte şi numele mamei lui Aha, regina Neithhotep, al cărei mormânt de la Naqada a fost considerat a fi al lui Aha. Mormântul, una dintre cele mai semnificative construcţii funerare ale dinastei I, conţine şi câteva etichete şi peceţi purtând numele lui Aha. Dacă Aha a guvernat de la Memphis rămâne o ipoteză, deoarece faraonul era mult mai legat de teritoriul sudic al Egiptului, în special de zona Abydos-lui. Descoperirea la Saqqara a unei mastabale de dimensiuni mari, atribuită de T. Wilkinson unui frate sau unei rude apropiate a lui Aha, nu ni se pare o dovadă certă că Aha ar fi administrat Egiptul de la Memphis. De Abydos sunt legate şi principalele surse care dezvăluie practicarea unor culte din timpul domniei sale. Astfel, pe o etichetă de ebonită, descoperită la Abydos, apare înregistrată o „vizită“ regală în Deltă. Pe acelaşi obiect, în registrul 2, desluşim figura unui taur, despre care nu credem că îl reprezintă pe Apis, ci mai degrabă este în strânsă legătură cu un cult al taurului sacru de la Buto. Pe o etichetă fragmentară a lui Aha, descoperită tot la Abydos, se poate documenta practicarea sacrificiului uman. Pe plăcuţă apare figura unui prizonier legat şi sacrificat, iar cel care înfige un pumnal în pieptul lui este un preot. Sângele curs este captat într-un vas aşezat între cei doi, adică între prizonier şi preotul oficiant. Pe baza acestei singure dovezi nu se poate stabili cu certitudine dacă avem de-a face cu un rit mai mult sau mai puţin răspândit, în orice caz pare a fi o reminiscenţă a sacrificiului uman, având un substrat african vechi. Pe o etichetă provenită din mormântul reginei-mame Neithhotep de la Naqada, care înregistrează şi propoziţia nebti men (v. mai sus), în acelaşi rând 1 apare şi prototipul bărcii henu a zeului Sokaris, ambarcaţiune care, în cazul de faţă, se află în strânsă legătură cu celebrarea unui rit agrar. Deşi nu putem reconstitui cu siguranţă decât anumite episoade ale domniei lui Aha, trei aspecte ni se par însă importante. În primul rând, de numele lui Aha se leagă şi apariţia „primului“ obiect de faianţă din istoria Egiptului, de fapt un fragment dintr-un vas de dimensiuni mai mari. Atunci au luat naştere primele „colonii“ egiptene de pe coasta libaneză, în special la Byblos, de unde Aha importa conifere ( numite în inscripţii prin termenul meru, care ulterior va fi folosit pentru a denumi „cedrul“), uleiuri şi răşini. A treia „inovaţie“ importantă se leagă de complexul mortuar al lui Aha de la Abydos, unde apar şi 34 de morminte adiacente, probabil ale colaboratorilor săi fideli. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### ADJIB (dinastia I) ADJIB Deşi în ultimele decenii descoperirile arheologice au reuşit să clarifice multe aspecte ale Epocii Arhaice din istoria Egiptului antic, totuşi datele referitoare la domniile faraonilor sunt încă puţine, incerte, şi orice investigaţie ulterioară poate aduce schimbări esenţiale în interpretarea lor. În acestă epocă a istoriei egiptene faraonii sunt identificaţi în general prin intermediul numelui-Horus, modalitate considerată de oamenii de ştiinţă cât de cât sigură, dacă ţinem cont de faptul că nu toate numele faraonice existau în Epoca Arhaică. Ca atare, Adjib este numele-Horus al celui de-al 6-lea faraon al dinastiei I. În literatura de specialitate faraonul este cunoscut şi sub denumirea de Anedjib (după P. Kaplony), iar W. B. Emery a utilizat o fonetizare aparte a numelui, respectiv Enezib. Pe baza unor inscripţii de pe fragmentele de ceramică provenind de la Saqqara, dar şi a unei pecete regale de la Abydos, se poate afirma cu certitudine faptul că Adjib a fost urmaşul lui *Den şi precursorul lui *Semerkhet. Datorită lipsei unor informaţii certe, durata domniei acestui faraon diferă de la un specialist la altul. După J. von Beckerath ar fi vorba de 6 ani, alţii i-au atribuit 10 ani ( P. Kaplony, Th. Schneider ), în timp ce Manethon scria de 26 de ani. Ultimele investigaţii ale lui T. Wilkinson vorbesc de o domnie mai lungă, cercetătorul bazându-se pe faptul că inscripţiile de pe două fragmente de ceramică, de la Saqqara şi Abydos, menţionează celebrarea unei sărbători sed a suveranului. Autorul a avut în vedere faptul că, în conformitate cu documentele mai târzii, acest jubileu de reconfirmare a domniei şi de reîntinerire a suveranului avea loc, cel puţin teoretic, după primii 30 de ani de domnie. Semnificaţia numelui Adjib a fost, de asemenea, obiectul unei dispute în rândul specialiştilor, cea mai potrivită pare a fi „Cel cu inima sigură“. Pe teritoriul Egiptului numele-Horus al faraonului este atestat prin descoperirile de la Saqqara, Heluan şi Abydos. În afara Egiptului numele se găseşte şi pe două peceţi provenite de la aşezarea En Besor din Israel. Menţionăm faptul că numele-Horus era înscris în interiorul serekhului atât de caracteristic Epocii Arhaice. Pentru prima dată în istoria faraonică numele de domnie al unui suveran, respectiv Adjib, a fost asociat cu apelativul „cei doi zei“ (nebui), care se referă la divinităţile Horus, din Egiptul de Jos, şi Seth, din Egiptul de Sus. Prin urmare, putem vorbi de o recunoaştere a autorităţii lui Adjib pe întreg teritoriul egiptean antic, iar nebui poate fi considerat un precursor al viitorului nume regal nebti prin intermediul căruia se confirmă dualitatea regatului. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Adjib unii egiptologi nu exclud existenţa unor conflicte dinastice, dacă avem în vedere faptul că urmaşul faraonului, *Semerkhet, a înlăturat deseori numele predecesorului său de pe vasele de piatră. În orice caz, posteritatea, mai ales cei care au compilat Lista regală de la Saqqara, l-au prezentat pe Adjib ca primul faraon al Egiptului(a se vedea şi *Semerkhet). Săpăturile arheologice au reuşit să scoată la iveală existenţa unor domenii ale lui Adjib. Unul dintre acestea servea cultului funerar al faraonului, fiind numit „Horus, cel sfânt al corporaţiei“, altul era numit „Cetatea vitelor regelui Egiptului de Sus şi de Jos, Mer-p(u)-bia“. Cunoaştem şi numele trezoreriei regale, „Casa roşie“ (Per-Djeser), iar potrivit unei inscripţii de pe o pecete regală, exista şi un sector al administraţiei regale care se ocupa de creşterea şi tăierea porcilor. De asemenea, există informaţii cu privire la relaţiile externe ale Egiptului din timpul domniei lui Adjib. În Israel, la En Besor, a fost dezgropată o clădire de cărămidă arsă, care a fost utilizată pentru captarea apei. Într-o groapă, în afara incintei, au fost descoperite peceţi cu numele regilor egipteni, printre care şi cel al lui Adjib. Ceea ce pare semnificativ este faptul că peceţile au fost confecţionate din mâlul local, ceea ce poate constitui un indiciu că la En Besor existau funcţionari egipteni. Relaţii comerciale existau şi cu Byblos-ul, deoarece produse provenite din acea zonă sunt menţionate pe vasele de piatră ale lui Adjib, cum ar fi cazul coniferului numit în egipteană ash, probabil ienupărul. Ca şi predecesorul său, Adjib a fost înmormântat la Umm el-Qaab, lângă Abydos. Mormântul său, comparativ cu cele ale altor regi ai dinastiei, este unul modest, chiar nefinisat, ceea ce a determinat pe unii egiptologi să presupună o moarte neaşteptată a suveranului. Cel mai important monument al domniei sale este o mastaba de dimensiuni mari, descoperită la Saqqara (S 3038), care a aparţinut unui înalt funcţionar al lui Adjib. Monumentul se remarcă prin combinarea celor două elemente arhitectonice caracteristice celor două regiuni ale Egiptului: structura în trepte a sudului şi cea a faţadelor de palate ale nordului. În special primul element poate fi socotit important în evoluţia ulterioară a piramidelor în trepte. Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor ### Tratatul dintre Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Tratatul dintre Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Părţile contractante Tratatul dintre marele principe al hitiţilor, Hattuşili cel puternic, fiul lui Murşili cel puternic, marele principe ale hitiţilor, fiul fiului lui Suppiluluma cel puternic, marele principe al hitiţilor şi User-Maat-Re cel puternic, marele suveran al Egiptului, fiul lui Men-Maat-Re cel puternic, marele suveran al Egiptului, fiul fiului lui Men-Pehti-Re cel puternic, marele suveran al Egiptului, a fost scris pe o tăbliţă de argint: un tratat bun de pace şi de înfrăţire, care statorniceşte pacea pe vecie. Relaţiile anterioare între cele două ţări În privinţa relaţiilor dintre marele suveran al Egiptului şi marele principe al hitiţilor, zeul, chiar de la început, de totdeauna, n-a îngăduit să existe duşmănie între ei. şi aceasta pe temeiul unui tratat. Totuşi, pe vremea lui Muvatalli, marele principe al hitiţilor şi fratele meu, s-au dus lupte împotriva marelui suveran al Egiptului (Ramses-Meriamon). Acum însă, începând de astăzi, Hattuşili, marele principe al hitiţilor, a încheiat un tratat pentru a restabili relaţiile dintre Egipt şi ţara hitiţilor, relaţii statornicite de Re şi Sutech, spre a nu se mai îngădui niciodată în viitor ivirea vreunei duşmănii între aceste ţări. Renunţarea la noi cuceriri Marele principe al hitiţilor să nu încalce niciodată Egiptul pentru a lua ceva de acolo, în vecii vecilor. User-Maat-Re Setep-En-Re, marele suveran al Egiptului, să nu încalce niciodată ţara hitiţilor, pentru a lua ceva din ea. Obligaţia lui Hattuşili de a respecta tratatele anterioare În ceea ce priveşte tratatul mai vechi, din vremea lui Suppiluluma, marele principe al hitiţilor, şi tratatul mai vechi din vremea lui Muvatalli, marele principe al hitiţilor, tatăl meu, le voi respecta pe amândouă. Obligaţia Iui Ramses al II-lea de a respecta tratatul actual Ramses-Meriamon, marele suveran al Egiptului, va respecta înţelegerea pe care o încheie astăzi cu noi. O vom respecta şi noi şi vom face întrutotul aşa ca pe vremuri. Ajutor reciproc împotriva duşmanilor externi şi a răsculaţilor Dacă un alt duşman porneşte împotriva ţărilor lui User-Maat-Re Setep-En-Re, marele suveran al Egiptului, iar acesta trimite la marele principe al hitiţilor şi spune: ,,Vină-mi în ajutor împotriva aceluia !” atunci, marele principe al hitiţilor să vină şi să nimicească pe duşman. Dacă însă marele principe al hitiţilor nu doreşte să vină el însuşi, atunci să trimită ostile şi carele sale de luptă şi să-l nimicească pe duşman. Sau dacă Ramses-Meriamon se mânie pe supuşii săi, iar aceştia îl supără din nou şi el vrea să-i nimicească, marele principe al hitiţilor să facă la fel şi să nimicească pe toţi cei ce s-au răsculat. Sursa: istorie-edu.ro ### Din campaniile lui Tutmes al III-lea Din campaniile lui Tutmes al III-lea Începutul campaniei În anul al 23-lea (al domniei), în prima lună a verii, în ziua a patra, ziua încoronării, faraonul apăru în oraşul zis „Posesiunea suveranului”, iar pe numele lui sirian, Gadiat. În anul al 23-lea, în prima lună, în ziua a cincea a ridicat tabăra din acest loc, pornind în triumf, cu mare putere şi tărie, pentru a supune pe acel duşman blestemat şi pentru a lărgi hotarele Egiptului, aşa cum a poruncit tatăl său Amon-Ra ... iar la ora a şaptea măria sa a ajuns pe malurile Kinei, la sud de Megiddo... şi majestatea sa a intrat în bătălie, pa carul său de luptă din electron, înarmat cu armele-i de război ... Aripa dinspre miazăzi a oştirii măriei sale se afla lângă colina de la sud de Kina. Aripa dinspre miazănoapte era rânduită la nord-vest de Megiddo, iar măria sa se oprise la mijloc, între cele două aripi ... Aflându-se în fruntea armatei, măria sa a obţinut superioritatea, iar duşmanii, când au văzut aceasta, au început să fugă înfricoşaţi şi în neorânduială către Megiddo. Și-au părăsit caii şi carele de luptă făcute din aur şi argint; au ajuns în oraş, trebuind să fie ridicaţi pe ziduri, căci locuitorii se încinseseră înăuntru şi au trebuit să le coboare veşminte de care s-au agăţat fugarii şi astfel au putut fi traşi în sus şi aduşi în cetate. şi dacă armata măriei sale n-ar fi fost cu gândul numai la prăzile pe care le luau de la duşmani, fără îndoială că ar fi cucerit cetatea Megiddo, chiar atunci când blestemaţii de duşmani din Cadeş şi din Megiddo erau traşi şi ridicaţi pe ziduri în mare grabă şi în neorânduială, căci frica de măria sa le pătrunsese în oase, iar braţele lor erau cu totul lipsite de vlagă; şarpele Ureus pusese stăpânire pe ei. Li s-au luat caii, carele lor de luptă din aur şi din argint au devenit prada noastră, iar războinicii lor zăceau ca peştii pe marginea unui lac, în timp ce armata măriei sale le număra bunurile. Cortul, împodobit cu argint, al duşmanului aceluia nemernic a fost luat ca pradă ... şi întreaga armată nu mai putea de bucurie şi lăuda pe Amon pentru izbânda pe care i-o dăruise fiului său în ziua aceea. Toţi îi lăudau măreţia şi biruinţa. Apoi s-a adus prada luată, care se compunea din mâini, robi, cai, care de luptă din aur şi argint... Măria sa a dat următoarea poruncă armatei sale: „Cuceriţi, cuceriţi, războinicii mei viteji ! Din porunca lui Re, toţi străinii se găsesc astăzi în oraşul acesta şi, dacă astăzi cucerim cetatea Megiddo, e ca şi cum am fi cucerit o mie de oraşe, fiindcă principii tuturor ţărilor se află strânşi laolaltă în acest oraş. Cuceriţi cu inimă neînfricată, cuceriţi cu inimă neînfricată!” şi tot ce a întreprins măria sa împotriva oraşului aceluia, împotriva blestematului de duşman şi a oştirii sale, totul a fost scris... (totul) s-a însemnat pe un sul de piele în templul lui Amon ... Predarea oraşului Megiddo Și iată principii acelei ţări au venit, târându-se pe burtă, să sărute pământul, copleşiţi de puterea măriei sale, şi au venit să ne ceară îngăduinţa de a trage pe nas aerul trebuincios pentru răsuflare, copleşiţi de puterea cea mare a măriei sale ... Copleşiţi de puterea măriei sale, toţi principii i-au adus daruri: aur, argint, lazulit, mălahit, şi au mai adus şi grâne, vin, vite şi animale mici pentru armata măriei sale. Daniile oraşului Megiddo Lista prăzilor pe care armata măriei sale le-a luat din Megiddo: 340 de prizonieri; 83 de mâini; 2.041 de cai; 191 de mânji ; 6 armăsari; un car de luptă al duşmanului aceluia, bătut în aur şi cu oişte de aur; un car de luptă frumos al prinţului din Megiddo, bătut în aur; 892 de care de luptă aparţinând armatei sale nemernice; în total, 924 de care de luptă; nişte zale frumoase de bronz ale duşmanului aceluia şi nişte zale frumoase de bronz ale prinţului din Megiddo, 200 de zale de piele aparţinând armatei aceleia nemernice ; 502 arcuri, 7 prăjini de cort din lemn de măr, bătute în argint; ca vite, armata măriei sale a luat următoarele prăzi: ... 387 de animale diferite; 1.929 de vite mari; 2.000 de capre, 20.500 de oi ... ### Amosis. Biografia sefului vaslasilor Sursă: Wikipedia Amosis IntroducereAmosis, mai marele vâslaşilor, fiul răposatului Aben, spune: „Vă vorbesc vouă tuturor oamenilor; vă fac cunoscute hatârurile de care am avut parte. De şapte ori am fost răsplătit cu aur în faţa întregii ţări şi am primit sclavi şi sclave. Mi s-au dat foarte multe ogoare. Faima unui erou se întemeiază pe faptele sale; ea nu se va stinge niciodată în ţara aceasta”. TinereţeaEl spune: „Am crescut în oraşul Necheb. Tatăl meu a fost oştean al regelui din Egiptul de Sus şi de Jos, răposatul Sechenenre; Bebe, fiu al lui Rainet, a fost numele său. În locul lui am devenit eu oştean pe corabia „Taurul sălbatic”, în timpul răposatului Neb-Pehti-Re, stăpânul celor două ţări, pe când eram încă un tânăr necăsătorit şi dormeam încă în straie de holtei. Izgonirea hicsoşilor„După ce mi-am înjghebat şi eu o casă, am fost luat pe corabia „Nordica”, datorită vitejiei mele, şi l-am urmat pe suveran – fie el sănătos şi nevătămat ! – l-am urmat, eu fiind pedestraş, în cursele sale cu carul de luptă. Cu prilejul asediului oraşului Avaris am făcut dovada vitejiei mele. ca pedestraş, în faţa măriei sale şi am fost destinat pentru corabia „Apariţia la Memfis”.Și lupta se ducea pe apă, în canalul Padiedcu din Avaris. Iar eu am luat prăzi şi am adus o mînă, lucru de care a fost înştiinţat regele şi am fost dăruit cu aurul vitejiei. Și iarăşi a început lupta în localitatea aceea, iar eu am luat iarăşi prăzi şi am adus o mână şi din nou mi s-a dat ca răsplată aurul vitejiei. Și s-au dus lupte în acea regiune a Egiptului care se găseşte la sud de acest oraş. şi am luat ca prizonier pe un om : am intrat în apă – l-am prins lângă oraş – şi am trecut cu el apa, iar lucrul acesta a fost vestit regelui. şi iarăşi am fost răsplătit cu aur. Și oraşul Avaris a fost cucerit, iar eu am făcut acolo următoarele prăzi: un bărbat şi trei femei, în total deci patru capete. şi i-am dobândit ca sclavi.Oraşul Saruhen a fost asediat timp de trei ani. Măria sa l-a cucerit, iar eu am făcut următoarea pradă: două femei şi o mână. şi am fost dăruit cu aurul vitejiei. şi am primit prada făcută. Campania din Nubia a faronului AmosisDupă ce măria sa a învins triburile asiatice, a mers în susul Nilului spre partea de miazănoapte a Nubiei, pentru a nimici pe nomazii din Nubia. şi măria sa a făcut o baie de sânge în rândurile lor. Eu am luat următoarea pradă : doi bărbaţi vii şi trei mâini şi din nou am fost răsplătit cu aur. Și am căpătat două sclave. Măria sa a plecat în josul Nilului, cu inima plină de bucurie, puternic şi triumfător, deoarece supusese atât ţinuturile din sud, cât şi pe cele din nord. Campania siriană a faraonului Tutmes IDupă aceea am plecat cu toţii în Siria, ca să ne potolim setea de luptă în ţări străine. Măria sa – să trăiască sănătoasă şi nevătămată – a dat peste duşman pe când acesta îşi rânduia forţele de luptă. şi Măria sa a făcut o baie de sânge printre duşmani ... Eu am cucerit un car de luptă împreună cu cel care era într-însul; totul a fost predat măriei sale şi din nou am fost răsplătit cu aur. BătrâneţeaAm îmbătrânit, sunt acum bătrân, dar favorurile de care mă bucur au rămas aceleaşi ca şi înainte ... mă voi odihni în cavoul pe care mi l-am pregătit singur. Sursa: istorie-edu.ro ### Construirea piramidei lui keops din Egipt Construirea piramidei lui keops din Egipt Până la domnia lui Rampsinitos – spun preoţii – în Egipt domnea o rânduială de-a dreptul minunată, ţinutul bucurându-se de o mare înflorire. Dar, îndată ce s-a suit pe tron Keops – urmaşul la domnie a lui Rampsinitos – a atras asupra capului egiptenilor toate nenorocirile. Mai întâi le-a închis toate templele, împiedicându-i să facă sacrificii. I-a silit apoi pe toţi să muncească pentru el. Aşa, de pildă, a hotărât ca unii să care pietre din carierele munţilor arabici până la Nil. După ce aceste pietre erau trecute peste fluviu în corăbii, alţi supuşi erau siliţi să le târască până la muntele zis cel libic. Munca despre care vorbesc o făceau grupuri de câte o sută de mii de oameni, fiecare grup lucrând câte trei luni fără întrerupere. Zece ani a durat construirea drumului pe unde trebuiau târâte pietrele, timp în care poporul a fost copleşit cu astfel de munci. Pe cât socot eu, această lucrare nu este mai puţin însemnată decât piramida însăşi. Drumul are o lungime de cinci stadii. Lăţimea lui este de zece orghii iar înălţimea cea mai mare până la care urcă este de opt orghii. Este făcut din piatră şlefuită, pe care sunt gravate diverse figuri. Ei bine, a fost nevoie de zece ani pentru a construi drumul acesta şi încăperile subpământene ale dealului deasupra căruia se înalţă piramida. Aceste încăperi Keops şi le-a făcut ca un fel de mormânt pe o insulă, ducând în jurul lor un canal cu apă din Nil. Pentru construirea piramidei propriu-zise a fost nevoie de un răstimp de douăzeci de ani. Ea este pătrată şi fiecare latură are o lărgime de opt plethri şi o înălţime la fel de mare. A fost clădită din piatră şlefuită şi foarte bine aşezată. Nici o piatră nu are mai puţin de treizeci de picioare. Iată cum s-a construit această piramidă. Mai întâi s-au clădit nişte terase, cărora unii le zic „trepte”, alţii „altare”. Înălţând în chipul acesta scheletul piramidei, egiptenii au ridicat şi celelalte pietre cu ajutorul unor maşini făcute din nişte pari scurţi: pietrele erau urcate de la pământ până la prima temelie a treptelor. Când ajungea în locul acela, piatra era aşezată pe o altă maşină, care se afla pe cea dintâi temelie. De aici era trasă pe cea de-a doua temelie şi aşezată iar pe altă maşină. Câte rânduri de trepte erau, tot atâtea maşini trebuie să fi fost sau poate că oamenii mutau o singură maşină, uşor de purtat, de pe o treaptă pe alta, după ce trăgeau fiecare piatră. Trebuie să arăt că există două posibilităţi şi să înfăţişez; lucrurile aşa cum mi s-au povestit şi mie. Mai întâi au fost isprăvite părţile cele mai înalte ale piramidei. Apoi lucrătorii au desăvâr.it părţile care urmează îndată după ele, în timp ce părţile de jos, de lângă pământ au fost terminate ultimele. S-a însemnat pe piramidă, cu litere egiptene, cât s-a cheltuit cu ridichile, ceapa şi usturoiul cumpărate pentru muncitori. Deoarece îmi amintesc bine cele spuse de tălmaciul care mi-a citit inscripţia, această sumă se ridica la o mie şi şase sute de talanţi de argint. Dacă lucrurile stau astfel, la cât trebuie să se fi ridicat celelalte cheltuieli, atât pentru uneltele de fier întrebuinţate în muncă, cât şi pentru hrana şi îmbrăcămintea muncitorilor, când la construcţiile respective s-a lucrat timpul amintit de mine mai sus ? La acesta se cuvine – cred – să mai adăugăm un răstimp destul de lung în care au fost tăiate şi cărate pietrele şi în care interval lucrătorii au făcut canalul subpământean. Sursa: (Herodot, Istorii, II, 124 – 125) ### Descrierea Egiptului si a Nilului Descrierea Egiptului si a Nilului Egiptul se întinde aproape exclusiv într-o singură direcţie: de la miazănoapte spre miazăzi. Şi se pare că, mulţumită aşezării lui – apărată în mod natural – precum şi frumuseţii pământurilor sale, el întrece într-o însemnată măsură toate celelalte ţinuturi care au alcătuit vreodată un regat. Spre apus, Egiptul este apărat de pustiul Libiei, plin de animale sălbatice. Acest pustiu se întinde până departe şi, prin lipsa apei şi a oricăror mijloace de trai, face ca pătrunderea în locurile acelea să fie nu numai foarte anevoioasă, dar şi supusă multor primejdii. La miazăzi, Egiptul este apărat de cataractele Nilului şi de munţii din vecinătatea acestora. într-adevăr, din regiunea troglodiţilor şi de la hotarele Etiopiei pe o întindere de cinci mii şi cinci sute de stadii, fluviul nu este uşor navigabil şi unui om nu-i este cu putinţă să străbată drumul pe jos, decât dacă are o caravană regală şi dacă ia cu sine foarte multe provizii. La răsărit, Egiptul este apărat, în parte, de Nil. Cealaltă parte a ţinutului este deşert sau câmpie acoperită cu mlaştini, care poartă numele de „abisuri” După ce am descris cum este apărat Egiptul din trei părţi pe uscat – să adăugăm la cele spuse ceea ce ne mai rămâne de spus. A patra latură, scăldată aproape în întregime de apele unei mări fără porturi, are ca apărare Marea Egiptului. O călătorie de-a lungul acestei coaste ţine foarte multă vreme, corăbierului fiindu-i neobişnuit de greu să tragă corabia la mal ... Prin urmare, Egiptul e apărat – în felul descris mai sus – din toate părţile, şi aceasta mulţumită aşezării lui. Cât priveşte forma, el este lunguieţ, având pe coasta mării o întindere de două mii de stadii şi întinzându-se spre interior ca la vreo alte şase mii de stadii. În vechime, Egiptul întrecea cu mult, prin numărul mare al populaţiei, toate regiunile cunoscute de pe pământul locuit de oameni şi chiar în vremea noastră se pare că — în această privinţă — egiptenii nu sunt întrecuţi de nici un alt neam. ...Vom descrie, în cele ce urmează, specificul fluviului şi caracteristicile ţării. Nilul curge de la miazăzi spre miazănoapte, avându-și izvoarele în ţinuturi în care n-a călcat picior de om. Aceste meleaguri se întind de la extremitatea Etiopiei spre pustiu. Este un pământ de nepătruns, din pricina căldurii neobişnuit de mari. Nilul întrece prin mărimea sa toate fluviile. El străbate cel mai întins teritoriu, făcând cotituri mari – atât spre răsărit, adică spre Arabia, cât şi spre apus, spre Libia. Străbate astfel, dacă socotim şi cotiturile – de la graniţele Etiopiei şi până la vărsarea lui în mare – aproximativ douăsprezece mii de stadii ... Nilul este, după cum am văzut, superior tuturor celorlalte fluvii. Dintre acestea toate, el e singurul care nu curge năvalnic şi nu face valuri mari, cu excepţia locurilor care se numesc „cataracte”... Cataractele acestea sunt mai multe la număr, cea mai mare fiind aceea care se află la hotarul Etiopiei cu Egiptul. ... în Egipt, Nilul se desparte în mai multe braţe şi alcătuieşte ceea ce s-a numit – datorită formei sale – delta fluviului. Braţele extreme alcătuiesc cele două laturi ale triunghiului, iar baza o formează marea, care primeşte toate gurile fluviului, în număr de şapte ... Apele Nilului curg încet şi duc cu ele mult pământ, formând în locurile joase bălţi deosebit de rodnice. ... Nilul are tot soiul de peşti – în număr excepţional de mare ... Pe scurt, Nilul, prin binefacerile aduse de el oamenilor, întrece toate celelalte fluvii ale pământului locuit. Apele sale cresc începând cu solstițiul de vară, şi creşterea are loc până la echinocţiul de toamnă. Nilul aduce atunci, fără întrerupere, nămol nou si udă atât pământul necultivat, cât şi pe acela muncit pentru a fi semănat sau care este propriu plantaţiilor – şi el face aceasta un timp pe care agricultorii îl socotesc îndestulător. Deoarece apa Nilului curge foarte încet, oamenii abat cursul lui cu ajutorul unor mici diguri şi o captează fără prea multă greutate, spre a o răspândi pe ogoare, când socot lucrul acesta de folos. Fluviul prilejuieşte – în general – atâtea înlesniri pentru agricultură şi atâtea foloase pentru oameni, încât majoritatea cultivatorilor nu trebuie decât să arunce sămânța pe locurile care s-au uscat şi să aducă vitele acolo, ca să calce sămânța în picioare. Iar după patru sau cinci luni, ei vin înapoi să facă secerişul. Alţii, după ce trec cu nişte pluguri uşoare peste ogoarele care au fost udate, strâng cu grămada roadele, fără multă cheltuială şi trudă. Ca să fiu scurt, la toate celelalte popoare agricultura se face cu mari cheltuieli şi osteneli. Numai în Egipt ea se poate face cu mijloace materiale reduse şi cu o muncă neînsemnată... Felul cum se produce creşterea apelor Nilului umple de uimire pe cei care văd fenomenul cu proprii lor ochi. Când lucrurile acestea sunt povestite, ele par cu totul de necrezut. Într-adevăr, pe câtă vreme celelalte fluvii îşi micşorează volumul pe la solstiţiul de vară şi îşi împuţinează din ce în ce mai mult apele în restul verii, numai Nilul începe în acelaşi răstimp a-şi spori, iar apele sale cresc zilnic, până când în sfârșit inundă tot Egiptul. De asemenea, el descreşte zilnic într-un interval de timp egal cu cel necesar pentru creşterea apei şi ajunge la starea lui de la început. Ţinutul alcătuind o câmpie, iar oraşele, satele şi chiar gospodăriile ţăranilor fiind aşezate pe diguri – pe care le-a înălţat mâna omenească – priveliştea ce se arată ochilor seamănă cu a insulelor Ciclade ... Din pricina primejdiilor pe care le prezintă ridicarea nivelului apei, s-a construit de către regi, la Memfis, un „Observator al creşterii apelor Nilului”, unde cei care au îndatorirea să se ocupe de acest lucru măsoară exact cu cât au crescut apele fluviului; ei trimit scrisori prin cetăţi, arătând cu precizie numărul de coţi sau degete cu care a crescut Nilul şi spunând dinainte când vor începe apele lui să scadă. În felul acesta, poporul scapă de griji. El află, chiar din momentul culminant al inundaţiei, când începe să se micşoreze volumul apelor, şi, încă de atunci – deci cu mult înainte de vreme – toţi egiptenii ştiu cât de mare va fi recolta, căci observaţiile de acest fel datează, în Egipt, din cele mai vechi timpuri, fiind cât se poate de exacte. Sursa: (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 30–33, 36) ### De unde provine numele modern de Egipt? De unde provine numele modern de Egipt? Numele modern "Egipt" provine din limba greaca prin denaturarea cuvantului Hikuptah - "casa sufletului lui Ptah" - referire la templul lui ptah de la Memfis, in alte limbi antice Egiptul fiind numit Mi-is-ri-i (Akkad) Mi-iz-ri (Hittita), Misrayim (ebr.) si Mi-sa-ra-jo (miceniana). ### Istoria fierului Istoria fierului Fierul este cunoscut încă din mileniul III î.Hr. în Iran, Mesopotamia şi Anatolia, fiind folosit fie fierul meteoric, cu un conţinut important de nichel, mai greu de prelucrat, fie un metal grosolan extras din minereuri. În Siria de Nord a fost descoperită carburarea, care a făcut posibilă obţinerea oţelului cu 0,3 până la 2,2 % Carbon, în secolele XIV-XIII î.Hr. Metalurgia fierului a fost monopolizată în Anatolia de hittiţi, care au folosit-o în special pentru a avea un avantaj în plan militar. Din corespondenţa regilor hittiţi cu faraonii egipteni reiese o mare grijă pentru păstrarea secretului tehnologic, negoţul cu fier fiind un monopol deţinut de stat. La sfârşitul secolului al XIII-lea î.Hr. statul hittit este desfiinţat, în urma atacurilor coaliţiilor de triburi şi uniuni de triburi de pe coasta de vest a Asiei Mici, în cadrul a ceea ce s-a numit „marea invazie egeică”, iar izvoarele egiptene le-au reţinut sub numele de „popoarele mării”. În aceeaşi perioadă este arsă Troia VII a, iar puţin mai târziu pătrund în Grecia dinspre nord-vestul Balcanilor dorienii, în timp ce frigienii se îndreaptă spre Asia Mică, plecând din aceeaşi zonă balcanică. În ceea ce priveşte modul în care metalurgia fierului s-a răspândit în Europa, specialiştii vorbesc de calea cimmeriană sau calea Caucazului şi a stepelor nord-pontice, de exemplu. În Europa, fierul începe să fie prezent începând cu anul 1000 î. Hr. În expansiunea lor triburile din Europa Centrală, purtătoare a culturii câmpurilor cu urne, au întâlnit grupuri de celţi şi slavi, vorbitori de limbi italice şi illiri. În nordul Italiei cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) joacă rol similar cu cel al culturii Hallstatt (750?-450? î. Hr.), şi apoi cel jucat de celţii din vestul Europei începând cu secolele VII-IV î.Hr. Celţii sunt identificaţi cu cultura La Tène (450?-58 î.Hr.), ce datorează însă mult Hallstattului. Populaţiile germanice încep să se difuzeze din Sudul Scandinaviei şi zona baltică începând cu anul 500 î.Hr. Epoca Fierului a fost împărţită de specialişti în:- Prima vărstă a fierului (1 000 – 500 î. Hr.) - Hallstatt;- A doua vârstă a fierului (500-50 î.Hr.) – La Tène. Tehnici Metalurgia fierului presupune o serie de procese complexe, începând cu reducţia minereului, care se realizează la temperaturi ridicate, pentru care a fost necesară realizarea unui cuptor special. Pe de altă parte, extracţia minereurilor presupune o specializare mai bună chiar decât prelucrarea metalului. Difuziune Începând cu 800 î.Hr., civilizaţia greacă începe să se refacă după şocul produs de invazia dorienilor, dar în forme diferite. În acelaşi timp, fenicienii se stabilesc în diverse locuri din zona Mediteranei şi răspândesc elemente ale civilizaţiei Asiei Mici. De la fenicieni grecii împrumută alfabetul, iar din secolul al VIII-lea î.Hr., oraşele-state greceşti se extind prin colonizare, în întreaga regiune a Mării Mediterane. Moştenirea hellenistică este astfel transmisă populaţiilor pe care aceşti le consideră barbare, maarea majoritate a grupurilor etnice din vestul Mediteranei, printre care şi etruscii, adoptând elemente specifice culturii greceşti. Mare parete din centrele urbane din această zonă, greceşti sau nu, vor evolua spre forme monarhice de organizare sau aristocratice, pe fondul întăririi poziţiilor oligarhiilor comerciale (plutocraţii). Spre deosebire de Grecia, Italia în epoca fierului era divizată de existenţa mai multor grupuri etnice şi lingvistice, infiltrate prin nordul peninsulei, în mileniul al II-lea î. Hr.. În Nordul Italiei, cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) are un rol foarte important. Numele culturii provine de la necropola descoperită în anul 1853 în oraşul Villanova, în apropiere de Bologna. Ulterior au fost identificate urme ale acestei culturi şi în alte zone din nordul şi partea central-nordică a Italiei. Inventarul arheologic reflectă utilizarea unei tehnici avansate în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor, în care sunt prezente influenţe greceşti, caracterizate prin repoussé (batere cu ciocanul, desene geometrice), evidenţiate de multe arme, ceramică descoperite în regiunea de astăzi a Toscanei. Cultura Villanoviană, a căror purtători vin din Europa Centrală, este similară cu cultura Hallstatt din Austria. Villanovienii îşi incinerau morţii, şi îngropau cenuşa în urne din pastă grosieră, decorate cu motive geometrice. Urnele din morminte sunt însoţite de diverse piese de inventar funerar din fier şi bronz, dintre care se evidenţiază fibulele, unele cu reprezentări de animale. Villanovienii au fost înlocuiţi de etrusci. Caracteristică pentru această perioadă este cultura Hallstatt din centrul, vestul Europei şi Balcani. Numele culturii provine de la numele unui oraş din Austria, care este astăzi în Provincia Oberösterreich, la 225 km sud-vest de Viena. Necropola descoperită aici şi cercetată în perioada 1846 şi 1899, conţinea peste 2 000 de morminte şi numeroase artefacte datând din perioada cuprinsă între 750-450 î.Hr.. Interesant de reţinut sunt elaboratele rituri funerare, dominantă în plan economic rămânând metalurgia bronzului. Celei de a doua epocă a fierului îi este specifică cultura La Téne (450?- 58 î.Hr.), ai cărei purtătorii sunt consideraţi celţii, care ocupă spaţiul central european începând cu 750 î.Hr., de la Câmpia Vistulei la cea a Marnei. Lumea celtă s-a organizat în triburi şi clanuri, autoritatea aparţinea adeseori unor regi, şefi militari, cavaleri care conduc migraţiile acestei populaţii, în timp ce aşezările lor au caracter fortificat – oppida. În dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor umane în această perioadă se produc importante restructurări, iar ritmul acestora este inegal, în timp ce centrele de cultură se deplasează. Ariile culturale devin mai vaste decât cele din perioada anterioară, însă fierul rămâne mult timp încă o materie primă rară şi scumpă. ### Bronzul târziu Bronzul târziu Distrugerea palatelor cretane după 1450 î.Hr. (cel din Knossos a fost distrus după 1400 î. Hr.) a marcat declinul civilizaţiei Minoice, şi ulterior a dezvoltării civilizaţiei Miceniene. Stilul artei miceniene şi tăbliţele cu Linearul B prezente pe insula cretană indică preznţa unei populaţii din peninsulă. Un oraş tipic micenian are un centru, cu un palat regal fortificat. Oraşele sunt fortificate cu structuri masive ridicate din piatră, cunoscute ca ziduri ciclopice. Linearul B din această perioadă include numele zeilor greci, cum ar fi Zeus, şi detalii privind posesiunile regale. Măştile din aur, ceramica şi vasele din aur şi argint, podoabele descoperite de Schliemann în mormintele regale sugerează o mare influenţă şi putere pe care o vor dobândi micenienii. Troia, care are o poziţie navală foarte bună, fiind situată în apropiere de Hellespont, posedă o colecţie exorbitantă de produse miceniene. Arheologii au stabilit că oraşul a fost distrus după 1200 î.Hr. În Europa, secolele XIII-XII î.Hr. au cunoscut o extraordinară dezvoltare a producţiei metalurgice, în timp ce regiunile centrale ale continentului, pe cursul mijlociu al Dunării, se dezvoltă un focar cultural şi o mare putere militară în acelaşi timp (Marija Gimbutas). Se generalizează acum incineraţia, şefii militari fiind înmormântaţi în tumuli regali, cu un inventar bogat: săbii, vârfuri de suliţă, securi, armuri, coifuri şi jambiere, piese de harnaşament, podoabe de bronz şi alte artefacte. La sfârşitul Helladicului târziu III B, în jur de 1230 î.Hr., apar în Grecia, la Micene, Kallithea, în Epir şi în jurul Salonicului, săbii, pumnale, securi, brăţări cu capetele ăn formă de spirală şi fibule arcuite în formă de spirală, ale căror origini sunt central-europene. La rândul ei, şi Italia este influenţată de acestă cultură. Probabil, conform datelor lingvistice şi epigrafice, proto-illirii sau proto-frigienii sunt responsabili de distrugerea de distrugerea citadelelor miceniene. Marija Gimbutas crede că patria acestora ar trebui căutată în perimetrul culturii Gáva, ai cărei purtători s-au deplasat spre sud şi sud-est în vestul Anatoliei (după cum pare să confirme şi prezenţa ceramicii specifice – urne bitronconice cu proeminenţe). Acelaşi tip de ceramică a fost identificată şi în orizontul VIII B de la Troia, corespunzând secolului al XII-lea î. Hr.. Păstrându-şi poziţia dominantă în Europa, după momentele menţionate mai sus, cultura câmpurilor cu urne vor evolua treptat spre epoca fierului, în perioada secolelor XII-VIII î. Hr. ### Bronzul mijlociu Bronzul mijlociu Este perioada în care, în Anatolia centrala apare si se dezvolta Regatul Hatti (2500-2000 î.Hr.). Desi foarte influentati de Mesopotamia, hattitii si-au pastrat originalitatea în arta si civilizatia lor. Timp de aproape doua milenii, de acum 2500 pâna acum 700 î.Hr., Anatolia a cunoscut existenta unor mici regate în care regele îsi asuma si rolul de mare preot. În acelasi timp cu marile migratii de indo-europeni din Nordul Europei spre regiunile mai calde din Sud, la sfârsitul mileniului III î.Hr. patrund peste Caucaz în Anatolia hittitii. În cursul primei jumatati a mileniului II, principatele indo-europenilor coexista cu cele ale hittitilor, pentru ca spre 1700 î. Hr. întreaga regiune sa devina un regat hittit. O alta mare asezare din perioada la care ne referim este Troia II (2500 – 2200 î. Hr.), care va continua productia mestesugareasca anterioara, mai cu seama în domeniul ceramicii. Apar schimbari însa în ceea ce priveste tehnicile de constructie militara sau civila , si mai cu seama în ceea ce priveste metalurgia bronzului. Din aceasta perioada dateaza celebre tezaure din aur, considerate de Schliemann ca apartinând regelui Priam. În cele sapte nivele apartinând acestui nivel cronologic (Troia IIa-g) s-a putut constata o foarte echilibrata organizare a spatiului locuit al cetatii (diametrul fiind de cca 110 m). În jurul asezarii au fost ridicate ziduri puternice, refacute si consolidate succesiv, de cel putin trei ori, în decursul perioadei mentionate. Cetatea era bogata si bine organizata. S-au descoperit vase de ceramica, lucrata la roata, influenta probabil siriana (cupe cu doua toarte, cupe simple) si podoabe de aur (cercei, inele, ace, diademe) datând din faza Troia IIg, urmata de un nou incendiu, ca urmare a patrunderii primelor populatii indo-europene. În mileniul al III-lea, Creta cunoaste o dezvoltare dinamica din punct de vedere cultural datorita numeroaselor contacte cu Egiptul, Anatolia, Cyclade si mai târziu cu coasta Levantina. Aceasta evolutie poate fi urmarita de-a lungul a trei faze: 1. Epoca Minoica veche (primele secole ale mileniului III si sfârseste în sec XXI î.Hr.;2. Epoca Minoica Mijlocie (catre 2100/2000 – 1600), când apar primele palate la Knossos – Phaistos si Mallia. Tot acum apare scrierea hieroglifica, apoi linearul A;3. Epoca Minoica Recenta (catre 1600 – 1200). Palatele si vilele de la Knossos (Zakro, Haghia, Triada, Phaistos, Mallia) sunt reconstruite si bogat decorate. În perioada Minoica Mijlocie în zona centrala si orientala a Cretei a înflorit o civilizatie urbana, rafinata. Cercetarile de la Cnossos, Micene si din alte situri au dezvaluit faptul ca era cunoscuta si folosita scrierea, prima pictografica si apoi liniara (Liniarul A), de tip silabic, incizata pe tablite de argila, poate ca urmare a influentei mesopotamiene. La Cnossos si în alte situri au fost identificat adevarate orase, în care locuitorii traiau în case cu mai multe etaje, cu ferestre si curti interioare; obisnuiau sa se înconjoare de obiecte de arta. Erau guvernati de rege, si asimilasera uzante administrative specifice Orientului Apropiat. Pe de alta parte neobisnuita absenta a spatiilor sacre amenajate – sanctuare – pare sa indice faptul ca ceremoniile religioase averau ca loc de desfasurare palatele în care regii erau si mari preoti. În secolul al XV-lea se pare ca s-a instalat o dinastie aheeana, dupa care palatele sunt distruse (Knossosul dispare dupa 1380 î.Hr.). În ceea ce priveste esenta civilizatiei minoice, aceasta a fost mai mult un reflex local al civilizatiei miceniene, pâna la tulburarile din secolul al XII-lea, care au precedat cucerirea doriana. La Mokhlos, mica insula lânga tarmul septentrional al Cretei rasaritene, a existat o asezare deosebit de influenta în a doua jumatate a mileniului III î. Hr.. Au fost descoperite morminte colective construite din piatra, de forma dreptunghiulara, vase de piatra si bijuterii din aur. În perioada 2 300 – 2 000 î.Hr. se dezvolta Cycladicul Vechi III, caracterizat prin cultura Phylakopi I: apar acum adevarate orase nefortificate pe tarmul marii, în zone relativ deschise. Mormintele contin înhumari multiple, iar formele ceramice sunt mai elaborate. Civilizatia cycladica a întretinut relatii comerciale cu civilizatii contemporane, minoica în Creta si helladica în Grecia, dar si cu cele din Asia Mica, bazinul Dunarii, Marea Azov, insulele din Adriatica si poate si cu Insulele Baleare. Ea ocupa locul întâi în lumea egeeana în timpul întregului Cycladic Vechi si s-au regasit urmele influentei ei în civilizatia Greciei continentale din epoca bronzului pâna în epocile miceniana si arhaica. În Europa, bronzul este introdus o mie de ani mai târziu decât în Anatolia, prin purtatorii de torquesuri6 (anatolieni), care apar la Ras Shamra, la începutul mileniului II î.Hr., trec prin Europa centrala si ajung pâna în Alsacia, si se îndreapta spre minele de staniu din Boemia. În regiunea Dunarii Mijlocii (Slovacia si Ungaria) apare o civilizatie caracterizata prin prezenta unei ceramici negre, lustruite, denumita de specialisti cultura „Câmpurilor cu urne” (urnfields), deoarece purtatorii acesteia practicau ritul funerar al incineratiei în urne. Acestea din urma erau apoi îngropate într-o mica movila de pamânt (tumul). În expansiunea lor, începând din secolul al XV-lea , spre sudul continentului, de-a lungul principalelor trasee comerciale ce urmau vaile marilor râuri, aceste populatii au împins spre sud si vest populatii mai vechi, ajungând pâna în Grecia si Asia Mica. În acest din urma „popas” au dat nastere unui curent de proportii – curentul egeean sau al „popoarelor marii”, ajungând sa atace Egiptul, la începutul secolului al XII-lea, în timpul faraonului Ramses III (1198-1176.î.Hr.). La Troia aceste populatii au lasat ceramica decorata cu protuberante, în stratul VII b 2, marcând astfel traseul pe care l-au urmat în drumul lor spre Mediterana Orientala. În aceasta perioada populatiile din Europa Centrala si Balcani vorbesc limbi indo-europene. Exceptie fac civilizatiile din Creta si Grecia în tot timpul mileniului al II.lea î.Hr. ### Bronzul timpuriu Bronzul timpuriu Pe coasta Asiei Mici, dominând intrarea meridionala a Dardanelelor s-a dezvoltat Troia I (3000-2500 î. Hr.) , initial o asezare puternic întarita, ce ocupa o suprafata nu prea mare (diametrul fiind de 90 m). S-au pastrat parti din zidul de aparare si poarta, flancata de doua turnuri. Asezarea apartine celei mai vechi faze a bronzului, iar sfârsitul ei s-a datorat unei puternice incendieri. Desi mesopotamienii si egiptenii cunosteau si foloseau deja scrierea, aceasta a ramas necunoscuta în aceasta zona. În Cyclade, un mare complex insular care domina centrul Marii Egee (gr. Kyklos=cerc, insulele fiind dispuse în cerc în jurul insulei Delos), ca în toate societatile insulare, introducerea elementelor alogene nu a produs o înnoire – brutala sau nu - de populatii. Elementele noi sunt selectate, asimilate treptat, deseori total, de societatea cycladica, însa aceasta reuseste sa-si pastreze fizionomia specifica. Obisnuiti sa se confrunte cu saracia si cu conditii de viata deseori dure, locuitorii acestei zone sunt inventivi atunci când sunt pusi în situatia de a cauta si exploata cele câteva resurse pe care insulele le pun la dispozitia lor. În timpul Cycladicului Vechi I (3200-2800 î.Hr.) oamenii prelucreaza obsidianul si piatra vulcanica ce abunda la Melos, marmura, plumbul,s.a.. Bronzul timpuriu se caracterizeaza prin existenta unor simple cabane, construite din materiale perisabile, înmormântari individuale în morminte cu dale din piatra (în cista) si forme ceramice putine. Acestei perioade îi apartin mai multe grupuri culturale: gupurile Lakkoudes, Pelos si Plastiras, carora le corespund diverse figurine din marmura. Cycladicului Vechi II reprezinta apogeul civilizatiei cycladice. Siturile de locuit de pe coasta nefortificate sunt abandonate în favoarea asezarilor plasate pe înaltimi, ale caror pante mai accesibile sunt protejate prin întarituri. Arhitectura este mai elaborata în raport cu faza precedenta, casele sunt construite din piatra, urmând un plan rectangular sau curbiform, fiind acoperite cu pamânt batatorit depus pe grinzi masive din lemn. Începutul epocii bronzului poarta în Grecia numele conventional de Helladic, care cuprinde trei faze de evolutie: Helladicul Vechi, Helladicul Mijlociu si Helladicul Recent. Prima faza corespunde civilizatiei anatoliene a noilor veniti, care vor fi asimilati la rândul lor, catre 1950, de alti navalitori. În aceasta perioada, Europa de sud-est este, din punct de vedere etnic, rezultatul integrarii în mediul sau cu traditie neolitica a unei succesiuni de comunitati alogene, de origini diferite, patrunse în aceasta regiune în trei mari perioade: în eneoliticul târziu, perioada de tranzitie spre epoca bronzului si spre sfârsitul bronzului timpuriu (Petre Roman). În centrul Europei (Boemia, Republica Ceha astazi) bogate depozite de cupru si staniu au facilitat dezvoltarea tehnologiei de prelucrare a bronzului în timpul mileniului III î.Hr.. Pentru aceasta perioada sunt tipice mormintele regale si aristocratice acoperite de kurgane (barrow) sau tumuli, însa în mileniul urmator intervine o schimbare; incineratia devine o practica comuna, si înmormântarile în urna (urnfields) încep sa stabileasca un obicei. Din amestecul culturii ceramicii snurate cu componente ale culturii paharelor în forma de clopot se nasc noi culturi, ca de exemplu, Unetice, cultura ceramicii încrustate. În bazinul Dunarii, vestul României si nordul Iugoslaviei modul de viata, pe care M.Gimbutas îl numeste „vechi european”, continua în cadrul culturilor Nagyrév si Periam. La est se raspânesc grupuri ce au suferit procesul de indo-europenizare: Hatvan, urmat de Otomani-Wietenberg, Monteoru si Tei. ### Istoria bronzului Istoria bronzului Descoperirea bronzului a marcat fara îndoiala un important progres în istoria omeniri. Bronzul este un aliaj obtinut prin combinarea aramei (în proportie de 90%) cu cositorul, arsen, antimoniu sau plumbul (în proportie de 10%). Aliajul avea ca scop îmbunatatirea calitatii cuprului, prea moale, si coborârea temperaturii de topire (temperaturile de fuziune sunt inferioare celor specifice metalelor pure). Initial au fost exploatate zacamintele de suprafata – cele mai bogate, dar si cele care se epuizeaza cel mai repede – dupa care s-au practicat puturi sau galerii pentru a se ajunge la minerale. În procesul metalurgic un rol deosebit de important îl joaca temperatura ce putea fi controlata prin intermediul cuptoarelor (de la simple gropi sapate în pamânt pâna la cele mai elaborate – comportând diverse procedee de aerisire, orificii de evacuare) si folosirea foalelor. Aceste operatii erau practicate de mesteri în ateliere specializate, cu amenajari si utilaje specifice. TehniciMetalurgia bronzului se bazeaza pe cunostintele dobândite în timp de cei ce prelucrau arama, care putea fi prelucrata prin topire, iar odata racita prezenta o anumita duritate si pe posibilitatea obtinerii materiei prime prin arderea minereurilor sau pamânturi cristaline, la temperaturi ridicate si în contact direct cu carbunele de lemn, realizându-se astfel reductia. Initial, cuprul era exploatat în stare nativa (filoane) – la Sialk, de exemplu, în Iran, si prelucrat apoi prin ciocanire. Indienii din America de Nord au avut la dispozitie cantitati mari de cupru nativ, pe care-l exploatau pe malurile Marilor Lacuri. Prin topire însa, arama putea fi prelucrata mai usor, se obtineau lame taioase cum nu se realizau din piatra, iar odata tocita partea activa, obiectul putea fi retopit si remodelat la nesfârsit. Mesterii dispuneau de un inventar specific: cuptoare, creuzete, clesti s.a.m.d. Activitatea metalurgica poate fi considerata cea mai veche activitate specializata.Descoperirea bronzului a oferit mesterilor posibilitatea de a crea obiecte mai rezistente si mai diversificate din punctul de vedere al functionalitatii. Un alt avantaj a fost temperatura mai mica de topire (cca. 8000 C), ceea ce însemna si o economie importanta de combustibil. Gama produselor obtinute prin topirea si turnarea în forme a bronzului (se folosea metoda cerei pierdute) includea unelte, arme si podoabe. DifuziuneAcum 3 000 de ani î.Hr. apar în Orientul Apropiat si Nordul Indiei trei factori care vor determina alte schimbari în viata oamenilor: irigatia, metalurgia bronzului si contactul cu triburile de pastori nomazi. Comunitatile agrare din Valea Nilului, a Tigrului, Eufratului, Indusului se centralizeaza, transformându-se în aglomerari urbane. În Egipt, Siria, Fenicia, Mesopotamia, India de Nord se dezvolta si schimbul de marfuri, în masura în care acestea dispun de surse importante de materii prime, iar comunicarea între comunitati, pe aceasta cale, conduce la o uniformizare artistica si religioasa. Din Anatolia, metalurgia bronzului se difuzeaza, peste Marea Egee, în Grecia, Peninsula Balcanica, în Thracia, Macedonia, Thessalia, apoi la nord de Balcani si de-a lungul Vaii Dunarii. Astfel, cronologia epocii bronzului cunoaste decalaje pe largi zone geografice, reperul constituindu-l (dupa P.Reinecke) evolutia din zona sudica si respectiv din centrul Europei. Prima vârsta a bronzului (sau bronzul vechi) este datata în mileniul III (3200-2000 î.Hr.) si constituie evolutia civilizatiei neolitice care s-a dezvoltat înainte în Asia Mica si Cyclade. Difuzarea metalurgiei bronzului, facilitata de abundenta resurselor miniere, a condus la schimbari fundamentale în modul de viata a insularilor, la sfârsitul mileniului al IV-lea, aceasta activitate parând a fi fost limitata la productia utilitara unde decorul nu este necesar. S-au pastrat câteva piese, arme si diverse unelte, care dovedesc impactul metalului în viata cotidiana: mai numeroase la jumatatea mileniului IV, aceste obiecte, obtinute prin batere, asigurau protectia proprietarilor, si preponderenta mesterilor de la cei specializati în tehnica prelucrarii cuprului pâna la tâmplari, mestesuguri foarte importante pentru populatiile preocupate si de navigatie. Utilizarea bronzului explica cresterea numerica si ca volum a figurinelor din marmura din Cycladicul vechi II. Printre alte metale, argintul ce abunda, este folosit la confectionarea vaselor foarte delicate, din categoria cupelor din colectia Goulandris. Primele pyxide cilindrice, flacoane piriforme din grupul Kampos, urcioare cu cioc si cratere din grupul Kastri si Amorgos sunt ilustrate prin exemplarele cele mai reprezentative. Însa cel mai important mod de exprimare a gustului estetic pentru locuitorii insulelor Cyclade ramâne ceramica. În afara de evolutia formelor se înregistreaza si o schmbare a decorului în functie de care specialistii stabilesc cronologia acestei perioade. În China, epoca bronzului începe în 1 600 î.Hr. ### Neoliticul dezvoltat Neoliticul dezvoltat Pentru perioada cuprinsa între 5500-3000 î. Hr. un deosebit interes prezinta descoperirile de la Haçilar, Alisar si Beycesultan, din Asia Mica. În decursul mileniilor VII si VI î.Hr., Anatolia va cunoaste trecerea rapida de la neolitic la eneolitic, pe fondul unei favorabile pozitii geografice, pe drumul ce lega Asia de Europa si pe care era tranzitata arama, atât de necesara noii economii. Începând cu anul 5500 î.Hr. se constata în aceasta regiune o anumita stagnare în raport cu dezvoltarea relativ rapida a Mesopotamiei antice, care face mari progrese în evolutia vietii urbane, a organizarii primelor canale de irigatie, a prelucrarii aramei, si mai apoi a bronzului. Anatolia îsi va reveni, sub noile impulsuri venite din Orientul Apropiat, dar între timp în zona egeeana si Balcani începuse epoca bronzului. Astfel, prima asezare de la Troia (Troia I) prezinta strânse legaturi cu vechea civilizatie cicladica a bronzului, unde s-a descoperit o cetate mai veche decât Troia. Aparitia si evolutia primei asezari (Troia I- 300-2500 î.Hr.) poate fi pusa pe seama exploatarii zacamintelor de arama din zona sud-est europeana, iar perioada de stagnare ar putea fi explicata tocmai prin lipsa acestei materii prime. Este momentul când înfloresc mari asezari ca cele de la Bubanj-Hum (în Iugoslavia), Krivodol (în Bulgaria) si Gumelnita ( în România). În fapt, produse gumelnitene, anterioare orizontului Troia I, au fost descoperite departe, la Dikili-Tash, în Tracia sudica. De altfel, strânsele raporturi între Asia Mica si regiunile carpato-dunarene explica aparitia în aceasta ultima zona a unui sanctuar cu picturi murale la Cascioarele, lânga Calarasi. În a doua jumatate a mileniului III î.Hr., se produc doua miscari de populatii, în parte asociate cu raspândirea metalului în Europa:- o populatie, care vine dinspre spatiile nord-pontice, ce aduce ceramica decorata cu snurul si topoare de lupta;- o populatie cu vase campaniforme (în forma de clopot). Populatiile campaniforme/calciforme (în terminologia anglo-saxona: Bell Beaker/Beaker Folk), au drept caracteristica prezenta vaselor ceramice în forma de pahare, care predomina, vase de baut în forma de clopot, rasturnat. Decorul acestora este realizat prin imprimare si dispus în benzi paralele, orizontale ce înconjoara vasul. Razboinici, arma preferata fiind arcul (în morminte s-au gasit plachete cu functia de brasarde de arcasi), dispunând si de pumnale cu limba la mâner (pumnale occidentale), purtatorii acestei culturi apartin, din punct de vedere somatic, tipului alpin - caucazian, fiind deosebiti de dolicocefalii neolitici mediteraneeni prin brahicefalie (cap rotund). Cea mai mare parte a specialistilor plaseaza originea lor în Iberia, unde s-au descoperit numeroase morminte sub tumuli rotunzi, în estuarul râului Tago si în Valea Guadalquivirului. La Los Millares s-au identificat tholoi (morminte megalitice), ce par sa indice prezenta unei influente cretane (este vorba de mormintele cu tholos cu care sunt contemporane). La acestea se adauga cunostintele lor de metalurgie ceea ce a facut ca unii specialisti sa-i considere originari din Asia sau din Europa Estica, poate Moravia, unde este uneori practicata incineratia. Semiagricola, semipastorala, semirazboinica, semicomerciala, aceasta populatie se raspândeste, pasnic, dar foarte repede în întreaga Europa Occidentala, ajungând în nord-vest, prin Valea Rinului si Olanda, în Marea Britanie. În Europa centrala au întâlnit si s-au unit uneori cu purtatorii culturii ceramicii snurate. Numele culturii este dat de modul de decorare a vaselor, pahare cu gâtul lung, folosind impresiunile cu snurul sau incizia (în acel moment mai putin utilizata). Aceste populatii mai folosesc amfora sferica si le sunt specifice securea de lupta (din arama, imitata uneori în piatra, cu forme variate) si înmormântarile în tumuli sau în morminte individuale. ### Neoliticul mijlociu Neoliticul mijlociu Această perioadă este considerată ca reprezentând apogeul epocii neolitice. În ceea ce priveşte prelucrarea pietrei se remarcă o diversitate mai mare a tipurilor de unelte, care revin la macrolitism, fiind foarte mult utilizat obsidianul. Unii specialişti consideră că schimbările din această perioadă se datorează pătrunderii în zona Mării Egee a unor populaţii ce vin din Orient. Sunt întemeiate acum câteva dintre centre cele mai importante ca de exemplu la Tzani Magoula, Tsangli, Zerelia, iar majoritatea aşezărilor din neoliticul timpuriu îşi măresc dimensiunile. Aşezarea de la Sesklo se întindea pe o suprafaţă de cca 7-10 ha. Este perioada în care apare un nou tip de construcţie, o clădire mai evoluată, având în partea din faţă un vestibul deschis şi două încăperi spaţioase, inegale ca dimensiuni definită drept megaron. Aşezarea de la Soufli Magoula este întărită cu un şanţ de apărare, lung şi destul de adânc. Ceramica monocromă este decorată adesea cu benzi în relief, iar lustruirea este îngrijit realizată la vasele pictate. Stilul este cel al decorurilor pline (în scară, în meandre, în tablă de şah, în dinţi de ferăstrău, în formă de ramuri sau frunze etc) – Solid Style - trecându-se la decorul pictat cu roşu. În Grecia Orientală domină liniarul şi geometricul, iar spre sfârşitul perioadei se răspândeşte tehnica Urfirniss, caracterizat printr-un vernil strălucitor, cu decor şi tectonică variate. Majoritatea aşezărilor greceşti din această perioadă au sfârşit tragic, ca urmare a unor incendii devastatoare. ### Neoliticul timpuriu Neoliticul timpuriu Dinamica inovaţiilor neolitice începe în "Semiluna fertilă", după cum îi vor spune romanii, fiind teritoriul ce pleca de la Golful Persic, se întindea la nord şi îngloba Mesopotamia şi o parte din Turcia, şi se termina în Siria şi la Marea Mediterană. Curentul neolitic se va difuza de aici în întreaga Europă fie prin migraţie lentă de populaţie, fie prin aculturaţie. Principalele centre de difuziune au fost: Shanidar, Haçilar şi Çatal Hűyűk (la Sud de Konya). Neoliticul aceramic este atestat în Thessalia (unde câmpiile aluvionare au favorizat apariţia foarte curând a unor aşezări sedentare), la, Sesklo, Argissa-Sufli Magoula (unde a fost identificată faza „clasică” a civilizaţiei Sesklo) şi, după unii specialişti, în Iugoslavia. Deosebit de interesante sunt descoperirile de la Lepenski Vir, din zona Porţilor de Fier, ce par să indice o evoluţie specifică a neoliticului aceramic, fără legătură cu evoluţia culturală similară din restul zonei balcanice şi fără o dezvoltare ulterioară într-un neolitic cu ceramică. Pe baza rezultatelor obţinute prin metoda C-14, neoliticul timpuriu ar putea fi datat aici în mileniul al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. În această perioadă, populaţia trăia în colibe din materiale perisabile, construite în şanţuri de formă pătrată sau eliptică, cu unghiurile rotunjite. Alături de locuinţe au fost identificate gropi de provizii, soluri bătătorite sau acoperite cu pietre şi vetre, precum şi urmele unor timide încercări de a produce ceramică, însă vasele sunt rudimentare, prost arse. Nivele neolitice contemporane cu cele de mai sus s-au identificat şi la Soroca II - pe Nistru şi la Camena Moghila (în Ucraina). La Jarmo, aşezare neolitică din Kurdistanul iranian, s-au descoperit 16 nivele succesive, începând cu cele anterioare anului 6500 î.Hr., fără ceramică. În cele mai noi nivele există câteva recipiente mari de lut arse pe loc şi netransportabile, înfipte în sol. Către 6200-6100 Î.Hr. apare o ceramică ale cărei origini par să se regăsească la Tepe Guran, în aceeaşi zonă. Aşezarea de la Jarmo a fost abandonată cu puţin după anul 6000 î. Hr Din acest moment, ceramica devine criteriul cel mai important pentru individualizarea diferitelor etape culturale corespunzând neoliticului. La început a predominat ceramica monocromă, mai mult sau mai puţin lustruită, iar la începutul mileniului VI î. Hr. Apare ceramica pictată şi ceramica de culoare închisă, incizată. La Nea Nikomedia abundă vasele incizate, ce caracterizează faza a II-a, faza pre-Sesklo, când îşi fac apariţia stilurile ceramice. Decorul pictat reprezintă deocamdată simple motive geometrice şi desene fără a vădi o anumită intenţionalitate. Se dezvoltă, relativ brusc, târguşoare ale cărui clădiri se grupează în jurul unui edificiu central, de dimensiuni mai mari, ca de exemplu la Nea Nikomedia, în regiunea Aliakmon şi la Sesklo, unde aşezarea este foarte mare. În cadrul acestor aşezări, locuinţele sunt cu una sau două încăperi, fiind dispuse cu totul diferit faţă de cele din Orient, plasate înghesuit, cu construcţii ce dispun de numeroase încăperi. Unele locuinţe au temeliile din piatră, fiind construite din chirpici compact, acoperit la exterior cu plăci din piatră sau sunt pur şi simplu cu pereţii din chirpic susţinuţi de stâlpi dispuşi în şiruri. Probabil familia este celula societăţii, în condiţiile în care economia se sprijină pe cele două ocupaţii ce devin mai complexe: agricultura şi creşterea animalelor. Această economie are un caracter familial ceea ce a condus probabil la creşterea importanţei rolului femeii în societate. Egiptul a primit inovaţiile prin aculturaţie, ca şi Peninsula Balcanică, acum 7 000 de ani, prin Thessalia, Macedonia, Creta - Knossos şi Cipru - Hirokitia. În Cyclade s-au dezvoltat două culturi neolitice: cultura Saliagos (5000-45000Î.Hr.) şi cultura Kephala (către 4500 î.Hr.). Oamenii trăiau în mici aşezări rurale grupate. La Sesklo apare prima cultură neolitică europeană cu ceramică pictată. În orizontul I ceramica de la Sesklo este monocromă. în al doilea orizont, denumit Protosesklo apar elementele geometrice în decor şi o anumit lustruire a vasului. Ceramica policromă caracterizează orizontul III, Presesklo, de care este legat coridorul de ceramică ce va ajunge în nord până la Gura Baciului, lângă Cluj. Sesklo IV aparţine neoliticului mijlociu. În Creta, insulă de mari proporţii în Sud-estul Mării Mediterane, ce închide la sud Marea Egee, neoliticul evoluează oarecum izolat faţă de partea continentală a Greciei şi Anatolia. Principalul centru este la Knossos. Următorul orizont important de neolitic cu ceramică este Starčevo-Criş - dezvoltat pe un areal foarte mare, purtând diverse denumiri. Karanovo şi Kemikovici în Bulgaria, Körös în Ungaria. Complexul are patru faze de evoluţie. În zona circummediteraneană apare o cultură care se difuzează şi pe latura nordică a continentului african, precum şi pe cea sudică a celui european, de-a lungul litoralului, ce poartă numele de cultură cardială, datorită ornamentării cu o scoică - Cardia - a ceramicii. În centrul Europei, de-a lungul Văii Dunării, Gordon Childe a urmărit o ceramică decorată cu un motiv din benzi incizate, numind complexul - cultură danubiană, complex bandkeramic sau neolitic rubanat . Complexul are două faze de evoluţie. În cea de a doua fază sunt folosite şi împunsăturile sub formă de volută. În spaţiul românesc este cunoscută sub numele de ceramică liniară. Siturile aparţinând comunităţilor acestei culturi sunt dispuse în general în zoneel joase, câmpii aluvionare, sau pe terase. Urmele a două mari construcţii ce au avut funcţie de locuinţe au fost descoperite la Charmoy, de exemplu. Una dintre acestea, de tip clasic rectangulară cu doar trei pereţi interiori paraleli, care despărţeau în patru compartimente inegale spaţiul, şi o alta de tip trapezoidal, cu intrarea amenajată din două şiruri de stâlpi alăturaţi, avansând ca pentru a forma o streaşină. Înmormântările sunt variate: morminte izolate (Vinneuf), morminte printre locuinţele satului (Chaumont, Cheny), morminte grupate, adevărate necropole , morminte colective cu până la zece indivizi. Gropile sunt rectangulare sau ovoidale, câteodată circulare (gropile colective) şi adeseori sunt amenajate: banchete din nisip fin, destinate a sprijini capul defunctului; mici gropi conice, sterile din punctul de vedere al inventarului, care însoţesc gropile principale. Poziţia culcat pe o parte, cu picioarele îndoite este dominantă. Ritul de înmormântare este inhumaţia. Nu există o orientare specială a corpului celui decedat, iar inventarul funerar este depus în zona capului: coliere, dinţi de animale diverse, perforate sau nu, utilaj din silex (gratoare, vârfuri) sau os, chiar râşniţe. Capul putea fi încadrat de pietre masive. Ceramica are forme, decor şi tehnică de ornamentare mai mult sau mai puţin diversificată. Dacă considerăm micile aşezări ca având un caracter temporar, unde ansamblurile de ceramică pot un element de identificare a activităţilor acestor călători, marile situri de la Armeau, Charmoy, Chaumont, Cheny sau Passy (în Franţa) prezintă un fond comun, însoţit de un anumit număr de forme şi decoruri originale. În aceste fonduri comune, vasele semisferice sunt cele mai obişnuite. Decorul este adeseori dispus în benzi orizontale continui sau discontinui, putând să le fie asociate şi benzile verticale. Acest motiv, foarte frecvent, este analog celui din faza finală a ceramicii rubanate de pe cursul mijlociu al Rhinul. Motivele pot fi realizate cu pieptenele, cu un obiect ascuţit, cu un vârf fin şi chiar cu degetele sau unghia. Baza economiei acestor comunităţi o reprezintă agricultura şi, cu roluri complementare acesteia, creşterea animalelor şi vânătoarea. Unele grupuri par de a fi mai mult ataşate de aceste din urmă ocupaţii. O altă cultură aparţinând noeliticului mijlociu este cultura Chasséen, după numele sitului descoperit la Chassey (Saône-et-Loire, Franţa). Răspândită în partea centrală a Franţei şi în Bazinul Parizian, cultura este mărturia unei civilizaţii venite de pe ţărmurile mediteraneene. Siturile sunt în general de mici dimensiuni şi puţin numeroase, poate datorită prezenţei masive a comunităţilor purtătoare a culturii rubanate. Evoluţia ceramicii indică fuziunea diferitelor influenţe, care au condus la apariţia unui facies apropiat de neoliticul mijlociu bourguignon. ### Epipaleolitic-Mezolitic (15.000-8.300 ien) Epipaleolitic-Mezolitic Din punct de vedere climatic, perioada glaciară este urmată de o perioadă tot rece, numită tardiglaciar. În ceea ce priveşte comunităţile umane de pe continentul european, acestea s-au divizat în două părţi:- o parte situată geografic în Nordul Europei, acele comunităţi care s-au retras în urma renilor - este vorba de comunităţile magdaleniene, ale căror ocupaţii de bază rămân vânătoarea şi pescuitul;- o parte situată spre sudul continentului european şi asiatic, cu comunităţi ce s-au adaptat la clima caldă, evoluând într-o direcţie nouă. Fiecare comunitate a creat în arealul respectiv o economie cu caracteristici specifice condiţiilor ecologice. Cea mai veche cultură epipaleolitică este Azillianul (Mas d'Azil – peşteră în Ariege, Franţa), cu IX nivele. Nivele A-E sunt contemporane cu Magdalenian, însă nivelul F este tipic azillian, fiind caracterizat prin harpoane plate, perforate la bază, din corn de cerb, silexuri de tradiţie magdaleniană, microlite, înregistrându-se şi o fază de micşorare a grosimii uneltelor. Descoperit în anul 1850, de Eduard Lartet,el reprezintă o perioadă intermediară între paleolitic şi neolitic. În acelaşi timp apar bolovanii pictaţi cu peroxid de Fe, decoraţi cu semne simple, geometrice. Azillianul reprezintă o continuare a magdalenianului franco-cantabric şi tehnica sa s-a răspândit în Belgia, Germania (Baden), Alsacia, Marea Britanie. În Spania se dezvoltă în acelaşi timp un epigravettian. În regiunile septentrionale apare o producţie de pumnale pedunculare unifaciale. Comunităţile nordice, stabilizate în jurul Mării Nordului, ajung să se schimbe, căci sunt nevoiţi să se adapteze la o altă categorie de vânat. Inventează arcul şi săgeata şi practică canelura pe harpoane. Din Magdalenian, în Germania apare Hamburgianul, caracterizat prin vârfuri de săgeată cu peduncul, cu angoşă (scobitură), percutoare, străpungătoare, burine, dăltiţe. Este o perioadă în care domină renul într-un peisaj de tundră. În aceeaşi zonă apar: o cultură a cuţitaşelor, Federmesser, din lame retuşate parţial, şi cultura Ahrensburg (Lavenstedt – Germania), cu forme romboidale, fiind caracteristic microlitismul. În partea estică a continentului apare cultura Kostienki, cu vârfuri de săgeată lucrate bifacial. În această zonă a fost identificată o locuinţă din oase de mamut şi piei, de mari dimensiuni. În Danemarca însă persistă macrolitismul, în cadrul culturii Lingby. Pe litoralul polonez evoluează o cultură care descinde tot din magdalenian sau hamburgianul din nord-estul Germaniei, Swiderianul (după localitatea Swidry Wielkie din Polonia), caracterizat prin: vârful de săgeată cu peduncul, swiderienii fiind primii care folosesc arcul cu săgeată la vânătoare; cuţitaşe cu latura teşită arcuită, răzuitoare scurte, rotunde şi unele dăltiţe cu caracter magdalenian. S-a răspândit în Polonia centrală şi nordică, până în bazinul superior al Volgăi. O comunitate aparţinând acestei culturi a fost identificată pe Ceahlău, în punctul "La Scaune" (la 1328 m). În cultura Witowiană se constată o microlitizare mai avansată şi apar microburinele. O cultură mai târzie apare în Scandinavia, în Norvegia, cultura Fosna şi tot aici este identificat arealul culturii Komsa, cu vârfuri pedunculate şi unelte pe aşchii. Marea Nordului şi Marea Baltică formau o singură masă de apă. Treptat are loc topirea gheţii şi exondarea platourilor , care se acoperă de muşchi şi licheni. Din punct de vedere cronologic, aceste culturi pot fi încadrate între 14 000-6 700 ani. Pe un spaţiu foarte larg, din Franţa până în Crimeea, se dezvoltă cultura Tardenoisiană (Fère en Tardenois – Franţa. 1879) - caracterizată prin geometrismul uneltelor (trapeze, triunghiuri), vârfuri care descind oarecum din Gravettian. În Franţa a cunoscut două compartimentări: în sud şi în nord. Tardenoisianul este caracteristic pentru perioada Boreală, predominând utilajul microlitic geometric, a cărui origine este natufianul. Tardenoisianul III reprezintă în fapt un orizont neolitic. În regiunile septentrionale, populaţiile din regiunile de coastă – maglemosienii (după o aşezare din insula Seeland, Danemarca) – trăiesc din vânat şi pescuit, s-au descoperit vârfuri de săgeţi şi clei de răşină pe suport de lemn. Se răspândesc: salcia, mesteacănul, pădurile de stejari şi fauna specifică (cerbi, mistreţi). Apar primele aşezări omeneşti în "stadiul de cultură Maglemose", descoperit la Sandarna (în Suedia), în apropierea oraşului Gőteborg şi în turbăriile de lângă oraşul Mullerup, pe coasta de apus a insulei daneze Seeland, fiindu-i specific toporul cu coadă. Maglemoisienii pescuiesc cu ajutorul harpoanelor, undiţe cu cârlige de os dinţate, plase din fibre de scoarţă de copac. În sud predomină culesul, vânătoarea situându-se pe locul doi. Aceste comunităţi vor evolua spre o schimbare a mentalităţii pe fondul modificării comportamentului în natură, aparţinând cultural perioadei mezolitice. Apare acum un anumit decalaj în ceea ce priveşte inovaţiile. Specifică pentru zona scandinavă este şi cultura Kjőkkenmődding ("a resturilor de bucătărie", în germană Ertebőlle). Cu aceasta se face trecerea la neoliticul scandinav. În Franţa, culturii Maglemose îi corespunde Campignianul. Toporul este cunoscut şi în "tardenoisianul pontic" din Crimeea şi regiunea bazinului inferior a Niprului şi Don. În Nordul şi Nord-Estul Irakului, în regiunile muntoase, în Munţii Kurdistanului, pe Valea Shanidar, R. Solecki a descoperit, în 1962, într-un strat mousterian schelete de neanderthalieni clasici. Aşchiile mousteriene, râcâitoarele, dăltiţele, lamele cu spate de caracter epipaleolitic şi un utilaj microlitic geometric (triunghiuri, semilune) anunţau aici mezoliticul. Acum 12 000 de ani, în stratul B2 din Shanidar apare Zarzianul, marcând prezenţa celei mai vechi comunităţi mezolitice ce cunoştea râşniţa şi frecătorul pentru decorticarea boabelor de cereale şi este considerată o enclavă, o microzonă de dezvoltare a marilor inovaţii. Numele de Mezolitic a fost dat de Dorothy Garrod pentru cultura Natufiană (în Palestina), după utilajul descoperit în grota Shuqgah, în Uadi-en-Natuf, din deşertul Iudeii, datat în mileniul IX-VIII î.Hr. În utilajul microlitic în proporţie de 80%, în care formele geometrice regulate ajung la perfecţiune, (folosite îndeosebi pentru confecţionarea secerilor, ca şi tehnica înmănuşării lor), descoperit aici, A.Laming-Emperaire vede leagănul utilajului microlitic occidental:- Tardenoisianul (Europa);şi din Africa:- Sebilianul (Egipt);- Capsianul (Tunisia-Kenya);- Ibero-maurisianul (partea nordică a continentului). Cultura Natufiană este reprezentată la Ierihon printr-un sanctuar instalat pe pământ, în aşezarea Uadi Fallah (Nahal Oren), în Carmel, unde a fost găsită prima locuinţă permanentă, lângă Hulleh, la Mallaha, şi în Iordania, la Beidha, în apropiere de Petra. În Africa de Nord apare o industrie epipaleolitică alohtonă, adusă dinspre est de Homo Sapiens, fiind foarte diferită de Aterian. Poate fi explicat astfel hiatusul între această din urmă industrie şi respectiv Capsian şi Iberomaurisian. Ansamblul acestor civilizaţii relevă o bogăţie şi o forţă evolutivă ce anunţă progresele esenţiale ale neoliticului. Iberomaurisianul, nume stabilit de P. Pallary, în 1908, care a găsit în această industrie elemente de comparaţie cu utilajul microlitic descoperit în acel moment în sudul Spaniei, este cea mai veche cultură epipaleolitică din Nordul Maghrebului. Cronologia sa este mai bine stabilită datorită a 33 de datări radiometrice. Se ştie astăzi că Iberomaurisianul a apărut la Taforalt (Maroc) între orizontul 18 (Aterial final: 30 400 î. Hr.) şi 16, datat la 19 950 + 400 î. Hr., fiind cunoscut printr-o singură industrie litică, pe lame detaşate din mici nuclee de silex. Când a dorit să realizeze unelte de dimensiuni mai mari, omul n-a ezitat să folosească şi alte materii prime (calcare, gresii şi câteodată cuarţ sau roci eruptive). Utilajul uşor pe lame şi mici aşchii poate fi grupat în funcţie de importanţă:- lamele de tipul à bord abattu foarte diverse în proporţie de 45-85%;- piese retuşate sau denticulate;- mici gratoare. Industria pe os este mai diferenţiată decât cea pe piatră, deosebindu-se de exemplu, 6 tipuri de unelte folosite la tranşat, 14 tipuri de unelte pentru perforat. Cultura a cunoscut în evoluţia ei trei faze:- faza arhaică (anterioară mileniului XII);- faza clasică (mileniile XI-X), caracterizată prin prezenţa lamelor în proporţie de 75-90%;- faza evoluată, care face tranziţia de la faza clasică şi neoliticul mediteranean. Iberomaurisianul a acoperit o mare parte din Africa de Nord, din Nordul Tunisiei până în Marocul Occidental, zonă fitoclimatică pe care geografii o numesc Tell: regiune cu relief contrastant ocupat de masive muntoase (Atlas), de văi şi câmpii, zonă căreia îi este specific climatul mediteranean, şi care, în perioada la care ne referim, cunoştea precipitaţii mai abundente şi temperaturi ceva mai scăzute decât astăzi. Natufianul este una dintre cele mai vechi culturi urbane, cu locuinţe ovale sau rotunde, având temeliile de piatră. Mezoliticul este caracterizat în Europa prin răspândirea: - arcului - Stellmoon (Anglia); - a bărcii (monoxyla) - Star-Carr (Anglia); - a toporului propriu-zis. - despicător; - târnăcop. Şi prin: - domesticirea câinelui; - primele locuinţe - colibe de suprafaţă; - apariţia secerii; - folosirea plasei de pescuit; - apariţia necropolelor. Prima cultură care se desprinde din Magdalenian în zona sudică este Azillianul, fiindu-i specifice harponul aproape plat, cuţite pe lame retuşate lateral şi procesul de microlitizare. El ajunge în Crimeea ca rezultat al dezvoltării sincrone şi nu ca migraţie. În zona franceză apar galleţii - pietre de râu pictate cu funcţie magică. Pentru teritoriul carpato dunarean Mezoliticul (10.000-6.650 ien) sau “faza terminal a unui epipaleolitic care se neolitizeaza” este reprezentat prin: -cultura tardenoisiana (9.500-7.000 ien) –transmitere dinspre Europa Centrala in Crisana si zona intracarpatica,fac exceptie Campia Romana,centrul Transilvaniei si Portile de Fier. Unelte de silex si obsidian descoperite la Ciumesti. -cultura azilliana-descoperiri in Pestera Hotilor-Baile Herculane, -cultura Schela Cladovei (8.250-7.650 ien)-“Mezolitic pe cale de neolitizare”;foloseau multe unelte de cuartit,os,corn. Morminte cu schelete ,chircite sau intinse,presarate cu ocru rosu dovedesc evolutia credintelor religioase. Comunitatile din zona Portilor de Fier ajunsesera in pragul neoliticului intrucat incepusera sa cunoasca si sa cultive ,pe scara redusa,gramineele de tip cerealia sis a vaneze selectiv anumite specii de animale. ### Paleoliticul Superior (40.000/35.000-18.000/15.000 ien) Paleoliticul Superior Apare acum circa 35 000 de ani, în ultima perioada a glaciatiunii W3 si nu stim cu certitudine daca primele lui unelte sunt create de Omul din Neanderthal sau de primul Homo Sapiens Sapiens. Utilajul specific Acheulleanului este deocamdata singurul utilizat si modul de prelucrare a materialului litic va evolua în sensul unui utilaj pe lame. Perioada se caracterizeaza printr-o mare diversitate culturala. Acum cca. 18 000 de ani coexistau (în partea Central-vestica si Sud-vestica a Frantei) doua culturi contemporane dar bine diferentiate: Perigordianul si Aurignacianul. Perigordianul, descoperit în 1933 de Denis Peyrony, poate fi împartit în sapte faze succesive; în faza cea mai veche el poseda un trunchi comun cu Mousterianul (racloare, toporase s.a.) la care se adauga forme noi; cutitul Chatelperron, burinul... În faza urmatoare, cutitul Chatelperronian va deveni mai elansat cu baza dreapta, primind numele de Vârf la Gravette. Utilajul de traditie mousteriana devine din ce în ce mai rar cu o retusa plata si regulata. Tipurile de burine se diversifica si apar deseori multiple (burinele de Noailles). Gratoarele pe lame se înmultesc; apar vârfurile cu peduncul. Din considerente didactice, uneori Chatelperronianul se împarte în Chatelperronian si Gravettian. Utilajul pe os este înca destul de rar . Fosila directoare este vârful à bord abattu. Este atestat în Germania la Mauer, în Câmpia Rusa la Kemalskaia, iar în Europa Centrala la Szeleta. În prima parte a Paleoliticului Superior, în Cehia, Slovacia si Ungaria, paralel cu Aurignacianul apare o cultura locala - Szeletianul. Aurignacianul (Grota d'Aurignac-Hautte, Garronne, Franta), descoperit de Edouard Lartet, în 1960, ale carui diferite nivele se intercaleaza între Chatelperronian si Gravettian, prezinta un utilaj total diferit mult mai solid. Cro-Magnon-ul desavârseste debitajul lamelar. Gratoarele devin foarte numeroase, burinele robuste, iar din inventarul litic sunt de amintit razuitoarele (înalte si cu bot), lamele cu retuse în forma de solzi, lame cu scobituri largi, bilaterale retusate abrupt (lame Dufour). Combinau piatra cu osul sau cornul pentru a obtine ciocane-târnacop. Tot din os sunt realizate vârfuri de sulita (sagaies), la început cu baza despicata si mai târziu cu silueta rombica. Diviziunea în interiorul Aurignacianului are la baza utilajul pe os si a fost stabilita de cercetatorul englez, D.A.E.Garrod, în 1937. Aurignacianul, spre deosebire de Perigordian apare pe teritoriul francez complet format si deja bine individualizat; înainte de 20 000 de ani, este în plina extensiune în timp ce Perigordianul este înlocuit de Solutrean acum circa 18 000 de ani.. Ciclului Aurignaciano-perigordian îi datoram primele manifestari de arta. Se vorbeste de faciesuri geografice:- faciesul atlantic,- faciesul germanic (Europa Centrala);- aurignacianul est-european. În Germania, în pestera de la Vogelherd a fost identificata cea mai reprezentativa statiune din aceasta tara, fiind cercetata de Gustav Rieck, în 1931. Au fost descoperite figurine zoomorfe lucrate în fildes, lame retusate în maniera aurignaciana, burine, însa putine gratoare. În Italia, Aurignacianul cunoaste mai multe faciesuri:- de tip clasic, la Abri Mocchi s-au descoperit lame Dufour;- de tip circean - unelte cioplite din piatra de râu în pestera de la Fossellone;- de tip uluzzian - în Grota de la Ulluzo. În Austria se remarca asezarile de la Villendorf si Krems - Hundssleig, iar în Ungaria se observa influente szeletiene. Gravettianul are doua origini diferite, astfel ca se vorbeste despre un Gravettian Occidental (Franta, N.Italiei) si de un Gravettian Oriental (C.Rusa, Ukraina - Kostenki), Slovacia – ( Nitra, C. Pannonica). Lumea gravettiana a evoluat spre epipaleolitic si mezolitic. Solutreanul apare si se dezvolta doar pe teritoriile Frantei si Spaniei. Cronologic, acesta este mai târziu decât Szeletianul, fiind plasat între Aurignacian si magdalenian. El se caracterizeaza printr-o retusa foarte elaborata, plata. Solutreanul pastreaza aproape toate utilajele aparute în epocile precedente, relevându-si maiestria însa în ceea ce priveste vârfurile: mai întâi cu fata plana, ele devin bifaciale conservând o extremitate (frunzele de laur); la sfârsitul Solutreanului apare vârful cu peduncul. Utilajul pe os devine mai variat si datoram solutreanului aripa sagetii. Disparitia solutreanului, ca si originea sa exacta ramân un mister. Magdalenianul începe spre 13 000 de ani si se pare ca are câteva radacini direct în Gravettian. Utilajul litic este abundent si o mare parte o reprezinta utilajul lamelar. La diferite nivele de evolutie ale Magdalenianului îi corespund tipuri specifice de utilaj; percutoare multiple în Magdalenian I, racloare în Magdalenian II, burin (cioc de papagal) în Magdalenian Final. Pe baza materialului pe os se poate stabili si cronologia culturii, care a cunoscut sase faze, ultimele trei specifice prin harpoane. Este epoca unei mare dezvoltari a artei paleolitice. Ca regula generala, se înregistreaza un fenomen de microlitizare si geometrizare. Acum 20 000 de ani, continentul Nord american se afla în plina era glaciara (ultimul stadiu - W3). Eustatismul Oceanului planetar era negativ datorita concentrarii unei mari cantitati de apa în calota glaciara de Nord. În consecinta, între Kamciatka si Alaska s-a putut trece prin strâmtoarea Behring cu piciorul. Magdalenienii retrasi dupa turmele de reni s-au stabilizat în preajma calotei glaciare fiind stramosii eschimosilor. Comunitati cu mult anterioare acestora însa, au lasat urme pe continentul american, fiind identificate astazi prin : cultura Sandia si cultura Folsom. Specificul acestor culturi au fost vârfurile bifaciale, asemanatoare cu cele solutreene, de forma foliacee, continuarea culturilor pe miez, si vârfuri pe lame. Arealul de raspândire a coborât pâna în America de Sud. Pentru teritoriul carpato danubian s-au descoperit dovezi ale Cro Magnon cu picturi rupestre la Caciulati, Pescari (Pestera Chindiei). Se poate vorbi de doua culturi :-cultura aurignaciana (32.000-28.000 ien)-probe de carbuni de la Ripiceni ;pesteri :Cioclovina,Gura Cheii,Moieciu ;locuri deschise :Calinesti,Cremenea,Remetea,-cultura gravettiana-orientala (23.000 ien)-pe teritoriul actualei Rep.Moldova, cele mai multe asezari sunt in aer liber ;tendinte de microlitizare a uneletelor ;folosesc cuarturi,silexuri. ### Paleoliticul Mijlociu (120.000-40.000/35.000 ien) Paleoliticul Mijlociu Industriile Paleoliticului Mijlociu, dominat de complexul Mousterian, sunt opera Omului din Neanderthal. Originea acestui stadiu este interglaciarul Riss-Wurm (dezvoltându-se timp de 100 000 de ani paralel cu Acheulleanul Superior) si culmineaza în timpul celor doua faze initiale ale glaciatiunii Wurm. Complexul de utilaje (unelte bifaciale si pe aschii, diferentiate tipologic si de origini diverse) este folosit si pentru vânatoare si este aproape exclusiv realizat prin cioplire. Se disting, în mod traditional cinci faciesuri principale: Mousterian tipic prezentând proportia cea mai echilibrata a diferitelor unelte (toporase, racloare, cutite s.a., bifacialele fiind rare. Mousterianul de traditie Acheulleana posedând numeroase bifaciale mai ales cordiforme, utilaje de tipuri evoluate si în general dominat de o mare varietate tipologica, apropiindu-se de Perigordianul vechi. Mousterianul Quina dominat de racloare (pâna la 80%), prezentând o retusa specifica, diferita de Mousterianul Ferraissie prin cvasi-absenta debitajului Levallois. Mousterianul denticulat se caracterizeaza prin raritatea altor utilaje decât cele denticulate. Prezenta semnificativa a debitajului Levallois a facut sa se vorbeasca de Mousterianul de traditie Levallois. Influenta aschiei Levallois ramâne unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltarii utilajului mousterian. . Se generalizeaza acum tendinta de microlitizare (de micsorare a dimensiunilor) care se constata la bifacialele din Acheullean (VI si VII). Domina aschiile cioplite, din fine retuse, în râcâitoare, razuitoare (duble, carenate, transversale, convergente si convexe), vârfuri, strapungatoare, cutite, daltite. Se fac primele încercari de prelucrare a osului. În Africa, cultura îmbraca aspecte locale, unde omul culege poame, cochilii, prinde vânat mic (rozatoare, broaste). Traiau organizati în grupuri mici. Mousterianul dispare odata cu omul din Neanderthal, spre 40 000 sau 35 000 de ani, nu fara a fi lasat o filiatie înca necunoscuta bine în Chatelperronian. El este contemporan cu primele practici funerare. Pentru teritoriul carpato dunarean Musterianul este reprezentat prin descoperiri a locuintelor omului din Neanderthal atat in pesteri (Bordul Mare,Nandru,Gura Cheii) cat si in locuri deschise (Boinesti,Remetea,Ocna Sibiului). Apar vetrele de foc,adaposturile. ### Paleoliticul inferior (1,8/1,2 mil-120.00 ien) Paleoliticul inferior Paleoliticul inferior a debutat cu primele unelte realizate intenţionat de oameni, acum 1,8-1,2 mil. ani în urmă. Este vorba de galeţi prelucraţi prin cioplire de unde şi denumirea de Peeble Culture (Cultura de prund). Aceste unelte primitive sunt opera lui Homo Habilis şi se disting trei tipuri principale: chopper, unelte prelucrate pe o singură faţă, chopping-tool, unelte prelucrate pe ambele feţe şi poliedre, prelucrarea urmărind toată suprafaţa galetului. Siturile de unde au fost prelevate aceste mărturii corespund arealului pe care au fost identificate şi resturile primilor oameni: Oldoway, Omo, Transvaal. Acum circa un milion de ani regăsim astfel de unelte în toate regiunile populate de oameni şi în special în zona mediteraneeană. Ele au fost asociate cu Homo Erectus, cum s-a întâmplat la Vertezőllős în Ungaria, în insula Java sau la Shou-Kou Tien în China. În Franţa cele mai vechi utilaje litice cunoscute au fost descoperite la Chilhac (Auvergne).Pe teritoriul carpato dunarean,la Bugiulesti (Tetoiu),Valcea s-a descoperit un femur uman (Australantropus Olteniensis) din protopaleolitic (2 mil-1,8 mil ani) si unele oase de animale ce ar indica dupa felul lor de spargere o activitate intentionata a unor hominide,dar nu s-au descoperit unelete de piatra cioplita. Cultura prundului in spatiul carpato dunarean reprezentata prin descoperiri in depresiunea Sibiului,vaile Oltului,Dunarii,Argesului. Acum 500 000 de ani industria galeţilor care n-a încetat să se dezvolte a cedat apoi treptat locul culturii Abbevillienne, caracterizată prin apariţia primelor bifaciale adevărate realizate pe miez, asociate unei faune arhaice de climă rece (Mindel). Spre sfârşitul evoluţiei acestei culturi apare un nou tip de utilaj litic - Clactonian (pe aşchii). Bolovanii au fost înlocuiţi cu nuclee de silex, din care se desprind aşchii largi, grosiere, caracterizate printr-o latură activă concavă. Clactonianul evoluează în perioada Riss paralel cu Acheulleanul Vechi şi Mijlociu. Contemporană cu sfârşitul Abbevillianului este aşezarea de la Vértesszőllős, în Ungaria Occidentală, singura urmă de locuire în Europa - urme de vetre şi oase calcinate - fiind datată la sfârşitul perioadei Mindel. Următoarea cultură pe care Homo Erectus o creează, pe parcursul a mai mulţi zeci de mii de ani, până acum 100 000 de ani, este tot o cultură pe miez, Acheulleană - care marchează evoluţia umană în condiţiile climatice ale interglaciarului Mindel-Riss. Puţinătatea urmelor pot fi puse pe seama consecinţelor fenomenului de solifluxiune - încălzirea determinând topirea gheţii, iar noroaiele au deranjat urmele de la suprafaţa solului. Se disting patru faze : Acheulleanul Vechi, Acheulleanul Mijlociu, Acheulleanul Superior şi Acheulleanul Final. Fosila directoare rămâne unealta bifacială, dar aceasta se modifică, apărând simetria în realizarea ei, faţetele fiind îngrijit tăiate, formele fiind în general sistematizate, elegante, lanceolate, alungite (Acheullean I), ovale ca o limandă (Acheullean II), fie în formă de migdală sau cordiform (Acheullean III), fiind realizate cu ajutorul unui percutor moale, din lemn sau os. Regăsim acum importantele tipuri de utilaj care se dezvoltă mai târziu (cuţite, racloare, toporaşe ş.a.). Corespunde perioadei glaciare Riss şi interglaciarului Riss-Wűrm. În Europa este prezent în special în Franţa, Belgia, Spania, Italia şi-l reîntâlnim în Orientul Apropiat şi Mijlociu. O altă tehnică aşchială, numită Levallois, apare în Acheulleanul Mijlociu, cioplitorul urmărind să obţină o formă predeterminată, aşchii alungite cu margini paralele, vârfuri triunghiulare şi aşchii rectangulare sau ovale. Omul descoperă mai întâi focul, îşi amenajează locuinţa în aer liber ca de exemplu la Terra-Amata sau în grote ca la Lazaret. Industria acheulleană se răspândeşte în întreaga Europă, cu variantele regionale, care pot fi individualizate în faciesuri locale în Acheulleanul Final. Astfel, Micoquianul cu bifaciale lanceolate, cu baza largă, Clactonianul aproape total independent de grupul Acheullean, neexistând bifaciale, dar utilajul fiind contemporan cu acesta, şi în fine Tayacianul ce pare o fază intermediară între Clactonian, Acheullean şi Mousterian. ### Cucul pestrit (Clamator glandarius) Cucul pestrit Acesta, cu o inaltime de 40 cm, traieste in sudul Europei si in nord-vestul Africii si sud-vestul Asiei. Are corpul de culoare cenusiu cu pete mai deschise, iar pieptul albicios. Depune ouale in cuiburile altor specii. Ierneaza in Africa centrala. ### Cucul (Cuculus canorus) Cucul Cucul (inaltime 38 cm) este una din pasarile cel mai bine cunoscute, datorita obiceiurilor ei de a parazita o serie de alte pasari mici in cuibul carora femela de cuc isi depune ouale proprii. Masculul are penajul cenusiu cu pieptul albicios, striat transversal. Femela este ruginie, cu striuri intunecate. La noi, ca si in intreaga Europa si Asia, soseste numai pentru sezonul cald, urmand a pleca toamna sa ierneze in Africa tropicala. Consuma insecte, larve, indeosebi omizi paroase. Din oul depus in cuibul altor pasari va iesi puiul cuc, care-si va arunca afara fratii vitregi si va ramane singur. Parintii adoptivi il vor hrani crescandu-l mare, dupa care acesta va duce o viata independenta, necunoscandu-si niciodata adevaratii parinti. Acest fapt constituie un argument foarte puternic, care dovedeste cat de supuse sunt pasarile la comportamentele instinctive. Ele cresc astfel un pui care nu se aseamana deloc cu cei proprii, in cazul de fata acesta ajungand chiar de cateva ori mai mare, numai pentru motivul ca puiul s-a nascut in cuibul lor. ### Papagalul cu coronita albastra (Loriculus galgulus) Papagalul cu coronita albastra Papagalul cu coronita albastra (inaltime 13 cm) face parte dintr-un grup raspandit in insulele indo-malaieze. Are crestetul albastru, gusa si tartita roscate, iar restul corpului verde. Are un obicei unic printre pasari, anume de a dormi atarnat cu capul in jos ca liliecii. Se hraneste cu miere, polen, boabe, muguri, flori si seminte. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. ### Papagalul-Bufnita (Strigops habroptilus) Papagalul-Bufnita Papagalul-Bufnita (inaltime 60 cm) se afla raspandita in Noua Zeelanda, fiind aproape incapabil de zbor, ducand o viata mai mult terestra. Este o pasare nocturna. Penajul este verde cu nuante verzi-inchise si pete galbui. Are un disc de pene faciale, asemenea Strigiformelor, caracter rezultat prin convergenta adaptiva. Cuibareste in cavitati pe care pasarile si le sapa sub radacinile arborilor ori in gauri de stanci. Este o specie amenintata cu disparitia, datorita animalelor introduse de om in habitatul sau. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. ### Cacaduul incasilor (Cacatua leadbeateri) Cacaduul incasilor Cacaduul incasilor (inaltime 40 cm) are corpul roz si alb, iar pe cap un mot rosu, alb si galben. Traieste in tinuturile paduroase ale Australiei. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Cacaduul cu barba (Calyptorhynchus banksii) Cacaduul cu barba Cacaduul cu barba (inaltime 70 cm) traieste in Australia, fiind foarte rar si hranindu-se cu fructe tari si cu larve de insecte. Penajul de colorit intunecat are numai aza cozii roscata. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Puii au o dezvoltare nidicola. ### Cacaduul cu boneta rosie (Cacatua moluccensis) Cacaduul cu boneta rosie Cacaduul cu boneta rosie (inaltime 50 cm) traieste in arborii inalti din sudul insulelor Moluce avand un rumos colorit roz, cu pene rosii pe crestet. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Cacaduul negru (Probosciger aterrimus) Cacaduul negru Cacaduul negru (inaltime 80 cm) este cel mai mare din grupul papagalilor cacadu, fiind capabil sa sparga in cioc samburii cei mai tari. Are penajul negru-cenusiu, cu reflexe violacee. Pielea obrajilor este golasa, colorata in rosu sau portocaliu si ea isi poate schimba culoarea in functie de dispozitia pasarii. Se afla raspandit in insulele Noua Guinee si Aru. Ca toti cacaduii isi poate ridica si cobora motul de pene de pe cap. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Loriusul de safir (Coriphilus taitianus) Loriusul de safir Loriusul de safir (inaltime 18 cm) traieste in insulele Oceanului Pacific. Are penajul albastru-violet cu obrajii si gusa albe. Se hraneste cu nectar, dar si cu fructe. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. ### Papagalul nobil (Lorius roratus) Papagalul nobil Papagalul nobil (inaltime 40 cm) traieste in Insulele Noua Guinee si Moluce, fiind caracterizat prin cel mai pronuntat dimorfism sexual pigmentar cunoscut in lumea pasarilor. Astfel, masculul este predominant verde, avand la aripi si culorile rosu, albastru si negru, iar femela este predominant rosie, avand pieptul si remigele albastre-violet. Mult timp, ornitologii au clasificat cele doua sexe ale acestei specii ca apartinand la doua specii diferite. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Loriusul cu cap albastru (Trichoglossus cyanogrammus) Loriusul cu cap albastru Loriusul cu cap albastru (inaltime 28 cm) traieste in insula Noua Guinee, in padurile de eucalipt pe care le viziteaza in carduri numeroase atunci cand trebuie sa se deschida florile. Coloritul este verde pe spate, negru pe cap si pieptul rosu. Sunt mari amatori de nectar, iar limba lor se termina prin niste peri carnosi care le ajuta sa ia sucul din flori. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. ### Perusul (Melopsittacus undulatus) Perusul Perusul (inaltime 20 cm) isi duce viata in carduri imense in savanele Australiei, hranindu-se cu seminte, fiind cel mai mult preferat spre a fi crescut in captivitate. In urma domesticirii si a selectiei artificiale facute de om au fost obtinute nenumarate rase de diferite culori, ca albastre, verzi, oranj, galbene, albe, tarcate etc. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Puii au o dezvoltare nidicola. ### Papagalul cu frunte albastra (Amazona aestiva) Papagalul cu frunte albastra Papagalul cu frunte albastra (inaltime 35 cm) se afla raspandit in sudul Amazoanelor, fiind cunoscut ca pasare imitatoare de voliera. Are fruntea albastra, capul galben, corpul verde. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Jaco (Psittacus erithacus) Jaco Jaco (inaltime 31 cm) este unul dintre cei mai buni imitatori din lumea papagalilor, fiind raspandit in vestul Africii, clocind in scorburile padurilor de mangrove. Corpul este cenusiu cu nuante cenusii inchis iar coada complet rosie. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Ara verde (Ara militaris) Ara verde Ara verde (inaltime 70 cm) se afla raspandita din Mexic pana in Bolivia. Cloceste in scorburi. Fruntea ii este rosie, corpul verde, coada albastra si rosie. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Ara cu pieptul galben (Ara ararauna) Ara cu pieptul galben Ara cu pieptul galben (inaltime 97 cm) este al doilea ca marime din lume si se afla raspandit in nordul Americii de Sud. Are crestetul verde, spatele albastru si pieptul galben. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Ara hiacint (Anodorhynchus hyacinthinus) Ara hiacint Ara hiacint (100 cm) are un frumos colorit albastru marin, fiind cel mai mare papagal din lume. Traieste in sudul bazinului Amazoanelor si este destul de rar. Se hraneste cu samburi de palmier. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Ara ros-albastru (Ara macao) Ara ros-albastru Ara ros-albastru (inaltime 86 cm) se afla raspandit din Mexic pana in sudul Braziliei. Penajul corpului este o cominatie de rosu, albastru, verde, galben si bleumarin. Are un cioc puternic si curbat, la baza mandibulei superioare gasindu-se o cira in care se deschid narile. Mandibula superioara este mult mai dezvoltata, pasarea putand-o ridica si cobora, ea nefiind fixata in mod rigid la oasele craniului. Mandibula inferioara este scurta, trunchiata si poate fi miscata si dinainte inapoi. Limba este in general carnoasa si groasa, folosind-o pentru prealabila prelucrare a hranei inainte de inghitire ca decojire, sfaramare etc. Picioarele au doua degete indreptate indarat, adaptate la catarat, cand se poate ajuta si cu ciocul ca de un al treilea picior. Cuibareste in scorburi, cavitati de stanci, uneori in cuiburi de termite si rar pe sol. Puii au o dezvoltare nidicola. Se hraneste cu seminte, boabe si diferite fructe. ### Bufnita pescar (Scotopelia peli) Bufnita pescar Bufnita pescar (inaltime 63 cm) raspandit in Africa tropicala, se hraneste in special cu pesti. Coloritul cafeniu al spatelui si cel ocru al pieptului au pete semicirculare cafeniu-inchis. Isi duce viata in vecinatatea apelor, iar picioarele nu au pene, ci sunt acoperite cu un fel de solzi ca la vultur pescar. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Bufnita polara (Nyetea scandiaca) Bufnita polara Bufnita polara (inaltime 55-65 cm) isi duce viata in tinuturile polare nordice, femela fiind mai mare, alba cu striuri si pete negricioase, iar masculul mai mic si aproape complet alb. Prada consta din lemingi si alte rozatoare, dar si din potarnichi de zapada si iepuri. Vaneaza pe lumina. Cuibareste in regiunile mlastinoase, pe movile de pamant. Iarna intreprinde migratii spre sud in cautarea prazilor. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Huhurezul barbos (Strix nebulosa) Huhurezul barbos Huhurezul barbos (inaltime 68 cm); se afla raspandit in padurile din emisfera nordica, hranindu-se cu lemingi. Pieptul albicios are pete lunguiete intunecate. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Cucuveaua cu picioare lungi (Speotyto cunicularia) Cucuveaua cu picioare lungi Cucuveaua cu picioare lungi (inaltime 23 cm) traieste in sud-vestul S.U.A. stand ascunsa in viziunile sapate de caini de prerie sau de rozatoare, unde cuibareste. Are penajul cafeniu cu pete albicioase. Vaneaza noaptea, soareci, soparle, insecte, iar ziua sta aproape tot timpul in vizuina. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Bufnita virginiana (Bubo virginianus) Bufnita virginiana Bufnita virginiana (inaltime 64-94 cm) este raspandita in America de Nord si de Sud. Are o talie mare si se hraneste cu sconcsi, pisici si galinacee. Spatele este cafeniu-roscat iar pieptul albicios cu striuri transversale cafenii. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Cucuveaua guineza (Ninox theomacha) Cucuveaua guineza Cucuveaua guineza (inaltime 26 cm) din padurile insulei. Noua Guinee, se intalneste pana la altitudinea de 1500 m. Are coloritul cafeniu-roscat cu ocru la cap, barba si partea inferioara a corpului. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Striga (Tyto alba) Striga Striga (inaltime 34 cm) este cea mai frumoasa pasare de prada de noapte de la noi si printre cele mai folositoare, datorita marelui numar de rozatoare daunatoare pe care le consuma. Pasare sedentara, destul de rara in tara noastra, prezenta mai ales in regiunile de ses, in paduri luminoase, dar si in preajma asezarilor omenesti, langa hambare, silozuri, in turnuri de biserici etc. Partea anterioara a capului, care la acest grup de pasari are aspectul unei fete, este de forma unei inimi. Unghia degetului median este zimtata. Iarna pot apare uneori exemplare venite din nord. Coloritul corpului este ocru, cu striuri albastrui pe partea lui superioara si puncte cafenii inchis pe spate si laturile pieptului. Coloritul variaza foarte mult chiar la puii acelorasi parinti, ie spre culori mai caenii fie mai albicioase. ### Ciuhurezul undulat (Surnia ulula) Ciuhurezul undulat Ciuhurezul undulat traieste in tinuturile de taiga din nordul eurasiatic, hranindu-se cu lemingi si alte rozatoare mai mici. Spatele, aripile si coada sunt cafenii cu pete deschise; capul, umerii si partea inferioara sunt albicioase cu pete si striuri cafenii. La noi se cunoaste o singura captura de iarna din aceasta specie. Este o pasare foarte iute, obisnuind sa vaneze in timpul zilei, din zbor, pasari mici. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Ciuful pitic (Otus Scops) Ciuful pitic Ciuful pitic (inaltime 18 cm) apare doar in sezonul cald, fiind singura pasare de prada de noapte de la noi ce migreaza in anotimpul rece, datorita hranei sale formata din insecte. Penajul este cenusiu-maroniu cu pete mai deschise si mai inchise; partea inferioara cu stropi intunecati. Cuibareste in scorburi si in cuibul altor specii, ca cele de cotofana, in ruine si chiar in localitati. Este intalnit in padurile luminoase ale tinuturilor joase, cat si in luncile raurilor. Cartierele de iernare sunt regiunile Africii Centrale. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Cucuveaua pitica (Glaucidium passerinum) Cucuveaua pitica Cucuveaua pitica (inaltime 17 cm) este cea mai mica dintre strigiformele noastre si ale Europei, traind ca relicta glaciara in Carpati. Are spatele cafeniu cu pete mici albicioase; partea inferioara albicioasa a corpului este punctata de pete si stropi cafenii. Vaneaza noaptea, dar si ziua. Este o specie sedentara destul de rara. Iarna pot veni uneori si exemplare din regiuni mai nordice. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Cucuveaua comuna (Athene noctua) Cucuveaua comuna Cucuveaua comuna (inaltime 25 cm) are coloritul cafeniu cu pete deschise, mai albicios pe partea inferioara; obrajii sunt de colorit deschis. Este o pasare de prada nocturna prezenta si pe langa locuintele omului. In tara la noi se gaseste larg raspandita, in paduri, gauri de maluri, stancarii cu locuri descoperite in vecinatate. Este strict sedentara la noi. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Minunita (Aegolius funereus) Minunita Minunita (inaltime 26 cm) cloceste rar in Carpati, unde este un relict glaciar in padurile de conifere. Are corpul cafeniu cu pete deschise, mai albicioase pe partea inferioara; obrajii sunt de colorit deschis. Duce o viata destul de ascunsa si numai strigatul caracteristic ii tradeaza prezenta. Este sedentara. Iarna apar si exemplare nordice. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Huhurezul mare (Strix uralensis) Huhurezul mare Huhurezul mare (inaltime 60 cm) apare la noi mai mult in sezonul rece, fiind o specie mai putin comuna ca pasare sedentara. Coloritul corpului este brun-cenusiu, patat, cu pieptul albicios si cu stropi intunecati. Cloceste atat in tinuturile de munte, cat si in padurile intinse de ses. In nordul arealului din zona de taiga, vaneaza si in timpul zilei. Populatia din sud-vestul Asiei migreaza toamna spre sud pana in nordul Marii Caspice. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Huhurezul mic (Strix aluco) Huhurezul mic Huhurezul mic (inaltime 40 cm) este prezent in aproape toate padurile din tara, din regiunile de ses si pana la munte, fiind intalnit in doua penaje diferite, unul roscat, altul brun, in aceleasi locuri, indiferent de sex sau varsta. Este o pasare sedentara. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Ciuful de campie (Asio flammeus) Ciuful de campie Ciuful de campie (inaltime 38 cm) cuibareste rar in tara noastra, in locurile joase, descoperite, indeosebi in vegetatia din vecinatatea apelor. Coloritul corpului este cafeniu-patat. Vaneaza atat la intuneric, cat si ziua. Iarna apar si populatiile nordice. Cartierele de iernat ale speciei cuprind tara noastra si sudul Europei, nordul si centrul Africii si Asia de sud-vest. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Ciuful de padure (Asio otus) Ciuful de padure Ciuful de padure (inaltime 36 cm), impreuna cu cucuveaua comuna, este cea mai frecventa pasare de prada de noapte. Coloritul corpului este cafeniu-patat; pe piept are stropi intunecati. Cuibareste in palcurile de paduri din toate regiunile joase ale tarii, in special in coloniile ciorilor de semanatura. Urca si pe vaile raurilor. La noi este o pasare sedentara, dar in iernile aspre multe exemplare nordice se adauga populatiilor noastre sau trec chiar mai spre sud, iernand in sudul Africii si in sud-vestul Asiei. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Buha mare (Bubo bubo) Buha mare Buha mare (inaltime 70 cm) este specia de bufnita cea mai mare de la noi si din Europa, traind in regiunile impadurite, dar si pe stancarii, atat la ses cat si in regiunile carpatice. Are penajul cafeniu cu pete cafenii inchis. Este o pasare sedentara, devenita foarte rara in ultimul timp. In captivitate se imblanzeste. Este lipsita de gusa, iar penajul este moale si infoiat, pentru care fapt nu face nici cel mai mic zgomot in zbor. Gatul este scurt, capul voluminos iar ochii mari, orientati frontal si inconjurati de cate un disc de pene dispuse radiar, asa-numitul "disc facial". Ciocul este relativ scurt, mult curbat, ingropat la radacina in pene aspre, de forma paroasa, numite vibreze. Baza mandiulei superioare are un invelis membranos - ceroma - in care se deschid narile. Este o pasare adaptat la viata nocturna, cu simtul vederii foarte dezvoltat. Auzul este exceptional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate si se deschid la exterior prin niste pliuri de piele, ce se desfac ca niste adevarate pavilioane auditive. Se hraneste cu rozatoare sau insecte, pe care le vaneaza noaptea sau in crepuscul si pe care le inghite de obicei intregi. Resturile de la hrana sunt eliminate su forma de cocoloase, ingluviile. Cuibareste in scorburi, pesteri sau cuiburile parasite ale altor pasari. Ouale sunt albe, aproape sferice, si clocitul incepe dupa depunerea primului ou. Puii, acoperiti de regula de un puf des, au o dezvoltare nidicola. ### Caracara (Polyborus cheriway) Caracara Aceasta, cu o inaltime de 62 cm, este o specie care se gaseste din sudul S.U.A. pana in America Centrala. Este un fel de soim hoitar, traind mai mult pe sol si hranindu-se cu cadavre, dar si cu serpi, insecte, moluste. Penajul capului, spatelui si al coapselor este cenusiu-maroniu, pieptul si coada sunt albicioase cu striuri transversale intunecoase. ### Soimul de vanatoare (Falco rusticolus) Soimul de vanatoare Acesta, cu o inaltime de 51-56 cm, traieste in regiunile de tundra din emisfera nordica, hranindu-se cu potarnichi de zapada, pescarusi sau rozatoare mici. Penajul este variabil, de la gri inchis, aproape uniform, la alb cu mici pete inchise. ### Soimul Dunarean (Falco cherrug) Soimul Dunarean Acesta, cu o inaltime de 54 cm, se afla indeosebi in sudul tarii, fiind o pasare de vara. Cuibareste in arbori. Penajul este asemanator soimului sudic, dar ceva mai palid. Toamna migreaza spre locurile de iernare din nord-estul Africii si Asia de sud-vest. ### Soimul sudic (Falco biarmicus) Soimul sudic Acesta, cu o inaltime de 43 cm, apare in mod accidental la noi in tara, ratacit din Grecia sau din Serbia, unde cuibareste in mod normal. Coloritul spatelui acestuia este de o nuanta cafenie, pieptul este albicios cu pete cafenii. ### Soimuletul de iarna (Falco columbarius) Soimuletul de iarna Acesta, avand o inaltime de 30 cm, ne viziteaza in perioada rece a anului, fiind un aprig mancator de pasarele. Masculul are partea superioara albastrui, roscat pe piept si cu stropi longitudinali; femela este cafenie pe spate. Primavara cuibareste in Europa nordica si Siberia. ### Soimuletul de seara (Falco vespertinus) Soimuletul de seara Acesta, avand o inaltime de 30 cm, cuibareste la noi in palcurile de arbori din mijlocul regiunilor cultivate, adesea in colonii mixte cu ciorile de semanatura. Masculul adult este cenusiu-inchis cu penele abdomenului, subcodalele si ale coapselor ruginiu aprins; femelele sunt albastrui, patat pe spate, roscate pe piept. Toamna migreaza pentru a ierna in Africa de sud si de est. ### Vanturelul mic (Falco naumanni) Vanturelul mic Acesta, are o inaltime de 30 cm. Femela are corpul ruginiu, cu pete negricioase pe spate si piept, iar masculul este fara pete pe spate si aripi. Unghiile sunt galbui. La noi e rar si cuibareste in stancarii sau pe malurile abrupte, in tinuturile joase. Cartierele de iernare sunt Africa de sud si de est si sud-vestul Asiei pana-n India. ### Vanturelul rosu (Falco tinnunculus) Vanturelul rosu Acesta , cu o inaltime de 35 cm, ne viziteaza indeosebi in sezonul cald, desi in iernile blande, cu sol descoperit, se intalneste adesea. Are corpul ruginiu, cu pete negricioase pe spate si piept; masculii au capul si coada albastrui, iar de la coltul gurii porneste o mustata negricioasa. Cuibareste pe arbori si stanci, la ses si la munte si chiar pe cladirile inalte din orase. Ierneaza in Africa de nord si centrala si in sud-vestul Asiei pana-n India. ### Soimul randunelelor (Falco subbuteo) Soimul randunelelor Aceasta, cu o inaltime de 30-36 cm, este un aprig vanator de pasarele adulte, pe care le prinde din zbor, sau de pui de randunele iesiti din cuib pe ramuri uscate sau sarme de telegraf. Adesea vaneaza si libelule. Are penajul asemanator soimului calator; penele abdomenului si coapselor sunt roscate. âCuibareste pe arbori, in regiuni joase, dar urca si pe vaile montane ale raurilor. Toamna migreaza. Locurile de iernare sunt in sudul Africii si India. ### Soimul calator (Falco peregrinus) Soimul calator Soimul calator (inaltime 45 cm) a devenit foarte rar in ultimile decenii, cuibarind in arbori si stanci, in regiuni joase sau inalte. Spatele este cenusiu-inchis, iar partea inferioara a corpului albicioasa cu are transversale intunecate. Tinerii au pe piept dungi longitudinale. La noi e pasare sedentara, iarna putand aparea si unele exemplare nordice. Este cel mai iute si mai rapace soim, atacand la loc deschis si numai prazi in zbor. In trecut era mult cautat pentru a fi dresat si folosit la vanatoare. Acesta se caracterizeaza printr-o constitutie robusta, aripi lungi si ascutite, degete puternice cu gheare tari si taioase. ### Acvila maimutelor (Pithecophaga jefferyi) Acvila maimutelor Acesta, avand o inaltime de 85 cm, a fost descoperita in anul 1894, in arhipelagul Filipine. Partea superioara a corpului acestuia are o nuanta cafenie, iar cea inferioara are o nuanta albicioasa. In mod obisnuit, acesta se hraneste cu maimute. ### Acvila neagra (Aquila verreauxii) Acvila este un gen de păsări răpitoare de zi, mari, puternice, cu ciocul drept la bază și încovoiat la vârf, cu pene care acoperă picioarele până la degete, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite. Acvila neagra Are o inaltime de aproximativ 75 cm. Aceasta populeaza tinuturile stancoase ale Africii de est. Corpul sau este negru cu putin alb pe spate si regiunea tartitei. ### Harpia (Harpia harpyja) Harpia Acesta are o inaltime de 80-95 cm si este un rapitor foarte puternic si feroce, raspandit in America de Sud. Spatele si un guler pe piept sunt cafenii, iar capul si partea inferioara albicioase. Se hraneste cu maimute si lenesi, dar ataca si turmele de oi. Traieste in padurile dese din vecinatatea apelor. ### Acvila cu coroana (Stephanoaetus coronatus) Acvila cu coroana Aceasta are o inaltime de 85 cm si este prezenta in padurile Africii tropicale. Penajul este pestrit, intr-o nuanta de cenusiu-cafeniu, in combinatie cu alb. Este o specie mult imputinata si se hraneste cu maimute si antilope mici. ### Sorecarul chilian (Geranoaetus melanoleucus) Sorecarul chilian Aceasta are o inaltime de aproximativ 70 de centimetri si este o pasare de talie mare, raspandita in zona Americii de Sud. De asemenea, are corpul intr-o nuanta de cenusiu inchis patat, cu partea inferioara in nuanta cenusiu - albicios. ### Vulturul de mare (Haliaeetus pelagicus) Vulturul de mare Acesta are o inaltime de 120 cm si traieste in peninsula Kamceatka si insula Sahalin, din Oceanul Pacific, si se hraneste cu iepuri si pesti. Coloritul corpului este cafeniu, cu umerii si varfurile aripilor, penajul coapselor si coada ale. ### Milanul cu coada de randunica (Elanoides forficatus) Milanul cu coada de randunica Aceatsa are o inaltime de 55 cm si este raspandita in sudul si estul S.U.A., vaneaza insecte din zbor, carduindu-se adesea in numar mare, in inaltul cerului, asemenea randunelelor pentru vanarea insectelor. Partea dinainte si cea inferioara sunt colorate cenusiu-deschis; coada si aripile cenusiu-negricios. ### Vulturul pescar (Pandion haliaetus) Vulturul pescar Vulturul pescar (58 cm) a fost semnalat pentru prima data cu certitudine ca pasare clocitoare la noi in 1960, in Delta Dunarii. Partea superioara a corpului este cafenie, iar crestetul, ceafa si partea inferioara sunt albicioase. Este mai mult o specie de pasaj. Se hraneste indeosebi cu peste. Are posibilitatea unica la pasarile de prada de a-si indrepta si indarat degetul extern anterior. Cuibareste in Europa de nord-est si vestul Asiei si ierneaza in Africa, la sud de Sahara si in sudul Asiei. ### Hoitarul alb (Neophron percnopterus) Hoitarul alb Hoitarul alb (inaltime 58-66 cm) este o prezenta in sudul Dobrogei, mai rara in restul tarii. Cuibareste in maluri abrupte si in stancarii. Adultii sunt cenusiu-deschis cu remigele negre; tinerii au un penaj negru, cu spatele ceva mai spalucit. Toamna migreaza spre locurile de iernare din nordul Africii, Arabia, Asia de sud-vest pana-n India. Este un consumator de resturi de animale, fiind una din putinele specii de pasari care foloseste o unealta. Pentru a sparge ouale de strut abandonate sau de la alte pasari din tinuturile Africii se foloseste de o piatra cu care loveste coaja groasa spre a le consuma apoi continutul. ### Zaganul (Gypaetus barbatus) Zaganul Zaganul (inaltime 101-114 cm) este una dintre cele mai maiestoase si mai nobile pasari de prada ce a trait pe inaltimile Carpatilor si de unde a disparut de mai multe decenii. Are corpul negricios cu stropi mari deschisi, capul si partea inferioara galen aurii, iar peste ochi trece o banda neagra; tinerii sunt complet negri, cu slabe pete pe aripi. Este prezent in inca in regiunile muntoase sudice ale Europei, Africii si Asiei. Se hraneste mai ales cu maduva oaselor diferitelor mamifere pe care le arunca de la inaltime, cat si cu carnea broastelor testoase, pe care le zdrobeste in acelasi mod. Uneori ataca si animale vii. ### Vulturul plesuv sur (Gyps fulvus) Foto: Stefan Krause, Germany/Wikimedia Commons/Creative Commons Vulturul plesuv sur Acesta are o inaltime de 96-104 cm, traia pana nu demult in Carpati si regiunile deluroase ori de campie din sud-estul tarii. Are coloritul gri cu un guler de pene albicioase. Mai exista in Spania, sud-estul Europei, vestul Africii si sud-vestul Asiei, de unde ar putea reveni si la noi. ### Vulturul plesuv brun (Aegypius monachus) Vulturul plesuv Acesta, cu o inaltime de 99-107 cm, a disparut de cateva decenii de la noi din tara, unde cuibarea frecvent in Carpati si muntii Dobrogei. Corpul este in intregime negricios, cu un guler de pene cenusiu-inchis. Se hraneste cu cadavre. Este posibil sa mai reapara din locurile sale sudice de cuibarit, unde mai este prezent in Spania, Serbia, Grecia si sud-vestul Asiei. ### Viesparul (Pernis apivorus) Viesparul Acesta, cu o inaltime de 53-60 cm, constituie o aparitie de vara la noi, hranindu-se cu diferite insecte, indeosebi cu viespi si larvele acestora, scurmand pamantul cu picioarele in cautarea lor. Pasarile au coloritul general brun, iar partea inferioara albicioasa stropita cu cafeniu. Cuibareste in arbori, in regiuni joase. Toamna migreaza spre cartierele de iernare din Africa, la sud de Sahara. ### Serparul (Circaetus gallicus) Serparul Acesta, cu o inaltime de 63-69 cm, consuma indeosebi broaste si reptile, fiind o pasare de vara la noi. Corpul este cafeniu cu pete mai inchise. Cuibareste in arbori, dar si in stancarii cu tinuturi neimpadurite in apropiere. Toamna migreaza in locurile de iernare din vestul Africii si in Arabia. ### Codalbul (Haliaeetus albicilla) Codalbul Acesta, cu o inaltime de 80-100 cm, este una dintre cele mai mari pasari de prada de la noi, hranindu-se indeosebi cu pesti, dar si cu broaste, serpi, rate ranite, iepuri si popandai. Are un colorit cafeniu si coada alba, tineretul are intregul penaj cafeniu. Cuibareste in tinuturile joase, in arorii din vecinatatea apelor. Este o specie sedentara. Iarna mai pot sosi unele exemplare nordice. In prezent este mult imputinata. ### Acvila porumbaca (Hieraaetus fasciatus) Acvila porumbaca Aceasta, cu o inaltime de 66-74 cm, apare accidental la noi, venind din Balcani, unde cuibareste. Penajul are coloritul cafeniu, partea inferioara fiind albicioasa. Este raspandita si in Spania, nordul Africii si Asia de sud-vest. Se caracterizeaza prin iutime, indrazneala si cruzime. ### Acvila pitica (Hieraaetus pennatus) Foto: Derek Keats/Wikimedia Commons/Creative Commons Acvila pitica Aceasta, cu o inaltime de 46-53 cm, se prezinta in trei varietati de penaj. Varietatea intermediara are penajul cafeniu, cea deschisa il are cenusiu, aripile fiind negricioase, iar cea inchisa este cafeniu-intunecat. Cuibareste in padurile de ses, dar urca si in lungul raurilor montane. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din Africa de est si nordul Arabiei. ### Gaia cenusie (Elanus caeruleus) Gaia cenusie Aceasta, cu o inaltime de 33 cm, poate apare accidental la noi venind din Africa sau sud-vestul Asiei, unde cuibareste. Adultii au coloritul cenusiu cu o pata neagra la umerii aripilor; tinerii sunt cafeniu-albiciosi. Ar fi fost observata o data in sudul Dobrogei. ### Gaia bruna (Milvus migrans) Gaia bruna Aceasta, cu o inaltime de 56 cm, este o pasare clocitoare mai ales a regiunilor joase. Pasarile au penajul brun, roscat pe piept. Coada este mai putin scobita decat la gaia rosie. Cuibareste in arbori. Oarecum frecventa in timpul pasajului. Ierneaza in Africa centrala si sud-vestul Asiei. ### Gaia rosie (Milvus milvus) Gaia rosie Aceasta, cu o inaltime de 64 cm, cuibareste in regiunile padurilor carpatine, fiind insa o pasare comuna, in pasaj. Are penajul roscat, patat cu brun, iar coada scobita. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din sud-estul Europei, Africa de nord-vest si Turcia. Unele exemplare se intalnesc in iernile blande pe meleagurile noastre. ### Eretele vanat (Circus cyaneus) Eretele vanat Acesta, cu o inaltime de 45-60 cm, apare doar in trecere prin tara noastra, fiind o pasare ce cloceste in nordul Europei si al Asiei, in locuri descoperite, si ierneaza in sudul Europei, nord-estul si nord-vestul Africii si sud-vestul Asiei. Coloritul penajului este cenusiu la mascul, cu varfurile aripilor negre, iar al femelei cafeniu. Uneori se intalneste la noi si iarna. ### Eretele sur (Circus pygargus) Eretele sur Acesta, cu o inaltime de 44 cm, traieste in regiunile noastre de stepa si cuibareste pe sol. Penajul masculului este cenusiu avand varfurile aripilor si o banda pe dosul lor negre, iar femela cafenie. Se hraneste indeosebi cu rozatoare. Toamna migreaza spre tinuturile de iernare din Africa, la sud de Sahara. ### Eretele alb (Circus macrourus) Foto: Andrew Smith (1797–1872)/Wikimedia Commons Eretele alb Acesta, cu o inaltime de 46 cm, cuibareste rar la noi in tinuturile de stepa, indeosebi in Dobrogea, instalandu-si cuibul pe sol, intre ierburi. Masculul este cenusiu cu varful aripilor negre iar femela cafenie. Toamna migreaza spre sud-estul Europei, jumatatea estica a Africii si sud-vestul Asiei. ### Eretele de stup (Circus aeruginosus) Eretele de stup Acesta, cu o inaltime de 48-56 cm, traieste prin preajma baltilor, mai comun fiind in Delta Dunarii. Masculul are penele brun-roscate, cenusiu pe aripi si coada, femela fiind cafenie cu capul si bordurile aripilor albicioase. Cuibareste in stuf. Iarna migreaza in Africa Centrala si de nord-vest si in sud-vestul Asiei. In iernile blande se intalnesc la noi unele exemplare nordice. ### Sorecarul asiatic (Buteo hemilasius) Sorecarul asiatic Acesta, cu o inaltime de aproximativ 61-72 cm, constituie o aparitie „ratacita” din zona de sud-est a Asiei, unde cuibareste, unicul exemplar fiind colectat destul de recent, mai exact in anul 1968. Coloritul penajului este de o nuanta bruna. ### Sorecarul incaltat (Buteo lagopus) Sorecarul incaltat Acesta, cu o inaltime de 52-60 cm, este o prezenta a sezonului rece de la noi, sosind din regiunile tundrei eurasiatice. Primavara revine in nord, pentru a cuibari. Are penajul brun, iar coada albicioasa se termina cu o banda intunecata. De doua ori a fost semnalata la noi si subspecia rasariteana, B. lagopus menzbieri, ultima data in 1973, de un colorit cafeniu cu crem. ### Sorecarul mare (Buteo rufinus) Sorecarul mare Acesta, cu o inaltime de 61-66 cm, apare la noi in tara doar in timpul pasajului, cuibarind in Asia Centrala si iernand in nordul Africii, pe Nilul inferior si din Asia de sud-vest pana-n India. Are coloritul brun-roscat, desi prezinta si variatii spre run-intunecat sau cafeniu-deschis. ### Sorecarul comun (Buteo buteo) Sorecarul comun Acesta - inaltime de 50-65 cm - frecvent mai ales in Carpati, fiind o pasare sedentara. Este una din speciile cu penajul foarte variabil, anume de la run inchis pana la crem. In sud-estul tarii noastre traieste subspecia Buteo buteo vulpinus de un colorit brun-roscat care migreaza toamna in Africa, la sud de Sahara. Se hraneste cu soareci, serpi etc. Toamna exemplarele din nordul arealului trec spre locurile de iernat din Africa. ### Uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes) Uliul cu picioare scurte Acesta, avand o inaltime de 33-38 cm, cuiareste in tinuturi joase, in paduri luminoase, fiind o specie rara, de vara, la noi. Penajul este cenusiu inchis. Toamna migreaza spre locurile de iernare din Delta Nilului si in peninsula Arabia. ### Uliul pasarar (Accipiter nisus) Uliul pasarar Acesta (inaltime 30-40 cm), ca pasare clocitoare este rara, mai frecvent aparand iarna, cand viziteaza Romania si exemplare nordice. Masculul are spatele cenusiu-inchis, femela cafeniu. Pe piept dungi transversale roscate la mascul, cafenii la femela. Cuibareste in regiunile joase, mai rar la munte. Culoarea irisului este galbena. ### Uliul porumbar (Accipiter gentilis) Uliul porumbar Uliul porumbar (inaltime 50-65 cm) este un rapitor de talie mijlocie. Coloritul penajului este cafeniu-cenusiu pe spate, al pieptului fiind deschis cu dungi transversale intunecate. Ataca pasari si mamifere mici, mai ales din mediul impadurit. Cuibareste in arbori la ses ori in regiunea de deal, mai rar la munte. Este o splendida pasare rapitoare ce degaja maretie, forta, eleganta, cruzime si curaj. Ataca premeditat, folosind tactici foarte diferite, in functie de prada sau de locul unde se afla. La noi sta tot timpul anului. In prezent este mult imputinat. ### Acvila tipatoare mica (Aquila pomarina) Acvila tipatoare mica Acesta, cu inaltime de 61-66 cm, se gaseste mai ales in tinuturile joase, in padurile din preajma apelor, fiind o aparitie mai comuna decat ale acvilei. Adultii au coloritul cafeniu uniform, iar al tineretului este patat cu puncte mai deschise. Cuibareste in arbori. Toamna migreaza spre cartierele de iernat din regiunea de est a Africii. ### Acvila tipatoare mare (Aquila clanga) Acvila tipatoare mare Acesta, cu o inaltime de 66-74 cm, in prezent apare ca specie de pasaj, in trecut fiind clocitoare in sud-estul tarii. Penajul la adulti este cafeniu-negricios, la tineri brun cu pete albicioase. Cuibareste in estul Europei si in Asia, pana la Marea Japoniei. ### Acvila de stepa (Aquila rapax) Foto: Koshy Koshy/flikr/Creative Commons Acvila de stepa Aceasta, cu o inaltime de aproximativ 66-79 cm, a fost candva clocitoare la noi, in prezent fiind insa o aparitie accidentala venita din Asia Centrala, unde cuibareste. Coloritul general este cafeniu inchis. ### Acvila de camp (Aquila heliaca) Acvila de camp Acesta, cu o inaltime de 79-84 cm, este raspandita in tinuturile de joasa altitudine ale tarii, lipsind in Carpati. Penajul este cafeniu. Pe umeri si spate prezinta pene albe. Este in prezent o specie destul de rara. Cuibareste in arbori. Se hraneste cu rozatoare si pasari ce-si duc viata la suprafata solului. Cand iernile sunt aspre, se indreapta spre valea Nilului, sudul peninsulei Arabia, sud-vestul Asiei si nordul Indiei. ### Acvila de munte (Aquila chrysaetos) Acvila de munte Acesta, cu o inaltime de 85-90 cm, se regaseste intr-un numar foarte redus pe inaltimile Carpatilor. Penajul este cafeniu, auriu in partea anterioara a corpului, iar radacina cozii albicioasa. Cuibareste in peretii de stanca ori in arborii seculari. Este o pasare foarte agera, atacand prazi foarte diferite, de la soarece la iedul de ciuta si de la prepelita la cocosul de munte. La nevoie consuma si cadavre. Este prezenta si iarna. ### Secretarul (Sagittarius serpentarius) Secretarul Secretarul (inaltime 125 cm) traieste in savana africana, la sud de Sahara, fiind o pasare mult deosebita de celelalte rapitoare de zi. Penajul este cenusiu cu remigele, penele coapselor si cele alungite de la ceafa, negre. Duce o viata terestra avand tarsele foarte alungite, adaptate pentru fuga. Degetele sunt scurte, unghiile de asemena scurte, neincovoiate, prada fiind inchitita intreaga, dupa ce in prealabil o ucide cu puternice lovituri date cu piciorul. Coada este etajata, avand rectricele mediane foarte lungi, de peste 1/2 m. La ceafa prezinta 6 perechi de pene, de cca 15 cm lungime, pe care le rasfira atunci cand ataca o prada, de obicei un sarpe, si a caror varfuri negre ofera o tinta falsa reptilei veninoase. Desi duce o viata de sol, cuibul si-l instaleaza pe arbustii spinosi din savana. Puii eclozeaza dupa 6 saptamani, insa aia dupa cca 6 luni isi pot lua zborul. Hrana consta din insecte mari si vertebrate mici, dar serpii, chiar si cei veninosi, sunt prada preferata. ### Vulturul plesuv roscat (Cathartes aura) Vulturul plesuv roscat Acesta, cu o inaltime de 78 cm, are o raspandire larga din sudul Canadei si in toata America de Sud. Penajul negru al corpului are reflexe aramii. Capul si gatul sunt golase iar narile nu au perete osos. Noaptea pasarile dorm adesea adunate in grupuri numeroase. ### Condorul californian (Gymnogyps californianus) Condorul californian Acesta, cu o inaltime de 100 cm, traieste in muntii din sudul Californiei. Corpul este cenusiu, cu varful aripilor albicioase. Capul si gatul sunt golase iar narile nu au perete osos. Fiind imputinat la un numar doar de 50-60 de exemplare este in prezent pus sub stricta protectie. ### Vulturul regal (Sarcoramphus papa) Vulturul regal Acesta, cu o inaltime de 87 cm, cel mai frumos dintre vulturii sud-americani, se gasesc din sudul Mexicului pana-n nordul Argentinei. Are un penaj cafeniu-roscat, iar coloritul gulerului, remigele si coada sunt cafeniu-inchis. Capul si gatul sunt golase iar narile nu au perete oso. Este frecvent in padurile seculare de la mare altitudine. ### Condorul de Anzi (Vultur gryphus) Condorul de Anzi Acesta, cu o inaltime de 100 cm, este cea mai mare pasare de prada, depasind 3 m cu aripile desfacute, traind in Anzi, la 2000-6000 m altitudine, plutind in vazduh de unde-si cerceteaza hrana formata din cadavre. In mod exceptional ataca iezi de lama sau alte mici ierbivore. Penajul este gri-albastrui cu gulerul si aripile pe jumatate cenusiu deschis. In unele din statele sud-americane poate fi intalnit pe stema tarii. ### Gainusa cu sulita (Pterocles alchata) Gainusa cu sulita Gainusa cu sulita (inaltime 32 cm), ce traieste in sudul Frantei, Portugalia, Spania, Africa de Nord, sudul Rusiei si sudul Asiei. Penajul este isabel cu pete mai inchise cafenii. Populeaza sesurile uscate, precum si regiunile pietroase inalte. Ouale rezista la temperaturile regiunilor aride unde pasarile cuiaresc. Femelele clocesc ziua, masculii noaptea. Puii sunt nidifugi. Hrana consta in majoritate din seminte, dar si din insecte. O caracteristica, unica la aceste pasari, este modul in care transporta apa la pui de la locul de adapat pana in zonele secetoase in care acestia se afla. Adultii au in regiunea abdominala niste pene transformate pe care pasarea la locurile de adapare le imiba cu apa ca pe un burete si o transporta astfel la puii care o sug cu lacomie. ### Gainusa de nisip (Pterocles orientalis) Gainusa de nisip Gainusa de nisip (inaltime 35 cm), raspandita in Spania, Portugalia, nordul Africii si sud-vestul Asiei, cu un al patrulea deget, mult redus, iar tarsul acoperit cu pene pana la degete. Penajul are un colorit cafeniu deschis cu pete mai intunecate. Ouale rezista la temperaturile regiunilor aride unde pasarile cuiaresc. Femelele clocesc ziua, masculii noaptea. Puii sunt nidifugi. Hrana consta in majoritate din seminte, dar si din insecte. O caracteristica, unica la aceste pasari, este modul in care transporta apa la pui de la locul de adapat pana in zonele secetoase in care acestia se afla. Adultii au in regiunea abdominala niste pene transformate pe care pasarea la locurile de adapare le imiba cu apa ca pe un burete si o transporta astfel la puii care o sug cu lacomie. ### Gainusa de stepa (Syrrhaptes paradoxus) Gainusa de stepa Gainusa de stepa (inaltime 35-40 cm), care apare din timp in timp sub forma de invazii, venind din stepele Asiei Centrale (Kazahstan, Kirghizia), Mongolia si vestul Chinei, unde cuibareste. Penajul are un colorit cafeniu deschis, asemenea tinuturilor desertice, cu pete mai intunecate. Au tarsele si degetele acoperite cu pene paroase. Degetele, in numar de trei, sunt unite, alcatuind un fel de talpa acoperita de niste formatii cornoase. Dupa o invazie, pasarile dispar iarasi. In anul 1908 a fost ultima mare invazie a acestei specii in tinuturile tarii noastre. Ouale rezista la temperaturile regiunilor aride unde pasarile cuiaresc. Femelele clocesc ziua, masculii noaptea. Puii sunt nidifugi. Hrana consta in majoritate din seminte, dar si din insecte. O caracteristica, unica la aceste pasari, este modul in care transporta apa la pui de la locul de adapat pana in zonele secetoase in care acestia se afla. Adultii au in regiunea abdominala niste pene transformate pe care pasarea la locurile de adapare le imiba cu apa ca pe un burete si o transporta astfel la puii care o sug cu lacomie. ### Porumbelul dintat (Didunculus strigirostris) Porumbelul dintat Porumbelul dintat (inaltime 30 cm) are o talie puternica, hranindu-se indeosebi cu smochine, marginile anterioare ale mandibulelor interioare sunt puternic crestate, iar varful ciocului este incovoiat ca la rapitoarele de noapte. Corpul are un colorit negru-verzui, iar aripile si coada cafeniu inchis. Duce mai mult o viata terestra, cuibarind pe sol sau foarte aproape, fiind mult imputinat de om sau de animalele introduse de el. In prezent pasarea si-a schimbat obiceiurile stand mai mult in arbori si cuibarind mai la inaltime. Traieste in insulele Samoa, si el ar fi cea mai apropiata ruda in viata a drontilor (Didus ineptus), niste porumbei uriasi, de marimea unei lebede, incapabili de zbor, descoperiti in anul 1598 in insulele Mascarene din Oceanul Indian si disparuti inca din anul 1679, in urma distrugerii lor de catre colonisti. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul nicobar (Caloenas nicobarica) Porumbelul nicobar Porumbelul nicobar (inaltime 35 cm) se afla raspandit din insulele Nicobar, in tinuturile indo-australiene pana in insulele Solomon, dar numai in insulele mici. Prezinta un penaj albastru pe cap si remige, verde pe dosul aripilor. Este un zburator rezistent si duce o viata de card, clocind in colonii pe acelasi arbore. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul evantai (Goura victoria) Porumbelul evantai Porumbelul evantai (inaltime 80 cm) este cel mai mare porumbel din lume, raspandit in nordul Noii Guinee. Caracteristic ii este coroana formata din pene. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul cu coroana (Goura cristata) Porumbelul cu coroana Porumbelul cu coroana (inaltime 75 cm) face parte dintre cei mai mari, dar si cei mai frumosi porumei. Coloritul este gri-albastrui cu doua pete albe pe aripi. Umerii aripilor sunt cafenii. Are aproape talia unei gaini, traind pe solul padurilor din vestul insulei Noua Guinee. Se hraneste indeosebi cu fructele cazute din copaci. Noaptea si-o petrece pe ramurile arborilor. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul lovitura-de-pumnal (Gallicolumba luzonica) Porumbelul lovitura-de-pumnal Porumbelul lovitura-de-pumnal (inaltime 25 cm) poate fi observat pe solul padurilor umede din Filipine. Are spatele cenusiu, iar partea inferioara a corpului alba. Numele ii vine de la o pata rosie aflata pe albul pieptului, ce da imaginea unei rani insangerate. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul cu pete negre (Ducula spilorrhoa) Porumbelul cu pete negre Porumbelul cu pete negre (inaltime 40 cm) se hraneste cu nucile tamaioase ale unor arori din nordul Australiei si insula Noua Guinee, unde se afla raspandit. Pasarile sunt albe cu varful aripilor si chenarul terminal al cozii negre. Rar coboara pe sol. Gatlejul ii este puternic si are o proeminenta cornoasa dura care-i ajuta la sfaramatul nucilor. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul multicolor (Ptilinopus perusei) Porumbelul multicolor Porumbelul multicolor (inaltime 21 cm) se gaseste in insulele Fiji, Samoa si Tonga. Coloritul capului este verde deschis, iar partea interioara cafeniu inchis si deschis. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul papagal (Treron calva) Porumbelul papagal Porumbelul papagal (inaltime 27-30 cm) traieste in Africa, la sud de Sudan. Hrana consta mai ales din fructe. Pe spate este verde inchis, iar pe piept si pantece verde deschis. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Turturica diamant (Geopelia cuneata) Turturica diamant Turturica diamant (inaltime 19 cm) se afla in Australia, avand corpul doat cat al unei vrabii, insa cu o coada lunga. Penajul este gri-cenusiu, cu pieptul violaceu. Pe aripi punctata cu al. Are un cantec placut si cuibareste in desisuri joase, in apropierea apelor. Este tinuta in colivii de catre amatori. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Turturica pitica (Columbigallina passerina) Turturica pitica Turturica pitica (inaltime 13 cm) se gaseste raspandita in Mexic, fiind una dintre cele mai mici specii ale acestei familii. Are penajul cafeniu cu pete mai intunecate pe aripi. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul cu cap alb (Columba leucocephala) Porumbelul cu cap alb Porumbelul cu cap alb (inaltime 34 cm) traieste in America Centrala si insulele Antile. Cuibareste in scorburi. Corpul este cafeniu cu reflexe verzui pe gat, iar pe cap are o pata alba. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul de stanca (Columba livia) Porumbelul de stanca Porumbelul de stanca (inaltime 33 cm) este principalul stramos al raselor domestice de porumbei, desi nu unicul. Traieste pe tarmurile stancoase ale Angliei, coasta vestica si sudica a Europei. Este cenusiu si cu reflexe metalice verzui-albastrui pe gat. Are insa pe aripi doua bare negre, iar spatele este gri-deschis, albicios. Desi multe carti de specialitate il dau ca existent si pentru Dobrogea, este vorba de o confuzie cu porumbeii domestici resalbaticiti. Exemplarele diferit colorate ce se intalnesc semisalbatice in toate orasele, asa-numitii porumbei gutani, provin din aceasta specie. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Gugustiucul (Streptopelia decaocto) Gugustiucul Gugustiucul (inaltime 28 cm) a patruns in Romania de peste patru decenii, printr-un proces natural de expansiune dinspre sud-est spre nord-vest. Penajul are un colorit pamantiu, penele aripilor atand spre cenusiu. Pe partea din spate a gatului se afla un guleras negru. Este o pasare sedentara, cuiarind insa numai in localitati sau in imediata lor apropiere, la adapost de pasarile rapitoare de oua ca stancuta, cotofana, gaita, care il impiedica astfel de a se extinde inafara asezarilor omenesti. Cuibareste aproape in tot timpul anului. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Turturica (Streptopelia turtur) Turturica Turturica (inaltime 26 cm) ne viziteaza in sezonul cald, clocind de mai multe ori in regiunile de campie si de dealuri. Are penajul ruginiu-roscat cu pete mai inchise cafenii, iar pieptul roz-violaceu. Este mult apreciata de vanatori. Toamna migreaza in cartierele de iernat din Africa centrala. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul gulerat (Columba palumbus) Porumbelul gulerat Porumbelul gulerat (inaltime 4 cm) se intalneste vata atat in tinuturile de ses, cat si in padurile de rasinoase din carpati, unde cuibareste in cuiburi instalate pe crengile arborilor, langa tulpina. Are coloritul cenusiu, cu gusa si pieptul roz-violaceu, iar pe laturile gatului si la aripi cate o pata alba. Creste cam doua randuri de pui, a doua ponta fiind depusa, ca si la alte specii de columbide, inainte ca puii din prima ponta sa fi parasit cuibul. Toamna se retrage spre locurile de iernare din sudul si vestul Europei, din nord-vestul Africii. La noi se pot intalni iarna, in sudul tarii, unele exemplare ale populatiilor nordice. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Porumbelul de scorbura (Columba oenas) Porumbelul de scorbura Porumbelul de scorbura (inaltime 33 cm), isi face cuiburile in scorburile copacilor si chiar in gaurile din peretii calcarosi ai cheilor raurilor sau in cuiburi de cotofana, fiind o pasare de vara la noi. Penajul este cenusiu, cu reflexe metalice verzui si violete in regiunea gatului si cateva pete negre pe aripi. Depune 2-3 ponte pe vara, in paduri de ses si deal. Toamna migreaza spre sudul si vestul Europei. In schimb, in iernile blande se pot observa unele exemplare ale populatiilor nordice. Alte locuri de iernat sunt in nord-vestul Africii si sud-vestul Asiei. Ciocul este alungit, moale la baza si acoperit cu o pielita in care se deschid narile. Are o vedere excelenta. Apa o bea prin afundarea completa a ciocului, inchizandu-si narile si sugand-o, caz unic la pasari. Este o pasare monogama. Femelele clocesc noaptea, dimineata si seara. Masculii clocesc in mijlocul zilei. Puii sunt nidicoli. Hrana consta din tuberculi, seminte, boabe si fructe. Caracteristic este mai ales modul de hrana al puilor, care sunt nutriti de ambii parinti la inceput cu un fel de suc laptos - "laptele de porumbel" -, iar mai apoi branzos, secretat de catre o portiune glandulara a gusei parintilor (caz unic la pasari); mai tarziu sunt hraniti cu seminte prin regurgitare. ### Hoazinul (Opisthocomus hoazin) Hoazinul Hoazinul (inaltime 60 cm), de marimea unui fazan, este raspandit in padurile bazinului Amazoanelor. Coloritul spatelui este cafeniu, al gatului si pieptului caramiziu aprins. Coada are un chenar terminal galben. Prin caracterele sale aminteste de cuculiforme si Musophagide, fiind un tip primitv de pasare. Sternul este aparte fata de al celorlalte pasari, fiind dezvoltat numai in partea inferioara, in cea superioara lasand locul unei gusi extrem de musculoase. Specia se hraneste cu frunzele dure ale plantelor care sunt triturate in gusa, aceasta preluand functia pipotei. Traieste in desisurile din vecinatatea apelor, fiind activ in special in amurg si pe noptile cu luna. Cuiburile sunt instalate la mica inaltime deasupra apei, iar puii, indata dupa ecloziune si uscare, sunt capabili sa paraseasca cuibul si sa se catare pe crengi, ajutandu-se atat cu ciocul, cat si cu cele doua unghii de la primele doua degete ale aripilor, care inca persista ca la speciile primitive. La nevoie puii pot sari in apa, putand sa inoate si sa se scufunde cu multa abilitate. ### Gaina ocelata (Leipoa ocellata) Gaina ocelata Gaina ocelata (inaltime 63 cm) isi duce viata in tufisurile din sudul Australiei. Penajul este cafeniu impestritat cu alb. Pe barbie, gat si piept se afla un sir de pene inchis colorate. Pentru reproducere isi amenajeaza un musuroi-incubator din nisip si plante in descompunere ce poate ajunge la 1 m inaltime si la 4-5 m in diametru. Pasarea depune ponta intr-un interval foarte lung si aproape zilnic isi viziteaza "incubatorul", pentru a-i verifica temperatura si a-i improspata materialul ce va degaja caldura. Au picioarele puternice, cu gheare lungi, adaptate la scurmat. Ouale sunt mari si cantaresc pana la 15% din greutatea corpului femelei. ### Cocosul cumingu cu barbie (Alectura lathami) Cocosul cumingu cu barbie Acesta, cu o inaltime de 63 cm, traieste in partea de est a Australiei si are un penaj negru-albastrui, cu pieptul stropit de pete albe. Isi face un musuroi pentru incubat ouale ce trece de la 3 m inaltime si 4 m diametru. Adesea mai multe femele depun ouale in aceeasi movila de gunoi. Au picioarele puternice, cu gheare lungi, adaptate la scurmat. Ouale sunt mari si cantaresc pana la 15% din greutatea corpului femelei. ### Cocosul cumingu cu picioare groase (Megapodius cummingi) Cocosul cumingu cu picioare groase Acesta, cu o inaltime de 33 cm, este raspandit in arhipelagul Filipine. Spatele are culoarea ruginie, iar dedesubt coloritul este cafeniu. Au picioarele puternice, cu gheare lungi, adaptate la scurmat. Ouale sunt mari si cantaresc pana la 15% din greutatea corpului femelei. Sunt singurele pasari ale caror oua nu le clocesc parintii sau alte specii. Ouale se incubeaza la caldura degajata prin fermentarea materiilor vegetale in descompunere sau a nisipului incalzit la razele soarelui. ### Cocosul ciocan cu picioare rosii (Macrocephalon maleo) Cocosul ciocan cu picioare rosii Cocosul ciocan cu picioare rosii, cu o inaltime de 55 cm, traieste in insula Celebes si isi depune ouale in nisipul vulcanic negru, unde se clocesc la soare. Penajul corpului este cafeniu-inchis, iar pantecele alb. Pasarile parcurg cca 15-20 km din padure pana la locurile de depunere a oualor. Au picioarele puternice, cu gheare lungi, adaptate la scurmat. Ouale sunt mari si cantaresc pana la 15% din greutatea corpului femelei. Sunt singurele pasari ale caror oua nu le clocesc parintii sau alte specii. Ouale se incubeaza la caldura degajata prin fermentarea materiilor vegetale in descompunere sau a nisipului incalzit la razele soarelui. ### Cocosii hoco (Cracidae) Sursă imagine: wikimedia.org  Cocosii hoco Cocosii hoco (Cracidae) constituie o familie de cca 40 de specii răspândite în ținuturile sud-americane, speciile cele mai mari atingând talia unui cocoș domestic mare. Majoritatea speciilor au deasupra rădăcinii ciocului o calozitate acoperită de o ciră. Masculii au o trahee lungă și încolăcită. Cele mai multe specii trăiesc în arborii pădurilor umede și se hrănesc cu fructe. Speciile mari se hrănesc și pe sol consumând animale mici. Spre deosebire de majoritatea galinaceelor, nu-și fac cuib pe sol, ci între ramurile groase sau în scorburi. Au un glas puternic, dar nemelodios. Cocosul hoco mare (Crax rubra) (înălțime 110 cm) trăiește în pădurile din Mexic și din America Centrală până la Ecuador. Are penajul corpului negru, iar pântecele alb. Femela este roșcata și ca talie mai mică decât masculul. Cocosul hoco cu cioc galben (Crax alector) (înălțime 95 cm) este răspândit în nordul Americii de Sud. Masculul este negru cu abdomenul alb, iar femela, de o talie mai mică, are pe cap o creastă de pene vărgată. Găina penelopa (Penelope superciliaris) (înălțime 62 cm) viețuiește în pădurile de pe coastele răsăritene ale Braziliei, trăind aproape exclusiv în cete. Pe spate penajul este cafeniu, iar partea dinainte și cea inferioară este roșcată cu mici dungi deschise, După ecloziune, puii se pot cățăra pe ramuri. ### Prepelita de pustiu (Lophortyx gambelii) Prepelita de pustiu Aceasta, cu o inaltime de 24 cm, traieste in stepele din S.U.A. (California, Arizona, Noul Mexic si Texas). Spatele este cenusiu, iar partea inferioara cafenie striata longitudinal. Masculul are pe crestet un mot de pene curbat inainte. Rezista saptamani intregi fara sa bea apa. ### Prepelita de virginia (Colinus virginianus) Prepelita de virginia Aceasta, cu o inaltime de 22 cm, este raspandita din sudul Canadei pana in Mexic si Guatemala. Are un penaj cafeniu roscat. Femela e de o nuantapamantie. Ziua sta in camp deschis, iar noaptea sub tufisuri, printre arbori. Se hraneste cu seminte, boabe, insecte. Depune pana la 24 de oua in ponta - cel mai mare numar cunoscut la o pasare salbatica - pe care ambii soti le clocesc alternativ. ### Fazanul-paun (Polyplectron bicalcaratum) Fazanul-paun Acesta pasare, cu o dimensiune de aproximativ 40 - 50 de centimentri, traieste in padurile de munte din Tailanda si Laos si este deosebit de fricos. Pasarea are penajul de o nuanta de albastru cu tot corpul acoperit de oceli. ### Fazanul argus (Argusianus argus) Fazanul argus Acesta, cu o inaltime de 75-200 cm, din insula Sumatera, peninsula Malacca, Kalimantan, are un colorit general cafeniu, cu penele aripilor mult modificate, prezentand niste oceli dispusi in siruri. Femelele sunt colorate cafeniu uniform. Depun doar doua oua, iar maturitatea sexuala este atinsa abia la varsta de 4-5 ani. ### Fazanul amherst (Chrysolopus amherstiae) Fazanul amherst Acesta, cu o inaltime de 130-170 cm, se intalneste pe inaltimile mari ale Tibetului, intre 3500-6000 m altitudine si se hraneste mai ales cu mladite de bambus. Masculul are un penaj variat, colorat cu alb, rosu, albastru, galben in cele mai variate combinatii. Femelele au un penaj cafeniu. ### Fazanul auriu (Chrysolopus pictus) Fazanul auriu Acesta, cu o inaltime de 65 cm, este o pasare care traieste in padurile dese ale Chinei si executa in epoca imperecherii dansuri nuptiale foarte spectaculoase. Masculul este multicolor, rosu pe piept, verde, galben si rosu pe spate, aripile albastre. Femela este ruginie. ### Fazanul regal (Syrmaticus reevesi) Fazanul regal Acesta pasare, cu o inaltime de aproximativ 210 cm, traieste in China, specia prezentand un puternic dimorfism sexual. Acesta are un penaj destul de stralucitor, cu o nuanta de auriu - solzat. Pasarea - femela este de nuanta relativ galbuie. ### Prepelita cu creasta (Rollurus roulroul) Prepelita cu creasta Aceasta, cu o inaltime de 27 cm, raspandita in tinuturile indo-malaieze, se hraneste cu seminte, boabe, insecte pe care le cauta scurmand cu picioarele in frunzele cazute. Coloritul penajului este negru cu reflexe verzui pe spate si albastrui pe partea inferioara. Pe cap are o creasta de pene roscate. Se domesticeste usor. ### Francolinul (Francolinus francolinus) Francolinul Acesta, cu o inaltime de 33 cm, se gaseste in Asia Mica si Cipru, fiind o pasare pe cale de disparitie, deoarece a fost foarte mult vanata. Corpul este de o nuanta cafeniu-pestrit, pieptul albastrui, cu un guler roscat in jurul gatului. ### Paunul african (Afropavo congensis) Paunul african Acesta, cu o inaltime de 60-70 cm, a fost descoperit in anul 1936 in padurile din Zair. Penajul masculului este verde pe spate si negru pe partea inferioara. Femelele au un penaj modest cafeniu. Putine gradini zoologice il detin in captivitate. In gradina zoologica din Anvers s-a incercat pentru prima data reproducerea lui. ### Paunul asiatic (Pavo cristatus) Paunul asiatic Paunul asiatic (inaltime 90-120 cm), ce populeaza tinuturile Indiei si ale insulei Sri Lanka, traieste in carduri mari in luminisurile padurilor. Este una din pasarile mari cu penajul frumos colorat. Masculul este albastru-siniliu pe piept si gat, cafeniu pe aripi, iar penele de deasupra cozii, care sunt foarte lungi, au cunoscutele pete multicolorate "ochii de paun". Femelele sunt cafenii, fara culori vii. In timpul imperecherii, masculul isi rasfiracoada lor lunga de 1,5 m pe care o desfac ca un evantai vertical. In felul acesta isi marcheaza optic teritoriul de reproducere fata de rivali si atrag in jurul lor mai multe femele. Masculii nu iau parte la ingrijirea puilor. In prezent a fost domesticit si este tinut ca pasare de decor in multe tari. ### Gaina bankiva (Gallus gallus) Gaina bankiva Aceasta, cu o inaltime de 45-70 cm, raspandita in tinuturile indo-malaieze. Masculul are penajul de pe partea superioara a corpului auriu-roscat, cu pieptul negru, iar coada neagra cu reflexe verzui. Femela este cafenie cu un guler galbui. A fost domesticita de om acum 4000 de ani. ### Bibilica (Numida meleagris) Bibilica Aceasta, cu o inaltime de 55 cm, este raspandita in Africa si Arabia, unde exista mai multe rase. Corpul este cenusiu-albastrui cu puncte dese albicioase. Traieste in carduri de 60-100 de exemplare, hranindu-se cu seminte, frunze, boabe, insecte. Ouale au o coaja foarte rezistenta. La noi traieste ca pasare domestica. ### Curcanul salbatic (Meleagris gallopavo) Curcanul salbatic Acesta, cu o inaltime de 45-70 cm, traieste in stare salbatica in sudul S.U.A. si in Mexic. A fost singura pasare domestica de azteci, iar europenii l-au adus cu peste 400 de ani in urma pe Vechiul Continent ca pasare domestica, de consum. Are coloritul negru cu reflexe metalice aramii si verzi; specie poligama, un mascul carduindu-se cu 3-4 femele. ### Fazanul de vanatoare (Phasianus colchicus) Fazanul de vanatoare Fazanul de vanatoare (inaltime 55-90 cm). La noi in tara a fost introdus de om constituind o pasare mult apreciata de vanatori. Masculul are penajul auriu cu pene tarcate cu negru, galben sau cenusiu. Capul este albastrui cu reflexe verzui si mov. Femela are corpul acoperit cu pene galbui cu pete mai intunecate. Este originar din regiunile sudice ale Caucazului. Se cunosc in prezent cam 30 de rase ale acestei specii. Ziua, in special in timpul nefavorabil, sta in camp intre semanaturi, noaptea se retrage in padure, dormind in arbori. Este o pasare sedentara, dar se deplaseaza frecvent si in alte locuri favorabile de trai. ### Potarnichea de stanca (Alectoris graeca) Potarnichea de stanca Aceasta, cu o inaltime de 35 cm, se gaseste la noi numai in zona Cazanelor, in locurile stancoase de pe malul Dunarii, fara terenuri impadurite. Are corpul cenusiu, barbia si obrajii albi, iar laturile corpului albe cu dungi verticale intunecate. Cuibul si-l face pe sol, intre bolovani inconjurati de ierburi. In prezent a devenit foarte rara si greu de observat, datorita inaccesibilitatii habitatului sau specific. ### Prepelita (Coturnix coturnix) Prepelita Prepelita (inaltim 18 cm), singura specie migratoare dintre galinaceele din tara noastra, este specifica tinuturilor cultivate din campie sau de pe dealuri. Coloritul capului este cafeniu cu striuri deschise si intunecate longitudinale. Masculul are sub barbie o culoare cafeniu inchis. Creste de regula doua randuri de pui pe sezon. Toamna migreaza. Cartierele de iernare sunt Africa de nord-est si centrala, Asia, din peninsula Arabia pana-n India. Unele exemplare apartinand populatiilor nordice raman sa ierneaza in tinuturile sudice ale Europei ori chiar la noi in tara. ### Potarnichea (Perdix perdix) Potarnichea Potarnichea (inaltime 30 cm) se intalneste mai ales in regiunile joase ale tarii, cu campie, si mai rar in golurile alpine. Pasarea are coloritul cafeniu-deschis cu gatul si gusa cenusii. Pe albul pieptului se afla o pata cafenie-inchisa, mai pronuntata la mascul. Este o specie monogama, traind insa in carduri in afara epocii de cuibarit. Apartine celor mai prolifice specii de la noi si chiar comparativ cu multe alte specii de pasari, depunand adesea peste 20 de oua intr-o ponta. Desi pasare sedentara, in lipsa hranei hoinareste de la un loc la altul. ### Cocosul de prerie (Tympanuchus cupido) Cocosul de prerie Acesta, cu o de inaltime 45 cm, populeaza regiunile din vestul Americii de Nord. Masculii au pe laturile gatului niste portiuni de piele golase ce devin evidente in epoca imperecherii, cand mai multe pasari se aduna si rotesc pe o arena comuna. Penajul este cafeniu deschis, vargat, cu zone albicioase. Hrana consta in fructe, boabe, muguri, frunze, ace de conifere, seminte, insecte, larve etc. ### Cocosul incaltat (Lagopus mutus) Cocosul incaltat Acesta, cu o inaltime de 35 cm, este raspandit in regiunile nordice ale Europei, Islanda, Groenlanda, in nordul Asiei ori al Americii de Nord, ca si in Alpi si Pirinei. Pasarile isi schimba penele de trei ori pe an, dupa anotimp, dobandindu-si astfel penajul adecvat aspectului mediului natural in care traieste: alb iarna, tarcat toamna si galben-ruginiu in timpul verii. Este o pasare monogama sedentara. Hrana consta in fructe, boabe, muguri, frunze, ace de conifere, seminte, insecte, larve etc. ### Ierunca (Tetrastes bonasia) Ierunca Aceasta, cu o inaltime de 35 cm, se afla raspandita indeosebi in regiunea de paduri amestecate din Carpati, fiind cea mai frecventa dintre tetraonidele noastre. Coloritul penajului este ruginiu cu portiunea inferioara a corpului albicioasa. Masculii au barbia neagra si un smoc de pene pe frunte. Specia este monogama, masculul participand intr-o oarecare masura la ingriirea puilor. Cuibaritul are loc pe sol. Specia este sedentara. Hrana consta in fructe, boabe, muguri, frunze, ace de conifere, seminte, insecte, larve etc. ### Cocosul de mesteacan (Lyrurus tetrix) Cocosul de mesteacan Cocosul de mesteacan (inaltime 41-43 cm) il gasim in nordul Carpatilor Rasariteni, in apropierea golului alpin. Masculul are colorit negricios si penele exterioare ale cozii rasucite inafara, iar femela este cafeniu-roscata, cu striuri mai intunecate. Parada nuptiala are loc pe sol si ea este executata de catre mai multi masculi, ce se aduna in anumite locuri din gatul alpin. Cuibul il face pe pamant, ascuns in vegetatie. Este o pasare sedentara. Mult imputinat in prezent, este amenintata cu disparitia. Hrana consta in fructe, boabe, muguri, frunze, ace de conifere, seminte, insecte, larve etc. ### Cocosul de munte (Tetrao urogallus) Cocosul de munte Cocosul de munte (inaltime 61-68 cm) traieste in regiunea de conifere a Carpatilor, fiind o pasare sedentara. Masculul are un penaj intunecat-negricios, iar femela unul cafeniu cu pete mai intunecate. Imperecherea are loc primavara, cand masculii si femelele se aduna in anumite locuri de rotit, unde cocosii executa parada nuptiala, pe ramuri mai joase, pe buturugi si chiar pe sol. Sunt pasari poligame, masculii neinteresandu-se dupa imperechere de femele sau de pui. Femela cuibareste pe sol. Hrana consta in fructe, boabe, muguri, frunze, ace de conifere, seminte, insecte, larve etc. ### Gainusa de pampas inambu (Rhynchotus rufescens) Gainusa de pampas inambu Gainusa de pampas inambu (inaltime 40 cm) are marimea unui fazan, fiind mult apreciata ca vanat. Penajul ii este cafeniu, mai roscat pe piept si la remige. Penele acoperitoare ale aripilor sunt striate transversal. Se gaseste in Brazilia, Bolivia, Uruguay si Argentina, avand o ponta formata din 5-9 oua. Nu se stie precis care din sexe se ocupa de incubatie. Este o pasare buna alergatoare, iar la pericol se tupileaza la suprafata solului. Ca hrana consuma plante verzi si diferite seminte, rar si insecte. ### Gainusa de pampas pitica (Nothura maculosa) Gainusa de pampas pitica Gainusa de pampas pitica (inaltime 30 cm) se afla raspandita din sudul Mexicului pana in Brazilia, traind mai mult solitara si fiind foarte asemanatoare cu potirnichea de la noi datorita fenomenului de convergenta adaptativa, adica a evolutiei in aceleasi conditii de mediu. Cafeniul-roscat al penajului este punctat de pete mai inchis colorate. Este o pasare buna alergatoare, iar la pericol se tupileaza la suprafata solului. Ca hrana consuma plante verzi si diferite seminte, rar si insecte. ### Cristeii de madagascar (Mesoenatidae) Cristeii de madagascar Cuprind numai 3 specii ce se intalnesc numai in insula Madagascar. Sunt pasari excelent alergatoare, cu picioarele lungi, dar aproape incapabile de zbor, fiind lipsite de clavicula. Locuiesc in paduri muntoase ori in savane secetoase si cuibaresc pe sol sau in boschete joase. Depun un singur ou de forma eliptica. Cristeiul de madagascar brun (Mesoenas unicolor) (inaltime 18 cm) are un colorit brun-roscat si prezinta fenomenul de poliandrie si inversiune a caracterelor sexuale secundare ca in cazul cristeilor luptatori. Traieste pe solul umed al padurilor higrofile, fiind o pasare rara. ### Cristeii luptatori (Turnicidae) Cristeii luptatori Cristeii luptatori sunt raspanditi in regiunile calde si temperate ale Lumii Vechi, in savane si campii descoperite, cuprinzand o familie de 14 specii de talie relativ redusa. Majoritatea speciilor au degetul posterior lipsa. Caracteristic speciilor acestei familii este inversiunea totala a caracterelor sexuale secundare. Ca aspect exterior, femelele sunt mai mari si mai viu colorate decat masculii, iar ca obiceiuri - in special in epoca reproducerii - femelele au voce mai puternica si sunt foarte combative. Sunt pasari tipic poliandre. Masculii fac cuiburile in care femelele isi depun ouale, dar apoi tot ei clocesc si cresc puii. Dupa ce un mascul a inceput clocitul, femelele incep chematul pentru atragerea altuia. De obicei femelele traiesc solitare, iar masculii in grupuri. Datorita puternicului instinct combativ al femelelor, sunt folosite in arena, la luptele ce se dau intre ele, asemenea celor ale cocosilor luptatori. Cristeiul luptator hotenton (Turnix hottentotta) (inaltime 16 cm) traieste in sud-vestul Africii de sud. Penajul ii este cafeniu solzat, pieptul rosiatic, pantecele albicios. Cristeiul luptator cu picioare galbene (Turnix tanki) (inaltime 14 cm) se intalneste in India, China, insulele Andaman si Nicobar. Coloritul, ca al cristeiului luptator hotentot, dar cu pantecele galbui. Cristeiul luptator de tufis (Turnix sylvatica) (15-18 cm) este raspandit mai ales in Africa, India, dar cloceste izolat si in sudul Spaniei si al Portugaliei. Aceeasi culoare generala ca si la speciile de mai sus. Cristeiul luptator de stepa (Pedionomus torquatus) (10-13 cm) - pasare specifica in regiunile desertice ale Australiei. Are coloritul cafeniu-galbui, solzat. Spre deosebire de masculi, femelele au gatul inconjurat cu un colier de pene alb-negre, iar pe piept au o banda cafenie. Se hraneste cu seminte si insecte. ### Cristeii inotatori (Heliornithidae) Cristeii inotatori Cristeii inotatori sunt pasari raspandite in zonele tropicale ale Africii, Americii de Sud si tinuturile indo-malaieze, cuprinzand doar 3 specii de marimea si aspectul unui ferestras. Se asemeana cristeilor, avand insa degetele lobate ca la lisita. Sunt foarte bune inotatoare si scufundatoare, penajul fiind des si compact. Traiesc in regiunile raurilor cu vegetatie bogata pe maluri si, desi sunt izolate geografic, se aseamana foarte bine intre ele. Se hranesc cu seminte, insecte acvatice, crustacei, melci, broaste si pesti. Cristeiul inotator asiatic (Heliopais personata) (inaltime 40 cm), este un scufundator excelent, traind in regiunile retrase cu terenuri mlastinoase si paduri inundate, aproape inaccesibile omului din sudul Indiei, Tailandei, Sumaterei. Penajul este maroniu-oliv, cu capul si o parte din gat negre. In timpul imperecherii le apare o protuberanta carnoasa la baza ciocului. Cristeiul inotator african (Podica senegalensis) (inaltime 40 cm), se afla raspandit in sudul Africii . Pasarile au corpul maroniu patat, aripile batand in verzui. Daca este urmarit de un dusman se refugiaza pe uscat. Inoata ca si celelalte specii cu corpul mult scufundat si numai cu gatul si capul scoase la suprafata apei. ### Gainusa purpurie (Porphyrula martinica) Gainusa purpurie Aceasta, cu o inaltime de 33 cm, pasare raspandita in sudul S.U.A. si pana in mijlocul Americii de Sud. Coloritul capului este mai intunecat, cu reflexe sinilii pe piept, verzi pe aripi. Se hraneste cu seminte de cereale, facand adesea pagube in culturi, dar si cu insecte si chiar cu oua de pui, pe care le rapeste din cuiburi. ### Takahe (Notornis hochstetteri) Takahe Acesta, cu o inaltime de 50 cm, din Noua Zeelanda, este o pasare mare, incapabila de zbor. A fost descoperita in anul 1847. Azi mai sunt doar vreo 30-40 de exemplare in zona muntoasa cea mai inalta din sudul Noii Zeelande. Coloritul capului este intunecat, cu reflexe sinilii pe piept, verzi pe aripi. ### Veka (Gallirallus australis) Veka Aceasta, cu o inaltime de 50 cm, este o specie devenita extrem de rara, se gaseste in Noua Zeelanda. Are un penaj cafeniu cu pete mai inchise. Este o pasare seminocturna, traind pe solul umed al padurii, ziua stand ascunsa in vizuini pe care si le sapa singura. Se hraneste cu soareci si soparle. ### Lisita crestata (Fulica cristata) Lisita crestata Aceasta, este o inaltime de 41 cm, este raspandita intr-un areal redus in sudul Spaniei si portiunea nord-vestica a Africii, prezinta deasupra fruntii doi muguri carnosi. Coloritul este negricios. In cuiburile plutitoare, ambii parteneri clocesc cu schimbul. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Cristeiul de balta (Rallus aquaticus) Cristeiul de balta Cristeiul de balta (inaltime 28 cm) este o pasare care traieste indeosebi in zone umede si care duce o viata nocturna. Penajul pe spate este cafeniu-patat. Partea din fata si cea inferioara sunt cenusii la mascul si cafenii-roscate la femela, avand laturile corpului zebrate vertical. Cuibul si-l face in vegetatia deasa, in apropierea apelor. Ierneaza in vestul Europei si in jurul Marii Mediterane, in sudul si estul Asiei. In iernile blande, la noi, in preajma apelor neinghetate, se pot intalni adesea exemplare nordice. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Crestelutul mic (Porzana pusilla) Crestelutul mic Acesta, cu o inaltime de 18 cm, se intalneste pe tot cuprinsul tarii noastre in ierburile umede. Spatele este cafeniu-patat. Partea din fata si cea inferioara sunt cenusii la mascul si cafenii-roscate la femela. Cartierele de iernare sunt valea Nilului si sud-estul Indiei. Populatiile asiatice ierneaza in sud-estul acestui continent. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Crestelutul mijlociu (Porzana parva) Crestelutul Acesta, cu o inaltime de 19 cm, este o pasare raspandita prin ierburi umede, in vecinatatea apelor. Spatele este cafeniu-patat. Partea din fata si cea inferioara sunt cenusii la mascul si cafenii-roscate la femela. Toamna migreaza spre cartierele de iernare din nord-estul Africii si Arabiei. Populatiile asiatice ierneaza din sud-vestul Asiei pana-n India. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Cristelutul pestrit (Porzana porzana) Cristelutul pestrit Acesta, cu o inaltime de 23 cm, cuibareste la noi in tinuturile bogate in vegetatie din apropierea apelor. Spatele este cafeniu-patat. Partea din fata este cenusiu punctata. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din sudul si vestul Europei, din nordul si estul Africii, al sudului Arabiei. Populatiile asiatice ierneaza in sudul Asiei, din Iran pana-n India. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Cristelul de camp (Crex crex) Cristelul de camp Acesta, cu o inaltime de 36 cm, se gaseste larg raspandit in tara noastra indeosebi prin ierburile umede. Este cafeniu cu pete mai inchise si aripile roscate. Cuibul si-l face in vegetatie, pe sol. Toamna se indreapta spre tinuturile Africii de nord-vest ori la sud de Sahara. Puii sunt nidifugi. Hrana este formata din diferite nevertebrate ori din muguri si frunze de plante acvatice. ### Gainusa de apa (Gallinula chloropus) Gainusa de apa Gainusa de apa (inaltime 33 cm) este frecventa vara in baltile mici sau la marginea baltilor mari, cu vegetatie bogata. Innopteaza in tufisuri sau arbori mici. Pasarea poate inota si sa se scufunde foarte bine cu toate ca degetele nu au membrane sau lobi inotatori, ci sunt multe alungite spre a-i permite mersul pe frunzele plutitoare. Cuibareste in vegetatie la mica inaltime, aproape de suprafata solului, sau in arbori mici. Toamna migreaza spre locurile de iernat din vestul Europei, in jurul Marii Mediterane si in sud-vestul Asiei. ### Lisita (Fulica atra) Lisita Lisita (inaltime 38 cm), prezenta aproape in toate bailtile cu stuf si cu papura din tara, este una dintre cele mai mari specii ale acestei familii intalnite in tara noastra. Coloritul penajului este cenusiu-inchis, aproape negru. Inoata perfect si se cufunda frecvent in apa dupa hrana, desi degetele picioarelor nu au membrane interdigitale, ci niste lobi cornosi. Zboara greu si numai la nevoie. Cuibareste in mijlocul papurisului inundat. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din vestul Europei si din jurul Marii Mediterane. Populatiile din estul arealului de cuibarit ierneaza in sudul si estul Asiei. In iernile blande lisitele venite din nordul Europei se concentreaza adesea spre litoral si in baltile neinghetate. ### Cristeiul soare (Eurypyga helias) Cristeiul soare Cristeiul soare are o inaltime de 50 cm si este raspandit in tinuturile cu maluri impadurite si in stufarisurile apelor din America intertropicala, din Guatemala pana-n sudul Braziliei, duce mai ales o viata crepusculara, fiind bun alergator si numai arareori zboara. Penajul cafeniu cu amestec de diferite culori este foarte frumos. Cand isi desface coada si aripile, pasarea se aseamana cu un fluture urias. Puii, desi nidifugi, sunt inca hraniti un timp de catre parinti. Hrana consta din insecte, mici pestisori, broscute si soparle. ### Pasarile kagu (Rhynochetidae) Kagu Formeaza o familie cu un singur reprezentant. Kagu (Rhynochetus jubatus) (inaltime 55 cm) traieste in insula Noua Caledonie din Oceanul Pacific. Este de marimea unui corb, cu un pena cenusiu, avand pe cap o creasta de pene pe care o ridica si o coboara dupa vointa pasarii. Duce o viata nocturna, ziua stand ascunsa. Are ochii bine dezvoltati si din cauza penelor sale moi este aproape incapabila sa zboare; alearga insa bine si duce o viata de card. Ponta contine doar un singur ou, de marimea celui de gaina. Se hraneste cu viermi, melci si insecte. Pasarea a fost descoperita de cca 150 de ani, in prezent fiind pe cale de disparitie. ### Cristeii uriasi (Aramidae) Cristeii uriasi Cristeii uriasi cuprind doar 2 specii raspandite in America intertropicala, in tinuturile cu paduri, mlastini si stufarisuri in apropiere, avand aspectul unor cristei de talie mare. Au obiceiul sa innopteze in arbori. Puii sunt nidifugi. Se hranesc indeosebi cu melci in cautarea carora scurma cu ciocul lor lung. Sunt pasari active atat ziua cat si noaptea. Cristeiul urias brazilian (Aramus scolopaceus) (inaltime 68 cm) este raspandit in sudul Americii de Nord si regiunile tropicale ale Americii de Sud. Traieste in regiuni de smarcuri si mlastini. Are coloritul cafeniu cu niste pete lunguiete deschise. Cristeiul urias solzat (Aramus guarauna) (inaltime 70 cm) poate fi gasit din sudul S.U.A. (Florida) pana-n Argentina, in habitate asemanatoare cu ale cristeiului brazilian. Unii autori ii considera ca fiind chiar o singura specie, altii ca fiind subspecii diferite. Este mai inchis la colorit decat precedentul, iar petele deschise repartizate numai in partea dinainte a corpului. ### Cocorul cu coroana (Balearica pavonina) Cocorul cu coroana Acesta, cu o inaltime de 105 cm, traieste in carduri pe intinsele savane africane. Noaptea doarme in arbori. Corpul este cenusiu, cu alb si galben la aripi. Pe cap are o coroana de pene colorate in galben. Hrana consta din diferite vegetale, dar consuma si moluste, viermi, insecte etc. ### Cocorul sarus (Grus antigone) Cocorul sarus Acesta, cu o inaltime de 190 cm, este cel mai mare dintre cocori. Traieste in nordul Indiei si duce o viata monograma foarte durabila. Se hraneste cu soareci, serpi si insecte. Cenusiu la penaj, ca si alti cocori, are obrajii si o parte a gatului rosie. ### Cocorul alb (Grus americana) Cocorul alb Cocorul alb are o inaltime de 125 cm si mai exista in prezent doar 40-50 de exemplare, cu penajul complet alb, iar remigele primare negre. Este cea mai mare pasare nordamericana. Traheea are 1,70 m, mai lunga decat la toate pasarile de pe Pamant; datorita acestui fapt poate scoate niste strigate foarte puternice ca de trompeta. Cloceste pe malurile Lacului Sclavilor din Canada, si ierneaza in Texas (S.U.A.); Hrana consta din diferite vegetale, dar consuma si moluste, viermi, insecte etc. ### Cocorul canadian (Grus canadensis) Cocorul canadian Acesta, cu o inaltime de 90-120 cm, traieste in nordul Americii de Nord si estul Siberiei. Ierneaza in Texas si America Centrala. Are corpul cenusiu, cu rosu in partea anterioara a corpului. Isi aseaza cuibul pe pamant, puii fiind nidifugi. Penele aripilor naparlesc la doi ani, perioada cand pasarea devine incapabila de zbor. Hrana consta din diferite vegetale, dar consuma si moluste, viermi, insecte etc. ### Cocorul mic (Anthropoides virgo) Cocorul mic Cocorul mic (inaltime 96 cm) este prezent ca o pasare rara de pasaj, primavara in drum spre locurile de cuibarit din Asia centrala si de vest, iar toamna spre Delta Nilului. Populatiile din estul arealului de cuibarit ierneaza in sudul Asiei. Corpul este in intregime cenusiu cu un smoc alb de pene indaratul gatului. Isi aseaza cuibul pe pamant, puii fiind nidifugi. Penele aripilor naparlesc la doi ani, perioada cand pasarile devin incapabile de zbor. Hrana consta din diferite vegetale, dar consuma si moluste, viermi, insecte etc. ### Cocorul de mare (Grus grus) Cocorul de mare Cocorul de mare (inaltime 114 cm) cuibareste inca in putine perechi pe grindurile izolate din sud-estul Deltei Dunarii, fiind tot mai mult nelinistit de patrunderea omului in mediul sau de viata. Penaul este cenusiu, gatul alb si negru, iar crestetul rosu. Regiunea specifica pentru clocit este in special nordul Europei, mai putine pasari oprindu-se in campia mesopotamiana. In timpul pasaului poate fi urmarit zburand in formatie caracteristica in V. Este o pasare de o prudenta extraordinara, greu de impuscat de vanatori. Depune doar doua oua in cuiburi instalate pe sol, intre stufariile nepatrunse, neinundabile, iar puii dupa ecloziune isi urmeaza parintii in cautarea hranei. In timpul imperecherii executa dansuri nuptiale originale, cu adevarat acrobatice. Cartierele de iernat sunt tinuturile din sudul Spaniei, nordul Africii si sud-vestul Asiei. Are gatul si picioarele lungi. Caracteristic ii este forma foarte lunga a traheei care patrunde pe langa osul sternului, sub muschiului pieptului, formand mai multe bucle, fapt ce explica puternicele strigate pe care le scoate. Penele aripilor naparlesc la doi ani, perioada cand pasarile devin incapabile de zbor. Hrana consta din diferite vegetale, dar consuma si moluste, viermi, insecte etc. ### Pasarile trompeta (Psophiidae) Pasarile trompeta Cuprind 4 specii raspandite in America de Sud, in padurile tropicale umede. Au atitudinea unei curci, putin cocosate, cu ochii mari. Sunt pasari sociabile, traind in carduri mari pe solul padurilor. Alearga foarte bine, dar zboara greoi si numai la nevoie. Pot inota cu usurinta. Cuibaresc in scorburile arborilor sau in mici adancituri langa trunchiurile inconjurate de vegetatie. Dupa ecloziune, puii nidifugi se arunca din cuib, asemeni puilor unor rate, ajungand pe pamant fara sa se raneasca. Hrana consta in special din fructele si semintele scapate de papagali, tucani sau de maimute. Desi se domesticesc usor, in captivitate nu s-a reusit sa fie reproduse. Prin glasul lor puternic avertizeaza omul la ivirea unui dusman. Pasarea trompeta cu aripi albe (Psophia leucoptera) (inaltime 55 cm) traieste in Peru. Este o pasare neagra cu reflexe metalice si cu aripile albe. Pasarile trompeta cu aripi verzi (Psophia viridis) (inaltime 55 cm) traieste in padurile din Brazilia. Are un colorit negru cu reflexe metalice verzi pe aripi si violacee pe gusa. ### Berzele-Serpi (Cariamide) Berzele-Serpi Cuprind numai doua specii, raspandite in America de Sud, bine adaptate la fuga rapida. Au gatul si picioarele lungi, amintind Pasarea secretar (Sagittarius serpentarius) din Africa. Capul este mare, iar la radacina ciocului, pe frunte, prezinta un smoc de pene. Traiesc in perechi sau mici carduri. Noaptea dorm in arbori. Strigatul le este patrunzator. Zboara numai la nevoie. Se ascund cu abilitate printre ierburi, putand cu greu sa fie vazute. Duc o viata terestra si au un regim de hrana preponderent carnivor, constand din insecte mari si mici, reptile si mici mamifere. Puii sunt scurt timp nidicoli, apoi devin nidifugi. Barza-Sarpe Braziliana (Cariama cristata) (inaltime 85 cm) traieste in pampasurile din Brazilia, Paraguay si nordul Argentinei. Cuibareste pe sol. Hrana consta din insecte, soparle, serpi, fructe. Coloritul penajului este cafeniu-roscat. Barza-Sarpe Argentiniana (Chunga burmeisteri) (inaltime 75 cm) traieste in savanele din nord-vestul Argentinei, cuibarind in arbori scunzi sau tufisuri. Are penajul cenusiu, cu nuante violacee. ### Dropia gulerata (Chlamydotis undulata) Dropia gulerata Aceasta, cu o inaltime de 70 cm, este doar o pasare ratacita la noi, fiind semnalata prin cateva capturari. Apare din regiunea de cuibarit, din Asia Centrala. Hrana la adulti este preponderent vegetala, iar la pui mai mult animala. Depun de regula doua oua in cuiburi simple, pe sol. ### Starcaciul (Otis tetrax) Starcaciul Starcaciul (inaltime 43 cm) apare destul de rar la noi, ca specie de pasaj. Masculul este maroniu cu pete mai inchise, gatul negru, iar partea inferioara alba. Femela are gatul cafeniu ca si corpul. In prezent cloceste in sud-vestul Europei si al Asiei Centrale. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din nord-vestul si nord-estul Africii si din sud-vestul Asiei pana-n India. Hrana la adulti este preponderent vegetala, iar la pui mai mult animala. Depun de regula doua oua in cuiburi simple, pe sol. ### Dropia (Otis tarda) Dropia Dropia (inaltime 106 cm) este sedentara la noi, dar in ierni prea aspre si in lipsa hranei si a adapostului pasarile se pot retrage spre sud-estul tarii sau trec in Bulgaria, pentru a reveni spre primavara. Penajul este galbui-cafeniu cu striuri negricioase, iar capul si gatul cenusiu. Partea inferioara a corpului este alba. Masculii ating dimensiuni foarte mari in comparatie cu femelele, depasind adesea de patru ori talia acestora, situandu-se astfel ca specia cu dimorfismul de talie cel mai pronuntat dintre toate pasarile lumii. De obicei masculul are 12-15 kg, exceptional 21 kg, iar femelele 4-7 kg. Dropiul reprezinta astfel cea mai robusta pasare din Europa si aproape cea mai grea pasare zburatoare din lume. Specia este in continuu regres, fiind disparuta din multe tari europene. Hrana la adulti este preponderent vegetala, iar la pui mai mult animala. Depun de regula doua oua in cuiburi simple, pe sol. ### Pasarea ogorului cu cioc mare (Esacus magnirostris) Pasarea ogorului cu cioc mare Aceasta, cu o inaltime de 58 cm, este o specie ce traieste pe tarmurile marine ale Indoneziei si ale Australiei. Are gatul si pieptul cafeniu deschis, aripile cafeniu inchis cu oglinzi albastrui, pantecele albicios. Se hraneste cu soareci, soparle, insecte, viermi. Puii sunt nidifugi. ### Pasarea ogorului (Burhinus oedicnemus) Pench and Kanha Pictures Pasarea ogorului Aceasta, cu o inaltime de 41 cm, este o pasare de vara, cuibarind in regiunile aride ale Dobrogei, prezent pe grindurile nisipoase ale Deltei Dunarii, dar si in unele tinuturi din sudul tarii. Coloritul penajului este cafeniu cu dungulite intunecate. Penele aripilor sunt negricioase. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din Africa tropicala de est si din sudul Arabiei. Se hraneste cu soareci, soparle, insecte, viermi. Puii sunt nidifugi. ### Alca papagal (Cyclorrhynchus psittacula) Alca papagal Alca papagal (inaltime 26 cm) este o pasare oceanica relativ comuna, raspandita in Marea Bering si in nordul Oceanului Pacific. Rareori poate fi vazuta pe uscat in afara epocii cuibaritului, deoarece viata si-o petrece pe apa. Penajul pe partea anterioara a corpului este negricios, pe cea posterioara alb. Ciocul, de forma aproape rotunda, este rosu vara la adulti, iar la tineri si la adulti in timpul iernii, negru. Depune un singur ou, foarte mare in comparatie cu corpul, cu aspect piriform, care astfel nu se rostogoleste de pe politele stancilor. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Alca cu oglinda (Cepphus grylle) Alca cu oglinda Alca cu oglinda (inaltime 36 cm) cuibareste in colonii, in tinuturile nordice ale Europei, sapandu-si cuiburile in malurile inclinate sau pe lespezi si sub bolovani mari. Vara are un colorit negru cu o pata alba pe aripa, iar iarna este gri-albicios, cu coada si varful aripilor negre. Depune un singur ou, foarte mare in comparatie cu corpul, cu aspect piriform, care astfel nu se rostogoleste de pe politele stancilor. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Papagalul de mare (Fratercula arctica) Papagalul de mare Papagalul de mare (inaltime 30 cm) are arealul pe coastele Oceanului Inghetat, din Groenlanda spre insula Novaia Zemilia, ca si pe coastele Islandei, Marii Britanii, Norvegiei si ale insulei Faroe. Cuibul si-l sapa pe politele stancoase ale tarmurilor. Culoarea ciocului se schimba in timpul iernii de la o combinatie intre rosu, albastru si galben la una galbena slab dungata cu rosu si el devine totodata mai mic din cauza caderii invelisului sau cornos. Spatele este negru. Obrajii, pieptul si pantecele sunt albe. Depune un singur ou, foarte mare in comparatie cu corpul, cu aspect piriform, care astfel nu se rostogoleste de pe politele stancilor. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Alca mascata (Lunda cirrhata) Alca mascata Alca mascata (inaltime 40 cm) se afla raspandita in Marea Britanie si in nordul Oceanului Pacific. Culoarea rosie si portocalie de vara a ciocului se schimba iarna in rosu palid la varf si negricios la baza. Penajul este negru, brunatic pe partea ventrala. Obrajii albi au doua prelungiri de pene galbene. Cuibareste in colonii mari, pe tarmuri pietroase si stanci inaccesibile. Depune un singur ou, foarte mare in comparatie cu corpul, cu aspect piriform, care astfel nu se rostogoleste de pe politele stancilor. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Garia (Uria aalge) Garia Garia (inaltime 44 cm) se intalneste aproape in toata partea nordica a Oceanelor Atlantic si Pacific, clocind in colonii mari, pe stancariile insulelor din vecinatatea marilor. Coloritul penajului este negru cu pantecele alb. Oul, in forma de para, ca la toti reprezentantii grupului, are un colorit ce variaza mai mult ca la oricare alta pasare, de la alburiu la verzui, cu pete caramizii pana la cenusiu-negricios. Are aripile scurte, ciocul puternic, comprimat lateral, tarsele scurte si degetele cu palmatura, picioarele fiind indreptate mult indarat. Inoata si se scufunda excelent, sub apa ajutandu-se si de aripi. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Pinguinul mic (Alca torda) Pinguinul mic Pinguinul mic (inaltime 41 cm) are un mic cioc boltit, strabatut de niste santuri transversale. Penajul este negru, cu pantecele alb. Cuibareste pe stancariile din regiunea curpinsa intre coastele sudice ale Oceanului Atlantic si cele nordice ale Danemarcei. Are aripile scurte, tarsele scurte si degetele cu palmatura, picioarele fiind indreptate mult indarat. Pe sol se misca cu multa greutate. Inoata si se scufunda excelent, sub apa ajutandu-se si de aripi. Depune un singur ou, foarte mare in comparatie cu corpul, cu aspect piriform, care astfel nu se rostogoleste de pe politele stancilor. Puiul este nidicol. Se hraneste cu pesti, moluste si crustacei. ### Imperiul Ahemenizilor (persan) (550-330) Sursă foto: Wikipedia Imperiul Ahemenizilor În provincia Persida, vechiul Ansan din epoca babiloniana, locuiau cele zece triburi ale persilor aflate sub dominatia mezilor. În jurul anului 700 î.Hr. aceste triburi s-au unit sub conducerea lui Ahemene (în iraniana Hakamanis), cel care a dat numele dinastiei Ahemenizilor. Persii erau condusi de regi proprii care recunosteau dominatia mezilor. Primii regi persani au fost Cyrus (în iraniana Kurus) I si Cambyse (în iraniana Cambujia). Împrejurarile care au dus la impunerea hegemoniei persilor în Iran sunt redate în mod romantat de Herodot. Este vorba de casatoria fiicei lui Astyages cu Cambyses I al persilor. Din aceasta casatorie s-a nascut Cyrus, care a avut o soarta asemanatoare cu aceea a lui Moise sau a lui Romulus si Remus. El a profitat de slabiciunea statului mezilor pentru a impune dominatia persana. Regele Cyrus al II-lea (559-529) este creatorul statului persan mondial. El a fost unul dintre cei mai de seama monarhi ai antichitatii, care a transformat Persia dintr-o putere regionala în cel mai întins imperiu al antichitatii. În timpul domniei sale persii duc numeroase razboaie de cucerire. În anul 546 î.Hr., ei cuceresc Lydia, ocupa Sardesul si-l captureaza pe regele Cresus. Lydia a fost transformata în satrapie persana, cu numele Sparda. Odata cu cucerirea Lydiei, persii cuceresc si cetatile grecesti de pe litoralul vestic al Asiei Mici, ceea ce a provocat un nou si ultim val colonizator grec în vest, mai ales în Italia. Între anii 545-539, Cyrus supune vaste teritorii din estul Iranului si din Asia Centrala, precum Drangiana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana s.a. Profitând de slabiciunea Regatului Noului Babilon, în anul 539, persii invadeaza Mesopotamia,trec cu usurinta de fortificatiile construite în timpul lui Nabucodonosor al II-lea si ocupa Babilonul fara lupta. Dupa aceasta victorie, Cyrus se proclama “rege al universului, marele rege, puternicul rege, regele Babilonului, regele Sumerului si Accadului, regele celor patru parti ale lumii”, cumulând astfel toate titlurile regale care aparusera în Mesopotamia în milenara ei istorie. În vederea campaniei împotriva Egiptului, Cyrus a dorit sa puna ordine la granita nordica a imperiului sau, acolo unde triburile iraniene ale sacilor si massagetilor produceau nesiguranta. El moare în timpul luptelor cu aceste populatii. Îi urmeaza la domnie fiul sau Cambyses al II-lea (529-522). A fost un rege cu un caracter dificil, fiind foarte banuitor si crud. El a dus la bun sfârsit planul tatalui sau de a cuceri Egiptul. El înfrânge pe egipteni în batalia de la Pelusion. Herodot, principalul nostru izvor despre aceste evenimente, ne da numeroase amanunte despre aceasta cucerire si despre extraordinara impresie asupra contemporanilor: lybienii s-au supus fara lupta, iar grecii din Cyrene au acceptat sa plateasca tribut. Înainte de a porni în campania egipteana Cambyses al II-lea a ucis pe fratele sau Bardias (Smerdis) care fusese numit de Cyrus al II-lea sa supravegheze tinuturile din rasaritul imperiului; a ordonat si asasinarea sorii sale si a îngropat de vii 12 nobili de la curte si a ucis multi altii. Nemultumirile acumulate datorita acestei conduceri despotice au provocat revolta din anul 512-521. Magul Gaumata, care semana foarte bine cu Bardias, fratele regelui, s-a proclamat rege dându-se drept fiul lui Cyrus, anuntând tuturor provinciilor ca a luat locul nebunului de Cambyse. Cambyse a pornit catre Persia pentru a înabusi rascoala, dar moare pe drum, în Syria. Domnia lui Gaumata nu a durat mult, deoarece s-a aflat ca nu era fiul lui Cyrus. Complotistii, în frunte cu Darius, satrapul Partiei, a ucis pe falsul Bardias si pe toti magii pe care se sprijinea. În fruntea statului a venit regele Darius (în iraniana Darayavas) (522-486). El era fiul lui Histaspes, si facea parte dintr-o ramura colaterala a Ahemenizilor. A fost cel mai de seama suveran persan, în timpul caruia imperiul creat de Cyrus al II-lea va ajunge la maxima sa întindere. Despre domnia sa, în afara de informatiile lui Herodot, avem si marea inscriptie de la Behistun în care sunt descrise realizarile regelui. În primii sase ani de domnie, în imperiu au fost numeroase rascoale. Dupa ce acestea au fost înabusite, Darius a luat unele masuri care au sporit puterea centrala, si au îmbunatatit situatia economica. Face o reforma administrativa, împartind întregul imperiu în 21 de satrapii, fiecare satrapie fiind condusa de un satrap (= îngrijitorul tarii), care era reprezentantul regelui în teritoriu. Satrapiile corespundeau în general cu teritoriul populatiilor supuse. Adeseori, datorita marilor distante pâna la centrul political imperiului, satrapii aveau tendinta sa devina tot mai autonomi. Pentru a evita posibilele defectiuni ale satrapilor, acestia erau supravegheati de alti reprezentanti ai regelui numiti “ochii si urechile regelui”. Darius a acordat o mare atentie problemelor economice. Pentru a usura legaturile cu satrapiile, regele a initiat un vast program de constructii de drumuri. Cel mai renumit dintre acestea era acela care lega capitala Persepolis de orasul Sardes din vestul Asiei Mici, lung de cca. 2400 km. Soselele erau prevazute cu statii de posta unde se schimbau caii, ceea ce facea ca corespondenta sa ajunga la destinatie într-un timp record pentru acele vremuri. A batut moneda de aur, dareicul, în numar asa de mare, încât acesta a devenit principala moneda a vremii. A construit o noua capitala la Persepolis, situata la altitudinea 1570 m, pe care a împodobit-o cu numeroase constructii monumentale. Urmasul sau, regele Xerxes, a dus la bun sfârsit construirea noului oras. El va fi distrus de Alexandru Macedon, dupa care va înceta sa mai aiba vreo importanta deosebita. În politica externa, Darius a avut mai putin succes. În anul 519 a înglobat Pungeabul, teritoriul din centrul Indiei, ceea ce a facut ca suprafata imperiului sa depaseasca cinci milioane de km patrati. În anul 513, începe campania împotriva scitilor. Armatele persane patrund prin tinuturile tracice, trec Dunarea, dar scitii evita lupta, retragându-se în nesfârsitele stepe din nordul Marii Negre. Descriind aceasta expeditie, Herodot da si unele informatii despre lumea getica. O alta pagina din politica externa a lui Darius o reprezinta raporturile cu lumea greaca. Cetatile grecesti din vestul Asiei Mici, cazute sub dominatia persana înca din timpul regelui Cyrus al II-lea, suportau greu dominatia persana. În anul 500 î.Hr., ele s-au revoltat, fiind sprijinite formal de cetatile din Grecia. La început, rasculatii au avut succes, dominatia persana fiind înlaturata din vestul Asiei Mici. Dar persii îsi mobilizeaza fortele si îi înfrâng pe rasculati. Sprijinul acordat rasculatilor de unele cetati grecesti a constituit pretextul razboaielor îndelungate dintre greci si persi, cunoscute în istoriografie sub numele de razboaiele medice (492-479). În prima parte a razboiului, persii au avut unele succese, dar apoi au fost înfrânti în batalia de la Marathon din Attica. Statul persan era numai în aparenta unul centralizat. Vastul teritoriu era format dintr-un mare numar de populatii cu origini, limbi, religii si traditii adesea foarte diferite. În realitate, Imperiul persan era mai degraba o adevarata piramida de regate si guvernorate locale (satrapii). Acest lucru rezulta si din titulaturile suveranilor persani si ale dinastilor locali. În vechea persana, hsaça (în avestica xsathra) înseamna „tara”, “tinut”, iar „tara supusa” se numea dahyu. Deasupra fiecareia dintre acestea domnea un hsayathiya, “stapânitor”, „rege”, iar „stapânitorul suprem”, „regele suprem” era hsayathiya hsayathiyanam, adica „regele regilor”. După domnia lui Darius, imperiul persan cunoaşte un lent proces de decădere. Urmaşii săi, Xerxes I (486-465), Artaxerxes I Longimanus (465-425), Xerxes al II-lea (425-424), Darius al II-lea Nothos (423-404), Artaxerxes al II-lea Mnemon (404-359) şi Artaxerxes al III-lea Ochos (359-338) şi Arses (338-336) se vor confrunta cu numeroase răscoale ale provinciilor, şi în special cu cele din Egipt. Încercările regilor persani de a fi arbitri lumii greceşti au dat rezultate numai în parte. Ultimul rege persan, Darius al III-lea Codomanul (336-330), nu a putut să reziste ofensivei lui Alexandru Macedoncare, printr-o campanie fulgerătoare, reuşeşte, în numai câţiva ani, să desfiinţeze vastul imperiu persan (anul 330 î.Hr.). Campania lui Alexandru Macedon marchează o nouă epocă în istoria Iranului, cea elenistică. Iranul va face parte din regatul Seleucizilor, care se va forma în urma unui lung şir de războaie dintre generalii lui Alexandru. În timpul epocii elenistice (330-427), în Iran vor veni numeroşi greco-macedoneni, iar limba greacă va fi limba statului Seleucizilor. Cu toate acestea, elementul iranian autohton a fost preponderent. În jurul anului 250 î.Hr., profitând de unele dificultăţi ale statului Seleucizilor, în Iran pătrund triburile iraniene ale parnilor care s-au aşezat la început în provincia Parţia şi vor lua numele de parţi. Ei erau conduşi de Arsace, care a pus bazele dinastiei Arsacizilor şi regatului parţilor (247 î.Hr. – 224 î.Hr.). Într-o primă etapă, parţii au recunoscut, măcar formal, autoritatea regilor seleucizi, dar treptat ei se vor emancipa, formând un stat independent în centrul Iranului. Între anii 171-138, în timpul domniei regelui Mitradate I, regatul parţilor devine cea mai mare putere a Orientului. Profitând de criza regatului Seleucid, parţii cuceresc,în anul 160, Media, apoi Babilonia, partea vestică a regatului parţilor devenind centrul politic şi economic al ţării, cu oraşele Seleucia de pe Tigru şi Ctesifon, acesta din urmă devenind noua capitală a ţării. În anul următor, anexează Elamul, Persida şi sudul Bactrianei. Între anii 140-139, în urma războiului purtat cu regele seleucid Demetrios alII-lea, Mitradates I dobândeşte independenţa deplină a statului, îşi ia titlul de „mare rege”, şi bate pentru prima dată monedă cu propriu-i chip şi cu o legendă în limba greacă. Limba oficială a statului parţilor continuă să fie cea greacă. Timp de peste două secole, raporturile dintre romani şi parţi au fost adesea încordate, ducând la numeroase războaie. În anul 53 î.Hr. romanii suferă o gravă înfrângere la Carrhae, în urma căreia prestigiul roman este grav afectat în Orient. Împăratul Augustus a reuşit, în urma unor tratative îndelungate, să repatrieze o parte a prizonierilor de război şi a steagurilor capturate de parţi. Împăratul Traianus a purtat un lung şi dificil război împotriva parţilor (114-117), în urma căruia Mesopotamia este cucerită şi transformată în provincie romană. În timpul împăratului roman Septimius Severus, un nou conflict dintre cele două state (197-199) a dus la cucerirea Seleuciei şi Ctesifonului. A fost o grea lovitură dată prestigiului Arsacizilor, de care va profita aristocraţia iraniană pentru a instaura o nouă dinastie, care deschide o nouă epocă în istoria Iranului, aceea a Sasanizilor (224-651). Noul stat iranian se întindea de la Eufrat până la Indus. Suveranii acestui stat se revendicau de la tradiţia ahemenidă, respingând civilizaţia elenistică. Liantul religios al iranienilor a fost zoroastrismul care a devenit religie oficială de stat. Limba oficială a regatului Sasanizilor a fost persana medie (pahlevi). Statul Sasanizilor a devenit pentru patru secole principala putere a Orientului, cu care Imperiul roman, devenit mai târziu bizantin, va avea numeroase conflicte. Dintre suveranii Sasanizi, Şapur I (241-272) a purtat războaie victorioase cu romanii; în timpul regelui Chosroe I (531-579), statul Sasanizilor a cunoscut maxima întindere teritorială. Tot acum a fost şi epoca de aur a culturii iraniene. Statul Sasanizilor a fost desfiinţat între anii 632-631, când arabii cuceresc Iranul. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Regatul Mediei (finele sec.VIII – 550 î.Hr.) Sursă foto: Wikipedia Regatul Mediei Cele dintâi informaţii istorice despre mezi le găsim în izvoarele assiriene. În a doua jumătate a secolului IX î.Hr., pe vremea regelui Salmanasar al III-lea (836 î.Hr.) inscripţiile assiriene amintesc de triburile Māda şi Pārsa, denumiri care desemnau pe mezi şi perşi. În secolul al VIII-lea, în vremea lui Sargon al II-lea, assirienii au făcut mai multe campanii împotriva populaţiilor iraniene, care în vremea aceea erau probabil încă nomade sau seminomade. În sursele assiriene, Media era numită “Ţara cea îndepărtată”. Necesitatea de autoapărare împotriva assirienilor şi sciţilor a contribuit la apariţia celui mai vechi stat iranian. Principalul nostru izvor pentru aceste evenimente este istoricul grec Herodot, care s-a interesat, prin sursele sale greceşti şi persane, despre istoria timpurie iraniană. Comparaţia făcută între informaţiile oferite de Herodot şi inscripţiile assiriene sau persane, arată că istoricul grec era relativ bine informat asupra celor narate, deşi unele afirmaţii ale sale nu au putut fi verificate din surse independente. Potrivit tradiţiei transmise de Herodot, triburile medice au fost unificate, pe la 715 î.Hr. de Deiokes. Este posibil ca acest personaj să fi fost menţionat şi în analele assiriene de la sfârşitul secolului al VIII-lea, unde se spune că un Daiaukku a fost făcut prizonier de assirieni şi deportat în Syria. După Herodot, Deiokes a fost acela care a construit cetatea Ecbatana, Hamadanul de azi, care a fost capitala ţării. În jurul anului 673 în Media a izbucnit o răscoală antiassyriană, sprijinită se pare de sciţi şi cimmerieni. Unul dintre conducătorii mezilor răsculaţi era denumit în analele assiriene Caştariti, nume sub care cercetătorii moderni recunosc pe Fraortes care, după Herodot, a urmat la domnie lui Deiokes (care ar fi domnit 53 de ani). Fraortes ar fi domnit 22 de ani şi ar fi murit în luptele cu assirienii, câştigând independenţa Mediei. După domnia lui Fraortes, istoria Mediei este ceva mai bine cunoscută. Îi urmează la domnie regele Cyaxares (în iraniană Huvahştra) (625-585). A fost un mare rege al mezilor, care prin activitatea sa a ridicat prestigiul ţării sale la rangul de mare putere în Orientul mijlociu. A format o armată regulată după model assyrian şi, în alianţă cu Babilonia, a început războiul împotriva assirienilor pe care îi înfrânge între anii 615-605. El a supus şi statele Mana şi Urartu, din vestul Mediei şi i-a înfrânt pe sciţii care năvăliseră în Iran. Ocupă apoi Cappadocia şi începe războiul cu Lydia, principala putere din vestul Anatoliei, condusă de regele Alyattes. Lupta dintre cele două armate este sigur datată, la 28 mai 585 î.Hr., deoarece în timpul acesteia a avut loc o eclipsă totală de soare, ceea ce a făcut ca părţile să încheie pace. Lui Cyaxares i-a urmat la domnie Astyages (în iraniană Iştumegu), care a fost ultimul rege al mezilor. Statul acestora nu era suficient consolidat, deoarece aristocraţia provinciilor era în bună măsură independentă, fiind un fel de “regi” locali, aşa cum sunt denumiţi în inscripţiile babiloniene. Cel care a pus capăt regatului mezilor a fost regele persan Cyrus al II-lea. ### Istoria hittiţilor Istoria hittiţilor Principalele izvoare pentru istoria timpurie a hittiţilor sunt cele peste 10.000 de inscripţii provenind din coloniile comerciale assiriene din Cappadocia, precum şi arhiva regală de la Hattusas, care conţin numeroase documente scrise în hittită, accadiană şi hurrită. La acestea se adaugă, desigur, cercetările arheologice şi un număr de documente accadiene şi assiriene. În lumina acestor documente, în primele secole ale mileniului II î.Hr., Asia Mică era împărţită în mai multe principate autonome, aflate, în unele cazuri, în raporturi de dependenţă faţă de assirieni. În inscripţiile paleo-assiriene (cca. 1950-1780), conducătorii acestor principate erau amintiţi sub numele ruba’um sau sharrum şi foarte rar ruba’um rabi’um, cu înţelesul de „mare rege”. Între aceste principate, mai importante par a fi fost Kussara, Hattusas, Nesa, Zalpa, Shalatiwar, Purushkhanda, Wakhshaniya ş.a. Către sfârşitul sec. XIX-lea î.Hr. principatul cu centrul la Kussara a început să joace un rol proeminent, deoarece de aici a început opera de unificare a acestor principate. Documentele Regatului vechi hittit amintesc de activitatea unificatoare a regelui Anitta din Kussara care a cucerit un teritoriu vast, care se întindea de la vărsarea râului Halys în nord, unde era oraşul Zalpa, până în sud la oraşul Shalatiwar, incluzând şi oraşele Hattusas, Kaneş (Nesa) şi Purushkhanda. Cercetările arheologice precum şi unele documente contemporane arată că îndelungatele războaie ale lui Anitta, care au indus o stare generală de nesiguranţă, au determinat sfârşitul activităţii comerciale assiriene din Asia Mică. Cu regele Anitta (cca. 1800-1750), începe epoca Regatului vechi hittit (cca.1800-cca.1500). Capitala acestui stat a fost la început la Kussara apoi la Nesa (Kaneş). Un alt vechi suveran hittit a fost Labarnash (Tabarnas), despre care se aminteşte într-un edict de mai târziu, din jurul anului 1500 î.Hr, al regelui Telepinu. El a încheiat procesul de unificare a statului, iar activitatea acestui rege a fost, se pare, atât de importantă, încât ea s-a păstrat foarte vie, numele de Labarnash devenind titlu dinastic, aşa cum a fost cazul, mai târziu, cu Caesar şi Augustus. În vârful ierarhiei politice hittite se afla suveranul, labarna, care era şef militar suprem, judecător şi preot. Regina – tawananna – juca un rol important la curte. Acum apare un aparat birocratic şi se constituie vechiul drept hittit pe care îl cunoaştem printr-un număr de inscripţii care au ajuns până la noi. În sfârşit, tot din această perioadă, s-au păstrat unele însemnări de cronică, care vorbesc despre unele evenimente importante din statul hittit. Între 1650-1620 î.Hr. este domnia lui Hattusili I, în timpul căruia capitala statuluia fost mutată la Hattusas (azi Bogaz-köy), situată la circa 150 km est de Ankara. El a iniţiat o politică expansionistă. A trebuit să facă totodată faţă unor dificultăţi interne provocate de nemulţumirea unei părţi a aristocraţiei faţă de concentrarea puterii în familia regală. Mursili I (1620-1590 î.Hr.) continuă politica expansionistă, cucerind teritorii din Syria de nord. În anul 1595, el face o lungă incursiune de peste 2000 km în Mesopotamia, cucereşte Babilonul. Hittiţii nu şi-au instaurat dominaţia în Mesopotamia, deoarece, revenit în capitală, regele este asasinat în urma unui complot de palat. Ultimul suveran important al vechiului regat este Telepinu I (circa 1525-1500), care a pus capăt gravelor dezordini interne provocate de aristocraţie. Face acesteia unele concesii, dar reuşeşte să menţină unitatea statului. Din timpul său avem şi primul cod de legi hittit. Epoca Regatului milociu (1500-1380) este o perioadă puţin cunoscută. Puterea centrală decade, de această situaţie profitând statul hurrit de la Mitanni care devine putere hegemonă în Orientul apropiat, anexând numeroase teritorii care până atunci aparţinuseră hittiţilor. Pentru a contracara pericolul mitannian, suveranii hittiţi caută sprijinul Egiptului, plătind tribut faraonului Tutmes al III-lea. Începând cu 1380 începe o nouă epocă în istoria hittiţilor, epoca Imperiului hittit (1380-1200), când statul hittit va cunoaşte maxima sa dezvoltare. Această epocă este deschisă de domnia lui Suppiluliuma I (1380-1346), care este cel mai însemnat suveran din istoria acestei perioade. El şi-a extins autoritatea asupra întregii Anatolii şi asupra regatelor Arzawa, Kizzuwatna şi Wilusa, situate în sudul şi estul Anatoliei. În politica sa externă, Suppiluliuma a profitat de slăbiciunea statului Mitanni şi a Egiptului, reuşind să-şi impună dominaţia asupra statului Mitanni şi asupra unor teritorii întinse din Syria şi Liban. După domnia glorioasă a lui Suppiluliuma, urmaşii săi vor reuşi să păstreze un timp moştenirea acestuia. Dintre aceştia, regele Muwatali (1315-1296) a fost confruntat cu încercarea faraonilor egipteni de a îndepărta prezenţa hittită în regiunea syro- palestiniană. A rezultat o mare confruntare militară la Kadeş, pe Orontes, în anul 1299, pe care o cunoaştem atât din surse egiptene cât şi din surse hittite. Războiul, încheiat nedecis, a adus la un tratat de pace prin care se stabileau sferele de influenţă în Syria. Acordând o mare atenţie regiunii syro-palestiniene, Muwatali mută capitala statului la Dattassa, situată mai aproape de această regiune, Hattusas rămânând mai departe un centru politic foarte important. După domnia regelui Muwatali, statul hittit este confruntat cu numeroase probleme externe. Principatele vasale din sudul şi din vestul Anatoliei profitau de orice situaţie pentru a-şi câştiga independenţa. Prăbuşirea statului hittit se va produce însă brusc, în jurul anului 1200 î.Hr., datorită atacurilor “popoarelor mării”. Dispariţia statului hittit a contribuit la o mai rapidă răspândire a metalurgiei fierului, metalurgie cunoscută multă vreme numai hittiţilor. Populaţia hittită nu a dispărut totuşi, deoarece mai târziu, mai ales în sudul Anatoliei şi în nordul Siriei, au apărut unele mici principate hittite, de la care ni s-au păstrat mai multe inscripţii hieroglifice. Studiile lingvistice au dovedit că urmaşii hittiţilor au supravieţuit în Cilicia şi Licia până în epoca romană. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Istoria fenicienilor Istoria fenicienilor După o tradiţie păstrată la Herodot, fenicienii nu ar fi fost autohtoni în patria lor istorică, ci ar fi venit de la Marea Roşie. Această origine nu se poate verifica, deoarece fenicienii, ca populaţie canaaneană, erau înrudiţi cu alte populaţii vest semitice care locuiau de secole teritoriul Canaanului. Începuturile îndepărtate ale istoriei feniciene pot fi plasate în mileniul al III-lea î.Hr., prin descoperirile „proto feniciene” de la Byblos. Basoreliefurile egiptene din timpul dinastiei a V-a fac dovada raporturilor comerciale dintre Fenicia şi Egipt, egiptenii fiind interesaţi mai ales de lemnul de cedru. Timp de câteva secole Fenicia a fost sub stăpânirea economică şi poate şi militară a Egiptului. Ştim că faraonul Thutmosis al III-lea enumera oraşul fenician Arvad ca făcând parte dintre posesiunile sale. Unele informaţii despre oraşele feniciene aflăm şi din arhiva de la El Amarna din Egipt. Individualizarea fenicienilor în raport cu alte populaţii din Canaan s-a produs numai după invazia “popoarelor mării” de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XII-lea, în contextul prăbuşirii statului hittit şi a slăbirii statului egiptean. Principalele cetăţi erau Arvad, Byblos, Sidon, Tyr, la care sau mai adăugat de-a lungul secolelor altele mai mici, cum au fost Siannu, Sarepta, Usnu, Sumura, Arqa, Beirut,Ushu şi Acho. Despre perioada timpurie a istoriei fenicienilor (sec.XII-X), avem informaţii sărăcăcioase. Ele sunt de origine egipteană sau feniciană. Pentru raporturile dintre Byblos şi Egipt, povestirea egipteanului Wen-Amon, care a fost trimis la regele Zakar-Ba’al din Byblos pentru a procura lemn de cedru, este foarte sugestivă. Din partea egipteană, se proclamă o supunere a Libanului faţă de zeul egiptean Amon, în timp ce partea feniciană priveşte aceste relaţii în manieră strict comercială. De altfel, Byblosul va continua să rămână partenerul comercial privilegiat al Egiptului în această perioadă, aşa cum fusese de secole. Unele inscripţii ale regilor din Byblos (Ahi-ram, Abi-Ba’al, Elí-Ba’al, Shipt-Ba’al şi Yehi-Milk) vorbesc despre imaginea regalităţii, iar scrierea unora dintre aceste nume pe unele monumente faraonice este o dovadă a raporturilor strânse dintre această cetate şi Egipt. Despre cetatea Tyr, avem numeroase informaţii în vechiul Testament. Regele Hiram era în relaţii foarte bune cu regii evrei David şi Solomon, cărora le-a oferit lemn şi meşteri pentru construcţia templului şi a palatului din Ierusalim. Cele două state au cooperat în domeniul comercial în Marea Mediterană şi Marea Roşie. Ştim puţine lucruri despre raporturile dintre cetăţile feniciene. Se pare că, într-o primă perioadă, Sidonul a avut o poziţie dominantă, dar din jurul anului 1000 î.Hr. Tyrula devenit tot mai important. Marile schimbări produse în bazinul oriental al Mediteranei datorită invaziei popoarelor mării (prăbuşirea statului hittit, slăbirea Egiptului şi a cetăţilor miceniene) au deschis fenicienilor largi posibilităţi de afirmare. De altfel, apogeul civilizaţiei feniciene a fost în secolele XII-VIII, deoarece apariţia mai târziu a unor noi puteri în Orientul mijlociu (Assyria şi apoi Persia), ca şi expansiunea colonială greacă vor constitui factori care vor îngrădi posibilităţile de exprimare, mai ales în plan economic, a micilor oraşe-state feniciene. Deşi cetăţile feniciene ocupau un teritoriu foarte mic în comparaţie cu marile state orientale, locul lor în epocă a fost remarcabil. Dispunând de teritorii şi resurse limitate, cetăţile feniciene s-au orientat de timpuriu către o producţie meşteşugăreasc ă cu un înalt grad de prelucrare, pe care o comercializau pe spaţii imense, din Mesopotamia şi Egipt până departe în vest, în Italia şi Spania. Marinari neîntrecuţi, ei vindeau lemnul de cedru şi de pin, stofe fine, mai ales cele de purpură, obiecte de sticlă, fildeş, metale şi pietre preţioase etc., şi cumpărau materii prime necesare în atelierele din patrie. Cercetările din ultimele decenii tind tot mai mult să dovedească că fenicienii comercializau nu numai propriile produse, ci şi pe acelea din alte centre meşteşugăreşti din Orient, în special din zona Urartu şi Caucaz. Aceste mărfuri de bună calitate au impus în întregul bazin mediteraneean o adevărată modă orientală, care treptat a devenit orientalizantă, prin imitarea produselor orientale în atelierele locale. În acest mediu economic a apărut şi cea mai de seamă realizare a fenicienilor, anume alfabetul. Scrieri mult simplificate, aproape alfabetice, apăruseră şi în alte cetăţi vest semitice, mai ales în Ugarit, dar fenicienii sunt cei care au făcut marele salt calitativ, simplificând la maximum vechea scriere cuneiformă, atribuind fiecărui sunet consonantic un anumit semn grafic. Grecii vor realiza un alfabet complet, pe care-l utilizăm şi astăzi, creând semne grafice şi pentru vocale. Fenicienii au întemeiat numeroase colonii în bazinul Mării Mediteranei. O prezenţă colonială feniciană poate fi acceptată în Cypru, încă din secolele X-IX. Dar de o adevărată expansiune colonială se poate vorbi doar odată cu secolul al VIII-lea. De altfel, colonizarea feniciană a fost contemporană şi concurentă cu cea greacă. Statutul coloniilor feniciene în raport cu metropola nu era identic cu cel al coloniilor greceşti, deoarece primele nu au devenit multă vreme entităţi politice autonome în raport cu metropola. Atât cât cunoaştem despre raporturile dintre Tyr şi colonia sa Cartagina, fundată pe litoralul nord al Africii, în Tunisia de astăzi, rezultă că aceasta era dependentă de metropolă, deoarece multe secole după fundarea sa, plătea metropolei un tribut anual – la fel cum plăteau şi celelalte sate şi oraşe ale regatului tyrian –,şi era condusă nu de un rege, ci de judecători ( sufetes, în latină ), ca şi celelalte centre subordonate. În afara Cartaginei (= Oraşul Nou), întemeiată potrivit tradiţiei greceşti în anul 814 î.Hr., fenicienii au mai întemeiat în nordul Africii colonia Utica. Cartagina, care a fost cea mai de seamă colonie feniciană, singură sau împreună cu colonişti din Fenicia, a întemeiat numeroase colonii, mai importante fiind: în Sicilia occidentală şi în insulele învecinate, Panormos (azi Palermo), Soloeis (Soli), Motya; în Sardinia, Nora şi Tharras; în Spania, Gadeş (Cadix) şi Malaga. Alte colonii au fost întemeiate în Baleare şi pelitoralul occidental al Africii mediteraneene. Situarea geografică a acestor colonii arată că ele trebuiau să controleze rutele maritime precum şi regiunile bogate în resurse minerale. Fenicienii au fost printre cei mai de seamă exploratori ai antichităţii. Către anul 600 î.Hr., o flotă feniciană a fost trimisă de faraonul Nechao, prin Marea Roşie, să înconjoare Africa. Din Mediterana, cartaginezii, conduşi de amiralul Himilco, trec de coloanele lui Hercules (strâmtoarea Gibraltar) şi ajung până în Gallia şi Britannia (cca.450 î.Hr.); câţiva ani mai târziu, o altă flotă cartagineză condusă de Hanno, explorează coastele africane până în golful Guinea (cca. 425 î.Hr.). Prosperitatea şi expansiunea cetăţilor feniciene a avut mult de suferit datorită schimbărilor petrecute atât în Orient cât şi în Occident. Ridicarea Assiriei ca putere hegemonă în Orientul apropiat, ca şi colonizarea greacă în bazinul mediteraneean au avut drept urmare decăderea treptată a oraşelor feniciene. Obligate mai întâi să plătească tribut Assiriei, Fenicia este anexată apoi acestui stat. Concomitent, influenţa feniciană în Cypru, Sicilia şi Gallia este puternic concurată de greci. După prăbuşirea statului assyrian, locul acestuia este luat, pentru scurt timp, de Regatul Noului Babilon, apoi,după anul 539, de Imperiul persan. În timpul dominaţiei persane, cetăţile feniciene cunosc ultima lor perioadă de înflorire economică şi culturală, bucurându-se de o anumită autonomie internă. În anul 332, Alexandru Macedon cucereşte Fenicia, care în epoca elenistică va face parte mai întâi din regatul Lagizilor, apoi din cel al Seleucizilor,cunoscând o decădere progresivă. În anul 63 î.Hr., generalul roman Pompeius include Fenicia în provincia Syria, după care numele ţării cade treptat în uitare. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Istoria evreilor Istoria evreilor Evreii aveau un foarte pronunţat simţ al trecutului. Considerau că omenirea, fiind opera Creatorului, are evoluţie liniară. Această concepţie, strâns legată de credinţa monoteistă iudaică, este ilustrată de prima carte a Bibliei, Geneza. În mod tradiţional, istoria ebraică cuprinde mai multe secvenţe: epoca Patriarhilor, robia egipteană, epoca Judecătorilor, epoca regatului unitar, epoca regatelor Iuda şi Israel, epoca dominaţiei persane, epoca elenistică şi epoca romană. Populaţia pre-israeliană era de origine semitică. În Canaan, epoca neolitică este reprezentată de numeroase descoperiri arheologice, cea mai cunoscută fiind aceea de la Ierihon. În conformitate cu textul biblic, epoca Patriarhilor se deschide cu figura lui Avraam, cel care a făcut primul pact cu divinitatea, şi în jurul căruia s-a cristalizat primul nucleul ebraic originar în Ur-ul Chaldeiei. Urmând îndemnul divin, Avraam şi soţia sa Sarra, în fruntea clanului lor, au pornit spre nord, oprindu-se în cetatea Harran,lângă Sodoma. Din Harran, Avraam se îndreaptă spre Canaan, pământul făgăduit de Dumnezeu urmaşilor săi, lăsând în Harran o parte a însoţitorilor săi condusă de Lot. În Canaan, clanul lui Avraam va întâlni populaţii canaaneite. După tradiţia biblică, fiul lui Avraam, Iosif, a fost trădat de fraţii săi care l-au vândut unor negustori care îl duc în Egipt; acolo ajunge la mare cinste la curtea faraonului şi, profitând de poziţia sa,cheamă în Egipt pe tatăl şi pe fraţii săi. Astfel începe, conform tradiţiei, perioada egipteană, cunoscută şi sub numele de robia egipteană. Originea sud-mesopotamiană a nucleului originar ebraic, ridică serioase semne de întrebare. Numele de Chaldeea a apărut relativ târziu, nu mai devreme de secolele X-IX î.Hr., el fiind folosit mai cu seamă în timpul Regatului Noului Babilon (sfârşitul sec.VII. î.Hr.), deci mult mai târziu decât perioada când se presupune că a trăit Avraam (3000-2800 î.Hr.). Apoi, originea din Ur-ul Chaldeei este foarte îndoielnică, deoarece descoperirile din ultimele decenii de la Ebla (azi Tell-Mardik) din Syria, precum şi altele mai vechi din Mari, de pe cursul mijlociu al Eufratului, au scos la lumină numeroase documente care pun într-o nouă lumină povestirea biblică. În conformitate cu inscripţiile descoperite în aceste localităţi, exista în această arie geografică un număr de antroponime care ţin de ciclul lui Avraam şi de antroponimia ebraică cum ar fi Abramu, Ibrium sauEbrium, Israilu şi Bene Iamina, care amintesc de nume familiare Bibliei, ca Avraam, Eber, strămoşul său, Israel şi tribul ebraic al beniamiţilor care, toate, îi fac pe cercetători să considere că, dacă povestirea despre Avraam conţine ceva istoric în ea, atunci în această regiune trebuie căutată originea nucleului primitiv ebraic, sau măcar nucleul originar al temei. În tot cazul, faptul că evreii primitivi se ocupau cu creşterea vitelor, explică bine aceste perigrinări, deoarece ei erau în permanentă căutare de noi locuri pentru păşune. Perioada egipteană a istoriei evreilor nu este cunoscută şi din surse extrabiblice,ceea ce este greu de explicat dacă Iosif a jucat, aşa cum spune Scriptura, un rol atât de important la curtea faraonului. De fapt, cea dintâi menţionare a Israeliţilor în vreun document egiptean este Stela lui Israel , din vremea faraonului Merneptah (1237-1223), în care sunt lăudate victoriile regelui egiptean, prin care a reuşit să supună pe Israel. Deoarece scriitorii biblici nu amintesc nimic despre victoria lui Merneptah asupra lui Israel, eveniment care, în conformitate cu cronologia biblică a avut loc în epoca judecătorilor, se poate deduce ca aceştia nu aveau amintiri autentice despre o perioadă şi mai veche. Probabil că nu este o întâmplare că în naraţiunea despre şederea evreilor în Egipt, faraonii nu au niciodată nume proprii...În Egipt, evreii locuiau în răsăritul Deltei, în ţinutul Goşen. Nu ştim cu siguranţă cât au stat acolo. După o perioadă în care evreii au trăit în bune relaţii cu statul egiptean, cu timpul aceste relaţii s-au deteriorat, făcându-i pe evrei să părăsească Egiptul. Nu ştim exact când a început exodul evreilor din Egipt. Coroborând datele biblice cu cele egiptene, unii cercetători consideră că perioada cea mai probabilă ar fi primele decenii de domnie ale faraonului Ramses al II-lea (aprox.1290-1280). Cel care acondus pe evrei din Egipt către Ţara Făgăduită a fost Moise. Acesta a făcut un nou legământ cu Divinitatea pe muntele Sinai, unde a şi primit legile pe care toţi credincioşii trebuiau să le respecte. Drumul din Egipt către Canaan a durat mult timp, 40 de ani, presărat cu numeroase peripeţii. Înainte de a ajunge în pământul făgăduit, Moise moare, iar cel care duce la îndeplinire planul divin a fost Iosua. Cucerirea Canaanului a durat mult timp. În conformitate cu cronologia biblică evreii ar fi revenit în Canaan către a doua jumătate a secolului al XIII î.Hr. Şi în legătură cu istoricitatea acestei povestiri biblice, sunt unele semne de îndoială. După Biblie, evreii au asediat Ierihonul, dar cercetările arheologice au dovedit indubitabil că în vremea aceea, această cetate nu mai exista de secole. Dubii serioase sunt şi cu privire la epoca Judecătorilor, deoarece, în conformitate cu Biblia, această epocă corespunde cu epoca Regatului Nou egiptean, când Egiptul a stăpânit mult timp Canaanul. Or, este foarte ciudat că în Cartea Judecătorilor nu este nici o aluzie la dominaţia egipteană, iar sursele egiptene ignoră cu desăvârşire personajele amintite în această carte. În Canaan, triburile israelite s-au organizat într-o confederaţie al cărui centru este reprezentat de un sanctuar comun. La Silo, la nord de Ierusalim, a fost aşezat chivotul sfânt, unde erau păstrate vechile scrieri sfinte ebraice. Epoca Judecătorilor nu reprezenta un stat teocratic, deoarece aceşti judecători aveau o putere politică limitată. La temelia autorităţii lor, era harul divin. Printre judecători s-au remarcat Gedeon şi Debora. Apariţia statului evreu s-a petrecut în contextul aşezării filistenilor în Canaan. Aceştia reprezentau una dintre numeroasele populaţii, numite de sursele egiptene “ale mării”, care au provocat mari distrugeri în Anatolia, Syria, Fenicia, Canaan şi în Egipt. Venirea lor în Canaan este plasată între anii 1175-1172. De la această populaţie a rămas până astăzi numele de Palestina. Originea lor nu este sigur cunoscută. Biblia spune că ei veneau din Keretim, adică din Creta, dar nici o descoperire din aceast ă insulă nu confirmă spusele Scripturii. Unii cercetători vorbesc despre originea balcanică a filistenilor, datorită unor apropieri toponimice precum şi asemănării dintre ceramica filistenă şi cea miceniană. Alţii consideră că aceştia ar fi migrat din vestul sau sud-vestul Asiei Mici. Învăţatul american W.F.Albright consideră că ei erau originari din Lydia, deoarece singurul cuvânt filisten păstrat seran, cu înţelesul de conducător, este apropiat de cuvântul lydian, tyranos care are aceeaşi semnificaţie. Apoi, eroul biblic Goliath are o terminaţie care este obişnuită în antroponimia lydiană. Probabil limba filistenilor era indo-europeană. În Canaan, filisteni vor domina mai cu seamă sudul ţării, cu centrele mai importante la Gaza, Ascalon, Asdod, Ecron, Gad şi Lachiş, unde arheologii au descoperit urme însemnate ale prezenţei filistenilor. După tradiţia biblică, dominaţia filistenilor a durat 40 de ani, până către 1136. Cel care a început lupta de eliberare de sub dominaţia filistenilor a fost Samson, care a fost judecător timp de 20 de ani (1136-1116). Regatul Israelului apare pe la 1050-1020, în condiţii internaţionale favorabile,când marile state orientale, Assyria, Babilonul şi Egiptul erau într-un pronunţat declin. Cel care a contribuit la apariţia acestui stat a fost Samuel, care a combinat funcţiile de profet, preot şi judecător. Sub conducerea sa, Israelul a revenit la vechiul legământ al lui Moise, prin aceasta contribuind mult la renaşterea spiritului comunitar. El a contribuit de asemenea la ascensiunea lui Saul din tribul Beniamiţilor ca să domnească peste evrei. Cartea I a Regilor ne dă informaţii despre disputele dintre Saul şi David, în urma cărora David este nevoit să se retragă la Gaza, şi cu sprijin filisten să ducă un război de hărţuire împotriva lui Saul. În urma morţii acestuia şi a fiilor săi, David devine rege,către anul 1010. Regele David (1010-970) este cel care organizează pe baze noi statul evreu unificat. El duce lupte cu filistenii, pe care îi învinge, transformându-i în vasali. În cel de-al şaptelea an al domniei sale, cucereşte Ierusalimul, care devine capitala statului şi centrul religios al evreilor. Chivotul legământului a fost aşezat aici într-un cort pe muntele Sion, înlocuit mai târziu de templul lui Solomon. Organizează curtea regală, administraţia şi armata. Acordă o deosebită atenţie culturii. După tradiţie, regele era un bun cântăreţ, pe seama lui fiind puşi Psalmii. A înfiinţat la curte funcţia de cronicar, care a fost reprezentată de Iosaft, cel care a întocmit probabil Cronica regelui David din Cartea I a Cronicilor. Probabil tot pe timpul lui David a fost întocmită Cartea Rut, care va primi forma definitivă mai târziu, ce relatează despre originea familiei regale. Lui David îi urmează la domnie fiul său Solomon (970-930 a.C.). Tradiţia biblică îl prezintă în general în culori favorabile, el fiind considerat, pe bună dreptate, cel care a făcut din statul evreu unul din puterile importante ale vremii. Această situaţie a fost favorizată şi de o perioadă de relativă linişte care a fost în regiunea syro-palestiniană. Şi el contribuie la o mai bună conducere a statului. Face o reformă administrativă înlocuind vechea organizare pe ce 12 triburi, în 12 provincii conduse de funcţionari regali, fiecare regiune trebuind să suporte o lună pe an cheltuielile necesare între ţinerii curţii şi a aparatului birocratic. A construit mari edificii care îl apropie pe regele evreu de marii monarhi orientali. După 4 ani de domnie, începe zidirea templului, la care s-a lucrat şapte ani. Timp de două zeci de ani s-a lucrat la palatul regal. În politica externă, Solomon a stabilit relaţii amicale cu regele Hiram al Tyrului. Cu sprijinul acestuia, construieşte o puternică flotă cu ajutorul căreia evreii făceau comerţ în întregul bazin al Mediteranei. Toate acestea au necesitat mari resurse, care au fost mobilizate prin numeroasele dări şi corvezi la care a fost supusă populaţia. Pe seama regelui Solomon sunt puse Proverbele lui Solomon, Eclesiastul şi Cântarea cântărilor, care în realitate au fost realizate mai târziu. Opera istoriografică a continuat prin Cronica regelui Solomon din Cartea a III-a a Regilor. După moartea lui Solomon, statul evreu începe să decadă. În timpul domniei lui Roboan (930-913), în Israel au loc numeroase răscoale. Cu ajutorul faraonului Şeşonk, Ieroboan reuşeşte, în 926, să-l înfrângă pe Roboan. Ierusalimul a fost cucerit şi templul jefuit. Luptele ţin 50 de ani şi se vor solda cu dispariţia statului evreu unitar, din care se vor desprinde 2 state, Iudeea şi Israelul. În Iudeea va continua să domnească regi din dinastia lui David, în timp ce în nord, în Israel, dinastiile se vor schimba repede. Cea mai importantă a fost aceea întemeiată în anul 885 î.Hr. de comandantul militar Omri, în timpul căreia ţara va cunoaşte o relativă prosperitate. În anul 841 î.Hr., dinastia întemeiată de Omri este înlăturată prin revolta lui Iehu, care inaugurează o nouă perioadă caracterizată prin interzicerea închinării la idoli. Prin anul 745 î.Hr., dinastia lui Iehu a fost desfiinţată prin campania regelui assyrian Tiglatpalasar al III-lea, care a cucerit Damascul şi Israelul, procedând la deportări masive de populaţie, în locul celor deportaţi fiind aduşi alţi locuitori. Aceştia au fost aşezaţi în provincia Samaria, şi, de şi au fost treptat iudaizaţi din punct de vedere religios, ei nu au fost niciodată complet asimilaţi. În 722-721 î.Hr., Israelul este desfiinţat ca stat în urma ofensivei regelui assyrian Sargon II. Şi cu această ocazie s-au făcut deportări masive. Regatul Iuda, a acceptat să fie vasal Assiriei. După prăbuşirea Assyriei, Egiptul şi Regatul Noului Babilon îşi dispută supremaţia în regiunea syro-paelstiniană. În anul 597, Nabocodonosor al II-lea cucereşte Iudeea. O parte a aristocraţiei evreieşti este dusă în captivitate la Babilon. Noul rege Sedechia, impus de babilonieni, va încerca după zece ani, să înlăture jugul străin. Dar iudeii sunt din nou înfrânţi, aristocraţii au fost masacraţi şi cea mai mare parte a populaţiei este dusă în captivitate în Mesopotamia unde va sta până în anul 538 când, după prăbuşirea regatului babilonian, regele persan Cyrus le permite să revină în patrie şi să-şi reconstruiască templul. Atitudinea statului persan faţă de evrei a fost în general tolerantă, ceea ce explică de ce scriitorii biblici înfăţişează cu o anumită simpatie pe regii perşi. În urma campaniei lui Alexandru Macedon, care a avut ca rezultat desfiinţarea Imperiului Persan, Palestina va face parte din imperiul acestuia şi, după moartea sa, teritoriul va fi disputat de cei doi principali moştenitori ai imperiului lui Alexandru, Egiptul Lagizilor şi statul Seleucizilor. În anii 323-cca. 200, Palestina a fost inclusă în Egipt, după care va face parte din Regatul Seleucizilor. Ca urmare a unei neîncetate lupte pentru independenţă, în anul 129 Iudeea este recunoscută ca stat independent, sub regele Ioan Hircan (134-104). Pentru a-şi menţine independenţa, noul stat iudeu a trebuit să poarte războaie aproape neîncetate cu Lagizii sau cu Seleucizii. În anul 63 î.Hr., în urma campaniei sale orientale, generalul roman Pompeius reorganizează teritoriile recent cucerite. El include statul elenistic al Iudeei în Provincia Syria, ca stat clientelar autonom. Începe astfel epoca dominaţiei romane, care va dura până în anul 634, când arabii au cucerit Palestina. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Regatul Noului Babilon (Caldeea) Regatul Noului Babilon La sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr., după destrămarea statului assyrian,hegemonia politică în Orientul mijlociu revine din nou, după aproape un mileniu, pentru scurt timp, Babilonului. Întemeietorul acestui stat a fost Nabopalassar (625-605), care aparţinea aristocraţiei caldeene şi care a fost probabil general al armatei assyriene. El a profitat de tulburările din imperiul assyrian de la moartea regelui Aşurbanipal pentru a înlătura dominaţia assyriană din sudul Mesopotamiei, proclamându-se „rege al Accadului”. El pune astfel bazele statului chaldeo-babilonian cu capitala la Babilon, în timpul căruia vechea metropolă mesopotamiană va cunoaşte ultima sa perioadă de mare înflorire. Urmaşul său, Nabucodonosor al II-lea (605-562), a consolidat noul stat şi, profitând de condiţii externe favorabile, a impus dominaţia Babilonului asupra unei părţi din moştenirea assyriană. Aceasta a fost împărţită cu Media, care a primit partea nordică. Frontiera dintre cele două state pornea din vest, de la golful Isis, acolo unde litoralul Syrian se întâlnea cu cel anatolian, înainta către est prin Mesopotamia, lăsând mezilor Assyria propriu-zisă şi, probabil, Elamul. Restul teritoriului, cu Syria, Fenicia şi Palestina, a revenit Babilonului. Deşi au cooperat în lupta antiassyriană, relaţiile dintre cele două state erau departe de a fi amicale. Nabucodonosor asista cu teamă la rapida ridicare a Mediei şi a intuit că din această direcţie venea ameninţarea cea mai mare. De aceea, el a hotărât construirea unui mare zid de apărare între Tigru şi Eufrat, mai sus de Sippar, precum şi ridicarea fortificaţiilor extrem de puternice din jurul Babilonului (anii 590-580). Dar mezii, angajaţi într-un lung război cu Lydia, nu au atacat Babilonul, lăsând lui Nabucodonosor răgazul pentru a-şi consolida dominaţia în regiunea syro-palestiniană, acolo unde faraonii egipteni ridicau, în mod tradiţional, şi ei pretenţii. Nabucodonosor s-a impus în disputa cu Egiptul, dar dominaţia babiloniană în Palestina a fost îndelung contestată. În urma campaniei din Palestina din anul 604, regatul Iudeei recunoaşte stăpânirea Babilonului dar, mizând pe eficienţa sprijinului egiptean, se revoltă în anul 598. Nabucodonosor a reuşit să reprime răscoala. Ierusalimul este cucerit, regele Ioiachim este capturat şi înlocuit cu Sedechia, iar 10.000 de evrei sunt deportaţi în Mesopotamia. Zece ani mai târziu, Iudeea se revoltă din nou, fiind sprijinită tot de Egipt. Nabocudonosor pătrunde iarăşi în Iudeea cu o puternică armată, cucereşte unul după altul oraşele mai importante pe care le distruge, şi începe asediul Ierusalimului. După doi ani, oraşul este ocupat, regele Sedechhia este capturat,orbit şi trimis în lanţuri la Babilon. După obiceiul assyrian, babilonienii execută întreaga aristocraţie iudaică, iar majoritatea locuitorilor este deportată în Mesopotamia. Este aşa-zisa „captivitate babiloniană”, care a lăsat urme adânci în conştiinţa evreilor. Oraşul Ierusalim a avut şi el mult de suferit: zidurile de apărare au fost distruse, la fel templul şi palatul regal. Iudeea a devenit o simplă provincie a statului babilonian. Mai puţin succes a avut Nabucodonosor în faţa zidurilor Tyrului, care au rezistat asediului timp de 13 ani (587-574), după care vechiul oraş fenician a fost nevoit să recunoască suzeranitatea babilonian. În timpul domniei lui Nabucodonosor, oraşul Babilon a fost înfrumuseţat cu numeroase palate şi temple de o mare frumuseţe, care au făcut din capitala statului cel mai strălucit oraş al epocii. După moartea lui Nabucodonosor al-II-lea, urmaşii săi nu au reuşit să păstreze imperiul creat de acesta. Ultimul rege este Nabonid (555-539), un personaj ciudat, care nu domneşte în Babilon, ci într-o oază din nordul Arabiei, Taima, conducerea efectivă având-o fiul său, Baltashar (Belşazar). Deşi era aliat al regelui Mediei, Astyages, şi allui Cresus, suveranul Lydiei, nu întreprinde nimic pentru a evita înfrângerea lor de perşi. În anul 538, perşii, conduşi de regele Cyrus al II-lea cel Mare, pornesc ofensiva împotriva Babilonului. El înaintează pe valea râului Diyala. După o primă ciocnire lângă Opis, armatele persane trec fără dificultate de zidurile construite de Nabucodonosor şi a ocupat oraşul Sippar. În faţa acestei ameninţări, Nabonid a revenit la Babilon, şi împreună cu fiul său Baltashar, s-a închis în citadelă. Dar când armatele perşilor au apărut în faţa porţilor Babilonului, acestea s-au deschis fără luptă. Nabonid a fost trimis în exil în Carmania, iar Baltashar a fost ucis. După cucerirea persană, regatul Babilonului a continuat în mod formal să existe,căci regii persani se numeau şi regi ai Babilonului. În realitate, Mesopotamia devine o provincie a Imperiului persan, iar Babilonul obligat la plata unui tribut de 30 tone de argint pe an. Componenţa etnică a Mesopotamiei s-a schimbat mult, aici venind numeroşi locuitori din Asia Mică, Egipt şi Iran. Babilonul a continuat să fie un mare oraş al Orientului, în ciuda faptului că a încetat să mai fie un centru politic însemnat. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Epoca Kassiţilor in Mesopotamia Sursă foto: Wikipedia Epoca Kassiţilor in Mesopotamia În 1531 î.Hr., regele hittit Mursili I cucereşte Babilonul în urma unei îndelungate expediţii în Mesopotamia, punând capăt statului babilonian vechi. Hitiţii însă nu vor stăpâni efectiv Mesopotamia şi Babilonul, deoarece regele hittit va muri asasinat, la întoarcerea în patrie, în urma unui complot de palat. De aceste împrejurări vor profita kasiţii. Despre patria de origine şi limba kassiţilor nu se ştie nimic sigur. Se pare că erau originari din Luristanul de astăzi. Limba lor, atât cât este cunoscută, nu se înrudea cu nici una dintre limbile contemporane cunoscute. Lingviştii o plasează printre limbile caucaziene. De altfel, ei au adoptat limba accadiană de îndată ce s-au stabilit în Mesopotamia. Ca şi hurriţi, kassiţi nu posedau o scriere proprie şi au adoptat scrierea cuneiformă babiloniană. Epoca kassită este puţin cunoscută. Fiind o populaţie cu un nivel de dezvoltare inferior celui babilonian, accadieni se vor dizolva în masa populaţiilor semitice din Mesopotamia, dar vor rămâne elementul politic dominant timp de patru secole. În izvoarele babiloniene, erau cunoscuţi sub numele de kassu. Această denumire va supravieţui veacurilor, deoarece ea se regăseşte la geograful grec Strabon sub forma kossaioi. Deşi perioada kassită a fost una de regres în istoria Mesopotamiei, când prestigiul politic şi cultural al acesteia scade, totuşi acum a început să fie folosit calul la transportul poverilor şi în armată, ceea ce a produs o adevărată revoluţie în arta militară. În timpul dominaţiei kassite teritoriul Mesopotamiei a fost împărţit între diferite familii sau ginţi kassite, aşa numitele bitu “casă”. Şefii acestor “case” se numeau “stăpânii casei” şi erau reprezentanţii în teritoriu ai statului, fiind însărcinaţi cu încasarea la timp a impozitelor. Din epoca kassită au ajuns până la noi inscripţiile numite kudurru, care erau pietre de hotar pe care erau înscrise date referitoare la posesiunea terenului respectiv, ceea ce constituie un material informativ foarte important referitor la relaţiile agrare din această epocă. După înlăturarea dominaţiei kassite, în Babilon s-a instaurat o dinastie autohtonă originară din Isin. Este aşa numita a IV-a dinastie babiloniană (cea de a III-a dinastie babiloniană fiind considerată cea kassită). În această perioadă, Babilonul va cunoaşte un scurt reviniment, în timpul regelui Nabucodonosor I. Dar strălucirea Babilonului a fost de scurtă durată deoarece regele assyrian Tiglatpalassar I înfrânge Babilonul, la sfârşitul sec. al XII-lea, după care acesta intră iarăşi într-o perioadă de decădere datorată nesfârşitelor lupte pentru putere între diferiţi pretendenţi. Pe la începutul mileniului I, la hotarele statului Babilon s-au aşezat chaldeeni, populaţii semite înrudite cu arameii. După toate probabilităţile, ei erau originari din Arabia răsăriteană. În această perioadă în Mesopotamia apare şi se răspândeşte metalurgia fierului. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Regatul vechiului Babilon Regatul vechiului Babilon Babilonul a luat ființă în a II-a jumătate a mileniului III î.Hr. pe malul Eufratului, în Mesopotamia centrală si va cunoaşte o dezvoltare excepţională, fiind timp de două milenii cel mai important oraş din Orientul Apropiat. Numele de Babilon, este forma elenizată a accadianului Babilim sau Babili, care înseamnă în limba amorită “Poarta zeului”. Pe scena istoriei, Babilonul apare mai târziu ca stat de sine stătător. Numele său este menţionat pe vremea dinastiei a III-a din Ur sub numele Kadingir. Ceva mai târziu decât grupările amorite ale lui Işbierra şi Naplanum, în Mesopotamia pătrunde o nouă grupare vest semitică, care s-a aşezat la sud de oraşul Kiş. Această grupare avea ca divinitate supremă pe Marduk. Primul rege al Babilonului, Sumulael (1894-1880), nu recunoaşte autoritatea regatelor Isin şi Larsa, şi iniţiază o serie de expediţii, care i-au sporit teritoriul. Tot în această perioadă începe şi construirea zidului de incintă al Babilonului. În secolele următoare, regatul babilonian va fi în competiţie cu celelalte state amorite pentru dominaţia în Mesopotamia. Cel mai important reprezentant al acestui regat este Hammurabi (1792-1749). Prin întreaga sa activitate, Hammurabi a transformat statul babilonian în cel mai mare imperiu cunoscut până atunci în Orientul apropiat. Inscripţiile descoperite în Babilon, precum şi în oraşul Mari ne permit să ne facem o idee despre evoluţia acestei domnii. Dacă la începutul acesteia, Hammurabi nu depăşea condiţia unui conducător care accepta suzeranitatea assyriană, în ultimii zece ani ai domniei a reuşit, printr-o politică externă foarte abilă, să impună hegemonia Babilonului asupra întregii Mesopotamii, Assyriei, Elamului şi a unor teritorii din nord-vest până către Marea Mediterană. Hammurabi a rămas celebru prin codul de legi care îi poartă numele, important izvor pentru cunoaşterea realităţilor politice, sociale, şi economice din Mesopotamia. Codicele are mai multe capitole referitoare la familie, militari, diferite infracţiuni etc. După moartea lui Hammurabi, urmaşii săi nu au mai reuşit să menţină prestigiul şi unitatea statului babilonian, deoarece în regiune se produc însemnate mişcări de populaţie: triburile hurriţilor şi ale kassiţilor încep să joace un rol tot mai important. Hurriţii s-au coagulat, în jurul anului 1600 î.Hr., în puternicul stat numit Mitanni, care ocupa un teritoriu întins de pe cursul mijlociu a Eufratului, iar kassiţii vor pătrunde treptat în Mesopotamia ca agricultori sau meseriaşi. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Epoca dominaţiei gutilor in Mesopotamia Epoca dominaţiei gutilor in Mesopotamia Gutii erau o populaţie de păstori nomazi din regiunea munţilor Zagros, de la est de Tigru. Ei au pătruns mai demult în Mesopotamia, ca lucrători agricoli. Limba acestei populaţii nu are afinităţi sigure cu alte limbi cunoscute. Profitând de slăbiciunea statului accadian ei au pus stăpânire pe Mesopotamia. Instaurarea dominaţiei lor a fost însoţită de mari distrugeri: Accadul, Urukul şi Urul au fost distruse din temelii. Datorită dominaţiei lor foarte brutale, sumerienii şi semiţii îi numeau “balaurii munţilor”. Gutii erau inferiori din punct de vedere cultural populaţiilor supuse şi, de aceea, ei au fost treptat asimilaţi. În timpul stăpânirii gutilor, numai oraşul Lagaş şi-a păstrat o relativă însemnătate. Aici este întemeiată o nouă dinastie al cărui prim “rege”, Urbaba, se intitulează doar guvernator al oraşului. Cel de-al III-lea urmaş al său este patesi Gudea, care este personajul cel mai cunoscut din timpul dominaţiei gutilor datorită numeroaselor inscripţii care-l pomenesc şi prin numeroasele busturi care-l reprezintă. Cel care a înlăturat dominaţia gutilor, a fost regele Utu-Chegal din Uruk (2118-2110). El a fost probabil înlăturat de Ur-Nammu (2112-2094), fondatorul celei de-a III-a dinastii din Ur. Acesta unifică sub autoritatea sa Sumerul şi cea mai mare parte a Mesopotamiei. Adoptă titlul de “rege al Sumerului şi Accadului”. Domnia sa inaugurează o nouă perioadă de pace şi prosperitate în Mesopotamia, care mai este cunoscută şi sub numele de “Epoca renaşterii sumeriene”, deoarece acum cultura sumeriană cunoaşte o nouă perioadă de înflorire, într-o perioadă când totuşi populaţia majoritară din sudul Mesopotamiei era semită. De la acest rege au ajuns până la noi câteva tăbliţe ceramice care conţin fragmente dintr-un cod de legi. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Epoca accadiană a Mesopotamiei Epoca accadiană a Mesopotamiei Forma predominant sumeriană a civilizaţiei Mesopotamiene a fost treptat înlocuită de cea accadiană, numită astfel de la oraşul Accad. Nu ştim unde se afla exact această localitate, deoarece cercetările arheologice nu au reuşit să-l identifice. Sursele documentare contemporane lasă loc ipotezei că, probabil, oraşul se afla pe malul stâng al Eufratului, aproximativ în locul unde acesta se apropia cel mai mult de Tigru. Accadienii erau semiţi care locuiau din timpuri imemoriale în sudul Mesopotamiei. Profitând de împrejurările istorice care au dus la slăbirea statelor sumeriene, accadienii au devenit elementul etnic cel mai important din punct de vedere politic. Ei erau sub o puternică şi benefică influenţă sumeriană. Cel care a instaurat dominaţia accadienilor în sudul Mesopotamiei a fost Sargon (2371-2315), care a fost unul din marii suverani din Mesopotamia. Faptele sale au inspirat unele povestiri legendare apărute mai târziu, prin care regele accadian poate fi aseamănat cu Moise, Cyrus şi Romulus. Sargon a creat un puternic stat bazat pe o economie şi o armată foarte puternice. A purtat numeroase războaie cu Elamul, Assyria, cu principatele din Anatolia şi Syria şi chiar cu Cyprul. Toate aceste expediţii militare victorioase au sporit foarte mult teritoriul statului accadian şi au mărit prestigiul internaţional al lui Sargon. El se proclamă “stăpânitor al celor patru ţinuturi ale lumii”, titulatură care va fi preluată şi de alţi mari monarhi de mai târziu din Mesopotamia, Assyria şi Iran. După moartea lui Sargon I, urmaşii săi au trebuit să facă faţă unor mari nemulţumiri populare, în condiţiile în care puterea centrală a fost treptat slăbită ca urmare a disputelor pentru putere dintre aceştia. În timpul domniei regelui Naram-Sin (2291-2254), imperiul creat de Sargon cunoaşte o nouă perioadă de prosperitate economică, de afirmare politică şi culturală. Pe vremea sa limba accadiană se răspândeşte ca limbă diplomatică şi de administraţie în Orientul mijlociu şi apropiat. Sfârşitul epocii accadiene a fost provocat de pătrunderea treptată a unor populaţii străine atrase de rodnicia şi bogăţia ogoarelor accadiene, dar şi de slăbirea statului accadian care nu mai putea face faţă numeroşilor inamici dinăuntrul şi din afara ţării. Dinspre apus, Accadul era atacat de triburile semitice ale amoriţilor, iar dinspre răsărit, de dincolo de Tigru, de populaţia gutilor. De fapt, elemente numeroase al acestor populaţii pătrunseseră mai demult în Mesopotamia ca lucrători agricoli şi meseriaşi. Pe la 2191 a.C., gutii reuşesc să-şi impună dominaţia în Mesopotamia, inaugurând o nouă perioadă din istoria acesteia. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Epoca sumeriană a Mesopotamiei Epoca sumeriană a Mesopotamiei Numele de Sumer este de origine accadiană. Sumerienii îşi numeau propria ţară Kengir sau Kalam. Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri. Prima epocă istorică a Mesopotamiei, cea sumeriană, este perioada înfloririi unei civilizaţii extraordinare, în care s-au pus bazele panteonului mesopotamian, a fost creată scrierea cuneiformă, iar artele şi ştiinţele au înregistrat progrese remarcabile. Cercetătorii admit, în general, că sumerienii nu au fost autohtoni în patria lor istorică. Acest lucru rezultă din analiza lingvistică a numelor de locuri din Sumer şi a unor cuvinte referitoare la agricultură şi la meseriile de bază păstrate în sumeriană, care nu se explică prin această limbă. Cele mai vechi urme de locuire din sudul Mesopotamiei datează din jurul anului 4500 a.C. Sunt agricultori originari din regiunile mai înalte din nord sau din est, cunoscut sub numele de ubaidieni. Despre limba acestei populaţii nu se ştie mai nimic, cu excepţia acelor urme păstrate într-un număr de denumiri geografice şi de cuvinte din sumeriană. Unii învăţaţi denumesc această populaţie subareană şi cred că este originară din regiunea Subir, aflată în nordul Mesopotamiei. După ubaidieni, au venit triburile semitice originare din nord şi din vest, infiltrate în regiune ca agricultori sau cuceritori. Originea sumerienilor nu este clară. În Biblie, s-a păstrat o preţioasă tradiţie care spune că sumerienii erau veniţi de undeva din Orient. Sunt cel puţin două teorii majore referitoare la originea acestei populaţii. Una dintre ele susţine originea nordică a sumerienilor, din sudul Mării Caspice şi din nordul Iranului. Această ipoteză se sprijină mai ales pe unele vagi asemănări dintre limba sumeriană cu limbile turcice. Cea de a doua teorie susţine originea răsăriteană a sumerienilor, din aria civilizaţiei Indusului, fiind invocate în favoarea sa unele asemănări dintre cele două civilizaţii. Nici una din cele două teorii nu este suficient de argumentată pentru a putea fi considerată sigură. Nici data sosirii sumerienilor în patria lor istorică nu este certă, opiniile cercetătorilor mergând de la jumătatea mileniului al IV-lea a.C., până către începutul mileniului al III-lea. În tot cazul, civilizaţia sumeriană este produsul fuziunii etnice şi culturale între populaţiile ubaidiene, semitice şi sumeriene; ea este numită sumeriană, deoarece limba sumeriană este aceea care a dat expresia scrisă a acestei civilizaţii. Limba sumeriană, cunoscută din numeroase inscripţii, este atestată încă din jurul anului 3100 a.C. Ea a fost înlocuită treptat, după anul 2000 a.C. ca limbă vorbită de limba semitică accadiană, dar a supravieţuit ca limbăde cult până târziu, la începutul epocii persane. Afinităţile lingvistice ale limbii sumeriene nu au putut fi stabilite cu siguranţă; dintre toate apropierile făcute, cele mai semnificative sunt cele cu limbile turcice. Ea este o limbă de tip aglutinant, deoarece păstrează rădăcina intactă, în timp ce exprimarea diferitelor schimbări morfemice se face cu ajutorul prefixelor, infixelor şi sufixelor. Limba sumeriană avea cel puţin două dialecte, cel mai important fiind eme - KU, dialectul oficial sumerian, şi eme -SAL, dialectul folosit în compunerea imnurilor şi incantaţiilor. Cercetările arheologice din sudul Mesopotamiei precum şi datele oferite de inscripţii arată că din a doua jumătate a mileniului al IV-lea se produce o dezvoltare economică, ce are la bază progresele din agricultură, meşteşugărit şi comerţul la mare distanţă. Este vorba de folosirea pe scară din ce în ce mai largă a irigaţiilor artificiale, decultivare a unor noi soiuri de cereale, mai productive. Apoi, dezvoltarea metalurgiei bronzului a contribuit la confecţionarea unor arme mai bune şi la stabilirea unor relaţii cu Anatolia, Assyria şi Iranul, unde existau zăcăminte de cupru şi de cositor. Pe fundalul acestei dezvoltări economice, se cristalizează aristocraţia sumeriană denumită în textele vechi cu termeni de lugal, ensi şi patesi. În ceea ce priveşte oamenii de rând, liberi din punct de vedere juridic, cea mai răspândită denumire este cea semitică păstrată în Codul lui Hammurabi, – muşkenum. La începutul epocii sumeriene nu exista un stat cu acest nume, forma de organizare politică fiind cea de oraş-stat. Principalele oraşe-state sumeriene erau: Eridu, Ur, Larsa, Umma, Uruk, Nipur, Surrupak, Kiş. Cele mai importante izvoare referitoare la istoria Sumerului sunt listele dinastice, în care faptele mitice se împletesc cu cele reale. În aceste liste dinastice, trecutul istoric al Mesopotamiei se împărţea în două mari perioade: înainte şi după potop. Aceeaşi împărţire se regăseşte şi în opera lui Berosos, scriitor de origine greco-chaldeană, autor al unei istorii a Mesopotamiei în limba greacă. Aşa cum reiese din izvoarele mai sus amintite, între oraşele-stat sumeriene sa dus o acerbă luptă pentru hegemonie. Se pare că aceste lupte erau determinate într-o bună măsură de necesitatea de a controla întregul sistem de irigaţie, care avea o importanţă vitală pentru economia sumeriană. Într-o primă perioadă, regele din Lagaş a avut o poziţie dominantă stăpânind şi peste Ur. În 2850 a.C. Lagaşul îşi pierde această poziţie, devenind dependent de Suruppak. Ulterior şi oraşul Suruppak îşi pierde întâietatea, oraşul Ur căpătând un rol dominant. Concomitent cu ridicarea oraşului Ur,capătă importanţă alte două centre: Kiş şi Lagaş. Întemeietorul dinastiei din Lagaş este Ur Nanşe, în anul 2520 a.C. În 2400 oraşul este încă un centrul important, aşa cum o dovedesc reprezentările de pe “Stela vulturilor”, dar la scurt timp supremaţia sa este contestată de către conducătorii Ummei. După unele tulburări sociale Lagaşul cunoaşte o nouă dezvoltare în timpul lui Urukagina (cca. 2360 a.C). Despre acest rege vorbesc un mare număr de inscripţii, care îl prezintă ca pe un monarh preocupat de bunul mers al ţării. În timpul său a fost elaborat cel mai vechi cod de legi cunoscut până acum, cu un conţinut variat. Regele Urukagina ia unele măsuri în folosul populaţiei sărace. Restabileşte vechile dări în natură, ca şi vechea organizare judecătorească a comunităţilor rurale. A micşorat dările la care erau supuşi meseriaşii, a interzis sechestrarea averii mobile şi imobile a militarilor şi văduvelor şi a pus pe cetăţeni sub protecţia legilor împotriva cămătăriei omorurilor, jafurilor. Activitatea reformatoare a lui Urukagina a fost întreruptă, după opt ani de domnie, de un nou conflict cu oraşul Umma; Urukagina a fost înfrânt, iar Lugalzaggisi impune dominaţia Ummei asupra Lagaşului. Regele Lugalzaggisi (2373-2349) a cucerit şi celelalte oraşe sumeriene,realizând pentru prima oară unitatea politică a Sumerului. Documentele din timpul domniei acestui rege spun că ţara sa se întindea de la Golful Persic până la “Marea de Sus” (Marea Mediterană). Capitala acestui întins stat a fost Urukul. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Perioada protoliterară a Mesopotamiei Perioada protoliterară a Mesopotamiei După perioada relativ unitară reprezentată de cultura ubaidiană, spre mijlocul mileniului al IV-lea a.C., nordul şi sudul Mesopotamiei cunosc evoluţii divergente; în timp ce în nord culturile care au urmat culturii Ubaid, numite Gawra, după tipul de aşezare Tepe Gawra, şi Ninevite, aduc puţine inovaţii, sudul face saltul decisiv la o civilizaţie înaltă, pentru care a fost introdusă denumirea de perioada protoliterară. În plan arheologic, perioada protoliterară corespunde ultimelor faze ale culturii arheologice Warka, cuprinse între anii 3500-3300 a.C., şi nivelelor IV şi III din cultura Djemedet Nasr. De fapt, prin perioada protoliterară specialiştii înţeleg acea perioadă de început a istoriei Mesopotamiei, când îşi face apariţia scrisul. Primele documente scrise sunt reprezentate de tăbliţele de argilă, descoperite în templul zeului Eanna, principalul sanctuar din Uruk, acoperite cu calcule. Cea mai veche formă a scrierii era pictografică: picturi de diferite animale, părţi ale corpului omenesc, grâne, vase etc., erau incizate cu un stylus în pasta crudă, înainte ca aceasta să fi fost uscată la soare. Încă din această perioadă se folosea sistemul zecimal. Numeralele erau exprimate, pentru zeci, prin impresiuni circulare, iar pentru unităţi prin impresiuni semicirculare. Simboluri pur convenţionale au fost folosite de la început alături de pictură. Multe dintre semnele pictografice din această foarte veche scriere au supravieţuit, cu unele mici modificări, în scrierea cuneiformă care de fapt este o dezvoltare a acesteia. Unele particularităţi ale acestei scrieri arată clar că cel de-al doilea grup de texte pictografice (Warka III, Djemedet-Nasr) au fost scrise în sumeriană şi că este probabil ca şi primul grup de texte (Warka IV) să fi fost în aceeaşi limbă. Altfel spus, civilizaţia protoliterară a Mesopotamiei a fost dezvoltată de sumerieni, poporul istoric cel mai vechi din sudul Mesopotamiei. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Preistoria Mesopotamiei Preistoria Mesopotamiei Dealurile de la poalele munţilor Zagros din nordul Mesopotamiei, ţinut numit în antichitate Assyria, pare să fi fost una din regiunile în care a apărut una dintre cele mai vechi civilizaţii bazate pe agricultură şi pe creşterea vitelor. Una din primele aşezări este cea de la Jarmo, ale cărei prime niveluri sunt anterioare inventării ceramicii. vechimea acestei aşezări este către finele mileniului al VIII şi începutul mileniului al VII-lea. O cultură mult mai avansată, numită după tipul de aşezare de la Hassuna, de lângă Mosul de astăzi, în nordul Irakului, se întinde asupra întregii Mesopotamii de sus. O etapă şi mai avansată, în care cuprul apare pentru prima oară, este cultura Tell Halaf , numită astfel după aşezarea aflată lângă izvorul râului Khabur, dar centrul său a fost în aria Mosul. Această cultură acoperea o arie largă din Assyria în sud-estul Turciei şi Mediterana. Mai departe, în sud-est, există o cultură similară, însă ceva mai recentă, numită Samarra, după localitatea aflată pe Tigrul Mijlociu; aceste două culturi, ale căror produse de excepţie sunt vasele foarte frumos pictate, au fost înlocuite de cultura numită Ubaid (4200-3500). Ea este numită astfel de la aşezarea de lângă Ur, Al Ubaidsau El Obeid, în sudul Mesopotamiei. Cultura ubaidiană acoperă întreaga Mesopotamie şi nordul Siriei şi are legături cu culturile contemporane de pe platoul iranian şi din Anatolia. Deşi există unele diferenţe de detaliu între nordul şi sudul culturii Ubaid, aspectul general este de o mare omogenitate de la Golful Persic la Marea Mediterană. În sudul Mesopotamiei, cultura Ubaid a fost considerată mult timp ca fiind cea mai veche. Săpăturile arheologice din perioada interbelică au arătat totuşi că au existat aşezări mai vechi, mai ales la Eridu. ### Cei mai importanti zei din lumea Egiptului Antic Cei mai importanti zei din lumea Egiptului Antic La origine in conceptia egiptenilor exista numai oceanul, insa Ra ( zeul Soarelui si Soarele in acelasi timp ), nascut dintr-un ou aparut pe ape a dat nastere la patru fii, doi dintre acestia Gheb si Nut au dat nastere la doi fii, Seth si Osiris si la doua fice Isis si Nefti. Osiris l-a indepartat pe Ra de la domnia asupra Cosmosului, insa a fost ucis si taiat in bucati de catre Seth. Isis sotia si sora lui a recompus corpul si l-a imbalsamat ajutat de zeul Anubis restituindu-i viata cu puteri vrajitoresti, astfel Osiris a devenit zeul mortilor, iar Horus fiul lui Osiris si al lui Isis l-a infruntat pe Seth in batalie devenind zeul Pamantului. Ra: in mitologia egipteana Ra era zeul Soarelui, fiind reprezentat cu un corp de om si cap de vulture, era considerat creatorul si conducatorul Universului, simbolurile care il reprezinta erau discul solar si obeliscul. Cultul lui Ra a fost la inceput local, dar in timpul Domniei Antice s-a raspandit in tot Egiptul. Templul principal al zeului se gasea in orasul Eliopolis care a devenit un centru important in momentul in care cultul a fost adoptat ca si religie de stat. Drept urmare Ra a fost asociat cu alte divinitati importante, in special Ammon si Horus. Ammon: Ammon, divinitate al Egiptului Antic a fost la origine zeu teban ( din orasul Teba ) al fortelor de reproducere este reprezentat ca un taur. Ammon ( din egipteanul Amòn insemnand ,,ascuns” ), sotia sa Mut ( insemnand ,,mama” ) si fiul lor zeul lunar Khonsu ( insemnand ,,a traversa cerul” ), formau Trialla Divina a Tebei, drept urmare Ammon a fost identificat cu divinitatea solara Ra din Eliopolis si era cunoscut drept Ammon Ra ( ,,tatal tuturor zeilor, cel care a creat oamenii si a dat viata animalelor, domnul tuturor lucrurilor”). Cel mai impunator dintre toate templele construite in onoarea sa a fost la Karnak. Ammon a fost venerat in colonia greaca si in Cirene si era identificat cu Zeus si la Roma era asociat cu Jupiter. Osiris: una din principalele divinitati din mitologia egipteana, Osiris era la origine un zeu local din orasele Abodor si Busiris si reprezenta principiul generator masculine al naturii fiind identificat cu soarele care apune. Era astfel considerat zeul mortilor, era fratele si sotul lui Isis, zeita Pamantului si al Lunei care reprezenta principiul generator feminine al naturii. Potrivit unuia din numeroasele versiuni ale mitului, Osiris a fost regele Egiptului si a civilizat poporul cu invataturile legii, ale agriculturii si ale religiei. Isis: zeita fertilitatii si a maternitatii in mitologia egipteana Isis era considerata fiica zeului Kheb ( insemnand ,,Pamant”) si a zeitei Nut ( insemnand ,,cer” ), sora si sotia lui Osiris zeul mortilor si mama lui Horus ( zeul cerului). Dupa sfarsitul domniei noi in secolul IV inainte de Hristos, centru cultului lui Isis era Philae, o insula pe Nil in care i-a dedicat un mare templu, construit in epoca celei de-a 30-a dinastii. Scrierile vechi ii atribuia lui Isis puteri magice si era reprezentata cu trasaturi umane si coarne bovine, personalitatea sa era asemanata cu cea a lui Hator zeita dragostei si a bucuriei. Horus: zeul cerului, al lumii si al bunatatii, era reprezentat cu cap de vulture si corp omenesc, dar si ca un copil cu un deget pe buze ( de aceea romanii il considerau zeul tacerii). Anubis: era zeul mortilor, iar egiptenii ii atribuiau functia de judecator al sufletelor mortilor confruntand greutatea inimii mortului cu pana lui Maat sau pana adevarului, in reprezentarile artstice apare cu cap de sacal si cu corp omenesc, iar in mitologia greaca a fost identificat cu Hermes ( mesagerul zeilor ). Ptah: era zeul artizanilor celor care lucrau metalele si este reprezentat ca o mumie care aduce simbolurile vietii, puterii si stabilitatii. Centrul principal al cultului sau este Memfis. Hator: zeita cerului si regina paradisului, fica zeului Ra si sotiei lui Horus. Hator era zeita fertilitatii si proteja femeile si casniciile, era totodata zeita dragostei si a frumusetii. Era reprezentata ca o vaca sau ca o femeie cu cap de vaca. Era identificata in mitologiagreaca cu zeita Afrodita. Thot: era zeul lunii, el era reprezentat cu corp uman si cap de ibis. Era considerat de egipteni ca fiind zeul intelepciunii si judecator al faraonilor. ### Mormantul Faraonului Tutankhamon Mormantul Faraonului Tutankhamon Cel mai celebru mormant a fost si este al unui copil care a devenit faraon la numai 9 ani, si a murit la varsta de 18 ani. Tuankhamon a devenit rege acum 3 370 de ani mai exact la 9 ani dar din nefericire domnia lui a durat numai 10 ani. Nimeni nu stie exact cauzele care au provocat moartea faraonului, dar unii zic ca probabil a fost ucis. Tanarul faraon a fost mumificat si apoi a fost inmormantat in Valea Regilor. 3000 de ani au trecut, iar mormantul lui Tutankhamon nu a fost pradat de nici un hot. Alte morminte erau predate chiar in unele nu s-au mai gasit nici o comoara pentru ca au fost furate. In anul 1922 un arheolog britanic pe nume Howard Carter a facut sapaturi in Valea Regilor, nu spera sa mai gaseasca nimic nou dar sub pietrisul unui mormant a gasit niste scari care duceau la un bloc de piatra. Coborand a ajuns la un zid de ghips care avea sigiliul faraonilor egipteni. Era mormantul lui Tutankhamon. Impreuna cu sponsorul sau Lordul Carnarvon, Howard Carter a inlaturat piatra ce bloca intrarea in mormant. A intrat luminandu-si calea cu o lumanare, iar la intrebarea daca vede ceva el a raspuns ,,Da, lucruri minunate!” Camera era plina de statui, jucarii, care, casete si vase. Aproape toate lucrurile erau din aur. Era una din comorile cele mai uimitoare care au fost descoperite. Va intrebati cine este Howard Carter si Lord Carnarvon. Ei bine Howard Carter era un arheolog britanic, dar se acupa si cu egiptologia. El a fost nascut in Londra, 1873-1939. In anul 1892 impreuna cu arheologul britanic Flinders Petrie a facut mai multe descoperiri in Tell et-Amarna. Howard a colaborat si cu departamentul de antichitate al guvernului egiptean. El a facut mai multe descoperiri care sunt destul de faimoase, de pilda mormantul faraonului Tutmosi IV, mormantul faraonului Amenofis I si al reginei Hatshepsut. Dar cea mai fabuloasa descoperire a lui Howard Carter, a fost in anul 1922 impreuna cu Lord Carnarvon, in Valea Regilor, mormantul faraonului Tutankhamon. Lord Carnarvon sau mai bine zis George Herbert Carnarvon, a fost un arheolog britanic, nascut in anul 1866-1923.Terminandu-si studile in anul 1903, el si-a indreptat privirea catre Egipt. Dupa 4 ani ca si Howard Carter a participat la o organizatie care se ocupa cu sclavii din Teba antica. Dupa o lunga durata de sedere in Egipt, in acea perioada el analiza inca Egiptul sa-l cunoasca mai bine. In 4 noiembrie 1922 colaborand cu Howard Carter a descoperit mormantul lui Tutankhamon. Descoperirea mormantului lui Tutankhamon a zguduit lumea. O data ce Carter si Carnarvon care au descoperit comorile mormantului, in 17 februarie 1923 comorile au fost expuse publicului la Muzeul din Cairo. Sute de jurnalisti si fotografi si vizitatori s-au grabit sa ajunga in Egipt sperand sa poata vedea colectia de comorii. Printre comorile care umpleau mormantul se gaseau statui ale zeilor, cufere pictate, jocuri, lampi si bijuterii. S-au gasit si multe feluri de mancare lasate pentru faraon. Pentru ca exista atatea comori au trebuit ani ca sa le poata transporta pe toate. Dupa mai multe investigatii, Carter si-a dat seama ca mormantul a fost si el pradat, dar nu se stie daca acea camera a fost gasita de catre hoti. Dupa 3 ani Carter a aflat raspunsul. Inautrul camerei funerare se afla un sarcofag din piatra rosie. Aici erau trei sicrie unul in altul, ultimul facut din aur masiv. Dupa ce Carter a desfacut ultimul sarcofag a vazut mumia, Carter a fost prima persoana care a vazut mumia dupa 3000 de ani. Peste fata faraonului se afla o masca impresionanta din aur si mai mult de 100 de amulete si bijuterii ii impodobeau corpul mumificat. Dar, din pacate materialul din care era bandajat corpul, care trebuiau sa-l conserve l-au deteriorat. Pentru publicitate unii oameni profitau de naivitatea oamenilor si incepeau sa inventeze tot felul de legende si blesteme. Cea mai celebra legenda este faimosul blestem a lui Tutankhamon, despre care se spune ca i-a atins pe cei care au deranjat linistea faraonuluiTutankhamon. Lordul Carnarvon, organizatorul expeditiei a murit la cel putin un an de la intrarea in mormant. In momentul mortii sale la Cairo, toate luminile din oras s-au intrerupt. In acelasi moment in Anglia, cainele sau a murit. Alti oameni care au vizitat mormantul au murit si ei. De fapt toate aceste povesti inspaimantatoare sunt inventate. Nu exista nici un bluestem scris pe zidul mormantului si Lordul Carnarvon a murit din cauza unei muscaturi de tantar infectat. Howard Carter conducatorul expeditiei si cel care a intrat primul in mormant a trait multi ani dupa aceea. ### Mumiile din Egiptul Antic Mumiile din Egiptul Antic Piramidele au fost una dintre lucrurile care au adus faima in Egiptul Antic. Al doilea lucru sunt mumiile, care sunt la fel de faimoase si de importante ca piramidele. O mumie este un corp mort care s-a pastrat in timp. In mod normal corpurile umane sau animalice se descompun dupa moarte, dar mumiile nu urmau acelasi proces. Mumiile erau importante pentru egipteni deoarece, ei credeau intr-o viata dupa moarte, adica oamenii isi continuau viata intr-o alta lume si aveau nevoie de corp pentru aceasta. Cuvantul ,,mumie” provine din cuvantul arab pentru bitum (o substanta neagra si lipiceoasa pentru pastrarea mortiilor) care este,,mummya” de aici provine cuvantul ,,mumie. “ Cum spuneam egiptenii credeau intr-o viata de dupa moarte, sa fi transormat intr-o mumie si sa fi ingropat intr-o piramida nu este sfarsitul vietii, ci inceputul unei mari aventuri. Egiptenii isi imaginau un rai condus de catre un zeu pe nume Osiris. Regatul lui Osiris era un taram plin cu grau copt si cu mirodenii, acest taram se numea Campul de Trestie unde oamenii se simteau bine, mancau, beau si toti erau fericiti. Dar ca sa ajungi in acel taram trebuia mai intai sa treci de niste teste. Trebuia mai intai sa supravietuitsti unei calatorii periculoase prin pasajele lumii de dincolo. Un luntras te ajuta sa traversezi Raul Morti ( apa din acest rau era clocotita ), iar pasajele erau pazite de niste dragoni iar tu trebuia s-a ii invigi. Dar cel mai mare test este la sfarsitul calatoriei,inima era pusa pe un cantar cu Pana lui Maat, viata fiecaruia era judecata decatre Osiris. Cei ale caror inimi sunt mai grele decat panaadevarului ( pana lui Maat) din cauza pacatelor pe care le-a facutin lumea celor vii erau mancate de catre Ammit( devoratorul deinimi, manca inimile celor rai), dar cei care erau buni la suflet puteau sa intre in Campul de Trestie. In timpul vieti egiptenii inventau multe formule magice, aceste formule erau folosite de catre egipteni ca sa se apere in lumea de dincolo. Acum 3 500 de ani aceste incantatii au fost adunate intr-o carte numita Cartea Mortilor. Egiptenii bogati erau inmormantati cu o bucata scrisa din aceasta carte pe peretele piramidei ca sa poata trece cu bine de marele test si de celelalte pericole. In dinastia a V-a si a VI-a in Regatul antic, aceste scrieri din Cartea Mortilor se mai numeau si ,,Teste ale piramidelor”. Viata de apoi al faraoniilor era cu totul alta poveste. Faraonii puternici care erau siguri ca aveau o alta soarta, in loc sa mearga in Campul de Trestie, ei se transformau in zei si se inaltau la cer pentru a se alatura celorlalti zei. Stiati ca egiptenii aveau sute de mii de zei si zeite care erau stapanii tuturor lucrurilor, de la coptul painii pana la razboaie? ### Piramidele din Egipt Piramidele din Egipt Piramidele au fost construite ca morminte funerare pentru faraoni. Nimeni nu mai vazuse asa ceva pana atunci si Marea Piramida de la Gizeh a devenit una dintre cele sapte minuni alelumii antice. Piramidele si mumiile ne pot spune multe lucruri interesante despre viata egipteniilor. Studierea unei mumii ne ajuta sa intelegem ce fel de boli si ce fel de alimentatie aveau egiptenii. Si piramidele ne pot oferi multe informatii interesante, de pilda ce fel de religie aveau egiptenii sau cu privire la arta constructiei. Primii egipteni isi ingropau morti in gropi facute in desert, iar oamenii saraci au fost ingropati astfel de-a lungul intregii civilizatii egiptene. Primele morminte regale se numeau Mastabe. Acestea erau joase, dreptunghiulare, construite din caramizi, iar camera funerarase afla sub ele. Dar un architect inteligent pe nume Imhotep a construit un nou tip de mormant pentru un faraon pe nume Djoser. El a pus mai multe mastabe una peste alta fiecare mai mica decat cea precedenta dand nastere la o forma piramidala in trepte. Dupa aceasta prima piramida toti faraonii au cerut sa fie ingropati inastfel de morminte. Din cauza jefuitorilor de comori un faraon istet care nu voia sa i se fure comorile la moartea sa, a gasit o solutie, acest faraon se numea Tuthmosis I. Mormantul sau a fost construit in piatra, intr-o vale care acum este cunoscuta sub numele de Valea Regilor. Aceasta idee a avut succes, putin timp mai tarziu toti faraonii si sotiile lor au fost ingropati in aceasta Vale. Valea Regilor era protejata de zeita sarpe Meretseger de aceea nu se mai fura din aceste morminte, din cauza acestei zeite care a bagat hotii in sperieti. Insa reginele nu erau ingropate in Valea Regilor ci in Valea Reginelor. Desi faraonii nu mai erau ingropati in piramide, forma piramidala a ramas importanta pentru ei. Unii oameni aveau construite piramide in miniatura deasupra mormantului. Dar piramidele au reaparut in regatul Kuş, Nubia, o parte a Egiptului care a devenit independenta cu circa 2 700 de ani in urma. Oameni din Kuş au copiat modul de viata al egiptenilor, iar regii au construit piramide care au dainuit pana in zilele noastre. Piramidele sunt un mister al arhitecturii. Va puteti imagina ca acele piramide au fost facute fara ajutorul unor masinarii! Atunci cand egiptenii au incercat sa construiasca prima oara o piramida cu fete drepte si nu in trepte, au facut fetele prea abrupte. Au incercat sa corecteze aceasta greseala facandu-le putin mai abrupte la varf, dar asta dadea o forma ciudata. Acest fel de piramida a primit numele de Piramida inclinata. Dar pana la urma egipteni au devenit maiestri in construirea unei piramide. Timp de 800 de ani, aceste piramide s-au inaltat in tot Egiptul. Pentru a construi o piramida era o munca imensa, dar cu ajutorul fortei umane si a pasiunii umane, egiptenii au reusit sa construiasca piramide in tot Egiptul. Stiati ca egiptenii au construit circa 90 de piramide si aproape toate sunt inca in picioare? Pentru construirea unei piramide in primul rand aveai nevoie de foarte multi muncitori. Construirea unei piramide era o treaba foarte complicata si era nevoie de multa grija si atentie in toate etapele constructiei. Cateodata timpul pentru constructia unei piramide era de 20 de ani sau chiar mai mult ( in unele cazuri). Stiati ca Marea Piramida de la Gizeh contine mai mult de 2 milioane de blocuri de piatra? Multi oameni credeau din filme sau din desene ca sclavii erau aspru tratati atunci cand construiau piramide sau altceva, acest lucru era si este total gresit, sclavii lucrau de bunavoie si erau chiar bine tratati si chiar erau rasplatiti. Pe langa muncitori mai erau multi oameni care le dadea de mancare muncitoriilor si le aduceau piatra de la cariere. Acest efort imens de organizare a facut Egiptul o tara puternica, faimoasa si eficienta. Piramidele nu erau doar niste cladiri minunate, ele erau puternic influientate de religia egipteniilor si erau construite pentru a ajuta regii sa se alature zeiilor. Piramidele aveau mai multe intelesuri, primii regi credeau ca odata trecuti in lumea de dincolo ei se puteau alatura constelatiilor de pe cer. Textele scrise pe peretii piramidelor arata cum treptele piramidelor sunt ca niste trepte catre cer, in interiorul camerei funerare din Marea Piramida de la Gizeh, exista doua canale inguste care se indreaptau spre exterior, cercetatorii spun ca aceste canale indica directia spre constelatiile care sunt importante in religia egipteana. Acum circa 4 500 de ani, zeul soare, Ra, a devenit un zeu foarte important. Piramidele reprezentau in aceasta perioada niste rampe uriase sau niste raze solare din piatra. Sufletul regelui urca dupa moarte pe aceste rampe si il intalneau pe Ra pe cer. Cand ne gandim la piramide, ni le imaginam ca niste cladiri in mijlocul desertului, dar lucrurile erau diferite in timpurile stravechi, langa fiecare piramida se afla un templu unde preotii se rugau pentru mort si aduceau ofrande zeilor. Reginele sau membrii curtii regale erau ingropati in piramide mai mici sau mastabe, in apropiere se aflau preotii si membrii din familie care aveau grija de mort. Stiati ca templele erau construitein partea estica a piramidelor, deoarece aceasta era directiarasaritului soarelui si a renastrii? ### Formarea Egiptului antic Sursa: Wikipedia Formarea Egiptului antic “Egiptul , stat in N Africii, ocupa Valea Nilului de la prima cataractã pîna la varsarea in Marea Mediterana. Fâsia de teritoriu locuit, lunga de circa 1 000 km si lata de numai 10- 25 km, era dependenta de revarsarea periodica a apelor marelui fluviu, care, odata retrasa lasa in urma un mâl roditor datorita caruia Herodot a si numit Egiptul ,,Un dar al Nilului”.” Prin pozitia sa geografica, Egiptul a ramas, comparativ cu alte state ale Orientului antic, un univers inchis, mai ferit de invazii si influente straine, legaturile cu restul oicumenei, facandu-se in partea de S cu Nubia, iar in NE prin Peninsula Sinai cu Asia. Un teritoriu atat de intins, prezenta particularitati locale, care degenerau frecvent in mileneniul 4 î.e.n. in conflicte armate. Odata realizata unitatea statala, in perioada in care autoritatea centrala era puternica, particularitatile locale se estompau; in momentul slabirii acesteia, autonomia provinciei renastea. Istoria Egiptului, a cuprins o alternanta a perioadelor de centralizare, de inflorire economica si culturala pe plan intern si expansiune teritoriala pe plan extern si a perioadelor de faramitare a unitatii statale, caracterizate prin declin economic, frãmîntari sociale si invazii straine. Controlul maselor de apa, necesare irigatiilor si al functionarii sistemului de canale, a fost impus de timpuriu in Valea Nilului, asemenea Mesopotamiei, prin constituirea unor autoritati puternice, capabile sa dirijeze eforturile colective. Aceste centre de putere locala incep, in a doua jumatate a mileniului 4 î.e.n., sa graviteze in jurul a doua nuclee politice: cel dintai in S Egiptului de Sus cu centrul la Hieraconpolis, iar al doilea in N Egiptului de Jos, in regatul Deltei, cu centrul la Buto. Dupa o apriga lupta pentru hegemonie, intreaga vale a Nilului este unificata sub egida Egiptului de Sus, victorie atribuita de traditia faraonului Menes si datata in jurul anului 3100 î.e.n. In timpul Regatului Timpuriu, care inglobeaza dinastiile 1 si 2 (3100-2686 î.e.n.), se cristalizeaza structurile social-politice, administrative si religioase si se contureaza deja rolul atotputernic al despotului. Aceasta perioada formativa poarta numele de,,Epoca Tinitã”,dupa orasul-capitala Tinis, situat in Egiptul de Sus, loc de origine al faraonilor acestor doua dinastii. In decursul Regatului Vechi, dinastiile 3-6 (2686- 2181 î.e.n.), Egiptul cunoaste prima epoca de prosperitate si inflorire culturala. Capitala regatului este stabilita in N, la Memfis, in apropierea Deltei Nilului. Din timpul domniei faraonului Djoser (dinastia a treia) dateaza piramida in trepte de la Saqqara, prima constructie din piatra taiata din istoria tarii, simbol al puterii si maretiei faraonului. Piramidele reprezentantilor dinastiei a 4-a -Cheops, Chefren si Mykerinos- au fost ridicate la Giza, asemenea Marelui Sfinx. In timpul dinastiilor 5 si 6, fastul si marimea sporita a constructiilor funerare ale aristocratilor ilustreaza fara echivoc continua intarire a puterii acestora si accentuarea tendintelor centrifuge ale nobilimii locale. Sporirea importantei provinciale, precum si inmultirea framantarilor sociale duc la destramarea autoritatii centrale si a statelor. Prima perioada (2160- 2040 î.e.n.), este o epoca de recesiune generala si haos, insotita de foamete, violente, ciocniri sociale, care au dus la decaderea artelor si arhitecturii. Mentuhotep II (2060-2009 î.e.n.), nobil din Teba, apartinînd dinastiei a 11-a, reuseste sa reunifice statul, inaugurind epoca Regatului Mijlociu. Dinastia a 12-a (1991-1786 î.e.n.) asigura una dintre cele mai prospere si stralucite epoci ale Egiptului Antic. Capitala statului este stabilita aproape de oaza Faium, la El–Lisht. Hotarele tarii sunt impinse in Nubia, pana la cataracta a doua a Nilului, iar campaniile lui Sesostris III (1878-1842 î.e.n.), cel mai de seama faraon al dinastiei, in Palestina si Fenicia, extind autoritatea egipteana in Asia anterioara. La inceputul dinastiei a 13-a care inaugureaza cea de-a doua perioada intermediara (1786-1567 î.e.n.), unitatea statala se destrama din nou, iar hicsosii, popor normand originar din Asia, isi extind dominatia in secolele 17-16 î.e.n.asupra celei mai mari parti din Egipt; in S, Nubia isi redobandeste independenta. Dinastiile locale din Teba polarizeaza fortele nationale, care se organizeaza, pornind din Egiptul de Sus, ducand la izgonirea hicsosiilor din tara. Ahmosis I (1570-1546 î.e.n.), fondatorul dinastiei a 18-a si totodata faraon al Regatului Nou (1570-1085 î.e.n), incheie victorios ofensa ocupand orasul Avaris (capitala hicsosilor). Eliberat de puterea dusmanilor, Egiptul cunoaste intre dinastiile 18-20 epoca sa de putere si de prosperitate. Tuthmes III (1504-1450 î.e.n.) cel mai vestit faraon al dinastiei a 18-a, a ramas faimos pentru initierea a 17 campanii in Asia, la capatul carora Asiria, Babilonia si Regatul Hitit sunt nevoite sa plateasca tribute. Amenofis IV (1379-1362 î.e.n.), sotul printesei Nefertiti, ramane important in istoria Egiptului prin impunerea unei noi religii care il venera pe zeul Aton, suspendand cultul lui Amon. Amenofis paraseste Teba si construieste la Tell-el-Amarna o noua capital, pe nume Akhenaton. Dupa scurt, timp un succesor al sau pe nume Tutankhamon (1361-1352 î.e.n.) revine la cultul lui Amonsi la vechea resedinta regala de la Teba. Ramses II (1304-1237 î.e.n), vestit prin cei 67 de ani pe care i-a domnit, a dus Egiptul la o mare prosperitate. La inceputul sec.12 î.e.n. Egiptul se confrunta cu atacuri ale triburilor libiene si a popoarelor marii. Merneptah (1237-1223 î.e.n.) si Ramses III (1198-1166 î.e.n.) reusesc prin victorii grele sa salveze civilizatia egipteana de la distrugere. Ultima perioada a Egiptului este Regatul Tarziu (1085-525î.e.n.). In timpul Regatului Tarziu, Egiptul sufera lovituri puternice: o invazie asiriana reuseste in anul 671 sa ocupe Memfisul, iar in 663 armata asiriana distruge Teba. Psametic I (663-609 î.e.n.) izgoneste ultimele garnizoane egiptene si isi extinde puterea pana la cataracta. Incercarea succesorului Nechao II de a readuce Egiptul pe esichierul politic a esuat, iar acesta a fost ucis. Dupa multele lovituri puternice si o suferinta drastica, in anul 332, Egiptul a fost ocupat de Alexandru cel Mare fara lupta. Egiptul a devenit provincie romana dupa batalia dintre Marc Antonius si iubita lui Cleopatra (care nu a stiut sa-si salveze tronul si nici Egiptul) si Cezar, rege al Romei. Mai tarziu, Egiptul a fost ocupat de catre arabi, devenind parte a lumii islamice. ### Perioada regatului mijlociu (Egipt: 2060-1785; dinastiile XI – XIV) Sursa: Wikipedia Perioada regatului mijlociu Este o perioadă în care statul egiptean cunoaşte o însemnată dezvoltare economică, ilustrată prin relaţiile comerciale cu Creta, Asia Mică, Nubia şi Ţara Punt. Theba devine centrul politic şi religios al statului egiptean, iar zeul Amon are o poziţie dominantă. Apogeul politic al Regatului mijlociu este în timpul dinastiei a-XII-a (1991-1785). Capitala statului este mutată la Lisht, lângă Memphis. Fondatorul dinastiei a XII-a este faraonul Amenemhat I (1991-1962), care acordă o mare importanţă organizării interne a statului egiptean. Pentru a slăbi forţele centrifuge, desfiinţează funcţiile ereditare, inaugurând sistemul coregenţei menit să înlăture tulburările şi neînţelegerile politice de la moartea faraonului. Consolidarea statului este sporită şi de către Senusret I (Sesostris) (1962-1928) care duce o politica externă activă, fixând graniţa de sud a Egiptului la cea de a două cataractă a Nilului. Epoca Regatului este epoca de aur a literaturii egiptene. De pe vremea domniei lui Amenemhat I a vem scrierea Învăţămintele lui Amenemhat , iar de pe vremea lui Senusret I, Povestirea lui Sinuhé. Cel mai important faraon din timpul Regatului mijlociu este Senusret al III-lea (1787-1842), care organizează administraţia şi micşorează puterea nomarhilor. Anexează şi colonizează Nubia, până la cataracta a II-a, teritoriul Egiptului întinzându-se pe o fâşie de pământ de peste 1000 km de-a lungul Nilului. În timpul dinastiilor a XIII-a şi a XIV-a, statul egiptean este într-un proces de decădere. Are loc o puternică criză economică şi politică, autoritatea centrală decade. Capitala se mută când la Theba când la Xois în Deltă. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Prima perioadă intermediară (2200-2060, dinastiile VII–X) Sursa: Wikipedia Prima perioadă intermediară Prin perioadă intermediară se înţelege, în istoria Egiptului, o perioadă de regres în plan politic, cultural şi economic. Această primă perioadă intermediară mai este cunoscută şi sub numele de perioada herakleopolitană, deoarece centrul politic al Egiptului era oraşul Herakleopolis. Provinciile ţării devin treptat independente. Egiptul de Sus gravita în jurul oraşului Theba, de unde faraonii vor începe procesul de reunificare şi centralizare a ţării. Este un moment de transformări politice şi religioase care se caracterizează prin creşterea importanţei zeului Osiris, în contrast cu ideea religioasă a Regatului vechi în care Ra era zeu suprem. În jurul anului 2060, faraonul Mentuhotep al II-lea din dinastia thebană înfrânge pe regele din Herakleopolis, astfel că în jurul anului 2050 Egiptul este din nou unificat iar puterea centrală reuşeşte să controleze întregul teritoriu. ### Regatul vechi (Egipt: 2700-2200, dinastiile III – VI) Sursa: Wikipedia Regatul vechi Este o perioadă mult mai bine cunoscută, atât prin sursele scrise, cât şi prin marile monumente arhitectonice caracteristice acestei epoci, piramidele. Piramidele fac dovada concentrării puterii politice în mâinile faraonului, capabil astfel să mobilizeze uriaşe resurse materiale şi umane în slujba asigurării postexistenţei sale, căci piramidele nu sunt altceva decât monumente funerare, menite să asigure postexistenţa a faraonului. Cea mai veche piramidă este cea în trepte, a faraonului Zoser. A fost proiectată de arhitectul Imhotep, singurul personaj cunoscut din arta egipteană, artă prin excelenţă anonimă. Pe timpul faraonului Zoser, Egiptul a purtat războaie cu Ţara Kuş; tot acum avem informaţii despre expediţ ia din Sinai, peninsula fiind o regiune de unde egiptenii se aprovizionau cu minereu de cupru. În timpul întregului Regatului vechi au fost ridicate numeroase piramide, dar cele mai mari, care uimesc până astăzi prin dimensiuni şi perfecţiune, au fost construite în timpul celei de-a patra dinastii. Cele mai importante piramide au fost ridicate în zona Saqqarah şi Gizeh de lângă Cairo şi aparţin faraonilor Snefru, Khufu (Keops), Khafre (Khephren) şi Menkaure (Mikerinos). Spre exemplu, marea piramidă a lui Keops avea o înălţime de 146 m, cu o latură de 230 m, acoperind o suprafaţă de 4 ha. Se consideră că la construirea acestei piramide s-au folosit aproximativ 2.300.000 de blocuri de piatră fasonată, având fiecare o greutate de cca. 2,5 tone. Pentru construirea unui astfel de monument, au fost mobilizaţi, timp de mulţi ani, zeci de mii de lucrători. Construcţia piramidelor a necesitat un efort colosal ce a secătuit resursele Egiptului. Documentele de epocă lasă să se înţeleagă că populaţia era nemulţumită, că, probabil, au avut loc revolte şi că în urma acestor nemulţumiri puterea faraonilor a scăzut. Din timpul dinastiei a VI-a, autoritatea centrală este tot mai slabă, observându-se concomitent o creştere a puterii aristocraţiei nomelor. Nomarhii devin adevăraţi suverani locali, ceea ce duce la căderea Regatului vechi şi instalarea Primei perioade intermediare. Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu ### Regatul timpuriu (Egipt: 31500 -2700, dinastiile I – II) Sursă: Wikipedia Regatul timpuriu Această perioadă, cunoscută şi sub numele de “perioadă thinită”, (după numele capitalei Thinis) este puţin cunoscută datorită sărăciei izvoarelor. Încă din această perioadă timpurie regele era înconjurat de o curte numeroasă iar persoana sa era divinizată. El era întruchiparea zeului Horus, protectorul său. Statul egiptean se consolidează, acum apărând nucleul unei armate permanente, un corp judecătoresc şi o administraţie care supravegheau ordinea în stat etc. ### Preistoria Mesopotamiei - sfarsitul mileniului v - jumatatea mileniului IV Preistoria Mesopotamiei Dealurile de la poalele munţilor Zagros din nordul Mesopotamiei, ţinut numit în antichitate Assyria, pare să fi fost una din regiunile în care a apărut una dintre cele mai vechi civilizaţii bazate pe agricultură şi pe creşterea vitelor. Una din primele aşezări este cea de la Jarmo, ale cărei prime niveluri sunt anterioare inventării ceramicii. Vechimea acestei aşezări este către finele mileniului al VIII-lea şi începutul mileniului al VII-lea. O cultură mult mai avansată, numită după tipul de aşezare de la Hassuna, de lângă Mosul de astăzi, în nordul Irakului, se întinde asupra întregii Mesopotamii de sus. O etapă şi mai avansată, în care cuprul apare pentru prima oară, este cultura Tell Halaf , numită astfel după aşezarea aflată lângă izvorul râului Khabur, dar centrul său a fost în aria Mosul. Această cultură acoperea o arie largă din Assyria în sud-estul Turciei şi Mediterana. Mai departe, în sud-est, există o cultură similară, însă ceva mai recentă, numită Samarra, după localitatea aflată pe Tigrul Mijlociu; aceste două culturi, ale căror produse de excepţie sunt vasele foarte frumos pictate, au fost înlocuite de cultura numită Ubaid (4200-3500). Ea este numită astfel de la aşezarea de lângă Ur, Al Ubaidsau El Obeid, în sudul Mesopotamiei. Cultura ubaidiană acoperă întreaga Mesopotamie şi nordul Siriei şi are legături cu culturile contemporane de pe platoul iranian şi din Anatolia. De şi există unele diferenţe de detaliu între nordul şi sudul culturii Ubaid,aspectul general este de o mare omogenitate de la Golful Persic la Marea Mediterană. În sudul Mesopotamiei, cultura Ubaid a fost considerată mult timp ca fiind cea mai veche. Săpăturile arheologice din perioada interbelică au arătat totuşi că au existat aşezări mai vechi, mai ales la Eridu. ### Al doilea război daco-roman (105-106) Dacii (în stânga) atacă oamenii lui Traian. O reproducere a luptei de la Muzeul de Istorie a României din București. Wikipedia/Creative Commons Al doilea război daco-roman La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare,anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian. Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. In speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate. Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor "lungi şi grele strădanii ". Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal. Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. In faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for. Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T. CI. Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care 1-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a Ii-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. în locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri. Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative. Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore - primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica - capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco-române. Sursa: Istoria Daciei romane 1998 / Adrian Bejan ### Primul razboi daco-roman 101/102 Primul razboi daco-roman După trei ani de pregătiri minuţioase, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolac, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). în timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-1 determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator. Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. In urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei. După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comaţi şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus. In urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse. Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma. In schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă. După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia "legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium" de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător. In condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Intre cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-1 pe zeul Danubius. La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit. Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-Aizis- Berzobia-Tibiscum - până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-1 în Imperiu. In primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană. Sursa: Istoria Daciei romane 1998 / Adrian Bejan ### Personalitatea imparatului Traian Personalitatea imparatului Traian Marcus Ulpius Traianus a fost primul imparat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a nascut la 18 septembrie 53 d.Hr. In orasul Italica din Spania. Ascensiunea tatalui sau - ajuns consul si guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o stralucita cariera militara. A fost tribun militar in armata din Siria si apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. In anul 97 este adoptat de catre imparatul Nerva. A domnit intre anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este initiatorul unor reforme economice si sociale care au redresat statul roman. A fost unul dintre cei mai mari comandanti militari ai lumii antice. In 97 primeste titlul de Germanicus, in 102 de Dacicus si in 116 de Parthicus, ca urmare a infrangerii germanilor, dacilor si partilor. A murit la 10 august 117 in Cilicia, la Traianopolis, la intoarcerea din expeditia impotriva partilor. ### Cum se spalau englezii pe la 1500? Cum se spalau englezii pe la 1500? Nuntile aveau loc in general in luna iunie, pentru ca singura baie din an se facea in mai si in prima luna a verii, iar sotii inca miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja imbibat de miresmele transpiratiei si ca sa mascheze cat de cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori (de aici a ramas obiceiul buchetului purtat de mireasa!); Cada era, de fapt, un butoi mare, plin cu apa calda. Stapanul casei avea privilegiul de a se imbaia primul, in apa curata. In aceeasi apa urmau la spalat, rand pe rand, fii si restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea randul femeilor si, la sfarsit, al copiilor, in ordinea descrescatoare a varstelor. In final, apa era atat de murdara, incat puteai pierde un bebelus prin ea. De atunci dateaza la britanici vorba - Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat. Regina Elisabeta I a ramas celebra prin urmatoarea declaratie: "Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma spal!". ### Semnificatia degetului mijlociu Semnificatia degetului mijlociu In ziua de azi este ceva jignitor sa arati cuiva degetul mijlociu. Dar acum sute de ani gestul avea alta semnificatie. Inaintea bataliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipand victoria lor asupra Angliei, au decis sa le taie degetul mijlociu tuturor soldatilor luati prizonieri. Asta pentru ca fara degetul mijlociu le va fi imposibil sa mai traga cu arcul si astfel sa mai ia parte la vreo lupta pe viitor. Insa francezii au pierdut acea batalie iar soldatii englezi ii batjocoreau aratandu-le degetul mijlociu, pe care acestia intentionasera sa li-l taie. ### Amazoanele Amazoanele Amazoanele obisnuiau sa-si extirpeze sau sa-si arda sanul drept pentru a putea astfel sa manuiasca mai bine arcul si sulita. In acest scop ele aveau un instrument conceput special, inrosit in foc, cu care efectuau operatiunea de mutilare. Aceasta operatiune era suportata de fetite, la varsta cand sanul incepea sa se dezvolte, pentru a castiga in mobilitate si pentru a canaliza toata energia in umar si in brat. Sunt si povesti care spun despre amazoane care isi extirpau sanul in lupta, pentru a inspaimanta dusmanii. ### Cum a aparut salutul militar? Cum a aparut salutul militar? Dupa cum se stie, cavalerii din vechime purtau armura atunci cand plecau la razboi sau cand participau la intreceri cavaleresti. Atunci cand treceau calare pe langa rege, pentru a se identifica, isi ridicau viziera de la coif, putand fi astfel vazuti de acesta. Acest obicei s-a transformat in timp in celebrul salut militar. ### Cel mai mare salariu din lume Care a fost cel mai mare salariu din lume în 2006? Salariul cel mai mare, estimat la 60-70 milioane de euro pe an de către Financial Times a fost încasat, în 2006, de către președintele producătorului auto Porsche AG, Wieland Wiedeking. Până la dezvăluirea salariului lui Wiedeking, cel mai mare salariu declarat oficial în Germania era cel al lui Josef Ackermann, președintele Deutsche Bank, despre care se știa că încasa 13 milioane euro pe an. ### Cel mai mare penis din lume Cel mai mare penis din lume Americanul Johan Falcon detine un record special. Penisul lui are 22 cm in stare flasca si nu mai putin de 34 cm in erectie, fiind considerat cel mai mare penis din lume. In Romania recordul se pare ca este detinut de penisul lui Terente - pe numele sau adevarat Stefan Vasali, un celebru haiduc din anii 20'-, care masoara 22 de centimetri si a fost conservat, in 1927, in stare de erectie de catre profesorul Mina Minovici, devenind piesa in muzeul Institutului de Medicina Legenda din Bucuresti (IML). ### Formula Coca-Cola Formula Coca-Cola Bautura Coca-Cola este bazata pe o formula ramasa secreta de acum 125 de ani. Pentru prima data in istorie compania americana Coca-Cola expune in public caseta in care este pastrata formula secreta a celebrei bauturi racoritoare. Scoasa din seiful unei banci din Atlanta, in care a fost tinuta in ultimii 86 de ani, caseta poate fi vazuta de vizitatorii muzeului The World of Coca-Cola din Atlanta. Dupa inventarea, in anul 1886, a bauturii Coca Cola de catre farmacistul din Atlanta John S. Pemberton, formula acestei bauturi carbogazoase a ramas secreta. Ea este cunoscuta de un numar restrans de persoane si nu este scrisa niciodata pe hartie sau pe alte suporturi. Insa, in 1919, pentru a beneficia de un imprumut bancar, proprietarul de atunci al companiei, Ernest Woodruff, le-a cerut predecesorilor sai sa scrie formula pe o foaie de hartie, depusa intr-o banca din New York. In 1925, cand imprumutul a fost rambursat, Ernest Woodruff a reintrat in posesia formulei scrise si a depus-o intr-o banca din Atlanta, unde a ramas pana cand a fost mutata la muzeu. ### De ce angajatii de la Google isi iubesc locul de munca? De ce angajatii de la Google isi iubesc locul de munca? Unul din motivele pentru care angajatii Google isi apreciaza atat de mult compania este atmosfera de "campus studentesc" din sediile companiei. Headcenter-ul Google din Mountain View, California, este vestit pentru facilitatile oferite angajatilor: piscine (cu salvamari!), teren de volei in aer liber, sali de distractie (biliard, jocuri mecanice etc), cafenele, frizerii etc. Cele 11 cafenele existente in campusul Google ofera angajatilor mancare gratuita. ### Cu ce se ocupa Nokia la inceput? Cu ce se ocupa Nokia la inceput? Nokia fabrica cizme de cauciuc, hartie si televizoare. Povestea incepe in 1865, cand inginerul in minerit Fredrik Idestam deschide o fabrica de prelucrare a lemnului in Finlanda de sud-vest. Apoi a urmat momentul antologic in care a fost deschisa a doua fabrica pe raul Nokianvirta, care a dus la aparitia denumirii Nokia Ab, data companiei in 1871. In acel moment, Nokia Ab producea hartie, material folosit pentru comunicare, atat cat era posibil in acele vremuri, prin scrisori si ziare. O a doua companie alaturata conglomeratului Nokia a fost Finnish Rubber Works, care producea cizme si chiar si cauciucuri de automobil. ### Pestisorul cu patru inimi Pestisorul cu patru inimi In apele Oceanului Pacific traieste pestisorul Mixima care are 4 inimi, dispuse in organism cu functii separate: una pentru partea superioara a corpului si celelalte pentru organele digestive, muschi si coada. Poate trai mai multe luni fara hrana si se apara de dusmani, secretand substante fumigene, in care se ascunde. ### Care sunt arborii care traiesc cel mai mult? Care sunt arborii care traiesc cel mai mult? Sunt pinii care cresc in Sierra Nevada, in California (Statele Unite): se estimeaza ca traiesc pana la 6000 de ani. Cel mai vechi arbore cunoscut in zilele noastre, poreclit Matusalem, are 4600 de ani. Sequoia gigant, contrar parerilor generale, traieste mult mai putin (intre 2000 si 2500 de ani); in schimb, sequoia este cel mai mare arbore cunoscut: el poate atinge o inaltime de 110 m. ### Al 5-lea gust... Al 5-lea gust Stiati ca putem detecta cinci gusturi de baza? Patru sunt familiare: gustul dulce, acru, amar si sarat. Al cincilea e mai familiar in Asia si mai putin in Vest, se numeste Umami si e gustul glutamatului monosodic. Acest compus, glutamatului monosodic, e larg utilizat in bucataria orientala si de aceea e probabil recunoscut ca un gust separat. ### Cat rezista camilele fara apa? Cat rezista camilele fara apa? Camilele din desert rezista fara sa bea apa pana la 45 de zile, in primele doua saptamani nici macar nu manifesta vreun semn de sete. Acest lucru se explica prin capacitatea acestui animal de a inmagazina grasime in interiorul cocoaselor. Prin reactii metabolice specifice camila poate obtine apa din grasimea acumulata, fara a avea nevoie de aport extern. ### Dintii rechinilor Dintii rechinilor Rechinii, aceste masini formidabile de ucis, au o caracteristica foarte interesanta a dintilor; dintii se deplaseaza, in tot cursul vietii, spre marginea anteriora a maxilarului. In acest fel sirurile anterioare de dinti vechi, tociti, ies treptat din cavitatea bucala si apoi cad. Astfel teribilul peste isi pastreaza pana la batranete ingrozitoarele arme. ### Cum vad broastele? Cum vad broastele? Imaginati-va un televizor alb-negru deschis, dar care nu prinde nici un program. Este un mod foarte eficient de a vedea prada. Daca pe "ecranul televizorului" apare brusc un punct miscator, o musca de exemplu, este imposibil sa nu o vada (sau s-o rateze). ### Poti omora un virus? Poti omora un virus? Nu, nu se poate. Un virus poate fi dezactivat, distrus, dar nu poate fi omorat din cauza ca nu a fost viu de la inceput. Pentru a avea viata trebuie sa aiba abilitatea de a se reproduce, ceea ce virusul nu este capabil sa faca. El supravietuieste prin "deturnarea" unei celule. ### Cel mai mare avion din lume Cel mai mare avion din lume Cel mai mare avion din lume este Antonov An-225 Mriya. Acesta este un avion sovietic pentru transport strategic, care a fost conceput in cadrul programului spatial sovietic, pentru a transporta componentele Lansatorului Energia. Primul zbor a avut loc pe 21 decembrie 1988 si a intrat imediat in serviciul de transport aerian. Avionul An-225 este capabil sa transporte greutati de pana la 250 de tone in cala, sau 200 de tone la exterior. A fost produs un singur avion de acest tip. ### Cine a inventat primul calculator (computer)? Foto: Wikimedia Commons Primul calculator 1. Primul computer electromecanic programabil, Z1, a fost creat în 1936 de către germanul Konrad Zuse, în camera de zi a casei părinților. Acesta este considerat a fi primul calculator electromecanic, programabil binar. 2. Primul computer electric programabil, Colossus, a fost inventat de Tommy Flowers, în 1943 și a fost folosit de britanici în Cel De-al Doilea Război Mondial, pentru a descripta mesajele codate ale germanilor. 3. Primele calculatoare digitale:- ABC, inventat de profesorul John Vincent Atanasoff și studentul său, Cliff Berry, în 1937 și dezvoltat până în 1942.- ENIAC, inventat de J. Presper Eckert și John Mauchly, de la Universitatea din Pennsylvania, începând din 1943 și până în 1746. ### Cea mai puternica bomba atomica testata vreodata Cea mai puternica bomba atomica Cea mai puternica bomba atomica detonata vreodata a avut o forta exploziva de 50 megatone de TNT (trinitrotoluen), de 2.500 de ori mai mare decat bomba de la Nagasaki. Numita "Tsar bomba", explozibilul a fost detonat de URSS in cadrul unui test desfasurat pe 30.10.1961 intr-un arhipelag din Oceanul Arctic, in nordul Rusiei. Forta initiala a bombei era de 100 de megatone de TNT insa a fost redusa pentru a limita cantitatea de deseuri radioactive rezultate. ### Viteza necesara unei rachete pentru a patrunde in spatiu Viteza necesara unei rachete Rachetele pot calatori cu 40.000 km/h. Aceasta este viteza necesara pentru a scapa de gravitatia terestra si a patrunde in spatiu. O viteza constanta de 29.000 Km/h pastreaza racheta pe orbita. Rachetele moderne se folosesc pentru lansarea sondelor si a satelitilor spatiali. Racheta este proiectata in spatiu de catre trei trepte care ard si se desprind una dupa alta. ### Cum pot rezista animalele din regiunile polare la frig? Cum pot rezista animalele din regiunile polare la frig? Ursul polar are firele de par goale pe dinauntru, astfel ca lumina patrunde pana la piele; aceasta, de culoare neagra, absoarbe caldura razelor soarelui. Cat despre insectele din aceste regiuni, corpul lor secreta o substanta asemanatoare cu antigelul care se introduce in motorul automobilelor. Substanta respectiva le impiedica sa inghete. Astfel, aceste insecte rezista la temperaturi de -30 grade celsius. ### Ce este antimateria? Ce este antimateria? Antimateria este cel mai puternic combustibil cunoscut. Cand reactioneaza cu materia obisnuita, toata masa acesteia se transforma in energie. In timp ce este nevoie de tone de combustibil chimic pentru o misiune martiana, doar cateva zeci de miligrame de antimaterie ar fi necesare pentru aceasta destinatie. Chiar si reactia nucleara din interiorul bombei atomice nu transforma masa in energie decat in procent de 3%. ### Cum se formeaza fulgerele? Cum se formeaza fulgerele? Pe intreg Pamantul se inregistreaza aproximativ 120 de fulgere pe secunda. Dar cum se formeaza un fulger? Cand o masa de aer cald intalneste o masa de aer rece, apa va condensa si va trece din stare gazoasa in stare lichida, formandu-se norii. Apoi picaturile de la baza, mai calde si mai usoare, vor urca la altitudini mai mari. Pe masura ce urca, temperatura scade iar picaturile de apa pot ingheta si devin si mai grele. Fiind mai grele, vor cadea inapoi iar frecarea dintre picaturile de gheata aflate in cadere si cele care se afla in urcare va produce electricitate. Cand diferenta de potential fata de sol e prea mare, se produce fulgerul. ### Adevaratul inventator al becului electric Adevaratul inventator al becului electric Thomas Edison este cunoscut ca unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii, avand un record de 1093 de inventii. Realitatea este insa ca unele dintre aceste inventii apartin de fapt tehnicienilor care ucrau alaturi de el. Spre exemplu, becul electric, cunoscut ca marea inventie a lui Edison. De fapt, acesta a fost inventat cu patru decenii inainte ca Edion sa se nasca, de catre omul de stiinta englez, Hamphry Davy, descoperitorul elementelor chimice sodiu, calciu, bariu si bor. Marea problema a becului inventat de Davy a fost aceea ca filamentul de carbon propus de el nu rezista mai mult de cateva ore, becurile trebuind schimbate de mai multe ori pe zi. Zeci de inventatori au incercat sa imbunatateasca inventia lui Davy, iar cea mai buna idee a fost cea a lui Edison. Filamentul propus de acesta dura cateva zile. ### Unde se adaposteau animalele din gospodarii, in vremurile timpurii? Unde se adaposteau animalele din gospodarii, in vremurile timpurii? In Anglia secolului al XV-lea acoperisul casei era singurul loc in care animalele se puteau adaposti de frig. Drept pentru care cainii, pisicile si alte vietati mai mici (soareci, gandaci etc.) se cuibareau in paiele care acopereau casa. Cand ploua, paiele deveneau alunecoase si animalele cadeau uneori direct peste oameni. In acea perioada a aparut zicala "Ploua cu pisici si caini". Adapostirea animalelor in acoperis a fost si motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdarii asternutul la orice ora. Cineva a avut geniala idee de a intinde deasupra patului un cearsaf, pentru protectie. ### Cum a aparut priveghiul? Cum a aparut priveghiul? In Anglia pe la 1500, pentru baut rachiu erau folosite cesti din plumb. Combinatia alcool-plumb fiind atat de toxica ii scotea pe multi din uz pentru cateva zile. Petrecaretii gasiti intinsi pe marginea drumului erau considerati morti si pregatiti pentru inmormantare. Inainte insa de a fi ingropati li se mai dadea o sansa - erau asezati pe masa din bucatarie timp de cateva zile. Asteptand ca mortul sa-si revina - ceea ce se intampla de multe ori - rudele si prietenii mancau si beau in jurul mesei. Asa a aparut obiceiul priveghiului. ### Aratau vikingii asa cum ii vedem in filme? Vikingii Aceștia nu purtau niciodata pe cap casti de protectie cu coarne sau aripi, asa cum vedem in filme. Aceasta imagine, deformata, a fost creata pe la 1700, din nevoia societatii de a avea un model de razboinic, neinfricat, in stare, asemenei unei masini, sa cucereasca, sau, dupa nevoie, sa apere, cu pretul vietii, model folosit pentru motivarea omului obisnuit de a se sacrifica fara ezitare si de a duce la indeplinire comenzile conducatorului suprem. ### Cea mai mare pacaleala de 1 aprilie din istorie... Cea mai mare pacaleala de 1 aprilie Locul intai a fost adjudecat, fara drept de apel, de o emisiune a BBC din 1957 despre recolta de spaghetti din acel an a taranilor elvetieni. Gratie iernii blande si a eliminarii gandacului de spaghetii, a spus prezentatorul, agricultorii elvetieni se lauda cu o recolta exceptionala, ce-i drept nu chiar pe masura celor din Italia, carora multi telespectatori le-au admirat probabil plantatiile de spaghetti. In sprijinul acestor afirmatii au fost prezentate imagini cu fermieri culegand macaroanele din copaci. Sute de cetateni au sunat la postul respectiv intreband cum pot sa cultive spaghetti. In disperare de cauza, realizatorii le-au spus sa planteze o mladita intr-o cutieb de conserve si sa astepte. ### Cel mai mic om din lume Cel mai mic om din lume Filipinezul Junrey Balawing este foarte aproape de a intra in Cartea Recordurilor ca fiind cel mai mic om. Junrey are 56 de centimetri, cu 11 centimetri mai putin decat cel care detine in prezent recordul, nepalezul Khagendra Thapa Magar. Pana in 1997 detinatorul acestui titlu a fost indianul Gul Mohammed, care masura 57 de centimetri, mort la 40 de ani datorita fumatului. ### Cine a inventat foarfeca? Cine a inventat foarfeca? Foarfeca a fost inventata de Leonardo da Vinci. Leonardo da Vinci a fost capabil cu o mana sa scrie iar cu cealaltasa deseneze simultan. Din scrieri rezulta ca Leonardo da Vinci a fost cel mai mandru nu de operele sale de arta, ci de faptul ca era in stare sa indoaie cu mana rangi de fier. ### Ce se intampla cu adevarat daca se topesc ghetarii de la Polul Nord? Ce se intampla cu adevarat daca se topesc ghetarii de la Polul Nord? Daca se va topi toata gheata de la Polul Nord nivelul apei oceanelor nu va creste. De ce? Deoarece aceasta gheata pluteste pe apa, iar prin topire, moleculele de apa din gheata vor ocupa acelasi spatiu al lichidului dezlocuit initial de gheata. Bineinteles, trebuie sa fim atenti la definirea regiunii Polului Nord. Daca includem gheata de pe unele insule, atunci aceasta gheata va aduce alte molecule de apa celei din oceane si usor va creste si nivelul marii. Invers, majoritatea din gheata de la Polul Sud se gaseste pe Pamant, iar topirea ei ar ridica semnificativ nivelul marii. ### Cine simte mai tare frigul? Oamenii grasi sau oamenii slabi? Cine simte mai tare frigul? Oamenii grasi sau oamenii slabi? Oamenii grasi, care sunt si mai bine izolati termic, simt frigul mai repede decat oamenii slabi. Motivul e ca grasimea pastreaza caldura in interiorul corpului, departe de piele, care se raceste. Iar cand pielea se raceste, ti se face frig (pentru ca in piele se gasesc receptorii termici). ### Legenda Sfantului Graal Legenda Sfantului Graal Cu toate ca multe versiuni ale legendei Sfantului Graal exista, unele elemente sunt regasite pretutindeni. Unele povesti incep cu Lucifer, care a fost la inceput un inger din Paradis, ce purta o coroana impodobita cu un smarald magnific. Lucifer s-a rasculat impotriva lui Dumnezeusi a fost dat afara din rai. Smaraldul sau a cazut pe Pamant, unde cineva l-a transformat in Potir. In unele povesti, Graalul este infatisat ca un vas facut din argila sau lemn, iar in altele ca si o cupa de aur, batuta cu pietre pretioase sau un obiect scaldat in lumina orbitoare a soarelui. Dupa Ultima Cina, Graalul a intrat in posesia lui Iosif din Arimathea, care a pus sangele lui Iisus in potir cand acesta era pe cruce. Iosif a ajuns la inchisoare, dar Graalul l-a tinut in viata, asigurandu-i hrana zilnica. Eliberat din inchisoare, Iosif a calatorit in Franta, apoi la Glastonbury, in Anglia, carand cu el Sfantul Graal. Graalul ar fi disparut insa deoarece oamenii erau pacatosi. Ascuns intr-un misterios castel, a ramas pazit de catre urmasii sorei lui Iosif. ### Cei mai tineri parinti din lume Cei mai tineri parinti din lume Tu te-ai întrebat vreodată ce vârste au avut cei mai tineri părinți? Cei mai tineri parinti din istorie au fost chiar doi copii cu varste de 8 ani, respectiv 9 ani. Acești doi copii au trait in China. Copilul lor s-a nascut in anul 1910. ### Ce nu stiai despre tigari... Ce nu stiai despre tigari Un pachet de tigari fumat pe zi, este echivalent cu aproximativ 70 de grame de gudron pe an. Gudronul este o substanta care este obtinuta din prelucrarea petrolului si intra in componenta vopselurilor sau a asfaltului. ### Fernando Magellan este cel care a facut prima calatorie in jurul lumii? Fernando Magellan Exploratorul portughez este cunoscut pentru ca a fost primul care a facut inconjurul lumii, intre 1519 si 1522. Acesta a murit insa in 1521 in Filipine, ucis de localnici, iar secundul sau, Juan Sebastian Elcano a fost cel care a finalizat calatoria, inconjurand efectiv lumea. ### Cel mai înalt oraș din România (1100 m). Cea mai înaltă stațiune balneară din România Cel mai înalt oraș din România În România, acest oraș este Predeal, județul Brașov, a limita între regiunile istorice Muntenia și Transilvania situat la 1100 m, iar cea mai înaltă stațiune balneară din România este stațiunea balneară Harghita, situată la 1350 m altitudine. ### Cum se numeau fiicele lui Zeus si ale Mnemosinei? Cum se numeau fiicele lui Zeus si ale Mnemosinei? Cele nou muze surori, ficele lui Zeus si ale Mnemosinei, erau considerate inspiratoare ale muzicii, ale dansului si ale poeziei si patroane ale artelor in general. Ele ii desfatau pe zeii Olimpului cu cantecele lor la ospete si sarbatori. Cele noua muze erau: Clio - muza istoriei; Eutherpe - muza poeziei lirice; Thalia - muza comediei; Melpomene - muza tragediei; Terpsichore - muza dansului; Erato - muza poeziei erotice; Polimnia - muza retoricii; Urania - muza astronomiei; Calliope - muza poeziei epice. ### Unde se află strâmtoarea Bab-el-Mandeb? Unde se află strâmtoarea Bab-el-Mandeb? Strâmtoarea Bab-el-Mandeb (poarta lacrimilor), menționată și în opera poetică a lui George Coșbuc ("El Zorab"), se află între Marea Roșie și Oceanul Indian. Este un punct strategic datorită apropierii de zonele petrolifere din Orientul Mijlociu și de Canalul Suez. În prezent este una din rutele maritime cele mai tranzitate. ### Cate randuri sau versuri are un sonet? Cate randuri sau versuri are un sonet? Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând „cântecel”. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului.  Un sonet are 14 randuri (versuri grupate in 4 strofe; primele de cate 4 versuri, iar ultimele de cate 3 versuri). ### Cum se numea insula lui Robinson? Sursă: Wikipedia Cum se numea insula lui Robinson? Robinson Crusoe, eroul celebrului roman al lui Daniel Defoe, pare sa fi fost "construit" de autorul sau dupa modelul marinarului englez Alexander Selkirk, naufragiat real (1704-1709) pe insula Juan Fernandez. Insula aceasta, situata in Pacific, apartine statului sud-american Chile. ### Cum se numește omul care înfruntă taurul în arena? Dar lupta? Sursă: Wikipedia Cum se numește omul care înfruntă taurul în arena? Dar lupta? Cel care infrunta taurul - in principal - este toreadorul. Lovitura de gratie i-o da matadorul. Pentru a fi mai vioi in lupta, il stimuleaza, intepandu-l cu unelte adecvate, picadorul. Lupta se numeste corida si se practica in Spania. Uneori si in sudul Frantei se organizeaza coride, in care insa coarnele taurului sunt bandajate in carpe. ### Omul de la Tollund Omul de la Tollund Cadavrul exceptional de bine conservat al unui sef de trib din neolitic (cel mai vechi "agricultor" pastrat in carne si oase), descoperit intr-o turbarie din Danemarca si pastrat la muzeul local, a intrat in catalogul acestuia si in istorie sub numele: "omul de la Tollund". Este de notat ca, descoperit de o batrana localnica, aceasta a anuntat faptul jandarmeriei, avertizand ca a descoperit o crima, atat de bine se conservase cadavrul. Autopsia, efectuata la circa 3000-4000 de ani dupa deces, a relevat ca, inainte de a deceda, omul consumase bere de orz si o fiertura de grau. Singura deteriorare adusa ramasitelor pamantesti ale omului de la Tollund - scos la iveala de separarea prin uscare a unui strat de turba adus de exploatare la suprafata - s-a datorat ultimelor sale 2-3 saptamani de anonimat: soarecii de camp incepusera sa-i roada un picior! ### Podul suspendat Verrazano-Narrows din New York Podul suspendat Verrazano-Narrows din New York Podul Verrazano-Narrows din New York, care are o lungime de 1298 m intre cei doi piloni de sustinere si cate 370 m de fiecare parte pana la mal. El leaga doua cartiere din oras peste un golf. Inaltimea pilonilor, inclusiv fundatia, este de 262 m pentru unul si 242 m pentru celalalt, iar inaltimea pilonilor deasupra apei este de 210 m. Pilonii sunt formati, fiecare, din cate doua picioare (unite la partea superioara de o traversa); printre acestea trece soseaua, care are 12 benzi de circulatie (o latime totala de 35 m). De fiecare parte a soselei se afla cate doua cabluri de otel cu diametrul de 87 cm; deoarece aceste cabluri foarte rigide nu puteau fi intinse peste golf, constructia lor s-a realizat pe loc, din 26108 "fire" de otel fiecare (61 de otgoane, fiecare a cate 428 de fire de otel, de grosimea unui creion). Cablurile s-au realizat prin simpla suprapunere si apoi presare. Lungimea firelor din care s-au construit cablurile reprezinta 2/3 din distanta Pamant-Luna (233.305 km). De aceste cabluri s-au prins cablurile verticale, care sustin podul propriu-zis. Patul podului este format din placi de tabla striata in grosime de 125 mm, peste care s-a turnat un strat de beton cu bitum gros de 50 mm. Inaltimea libera sub pod de la nivelul marii este de 70 m. ### Cine și când a dat numele de Australia ultimului continent descoperit? Numele de Australia Acesta îl întâlnim încă de la Ptolemeu, care vorbea de Terra Australis Incognita (Pământ sudic necunoscut). Mai târziu, prin Terra Australis se înțelegea o imensă întindere de pământ, care se credea că ar fi amplasată undeva în emisfera australă. În secolul al XVII-lea, după explorarea tărâmului vestic de către olandezi, ei au numit-o "Noua Olanda". Abia în secolul al XIX-lea continentul a primit definitiv numele de Australia, când, în 1814, navigatorul englez M. Fleanders a propus ca pământul ultimului continent descoperit până atunci să poarte acest nume. ### Cine a fost supranumit "cavalerul tristei figuri"? Foto: OLYMPUS DIGITAL CAMERA/flickr/Creative Commons Cavalerul tristei figuri Don Quijote de la Mancha, celebrul erou al lui Miguel de Cervantes, a fost supranumit astfel si a devenit prototipul fantasticului care se lupta zadarnic cu "morile de vant", simbol al omului lipsit de simtul realitatii, laudaros si fanfaron, cheltuind cu egoism steril si ridicol. ### Cei trei cavaleri seducatori din istoria literaturii universale Cei trei cavaleri seducatori au fost: Don Juan, Casanova si Barba-Albastra. Cei trei cavaleri seducatori din istoria literaturii universale Don Juan este un personaj legendar, se pare insa ca legenda, foarte inflorita de-a lungul vremii, are la baza un sambure de adevar, caci "Cronica Sevillei" pomeneste de un tanar Don Juan Tenorio, care omoara pe comandorul Ulloa dupa ce-i rapeste fiica. El este atras intr-o manastire si ucis de niste calugari franciscani. Povestea lui Don Juan a fost preluata de literatura, iar numele lui a devenit simbol. Astfel, Molière a scris o comedie, Mozart - o opera, Byron - un poem, Pușkin - un poem, Schiller - o balada (toate cu acelasi titlu: "Don Juan"). Despre Don Juan au mai scris in proza si Tirso de Molina, N. Lenau, Carlo Goldoni, Alexandre Dumas etc., iar la noi Victor Eftimiu - o piesa in versuri. Un sugestiv portret al acestui cinic seducator il gasim in drama in versuri a lui Don Jose Zorilla (poet spaniol din secolul trecut) - "Don Juan Tenorio". Casanova este un corespondent italian real al legendarului Don Juan. Personaj istoric, el a trait mai aproape de timpurile noastre (secolul al XVIII-lea) si se pare ca l-a intrecut in frumusete, in cabotinaj si in cuceriri galante pe inaintasul sau. Don Juan reprezinta spita nobila de cuceritor, iar Casanova - spita burgheza. Termenul de "Casanova" e folosit atunci cand donjuanul la care ne referim este un escroc nu numai din punct de vedere sentimental, ci multiplu, caci el a imbracat, rand pe rand, haina de publicist, de abate, de diplomat, de... detinut, furand in acelasi timp si inimile si punga. Casanova si-a scris "Memoriile" (in zece volume), care contin relatari licentioase, dar si amanunte semnificative pentru moravurile epocii. Barba-Albastra a fost eroul povestirii cu acelasi nume a scriitorului francez Charles Perrault. Sadic si bestial, eroul si-a ucis primele sase sotii. Casatorit a saptea oara, este omorat de fratii ultimei sotii, care descoperise, ingrozita, cadavrele celorlalte neveste. ### Cea mai răspândită culoare în alcătuirea drapelelor naționale Cea mai răspândită culoare în alcătuirea drapelelor naționale Cea mai răspândită în alcătuirea drapelelor naționale este culoarea roșu. Numai în Europa el intră în compoziția cromatică a steagurilor a 26 de țări (drapele fără roșu au doar Irlanda, Suedia, Finlanda și Grecia). ### Unde se afla cel mai vechi muzeu de istorie naturala din Romania? Unde se afla cel mai vechi muzeu de istorie naturala din Romania? Cel mai vechi muzeu de istorie naturala din Romania se afla in Iasi, Bd. Independentei. El a fost fondat la 4 februarie 1834 de catre dr. Cihac. Acesta a adaugat colectiilor sale proprii - de pasari, mamifere si minerale - cateva piese de paleontologie (resturi de mamuti si rinoceri gasite in 1833 la Risca, folosind drept greutati la cumpana unei fantani). La inceput muzeul s-a aflat in cadrul Societatii de medici si naturalisti din Iasi. El s-a imbogatit in 1835 cu un ierbar - cel mai vechi din tara. ### Cand si-au facut aparitia in istoria comunicatiilor telegrafia fara fir si telexul? Cand si-au facut aparitia in istoria comunicatiilor telegrafia fara fir si telexul? In 1896 a fost realizata prima comunicare de telegrafie fara fir, la o distanta de 21 km. Ea a fost realizata de rusul A.S. Popov. In 1900 se infiinteaza telexul - un fel de telegraf la domiciliu intre doi abonati -, care poate transmite 120 de cuvinte pe minut; inventia apartine lui Werner Siemens. Prima radiotelegrama peste Atlantic a fost transmisa in 1902. ### Cand apare telegrafia optica? Dar cea electrica? Sursă: Wikipedia Cand apare telegrafia optica? Dar cea electrica? Telegrafia optica se introduce in Franta in 1794. Prima linie este realizata de inventatorul Chappe. Telegraful electric, inventat de americanul Morse, se initia in 1850. La inceput, transmiterea unui mesaj simplu dura 15-20 de minute. ### Ce mijloace de comunicatie au constituit de fapt debutul telecomunicatiilor si cand? Ce mijloace de comunicatie au constituit de fapt debutul telecomunicatiilor si cand? In anul 450 i.e.n., grecii utilizau ca mijloace de comunicatie a unor vesti semnalele de foc. Ulterior, dupa inceputul erei noastre, s-a recurs la folosirea posturilor cu strigate. Viteza de transmisie nu putea depasi la aceste posturi cu releu viu 240 km pe zi. Sistemul a fost folosit de vechii gali si a fost preluat de la ei si de catre romani. ### Cum s-a perfectionat dimensionarea metrului? Cum s-a perfectionat dimensionarea metrului? Metrul a fost initial, la 1791, ca a 40.000.000-a parte din meridianul pamantului. Metrul-etalon a fost definit la Conferinta de masuri si greutati de la Paris din 1889 ca "lungimea la 0 grade celsius a prototipului international din platina iridiata" (90% Pt+10%Ir). In ultimul timp, pentru a se evita erori care s-ar datora unor factori exteriori, s-a cautat a se stabili lungimea metrului ca multiplu al lungimii de unda a unei surse de lumina - invariabila in factorii externi -, de exemplu linia spectrala rosie a cadmiului si, mai recent, linia galbena-verde a criptonului. ### Care erau vechile unitati de masura folosite in tarile romane pentru stabilirea cantitatii cerealelor? Care erau vechile unitati de masura folosite in tarile romane pentru stabilirea cantitatii cerealelor? Pentru masurarea cantitatilor de cereale, in tarile romane se foloseau in trecut urmatoarele unitati de masura: - cana: 1,28 l - in Moldova si Transilvania; 1,52 l - in Tara Romaneasca; - litra: 1/4 din oca; - dramul - 1/100 din litra; - banita: 33,96 l - in Tara Romaneasca; 21,50 l in Moldova; - chila: 679,268 l - in Tara Romaneasca; 430 l in Moldova; - mierta: 10 banite - in Moldova si Transilvania; - dimerlia: 34,0 l - in Tara Romaneasca; 21,5 l in Moldova. Ca masuri de greutate se foloseau: - ocaua: 1,26 kg - in Transilvania; 1,27 kg - in Tara Romaneasca; 1,29 kg - in Moldova. Ca subdiviziuni ocaua avea litra si dramul, iar ca multiplu cantarul (echivalent in Moldova cu 57,51 kg). ### Cine a inventat termometrul propriu-zis? Cine a inventat termometrul propriu-zis? Termometrele sunt dispozitive de măsurare a temperaturii, cu aplicații în aproape toate domeniile de activitate practică a omului. Sunt dispozitive relativ simple, de construcție și precizie diferite, capabile să acopere un domeniu larg de temperatură (între -200 °C și +3000 °C). Termometrul propriu-zis a fost inventat de savantul italian Galileo Galilei (1564-1642) in 1593. ### Este zapada absolut alba? Este zapada absolut alba? Zăpada (numită și omăt sau nea) este o formă solidă de precipitație, care nu este nimic altceva decât apă înghețată, aflată în stare cristalină constând dintr-o multitudine de fulgi de zăpadă. Nu exista zapada absolut alba. Cel mai adesea zapada are culoarea bleu deschis. Lucrul acesta a fost dovedit pe baza lungimii undelor de lumina reflectate de zapada. ### Este turnul din Pisa singurul turn inclinat din Italia? Sursă: Wikipedia Este turnul din Pisa singurul turn inclinat din Italia? Turnul din Pisa, inalt de 55 m, a carui constructie a inceput in 1174 si inclinat inca din epoca ridicarii sale, are un concurent conational in turnul Garisenda, din Bologna, ce e drept, mai putin inclinat (o inclinare de 2,64 m fata de 4,41 m cat are turnul din Pisa). ### Unde se afla cele mai faimoase turnuri din lume? Cele mai frumoase turnuri din lume "Turnul vanturilor" se afla in Grecia, la Atena. Construit cu circa doua secole i.e.n. de macedoneanul Andronicos, are o forma octagonala si este decorat cu sculpturi alegorice. In el a fost instalat - in epoca noastra - un serviciu meteorologic local. "Turnul-pagoda al tigrului" se afla in China si a fost ridicat de catre un imparat chinez in secolul al IV-lea in amintirea sotiei sale, rapita si ucisa de un tigru pe cand aceasta culegea flori. "Turnul de portelan" se afla tot in China, la Nankin, si constituie un splendid monument, inalt de circa 100 m (are 9 etaje). "Turnul hexagonal", numit si "Miguelete", se afla in Spania, la Valencia. Este un pretios monument de arta, zidit in evul mediu mijlociu. "Turnul din Pisa" se afla in Italia, Pisa si are o inaltime de 56 de metri si o greutate de 14453 tone. Este cel mai faimos turn din lume datorita inclinatiei pe care a capatat-o imediat dupa inceperea constructiei datorita proastei calitatii a solului. ### Prima cale ferată din România Prima cale ferată din România a fost inaugurată în 1869 și unea orașele București și Giurgiu. Istorie - Cum a luat ființă prima cale ferată Încă din anii 1840-1850 au fost făcute mai multe încercări pentru construirea de căi ferate atât în Moldova cât și în Țara Românească. Ideea introducerii acestui mijloc modern de transport, care se apropia de granițele provinciilor românești, a stârnit numeroase controverse în societate. Prima temă de dezbatere a fost chiar oportunitatea introducerii sistemului. Susținătorii ideii erau reprezentanții burgheziei, a întreprinzătorilor, clasă în curs de formare și viitorii liberali, iar adversarii erau reprezentanții moșierimii organizați în Partidul Conservator. A doua temă care a provocat dezbateri aprinse atât în societate, mai ales în forurile legiuitoare, a fost aceea de alegere a constructorului, concesionar cu capital autohton sau străin. Datorită precarității mijloacelor de finanțare, dar și a neîncrederii în potențialii investitori străini, încercările de începere a construcției căilor ferate în Principatele Române au suferit mai multe eșecuri. Neîncrederea claselor conducătoare în capacitatea românilor de a exploata căile ferate după punerea lor în funcție a contribuit și ea la tergiversarea luării unei decizii. Prima cale ferată din România a fost construită pe teritoriul Principatelor Române între București Filaret și Giurgiu a fost inaugurată în anul 1869, după patru ani de la semnarea contractului de concesiune cu o companie engleză. Scopul alegerii acestei rute este evident. Industria autohtonă (în faza ei incipientă, manufacturieră) și agricultura aveau nevoie de un mijloc de transport sigur, rapid, eficient, dar și ieftin pentru transportul mărfurilor, spre Porturile Dunărene, și de aici pe cale navigabilă spre beneficiari. Primele trenuri care au circulat pe linia București-Giurgiu, construită conform concesiunii sus-menționate, au fost remorcate de locomotivele concesionarului, „Calugăreni” și „ Dunărea”. În total, linia a fost deservită de către nouă locomotive (1.Sabaru, 2.Giurgiu, 3.Bucuresti, 4.Argeșiu, 5.Progresu, 6.Dunărea, 7. Dâmbovița, 8.Călugăreni, 9.Mihaiu Bravu). Trei dintre locomotivele de mai sus erau construite ca locomotive tender, iar celelalte șase cu tender separat. (Precizăm pentru nespecialiști că tenderul este partea locomotivei folosită pentru depozitarea apei, cărbunelui și eventual a păcurei). Din aceste nouă locomotive, șase erau cu două osii cuplare și trei cu trei osii cuplare. Din cele nouă locomotive, opt au fost construite de firma „Canada Works Birkenhead”. Etapele de execuție pentru prima cale ferată din România ✔ 1865, 1 septembrie Domnitorul Al.I. Cuza acordă concesiunea pentru construirea liniei Bucureşti-Giurgiu asocierii dintre John Trevor Barkley şi John Staniforth. După abdicarea lui Cuza, concesiunea a fost temporar anulată şi apoi reînnoită, cu mici modificări, în 7 aprilie1867 sub Domnitorul CarolI care a fost un înflăcărat susținător al construcției căilor ferate.Acest traseu era cel mai scurt traseu care lega Capitala de un port românesc, de unde se asigura accesul către Europa pe Dunăre şi care punea puține probleme tehnice în realizarea lui (o singură trecere peste un râu mare, Argeșul). Construcția căii ferate a demarat de la Giurgiu spre Bucureşti utilajele de construcţie, inclusive materialul rulant care urma să fie folosit pentru exploatare fiind aduse pe Dunăre. ✔ 1869, 19/31 octombrie - a fost inaugurată oficial linia Bucureşti-Filaret-Giurgiu, prima cale ferată din România. În prima călătorie oficială, locomotiva trenului, denumită „Mihai Bravu” a fost condusă chiar de J.T.Barkley, iar un al doilea tren a plecat la15 minute, având în frunte a doua locomotivă denumită „Dunărea” condusă deprimul mecanic român NicolaeTănase. Un grup numeros de comercianţi şi cărăuşi din Giurgiu,temându-se de concurenţa pe care o aducea calea ferată intereselor lor comerciale, auprotestat printr-o petiţie adresată guvernului condus de D. Ghica cerând ca linia ferată să se oprească la bariera oraşului şi să nu ajungă până în port,astfel încât într-o primă etapă,linia nu a ajuns până în portul Giurgiu. Autorităţile au revenit în scurt timp asupra proiectului prin legea adoptată în iunie1869, Legea pentru prelungirea liniei Bucureşti-Giurgiu până la Smârda, lucrările pentru linia de 2,6 km fiind finalizate la 1 iulie 1870. Sursa: Biblioteca Națională a României, Libris - Prima Cale ferată din România ### Unde se afla "Lacul focului vesnic"? Lacul focului vesnic "Lacul focului vesnic" este un lac plin cu lava, format in partea centrala a craterului vulcanului Mauna Loa (situat la o altitudine de 4547 m deasupra nivelului marii), in insula Hawaii. Lacul acesta de foc continuu isi schimba nivelul la scurte intervale de timp. Intr-o ora, nivelul lacului scade cu 120 m, in patru ore cu 200 m si apoi se ridica din nou. Este ca si cum focul din lacul vesnic ar avea un reflux in doua etape, urmat de un flux tot de foc. ### Monumentele naturii de la izvorul Troitei si Borsec Monumentele naturii de la izvorul Troitei si Borsec Monumentele naturii de la izvorul Troitei din masivul Fagaras si de la Borsec reprezinta mai multi brazi crescuti la un loc din aceeasi tulpina. Astfel, pe poteca ce duce de la Cumpana spre Valea Topologului se intalnesc cei 4 frati chiar langa izvorul Troitei. Sunt patru brazi falnici crescuti din aceeasi tulpina. Ei amintesc de cei 7 frati - gemeni similari - de langa Borsec, vizitati anual de mii de turisti. ### Unde se află "Puntea iadului"? Puntea iadului Aceasta se află în Masivul Cozia, în apropierea sălbaticei cascade a Foarfecei și a pârâului cu același nume. Aici, un îngust braț stâncos, lat doar de câțiva centimetri și lung de mai mulți metri, domina marea prăpastie Scoica Ursului. De pragul stâncos, numit și "Sprânceana bătrână a muntelui", se leagă legendară poveste a haiducului Scortaru. Romantic binefăcător al săracilor din cătunul Pausa, cărora le împărțea banii și hainele luate de la bogați. Scorțaru se refugia într-o peșteră trecând peste "Puntea iadului". ### Unde sunt cele mai multe furtuni? Unde sunt cele mai multe furtuni? Cele mai multe furtuni sunt situate in jurul localitatii Bogora din insula Java. In decurs de un an aici sunt in medie 220 de zile cu descarcari electrice in atmosfera si fenomene de furtuna. ### Pe ce fluviu curge cea mai multa apa? Pe ce fluviu curge cea mai multa apa? Cea mai multa apa de pe Pamant curge pe fluviul Amazon. In fiecare secunda el varsa in Oceanul Atlantic circa 120.000 m cubi de apa. ### Care animale produc fântâni arteziene? Care animale produc fântâni arteziene? Animalele care produc "Fântâni arteziene" sunt balenele, realizând acest lucru prin respirație. Capacitatea plămânilor unei balene este de 14000 de litri de aer la fiecare inspirație. Balenele au mare nevoie de aer, pe care vin să-l inspire la suprafața apei, la fiecare 15 minute. "Fântâna arteziană" produsa de expirația balenei se ridică la circa 12 m înălțime. ### Cea mai mare cale ferată din lume Sursa imagine: commons.wikimedia.org Cea mai mare cale ferată din lume Cea mai mare cale ferată din lume este Transsiberianul și se întinde între Moscova și Vladivostok, măsurând în total 9288 km. Construcția acesteia a fost inițiată de țarul Nicolae al II-lea, de aceea i se mai spune și „trenul taurului”. Calea ferată transsiberiană (Transsibirskaia maghistral) leagă Moscova cu Orientul Îndepărtat Rus, Mongolia, China și Marea Japoniei. Construcția a început în 1891 și linia principală a fost terminată în 1916, fiind complet electrificată în perioada 1929-2002. Calea ferată a dat un mare avânt agriculturii siberiene, facilitând exporturile spre Rusia centrală și Europa. A influențat atât teritoriile pe care le lega direct, cât și pe cele de care era legată prin râuri navigabile. Transsiberianul rămâne una din cele mai importante rute de transport în Rusia, aproximativ 30% din exporturile țării trecând pe aici. Linia e folosită de muli turiști străini și de călători ruși. ### Unde se află cel mai activ gheizer din lume? Unde se află cel mai activ gheizer din lume? Cel mai activ gheizer din lume, Steamboat, se află pe teritoriul cunoscutului parc natural american Yellowstone din S.U.A. Într-o singură oră acest gheizer erupe 2.660.000 de litri de apă, pe care-i azvârle într-o coloană înaltă de aproximativ 60 m. ### Când au apărut primele cutii de poștă? Când au apărut primele cutii de poștă? Primele cutii de poștă au fost utilizate cu 400 de ani în urmă, fiind fixate pe zidul primăriei din Florența. Ele foloseau însă numai pentru a introduce în crăpătura lor denunțuri împotriva celor bănuiți a fi "în legătură cu diavolul" sau de-a dreptul "eretici". Este ușor de bănuit că majoritatea celor astfel denunțați erau oameni de știință, acuzați de magie, sau dușmani personali ai denunțătorilor. ### Care este cea mai rapidă insectă? Care este cea mai rapidă insectă? Cea mai rapida insectă este libelula, care pe parcursuri mici poate atinge chiar și 90 km pe ora. ### Care este cea mai mare balenă și ce dimensiuni atinge? Care este cea mai mare balenă și ce dimensiuni atinge? Cea mai mare balenă este cea balena albastră. O balenă din această specie atinge în mod obișnuit 27-28 m în lungime și cântărește intre 120 și 150 de tone. Această greutate echivalează cu 20-30 de elefanți sau 2100 de oameni în talie mijlocie. ### Care este cel mai lat os din scheletul uman? Dar cel mai lung? Dar cel mai mic? Care este cel mai lat os din scheletul uman? Dar cel mai lung? Dar cel mai mic? Cel mai lat os din scheletul omului este coxalul (osul bazinului); cel mai lung este femurul, iar cel mai mic este osul lenticular din urechea interna. ### Când a avut loc prima convorbire telefonică în Romania? Dar prima centrala telefonica? Când a avut loc prima convorbire telefonică în Romania? Dar prima centrala telefonica? Prima convorbire telefonică din Romania a fost realizata în 1882, iar prima centrala s-a instalat în 1885 și avea... trei abonați. ### Câți mușchi se pun în mișcare la zâmbet și supărare? Câți mușchi se pun în mișcare la zâmbet și supărare? Pentru a încreți sau mișca sprâncenele se pun în mișcare 50 de mușchi, în timp ce pentru a surâde se pun în mișcare numai 13 mușchi. ### Cum făceau băștinașii lumină seara? Sursă imagine: ingwelala.co.za Cum făceau băștinașii lumină seara? Pentru a face lumină seara, băștinașii puneau în pungulițe de pânză foarte subțire insecte fosforescente numite "cucuid". Acestea răspândeau o lumină destul de puternică. ### Când și unde a fost construită prima uzină electrică hidraulică din România? Prima uzină electrică hidraulică din România Prima uzină electrică hidraulică din România fost construită în 1896 pe valea Sadului (Sadu I), județul Sibiu. ### Ce s-ar întâmpla dacă Pământul s-ar roti de 17 ori mai repede? Ce s-ar întâmpla dacă Pământul s-ar roti de 17 ori mai repede? Dacă Pământul s-ar roti în jurul axei sale de 17 ori mai repede, obiectele aflate la Ecuator nu ar mai avea nici o greutate (aici forța centrifuga ar egala-o pe cea a gravitației). ### Când au apărut șireturile pentru încălțăminte? Când au apărut șireturile pentru încălțăminte? Elementul practic de fixare a încălțămintei pe picior, șireturile, au apărut pentru întâia oară la franci. Începând din secolul al X-lea, ele s-au răspândit în toată Europa. ### Când a fost construit primul vapor militar din România? Când a fost construit primul vapor militar din România? Primul vapor militar românesc se numea "România" și a fost construit în anul 1864 în Giurgiu. Este de notat că evenimentul a precedat cu peste trei decenii începuturile navigației comerciale românești cu vase cu abur (vaporul "Medeea" a inaugurat ruta maritimă Constanța-Bosfor la septembrie 1895; vasul "Meteor" a deschis linia de navigație comercială Brăila-Constanța la 15 septembrie același an; cel dintâi vas românesc de pasageri - nava cu zbaturi -, "Orient", a făcut prima cursă pe itinerariul zilnic Galați-Brăila și retur la 1 august 1895). ### La care pasare bate cel mai repede inima? La care pasare bate cel mai repede inima? Pitigoiul este pasarea la care numarul batailor in repaus atinge cifra record de 1200 pe minut. ### Unde se afla cea mai mare constructie industriala din lume? Cea mai mare constructie industriala In Statele Unite ale Americii. Este vorba de hala de montare a rachetelor de tip "Saturn-V" construita in apropiere de cosmodromul de la Cape Kennedy din Florida. Racheta, avand o inaltime de circa 100 m si trebuind sa fie montata in hala, chiar pe platforma de lansare, a impus dimensiunile halei, care are o capacitate interioara de 3,5 milioane de metri cubi de aer. Suprafata halei este de 19812 metri patrati. Semnificativ din punct de vedere constructiv este faptul ca inaltimea de 159 m, ca si restul dimensiunilor sale au impus o incapere neunitara, cu mai multe nivele si de aici lipsa de plansee intermediare si constructii de sustinere, mai ales in zona centrala a cladirii, unde se realizeaza montajul rachetei. Atat racheta cat si rampa ei de lansare - 136 m inaltime - sunt scoase gata montate din hala, fiind trecute printr-o usa inalta de 139 m, lata de 23 m. Gigantica usa de la cea mai mare constructie industriala este alcatuita din 9 porti, care aluneca pe verticala, fiind manevrata cu dispozitive mecanice speciale. In interiorul halei, la inaltime de 140 m, este montat un urias pod de transbordat, capabil sa ridice piese de 250 de tone si care serveste de fapt drept macara rulanta de montare a rachetelor. Birouri si sali de lucru pentru 2400 de persoane sunt instalate in incaperi realizate pe trei din peretii halei cu ajutorul unor plansee intermediare incastrate in pereti. Trebuie remarcat faptul ca intreaga cladire este zidita pe un teren mlastinos. Fundatia de la cea mai mare constructie industriala este sprijinita pe 4225 de stalpi metalici grosi de 40 cm si introdusi pana la adancimea 48 m. Un numar de 12000 de placi mari de aluminiu alcatuiesc fatada cladirii, a carei structura metalica a necesitat cu 50% mai mult otel decat constructia celebrului Empire State Building din New York. ### Unde se afla cel mai inalt arbore din Europa? Unde se afla cel mai inalt arbore din Europa Cel mai inalt arbore din Europa se afla pe teritoriul Romaniei. El a fost identificat in zona paraului Artagul, afluent al Buzaului, in care se varsa, in apropiere de Fata Cheii. Este un brad cu o inaltime de 62 m si un diametru de 2,5 m. ### Istoria batistei si folosirea ei. Istoria batistei si folosirea ei. Istoria batistei si folosirea ei incepe de acum 22 de veacuri. Daca ne intrebam la ce se folosea, asadar membrii aristocratiei grecesti si romane utilizau batista exclusiv in scopul uscarii pielii transpirate, operatie realizata prin usoare si repetate tamponari. De aici primul ei nume latin: sudarium. Stergea gurii si suflarea nasului cu ajutorul batistei erau considerate drept semne de lipsa de educatie. Ulterior - tot in societatea romana imperiala - apare si batista utilizata la stersul gurii, si buzelor, numita orarium. Ea putea fi folosita si pentru semnalizarea unui ramas bun. Iata, asadar, ca fluturarea batistei in semn de despartire e veche de aproape doua milenii. Nu se flutura insa sudarium-ul, ci doar orarium-ul. Uzul batistei - pierdut pentru un moment in evul mediu timpuriu - cunoaste o reinflorire in orasele italiene si in Flandra incepand din secolul al XIII-lea. De asta data batista, numita fazoletto, servea la stergerea fetei de grasime si transpiratie. De-abia in timpul domniei regelui francez Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1313) batista cunoaste o adevarata revenire la rangul avut cu secole inainte, in societatea romana. Scopul ei principal devine... alungarea mustelor prin fluturare (de unde numele ei francez - mouchoir). Multa vreme apanaj al paturilor dominante ale societatii (municipalitatea din Augsburg, Germania, decretase in 1530 interzicerea folosirii batistelor de catre oamenii de rand), batista intra in uzul general de-abia la mijlocul secolului al XVII-lea. ### Unde si cand a avut loc prima expozitie universala? Unde si cand a avut loc cea dintai expozitie universala? Asadar, daca ne intrebam unde si cand a avut loc prima expozitie universala, aceasta si-a deschis portile la Londra in 1856. ### Care este originea bacalaureatului? Care este originea bacalaureatului? Originea bacalaureatului este inca de acum 300 de ani. Bacalaureatul a fost initial primul grad conferit de o universitate (era urmat de licenta si apoi de doctorat). "Baccalaureatus" inseamna un om caruia i se permisese sa aspire la o cultura superioara, si multi tineri ai vremi se multumeau doar cu acest stadiu de pregatire. In cadrul reformei invatamantului din Franta de la 1808, bacalaureatul devine examenul care incheie studiile de nivel mediu, iar "bacalaureat" acela care pe baza luarii acestui examen putea ocupa anumite functii pentru care nu se cerea pregatire de nivel superior. Cu acest ultim inteles, bacalaureatul a fost imprumutat de organizarea scolara din multe tari ale lumii. Etimologic vorbind, cuvantul tradeaza o inovatie de ordin lexical. Baccalarius inseamna in latina "tanar" sau "tanar nobil". Pentru a sugera o asociere cu succesul (victoria se simboliza prin lauri), larius a facut loc lui laureatus. Denumirea, desi arbitrar creata, a facut cariera, fiind azi definitiv consacrata. ### Prin ce a intrat in istorie Jesse Owens? Dar Lia Manoliu? Jesse Owens (n. 12 september, 1913 – d. 31 march, 1980) Jesse Owens - un tanar atlet negru de numai 20 de ani - reuseste la 25 mai 1935, la intrecerile atletice de la Ann-Arbor, o performanta unica in lume. In numai 100 de minute el doboara sau egaleaza cinci recorduri mondiale. A fost eroul Jocurilor Olimpice de la Berlin (1936), unde a cucerit patru medalii de aur. Nascut intr-o familie cu 15 copii, Jesse Owens era suplu si puternic, fugea si sarea la fel de bine. Recordul lui la lungime a ramas neclintit peste un sfert de veac. In ciuda gloriei sale sportive, Owens suporta ulterior rigorile rasismului in S.U.A. si trece prin greutati financiare mari. In 1960, cu prilejul Jocurilor Olimpice, Owens apare la Roma in tribuna ziaristilor sportivi. Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932 – d. 9 ianuarie 1998) Lia Manoliu, de profesiune inginera, a intrat in istoria mondiala a sportului prin cucerirea titlului de campioana olimpica la aruncarea discului. Victoria ei din 1968 de la Ciudad de Mexico: - medalia de aur -, 58,28 m, cu care a stabilit si un nou record olimpic, a obtinut-o dupa 20 de ani de atletism, dupa participarea la cinci Olimpiade consecutive si dupa ce la ultimile doua - Roma si Tokio - obtinuse medalii de bronz. (Pe locul doi s-a clasat Liesel Westermann - R.F.G. - cu 57,76 m, iar pe locul trei - Kleiberne Kontsek Jolan - Ungaria - cu 54,90 m). Prin participarea la 5 Olimpiade consecutive Lia Manoliu detine un record, deoarece este prima sportiva care realizeaza aceasta performanta. ### Cine a fost numit "omul cronometru"? Pentru ce? Este vorba despre finlandezul Paavo Nurmi, un invatator din localitatea Abo, care alerga cu cun cronometru in mana. El isi ignora mai totdeauna adversarii, fiind in lupta doar cu timpul. Se mai stie despre el ca era un entuziast meloman, celibatar si vegetarian. In 1952, s-a hotarat ca la Jocurile Olimpice de la Helsinki, Nurmi, atunci in varsta de 55 de ani, sa poarte pe pista stadionului flacara olimpica. ### Cine a fost supranumit "pastorul magnific"? Cine i-a dat aceasta porecla? Pierre de Coubertin, care a jucat un insemnat rol in istoria moderna a sportului, la poreclit pe Spiridon Luis "pastorul magnific". Acesta din urma a fost un mare sportiv grec (un atlet care a luat aurul la jocurile olimpice din 1896), care, imbracat in fustanela populara, era strain oricaror practici ale antrenamentului stiintific. Ca urmare a succeselor lui sportive, uniunea restaurantelor din Grecia s-a obligat sa-i hraneasca gratuit pe toata durata vietii, iar un mare bogatas i-a oferit fiica lui de sotie. ### Care sunt categoriile de greutate in limitele carora isi disputa boxeurii titlul de campion? Cele 11 categorii de greutate la box sunt: 1) semimusca - 48 kg; 2) musca - 51 kg; 3) cocos - 54 kg; 4) pana - 57 kg; 5) semiusoara - 60 kg; 6) usoara - 63,5 kg; 7) semimijlocie - 67 kg; 8) mijlocie mica - 71 kg; 9) mijlocie - 75 kg; 10) semigrea - 81 kg; 11) grea - peste 81 kg. Lupta boxeurilor amatori se da pentru 11 centuri continentale, care se pun in joc la fiecare editie tinuta din 2 in 2 ani. Acestor centuri li se adauga 44 de medalii, din care 11 de aur, 11 de argint si 22 de bronz. ### Cum se mai numea altadata oina, si din care motive? Vechiul nume al oinei era "baciul" sau "lupii si baciul", intrucat se spune ca jocul semnifica alungarea lupilor care atacau stanele. In jurul Blajului circula denumiri ca: "matca-mare", "halca", "lupta-lunga" si "baciul"; in jurul Sibiului i se spune si azi "juga"; la Dej "hopaciul", prin Suceava "apuca" iar in Muntenia i s-a spus la inceput "hoina" si mai tarziu "oina". ### Recordurile doborate de Deborah Meyer, Ilsa Konrads si Natalia Kucinskaia? Deborah Meyer, inotatoare australiana, care la 19 august 1967, cand a doborat, recordul mondial feminin la inot la 400 m liber, avea varsta de 15 ani. A doua zi ea doboara si recordul la inot la 1500 m liber. Timpul realizat de ea, 17'50"2, la proba de 1500 m liber este mai bun cu zeci si zeci de secunde fata de 18'30"3 realizat la Olimpiada din 1952 la barbati-seniori. Ilsa Konrads, de asemenea inotatoare australiana, care avea varsta de 13 ani la 6 ianuarie 1958, cand la Sydney avea loc campionatele de notatie ale Australiei. Ea a corectat cu 17 secunde recordul mondial la 880 yarzi, apana atunci socotit imbatabil. A doua zi a doborat recordul mondial la 400 m liber. Cum invatase sa inoate micuta Ilsa? In familia Konrads, cu circa 5 ani in urma (1952), copilul John, in varsta de 8 ani, se imbolnavise de poliomielita, ramanand aproape paralizat. Cum medicii ii prescriau copilului exercitii de gimnastica recuperatorie intr-un bazin, acesta venea zilnic la piscina condus de surioara sa mai mica, Ilsa, care il insotea si in bazin, reusind astfel sa faca inot de performanta la o varsta frageda. Natalia Kucinskaia (U.R.S.S.) a reusit ca la varsta de numai 16 ani sa cucereasca titlul de tripla campioana mondiala de gimnastica. ### Cand s-a jucat primul meci de fotbal international? Cand au aparut primii arbitrii? In 1872 s-a jucat primul meci international de fotbal, intre Anglia si Scotia. Acest meci s-a jucat fara arbitru, deoarece abia in 1881 apar arbitrii. In 1894 portarul primeste dreptul de a juca mingea cu mana in careul din fata portii. ### Care dintre celebrii jucatori de fotbal a fost denumit "perla neagra"? "Perla neagra" a fost supranumit jucatorul brazilian Pele, pe numele sau adevarat Edson Arantes do Nascimento. Pele este socotit cel mai mare jucator al tuturor timpurilor. El a fost selectionat in echipa Braziliei de peste 100 de ori. In 1970 a fost sarbatorit in toata Brazilia pentru marcarea celui de-al 1000-lea gol din cariera. Pana la sfarsitul carierei a reusit sa marcheze in total 1281 de goluri. S-a retras din fotbal in anul 1977. ### Cand a inceput sa se joace fotbal in Romania si cum s-au format primele echipe? In Romania fotbalul a inceput sa se joace in 1889, cand un student, Mario Gebauer, venind in vacanta din Elvetia, a adus prima minge de fotbal. In 1905 ia fiinta in Bucuresti echipa "Olimpia". Pe vremea aceea, "echipa"purta numele de "adunatura". Al oras din Romania in care s-a infiintat o echipa de fotbal este Ploiesti. "Adunatura" era formata din strainii care lucrau in ramura petrolului. In 1909 se organizeaza primul "campionat national". Cum insa numarul echipelor era mic, s-au jucat cate doua tururi si doua retururi. Abia in 1921-1922 se poate vorbi de un campionat adevarat in Romania. Multa vreme in fotbalul nostru "vioara intai" a fost echipa "Chinezul" din Timisoara, care a castigat de sase ori consecutiv si fara emotii campionatul tarii. Odata cu infiintarea "Diviziei nationale" (echivalentul ligii I de astazi), lupta pentru intaietate s-a dat in special intre "Ripensia"-Timisoara si "Venus"-Bucuresti. Pana in 1970, campionatul s-a disputat de 50 de ori. Echipele din Bucuresti au avut castig de cauza de 26 de ori, iar cele din provincie de 24 de ori. De cele mai multe ori titlu de campioana pana in anul 1970 l-a detinut echipa "Venus", de 8 ori, apoi "Chinezul" si "Steaua" de 6 ori, "Dinamo"-Bucuresti si "U.T.A." de 5 ori, "Ripensia" si "Petrolul" de 4 ori. ### In ce tara s-a jucat pentru prima oara sah? Jocul de sah s-a jucat prima oara in India si de aici a fost raspandit in toata lumea prin intermediul arabilor. ### Unde aveau loc in trecut cele mai renumite concursuri de tenis? Cele mai renumite concursuri de tenis aveau loc la Wimbledon, in Anglia. Si in prezent se desfasoara aici in fiecare an concursuri internationale (la care, incepand din 1967, au participat de mai multe ori si tenismenii romani Ion Tiriac si Ilie Nastase). ### Care este deosebirea dintre scrima germana si scrima italiana? In scrima germana, partenerii erau nevoiti sa stea pe loc, in timp ce in scrima italiana partenerii puteau sa se deplaseze, folosind miscarea atat in atac cat si in aparare. ### In ce tara isi are originea jocul de golf? Golful isi are originea in Scotia, unde este considerat chiar "joc national". De aici s-a raspandit si in alte tari, in special in Anglia si in unele state ale S.U.A. ### Unde s-a jucat prima data tenis in Europa? In Europa tenisul s-a jucat prima data in Italia. De aici a fost raspandit in toate tarile europene si in celelalte continente. ### Unde se desfasura inainte de 1940 cea mai cunoscuta cursa de cai din Europa? Cea mai cunoscuta cursa de cai din Europa de dinainte de 1940 se desfasura in Anglia, langa Londra, la Epsom. Cursa reunea cai de o anumita varsta si era numita "Derby", dupa numele lordului Derby, primul sau organizator (in 1780). ### Ce inseamna initialele "K.O." si unde se folosesc? "K.O." este forma prescurtata a expresiei engleze "knock-out". Expresia se foloseste in meciurile de box cand, in urma loviturii primite, un jucator cade la podea si nu se mai ridica in timp de 10 secunde spre a continua lupta. ### Cum se numeau jocurile nationale ale grecilor? Jocurile nationale ale grecilor erau: Jocurile olimpice, Jocurile corintice, Jocurile pitice, Jocurile istmice si Jocurile nemeice. ### Transfăgărașanul Transfăgărășanul Transfagărășanul constituie o importantă realizare tehnică în construcția de drumuri din Romania. Toate celelalte șosele care traversează Carpații Meridionali au folosit trecătoare naturale, respectiv Predeal, Bran, pe Valea Oltului sau a Jiului. Spre deosebire de aceste, Transfăgărașanul trece practic peste munți, atingând, la cota maximă, înălțimea de peste 2000 m. Transfăgărașanul realizează o legatură directă și mai scurtă între platforma industrială a orașului Pitești și zona industrială din sudul Transilvaniei, respectiv Făgăraș, orașul Victoria, unde există două mari combinate chimice. Traseul șoselei urcă practic din orașul Curtea de Argeș, urcând până la barajul de la Vidraru al hidrocentralei de pe Argeș. În continuare șerpuieste pe malul marelui lac de acumulare și începe escaladarea Munților Făgărașului, pentru a coborî apoi pe lângă lacul Balea. După ce trece în apropierea orașului Victoria, atinge șoseaua Brașov-Sibiu în localitatea Arpas, situată la o distanță de circa 28 km de Făgăraș. De la Vidraru, șoseaua urcă continuu spre Cumpăna, Piscul Negru și Vârful Capra, trecerea peste Munții Făgărașului făcându-se între vârfurile Negoiu și Moldoveanu, care ating cele mai mari înălțimi din țara noastră. Trecerea între cele două vârfuri se face printr-un tunel lung de 860 m, cel mai lung tunel rutier din țară, situat la cea mai mare înălțime. Coborârea pe versantul nordic al Munților Făgăraș se face pe la lacul Balea, cascada Balea și Cartisoara. ### Prima centrala electrica solara Construirea primei centrale electrice cu energie solara, avand o putere de 1250 KW, a inceput in 1976 intr-o regiune de desert din apropierea orasului american Albuquerque (statul New Mexico). Peste o mie de reflectoare heliostate, care se intorc dupa Soare, reflecta razele solare spre colectorul instalat pe un turn inalt. Energia solara astfel concentrata este folosita apoi pentru incalzirea apei. In turn este amplasata si o instalatie pentru acumularea caldurii. ### Forțele care modelează Pământul Forțele care modelează Pământul Forțele care modelează Pământul sunt: caldura din interiorul planetei, căldura de la Soare și forța gravitațională. Aceste forțe conferă Terrei caracteristicile sale fascinante. Conținuul ciclu al schimbării care a creat fața Pământului în întreaga și fascinanta sa varietate decurge de obicei prea lent pentru a fi remarcat. Uneori însă, devine rapid și violent. Vulcanii aruncă lavă topită, cutremurele despică solul, alunecările de teren pot distruge versanți întregi. Astfel, omul devine constient de forțele uriașe care modelează planeta. Aceste forțe sunt alimentate de trei puternice surse de energie - căldura din interiorul planetei, căldura de la Soare și forța gravitațională. Fiecare formă de relief a Terrei a fost creată de aceste trei surse de energie. Continentele, ce lunecă lent pe suprafața globului declanșând erupții vulcanice și cutremure sau ridicând munți, sunt alimentate de căldura din străfundurile planetei, unde temperatura este de 5000 grade celsius. În principal această căldură se datorează descompunerii elementelor radioactive. Pământul este unic printre planetele sistemului solar prin faptul că la suprafața sa se găsește apa în stare lichidă, iar apa deține un loc major în "sculptarea" Terrei. Căldura provenită de la Soare determină evaporarea apei din mări și lacuri. Vaporii se ridică și condensează formând nori, apoi cad iar pe sol sub formă de ploaie sau ninsoare. Astfel, este inițiată forța sa creatoare, erodând rocile și transportând resturile de material sau cizelând peisajul prin forța ghețarilor. Căldura solară dă naștere totodată vânturilor și valurilor care dăltuiesc pământul. Cea de-a treia forță, gravitația determină mareele ce erodează cu încetul marginile continentelor și alunecările de teren care schimbă înfățișarea munților. Sub influența gravitației, ploaia curge la vale sub forma râurilor, săpând terenul. În drumul ei, transportă fragmente de rocă și nisip, pe care le depune pe fundul mărilor. După mii de ani, sedimentele se transformă iarăși în rocă, iar aceasta este ridicată de mișcările scoarței terestre și formează noi munți. Sursa: Reader's Digest - Descoperiti minunile lumii – Fortele care modeleaza Pamantul ### Continentele Europa și America nu au fost despărțite de ocean Continentele Europa și America nu au fost despărțite de ocean Cercetătorii americani Robert West de la Muzeul public din Milwaukee și Mary Dawson de la Muzeul de istorie naturală din Pittsburgh au descoperit pe insula canadiană Ellesmere fosilele unor animale preistorice care au trăit cu zeci de milioane de ani în urmă și în Europa. Aceasă descoperire i-a determinat pe savanții americani să considere ca insula Ellesmere a făcut parte din teritoriul care unea cu circa 45-48 de milioane de ani în urma Europa și America. ### Cine a facut prima fotografie a structurii interne a atomului? In 1976, profesorul Hatsujiro Hashimoto de la Universitatea din Osaka a efectuat cu succes - pentru prima data in lume - fotografierea structurii interne a atomului, cu ajutorul unui microscop electronic. In fotografie se vede clar distinctia dintre nucleu si electroni. Puterea microscopului utilizat permite detectarea unor particule de 2,4 Angstromi (un angstrom este egal cu a 100.000.000-a parte dintr-un centimetru). In felul acesta, el a reusit sa inregistreze 2000 de imagini ale atomului de aur. Nucleul are, potrivit cercetatorului nipon, circa 3 angstromi in diametru. ### Cand si cine a descoperit laserul? Ce este si la ce este utilizat? In 1960 fizicianul Theodore Harold a anuntat prima "emisie stimulata" realizata cu ajutorul unui cilindru de rubin iluminat cu un flash puternic. De la o modesta metoda de laborator, in 10 ani laserul a devenit o adevarata industrie. La numai cativa ani de la descoperire, savantii sovietici A. M. Prohorov si N. G. Basov si fizicianul american C. H. Townes primesc premiul Nobel in fizica (1964) ca urmare a punerii la punct a unor utilizari ale laserului. Azi nu exista domeniu de activitate in care utilizarea "emisiei stimulate" sa nu-si fi pus intr-un anumit fel amprenta. Oamenii de stiinta l-au transformat intr-o scula de mare arta si precizie, folosita in medicina si biologie, comunicatii in spatiul cosmic, micrometalurgie si chimie. Electronistii au reusit sa-i "moduleze" oscilatiile stimulate, lucru extrem de important pentru transmiterea informatiilor, iar fizicienii l-au transformat in "amorsor" al proceselor de fuziune. Cu ajutorul unui laser cu o energie de 4 miliarde de wati in impuls a fost provocata o reacie de fuziune controlata a deuteriului. Toate aceste intrebuintari se datoresc in primul rand oamenilor de stiinta, care au facut ca puterea razei de lumina sau a fasciculului de unde electromagnetice sa urce rapid treptele ordinelor de marimi ce depasesc cu milioane de ori tot ce se obtinuse in jurul anului 1960. Nu trebuie sa uitam ca in tara noastra, inca din 1962, deci la numai un an dupa realizarea primului laser de acest gen in lume, Institutul de fizica atomica a pus in functiune primii laseri cu heliu-neon. ### Care sunt resursele oceanului planetar valorificate pana in prezent? Oamenii de stiinta din intreaga lume care studiaza valorificarea resurselor din adancurile oceanului planetar au reusit sa puna de pe acum in valoare unele dintre acestea. Astfel, au deschis prima poarta folosind energia mareelor la producerea curentului electric, iar prin desalinizare apei de mare pe scara industriala au deschis calea fertilizarii unor regiuni aride ale desertului, a alimentarii cu apa potabila, ca si a separarii sarurilor reziduale de valoarea economica. Intre bogatiile submarine, "aurul negru" ocupa un loc tot mai insemnat, datorita extractiilor petroliere. Datorita progresului tehnic, stravechea indeletnicire a pescuitului a devenit azi o adevarata industrie, care pune la dispozitia oamenilor cantitati de peste de ordinul a milioane de tone. Totodata, acvacultura (cultivarea algelor marine), cu randamente impresionante, va duce la cele mai surprinzatoare rezultate. In acelasi timp, planetonul marin va constitui o sursa alimentara demna de luat in seama, dupa cum o dovedesc unele experiente prezente.In Japonia s-a facut din planeton o paine foarte gustoasa. ### Pierderi de vieti omenesti pentru cucerirea spatiului La 27 ianuarie 1967 mor la sol, in timp ce efectuau o "repetitie generala" la Cape Kennedy, cosmonautii americani Virgil Grisson, Edward White si Roger Chaffe, care urmau sa efectueze primul zbor din cadrul programului "Apollo" la 21 februarie 1967. La 24 aprilie 1967 moare in timpul aterizarii navei cosmice "Soiuz-I" cosmonautul sovietic Vladimir Komarov. La 30 iunie 1971 mor in timpul aterizarii navei cosmice "Soiuz 11" cosmonautii sovietici Gheorghi Dobrovolski, Vladislav Volkov si Victor Pataev. Toti acestia, prin munca lor plina de abnegatie in domeniul cercetarii cosmice complexe, au adus o contributie uriasa la opera de cunoastere a cosmosului. Eroismul lor va ramane pentru totdeauna in amintirea tuturor oamenilor. ### Ce rol le revine statiilor orbitale in dezvoltarea cosmonauticii? Statiile orbitale vor putea avea un rol de seama in pregatirea zborurilor spre alte planete ale sistemului solar. De exemplu, statiile orbitale vor putea servi drept platforma de lansare pentru expeditii care vor incerca sa dezlege tainele unor puncte indepartate din spatiul cosmic. Un rol important in programul statiilor orbitale il vor ocupa cercetarile astrofizice, studierea resurselor naturale ale Terrei, precum si perfectionarea tehnologiei cosmice. Statiile orbitale sunt folosite deja cu succes ca laboratoare biologice, un interes deosebit prezentand cercetarile fundamentale privind influenta starii de imponderabilitate asupra organismelor vii, studierea problemelor legate de adaptarea omului la conditiile zborului cosmic. ### Ce organe au fost grefate? Cand si de cine au fost realizate primele grefe sau transplanturi? Grefa pielii a fost facuta pentru prima data in 1869 de catre Reverdin. Grefa de maduva osoasa este realizata cu succes in 1958 de catre profesorul doctor Mathé, de la Institutul "Curie" din Paris, la cinci tehnicieni iugoslavi iradiati in urma unui accident produs la Centrul de cercetare atomice de la Vintza, de langa Belgrad. Prima grefa de rinichi a fost realizata in 1959 in clinica universitara din Boston de catre profesorul Merill, care grefeaza pacientului un rinichi sanatos luat de la fratele acestuia. Pentru ca organismul sa nu-l respinga, inainte de a transplanta rinichiul (asumandu-si un mare risc), a iradiat bolnavul cu o doza de raze Roentgen, extrem de periculoasa pentru orice organism (realizand in mic accidentul tehnicienilor iugoslavi ale caror organisme nu s-au opus primirii de maduva osoasa straina).De mentionat ca in 1967 s-au efectuat peste 1200 de transplanturi de rinichi, dintre care 50% au supravietuit mai mult de un an. Prima grefa cardiaca realizata prin transplantarea unei inimi de la un om la alt om s-a realizat la 3 decembrie 1967 de catre indraznetul chirurg sud-african dr. Christian Barnard, dar pacientul moare din cauza unei infectii pulmonare. Incurajat de acest prim succes dr. Barnard transplanteaza la 2 ianuarie 1968 stomatologului Philip Blaiberg, in varsta de 58 de ani, inima lui Clive Haut, un metis de 24 de ani, care fusese accindentat mortal, reusind astfel sa lungeasca viata stomatologului cu aproape doi ani (el a murit la 17 august 1969). Din 1964, la Denver (Colorado, S.U.A.), docentul Pickmair face cu succes transplantari de ficat. La cel de-al 75-lea Congres al internistilor vest-germani, de la Wiesbaden, seful grupului de medici americani, profesorul Eisenmann, a relatat despre succesul transplantari ficatului, cea mai complexa grefa realizata pana in prezent, si ca din cein 32 de pacienti carora li s-a facut aceasta grefa, mai traiesc patru. Pana in 1967 durata medie de viata dupa operatie era de 23 de zile, dar, datorita unui nou ser antilimfocitar, timpul de supravietuire dupa o transplantare de ficat este in prezent de 400 de zile. La 24 mai 1968 a fost efectuata la Sao-Paulo - Brazilia -, de catre o echipa de chirurgi condusa de profesorul Zerbini, prima transplatare dubla - a unei inimi si a unui rinichi - la aceeasi persoana. Au mai fost efectuate cu succes grefe ale plamanului, ale timusului, ale corneei (La ochi), precum si grefe de articulatii si oase, ca si de artere. Intre acestea putem exemplifica si autogrefa pulmonara realizata la 6 februarie 1968 de chirurgul roman dr. Stelian Ivascu de la Sanatoriul T.B.C. Balotesti. Cu privire la grefa creierului s-au facut ceva experiente pe animale. Inca din 1954 savantul sovietic Demikhov a reusit sa grefeze la un caine al doilea cap, cu o supravietuire de 15 zile, iar in 1957 Matinowski de la Universitatea Yale (S.U.A.) a reusit transplantarea totala a capului la embrion, cu o supravietuire de 70 de zile. Robert J. White si colaboratorii sai de la spitalul din Cleveland (S.U.A.), continuand experientele asupra creierului izolat, au reusit sa grefeze creierul unui caine. ### Cine si cand a facut primii pasi in vidul spatial? Cinstea de a fi facut primii "pasi" in vidul spatial cosmic i-a revenit cosmonautului sovietic Aleksei Leonov. Erou al Uniunii Sovietice, la 18 martie 1965. La bordul navei "Voshod-II" au fost lansati pe orbita cosmonautii Pavel Beliaev (comandant) si Aleksei Leonov, intr-o cabina de aproape 6000 kg, prevazuta cu o incapere-ecluza. Prin aceasta ecluza, folosind un costum de scafandru special, avand legatura ombilicala cu nava si manuind un aparat fotografic, cosmonautul Leonov s-a aflat in conditiile vidului cosmic timp de 12 minute si 9 secunde. Dupa aceea s-a intors in nava prin ecluza, fara a fi afectat microatmosfera navei. Dupa 17 rotatii in jurul Pamantului, nava "Voshod-II", cu 3 etaje reactive, a fost recuperata la 19 martie 1965, dovedindu-se in urma acestei experiente ca exista posibilitatea de a supravietui si chiar de a lucra in afara peretilor protectori ai unei nave spatiale. ### Cea mai mare constructie din beton precomprimat? La 19 martie 1967 s-a dat in folosinta in Canada un pod-tunel maritim lung de 1390 m. Acest pod-tunel leaga insula Montreal de localitatea Saint-Laurent. El este construit sub apa la o adancime de 22 m si, fiind realiat din beton precomprimat, este socotit cea mai importanta si cea mai mare realizare din lume in acest domeniu. ### Cucerirea spatiului cosmic de americani si rusi Trecerea in revista a premierelor cosmice realizate de oamenii de stiinta rusi si americani prezinta un deosebit interes nu numai din punct de vedere statistic, ci si din punctul de vedere al progresului realizat de stiinta in acest domeniu, intr-un timp relativ scurt. Aceste premiere sunt: - Prima "Luna", produs al industriei terestre, a constituit-o satelitul artificial al Pamantului "Sputnik-I" (83,6 kg), lansat de U.R.S.S. la 4 octombrie 1957. O luna mai tarziu (3 noiembrie 1957), cu "Sputnik-II" (508,3 kg), este trimisa in cosmos prima fiinta vie, catelusa Laika, la bordul primului satelit de studii biologice lansat tot de U.R.S.S. Se stabileste ca "cosmosul nu ucide". - La 1 februarie si 26 martie 1958, satelitii americani "Explorer" I (13,9 kg) si III semnaleaza pentru prima data existenta in jurul Pamantului a centurilor de radiatii van Allen. - La 2 ianuarie 1959. tehnologia si mijloacele astronautice ale industriei sovietice reusesc pentru intaia oara in lume sa faca ca un obiect "Lunik-I (1472 kg) sa paraseasca pentru totdeauna planeta Pamant. - La 7 august 1959 se realizeaza primele imagini televizate transmise de la bordul unui obiect spatial artificial - satelitul american "Explorer-VI". - La 14 septembrie 1959, Luna este atinsa pentru prima data de o racheta cosmica sovietica, iar la 7 octombrie 1959, o statie automata interplanetara (lansata de U.R.S.S. cu 3 zile mai inainte) a luat primele fotografii ale fetei ascunse a Lunii. - La 1 aprilie 1960 a fost lansat de S.U.A. si plasat pe orbita primul satelit meteorologic, "Tiros-I". - Primele incarcaturil utile de pe navele cosmice au fost recuperate in 1960; la 8 august, in S.U.A., un container cu echipament si la 19 august, in U.R.S.S., un container continand animale. - La 12 aprilie 1961 a fost lansat primul vehicul spatial in care se gasea un astronaut - Iuri Gagarin - U.R.S.S. -, iar la 11 si 12 august 1962, tot din U.R.S.S., au fost lansate doua vehicule cosmice locuite, care in timpul zborului cosmic s-au apropiat unul de altul, efectuandu-se primul zbor spatial in tandem. - La 26 iulie 1963 a fost plasat pe orbita sincrona satelitul american "Sincrom-II" si astfel primul corp spatial artificial aparea "imobil" pe cer. - La 12 octombrie 1964 este lansat "Voshod-I", cel dintai vehicul spatial cu mai multi astronauti la bord. - La 28 noiembrie 1964 sunt luate primele fotografii ale planetei Marte din imediata sa vecinatate de statia "Mariner-IV". - La 18 martie 1965, pentru prima data un om paraseste cabina spatiala "Vostok-II" si face primii "pasi" in cosmos. - La 31 ianuarie 1966, "Lunik-IX" efectueaza prima aselenizare lina, luand si transmitand direct primele fotografii de pe Luna. - La 16 martie 1966 se realizeaza cea dintai acostare a doua vehicule aflate pe orbita - "Gemini-8" si "Agena". - La 31 martie 1966, "Lunik-X" devine primul satelit artificial al Lumii, iar la 26 decembrie 1966, statia "Lunik-XII", plasata lent pe Luna, inaugureaza gammagrafia lunara (sondarea materialelor). - La 22 aprilie 1967, sonda "Surveyor-3" a fost plasata lent pe Luna si a excavat suprafata acesteia, iar operatia respectiva si functionarea cupei de excavare au fost urmarite direct de pe Pamant pentru prima data prin televiziune. - La 16 ianuarie 1969, cosmonautii sovietici Alexei Eliseev si Evghenii Hrumov realizeaza prima "transbordare pe orbita", trecand de pe nava "Soiuz-5" pe nava "Soiuz-4". - La 20 iulie 1969, echipajul navei americane "Apollo-11" realizeaza prima debarcare a omului pe Luna. Primul locuitor al Terrei care a pus piciorul pe Luna a fost N. Armstrong. - La 11, 12 si 13 octombrie 1969 sunt lansate navele cosmice "Soiuz-6", "Soiuz-7" si "Soiuz-8", care efectueaza primul zbor in formatie si, prin manevrele de cuplare si decuplare, precum si prin complexe cercetari stiintifice, realizeaza primul pas pe calea crearii unor laboratoare spatiale permanente in cosmos. - La 12 septembrie 1970 a fost lansata prima statie automata sovietica "Luna-16", care recolteaza mostre de sol selenar fara a se trimite pe Luna un echipaj uman. - La 17 noiembrie 1970 a fost depus pe Luna primul vehicul selenar, "Lunohod-I", de catre a doua statie automata sovietica "Luna 17". - La 19 aprilie 1971 a fost lansata statia orbitala "Saliut", cu care s-au cuplat succesiv navele cosmice sovietice "Saluz-10" (aprilie) si "Saluz-11" (iunie), realizandu-se pentru prima oara o statie stiintifica orbitala de lunga durata. - La 26 iulie si 7 august 1971 a avut loc zborul navei cosmice americane "Apollo-15", care a depus pe Luna doi cosmonauti; ei au cercetat Luna cu ajutorul unui autovehicul de deplasare. - In luna noiembrie 1971, cele trei statii automate lansate in mai 1971: "Mariner-9" si "Marte-2 si 3" au devenit satelitii artificiali ai planetei Marte, iar o capsula detasata din statia "Marte-3" a efectuat, in premiera, o coborare lina pe suprafata planetei. - Intre 6 si 19 decembrie 1972 a avut loc zborul navei cosmice americane "Apollo-17", ultima din programul "Apollo", cu prilejul caruia au fost plasate pe o orbita circumlunara un spectrometru in ultraviolete si un radiometru in infrarosii destinate cartografierii suprafetei lunare. - La 14 mai 1973 a fost plasat pe o orbita circumterestra, la circa 210 km de Terra, primul laborator spatial american, "Skylab-I", care a evoluat timp de 28 de zile. - Intre 4 si 19 iulie 1974 a avut loc zborul circumterestru al navei cosmice "Soiuz-14" si al statiei orbitale "Saliut-3", cu prilejul caruia au fost efectuate experimente tehnico-stiintifice si biologice, precum si cercetari ale spatiului periterestru, pregatindu-se misiunea comuna sovietico-americana "Soiuz-Apollo". - La 2 decembrie 1974 a fost lansata de la Baikonur nava spatiala "Soiuz-16", avand o constructie similara cu a navelor destinate zborului comun "Soiuz-Apolo" si pregatita pentru a testa sistemele de bord modernizate si aparatura de cercetari tehnico-stiintifice, medico-biologice si de urmarire din cosmos in scopuri economice a unor resurse terestre. "Soiuz-16" a reprezentat o "repetitie generala" inainte de zborul comun sovieto-american. - La 15 iulie 1975 a debutat zborul comun sovieto-american "Soiuz-Apollo" prin lansarea, de pe cosmodromul Baikonur, la ora 15 si 20 de minute, a unei nave spatiale "Soiuz"; in aceeasi zi, dupa sapte ore si jumatate, de la baza spatiala "Kenedy" (Cape Canaveral) racheta "Saturn-1B-210" a lansat complexul "Apollo-adaptorul universal". Cuplandu-se cu cabina "Apollo", conform graficului zborului, adaptorul universal a servit ulterior la jonctiunea navelor "Soiuz" si "Apollo", formandu-se astfel, timp de 48 de ore, ansamblu spatial comun. Cabina "Soiuz" a aterizat la 21 iulie, iar cabina "Apollo" la 24 iulie, dupa cateva zile de zbor independent. Intregul program al acestui zbor a fost subordonat telului principal: verificarea mijloacelor si sistemelor care - montate pe navele cosmice actuale - sa asigure apropieri si jonctiuni in cadrul operatiunilor de salvare a echipajelor navelor cosmice avariate. In consecinta, un program complex, incluzand manevre si operatiuni in premiera pe orbita, precum si ample si foarte pretentioase cercetari efectuate in comun sau separat la bordul celor doua nave. ### Ce savant roman a participat la "primul iernat din istorie in apele antarctice la latitudini mari"? Este vorba de savantul roman Emil Racovita, care a trait intre anii 1868 si 1947. El a participat, impreuna cu Roald Amundsen la expeditia intreprinsa cu nava "Belgica" in Antarctica. ### Unde a fost construita cea dintai rafinarie de petrol din lume? Rafinaria de petrol a fost realizata la Râfov, langa Ploiesti, de catre romanul Theodor Mehedinteanu. ### Care profesor roman este initiatorul "telefoniei multiple"? Profesorul Augustin Maior (1882-1964), autor si al unor valoroase lucrari din domeniul acusticii, opticii, teoriei relativitatii si gravitatiei, a pus la punct un dispozitiv ingenios inca din anul 1905, cu ajutorul caruia se puteau efectua mai multe convorbiri telefonice pe acelasi circuit. Revista germana "Elektrotechnische Zeitschrift" a propus chiar aplicarea acestui sistem pentru solutionarea convorbirilor prin cablu transoceanic. ### Cum vanau si se hraneau hominizii in epoca de piatra? În paleoliticul inferior (circa 1.000.000-120.000) hominizii au ajuns să vâneze animale mari - precum rinocerul pădurilor şi elefantul stepelor - ajutându-se de ţepuşe şi de suliţa de lemn (a cărei lungime era suficient de mare pentru a ţine aceste animale la o distanţă care să asigure o oarecare siguranţă vânătorilor - probabil trei metri) care avea vârful călit în foc. O tactică des folosită în vânătoare era hăituirea: prin colaborare, hominizii goneau un grup de animale sau animale izolate de grup spre buza unei prăpăstii sau un mal mai înalt, unde jos, la piciorul malului au amenajat în prealabil ţepuşe ascuţite orientate cu vârful în sus. Uneori erau folosite şi gropi, ascunse de crengi peste care au fost presărate frunze şi iarbă uscată. Animalele în goana lor şi împinse de cele din spate, cad de la înălţime şi se înfig în ţepuşe. Acesti hominizi (cu siguranţă sinantropul) folosea focul dar nu ştiau decât să-l întreţină şi să-l alimenteze, luându-l din surse naturale - incendii provocate de trăsnete, de căldura soarelui, de la meteoriţi, de la vulcani sau de aprinderea spontană a gazelor naturale. Focul era folosit pentru încălzit, pentru călirea vârfurilor ţepuşelor, pentru a ţine la distanţă animalele periculoase de grotele în care locuiau, pentru a le goni în hăituire, pentru a frige carnea şi a o face astfel mai uşor de digerat. În această perioadă cât şi în cea următoare, singura armă a reprezentat-o suliţa din lemn cu vârful ascuţit cu ajutorul unei lame tăioase din silex şi apoi călită la foc pentru a-i mări rezistenţa. Locurile preferate pentru locuit erau cavernele din preajma râurilor pentru că asigurau apa de băut dar şi condiţii bune pentru pescuit şi de vânătoare a animalelor care veneau pentru a se adăpa. În plus, malurile înalte ofereau un adăpost natural. ### Doi români în istoria marilor călătorii Sursă: Wikipedia Doi români în istoria marilor călătorii Spătarul Nicolae Milescu și Sever Pleniceanu sunt cei doi români care au devenit cunoscuți în istoria marilor călătorii pentru că au străbătut următoarele drumuri: Spătarul Nicolae Milescu, în urma călătoriilor făcute în Asia în secolul al XVII-lea, a scris peste 30 de lucrări în legătura cu Extremul Orient. Sever Pleniceanu este considerat un atent observator al vieții triburilor congoleze și al naturii meleagurilor udate de fluviul Congo. În anii 1898-1900 a străbătut Africa centrală de la estuarul fluviului Congo și până la izvoarele fluviului Nil. ### Cine este creatorul muzeologiei? Grigore Antipa (1867-1944), savant roman, intemeietorul scolii romanesti de hidrobiologie si ihtiologie si unul din creatorii muzeologiei moderne. El a scris peste 100 de lucrari, in care sustine cu consecventa ideea ca stiinta trebuie sa slujeasca intereselor poporului. ### Ce savant roman a creat seroterapia? Victor Babes (1854-1924), savant roman, este creatorul seroterapiei. Impreuna cu savantul francez A. V. Cornil tipareste prima lucrare de bacteriologie din lume: "Bacteriile si rolul lor in anatomia si histologia patologica a maladiilor infectioase" (1885). Aceasta lucrare a primit marele premiu "Monthyon", acordat de Academia de Stiinta din Paris. ### Cine a inventat "cazanul cu abur"? Cazanul cu abur a fost creat de romanul Traian Vuia (1872-1950). El se si numeste "cazanul cu abur Traian Vuia". ### Care era principiul de functionare al avionului "Coanda-1910"? Avionul "Coanda-1910" functioneaza pe principiul reactiei. Inginerul francez Gustave Eiffel a declarat inventatorului roman Henri Coand: "Tinere. te-ai nascut cu 30, daca nu cu 50 de ani mai devreme". Profetice, cuvintele acestuia s-au adeverit intocmai. Avionul cu reactie, care nu a impresionat in 1910, a devenit o realitate dupa 1950. ### Cata apa pierde si castiga zilnic corpul uman? Corpul uman pierde si castiga zilnic circa 2,5 l de apa. El pierde 1,5 l de apa prin urina, 0,55 l prin cele peste 2.000.000 de glande sudoripare ale pielii, 0,35 l apa prin respiratie (o expira sub forma de vapori) si 0,15 l prin materiile fecale. Omul castiga in schimb un litru de apa prin ingerarea de lichide, alt litru de apa prin continutul hidric al alimentelor consumate si 0,5 l rezulta din arderile care au loc in organism. ### Cate celule contine, cu aproximatie, corpul unui om adult? In corpul unui om adult se afla circa 60 de trilioane de celule. ### Cate vase capilare se afla in corpul unui om? In corpul unui om adult se afla circa 150 de miliarde de vase capilare, care, puse cap la cap, ating o lungime de 80.000 km. ### Se poate actiona asupra fibrei musculare cardiace? Fluxul unui camp magnetic indreptat asupra inimii si reglat cu o mare precizie cu ajutorul unui aparat numit cardiotron poate regla procesele biochimice de la nivelul fibrei musculare cardiace. Si metabolismul tulburat in anghina pectorala a putut fi astfel influentat pozitiv. ### Cat de mare este consumul de oxigen al omului? Dar de aer? In conditii normale, un adult consuma circa 300 cm cubi de oxigen pe minut, ceea ce reprezinta 442 litri in 24 de ore. Aceasta cantitate este luata prin respiratie din aerul atmosferei, in care oxigenul se gaseste amestecat cu alte gaze (azot, bioxid de carbon etc.). In mod normal, in cursul unei respiratii patrunde in aparatul respirator aproximativ 1/2 litru de aer si se elimina cam in aceeasi cantitate. Tinand seama ca o persoana adulta sanatoasa respira de 16 ori pe minut, se poate calcula ca in 24 de ore sunt purtati prin plamani circa 12.000 de litri de aer. ### Ce este aniumna si unde traieste? Aniumna este o pasare zburatoare, de marimea ratei domestice. Are deasupra ciocului un con arcuit inainte, lung de 10-12 cm, si pe aripi gheare de 3-4 cm lungime. Dand cu ciocul si zbatandu-si aripile, ea e un dusman redutabil al animalelor de prada mici si mijlocii. Aniumna traieste in Brazilia. Domesticita cu usurinta nu de mult, traieste in preajma locuintelor din apropierea marilor paduri si se dovedeste un acerb paznic al gainilor, cu care convietuieste pasnic. ### Cum arata carma corabiilor romane? Vasele din antichitate nu cunosteau carma - asa cum o au ambarcatiunile moderne-, denumita, datorita pozitiei sale, carma de etambou. Ele erau conduse cu ajutorul unei rame de dimensiuni mai pronuntate, asa-numita rama-carma, fixata pe bordaj spre inapoia corpului navei. In Egipt s-a realizat cel mai inalt grad de perfectionare a ramei-carma; manerul era fixat la capatul unui stalp de lemn, o parghie solidara cu el ajutand manevrarea. Acest sistem de conducere a vasului contine in germene elementele esentiale ale carmei vasului modern: paleta rotativa, bara lunga si angrenajul de etambou (in locul acestuia legatura era realizata cu ajutorul unor funii din piele). Rama-carma odata perfectionata, ramane neschimbata pana in secolul al XIII-lea, cand apare carma propriu-zisa - proprie ambarcatiunilor moderne. Cu toate acestea - ca inventie -, ea fusese cunoscuta totusi de romani. Dovada? Pe o sculptura antica din "catacomba Ciriaca" din Roma, descoperita si descrisa inca din anul 1720, figureaza o barca prevazuta cu carma veritabila. Sarcofagul ce poarta pe un perete al lui aceasta reprezentare in piatra dateaza din secolul al III-lea e.n. si apartine familiei negustorului Abascantius. ### Motorul electric liniar inventat de dr. M. Marinescu Dupa cum ne spune si numele, in motorul electric liniar miscarea nu mai este de rotatie, ci de du-te-vino, si ea este determinata de schimbarile de sens ale curentului alternativ, care actioneaza prin doi electromagneti asupra unui piston, atragandu-l cand intr-o parte, cand in partea cealalta. Frecventa motorului este de 50 de miscaripe secunda, dar se pot obtine si alte frecvente. El prezinta importanta atat prin multiplele aplicatii (instalatii frigorifice, vehicule pe monorai utilizate in transportul comun etc.), cat si prin economiile de material si manopera realizate la construirea lui. Aceasta inventie romaneasca a fost brevetata in mai multe tari si a suscitat un interes deosebit din partea specialistilor straini. ### Cand si cine a intemeiat prima fabrica de chibrituri? Cand si cine a intemeiat prima fabrica de chibrituri? Prima fabrica de chibrituri a fost intemeiata in 1832 de catre germanul Kammerer. Intrucat aceste chibrituri erau toxice (atat pentru producatori, cat si pentru consumatori), au produs unele cazuri de imbolnavire, fapt pentru care fosforul alb este inlocuit cu fosforul rosu. Astazi pentru fabricarea chibriturilor se folosesc mai multe retete, din care nu lipsesc sulfura de fosfor, cloratul de potasiu, sacazul (colofoniu), praful de sticla, sulfura de antimoniu, bioxidul de magneziu, praful de gresie, sulful, gelatina etc. Betele - din carton bine uscat - se impregneaza inainte de a fi folosite intr-o baie de sulf sau parafina si sulfat de amoniu (sistem suedez) si numai dupa aceea unul din capete este inmuiat in pasta maciuliei. Banda de scaparat este facuta dintr-o pasta fluida si contine fosfor rosu. ### Cand au fost inventate chibriturile? In 1809 au aparut chibriturile, care aveau la un capat o maciulie facuta dintr-un amestec de pucioasa, clorat de potasiu, licopodium, zahar si apa gumata. Aprinderea lor se facea prin introducerea maciuliei in acid sulfuric concentrat, fapt pentru care se numeau "oxigeneze". In 1826 s-a trecut la fabricarea chibriturilor cu pasta din clorat de potasiu, sulfura de antimoniu si amidon sau apa gumata. Aprinderea se realiza prin frecarea pe glaspapir (hartie sticlata) sau pe un corp aspru, tare si uscat. ### Cine este inventatorul elicei de vapor? Frédéric Sauvage (1786-1857) a inventat in 1832 elicea de vapor. Se spune ca la 21 iunie 1843, cand se sarbatorea la Le Havre inventia, el era in inchisoare pentru ca n-a putut sa-si plateasca datoriile facute pentru acoperirea cheltuielilor prilejuite de crearea elicei. ### Cand si cum a fost descoperita sugativa? Sugativa a fost descoperita in Anglia, in toamna anului 1863, intr-o mica fabrica de hartie, unde un muncitor a uitat sa adauge clei in cazanul cu hartie cruda din care trebuia sa se fabrice hartie alba de scris. Produsul rezultat s-a numit sugativa, din cauza proprietatilor mari de absorbtie, de sugere a lichidelor. ### Ce a fost descoperita mai intai, avionul sau parasuta? De catre cine? Parasuta este mult mai batrana decat avionul. Mult timp a trecut de cand stramosul parasutei de azi a reusit o dubla salvare a unei vieti. In 1770, profesorul francez Defontage, cautand sa experimenteze "mantaua zburatoare" (alcatuita din nenumarate pene iscusit prinse una de alta), se adreseaza justitiei cu rugamintea de a-i pune la dispozitie "un candidat la moarte". Astfel, el capata un condamnat la moarte, cu conditia ca, daca incercarea reusea, sa fie absolvit de orice pedeapsa. Jean Dumier (condamnat la moarte pentru jaf si crima) este urcat pe acoperisul unei case mari si dupa ce profesorul ii fixeaza parasuta pe spate ii spune: "Tine-ti bratele intinse orizontal si planeaza ca pasarile". Dumier sari in gol si la inceput vantul il purta pe deasupra multimii uluite, dar apoi se prabusi ca o piatra pana la mica inaltime de pamant, cand el se redresa, mai pluti putin si, livid de spaima, dar teafar, ateriza pe pamant. Astfel s-a nascut "mantaua zburatoare", numita apoi parasuta, cu ajutorul careia Dumier isi salva viata. ### Cea mai mare nava maritima In domeniul constructiilor navale, Japonia a construit petroliere de 500.000 de tone si considera ca in curand va putea construi unul de 1.000.000 de tone, avand o lungime de 510 m si o latime de 85 m; pescajul (adancimea sub nivelul apei) va fi de 33 m, ceea ce va impune adancirea radei porturilor sau va fi incarcat si descarcat in larg. ### La ce este folosit in meteorologie aparatul "lidar"? Datorita folosirii laserului, "lidarul" poate semnala prezenta norilor Cirus la o altitudine de 12.000 m. Aparatul poate "strabate" cu usurinta nori de mai multi kilometri grosime. El poate, de asemenea, semnala concentratiile de praf din atmosfera. (Foarte important, caci pe Pamant cad zilnic in jur de 10.000 de tone de praf cosmic. ### Ce prevad constructorii de avioane ca vor realiza in domeniul hidroavioanelor? Pentru viitorul apropiat se prevede realizarea de hidroavioane gigant de 1000 de tone. Acesti giganti urmeaza sa aibe aripa de forma triunghiulara si sa fie prevazuti cu 8-10 turboreactoare, care sa functioneze cu combustibil nuclear. Un singur hidroavion de acest fel ar putea transporta intr-un an peste 700.000 de calatori si ar strabate distanta de 8000 km in 8-9 ore. ### Cati atomi se gasesc intr-o moneda de metal de marime potrivita? Specialistii au calculat ca intr-o moneda de metal de marime potrivita se afla mai multi atomi decat totalul boabelor de grau recoltate de cand exista agricultura pe pamant. ### Cea mai veche fabrica romaneasca de sticla Cea mai veche fabrica romaneasca de sticla a fost fabrica de la Padurea Neagra,judetul Bihor, care dateaza din 1840. Ea a fost atunci construita pe ruinele unei fabrici intemeiate in 1790 (o manufactura modesta) si ale unei suflatorii de sticla, construita la randul ei in 1770. Fabrica de sticla de la Padurea Neagra s-a inchis in 1996 in urma unei privatizari esuate. ### Cine a vazut pentru prima oara globulele rosii ale sangelui si microbii? Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), nu era un savant profesionist, dar iubea cu pasiune stiinta. Mijloacele de existenta si le castiga facand negot - era proprietarul unei pravalii de stofe, dar ca negustor nu facea doua parale. El isi slefuia lentilele si isi construia singur si microscoapele. Zile de-a randul isi apropia ochiul de o placuta patrata de metal cu un mic orificiu rotund in care era montata o lentila convexa, care stralucea ca un strop de roua. Dincolo de lentila, pe niste vergele lungi, era asezat obiectul cercetat. Plin de mandrie, el si-a numit aparatul "microscopium". Microscopul lui Leeuwenhoek era o simpla lupa, dar cu o convexitate atat de mare, incat obiectul situat in focarul ei aparea marit de 50, de 100 si chiar de 300 de ori. Serile si le petrecea pregatindu-si lentilele, pe care le slefuia cu minutiozitate, folosind discul de slefuit, iar ziua, inarmandu-se cu un microscop nou, recent confectionat, se aseza la masa din fata geamului, privea in minusculul orificiu, nota si desena tot ce vedea. Este socotit intemeietorul microbiologiei stiintifice datorita faptului ca este primul care a descoperit prin intermediul microscopului globulele rosii ale sangelui si microbii. Manuscrisele sale se pastreaza in niste mape obisnuite de carton la vechea "Societate regala" a cercetatorilor naturii din Londra. ### Cine a fost primul constructor de microscoape? Zaharias Jensen, constructor olandez de lentile si microscoape, realizeaza primul microscop in 1590 in oraselul Middelbourg de pe insula olandeza Walcheren. ### Cat cantareste un nor de dimensiune mijlocie? Un nor de dimensiune mijlocie cantareste circa 300.000 de tone. Sunt nori de furtuna a caror greutate poate depasi un milion de tone. ### Cum scriau romanii numarul 367,987? Romanii scriau numarul 367,987 astfel: CCCLXVII m CMLXXXVII. Interesant, dar noua ni se pare complicat, mai ales ca "m" inseamna "mii" si nu trebuie neglijat in citirea numarului respectiv. ### La cat timp este reinnoit oxigenul din atmosfera, dar bioxidul de carbon? Oxigenul din atmosfera, fixat prin diferite procese de oxidare, este reinnoit prin fotosinteza o data la aproximativ 2000 de ani. Bioxidul de carbon din atmosfera si din apele oceanelor este reinnoit prin respiratia si descompunerea materiei organice o data la circa 300 de ani. Din aceste motive, poluarea aerului devine o problema vitala, care preocupa oamenii de stiinta. ### Inventatorul roman care a conceput rachetele si aeromodelele Ion Stroescu este inventatorul care a conceput si construit singur atat rachetele, cat si aeromodelele. Acestea se folosesc si azi, cu imbunatatirile de rigoare, in aeromodelism. A imaginat, inca din 1907-1908, si a construit in 1910, primele aeromodele propulsate cu motoare racheta din lume. ### Ploaia de pesti dintre anii 1921-1946 Ploaia de pesti - fenomen care a dat nastere la multe supozitii si interpretari mistice - isi are o interpretare stiintifica foarte simpla. In fiecare an, oceanele si marile sunt bantuite de uragane formidabile, care dau nastere la trombe uriase. Aceste trombe poarta cu ele cantitati mari de apa si peste, precum si alte vietuitoare, iar pe masura ce puterea uraganului scade din intensitate, lasa sa cada asupra pamantului transportul acesta neobisnuit. Asa iau nastere ploile cu peste, alteori cu broaste etc. ### Unde se afla cel mai vechi si perseverent ceas din lume? In Anglia, la Salisbury, se afla cel mai vechi ceas din lume care a fost construit in anul 1386. Acest orologiu continua sa functioneze si in prezent. ### Minunatii floristice ale Romaniei: "Poiana narciselor" si "Padurea de liliac" "Poienele narciselor" sunt mai multe, pentru ca termenul a fost extins, pornind de la una dintre ele, asupra tuturor locurilor ce merita o asemenea denumire. Cea mai cunoscuta "Poiana a narciselor" este situata in apropierea localitatii Sercai, in locul zis si "Dumbrava Vadului", intre raul Olt si poalele masivului muntos al Fagarasului. Aici, printre stejari, in luminisuri, cresc cu sutele de mii, inalte, delicate si imaculate, narcisele. Privita mai de departe "Dumbrava Vadului" pare, in luna mai, ca acoperita de o fina ninsoare de prima zi de iarna. Alte poiene ale narciselor sunt: "Poiana Negrasi", la 55 km departare de Pitesti; alta in apropiere de Tg. Jiu; alta pe Valea Gurghiului, la 5 km de Reghin; ata la poalele dealului Mocrea de langa Ineu si alta la Hagimas, in judetul Covasna, in apropierea piscului muntelui. "Padurea de liliac" se afla in Oltenia, la Ponoare, la 1 km de Baia de Arama. (Este de notat ca un crang bogat in liliac salbatic se gaseste si aproape de Turnu Severin.) La ponoare se organizeaza anual - in perpetuarea unei vechi traditii - o "sarbatoare a liliacului", cu care prilej are loc si un adevarat concurs de productii artistice populare si port national. ### Cand a fost creat sistemul metric? Cand a fost introdus in Romania? Sistemul metric, creat si introdus in Franta in 1791, a ajuns sa se aplice in Romania in timpul domniei lui Alexandru Ioan I Cuza. ### Cata apa bea un copac? Din primavara si pana in toamna, un fag batran consuma 9000 l de apa, iar un mesteacan circa 7000 l. Este de retinut faptul ca numai 2% din cantitate este utilizata pentru consumul plantei, restul se evapora. ### Care sunt recordurile absolute ale pastravului fata de ceilalti pesti? Pastravul, peste din apele repezi de munte, detine trei recorduri fata de restul pestilor, si anume: 1) inoata cel mai repede (inainteaza cu viteza de circa 31 km pe ora, in timp ce stiuca numai cu circa 25 km pe ora); 2) recordul saltului din apa (circa 60 cm); 3) femela de pastrav depune cele mai multe oua. ### Cine a inventat masina de scris? Masina de scris a fost inventata de catre Chr. L. Sholes in 1867; in 1873, din cauza nevoilor banesti, a fost silit sa vanda inventia sa fabricii de carabine "Remington". ### Cine si cand a inventat becurile cu gaz aerian? Becurile cu gaz aerian au fost inventate in 1885 de Karl Auer von Welsbach (1858-1929). ### Cum se numeste pasarea care scoate cele mai puternice sunete? Pasarea care scoate cele mai puternice sunete este "pasarea clopot" din padurile Braziliei. Cand arsita devine insuportabila si toate vietuitoarele amutesc, aceasta pasare, de marimea mierlei de la noi, cu pene colorate pestrit, canta cu multa insufletire. Cantecul, asemanator sunetului de clopot, se aude pana la o departare de aproape 3 km. ### Cea mai veche bucata de zahar descoperita Sapaturi arheologice efectuate in oraselul japonez Nara in secolul al XX - fosta capitala a tarii intre anii 710 si 784 e.n. - au dus la descoperirea, intr-o caseta de metal cu "medicamente" dintre cele folosite pe atunci, a unei bucatele de zahar. Zaharul alb, solid, scos din trestie, fusese adus aici din China, unde se fabrica inca de pe atunci. ### Cand si unde s-a construit prima linie de cale ferata? Prima linie de cale ferata se presupune ca s-a construit in secolul al XVIII-lea in Anglia pentru tren de vagonete cu cai. ### In ce secol s-a inventat ceasornicul cu arc? Ceasornicul cu arc a fost inventat in secolul al XVIII-lea. ### Cine a inventat pompa de aer si cand? Pompa de aer (sau masina pneumatica) a fost inventata in 1650 la Magdeburg, in Germania, de Otto von Guericke (1602 - 1686). ### Cine a descoperit in antichitate puterea vaporilor? In antichitate puterea vaporilor a fost descoperita de Heron din Alexandria, care a realizat punerea ei in evidenta in aparatul numit eolipil. ### In ce localitate a fost confectionat primul ac cu gamalie si cand? Primul ac cu gamalie a fost confectionat la Nürnberg, in Germania, la inceputul secolului al XVI-lea. ### Ce viteza are lumina in vid? Dar sunetul in aer? Lumina se propaga cu viteza de 300.000 km pe secunda, dar sunetul numai cu viteza de 340 m pe secunda. ### Cine a descoperit bacilul tuberculozei? Bacilul tuberculozei a fost descoperit de savantul german Robert Koch, de unde si numele de "bacilul koch". Tot el a descoperit si bacilul holerei. Robert koch a trait intre anii 1843 si 1910. ### Cine a inventat fotografia si cum se numeau primele fotografii? Fotografia a fost inventata in 1824 de chimistul francez Nicéphor Niepce (1765-1833). Primele fotografii se numeau daguerrotype, dupa numele lui Jacques Daguerre (1787-1851), care a perfectionat-o. ### Cine a inventat rotile pneumatice? Rotile pneumatice au fost inventate de veterinarul scotian James B. Dunlop in 1890. ### Unde sunt situate urechile la greier? Organele auditive ale greierului (Cryllus) sunt situate pe articulatia picioarelor sale, cu alte cuvinte in... genunchii lui. ### La ce adancime se scufunda gavia si rata? Gavia (Plongeon imbrin) si rata (Harelda hyemalis) plonjeaza uneori pana la adancimi de... 70m. ### Care pasare canta mai frumos decat privighetoarea? Pitigoiul cu cap negru (Parus atricapillus) are in cantecul sau obisnuit 17 tonalitati diferite. De mentionat ca fiecare tonalitate are semnificatia sa particulara. ### Cine a afirmat primul ca Pamantul este rotund? Dar ca Pamantul se invarte? Aristotel (384-322 i.e.n.) este socotit ca fiind primul care a afirmat ca Pamantul are forma rotunda. Nicolaus Copernic (1473-1543) este primul care a afirmat ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui, conceptie insusita si sustinuta mai tarziu si de Galileo Galilei (1564-1642), caruia i s-a atribuit in legatura cu aceasta expresia: "Eppur, si mouve" - "Si totusi se invarteste" (ca o reafirmare a parerilor sale stiintifice pe care autoritatile religioase il obligasera sa si le renege). ### Cate insecte se afla pe un kilometru patrat de uscat? Numarul insectelor este asa de mare, incat omul duce adevarate batalii, campanii pentru nimicirea celor vatamatoare. Pe un kilometru patrat de uscat traiesc mai multe insecte decat oameni pe intregul pamant. ### Cine a fost si prin ce s-a ilustrat Heron din Alexandria? Heron din Alexandria (sec. I. e.n.) a fost un cunoscut matematician si fizician, inventator al dioptrului, cel mai vechi instrument universal de masura. A scris lucrari de optica si mecanica si a realizat nenumarate inventii prin care s-a relevat ca precursor al mecanicienilor moderni. ### Ce reprezinta in fizica si in chimie "un element"? In fizica "elementul" este un dispozitiv producator de electricitate pe cale chimica. Mai cunoscute sunt: elementele Daniell si Leclanché. Mai multe elemente la un loc formeaza o pila electrica sau o baterie. In chimie "elementul" reprezinta un corp simplu, alcatuit din atomi de un singur fel si care au acelasi numar atomic. Sunt cunoscute pana in prezent 103 elemente chimice. Cele cuprinse in tabloul de clasificare periodica a elementelor (dupa Mendeleev) pe locurile 1-92 corespund elementelor stabile existente azi in viata chimica a lumii. Elementele transuraniene, care merg de la locurile 93 la 103 din tablou, corespund unor elemente radioactive care au putut fi sintetizate in laboratoarele de fizica si chimie nucleara. ### Cine a descoperit legile miscarii planetelor? Legile generale ale miscarii planetelor au fost descoperite in 1609 de Johannes Kepler, care a trait intre anii 1571 si 1630. ### Cine a inventat logaritmii si la ce servesc ei? Logaritmii au fost inventati de baronul John Neper (sau Napier) in 1614; ei usureaza calculul (inmultiri si impartiri) cu cifre mari. De la Neper a ramas si denumirea de "logaritm neperian"). ### Cine si cand a descoperit circulatia sangelui? Medicul englez William Harvey (1578-1657) a demonstrat experimental pentru prima oara in 1619 circulatia sangelui din artere in vene. ### Ce este caratul? Ce masoara el? Unitate de masura pentru cantitatea de aur dintr-un aliaj (un aliaj de un carat contine aur in proportie de 1/24) si pentru greutatea pietrelor pretioase, egala cu 0,2 g. Caratul aminteste prin numele sau samburii de roscova (Ceratonia silicua), cu care se cantareau altadata micile pietre pretioase. ### Cine a descoperit forta elastica a vaporilor si a construit primul aparat cu aburi? Forta elastica a vaporilor de apa a fost descoperita de fizicianul francez Denis Papin (1647 - 1714). El a inventat in 1680 cazanul cu abur prevazut cu supapa de siguranta. ### Ce sunt "lacrimile batavice"? "Lacrimile batavice" sunt picaturi de sticla neracite cazute in apa rece. Ele nu se sparg prin lovirea puternica, dar se prefac in schimb in praf la o cat de mica zgarietura. ### Cine a fost Karl von Linné si prin ce a contribuit la progresele stiintei? Karl von Linné (1707-1778), savant suedez, si-a adus contributia la progresul stiintelor naturii atat prin stabilirea bazelor unei clasificari sistematice in botanica, cat si prin introducerea denumirilor latine si stabilirea metodologiei de folosire a lor. Linné a clasificat plantele in 24 de clase si a dat si o clasificare a regnului animal. Nomenclatura stabilita de el este valabila si azi. ### Care este cel mai greu metal? Dar cel mai usor? Cel mai greu metal este uraniul - U (densitate 18,7, numar de ordine 92 in tabloul clasificarii periodice a elementelor chimice dupa Mendelev). Cel mai usor metal este lithiul - Li (densitate 0,53, numar de ordine 3). ### Prin ce s-a ilustrat chimistul francez Bernard Courtois? Bernard Courtois (1777-1838), cunoscut chimist francez, a descoperit si izolat iodul din algele marine si morfina din opium. ### Cine a descoperit radioul? De unde vine numele? Radioul, metal din familia calciului, al carui nume provine de la proprietatea sa de a radia, a fost descoperit de catre sotii Pierre Curie si Maria Sklodovska-Curie in 1898. ### Cine si cand a inventat creionul? Creionul a fost inventat in 1790 de chimistul parizian Nicolas-Jacques Conté (1755-1805). ### Cand si unde a fost creata si experimentata cea mai veche racheta in trei trepte? Cea mai veche racheta cu mai multe trepte succesive de aprindere (doua si trei trepte) a fost proiectata, construita si experimentata la Sibiu, in Transilvania, in 1529. Creatorul ei a fost Conrad Haas, inginer militar, originar din Dornbach, de langa Viena, sef al arsenalului militar al cetatii Sibiului intre anii 1551 si 1556 si autor al unui celebru manuscris despre rachete, arme de foc si pulberi. ### Cine a fost Otto Lilienthal? Otto Lilienthal (1848-1896), inginer german, devenit celebru in urma incercarilor sale de zbor planat, a fost unul dintre promotorii inceputurilor experimentarii zborului uman si un precursor al planorismului. ### Cati metri are o mila engleza? Dar o mila marina? O mila engleza are o lungime de 1609,347 m, iar o mila marina 1852 m. ### Cine a construit primul vagon de dormit? Primul vagon de dormit a fost construit de George Pullman in 1863. Azi vagoanele acestea se numesc, dupa numele lui, "vagoane Pullman". ### Ce reprezinta "piatra filozofala"? "Piatra filozofala" a constituit multa vreme un impuls al dezvoltarii chimiei pe vremea cand aceasta stiinta inca nu progresase destul pentru a se elibera de misticismul alchimiei. "Piatra filozofala", neobtinuta de fapt de alchimie nicicand, desi savantii de atunci preconizau multe metode de realizare a ei, ar fi avut insusirea de a transforma metalele in aur prin simpla atingere, de a vindeca boli si reprezenta unul dintre cele doua mari teluri pretins practice ale alchimiei (transmutatia metalelor si elixirul de viata lunga sau chiar vesnica). ### Care sunt cele mai renumite "pete" ale astronomiei? Cele mai renumite "pete" ale astronomiei sunt fara indoiala "petele solare". Cu toate ca in popor circula un cunoscut proverb: "nu cauta pete in soare", totusi perfectiunea fetei reale a astrului zilei lasa de dorit si astronomii au gasit "pete" atat de mari, incat unele (in anumite conditii) sunt vizibile pana si cu ochiul liber. "Petele solare" reprezinta formatii tipice ale fotosferei solare, fiind in fond adevarate focare de agitatie ale acesteia. "Pata rosie" este o celebra pata descoperita de astronomul italian I. D. Cassini (1625-1712) inca in 1664 pe suprafata planetei Jupiter. Formatie cu forma, intindere si culoare schimbatoare (de obicei rosie, roza sau uneori pala cenusie), larga pana la 13.000 km si lunga pana la 40.000 km, "pata" are o miscare a ei proprie, diferita de aceea a norilor inconjuratori care acopera fata planetei. Unii savanti cred ca "pata rosie" este un imens ghetar de amoniac plutitor in densa atmosfera de metan fluid si hidrogen a planetei gigant. "Pata galbena", cu mult mai modesta, dar in absenta careia omul nu ar putea lua act de prezenta nici unei alte "pete solare", "rosii jupiteriene" sau de alt fel, este o formatie anatomica si care corespunde locului de pe retina ochiului unde se formeaza imaginea vizuala. ### Cine a conceput ideea turbinei hidraulice? Ideea turbinei hidraulice a fost conceputa in 1510 de Leonardo da Vinci, care a trait intre anii 1452 si 1519. ### Care sunt cele trei scari de temperatura folosite in practica? Cele trei scari de temperatura sunt scarile Celsiu, Fahrenheit si Réaumur. Scara Celsius, numita si centesimala, imparte intervalul de temperatura cuprins intre 0 grade (temperatura la care se topeste gheata) si 100 grade Celsius (cea la care fierbe apa) in o suta de diviziuni egale. Scara Fahrenheit are 180 de diviziuni intre punctele 32 (temperatura de topire a ghetei) si 212 (temperatura de fierbere a apei) iar scara Réaumur imparte acelasi interval de temperatura in numai 80 de diviziuni (1-80). Cea mai utilizata in practica este scara Celsius, precum si extinderea acesteia prin notarea punctelor de 0 grade Celsius cu 273,16 si respectiv 100 grade Celsius cu 373,16 denumita scala Kelvin. ### Prin ce s-a ilustrat Gogu Constantinescu in stiinta? Gogu Constantinescu (1881-1967), ilustru inginer de origine romana, a creat un nou capitol al fizicii moderne: sonicitatea. ### Care este originea chininei? Chinina este un alcaloid extras din scoarta arborelui de chinina (sau quino-quina), originar din Peru. Are ca principiu medicamentos o puternica actiune febrifuga. ### Care este adevaratul nume al lui Gutenberg? Adevaratul nume al lui Gutenberg, parintele tiparului (1436), a fost Johannes Gensfleish de Sorgeloch (1397-1468) ### Cine a construit cel dintai balon care a deschis istoria navigatiei aerostatice? Se considera ca istoria ascensiunilor aeriene cu balonul a inceput la data de 4 iunie 1783, primul aerostat viabil cu care s-a facut o experienta concludenta fiind cel construit in acel an de fratii Etienne si Joseph Montgolfier. In ziua de 27 august a aceluiasi an a avut loc o noua experienta, cu prilejul careia s-a utilizat pentru umplerea balonului gaz hidrogen. In acelasi an, la 19 septembrie, s-a ridicat spre cer primul balon purtand "pasageri" vii (o oaie, un cocos si o rata). Cea dintai ascensiune aeriana realizata de oameni a avut loc la 21 noiembrie 1783, pasagerii aerostatului fiind cunoscutul aeronaut Jean François Pilâtre de Rosier si François Laurent, marchiz d'Ahlandes. ### Ce s-ar intampla daca albinele ar disparea? Odata cu disparitia albinelor ar inceta sa mai existe si peste 100.000 de specii vegetale a caror polenizare are loc prin interventia harnicelor insecte. ### Cata hrana consuma animalele in comparatie cu greutatea lor? Paradoxuri si recorduri O veche expresie populara zice: "stomac pe masura ochilor" (sau a poftei). Nu s-ar putea spune, vorbind despre pasari, ca ele ar fi intrat in traditia folclorica drept niste prea mari lacomi. Nu se afirma oare despre mofturosi: "mananca atat de putin ca o pasare"? Si totusi nu este asa. De fapt, in domeniul satietatii, in lumea animala exista nu numai recorduri in "plus" sau in "minus", ci si aparente paradoxuri. Ele apar evidente prin comparatii facute pe tema cantitatii de alimente ingerate zilnic sau a varietatii alimentatiei intrate in discutie. Micul sfredelus mananca intr-o zi o cantitate de insecte care reprezinta 70% din greutatea sa, pe cand un elefant urias de circa 6000 kg mananca in 24 de ore in jur de 450 kg de furaje, ceea ce reprezinta 13-14% din greutatea sa. Pasarea colibri consuma, in comparatie cu greutatea sa corporala, de 50 de ori mai mult decat elefantul. Cele mai multe pasari, hranindu-se cu insecte sau cu rozatoare, sunt ajutoare pretioase ale omului in lupta impotriva daunatorilor. Astfel, cucuvaia consuma intr-un an 1000 de rozatoare, salvand cam tot atatea kilograme de cereale, stiut fiind ca un soarece consuma cam 1 kg de boabe pe vara. Cu toata micimea lor, insectele, mai ales cele daunatoare, consuma mari cantitati de hrana. S-a calculat ca insectele daunatoare distrug anual in intreaga lume 35.000.000 de tone sau 6% din productia globala de cereale si inca 50.000.000 de tone sau 10% din boabe in timpul pastrarii lor in magazii si depozite. Iata de ce - pastrand proportiile - intr-un singur an, o molie si progeniturile ei pot "manca" o cantitate de lana pe care o produc 12 oi. Cu cat sunt mai mici animalele, cu atat pofta lor de mancare este mai mare. In interval de o luna, un vierme consuma de 6000 de ori mai multa hrana decat greutatea lui corporala, in timp ce un om adut nu consuma intr-o luna decat alimente care cantaresc exact cat greutatea propriului sau corp. Balenele din specia albastra au un stomac cu un volum de 3000 m cubi si un intestin lung de 250 m. Desi balena are un stomac urias, el este foarte delicat, sau mai corect putem spune ca are un gatlej foarte gingas. Cu toate ca, in gura ei enorma ar incapea o barca intreaga, balena nu se poate hrani decat cu plancton, pesti de talia unei scrumbii, crustacei si moluste, deoarece are gatlejul foarte stramt. Cel mai "primitor" stomac il are rechinul. In stomacul unor specii tropicale de rechini se gaseste adesea un intreg bazar de obiecte ca: cutii de conserve, scandurele, cizme de cauciuc, umbrele, precum si numeroase cadavre de pesti. Totusi, nu rechinul este cel mai feroce animal, ci un cetaceu - inrudit cu balena - cunoscut sub numele de Orca Gladiator. In stomacul orcelor vanate, care in banda ataca chiar balene, nu o data s-au gasit pana la 10 rechini si 15 foci. Pitonul are un stomac cat se poate de adaptat vietii acestui urias ofidian. El poate inghiti si un porc voluminos (ale carui oase sunt in prealabil zdrobite de fatala lui imbratisare), pe care nu-l mesteca. Prada ajunge intreaga in stomac, digerarea ei durand (in functie de volum) vreme indelungata. In rastimp, acest sarpe, care mai mult doarme decat mananca, dormiteaza, asteptand ca odata cu terminarea digestiei sa redevina flamand si... agil. ### Care sunt ramurile stiintei dezvoltate de arabi? Arabilor li se datoreaza - dintre ramurile stiintelor moderne - inceputurile algebrei si ale chimiei (dezvoltata din "al-chimia" araba). ### Cum se explica culoarea alba a laptelui? Unii cred ca albul laptelui s-ar datora calciului pe care-l contine compozitia lui. In realitate, culoarea pretiosului lichid alimentar este data de prezenta in el a globulelor de grasime care reflecta lumina in alb. ### Cand s-a folosit pentru prima data haut-parleur-ul? Ideea folosirii haut-parleur-ului (difuzor) a aparut pentru prima oara in apusul Europei in 1671. ### Unde s-a utilizat pentru prima oara caloriferul? Cele mai vechi instalatii de incalzire centrala utilizate in scopuri publice cunoscute pana in prezent au fost cele utilizate in termele construite de romani la Roma si in alte localitati din Imperiul roman. ### Cine a inventat primul telefon? Cea mai veche varianta de telefon aparuta in tehnica a fost inventata in 1861 de Filip Reiss (1834-1874), precedand varianta moderna din 1876 a fizicianului american Graham Alexander Bell. ### Cine a preconizat si realizat fabricarea zaharului din sfecla? Fabricarea zaharului din sfecla a fost preconizata si experimentata pentru intaia oara de chimistul german Andreas Marggraf (1708-1782). ### Cine ii curata crocodilului mizeria de pe dinti? Pluvianul - o pasare care si-a stabilit o consacrata simbioza cu crocodilul - ii curata acestuia dintii de resturi alimentare, gasindu-si in ele sursa de hrana. Cuminte, rapacele locuitor al apelor tropicale sta cu gura cascata, ca la dentist, in timp ce inaripatele lui scobitori ii fac toaleta de dupa-masa a dintilor si maselelor. ### Care pasare poate sa zboare cu spatele? Pasarea-lira, locuitor inaripat al padurilor din unele regiuni calde ale globului, este unica zburatoare cu posibilitati practice de deplasare aeriana in... marche-arrière! ### Cand a fost realizata cea mai veche pictura care reprezinta un ierbar? Pe peretele unui templu din Egiptul antic se afla o pictura naturala reprezentand 275 de plante diferite. Ea a fost realizata in jurul anului 1450 i.e.n. ### Care furnici au comportamentul asemanator cu al altor insecte? Unelele furnici, care vietuiesc in Brazilia, au tipice apucaturi de termite si sfredelesc pamantul atat de intens, incat atunci cand activeaza sub vreo locuinta pot sa produca cu vremea prabusirea peretilor acesteia. Alte specii de furnici, care traiesc in sudul Asiei, secreta, ca si paianjenii, o ata. Cu ata lor matasoasa - spre deosebire de paianjeni - nu tes plase, ei "cos" frunzele in care-si fac locuinta lor colectiva. In sfarsit se cunosc furnici tropicale zburatoare, dintre care unele produc, ca si albinele, miere, iar altele efectueaza in cortegii "zboruri prenuptiale", tot ca albinele. ### "Oul mic il inghite pe cel mare" Mica viespe Telenomus, lunga de numai 1-2 mm, isi depune mini-ouale in ouale unor cunoscute insecte daunatoare. Femela urca pe oul insectei, ii strapunge invelisul cu acul ei si isi depune inauntru unicul sau ou. Din acesta din urma iese o larva care se hraneste cu continutul oului-gazda. ### Ipotezele scriitorului Jules Verne despre prima calatoria pe luna s-au adeverit Realizarea primilor pasi pe Luna, in iulie 1969, de catre echipajul navei spatiale "Apollo-11" condus de Neil Armstrong, ca si in general infaptuirile moderne pe linia cuceririi cosmosului au confirmat urmatoarele idei verniene: - lansarea mijloacelor de calatorie spatiala de pe baze situate in Florida, in apropierea zonei capului Canaveral (azi Cape Kennedy); - efectuarea unor experiente spatiale cu animale; - recuperarea astronautilor in apele oceanului; - posibilitatea pentru cosmonauti de a iesi din nava si de a "inota" in spatiul interplanetar; - folosirea retrorachetelor pentru a realiza incetinirea necesara unei alunizari cu succes. ### Jules Verne a anticipat o parte din inventiile tehnicii moderne. Care sunt acestea? In creatia literara a lui Jules Verne au fost anticipate intre altele: videotelefonul, constructia uzinei integral automatizate, radiolocatia si utilizarea industriala si practica a energiei solare. ### Ce este "ceasul din Antikythera"? Mecanism unic, "ceasul din Antikythera" este o celebra "masina moderna" construita si folosita in Grecia antica. Descoperit in malul care inecase o epava scufundata in secolul I e.n., in apropierea tarmurilor insulei egeene Antikythera, acest aparat metalic este deosebit de complex. Dispunand de angrenaje (desi se sustinea ca grecii vechi nu au cunoscut principiul angrenajului), are pe fetele opuse cate un cadran prevazut cu scari riguros gradate. Unul dintre cadrane, ajustat, este axat pe roata principala a mecanismului interior, care, prin intermediul unor tamburi excentrici, roteste un ac indicator. Angrenajul central al aparatului este solidar cu alt cadran, a carui rotita executa o revolutie anuala. El servea la indicarea cursei anuale a soarelui in cadrul zodiacului. Aparatul, cu o latura de 20 cm, furniza informatii asupra pozitiei si miscarilor planetelor cunoscute pe atunci, fiind de uz astronomic. Realizarea "ceasului din Antikythera"presupune cunostiinte astronomice de un inalt nivel de abstractizare si deosebit de evoluate cunostinte de mecanica. Forma literelor grecesti utilizate pe scarile de masura ale cadranelor a permis riguroasa datare a executiei si constructiei lui intre anii 80 si 50 i.e.n. Modul manual, hidraulic sau mecanic de actionare a acestui ceas astronomic nu a putut fi precizat din cauza starii de deteriorare in care a fost gasit dupa sederea lui indelungata in stratul de mal. Azi este pastrat la Muzeul din Atena. ### Unde s-a folosit pentru prima oara in lume energia nucleara la iluminatul si incalzitul public? Farsta, cartier al capitalei Suediei, Stockholm, a fost iluminat si incalzit pentru prima oara in lume cu ajutorul unor instalatii nucleare ale uzinei situate la 3 km in afara de oras. ### Cine a stabilit cel dintai record nautic de viteza din istorie? Recordul l-a stabilit triera comandata de Teopompos din Milet, care era trimis sa anunte marea victorie navala de la Aigospotamol, obtinuta in anul 405 i.e.n. de spartiatul Lysandros. Triera a strabatut distanta de 694 km in numai 72 de ore, fiind actionata fara intrerupere de cele trei randuri de vaslasi ai sai. ### Care au fost cele mai importante inventii ale romanului Radu Stoika? Inginerul Radu A. Stoika a proiectat si realizat primul hidroplan din lume si la 15 august 1925 a efectuat primul zbor cu acest aparat cu elice. El a mai realizat prima autosanie cu elice, o avioneta, precum si multe alte aparate de zbor. ### Cine a inventat prima cabina catapultabila de avion? Cabina catapultabila de avion este inventia romanului Anastasie Dragomir. Importanta ei este foarte mare, caci azi a devenit singura posibilitate de salvare a pilotilor si echipajului avioanelor supersonice moderne. ### Primatul mondial al aviatiei militare romane din 1912 In 1912, la Constanta, pe un avion al aviatiei militare romane se face cele dintai experiente din intreaga lume de utilizare a unui aparat de telegrafie fara fir. Aparatajul tehnic utilizat pentru legaturaaer-pamant fusese construit de tehnicianul serviciului maritim roman (S.M.R.) Gustav Rotlender, in colaborare cu capitanul Zaharia, din marina militara romana. ### In ce an au fost brevetati cei dintai piloti aviatori instruiti intr-o scoala romaneasca? In 1911 au fost brevetati cei dintai piloti instruiti in prima scoala romaneasca de pilotaj, amenajata pe un aerodrom improvizat langa Chitila. Aici se aflau cinci hangare si ateliere de constructii si reparatii de avioane dintre cele mai moderne din aceea vreme. Aici au fost construite patru aparate de tip Farman, ceea ce a facut ca Romania sa fie prima tara din lume care a construit avioane in serie. ### Cand s-a realizat primul pavaj din Bucuresti? Cel dintai pavaj din Bucuresti a fost construit pe Calea Victoriei, in 1824, in timpul domniei lui Grigore Ghica. Pavajul era din lemn, fapt pentru care se numea pod; acesta incepea din Piata Victoriei, care se numea "Capul podului". ### Unde au aparut primele sine de tren si vagonetul? Primele sine de tren similare celor de azi au aparut in minele din tara noastra. La "Muzeul cailor de comunicatie din Berlin" se afla un astfel de model din secolul al XIV-lea, de la mina de aur din Brad - Muntii Apuseni. Interesant de retinut este si faptul ca sina de lemn este prevazuta si cu un macaz - inventia unui miner roman. De asemenea, si "primul vehicul" care a circulat pe sine e din Romania, din aceeasi mina, si dateaza din secolul al XIV-lea. Se afla in acelasi muzeu din Berlin. Vagonetul era folosit pentru scoaterea minerului din mina si transportarea lui pana la steampurile din apropiere. Asemenea vagonete s-au intrebuintat in aceleasi scopuri si in Anglia, dar de-abia la inceputul secolului al XVII-lea, deci cu 200 de ani mai tarziu. Un model al acestui vagonet este expus si la "Muzeul tehnic al cailor ferate din Bucuresti", impreuna cu sinele de lemn si cu un schimbator de cale (macaz). Sinele erau din prajini lungi de lemn, vagonetul avea roti speciale din lemn, dar macazul avea ac si inima. ### Din ce a fost confectionata prima proteza de picior? Prima proteza de picior era confectionata din fire si foi subtiri de bronz montate pe un suport de lemn. ### Care este criteriul dupa care s-a stabilit lungimea metrului? Metrul reprezinta a 40-a milioana parte dintr-un meridian terestru. ### Ce efect a demonstrat fizicianul englez James Joule prin experienta? James Prescott Joule (1818 - 1889) a determinat experimental pentru prima oara in 1843 echivalentul mecanic al caloriei. ### De unde vine cuvantul Mansarda? Cuvantul mansarda vine de la numele lui Jules Mansart (1646 - 1708), arhitect francez, exponent al barocului "clasicist", la ale carui cladiri se intalneste pentru prima data constructia mansardata. ### Cine a construit prima locomotiva in stare de a functiona? Prima locomotiva in stare sa functioneze a fost construita in 1814 de inginerul englez George Stephenson, care a trait intre anii 1781 si 1848. ### Cine a inventat litografia si la ce data? Litografia a fost inventata in Germania de Aloys Senefelder (1771 - 1834) in 1796. ### Ce inaltime are Turnul Eiffel si de cine a fost realizat? Cea mai inalta constructie metalica din Franta este Turnul Eiffel. El are 320 m inaltime. A fost realizat in 1889 de catre inginerul francez Gustave Eiffel (1832-1923). ### Cunoasteti numele celui care a inventat paratrasnetul? Paratrasnetul a fost inventat in 1752 de savantul (si omul politic) american Benjamin Franklin (1706-1790). ### Ce cantitate de energie poate degaja un creier electronic? Savantii au facut calculul ca daca s-ar incerca sa se construiasca un creier electronic care sa indeplineasca intocmai toate functiile creierului omenesc, un asemenea aparat ar trebui sa aiba... dimensiunile globului pamantesc. O singura incercare a acestui creier electronic de "a rationa" ar degaja o energie echivalenta cu cea pe car ar da-o 1000 de sori. Nu este gresit, caci este vorba de o energie fabulos de mare. ### Cum se numeste specia de peste din lacul Mangalia care naste pui vii? Specia de peste care traieste in lacul Mangalia se numeste gambuzie (Gambusia affinis), iar insusirea de a naste pui vii - viviparitate. Pe tot globul se cunosc aproximativ 200 de specii vivipare. ### Fazanii de apa (Jacanidae) Sunt raspanditi in regiunile tropicale ale globului, lipsind doar din Polinezia. Uneori sunt clasificate printre Raliforme. Caracteristice sunt degetele si unghiile foarte lungi, in special ale degetului posterior, mai lungi ca la orice alta pasare, ajungand pana la 10 cm. Este o adaptare la mersul pe frunzele plutitoare ale plantelor. Desi lipsit de membrana interdigitala, pot inota foarte bine, dar o fac rar. Unele specii au un pinten ascutit la aripi, ca arma de aparare. O alta curiozitate a familiei este inversiunea caracterelor sexuale secundare, femelele paliandre fiind mai mari, mai viu colorate, lor revenindu-le sarcina executarii paradei nuptiale, in timp ce masculii mai mici, mai modest colorati, se ocupa de clocit si cresterea puilor. Se hranesc cu seminte si cu animale acvatice marunte. Fazanul de apa (Hydrophasianus chirurgus) Fazanul de apa (inaltime 50 cm) traieste in tinuturile indo-malaieze si in Chineza, avand o coada lunga, asemanatoare cu a fazanului, fiind cel mai frumos reprezentant al familiei. Coloritul corpului este negru, cu alb pe aripi, cap si inaintea gatului, iar pe dosul gatului si pe spate avand o pata mare galbena. La aripa are un pinten foarte taios. Cuibul si-l face din stufaris, pe jumatatea submers, la adapostul frunzelor de lotus. Jacana (Jacana spinosa) Jacana (inaltime 24 cm), comun in America Centrala, are la indoitura aripii un pinten cornos. Poate apare in doua varietati de culoare, adica una bruna cu partea anterioara a corpului negricioasa, si alta complet neagra. Gaina de frunze (Actophilornis africanus) Gaina de frunze (inaltime 28 cm) se afla raspandita in Africa, avand si ea niste spini la aripi. Corpul este cafeniu, fruntea albastra, gatul alb si negru, gusa galbena. ### Starcul alergator (Dromas ardeola) Starcul alergator (inaltime 34-42 cm) traieste pe insulele coraliere din Oceanul Indian, pe coastele Marii Rosii si ale Regiunii Golfului. Pasarea este alba, cu o portiune neagra pe spate si pe jumatatea inferioara a aripilor. Cuibareste in colonii si isi depune unicul ou alb intr-o galerie sapata in maluri. Puiul este initial nidicol, apoi nidifug. Hrana este formata din crustacee si moluste. ### Becatina pictata (Rostratula benghalensis) Becatina pictata (inaltime 23 cm), este raspandita in Africa, la sud de Sahara, insula Madagascar, Arabia, Asia tropicala, Japonia, tinuturile indo-malaieze si Australia. Specia face parte dintr-un grup raspandit in emisfera sudica. Ca talie femelele sunt mai mari si totodata mai viu colorate. Ele au gatul si partea dinainte a pieptului roscat, penele aripilor si ale cozii verzi cu negru, iar varfurile albastre cu pete oranj. Masculii au o haina cafenie, modesta; ei clocesc ouale si cresc puii. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul cu cioc deviat (Anarhynchus frontalis) Fluierarul cu cioc deviat (inaltime 17 cm) - traieste in Noua Zeelanda si are specific ciocul indreptat spre dreapta, caz unic la pasari, adaptare perfecta la modul cum pasarea isi procura hrana prin rasturnarea pietrelor. Partea superioara a corpului este cenusiu, iar cea inferioara alba; pe frunte si pe piept au cate o banda neagra. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul de mlastina (Tringa glareola) Fluierarul de mlastina (inaltime 20 cm) este o specie comuna de pasaj intalnita in diferite locuri din tara, dar mai ales in sud-est. Are penajul cafeniu inchis cu pete pamantii mai deschise, iar pantecele si crupionul sunt albe. Regiunea de cuibarit se afla in nordul continentului eurasiatic, iar cea de iernat in Africa, cu exceptia partii de nord si de vest, in sudul Asiei, in tinuturile indo-malaieze si nordul Australiei. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul sur (Tringa terek) Fluierarul sur (inaltime 23 cm) a fost observat la noi in cateva randuri ca specie accidentala, ultima data fiind semnalat in sud-estul Deltei Dunarii. Coloritul general este cafeniu, pantecele fiind alb. Cloceste in nordul continentului eurasiatic si ierneaza in Africa de sud si de est, in sudul Asiei, regiunea indo-malaieza si Australia. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul de zavoi (Tringa ochropus) Fluierarul de zavoi (inaltime 23 cm) este o specie frecventa de pasaj, observata prin diferite zone ale tarii. Are penajul cenusiu-inchis-negricios cu pete mai deschise; partea de dedesubt si crupionul sunt albe. Cuibareste in tinuturile nordice, eurasiatice, folosind frecvent cuiburile parasite ale altor pasari si chiar, uneori, in culcusurile veveritelor. Ierneaza in vestul si sudul Europei, in Africa, in afara Saharei si a partii de sud a continentului, precum si in sud-estul Asiei. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul cu picioare verzi (Tringa nebularia) Fluierarul cu picioare verzi (inaltime 30 cm) este o aparitie rara la noi, fiind o pasare de pasaj care se intalneste prin Delta Dunarii si la tarmul dobrogean. Are corpul cafeniu deschis, aripile negricioase si partea inferioara alba. Soseste din nordul Europei si Siberia, unde cuibareste, si isi continua drumul spre sudul si vestul Europei, al Africii, in afara Saharei. In sudul Asiei, regiunea indo-malaieza si Australia ierneaza populatiile asiatice ale speciei. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul negru (Tringa erythropus) Fluierarul negru (inaltime 30 cm) trece prin tara noastra ca pasare de pasaj, venind din tinuturile de cuibarit din nordul Europei si Asiei, indreptandu-se spre sud-vestul Europei, Africa de nord si vest, Delta Nilului si Asia de sud-est, unde ierneaza. Penajul de vara este negru cu pete mai deschise in jumatatea posterioara a corpului; iarna este cenusiu cu penele aripilor si ale cozii patate mai inchis. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul de lac (Tringa stagnatilis) Fluierarul de lac (inaltime 23 cm), cloceste in numar redus la noi, indeosebi pe grindurile inierbate din Delta Dunarii si jurul lacurilor dobrogene. Penajul este cafeniu-lutos cu pete lunguiete mai inchise pe spate. Pieptul si pantecele sunt albe. Ierneaza pe coastele jumatatii sudice ale Africii, in sudul Asiei si al Australiei. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul cu picioare rosii (Tringa totanus) Fluierarul cu picioare rosii (inaltime 28 cm) este o specie de vara relativ comuna, care cuibareste mai ales in Delta Dunarii si lacurile dobrogene, in vegetatia grindurilor nisipoase sau mîloase. Coloritul general al corpului este cafeniu cu pete lunguiete mai inchise pe partea lui superioara si alb pe partea inferioara. Toamna migreaza spre sud-vestul Europei, tarmurile africane ale Marii Mediterane si tot sud-vestul Asiei, pana-n sudul Indiei. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fluierarul de munte (Tringa hypoleucos) Fluierarul de munte (inaltime 20 cm), cloceste in vaile raurilor, urcand pana in bazinul lor superior, in zona montana. Ouale, de dimensiuni foarte mari in comparatie cu corpul pasarii, sunt depuse pe malurile pietroase-nisipoase ale apelor. Corpul este cafeniu in partea superioara, iar pantecele albicios. Toamna se aduna pe malurile apelor din regiunile joase, apoi cardurile se indreapta spre Africa. Populatiile asiatice ierneaza in sudul Asiei, in regiunea indo-malaieza, Australia si in insulele invecinate. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Batausul (Philomachus pugnax) Batausul (inaltime 25 cm) este foarte frecventa in perioada de pasaj, mai ales in Delta Dunarii si regiunea litoralului, intalnindu-se uneori si vara, fara insa a cuibari la noi. Tinuturile de nidificare sunt in nordul Europei si Asiei, iar cele de iernare in sud-vestul Europei, Africa de nord-vest, sud si est si Asia de sud. Ca talie,masculul este simtitor mai mare decat femela. In epoca imperecherii, masculul prezinta un guler mare de pene foarte variat colorat, care nu se aseamana de la un exemplar la altul. Astfel, pe cand coloritul este mai mult sau mai putin cafeniu cu pete mai inchise, gulerele si smocurile din dreptul urechilor pot fi albe, negre, brune, zebrate pe fond maron, galben, negru, portocaliu etc. In aceasta epoca, si coloritul ciocului ori al picioarelor este variabil, ciocurile putand fi rosii, galbene, negricioase, cafenii, iar picioarele verzi, oranj, galbene sau de culoare carnii. Acest polimorfism este aproape nemaiintalnit la pasari. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Culicul cu cioc subtire (Numenius tenuirostris) Culicul cu cioc subtire (inaltime 50 cm) este o pasare ce apare rar in pasaj, fiind observata indeosebi in partea estica a tarii noastre, venind din Asia Centrala, unde cuibareste. Penajul este cafeniu deschis cu pete lanceolate colorate in cafeniu inchis. Cartierele de iernare sunt tarile din jurul Marii Mediterane. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Culicul mic (Numenius phaeopus) Culicul mic (inaltime 50 cm) este pasare foarte rara, de pasaj, intalnita indeosebi in Dobrogea. Penajul este cafeniu deschis cu pete lanceolate colorate in cafeniu inchis, avand pe cap doua dungi inchise. Cloceste in nordul Europei si Asiei si ierneaza in sud-vestul Europei, in jurul tarmului continentului african, al Arabiei si in sud-estul Asiei. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Culicul mare (Numenius arquata) Culicul mare (inaltime 55-60 cm) cuibareste la noi in numar redus, in ierburile umede din vecinatatea apelor, in special in Delta Dunarii si in preajma lacurilor dobrogene. Penajul este cafeniu deschis cu pete lanceolate colorate in cafeniu inchis. Este numeros in timpul pasajului, venind din tinuturile nordice ale Europei. Ierneaza in tarile din jurul Marii Mediterane, din estul Africii si din sud-estul Indiei. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Sitarul de mal nordic (Limosa lapponica) Sitarul de mal nordic (inaltime 38 cm) constituie o aparitie rara la noi, in pasaj. Coloritul de vara este cafeniu-roscat, aripile cenusiu-maroniu, pantecele albicios, iar coada alba are striuri transversale inchise. Penajul de iarna este cenusiu cu o nuanta galbuie. Cuibareste in nordul Eurasiei si ierneaza in vestul Europei, Africa de nord si de vest, in sudul Asiei, Australiei si Noii Zeelande. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Sitarul de mal (Limosa limosa) Sitarul de mal (inaltime 42 cm) cuibareste rar la noi, in vestul tarii, depunandu-si ponta pe sol, in vecinatatea apei. Este foarte frecventa insa ca specie de pasaj, indeosebi in Delta, unde apare din tinuturi mai nordice inca de la sfarsitul lunii mai. Partea anterioara a corpului este colorata vara cafeniu-roscat, aripile cenusiu-maroniu, pantecele albicios. Iarna coloritul penajului devine cenusiu cu putin maroniu pe aripi. Femelele sunt mai mari si mai viu colorate decat masculii, ceea ce presupune inversiunea caracterelor sexuale secundare. Specia ierneaza in vestul si sud-vestul Europei, in nordul si centrul Africii si in India. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Sitarul de padure (Scolopax rusticola) Sitarul de padure (inaltime 35 cm) cloceste relativ rar la noi, in padurile de deal si de munte, atat in Carpati, cat si in Dobrogea. Uneori este gasit clocind chiar in paduri de ses. Este mai frecvent in timpul pasajului prin toata tara. Coloritul este in partea inferioara striata transversal cu dungi inchise. Ierneaza in jurul Marii Mediterane, in sud-vestul Asiei, India si Extremul Orient. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Becaţina mică (Lymnocryptes minimus) Becatina mica (inaltime 20 cm), specie de pasaj la noi, intalnita prin toata tara, in locurile umede, cuibareste in nordul Europei si nord-vestul Asiei si ierneaza in jurul Marii Mediterane, pe valea Nilului, in sudul si estul Asiei. Coloritul general este maroniu cu dungi galbene si negricioase pe corp si cap. Este numita si surda de la obiceiul de a astepta apropierea omului, zburand abia in ultimul moment, adica de a avea o "distanta de fuga" mica. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Becaţina mare (Gallinago media) Becatina mare (inaltime 28 cm) este o pasare de pasaj care se regaseste rar in tara noastra si numai in tinuturile mlastinoase, venind din tinuturile de cuibarit din nordul Europei si vestul Siberiei. Coloritul general este maroniu cu dungi galbene si negricioase pe corp si cap. Ierneaza in estul si sud-vestul Africii si in Regiunea Golfului. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Becaţina comună (Gallinago gallinago) Becatina comuna (inaltime 26 cm) este o specie de pasaj, comuna prin toate tinuturile mlastinoase din tara. Putine exemplare clocesc in nord-vestul tarii. Coloritul general este maroniu cu dungi galbene si negricioase pe corp si cap. Arealul de cuibarit se intinde in nord-estul Europei si in Asia, la nord de paralela 45. Ierneaza in estul si nordul Africii, in sudul Asiei, in regiunea indo-malaieza. Prin vibratul penelor exterioare, ale cozii, masculii scot un zbarnait caracteristic in epoca imperecherii. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fugaciul de mlastina sau prundasul de namol (Limicola falcinellus) Fugaciul de mlastina sau prundasul de namol (inaltime 16 cm) este o pasare de pasaj putin numeroasa, soseste din zona de cuibarit din nordul Europei si se indreapta spre nordul si nord-estul Africii, sudul Asiei pana-n regiunea indo-malaieza, unde ierneaza. Penajul este de un colorit maroniu deschis cu pete si dungi cafenii inchis. ### Fugaciul pitic (Calidris temminckii) Fugaciul pitic (inaltime 14 cm) - specie de pasaj rara la noi - venita din locurile de cuibarit din tundra eurasiatica, ierneaza in sud-vestul Marii Mediterane si sudul Asiei. Vara penajul este roscat cu pete mai inchise, iar iarna cenusiu mai albastrui. ### Fugaciul mic (Calidris minuta) Fugaciul mic (inaltime 14 cm) este o pasare de pasaj prin tara noastra, venind din locurile de cuibarit din nordul eurasiatic si indreptandu-se spre nordul si estul Africii si o fasie la sud de Sahara. In sud-vestul Asiei, pana-n India, ierneaza populatiile asiatice. Unele exemplare neclocitoare se intalnesc la noi si vara. Coloritul de vara este roscat cu pete mai inchise, iar iarna cenusiu cu pete maronii pe aripi. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Fugaciul roscat (Calidris ferruginea) Fugaciul roscat (inaltime 19 cm) este o pasare de pasaj trecand indeosebi prin Dobrogea. Cuibareste in nordul Asiei. Vara penajul este caramiziu-aprins cu pete cafeniu inchis, iar iarna cenusiu cu partea inferioara albicioasa. Ierneaza in jurul tarmului african, sud-estul Asiei si in Australia. Unele exemplare se intalnesc vara in Delta, fara a cuibari insa aici. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Istoria Oradei - locuri, oameni, amintiri Istoria Oradei, unul dintre orasele cele mai vechi de la frontiera de apus a spatiului romanesc, impresioneaza deopotriva prin vechimea sa (prima atestare dateaza din cursul anului 1113), prin evenimentele politice si militare care i-au marcat existenta, prin sirul aproape neintrerupt de calamitati care s-au revarsat asupra-i, precum si prin multimea locurilor si spatiilor din incinta sa, care, din felurite motive, prezinta un interes aparte din punct de vedere al istoriei spiritualitatii, sensibilitatilor, arhitecturii civile, religioase si militare etc. In aceeasi ordine de idei, Oradea a fost locul pe care ilustre capete incoronate si inalti prelati l-au ales pentru a-si odihni ramasitele lor pamantesti. Din noianul acestora se detaseaza, evident, Ladislau I (sanctificat in 1192 si devenit Ladislau I cel Sfant), al carui mormant, adapostit in catedrala din interiorul cetatii, va deveni nu doar un important loc de pelerinaj, ci si de judecata prin obiceiul prestarii de juramint in fata acestuia, considerat ca un garant al unei drepte judecati. In vecintatatea sa, cateva secole mai tarziu, a ales sa-si aseze mormantul si Sigismund de Luxemburg, ilustra figura a politicii europene de la sfarsitul secolului al XIV-lea si prima parte a celui urmator, rege al Ungariei, Croatiei, Boemiei si Germaniei, imparat romano-german, initiatorul cruciadei din 1396 finalizate prin confruntarea dramatica de la Nicopole si organizatorul conciliului de la Konstanz menit a combate husismul (1414-1418). Oradea a fost apoi locul unde activa o vreme vestitul astronom Georg Peuerbach si unde acesta va pune bazele unui observator astronomic, unul dintre cele mai vechi din spatiul european, si al efectuarii unor observatii si calcule privind eclipsele de luna, multe dintre acestea avand un caracter de pionierat. Numeroase au fost apoi personalitatile care intr-un fel sau altul si-au pus pecetea asupra destinelor orasului, imbogatindu-i istoria, patrimoniul, zestrea arhitecturala etc. Alaturi de Ladislau I si de Sigismund de Luxemburg (acesta va petrece, de altfel, Pastele anului 1412 in cetate, alaturi de Vladislav Iagello), si alte capete incoronate isi vor lega activitatea de aceasta urbe: Andrei al II-lea, Stefan al II-lea cel Sfant, Ladislav al IV-lea Cumanul, reginele Maria si Beatrix, Matei Corvin, Ioan Sigismund, Sigismund Báthory (nascut chiar in palatul episcopal din cetate), Gabriel Báthory (acesta va fi chiar ucis in vecinatatea acesteia), Gabriel Bethlen Gheorghe Rákóczi I, Gheorghe Rákóczi al II-lea etc. Lungii liste de capi politici i se adauga cea a inaltilor prelati: Demetrius, Andrea Scolari, Giovani de Curzola, Giovani de Dominis da Arbe, Ioan Vitéz, Thurzó Zsigmond, Ioan Filipecz etc. Ii urmeaza numerosi oameni de cultura, artisti sau savanti care s-au nascut ori au activat pentru o vreme aici: Jeronimus de Sancto Miniato, Grigore de Sanok, Nicolaus Lassocki, Podocathoro, Nicolaus Machinensis (ultimii patru au format un adevarat "Literarum asylum" la curtea apiscopului Ioan Vitéz), Nicolae Olahus, Emanuil Gojdu, Iosif Vulcan, Ady Endre etc. Legaturile stranse ale acestuia din urma cu Oradea (prin activitatea sa de poet, jurnalist, prin prietenii sai de aici) au determinat organizarea unui muzeu dedicat vietii si personalitatii sale, inaugurat la 26 mai 1955. Considerata o adevarata "rezervatie de arhitectura", Oradea a fost dintotdeauna si continua sa fie impodobita cu un impresionant numar de cladiri, multe dintre ele adevarate "bijuteri" arhitecturale, opere ale unor inegalabili arhitecti si proiectanti din randul carora se vor detasa Vapi Mate, Franz Anton Hillebrandt, Rimanóczy Kálmán sen. si jun., Guttman József, Busch David, Knapp Ferenc, Sztarill Ferenc, Komor Marcel, Jakab Dezső, Vágó József etc. Un rol de seama a jucat mai apoi Oradea in lungul proces de unire a Transilvaniei cu Romania, in oras, in casa avocatului si viitorului primar Aurel Lazar avand loc, la data de 12 octombrie 1918, o intalnire care va reuni mai multi lideri politici romani. Cu acest prilej va fi elaborata "Declaratia de la Oradea", document care va fi mai apoi citit de dr. Alexandru Vaida-Voievod in parlamentul de la Budapesta. In prezent locuinta acestuia gazduieste un muzeu memorial ridicat importantului om politic roman. ### Fugaciul mare (Calidris canutus) Fugaciul mare (inaltime 25 cm) este o aparitie accidentala in regiunea litoralului romanesc, in timpul trecerii din tinuturile nord-asiatice, unde cuibareste, spre cartierele de iernare din vestul Europei si estul si vestul Africii, pana la 20 de grade latitudine nordica. Vara, coloratul este gri-maroniu pe aripi si caramiziu aprins pe partea inferioara. Iarna, se schimba in cenusiu cu partea inferioara a corpului albicioasa. ### Fugaciul de tarm (Calidris alpina) Fugaciul de tarm (inaltime 18 cm) este o pasare de pasaj ce trece in special prin Dobrogea, venind din tundra eurasiatica, unde cuibareste. Corpul este ruginiu-roscat cu pete negre; pantecele negru. Iarna, partea inferioara devine alba. Cartierele de iernare sunt tinuturile din jurul Marii Mediterane si sud-vestul Asiei, pana-n India. Unele exemplare pot fi observate si peste vara, dar nu clocesc la noi. ### Nisiparul (Calidris alba) Nisiparul (inaltime 20 cm) este specie de pasaj prin tara noastra, venind din tinuturile tundrei, unde cuibareste. Vara, penajul partii de deasupra corpului este galben-roscata, iar dedesubtul alb. Iarna coloritul de deasupra devine cenusiu. Trece la locurile de iernare din vestul si sud-vestul Europei si din nordul Africii.Populatiile regiunii estice ale tundrei asiatice ierneaza in sudul Asiei si in Australia. In tara noastra se intalnesc vara. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Piciorongul (Himantopus himantopus) Piciorongul (inaltime 38 cm) cuibareste in numar redus in sudul Deltei Dunarii si in apropierea unor lacuri dobrogene, fiind o pasare de vara pentru tara noastra. Spatele si aripile sunt negre, in rest are penajul alb. Isi instaleaza cuibul intre ierburile acvatice, in locuri mlastinoase, greu accesibile. Dupa epoca cuibaritului rataceste dupa hrana si prin alte tinuturi din interiorul tarii. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din nord-vestul Africii si din Sudul Marii Caspice. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Ciocântorsul (Recurvirostra avosetta) Ciocantorsul (inaltime 43 cm) se intalneste in special in tinuturile nisipoase, cuibarind pe solul scoicos din vecinatatea lacurilor dobrogene si din estul Deltei Dunarii, fiind o pasare de vara pentru tara noastra. Penajul alb al corpului este brazdat de dungi negre pe aripi si spate. Capul si ceafa sunt negre. Are membrana interdigitala, putand inota bine. Toamna se indreapta spre tinuturile de iernare din vestul Europei, nord-vestul Africii, Delta Nilului, Regiunea Golfului si sudul Marii Negre. In iernile blande, unele exemplare raman in apele salmastre dobrogene. ### Notatiţa cu cioc lat (Phalaropus fulicarius) Notatita cu cioc lat (inaltime 20 cm) este semnalata rar in tara noastra, si atunci doar in trecere. Are aripile cafenii, obrajii albi, iar restul corpului caramiziu aprins. Iarna penajul este cenusiu-albicios cu aripile cenusiu-deschis. Cuibareste in tinuturile Cercului Polar nordic si ierneaza in regiunea Oceanului Indian. Are picioarele cu degetele lobate. Femela este mai mare si mai viu colorata decat masculul si tot ea executa paradele nuptiale, masculilor revenindu-le sarcina clocirii si cresterii puilor. ### Notatiţa cu cioc subţire (Phalaropus lobatus) Notatita cu cioc subtire (inaltime 18 cm) in timpul pasajelor se intalneste in diferite balti din tara noastra, mai ales insa in Dobrogea si sudul tarii. Cloceste in regiunea nordica a Europei si Asiei si ierneaza in insulele din Oceanul Indian, in nordul Noii Guinee si insula Celebes. Deasupra corpului este cenusiu-maroniu, iar laturile si dinaintea gatului caramiziu aprins. Iarna coloritul corpului este cenusiu-albicios, iar aripile cenusiu-inchis. Femela este mai mare si mai viu colorata decat masculul si tot ea executa paradele nuptiale, masculilor revenindu-le sarcina clocirii si cresterii puilor. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Scoicarul (Haematopus ostralegus) Scoicarul (inaltime 43 cm) apare rar in Romania ca pasare clocitoare, indeosebi pe solul scoicos al litoralului. Corpul este negru, cu pieptul alb si doua bare pe aripi albe. Mai frecvent trece in pasaj din nordul arealului de nidificare spre cartierele de iernare din jurul Marii Mediterane. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Nagâțul sudic (Vanellus spinosus) Nagatul sudic (inaltime 27 cm) se pare ca a fost observat o singura data in tara noastra, dar fara certitudine, posibil ca aparitie ratacita. Pasarea cloceste in dus-vestul Asiei si ierneaza in valea Nilului. Are corpul cafeniu, capul, pieptul, varful aripilor si coada negre. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Nagâțul cu picioare galbene (Vanellus leucura) Nagatul cu picioare galbene (inaltime 28 cm) este o specie colectata cu mai multe decenii in urma, ca aparitie accidentala in tara noastra. Corpul este cafeniu deschis deasupra, izabel dedesubt, cu varfurile aripilor negre. Cloceste in Asia de sud-vest si ierneaza in valea Nilului si in India. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Nagâțul de stepă (Vanellus gregarius) Nagatul de stepa (inaltime 30 cm) apare accidental la noi, ca pasare ratacita, fiind o specie ce cuibareste in Asia centrala si ierneaza in Africa de nord-est si vestul Indiei. Are corpul cafeniu, cu negru pe crestet si pantece. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Nagâțul (Vanellus vanellus) Nagatul (inaltime 32 cm) este o specie bine cunoscuta in tara noastra, cuibarind frecvent pe langa aproape toate baltile din tara noastra. Spatele si aripile sunt negre-verzui, crestetul si gusa negre. Obrajii si partea inferioara sunt albe. In afara populatiilor care se intalnesc iarna, indeosebi in sudul tarii noastre, majoritatea populatiei acestei specii se indreapta spre tinuturile din Europa de Vest, tarile din jurul Marii Mediteranene si in sudul Asiei. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Ploierul argintiu (Pluvialis squatarola) Ploierul argintiu (inaltime 28 cm) este o pasare ce trece rar prin tara noastra, fiind o pasare de pasaj. Deasupra corpului penajul este albicios cu striuri marunte negre, iar dedesubt negru. Iarna pieptul si pantecele sunt albicioase. Cloceste in nordul Eurasiei si ierneaza pe coastele vestice si sudice ale Europei, in nordul Africii, in sudul Asiei din India pana in sud-estul continentului si in nordul Australiei. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Ploierul auriu (Pluvialis apricaria) Ploierul auriu (inaltime 27 cm) este o pasare relativ rar intalnita la noi, fiind o specie de pasaj, ce vine din tuntra, unde cloceste si se indreapta spre locurile de iernat de pe tarmurile vestice si sudice ale Europei si Africa de Nord. Mai ierneaza si in Asia de sud-vest, pana-n India. Deasupra corpului penele sunt galbene cu striuri marunte negre, iar ventral negre. Iarna coloritul partii inferioare a corpului este galben spalacit. ### Pietrusul (Arenaria interpres) Pietrusul (inaltime 23 cm) apare foarte rar, in trecere prin tara noastra. Pe spate este cafeniu-roscat, pieptul si obrajii patati cu negru, iar dedesubtul corpului alb. Poate fi intalnit pe litoral sau in interiorul tarii prin preajma apelor. Cloceste in tinuturile tundrei eurasiatice si ierneaza pe coastele vestice ale Europei, in Grecia, nord-estul si nord-vestul Africii. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Prundasul de munte (Eudromias morinellus) Prundasul de munte (inaltime 22 cm) este un relict glaciar, rar clocitor in Carpatii Meridionali, in vecinatatea lacurilor glaciare. Apare si in regiunile joase, in special in Dobrogea. Este gri-cenusiu pe spate si gusa, aripile cafenii, pieptul roscat. Femela este mai mare si mai viu colorata decat masculul, iar acesta cloceste ouale si creste puii. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. Ierneaza in Africa de nord, Arabia si sudul Asiei. ### Prundasul gulerat mare (Charadrius hiaticula) Prundasul gulerat mare (inaltime 19 cm) se poate observa la noi in tara toamna, atunci cand este in trecere dinspre locurile de cuibarit din nordul Eurasiei spre cele de iernare din jurul continentului african, al Marii Mediteranene, precum si din sudul Asiei. Primavara poate fi observat cand se intoarce spre tinuturile reci. Corpul este cafeniu deasupra si albicios pe partea ventrala, pe cap avand pete negre. Pe piept are un guler negru. e hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Prundasul gulerat mic (Charadrius dubius) Prundasul gulerat mic (inaltime 16 cm) se intalneste de obicei in vecinatatea apelor curgatoare, dar si a celor statatoare, cu plaje deschise, cat si in regiunea inferioara a raurilor montane. Corpul este cafeniu deasupra si albicios pe partea ventrala, pe cap avand pete negre. Pe piept are un guler negru. Migreaza toamna spre locurile de iernare din Africa centrala, peninsula Arabia si regiunile de coasta ale Asiei sud-vestice pana-n India. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Prundasul de saratura (Charadrius alexandrinus) Prundasul de saratura (inaltime 17 cm) este o pasare clocitoare in special in Dobrogea, in lacuri saraturoase, cuibarind in tinuturile ramase uscate dupa retragerea apelor sau pe nisipurile inierbite. Corpul este cafeniu deasupra si albicios pe partea ventrala. Pe frunte, obraz si laturile pieptului penajul are pete negre. Toamna migreaza inspre Africa de est, Arabia si India. Ca hrana consuma insecte, larve, viermi, crustacei etc. ### Ciovlicii (Glareolidae) Cuprind 17 specii raspandite in regiunile calde si temperate ale Vechiului Continent. Traiesc mai ales in zonele de stepa de pustiu. Hrana consta, in general, din insecte, precum si din alte nevertebrate. La noi in tara se intalnesc doua specii, singurele din Europa: Ciovlica roscata (Glareola pratincola) (inaltime 25 cm) este o locatara a vecinatatilor lacurilor dobrogene, unde cuibareste in colonii pe intinderile nisipoase. Corpul este colorat cafeniu inchis, cu penele de sub aripi ruginii. Toamna migreaza spre cartierele de iernat din nordul Africii. Ciovlica negricioasa (Glareola nordmanni) (inaltime 25 cm) cuibareste prin aceleasi locuri ca ciovlica roscata, uneori chiar in colonii mixte, impreuna cu aceasta. Penajul este asemanator cu al ciovlicei roscate, dar cu penele de sub aripi de culoare intunecata. Ierneaza in Africa, la Sud de Sahara. Ca specii exotice sunt: Ciovlica de desert (Cursorius cursor) (23 cm), cunoscuta in tinuturile desertice sud-vestice ale Asiei si in Africa. Izolat a fost semnalata si in Europa. Are culoarea nisipului. Pasarea crocodilului (Pluvianus aegyptius) (inaltime 23 cm), raspandita in nord-estul Africii, pe bancurile nisipoase ale fluviilor, traieste intr-o asociatie stransa cu crocodilii, hranindu-se cu lipitorile de pe corpul acestora si chiar cu resturile de carne ramase printre dintii lor. Crestetul, spatele si o dunga pe piept ii sunt negre, aripile gri-albastrui, iar dedesubtul corpului galbui. Cele 3-4 oua sunt clocite de nisipul fierbinte, unde le ingroapa la o adancime de cca 10 cm. ### Pasarile Cioc-în-teacă (Chionis) Sunt raspandite in regiunea antarctica si au caracteristica o teaca cornoasa la baza ciocului. Sunt singurele pasari din regiunea antarctica lipsite de palmatura. Exista doua specii, albe ca zapada, ce traiesc parazite pe langa coloniile mansotilor, carora le rapesc ouale. Se hranesc si cu alge sau moluste. Cioc-în-teacă cu picioarele albastre (Chionis alba) (inaltime 42 cm), cuibareste in sudul insulei Georgia, sudul insulei Orkney si Tara Graham. Cioc-în-teacă cu picioarele roşii (Chionis minor) (inaltime 42 cm), cuibareste in insulele Kerguelen, Crozet, Printul Eduard etc. ### Lupul de mare parazitic (Stercorarius parasiticus) Lupul de mare parazitic (inaltime 46 cm) este un musafir de-al nostru care vine din nord. Se gaseste in doua forme de penaj, deschis si intunecat. Ierneaza in Oceanul Atlantic. O caracteristica interesanta la aceasta pasare este modul prin care isi procura hrana, urmarind si intimidand alte pasari marine, ca sulide, pescarusi, sternide. Acestea, pentru a scapa de urmarire, arunca hrana din cioc sau din gusa, pe care lupul de mare mijlociu o prinde cu multa abilitate din zbor. In lacomia lui nu se da in laturi de la pradarea cuiburilor diferitelor pasari marine, atacand chiar si pasari vii, ranite sau chiar sanatoase. ### Lupul de mare cu coada lunga (Stercorarius longicaudus) Lupul de mare cu coada lunga (inaltime 51-56 cm) este o aparitie rara la noi, accidentala, venita din nordul eurasiatic. A fost observat pe litoralul Marii Negre. Cateva exemplare au fost colectate si se afla in vitrinele unor muzee de stiinte naturale. Coloritul este cafeniu, cu partea inferioara a corpului spalacit-deschisa. Ierneaza in tinuturile tropicale ale Oceanului Atlantic. O caracteristica interesanta la aceasta pasare este modul prin care isi procura hrana, urmarind si intimidand alte pasari marine, ca sulide, pescarusi, sternide. Acestea, pentru a scapa de urmarire, arunca hrana din cioc sau din gusa, pe care lupul de mare mijlociu o prinde cu multa abilitate din zbor. In lacomia lui nu se da in laturi de la pradarea cuiburilor diferitelor pasari marine, atacand chiar si pasari vii, ranite sau chiar sanatoase. ### Lupul de mare mijlociu (Stercorarius pomarinus) Lupul de mare mijlociu (inaltime 51 cm) soseste la noi din nordul Eurasiei in timpul migratiilor. Poate fi observat in doua faze de penaj, inchisa si deschisa. Prima este uniform cafenie, cealalta cu gatul, pieptul si pantecele albicioase. Este o aparitie rara. Ierneaza in regiunea Oceanului Atlantic din tinuturile tropicale. O caracteristica interesanta la aceasta pasare este modul prin care isi procura hrana, urmarind si intimidand alte pasari marine, ca sulide, pescarusi, sternide. Acestea, pentru a scapa de urmarire, arunca hrana din cioc sau din gusa, pe care lupul de mare mijlociu o prinde cu multa abilitate din zbor. In lacomia lui nu se da in laturi de la pradarea cuiburilor diferitelor pasari marine, atacand chiar si pasari vii, ranite sau chiar sanatoase. ### Forfecarul indian (Rynchops albicollis) Forfecarul indian (inaltime 40 cm) traieste in sudul Asiei, unde cloceste in colonii. Partea superioara a corpului este negricioasa si cea inferioara alba, insa coloritul negru de pe cap este despartit de al spatelui printr-un guler alb. Caracteristic ii este ciocul foarte curios construit, mandibula inferioara fiind mai lunga decat cea superioara. Odata cu amurgul pasarea zboara razant la suprafata apei, cu ciocul intredeschis si mandibula inferioara cufundata in apa, prinzand astfel diferite animale acvatice marunte. Chiar si nisipul umed este "arat" in acest mod, cu scopul procurarii unor nevertebrate marunte. Cuibul si-l face in adancitura de nisip. ### Forfecarul negru (Rynchops niger) Forfecarul negru (inaltime 38-50 cm) are o larga raspandire pe coastele atlantica si pacifica ale celor doua Americi. Partea superioara a corpului este negricioasa, cea inferioara alba. Caracteristic ii este ciocul foarte curios construit, mandibula inferioara fiind mai lunga decat cea superioara. Odata cu amurgul pasarea zboara razant la suprafata apei, cu ciocul intredeschis si mandibula inferioara cufundata in apa, prinzand astfel diferite animale acvatice marunte. Chiar si nisipul umed este "arat" in acest mod, cu scopul procurarii unor nevertebrate marunte. Cuibul si-l face in adancitura de nisip. ### Chirighiţa zână (Gygis alba) Chirighita zana (inaltime 32 cm) este o pasare complet alba. Traieste in colonii, pe insulele din regiunile tropicale si subtropicale ale oceanelor. Oul si-l depune pe o iesitura de stanca, pe o ramura orizontala ori chiar pe o frunza de palmier, caci aceasta specie se aseaza cu predilectie pe arbori. Puii pot sa stea agatati pe crengi, chiar cu capul in jos. ### Chira de mare (Sterna sandvicensis) Chira de mare (inaltime 41 cm) cuibareste in estul Deltei Dunarii si pe litoralul Marii Negre, fiind o specie mai frecventa in ultimii ani. Crestetul si ceafa ii sunt negre, iar spatele si aripile argintii, restul penajului alb. Cuiburile le instaleaza pe vegetatie plutitoare "prundoaie" ori pe bancuri de nisip. Toamna, pasarile se indreapta spre locurile de iernare din Africa de vest, din sudul Greciei si Marea Rosie. ### Chira de balta (Sterna hirundo) Chira de balta (inaltime 38 cm) este cea mai frecventa dintre Sternidele de la noi, alaturi de chirighita neagra. Spatele si aripile sunt argintii, crestetul si ceafa negre. Restul corpului alb. Cuibareste atat in Delta Dunarii, cat si in alte regiuni de balta, de obicei in colonii instalate pe "prundoaiele" plutitoare. Adesea plonjeaza vertical in apa dupa o prealabila panda dintr-un zbor pe loc, pentru a prinde un pestisor de la suprafata apei. Toamna, pasarile migreaza spre locurile de iernare din vestul Africii, Marea Rosie, Regiunea Golfului si tinuturile de coasta din sud-vestul Asiei pana-n India. ### Chira mica (Sterna albifrons) Chira mica (inaltime 22 cm) este o pasare de dimensiuni mici care cloceste mai ales pe litoral, dar si in sud-estul Deltei Dunarii, cuibul si-l instaleaza de obicei pe solul nisipos cu vegetatie rara. Spatele si aripile sunt argintii, crestetul si ceafa negre. Restul corpului alb. Iarna varfurile aripilor devin negre. Ierneaza in Africa tropicala si la tarmul Oceanului Indian. ### Pescăriţa mare (Hydroprogne caspia) Pescarita mare (inaltime 53 cm), specie rar clocitoare la noi, indeosebi in sud-estul Deltei Dunarii si pe litoral, este frecventa mai ales in timpul pasajului. Penajul spatelui si al aripilor este argintiu, iar al crestetului si cefei negru; in rest alb. Cuiburile le instaleaza pe grindurile nisipoase, foarte izolate. Toamna migreaza spre cartierele de iernare din jurul Maeii Mediterane si din Regiunea Golfului. ### Pescăriţa râzătoare (Gelochelidon nilotica) Pescarita razatoare (inaltime 38 cm) ca specie clocitoare este rara la noi. Se intalneste indeosebi in Delta Dunarii si in lungul litoralului. Crestetul si ceafa ii sunt negre, dosul corpului argintiu, iar restul alb. Cloceste pe "prundoaie", adica niste platforme vegetale plutitoare. Ierneaza in vestul si centrul Africii, in sudul Arabiei si in India. ### Chirighiţa cu aripi albe (Chlidonias leucopterus) Chirighita cu aripi albe (inaltime 23 cm) este o pasare de vara relativ rara pentru tara noastra, intalnindu-se atat in Delta Dunarii, cat si in zona baltilor din lungul raurilor. Partea dinainte a corpului este neagra, iar acoperitoarele aripilor si coada albe. Cuibareste indeosebi in colonii mici, pe vegetatie plutitoare, in ierburile din jurul apelor mici, inconjurate de stufarisuri. Toamna pasarile se indreapta spre locurile de iernare din Africa, la sud de Sahara, si din sudul Asiei. ### Chirighiţa cu obraz alb (Chlidonias hybrida) Chirighiţa cu obraz alb (inaltime 25 cm) cuibareste atat in Delta Dunarii, cat si in alte balti din tara, fiind insa o specie foarte rara.Are penajul cenusiu, crestetul negricios, obrazul alb. Africa centrala este considerata principala ei regiune de iernare. ### Chirighiţa neagră (Chlidonias niger) Chirighita neagra (inaltime 24 cm) cuibareste in colonii, in mod curent in Delta Dunarii si alte balti din tara, depunandu-si cuiburile pe frunze de nuferi ingramadite ori pe aglomeratii de vegetatie plutitoare. Penajul este cenusiu-inchis negricios. Toamna se indreapta spre locurile de iernare din Africa centrala. ### Pescarusul asiatic (Larus ichthyaetus) Pescarusul asiatic (inaltime 66 cm) este o prezenta accidentala la noi, venind in sezonul rece din Asia Centrala si regiunea nordica a Caspicei, unde cuibareste. Are locurile de iernare in nord-estul Africii, Regiunea Golfului si pe tarmul Oceanului Indian. Capul si varful aripilor sunt negre, spatele argintiu, iar restul corpului alb. ### Pescarusul negricios (Larus fuscus) Pescarusul negricios (inaltime 56 cm), pasare frecventa a sezonului rece, soseste la noi din tinuturile nordice ale Europei, unde cuibareste. Dosul corpului este cenusiu-negricios; in rest totul alb. Multe exemplare raman si peste vara in Delta Dunarii sau pe litoral, fara insa a cuibari la noi. Coastele Marii Mediteranene si ale Marii Negre, cat si coastele oceanice sud-vest europene constituie locurile de iernare speciale. ### Pescarusul cu trei degete (Rissa tridactyla) Pescarusul cu trei degete (inaltime 41 cm) este considerata o pasare ratacita la noi, fiind semnalat atat in tinuturile litoralului, cat si in interiorul tarii. Spatele ii este argintiu si varfurile aripilor negre; restul corpului alb. Cloceste in regiunile nord-atlantice ale Europei si ierneaza pe bordura Oceanului Atlantic ori a Marii Mediteranene. ### Pescarusul cu coada scobita (Larus sabini) Pescarusul cu coada scobita (inaltime 33 cm) apare accidental la noi. Spatele si capul sunt cenusii, varfurile aripilor si un inel in jurul gatului negre; in rest alb. Iarna capul devine si el alb. Specia cloceste in nordul Asiei si ierneaza pe tarmurile Oceanului Atlantic. ### Pescarusul de gheturi (Larus hyperboreus) Pescarusul de gheturi (inaltime 72 cm) a fost observat o singura data ca pasare ratacita la noi in complexul lagunar Razelm-Sinoe. Vara, corpul este alb, cu spatele argintiu deschis; iarna complet alb. Specia cuibareste in tinuturile polare si ierneaza la tarmul nordic al Oceanului Atlantic. ### Pescarusul polar (Larus glaucoides) Pescarusul polar (inaltime 65 cm) semnalat recent in Delta Dunarii, pentru prima data pe insula Sacalin, ca forma accidentala, fara a fi colectat, venind din regiunea Groenlandei, unde cuibareste. Vara, corpul este alb, cu spatele argintiu deschis; iarna complet alb. Migreaza, de regula, pentru iernare in Islanda, Irlanda, Groenlanda, nordul Angliei. ### Pescarusul sur (Larus canus) Pescarusul sur (inaltime 43 cm) este intalnit in sezonul rece mai ales in Delta Dunarii si pe litoral, venind din tinuturile de cuibarit din nordul continentului. Spatele il are argintiu, iar varful aripilor negre; restul corpului alb. Nordul Marii Mediteranene constituie o regiune importanta de iernat pentru aceasta specie. ### Pescarusul negru (Larus marinus) Pescarusul negru (inaltime 74 cm) apare doar accidental in regiunea litoralului Marii Negre, in timpul iernii. Coloritul spatelui este negru; capul, gatul si partea inferioara a corpului albe. Cloceste in nord-vestul Europei si ierneaza pe coastele sud-vestice ale Europei. ### Pescarusul cu cioc subtire (Larus genei) Pescarusul cu cioc subtire (inaltime 43 cm) cuibareste rar la noi, indeosebi in lagunele marine. Are penajul spatelui argentiu, cu capetele ramigelor lungi negre; restul corpului alb. Iarna migreaza spre cartierele de iernare din nord-estul Marii Mediteranene, sudul Marii Caspice si Regiunea Golfului. ### Pescarusul cu cap negru (Larus melanocephalus) Pescarusul cu cap negru (inaltime 39 cm) cuibareste la noi, in numar redus, indeosebi in tinutul litoralului. Coloritul spatelui este de un argintiu deschis, iar capul negru; in rest totul alb. Toamna apar si unele populatii ce n-au clocit la noi. Adesea se intalnesc exemplare si peste iarna, cu toate ca locul specific de concentrare in acest anotimp este in jurul Marii Mediterane. ### Pescarusul mic (Larus minutus) Pescarusul mic (inaltime 28 cm) cuibareste in sud-estul Deltei Dunarii si pe lacurile din lungul litoralului. Mai frecvent apare din nordul arealului in perioadele de pasaj si chiar iarna. Capul si dedesubtul aripilor sunt negricioase; penajul deasupra corpului este argintiu, iar partea inferioara alba. Ierneaza in jurul Marii Mediterane si in tarile din vestul Europei. ### Pescarusul razator (Larus ridibundus) Pescarusul razator (inaltime 38 cm) reprezinta ce mai frecventa specie de pescarusi de la noi, prezenta atat vara, cat si iarna. Este argintiu pe spate, cu capul si varful aripilor cafeniu-inchis, iar restul corpului alb. Cuibareste frecvent in baltile Deltei Dunarii, in stufaris sau pe plantele putrede plutitoare. Cand apele ingheata, se retrage spre mare. Populatii nordice, in drum spre si dinspre cartierele de iernat din jurul Marii Mediterane, pot fi vazute toamna si primavara pe lacurile si baltile din interiorul tarii noastre. ### Pescarusul argintiu (Larus argentatus) Pescarusul argintiu (inaltime 67 cm) este o pasare sedentara pentru tara noastra, cuibarind pe sfaramaturi vechi de stuf, pe plajele nisipoase, atat din Delta Dunarii, cat si din lungul litoralului. Deasupra, coloritul corpului este argentiu, iar varfurile aripilor negre; in rest alb. O populatie a acestei specii s-a adaptat la conditiile urbane, obisnuind sa-si instaleze cuiburile pe acoperisurile marilor cladiri de pe litoral, in special in orasul Constanta. Iarna pot fi vazute si exemplare nordice care migreaza pana in tara noastra. Europa de sud, de vest si sud-vestul Asiei constituie insa cartierele de iernare tipice. ### Pasarile cu tepi (Anhimiformes) Sunt pasari inrudite oarecum cu Anseriformele (ratele, gastele), din care cauza se clasifica uneori in acelasi ordin. Cuprind numai trei specii, raspandite in America de Sud, intrunite intr-o familie (Anhimidae). Ating talia unui curcan, iar la indoitura aripii poseda cate doi tepi cu care se apara in caz de nevoie. Ca un caracter aproape unic la pasari, speciile acestui ordin nu au coastele prevazute cu apofize uncinee. Desi degetele picioarelor au numai rudimente de membrane inotatoare, totusi aceste pasari inoata bine. Degetul posterior se termina printr-o unghie lunga si ascutita. Sunt bune zburatoare, putand plana in inaltul cerului asemenea marilor rapitoare. Traiesc, in general, in vecinatatea apelor, a baltilor, paraielor si mlastinilor, in preajma carora isi aleg locurile de cuibarit. Puii sunt nidifugi. Hrana consta indeosebi in plante, seminte, dar si din insecte, pestisori si reptile mici. Datorita caracterului lor, pasarile cu tepi sunt crescute de bastinasi si ca pazitori ai pasarilor de curte. Curcanul de mlastina (Chauna torquata) (90 cm) traieste in pampasul sud-american. Ouale sunt clocite cu schimbul, atat de mascul, cat si de femela. Adesea se aduna in carduri foarte mari, iar cantecul lor patrunzator se aude si noaptea. Penajul corpului este de un cenusiu-murdar, iar in jurul gatului se afla un inel de pene negre. Pasarea cu corn (Anhima cornuta) (85 cm), se afla raspandita in nordul Americii de Sud, in Columbia si Venezuela, si are caracteristic prelungirea cornoasa in forma de corn de pe cap. Pasarea are un colorit negru-albastru cu reflexe metalice verzi. In partea anterioara a pieptului poarta un guler de pene albe. Traieste in paduri compacte. ### Flamingii (Phoenicopteriformes) Acest grup de pasari, ce alcatuiesc o singura familie (Phoenicopteridae) este inclus uneori alaturi de starci si berze, alteori langa rate si gaste, deoarece prezinta unele caractere de la ambele ordine. Are insa o serie de caractere proprii, care-l deosebesc profund de acestea, fapt pentru care il vom trata ca ordin separat. Cele 5 specii de flamingi se deosebesc in esenta de Anseriforme (rate, gaste) si Ciconiiforme (berze), prin care masivitatea ciocului lor si prin forma lui indoita ia unghi drept. De alte pasari, in general, se deosebeste prin faptul ca mandibula inferioara este mult mai inalta si mai masiva decat cea superioara. Sunt raspandite in regiunile temperate si tropicale ale globului, lipsind insa in Extremult Orient si Oceania. Unele specii traiesc la malul marii, altele insa, cum e cazul flamingului din Anzi (Phoenicoparrus andinus), ajung pana la altitudinea de 3500-4700 m. Prin pozitia capului in timpul cand isi cauta hrana, flamingii sunt singurele pasari ce se hranesc tinand varful ciocului indreptat inapoi, iar mandibula superioara sub cea inferioara. Ei scufunda capul cu crestetul spre fundul apei si asemeni ratelor filtreaza malul apelor putin adanci de unde-si scot hrana formata din plante marunte, alge, precum si din diferite larve, viermi, crustacei etc. Sunt pasari monograme. Traiesc in colonii mari. Cuibul are forma unui trunchi de con, de cca 1/2 m inaltime, si este construit din mal, nisip, adesea consolidat cu plante acvatice, in varful caruia, intr-o mica adancitura, pasarile depun 1-2 oua. Puii sunt nidifugi. ### Gasca-gaina australiana (Cereopsis novaehollandiae) Gasca-gaina australiana (inaltime 100 cm), traieste in insulele din sudul Australiei, fiind o specie rara si cu pronuntate adaptari la viata terestra. Coloritul este cenusiu, cu pete negre pe dosul aripilor. ### Gasca cu degete despicate (Anseranas semipalmata) Gasca cu degete despicate (inaltime 125 cm), este raspandita in sudul insulei Guinee si in nordul Australiei, fiind aproape lipsita de palmatura, datorita vietii terestre la care s-a adaptat. Penajul este alb, cu capul, gatul si aripile negre. ### Gasca de Nil (Alopochen aegyptiacus) Gasca de Nil (inaltime 70 cm), cloceste mai ales pe arbori in Africa, la sudul Saharei si pe valea Nilului. Este reprodusa adesea in caprivitate. Are colorit cafeniu, asemanator nisipului. ### Gasca de anzi (Chloephaga melanoptera) Gasca de anzi (inaltime 70 cm) traieste in Anzi pana la 3500 m altitudine. Este alba, cu remigele si coada negre. ### Rata falfaitoare (Tachyeres brachypterus) Rata falfaitoare (inaltime 70 cm) se regaseste in America de Sud si este o specie ce si-a pierdut capacitatea de a zbura. Numele si-l poarta de la obiceiul de a falfai din aripi la suprafata apei, facand vartejuri. Penajul este de un frumos albastrui-marmorat. ### Rata de torent (Merganetta armata) Rata de torent (inaltime 35 cm), traieste pe paraiele torentuoase montane din Anzi. Are cate un tep ascutit la aripi. Penajul negricios este strabatut pe gat si spate de dungi albe. ### Rata cu tepi (Plectropterus gambensis) Rata cu tepi (inaltime 90-100 cm), traieste in Africa, la sud de Sahara, fiindu-i caracteristic niste tepi de la indoitura anterioara a aripei. Coloritul general este negru cu reflexe verzui, iar pantecele alb. ### Rata cu ochi de soim (Aix sponsa) Rata cu ochi de soim (inaltime 45 cm), cuibareste in regiunea temperata a Americii de Nord, din California pana-n Florida. Este frecvent vazuta in gradini zoologice si parcuri cu lacuri ca pasare de ornament. Masculul are un penaj negricios cu puternice reflexe metalice verzui, gusa violacee, flancurile caramizii. Capul este garnisit cu dungi albe ce-i dau o frumusete aparte. ### Ferestrasul mare (Mergus merganser) Ferestrasul mare (inaltime 66 cm), este o prezenta rara la noi. In timpul iernii soseste din regiunile nordile ale Eurasiei, unde cuibareste in arborii scorburosi, cat si pe sol, in tufisurile dese. Coloritul la mascul este in general alb cu capul, spatele, varful aripilor si coada negre; femelele sunt cenusii cu capul cafeniu-roscat. Este un scufundator excelent care sta mult timp sub apa in cautarea pestilor cu care se hraneste. Ierneaza atat in Europa pana la Oceanul Atlantic, sudul Marii Mediteranene, cat si in Asia de sud-est. ### Ferestrasul mijlociu (Mergus serrator) Ferestrasul mijlociu (inaltime 58 cm) se poate regasi la noi iarna, insa foarte rar, si se intalneste mai ales in regiunea litoralului Marii Negre. Spatele, varful aripilor si capul sunt negre-verzui, gusa roscata, iar restul alb la masculi; femelele au coloritul gri-albicios si capul cafeniu. Tinuturile lui de cuibarit sunt mai ales cele de pe coastele oceanice cu apa sarata ale nordului Eurasiei, Americii de Nord si Groenlandei. Ierneaza in tarile din nordul Marii Mediteranene si in vestul Europei. ### Ferestrasul mic (Mergus albellus) Ferestrasul mic (inaltime 48 cm) soseste la noi in timpul iernii, adesea foarte numeros, venind din tinuturile nordice ale Europei si Siberiei, unde cuibareste in scorburile arborilor din vecinatatea apelor. Masculul este alb, cu remigele, coada, precum si niste dungi pe aripi negre, iar femela cenusie cu crestetul cafeniu. Primavara, numarul lor creste odata cu aparitia populatiei ce au iernat in sud-estul Europei. ### Călifarul roşu (Tadorna ferruginea) Califarul rosu (inaltime 63 cm) soseste primavara la noi si se reintoarce toamna la locurile de iernare. Ambii reprezentanti ai sexelor au penajul caramiziu, masculul fiind mai aprins colorat si avand un inel negru de pene in jurul gatului. Toamna migreaza spre nord-vestul Africii si in Delta Nilului. ### Călifarul alb (Tadorna tadorna) Califarul alb (inaltime 61 cm) este cea mai frumoasa pasare din neamul ratelor ce se intalneste la noi. Pe albul general al corpului se adauga verdele capului si al oglinzilor aripilor, gulerul rosu din jurul gatului si negrul remigelor, al cozii si a doua dungi de pe spate. Femela este asemanatoare. Soseste primavara si se reintoarce toamna la locurile de iernare. In iernile blande se pot observa exemplare pe lacurile neinghetate. Cuibareste in gauri de pamant sau in viziunile parasite ale diferitelor mamifere, de obicei ale vulpilor, pe malurile lacurilor dobrogene si in sud-estul Deltei Dunarii. Ierneaza pe terenurile din vestul Europei, in jurul Marii Mediteranene, in Asia sud-vestica si in Delta Nilului. ### Rata catifelata (Melanitta fusca) Rata catifelata (inaltime 56 cm) este o prezenta destul de rara la noi, intalnindu-se doar in sezonul rece. Masculul, negru, are doar o pata alba sub ochi ca si pe oglinda aripilor; femela este cafenie cu oglinda alba. Cantoneaza mai ales in regiunea litoralului, preferand apa adanca in care se scufunda dupa scoici. Cuibareste in tinuturile nordice ale Eurasiei. Ierneaza in vestul Europei, sud-vestul Marii Negre si sud-estul Marii Caspice. ### Rata neagra (Melanitta nigra) Rata neagra (inaltime 48 cm) vine rar la noi, intalnindu-se in sezonul rece, in tinutul litoralului. Soseste din nordul Eurasiei, unde cuibareste in tinuturile marine. Masculul este singura rata complet neagra de la noi. Femela este cafenie. Specia ierneaza frecvent pe coastele vestice ale Europei. ### Eiderul (Somateria mollissima) Eiderul (inaltime 46 cm) apare accidental la noi, venind din nordul Europei, unde cuibareste. Este o pasare marina. Partea dinainte si spatele sunt albe, iar partea ventrala la masculi neagra; femelele sunt cafeniu-inchis cu striatiuni negricioase. ### Rata cu obraz alb (Oxyura leucocephala) Rata cu obraz alb (inaltime 46 cm) cloceste relativ rar la noi, in special in Delta Dunarii si la malul unor lacuri dobrogene, unde se pot intalni si in ierni mai blande. Capul masculului este alb, corpul cafeniu-roscat; femela are colorit cafeniu striat. Are un zbor greoi, dar in schimb e o foarte buna scufundatoare. Locurile de iernat sunt Delta Nilului, Regiunea Golfului, sudul Marii Caspice si nord-vestul Africii. ### Rata cu ciuf (Netta rufina) Rata cu ciuf (inaltime 56 cm) este una din cele mai frumoase rate, cand masculii sunt in imperechere, avand penajul rosu-aprins la cap, brun pe spate, negricios pe gusa, pantece si coada, iar al femelelor fiind in general cafeniu. Uneori cloceste in stufarisuri si "mustati de salcie" din Delta Dunarii, depunand mai ales ouale in cuiburile altor specii de rate. Cardurile de rate cu ciuf sunt foarte numeroase primavara in trecere spre locurile de cuibarit dinspre vestul si nordul Europei sau Asia centrala si de vest, iar toamna spre cele de iernat. Duce o viata ascunsa, iar masculii, dupa imperechere, isi pierd frumoasele culori ale penajului si ale ciocului. Ierneaza in nordul Marii Mediteranene, in Delta Nilului si India. ### Rata de gheturi (Clangula hyemalis) Rata de gheturi (inaltime 44-45 cm) apare accidental la noi, venind in sezonul rece din tinuturile arctice indepartate, unde isi are patria de cuibarit. Spatele si aripile sunt negre la masculi, restul fiind alb. La femele negrul este inlocuit de cafeniu. Se scufunda excelent si la adancimi relativ mari, pentru a-si cauta hrana ce consta mai ales din scoici. ### Rata sunatoare (Bucephala clangula) Rata sunatoare (inaltime 46 cm) soseste la noi in tara in numar redus, venind din nordul Europei si Siberiei, unde cuibareste si ierneaza in apropierea apelor neinghetate. Alte populatii trec spre nordul Marii Mediteranene si vestul Europei. Penajul masculului este negricios pe cap si spate; are la baza ciocului o pata alba, iar restul capului este negru. Femela are coloritul cenusiu-deschis si capul cafeniu. La ridicarea sa de pe luciul apei, masculul scoate un fel de fluierat in timpul batailor de aripi. Vara se mai intalnesc unele exemplare ramase atat in Delta Dunarii, cat si in alte balti din tara, fara a se dovedi clocitul la noi. Primavara se reintorc in nord. ### Rata cu cap negru (Aythya marila) Rata cu cap negru (inaltime 48 cm) cuibareste in tinuturile arctice, sosind la noi in sezonul rece, uneori in numar mare, cand este intalnita impreuna cu alte specii de rate, indeosebi in preajma lacurilor dobrogene si in Delta. Unele populatii isi continua drumul mai spre sud, ca sa ierneze in tarile din jurul Marii Mediteranene. Primavara se reintoarce in nord, in locurile de cuibarit. La masculi partea anterioara a corpului este neagra, deasupra cenusiu deschis, flancurile albe; femelele sunt cafenii, cu alb in jurul ciocului. ### Rata motata (Aythya fuligula) Rata motata (inaltime 44 cm) este o pasare de iarna si vine la noi din nordul Eurasiei. Se intalneste in special in Delta Dunarii si complexul lagunar Razelm, unde apa de obicei nu ingheata. Coloritul masculului este negru cu flancurile si pantecele albe; al femelei este cafeniu. Specia ierneaza si in jurul Marii Mediteranene si sudul Asiei. Putine perechi raman sa cuibareasca la noi in Delta, in locurile retrase, bogate in vegetatie subacvatica, restul urmand a cuibari in nordul Eurasiei. ### Rata rosie (Aythya nyroca) Rata rosie (inaltime 41 cm) reprezinta cea mai frecventa specie de rata din tara si mai ales din Delta Dunarii, intalnindu-se in mai toate baltile inconjurate de vegetatie. Cloceste atat in desisul stufului sau intre ierburile acvatice, cat si in scorburi, la adapostul inundatiilor. Masculul este cafeniu-roscat, femela cafenie. Ierneaza in Africa de Nord, valea Nilului, nordul Arabiei si India. Rare exemplare mai pot fi vazute iernand la noi pe apele neinghetate. ### Rata cu cap brun (Aythya ferina) Rata cu cap brun (inaltime 46 cm), este o specie relativ rara. Se poate intalni in special in ghiolurile Deltei. Masculul are corpul cenusiu, capul brun si gusa negricioasa, pe cand femela are corpul cenusiu. Cuibareste in stufarisuri, dar si in scorburi de copaci si "mustati de slacie". Toamna se retrage spre locurile de iernare din nordul Marii Mediteranene, nord-vestul Africii, valea Nilului si sud-estul Asiei pana-n India. In iernile blande unele exemplare raman in locurile neinghetate, unde se mai pot adauga si populatii venite din nord. ### Rata mandarin (Aix galericulata) Rata mandarin (inaltime 43 cm) cuibareste in Japonia si estu Asiei. La noi in tara se cunosc unele exemplare ratacite din gradinile zoologice sau din unele parcuri europene, unde a fost adusa ca pasare ornamentala. Masculii, cu un penaj exceptional de frumos, au un colorit ocru si oranj, iar la aripi cu niste pene modificate arcuite in sus; femela este cafenie. ### Rata marmorata (Anas angustirostris) Rata marmorata (inaltime 41 cm) este o aparitie occidentala pe lacurile dobrogene. Vine din tinuturile nordice ale Africii si din sud-vestul Asiei, unde isi are patria de reproducere. Nu a fost gasita cuibarind la noi. Ambii reprezentanti ai celor doua sexe sunt cafeniu-marmorat. ### Rata lingurar (Anas clypeata) Rata lingurar (inaltime 51 cm) apare la noi indeosebi iarna sosind din nordul Europei si din Siberia, locurile de iernare ale speciei fiind tarile din jurul Marii Mediteranene si sud-vestul Asiei pana-n India. Capul masculului este verde, aripile albe cu albastru, pantecele rosu; femela are predominant cafeniul cu albastru pe aripi. Cuibareste relativ rar in tara noastra, mai ales in Dobrogea, indeosebi Delta Dunarii, in stufarisuri sau ierburi dese. ### Rata sulitar (Anas acuta) Rata sulitar (inaltime 56 cm) este mai mult o pasare de pasaj pentru tara noastra, trecand toamna in carduri foarte numeroase din tinuturile nordice, de cuibarit, in drum spre locurile de iernare din sudul Europei si nordul Africii. In iernile mai blande, multe exemplare raman la noi. Se cunosc unele cuibariri izolate in Carpatii Rasariteni si in Dobrogea. Penajul predominant la mascul este gri, cu gatul si partea inferioara albe; femela il are cafeniu. ### Rata fluieratoare (Anas penelope) Rata fluieratoare (inaltime 46 cm) cuibareste in nordul Europei si al Asiei, sosind la noi la inceputul sezonului rece. Majoritatea exemplarelor ierneaza in ghiolurile Deltei si in lagune, unele insa isi continua drumul spre sudul Europei si al Asiei. Capul si partea anterioara a corpului sunt roscate, restul cenusiu; femela este cafenie. A fost observat un caz de clocire al acestei specii pe lacul Bicaz. ### Rata mica (Anas crecca) Rata mica (inaltime 35 cm) este o pasare de iarna fiind cea mai mica dintre ratele intalnite in tara noastra si cea mai numeroasa dintre ratele neclocitoare de la noi. Penajul corpului masculului este cenusiu cu capul cafeniu si o pata lunguiata verde peste ochi, iar al femelei cafeniu. Soseste toamna din regiunile nordice ale Euroasiei, unde cuibareste. Primavara se indreapta spre tinuturile de reproducere. ### Rata cârâtoare (Anas querquedula) Rata caratoare (inaltime 38 cm) este cea mai mica dintre ratele clocitoare. Coloritul penajului este cenusiu, capul cafeniu, cu o dunga alba spre ceafa; femela are penele cafenii. Cuibul si-l instaleaza la suprafata solului, in ierburile din apropierea apelor sau in stufarisuri. Toamna se indreapta spre regiunile de iernat din Africa centrala si din sudul Asiei. ### Rata pestrita (Anas strepera) Rata pestrita (inaltime 51 cm) apare vara la noi indeosebi in Delta Dunarii. Coloritul masculului este cenusiu striat, al femelei cafeniu. Cuibareste in stuf si in "mustati de salcie". Toamna se retrage spre sud si ierneaza in tinuturile din nordul Marii Mediteranene, in Asia, din sud-vest pana-n India. In iernile blande, pe apele neinghetate, se pot intalni si la noi exemplare din aceasta specie. ### Rata mare (Anas platyrhynchos) Rata mare (inaltime 50-60 cm) este una din speciile cele mai frecvente de rate clocitoare. Se intalneste tot timpul anului, prezenta indeosebi in tinuturile joase cu balti si stufarisuri. Masculul are penajul cenusiu-brun cu gusa roscata si capul verde. Coloritul femelei este cafeniu. Cuibareste pe sol, in ierburi, in scorburi si chiar in cuiburi vechi de cioara, fiind o specie cu o extraordinara putere de adaptare la schimbarile habitatului. Iarna, in afara exemplalelor clocitoare, la noi sosesc si unele populatii din nordul Europei. In iernile aspre, cand baltile sunt inghetate, ea se regaseste in fata gurilor Dunarii ca si pe raurile si paraiele neinghetate. Nordul Africii si tot sudul Asiei formeaza insa cea maiimportanta regiune de iernare a acestei specii. ### Fenomenele psihokinezice Psihokinezia, termen ce se utilizeaza de obicei sub prescurtarea PK, este definita ca fiind actiunea mintii asupra materiei fara intermediul unei forte fizie cunoscute (ex: te gandesti ca vrei sa inchizi usa si fara sa actionezi asupra ei, aceasta se va inchide singura). Termenul a fost introdus de Rhine si a intrat in uz, dar vechiu testament de telekinezie, indicand pur si simplu actiunea la distanta fara medierea vreunei forte fizice cunoscute, este preferabil din punct de vedere teoretic deoarece miscarile nu provin in mod necesar din vreun impuls mintal. Unde isi are psihokinezia originea? In zona crepusculara dintre perioada vietii tribale si peioada de inceput a civilizatiei exista cateva mistere pentru care a fost avansata ca explicatie posibila existenta PK, in special pentru modul in care au fost ridicate restrictiile ce sunt considerate acum monumente ale protocivilizatiei, subiect ce a dat nastere multor speculatii fara sa fi condus la prezentarea unei ipoteze pe deplin satisfacatoare. Existenta puterilor psihokinezice, stapanite fie de zei, fie de vrajitori, era acceptata de grecii antici. Asa cum era si in Vechiul Testament, unde Moise transforma toiegele in serpi, desparte Marea Rosie si materializeaza mana in pustiu. Cand unul din urmasii profetului Elisha, taind lemne langa Iordan, scapa din greseala in apa lama toporului imprumutat, Elisha o face pe aceasta sa pluteasca pentru a fi recuperata. In evanghelii, lui Iisus i se atribuie o serie de actiuni psihokinezice, de la prima minune - transformarea apei in vin pentru nunta din Cana - pana la umblatul pe apa. Si cand, mai tarziu, apostolii au fost dusi la inchisoare pentru a fi predicat noua lor religie crestina, usile acesteia au fost deschise permitandu-le sa fuga, spre uimirea temnicerilor care a doua zi dimineata le-au gasit totusi incuiate. In literatura Greciei si Romei, efectele PK de toate felurile sunt considerate a fi opera zeilor, exprimand multumirea sau, cel mai frecvent, mania lor, manifestata adesea sub forma de semne ce prevesteau soarta conducatorilor. Un anume gen de asemenea prevestire a continuat sa fie relatat din cele mai vechi timpuri ale memoriei acestui pamant: accidente suferite de insemnele regale sau imperiale, mai ales coroanele. Spre exemplu, in cartea "Miscellanies", Aubrey scrie ca in momentul in care tatal regelui Edward al IV-lea se declara duce de York in Camera Lorzilor, s-a prabusit o coroana ce se afla suspendata in incapere. In acelasi timp a cazut si o coroana aflata in varful acoperisului Castelului Dover, ceea ce s-a considerat a fi prezicerea trecerii coroanei britanice de la o dinastie la alta. Iar cand James al II-lea intra in Dublin in 1689 cu speranta ca, atragandu-i pe irlandezi de partea sa, sa se reaseze pe tron, purtatorul sceptrului, ce mergea in fata lui, s-a impiedicat; crucea din coroana sceptrului a cazut si s-a intepuit intre doua pietre ale drumului, ceea ce i-a pricinuit multe necazuri regelui James. In comunitatile crestine timpurii, efectele psihokineziei de toate genurile erau atribuite interventiei divine a lui Dumnezeu sau a ingerilor sai. De obicei erau puse pe seama ingerilor cazuti, a lui Belzebut si a demonilor sai. Fenomenele de genul levitatiei puteau fi considerate ca semn al gravitatiei divine cand se petreceau in prezenta admiratorilor sau apripiatilor persoanelor cu reputatia de sfinti sau asceti. Dar, cu putine exceptii, levitatiile evitau publicitatea din teama de a nu cadea victima pacatului mandriei sau Inchizitiei, sau ambelor. Reusitele lor erau, in consecinta, rareori facute publice inainte de momentul cand incepeau actiunile de canonizare sau sanctificare in ceea ce ii privea, iar rastimpul scurs pana atunci, ca si dorinta de a prezenta un dosar impresionant faceau ca multe relatari despre minuni sa devina indoielnice din punct de vedere hagiografic. In evul mediu, ca si de atunci incolo pana la triumful ideilor rationaliste, efectele PK erau de obicei atribuite Diavolului, care actiona fie direct, fie prin intermediul vrajitoarelor. Fenomenele erau - ca in istoria unui proces de vrajitorie organizat la Cork in 1661. Fata aflata sub vraja, sustineau martorii, era victima unor accese in cursul carora putea fi cateodata "in chip uimitor mutata intr-o clipita din patut tocmai sub toate albiturile unui dulap de rufarie, fara ca aceasta sa fie catusi de putin deranjata". Alteori era transportata sus, pe acoperisul casei, astfel incat trebuiau folosite scari pentru a o putea cobora. Oriunde se ducea, era urmarita de nori de pietre; puteau fi vazute cum o lovesc si apoi cad la pamant - de unde dispareau. ### Retrognitia sau reincarnarea Daca, asa cum pare sa se fi stabilit cu temeinicie, putem obtine franturi precognitive (previziune) din viitor, ar parea cat se poate de logic sa avem unele strafulgerari retrocognitive din trecut: adica scene pe care nu le putem cunoaste sau deduce in mod obisnuit din carti sau din alte surse. Dar deoarece functia principala a celor ce pot produce experiente metapsihice - samani, vizionari, proroci - este de a da indrumari cu privire la viitor, capacitatea de a privi inapoi in trecut nu s-a bucurat de consideratie. Acesta este si motivul pentru care - desi au existat permanent indicii ca informatiile despre trecut pot circula prin intermediul metapsihicilor - faptul a fost rareori considerat semnificativ si numai in masura in care aducea probe despre supravietuire sau reincarnare. Spiritele care "dirijeaza" sau "poseda" mediumii au indicat deseori ca au trait in trecut pe Pamant; dar tendinta a fost de a considera spiritele ca mai curand vii inca in spirit decat de a admite ca mediumul se deplaseaza inapoi in timp pentru a le putea permite sa comunice. In majoritatea cazurilor, aceste experiente au loc o singura data in viata, dar uneori se intalnesc la persoane care le pot produce, de obicei in stare de transa. Nu este un fapt neobisnuit ca mediumii spiritistilor, aflati sub influenta spiritului lor "director", sa se identifice vizibil atat de mult cu "transmitatorul" - spiritul unei persoane decedate - incat sa para a deveni cu adevarat persoana respectiva, asa cum era aceasta in viata. Cateodata un medium devenea astfel cu totul altcineva - transfigurare - pe care il recunostea ca fiind propria sa persoana intr-o incarnare trecuta. Credinta ca un suflet poate salaslui intr-o intreaga succesiune de trupuri diferite, umane sau animale, este foarte veche. Ea este derivata in mare masura din intamplari ce demonstreaza ca simpla precognitie nu este suficienta pentru a putea explica amintirile din vieti trecute, precum cele din remarcabila serie de cazuri furnizata de psihiatrul Arthur Guirdham. Una din pacientele sale, aflase acesta, avusese probleme in adolescenta, suferind de vise si viziuni de o intensitate extrema a ceea ce parea a fi o existenta a ei anterioara ca membra a sectei albigenzilor - cathara - in Languedoc, in secolul al XIII-lea. Viziunile de asemenea acuitate erau considerate pe atunci (cum sunt si acum cateodata) ca dereglari premergatoare nebuniei, astfel incat ea si le notase, dar le pastrase pentru sine. Pentru a-i verifica relatarile, Guirdham a trimis datele respective lui M. Jean Duvernoy, om de stiinta francez recunoscut ca specialist in materie. Duvernoy a raspuns, exprimandu-si uimirea fata de cunostintele detaliate ale lui Guirdham - desi acesta nu poseda nici un fel de cunostinte: el obtinuse toate datele din notitele fetei. Ceea ce l-a impresionat si mai mult pe Guirdham a fost ca Duvernoy, care initial descoperise o greseala in relatari - fata insista asupra faptului ca preotii cathari se imbracau in albastru inchis, desi stia ca purtau intotdeauna vesminte negre -, ii scrisese mai tarziu sa-i comunice ca, ocupandu-se de editarea unei carti apartinand unui inchizitor caruia i se incredintase problema distrugerii catharilor, descoperise ca preotii se imbracau intr-adevar cateodata in albastru inchis. Istoricii precedenti fusesera indusi in eroare. In prezent, in lumea stiintei sunt persoane care accepta retrognitia ca explicatie, insa sunt si persoane care nici nu vor sa ia in calcul acest fenomen si incearca mai degraba sa gaseasca o explicatie stiintifica. ### Precognitia - istoria si semnificatia Termenii de "previziune" si "precognitie" au intrat in uz in secolul al XVII-lea pentru a desemna exemple de manifestare a vederii secundare in care viziunea parea sa aiba legatura cu un eveniment viitor. Termenul de previziune a devenit apoi cel utilizat curent, dar parapsihologii il prefera acum pe cel de precognitie, deoarece perceptiile metapsihice nu sunt in mod necesar "vazute". In toate timpurile si in toate locurile de pe glob s-a admis ideea ca exista unele persoane care pot privi in viitor. Descoperirea a ceea ce ne rezerva viitorul constituia una din functiile principale ale prorocilor tribali - samani, vraci sau tamaduitori. Din nefericire, putini dintre primii exploratori au profitat de ocazie pentru a testa facultatile precognitive ale prorocilor pe care i-au intalnit; iar misionarii, desi deseori inclinati sa accepte calitatile metapsihice ca reale, au manifestat tendinta de a le atribui Diavolului, nearatandu-se dornici sa le cerceteze, din teama de a nu cadea ei insisi prada influentelor diabolice. Unul dintre putinii care au publicat rezultatele unei cercetari asupra puterilor metapsihice ale vracilor africani a fost misionarul francez Fr.B. Boilat. In lucrarea sa "Esquisses sénégalaises" (1853), acesta a descris cum, sperand sa-si demonstreze lui insusi ca puterile unui vraci nu erau reale, i-a adresat acestuia o intrebare in gand. Vraciul i-a spus ca documentele pe care le asteapta vor sosi peste cincisprezece zile - prin aceasta reusind nu numai sa ghiceasca exact intrebarea, dar si sa furnizeze ceea ce s-a dovedit a fi raspunsul corect. Unii samani preziceau spontan viitorul, ca si cand ar fi avut o intuitie brusca a ceea ce avea sa se intample. Altii intrau in transa si fie consultau spiritele, fie erau posedati de vreun duh care vorbea tribului prin ei. Samanii foloseau adesea visele lor sau visele relatate de membrii tribului ca indreptar asupra evenimentelor ce aveau sa urmeze, talmacindu-le daca materialul din vise era simbolic. Gradul in care oamenii se bazau pe informatiile parvenite prin aceste canale reiese foarte clar din Vechiul Testament, unde "profetii" sunt venerati. In sensul sau initial, profetia nu insemna a prezice viitorul, ci doar ca vorbele, redate de profet sau rostite prin intermediul lui in timp ce era posedat, erau considerate de inspiratie divina. Dar deoarece mesajele se referau atat de frecvent la ce se va intampla daca nu va fi respectat cuvantul Domnului, s-a manifestat tendinta de asimila profetia cu prezicerea viitorului. Vizionarii si ghicitorii epocii clasice si-au castigat reputatia mai ales datorita exactitatii cu care preziceau evenimentele viitoare. Primul istoric asupra unui caz de persoana cu insusiri precognitive bine documentat se afla in dosarul interogatoriului Ioanei d'Arc. Pe langa "vocile" sale, aceasta avea periodic viziuni spontane de genul "iluminarilor", in care vedea sau simtea ce avea sa se intample cu unii oameni, asa cum l-a avertizat pe un camarad ca va muri "fara pierdere de sange" in rastimp de trei zile - in timpul atacului asupra castelului Tournelles acesta a cazut in Loara si s-a inecat - sau cand i-a spus Dauphin-ului ca ea insasi va fi ranita de o sageata in timpul asediului Orléans-ului, profetie ce a fost relatata de un diplomat flamand ce se intamplase sa fie prezent cand a fost facuta, cu doua saptamanii inainte de eveniment. Cu siguranta ca poate unul din cei mai mari vizionari este Nostradamus ale carui profetii s-au indeplinit in cea mai mare parte. ### Istoria telepatiei Din punct de vedere istoric, ideea comunicarii directe intre doua minti, ca notiune deosebita de vederea secundara sau clarviziune in general, este de data relativ recenta. Chiar si predecesoarea sa imediata, "citirea gandurilor", prin care a fost initial stabilita distinctia, a patruns in limba abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Drept rezultat, desi exista marturii din toate epocile si din toate zonele geografice asupra credintei in acest gen de comunicare, este rareori posibil sa se faca o distinctie clara intre ea si alte tipuri de perceptie extrasenzoriala. De exemplu, cand regele Siriei s-a plans ca in tabara lui este probabil un spion, iar un slujitor i-a raspuns ca "spionul" era profetul Elisha din Israel care-i spunea regelui sau "vorbele pe care le rosteste maria ta in odaia de culcare", aceasta continea implicatia ca Elisha isi procura informatiile prin ESP (extra-sensory perception), dar nu se indica daca prin telepatie sau clarauditie. La inceputul secolului al XIX-lea incepuse sa se contureze ideea ca gandurile si sentimentele pot fi transmise la distanta direct de la o persoana la alta; o forma de comunicare diferita, superioara si mai personala fata de clarviziune, la al carei sens incepuse sa se asocieze imaginea unei tiganci ghicitoare la balci. Incepusera sa circule istorisiri despre oameni renumiti - barbati, femei - care s-au pomenit dintr-o data, fara vreun motiv aparent, coplesiti de o adanca intristare; cu posta urmatoare au primit vestea ca vreo ruda sau prieten apropiat a murit. In timp ce lucra unele compozitii ale sale, in 1833, Schumann a fost urmarit timp de patru zile de un pasaj muzical care-l facea sa-si imagineze numai tablouri cu cosciuge si chipuri deznadajduite de durere; incercand sa-i gaseasca un titlu, i-a venit in minte "Leichenphantasie" (Fantezie funerara). Abia atunci cand a sosit o scrisoare de la o cumnata anuntandu-l de moartea fratelui sau a simtit Schumann ca "totul se explica", iar compozitia a fost rebotezata "Nocturna". Prima prezentare oficiala a fenomenului de citire a gandului ca notiune independenta a fost facuta intr-o comunicare de catre William Barrett, profesor de stiinte la Colegiul Regal de Stiinte din Dublin. Barrett urmarise experientele mesmerice ale unui prieten, iar unul dintre copii din sat ce fusese testat - observase Barret - putea "simti" si "gusta" ce simtea sau gusta hipnotizatorul. Frederic Myers si-a dat totusi seama ca are nevoie de un alt termen deoarece "citirea gandurilor" ajunsese sa fie utilizat pentru a desemna o forma de spectacol apreciata de publicul de music-hall in care artistii se prefaceau ca pot citi gandurile, cand de fapt se dedau la inselatorie. El a propus termenul de "telepatie", definind-o ca pe "comunicarea impresiilor de orice fel de la o minte la alta pe cale independenta de caile cunoscute ale simturilor"; si, spre deosebire de atatea alte incercari de grefare a unor perfectionari in terminologie, acest termen "a prins" nu numai in randul cercetarilor metapsihice, ci si intr-al publicului larg. ### Rata arboricola cu pantec negru (Dendrocygna autumnalis) Rata arboricola cu pantec negru (50 cm) este raspandita in America de Sud si Centrala. Este o pasare retrasa, sfioasa. Hrana si-o procura de obicei noaptea si ea consta mai ales din seminte. In general, penajul este cafeniu cu pantecele negru. ### Rata arboricola vaduva (Dendrocygna viduata) Rata arboricola vaduva (48 cm) se regaseste frecvent in tinuturile tropicale ale Africii si ale Americii de Sud. Specific sunt picioarele lungi si obiceiul pe care-l are sa stea mai mult in arbori. Coloritul ii este cafeniu-roscat. ### Gasca uriasa (Cygnopsis cygnoides) Gasca uriasa (inaltime 90 cm), traieste in nordul arctic al Federatiei Ruse. Caracteristic ii este ciocul puternic, asemanator celui de lebada. Penajul gri-cafeniu cu penele dosului aripilor cu tivuri deschise. ### Lebada cu gat negru (Cygnus melanocoryphus) Lebada cu gat negru (inaltime 100 cm); este raspandita in sudul Americii de Sud si in insulele Falkland. Are corpul alb, cu capul si jumatatea anterioara a gatului negre. Picioarele si baza ciocului sunt oranj. ### Lebada australiana neagra (Cygnus atratus) Lebada australiana neagra (inaltime 120 cm) traieste in Australia si Tasmania. Este frecventa ca pasare decorativa in gradinile zoologice. Penajul il are complet negru, cu varfurile aripilor albe. ### Gasca polara (Anser caerulescens) Gasca polara (inaltime 64-76 cm) poate fi regasita in Romania doar in unele gradini zoologice. Apare foarte rar in Europa, ea clocind in regiunile arctice ale Americii de Nord si ale Groenlandei. Specia se prezinta in doua forme de colorit, alb si albastru-cenusiu. Varfurile negre ale aripilor ii sunt caracteristice. Bobocii au penajul cenusiu-deschis. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. ### Gasca de India (Anser indicus) Gasca de India (inaltime 75 cm) a ajuns la noi in tara in 1934 in Transilvania, probabil dupa ce a evadat dintr-o gradaina zoologica, deoarece specia cloceste doar in Tibet si ierneaza in India. Coloritul corpului este gri-albastrui, iar varful aripilor negru. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. ### Gasca cu obraz alb (Branta leucopsis) Gasca cu obraz alb (inaltime 60-70 cm) a fost semnalata de cateva ori accidental in sezonul rece la noi. Cuibareste in regiunile arctice. Corpul este gri-albastrui, cu obrajii si partea inferioara a corpului albe. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. ### Gasca gulerata (Branta bernicla) Gasca gulerata (inaltime 56-62 cm) se intalneste la noi doar accidental, in sezonul rece. Are un penaj negricios, cu abdomenul si un guler de pene albe inaintea gatului. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Cloceste in regiunile arctice. ### Gasca cu piept rosu (Branta ruficollis) Gasca cu piept rosu (inaltime 53-56 cm) cuibareste in regiunile arctice, la noi fiind un oaspete de iarna, in special in regiunea complexului lagunar Razelm. In trecut aparea in numar mic si neregulat; in ultima decada soseste pentru a ierna in carduri foarte numeroase, aproape jumatatea populatiei mondiale. Este gasca cu penajul cel mai frumos colorat intalnit la noi. Obrajii, gatul si partea anterioara a pieptului sunt caramiziu-aprins. In rest penajul este intunecat, tivit cu dungi sinuoase albe. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Primavara se reintoarce in nord, ca si populatiile care au iernat in sudul Marii Caspice. ### Gasca de semanatura (Anser fabalis) Gasca de semanatura (inaltime 71-89 cm) apare rar la noi si poate fi vazuta vestul tarii. Cuibareste in nordul Eurasiei. Talia este asemanatoare gastei de vara, cu care se poate confunda si la penaj, dar, spre deosebire de aceasta, gasca de semanatoare are capul, gatul si partea anterioara a corpului mult mai intunecata. De asemenea ciocul este negru spre radacina si oranj-galben spre varf, fata de cel al gastei de vara, care-l are trandafiriu uniform. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Primavara trec in drumul lor spre nord si populatiile care au iernat in sudul Europei. ### Garlita mica (Anser erythropus) Garlita mica (inaltime 53-68 cm) apare in Romania toamna, sosind din tinuturile arctice. Penajul este cenusiu cu alb pe frunte pana deasupra ochilor. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Primavara se reintoarce in tinuturile nordice. ### Garlita mare (Anser albifrons) Garlita mare (inaltime 68-76 cm) soseste toamna la noi, adesea iernand in numar considerabil in vecinatatea apelor cu semanaturi intinse prin apropiere. Are penajul cenusiu cu putin alb in jurul ciocului. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Cuibareste in regiunile tundrei eurasiatice. Primavara se indreapta spre nord. ### Gasca de vara (Anser anser) Gasca de vara (inaltime 76-89 cm) este singura specie de gasca clocitoare la noi. Isi face cuibul indeosebi in Delta Dunarii si complexul lagunar Rezelm, sosind primavara si plecand toamna. Corpul este cenusiu cu dungi curmezise subtiri. Cuibareste in stufarii dese si pe plaur vechi. Aceasta specie este stramosul multor rase de gaste domestice cu care se poate incrucisa adesea. In ierni blande, populatii nordice, la care se pot asocia si exemplare ce au clocit la noi, ierneaza uneori in lagunele marine si baltile neinghetate. Iarna insa majoritatea pasarilor migreaza spre tinuturile din nord-estul Marii Mediteranene. ### Lebada mica (Cygnus bewickii) Lebada mica (inaltime 122 cm) este o aparitie occidentala la noi, desi specia ierneaza frecvent la tarmul Marii Caspice. Are un penaj complet alb, iar ciocul negru cu galben la baza. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Cuibareste in tinuturile mlastinoase ale tundrei. ### Lebada de iarna (Cygnus cygnus) Lebada de iarba (inaltime 145 cm) este o pasare ce cuibareste in nordul Siberiei, cu un penaj complet alb, venind in carduri adesea numeroase ca sa ierneze mai ales in tinuturile din Delta Dunarii si complexul Razelm. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Primavara se reintoarce spre locurile nordice de cuibarit. ### Lebada de vara (Cygnus olor) Lebada de vara (inaltime 150 cm) vine in tara noastra numai in sezonul cald si cuibareste indeosebi in baltile Deltei Dunarii. Isi instaleaza cuibul in stufarisurile nepatrunse sau pe planul vechi, fixat. Bobocii au penajul cenusiu, care numai in anul al treilea devine complet alb. Pe marginea ambelor mandibule ciocul este format din lamele cornoase. Are o limba carnoasa, musculoasa, cu o sensibilitate foarte pronuntata la partea anterioara, care adesea este dantelata. Este o buna zburatoare, putand parcurge in timpul migratiilor distante foarte lungi. Se hraneste cu ierburi, plante acvatice, radacini, dar si cu hrana animala ca viermi, larve acvatice, crustacei, melci, insecte, pe care le alege printr-un fel de filtrare a apei si malului, dar si cu pesti. Iarna, pasarile migreaza spre sudul Marii Caspice, in Delta Nilului si estul Marii Mediteranene. In iernile blande, in lagunele Marii Negre ori in preajma baltilor neinghetate din interiorul tarii, ierneaza unele populatii nordice la care se pot asocia si exemplare ce au cuibarit la noi. ### Jabiru (Jabiru mycteria) Jabiru (inaltime 150 cm), este barza uriasa care traieste in sudul Americii de Nord si in padurile seculare ale Americii de Sud, pana-n Argentina. Corpul este cenusiu-deschis uniform. Clampaniturile ciocului sau amintesc rafalele unei mitraliere. Se hraneste cu animale din malul apelor sau cu mamifere mici din stepe. Este, de asemenea, cautat pentru a fi capturat si adusa in gradinile zoologice. ### Marabu (Leptoptilus crumeniferus) Marabu (inaltime 125 cm) se regaseste in Africa tropicala, are o talie mare si un cioc foarte puternic. Coloritul este brun cu bare albe pe aripi. Pieptul si abdomenul sunt albe. La gat poseda un sac de piele, care este in legatura cu narile. Cuibareste in colonii, instalandu-si cuiburile in arbori. Se hraneste cu resturile ramase de la animalele sfasiate de rapitoare. In trecut pasarea a fost mult vanata pentru renumitele sale pene "marabu", cautate in industria imbracamintei. In prezent formeaza exponate apreciate ale gradinilor zoologice. ### Barza neagra (Ciconia nigra) Barza neagra (inaltime 96 cm) cuibareste mai rar la noi, fiind mai mult o pasare de trecere in special toamna. Penajul este negru cu reflexe verzui. Dedesubt corpul este alb. Pentru cuib prefera arborii inalti. In tinuturile carpatice o intlanim in padurile de amestec. In zborul planat, la mari inaltimi, tine gatul si picioarele intinse. Toamna migreaza in Africa, la sud de Sahara. ### Barza alba (Ciconia ciconia) Barza alba (inaltime 100 cm) apare in sezonul cald la noi, cuibarind indeosebi in zonele joase, cu tinuturi umede in vecinatate. Are corpul alb cu penele mari ale aripilor negre. In zborul planat, la mari inaltimi, tine gatul si picioarele intinse. Este o pasare aproape total antropofila, instalandu-si cuibul pe acoperisurile caselor, pe cosuri, stalpi electrici, dar si in arbori batrani. Se hraneste cu broaste, serpi, soparle, gandaci. Ierneaza in Africa estica si de sud. ### Pasarea ciocan (Scopus umbretta) Pasarea ciocan (inaltime 60 cm) traieste in Africa de sud si Sahara, peninsula Arabia si insula Madagascar. Coloritul penajului este cafeniu inchis. Pe cap are o creasta de pene pe care pasarea o ridica si o coboara alternativ. Este mai activa dimineata si seara. Ziua sta mai mult ascunsa. Traieste in vecinatatea raurilor si mlastinilor, construindu-si un cuib rotund si izbitor de mare, cu un diametru pana la 2 m. Cuibul, cu mai multe despartituri, este instalat la infurcarea unor crengi, la mica inaltime de sol. Puii, pana se dezvolta complet, raman in cuib. Hrana consta din diferite animale acvatice, indeosebi pesti. Viata ascunsa a acestor pasari a dat nastere la multe legende printre bastinasi. ### Pasarea gheata (Balaeniceps rex) Pasarea gheata (inaltime 150 cm) traieste in desisurile nepatrunse de papirus ale Nilului superior. Corpul este uniform gri-cenusiu. Are o talie mare, picioare lungi, aripi late si lungi. Cand zboara, isi trage gatul inapoi, sprijinandu-si pe umeri capul sau mare, cu ciocul enorm asemanator unei ghete de lemn. Zboara greu si nu o face decat la mare nevoie. Masculul e ceva mai mare decat femela. Se hraneste cu pesti, dar mai ales cu pui de crocodil si cu broaste testoase, pe care le prinde si le retine cu ciocul sau de o forma unica la pasari. ### Buhaiul de balta (Botaurus stellaris) Buhaiul de balta (inaltime 76 cm) desi apare primavara in multe balti cu stufarisuri din tara, tot Delta Dunarii ii este locul perfect. Penajul are un colorit general galbui-roscat, cu striatiuni fine negricioase. Cuibareste izolat pe plaur ori la marginea apei, in stufarisurile dese, vechi. La apropierea primejdiei i-a o pozitie imobila, complet verticala, cu ciocul in sus, fiind greu de observat, deoarece dungile verticale de pe corp imita perfect tulpinile stufarisului intre care se afla. Datorita traiului permanent in stuf este foarte rar vazut de catre om. Doar cunoscutul sau sunet patrunzator, in special din epoca reproducerii, ii tradeaza prezenta. Toamna migreaza in tinuturile nordice, de este si centrale ale Africii si in sud-vestul Asiei, unde ierneaza. In iernile blande unele exemplare raman la noi in locuri cu apa neinghetate. ### Starcul pitic (Ixobrychus minutus) Starcul pitic (inaltime 35 cm) este prezent la noi numai in sezonul cald. Spre deosebire de majoritatea rudelor sale, nu cuibareste in colonii, ci izolat in masa stufului unde isi petrece aproape tot timpul. Masculii au coloritul galbui cu mijlocul spatelui si aripile negricioase. Femelele si puii sunt cafeniu-roscati. La apropierea omului, pentru a nu risca un zbor ineficace din desisul stafului, ia o atitudine de completa imobilitate, intr-o pozitie verticala, cu ciocul indreptat ca o sulita in sus, devenind de neobservat chiar de la 1 m distanta, disimulandu-se intre tulpinile stufului. Toamna migreaza spre continentul african, unde ierneaza. Se hraneste cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. ### Starcul de noapte (Nycticorax nycticorax) Starcul de noapte (inaltime 61 cm) este o prezenta a tinuturilor de noapte, cu stufarisuri si salcii. Aici isi instaleaza coloniile de cuiburi. Coloritul corpului este cenusiu cu crestetul si spatele negre. Are degetul extern unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Puii au un penaj uniform cafeniu, cu pete marunte albicioase. Vaneaza si pe intuneric si in amurg. Se hraneste cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. Toamna migreaza pentru iernare spre continentul african, ocolind pustiurile Sahara si Kalahari. ### Egreta mare (Egretta alba) Egreta mare (inaltime 90 cm) se intalneste in anotimpul cald, indeosebi in Delta Dunarii. Vanata in trecut pentru penele ei ornamentale mult cautate, in prezent este imputinata in urma modificarii conditiilor ei de trai de catre om. Are penajul alb si uniform. Are picioarele inalte, gatul si ciocul lungi. Degetul extern este unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Pe laturile pieptului si a spatelui au niste zone de puf pudrant, cu care pasarea isi impermeabilizeaza penajul. Zboara lent, tinand in timpul zborului gatul strans, in forma de S. Se hraneste cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. Cuibareste prin intinderile de stuf, in locuri mai putin expuse indundatiilor, ferite de zgomot. Toamna pleaca ca sa ierneze in tarile din jurul Marii Mediteranene. ### Egreta mica (Egretta garzetta) Egreta mica (inaltime 56 cm) este o pasare de vara care cuibareste in special in Delta Dunarii, in colonii mixte. Are coloritul alb imaculat. Are picioarele inalte, gatul si ciocul lungi. Degetul extern este unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Pe laturile pieptului si a spatelui au niste zone de puf pudrant, cu care pasarea isi impermeabilizeaza penajul. Se hraneste cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. In perioada reproducerii isi dezvolta frumoasele pene ornamentale pe cap si in regiunea spatelui, mult cautate in trecut ca podoabe vestimentare. Toamna migreaza spre tinuturile de iernare in jurul Marii Mediteranene. ### Starcul galben (Ardeola ralloides) Starcul galben (inaltime 47 cm) se regaseste in special in Delta Dunarii in sezonul cald, unde cuibareste in colonii mixte, impreuna cu cormoranii mici, egrete mici, tiganusi etc. Spatele este galben-cafeniu-deschis, iar aripile si partea de dedesubt a corpului albe. Are picioarele inalte, gatul si ciocul lungi. Degetul extern este unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Pe laturile pieptului si a spatelui au niste zone de puf pudrant, cu care pasarea isi impermeabilizeaza penajul. Zboara lent, tinand in timpul zborului gatul strans, in forma de S. Vaneaza diferite insecte sau larve acvatice, stand tupilat la marginea baltilor sau pe frunzele plutitoare de nuferi. Iarna si-o petrece in Africa, la sud de Sahara. ### Starcul rosu (Ardea purpurea) Starcul rosu (inaltime 79 cm) este o pasare de vara, fiind raspandita in preajma baltilor cu stufaris, mai frecvent insa in Delta Dunarii. Coloritul penajului este gri-albastrui, cu capul, gatul si flancurile corpului roscate. Are picioarele inalte, gatul si ciocul lungi. Degetul extern este unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Pe laturile pieptului si a spatelui au niste zone de puf pudrant, cu care pasarea isi impermeabilizeaza penajul. Zboara lent, tinand in timpul zborului gatul strans, in forma de S. Se hraneste cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. Cuibareste in stufarisuri vechi, in colonii, in locuri retrase si linistite. Toamna se indreapta spre continentul african, unde ierneaza in afara pustiurilor Sahara si Kalahari. ### Starcul cenusiu (Ardea cinerea) Starcul cenusiu (inaltime 96 cm) este o pasare de vara intalnita in diferite tinuturi de balta inconjurate de stufarii, mai ales in Delta Dunarii. Penajul predominant gri, cu gatul si pieptul albicios. Are picioarele inalte, gatul si ciocul lungi. Degetul extern este unit cu cel mijlociu printr-o mica palmatura, formand astfel o suprafata de sustinere mai mare pe substratul milos. Pe laturile pieptului si a spatelui au niste zone de puf pudrant, cu care pasarile isi impermeabilizeaza penajul. Zboara lent, tinand in timpul zborului gatul strans, in forma de S. Se hhranesc cu pesti, tritoni, broaste si diferite animale acvatice sau din vegetatia umeda. Cuibareste, de regula, in masa stufului, in colonii, in locuri greu accesibile. In tinuturile lipsite de stufarii, dar in locuri bogate in hrana, cuibareste chiar mai departe de apa, in arbori inalti, asemenea colonii oferind o imagine cu totul neobisnuita pentru aceste pasari. Toamna migreaza spre locurile de iernare din sud-vestul Europei, nord-estul Africii si la sud de Sahara. In ierni blande sau in locuri unde apa nu ingheata, unele exemplare ramana la noi. ### Ibisul rosu si alb Ibisul rosu (Eudocimus ruber) (inaltime 60 cm) traieste in regiunile mlastinoase din nordul Americii de Sud, avand penajul de un splendid colorit rosu, iar ciocul negru-cafeniu. Ibisul alb (Eudocimus albus) (inaltime 60 cm) este raspandit in statele sudice ale S.U.A., Mexic si America Centrala, este foarte asemanator ca forma si marime cu ibisul rosu, parand a fi chiar doua varietati de culoare ale aceleiasi specii. ### Tiganusul (Plegadis falcinellus) Tiganusul (inaltime 56 cm) este o pasare inca numeroasa in Delta Dunarii, cuibarind in colonii mixte, cu alte specii, in salciile pitice din masa intinderilor de stuf. Penajul este negru cu puternice reflexe metalice verzui, iar umerii, gatul si capul brune. Consuma, ca si lopatarul, o fauna acvatica daunatoare ce consta mai ales din lipitori, melci, tritoni. Toamna migreaza in valea Nilului si in restul Africii de la sud de Sahara. ### Lopatarul (Platalea leucorodia) Lopatarul (inaltime 86 cm) este o pasare de vara pentru tara noastra care se intalneste in special in baltile Deltei Dunarii. Are coloritul alb cu putin galben la baza ciocului si pe gat. Este o pasare foarte rara in ultimele doua decenii, datorita patrunderii tot mai mult a omului in gabitatul sau. Cuibareste de regula in mici colonii, iar cuibul si-l instaleaza in mijlocul stufariilor dese. Hrana consta in diferite nevertebrate daunatoare. Toamna migreaza spre valea Nilului si Africa centrala si de sud-vest. ### Anhinga americana (Anhinga anhinga) Anhinga americana (inaltime 70-90 cm) este raspandita in Lumea Noua, din sudul Statelor Unite pana-n Argentina. Penajul este negru cu nuante verzi si striuri albe lunguiete. Are gatul si pieptul negre. Are un cioc foarte ascutit, cap mic si gatul lung si subtire. Pescuiesc adesea in cete, prinzand pestii pe care-i strapung cu ciocul, proiectat fulgerator, asemenea unui harpon. Se pot cufunda in apa cu multa usurinta. ### Anhinga africana (Anhinga rufa) Anhinga africana (inaltime 90 cm) traieste in regiuni de balti si mlastini inconjurate de copaci in care-si instaleaza cuiburile. Coloritul negru al penajului are nuante pronuntate verzi si striuri albe lunguiete. Gatul si pieptul sunt roscate. Are un cioc foarte ascutit, cap mic si gatul lung si subtire. Pescuiesc adesea in cete, prinzand pestii pe care-i strapung cu ciocul, proiectat fulgerator, asemenea unui harpon. Se pot cufunda in apa cu multa usurinta. Este raspandit in Irak, Africa, la sud de Sahara, si in insula Madagascar. ### Fregata cu pantec alb (Fregata andrewsi) Fregata cu pantec alb (inaltime 88-100 cm) cloceste numai in insulele din Oceanul Indian. Corpul este negru cu reflexe verzui, iar pantecele este alb. Este foarte bine adaptat la zborul rapid si de durata, fiind o pasare de prada cu ciocul intors la capat. Membranele interdigitale sunt reduse. Mersul si inotul ii este aproape imposibil. Noaptea si-o petrece dormind in arbori. Isi procura hrana fie in felul unor specii de lupi-de-mare, urmarind ca si acestia, intr-un zbor rapid, diferite pasari marine, pe care le forteaza sa-si arunce prada si pe care Fregata cu pantec alb o ia din zbor, fie vanand pesti zburatori sau prinzand prin plonjare diferite animale, ce se afla la cativa centimetri de suprafata apei. Cuibaresc in colonii mari, in arbori pitici, uneori si cu alte pasari marine, unde cuiburile stau adesea lipite intre ele. Depun un singur ou. ### Fregata magnifica (Fregata magnificens) Fregata magnifica (inaltime 95-100 cm) traieste pe coastele tropicale atlantice si pacifice ale Americii. Uneori zboara peste istmul Panama in Pacific si invers, in Atlantic, ajungand in insulele Bermude, Florida ori sudul Californiei. Penajul negru al corpului are reflexe metalice verzui. Femela si tinerii au pieptul alb. In timpul reproducerii, masculii isi dezvolta in partea dinainte a gatului o punga rosie de piele. Femelele sunt mai mari decat masculii. Este foarte bine adaptat la zborul rapid si de durata, fiind o pasare de prada cu ciocul intors la capat. Membranele interdigitale sunt reduse. Mersul si inotul ii este aproape imposibil. Noaptea si-o petrece dormind in arbori. Isi procura hrana fie in felul unor specii de lupi-de-mare, urmarind ca si acestia, intr-un zbor rapid, diferite pasari marine, pe care le forteaza sa-si arunce prada si pe care Fragata magnifica o ia din zbor, fie vanand pesti zburatori sau prinzand prin plonjare diferite animale, ce se afla la cativa centimetri de suprafata apei. Cuibaresc in colonii mari, in arbori pitici, uneori si cu alte pasari marine, unde cuiburile stau adesea lipite intre ele. Depun un singur ou. ### Mirosuri si gusturi metapsihice Daca uneori comunicarile metapsihice trebuie sa-si forteze cale spre constientul nostru prin intermediul unuia sau altuia dintre cele cinci simturi, nu trebuie sa fie deloc surprinzator faptul ca exista o literatura bogata referitoare la mirosurile metapsihice. In hagiografie se fac in mod obisnuit referiri la "mireasma sanctitatii" ce domneste in atmosfera din jurul sfintilor sau a sfintelor sau chiar in jurul cadavrelor acestora; persoanele ce locuiesc in case bantuite de stafii au fost deseori confruntate cu miresme de cu totul alt gen - de obicei de stricaciune sau putreziciune; iar participantii la sedintele de spiritism au mentionat uneori prezenta unui miros specific asociat cu un spirit sau "autoritate" a spiritelor. Gustul - foarte dependent de simtul olfactiv pentru a putea fi simtit - a fost rareori mentionat in context metapsihic. Dar testele au evidentiat atat experiente metapsihice "olfactive", cat si "gustative". Desi este un fapt putin cunoscut, probele experimentale in sprijinul existentei mirosului si gustului de natura metapsihica sunt numeroase datorita descoperirii facute in anii '80 ai secolului al XVIII-lea de dr. J.H. Petein, fost presedinte al Societatii Medicale din Lyon. La testarea unei paciente pentru a constata ce poate ea "vedea" cand se afla in transa mesmerica, Petetin a descoperit ca aceasta putea, de asemenea, sa "guste mancarea" prin simpla atingere. Incepand de atunci, unul din modurile in care mesmeristii incercau fara succes sa-i convinga pe oamenii de stiinta conventionalisti de realitatea "inaltelor fenomene" ce se manifestau in unii suboecti cand acestia erau in transa a fost de a demonstra ca subiectii puteau identifica obiectele prin gust sau miros, fara a le putea efectiv gusta sau mirosi, adica prin "comuniunea de senzatii". Sursa: Brian Inglis – Enciclopedia fenomenelor paranormale, 1993 ### Clarsenzitivitatea Termenul de clarsenzitivitate este utilizat pentru a descrie transmiterea de informatii metapsihice prin impulsuri fizice directe. Insa ridica probleme de definitie, fiind indeobste greu de deosebit de procesul prin care corpul raspunde la stimuli fara interventia constientului. O "iluminare" telepatica sau precognitiva poate alerta organismul sa actioneze corespunzator intr-un mod in care persoanei in cauza sa i se para ca trupul sau a fost impins de un agent invizibil. Aceasta este explicatia lui G.N.M. Tyrrell pentru un caz intalnit de el. In lucrarea "The Personality of Man" (1946), isi aminteste de o intamplare descrisa de o femeie pe care o cunostea si care, pierzandu-si rubinul dintr-un inel in timp ce spala, a presupus ca acesta alunecase pe teava de scurgere. In dimineata urmatoare, aflandu-se in aceeasi camera, i s-a parut ca aude pe cineva spunand: "Si cum ramane cu rubinul?"; uitand ca era singura, a raspuns: "Oh, e pierdut pentru totdeauna". In momentul acela "mi s-a parut ca sunt luata de umeri si intoarsa in cealalta directie si primul lucru pe care mi s-au oprit ochii a fost rubinul ce stralucea pe podea intr-o raza de soare". Astfel de senzatii au fost des intalnite, mai ales in cazurile in care persoana la actiune este de parere ca a fost astfel salvata dintr-un pericol, s-au impinsa intr-un dezastru. ### Clarviziunea prin clarauditie Termenul de clarauditie a intrat in uzul mesmeristilor si spiritualistilor la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a determina sunetele sau vocile auzite in urechea interna ca si cum ar fi fost reale si a ajuns sa fie considerate ca reprezentand una din formele de clarviziune, in sensul larg al notiunii. Ea poate fi totusi telepatica sau precognitiva sau poate lua forma unei experiente din domeniul aparitiilor. Samanii erau deseori de parere ca informatiile ce le parveneau de la spirite erau pronuntate cu glas tare. La fel credeau si profetii din Vechiul Testament. In prima carte a lui Samuel se aminteste ca modul de comunicare prin clarauditie "era pretios in vremurile acelea; viziunea deschisa nu exista" - adica, nu exista clarviziunea; astfel incat batranul Eli, atunci cand a descoperit ca baiatul Samuel poate auzi poruncile Domnului, a stiut ca Israelul avea un nou profet "si intregul Israel, de la Dan la Beersheba, a cunoscut ca Samuel fusese menit sa fie profet al lui Dumnezeu". O alta personalitate importanta a vremii care avea darul clarauditiei este Socrate, care auzea instructiunile daemonului. "Facultatea divina a carei sursa este vocea ce-o aud are obiceiul de a mi se opune in permanenta chiar in privinta unor fleacuri in cazul in care sunt pe cale sa fac un pas gresit sau sa comit o eroare in orice problema", le spusese el judecatorilor care l-au condamnat la moarte; dar vocea nu l-a indrumat in aceea ocazie. "Care cred eu ca este explicatia acestei taceri? Va voi spune. Este comunicarea faptului ca ceea ce mi se intampla este un bine si ca aceia dintre noi care cred ca moartea este un rau se inseala." ### Vederea prin degete si urechi In cursul carierei sale de psihiatru de la sfarsitul secolului al XIX-lea, criminalistul italian Cesare Lombroso a tratat de isterie o fata si a descoperit ca aceasta "vedea cu urechile" - putea citi un text tiparit daca acesta era tinut pe laterala capului sau. Cand, in 1920, curiozitatea scriitorului francez Jules Romains a fost starnita de relatarile privind modul in care somnambulii reuseau sa realizeze o intreaga varietate de actiuni complicate in vreme ce ochii le erau strans inchisi, faptul l-a determinat sa se intrebe daca nu cumva ar putea fi vorba de un alt organ din corp care, in anumite conditii, s-ar putea substitui vederii normale si a descoperit ca unii dintre subiectii testati manifestau ceea ce el a descris ca facultate "paraoptica", care le permitea sa vada culorile si sa citeasca propozitii. Unii faceau uz de degete, dar altii foloseau alte organe pentru a "vedea". Cea mai vestita posesoare de vedere "paraoptica" din vremurile contemporane a fost Rosa Kulesova, o fata aproape oarba din Ural, care a descoperit ca poate "vedea" cu degetele. Doctorul sau - se intelege, sceptic - a testat-o si a fost surprins sa constate ca intradevar putea. Drept urmare, Rosa a prezentat demonstratii incununate de succes pentru membrii Academiei Sovietice de Stiinte si s-a supus numeroaselor teste menite sa descopere daca nu cumva vreunul din celelalte cinci simturi nu erau responsabile de acesy lucru - de exemplu, sa se constate daca varfurile degetelor erau eventual extraordinar de sensibile la textura (permitandu-i sa citeasca tipariturile obisnuite ca pe Braille) sau la coloranti (permitandu-i sa simta culorile). Nu s-a putut stabili nici o explicatie de acest fel; si in cele din urma investigatorii sai s-au decis asupra acceptarii unei noi facultati, "biointroscopia". Cercetand "inaltele fenomene", mesmeristii au intalnit deseori ceea ce au denumit autoscopie: facultatea unor subiecti in transa de a "vedea" in interiorul corpului lor sau in corpul altor oameni. Unul dintre a impresionat in mod deosebit membrii unui comitet al Academiei Franceze de Stiinte, pronuntand un diagnostic ce contrazicea diagnosticul stabilit de medicii sai; cand femeia a murit la putin timp aceea, s-a constatat ca diagnosticul autoscopic fusese corect. Explicatia cea mai plauzibila pentru vederea paraoptica, biointroscopia sau autoscopia este ca aceasta este fundamental vizionara, degetele sau alte organe servind doar ca instrumente indicatoare ce concentreaza facultatea. Relatarile din China despre descoperirea unor copii care pot "vedea" cu diferite parti ale corpului, chiar si cu spatele, tind sa confirme ipoteza. Cercetatorii sovietici, extrem de grijulii sa evite a se pronunta in legatura cu ceva ce ar putea fi luat in ras ca paranormal, au tinut sa sublinieze ca Rosa nu era metapsihica in alte privinte; dar aceasta era de fapt victima unor accese - legate in mod traditional, in samanism, cu facultatile pemapsihice. Cu toate ca prezenta semne de deficienta mintala, ceea ce facea mult mai usoara negarea de catre sceptici a calitatilor ce i se atribuiau, relatarile despre facultatile sale au alcatuit un dosar impresionant; in orice caz, asa cum s-a intamplat adesea, publicitatea legata de ea a condus la descoperirea multor alte persoane cu puteri similare. Sursa: Brian Inglis – Enciclopedia fenomenelor paranormale, 1993 ### Clarviziunea calatoare Mesmeristii primei jumatati a secolului al XIX-lea povesteau mereu de cazuri de clarviziune "calatoare" printre "inaltele fenomene", dar intr-un sens nelamurit. Ei ordonau unui subiect hipnotizat sa viziteze o alta incapere din aceeasi cladire - sau o incapere din alt oras - si sa o descrie, povestind in acelasi timp ce se intampla acolo in acel moment, amanuntele putand fi controlate mai tarziu. Dintre "vizionarii calatori", cel mai vestit a fost Alexis Didier, care si-a castigat in secolul XIX-lea o reputatie internationala datorita abilitatii sale de a spune persoanelor necunoscute lui, adeseori straini curiosi si sceptici, ceea ce putea "vedea" cand "calatorea" in orice loc pe care acestia doreau sa-l indice; o abilitate confirmata in urma unor teste de chiar cel mai mare magician al epocii, Robert-Houdin. Intr-o imprejurare, M. Séguier, presedintele tribunalului francez, a crezut ca l-a prins pe Alexis cu o greseala cand, descriindu-i - la cerere - alcatuirea biroului sau, acesta a pomenit de un clopotel asezat pe birou. Séguier stia ca pe biroul sau nu fusese nici un clopotel in dimineata respectiva, dar, la intoarcerea acasa, a descoperit ca fusese pus acolo de sotia sa. J.B. Marcillet, managerul si hipnotizatorul lui Alexis, a strans o multime de astfel de relatari, atestate de personalitati cunoscute ale vietii publice - printre care si Victor Hugo. Singura explicatie l-a care s-au putu gandi defaimatorii sai a fost aceea ca Marcillet trebuie sa fi avut agenti in intreaga europa, care sa fi aflat dinainte cine urma sa-l testeze pe Alexis si sa-i fi furnizat acestuia informatiile necesare despre respectivele persoane; o ipoteza atat de hazardata incat devenea fara voie o marturie in favoarea puterilor lui Alexis. Dar "calatorea" intr-adevar Alexis - poseda el un component metapsihic care vizita in realitate locurile pe care le descria? Una din convingerile asociate samanismului era ca spiritul samanului putea, daca dorea, sa-si paraseasca trupul in timp ce se afla in transa si sa viziteze locuri aflate la zece sau o suta de mile distanta pentru a culege informatii. O data cu crearea Societatii pentru Cercetari Metapsihice in secolul al XIX-lea si strangerea de catre Gurney si altii a tuturor relatarilor anecdotice vrednice de incredere, pe care puteau pune mana, referitoare la fenomene metapsihice de orice fel, au fost primite si cercetate cateva cazuri cuprinzand cateva elemente reale de "calatorie". Reverendul P.H. Newman descria cum, pe cand era inca sceptic in privinta unor asemenea manifestari, a visat ca a vazut-o pe femeia ce urma sa-i fie sotie urcand treptele unei scari si ca el a cuprins-o cu bratul dupa mijloc; isi notase ora, zece fix; iar cand s-a trezit, a doua zi de dimineata, i-a scris acesteia, povestindu-i visul. Scrisoarea lui s-a incrucisat pe drum cu una din partea ei, care relata ca, in timp ce se ducea la culcare, la zece fix, i-a auzit pasii pe scara si i-a simtit bratul in jurul mijlocului. A urmat o perioada de experimente in cadrul carora cercetatori metapsihici amatori incercau sa "calatoreasca" pentru a-i vizita pe cei dragi sau pe unii colegi, iar in cateva cazuri persoanele vizitate au relatat despre viziuni sau voci, confirmand faptul ca acel calatos isi facuse intr-un fel simtita prezenta. Dar interesul pentru acest gen de cercetare a scazut si, cand au inceput din nou sa fie consemnate relatari cu privire la experiente de clarviziune calatoare, accentul s-a pus pe un alt tip de fenomen: relatarile unor persoane care, pe cand dormeau, motaiau sau isi pierdusera cunostinta, au simtit ca si-au parasit trupul si s-au inaltat catre tavan, de unde au observat si uneori au ascultat ce se intampla dedesubp. Sursa: Brian Inglis - Enciclopedia fenomenelor paranormale, 1993 ### Vederea secundara in clarviziune Clarviziunea, in sensul mai ingust de a "vedea" pe cale paranormala, era in trecut numita vedere secundara; si, pentru clarificarea notiunii, expresia ar putea fi foarte bine repusa in uz. Exploratorii si misionarii au descoperit ca in comunitatile tribale vederea secundara era un lucru atat de obisnuit incat se considera ca fiind de la sine inteles, singura diferenta fata de simturile celelalte constand in aceea ca se utiliza numai cand era nevoie pentru un scop anume. La zulusi, oricine pierdea cate ceva incerca sa intre intr-o stare de concentrare pana cand ii aparea viziunea locului unde se afla lucrul respectiv: "imaginea este atat de limpede incat parca nici nu ar fi vorba de o viziune interioara", nota episcopul Gallaway, un observator atent si perspicace al obiceiurilor zulusilor, "ci ca si cum ar fi vazut chiar lucrul respectiv si locul unde se afla". Samanii triburilor trebuiau sa fie vizionari, tot asa cum au fost profetii Vechiului Testament si "prorocii" epocii clasice. Vechiul Testament e plin de astfel de exemple. Potrivit evangheliilor, Iisus a facut deseori uz de vedere secundara, la fel ca si contemporanul sau, calatorul si filozoful grec Apollonius din Tyana. Pe cand se afla la Efes, acesta a inceput brusc sa descrie un atac asupra crudului imparat Domitian de la Roma, indemnandu-i pe asasini cu fervoare crescanda, spre uimirea celor de fata; acestia au fost si mai surprinsi ulterior la aflarea stirii ca Domitian fusese realmente asasinat la timpul respectiv. In secolul al XV-lea, vederea secundara a Ioanei d'Arc a contribuit in a face din ea o legenda chiar in timpul vietii sale; dar, probabil, cea mai faimoasa demonstratie de "vedere" a ceea ce se intampla la distanta a fost facuta, trei secole mai tarziu, de catre Emanuel Swedenborg pe cand se afla la o receptie in Göteborg unde participau oficialitati locale, unii dintre acestia aducand mai tarziu marturie asupra exactitatii povestirii. Intrand brusc in transa, Swedenborg a "vazut" si a descris incendiul care pustiia Stockholmul la 300 de mile departare, relatand detaliat cursul urmat de foc. Mai tarziu, cand a sosit un curier de la Stockholm, s-a putut constata ca directia urmata de flacarile incendiului se potrivea exact relatarii lui Swedenborg. In timpurile moderne, un celebru vizionar a fost olandezul Gerard Croiset, apropiat colaborator al unuia dintre parapsihologii de marca ai Europei, profesorul Willem Tenhaeff de la Universitatea din Utrecht si, de asemenea, al politiei olandeze, contribuind la solutionarea multor enigme. Croiset era foarte solicitat pentru cazurile de disparitii fara urma ale unor persoane; din pacate, deseori acesta era obligat sa le spune rudelor ingrijorate ca persoana disparuta nu mai era in viata deoarece "vazuse" cadavrul ei si putea indica politiei locul unde se afla. Croiset refuza orice plata pentru serviciile sale, considerand ca poseda un dar divin, pe care - daca incerca sa-l exploateze pentru castig - l-ar putea pierde. Disponibilitatea de a se lasa testat a permis ca majoritatea cazurilor sale sa poate fi urmarite indeaproape; iar analiza acestora a relevat ca-si obtinea informatiile prin imagini vizuale care i se prezentau ca franturi de film, aratandu-i ce se intampla, se intamplase sau urma sa se intample la distanta. La inceputul secolului al XIX-lea, celebrul epitrop elvetian de nationalitate germana, publicistul si dramaturgul Johann Zschokke, a avut multe asemenea experiente. Cu oarecare sfiala, acesta rememoreaza in autobiografia sa ca, ocazional, atunci cand se afla in compania unor persoane straine, avea brusc revelatia vietilor acestora. ### Ce este clarviziunea? Asa cum este definita de Michael Thalbourne in al sau "Glossary of Terms Used in Parapsychology" (1983), clarviziunea este "achizitionarea paranormala de informatii referitoare la un obiect sau la o intamplare actuala fizica"; autorul avertizeaza in continuare ca nu trebuie confundata cu "interpretarea vulgara a <> ce inseamna <>". Cercetatorii metapsihici au facut unele incercari de eliminare a confuziei prin introducerea unui noi termen, dar fara succes: in timp ce termenul de Myers pentru "telepatie" a prins repede, termenul sau de "telesthesie" nu a intrat in uz. Asa ca ramanem cu clarviziunea si cu confuzia. Mai este vorba si de alta complicatie. In sensul riguros, termenul de clarviziune ar trebui folosit numai pentru cazurile cand informatia este furnizata paranormal prin "vedere" - ca in cazul aparitiilor vizibile. Informatia furnizata pe calea "auzirii de voci? are propriul termen, claraudiere, care a inceput sa fie folosit curent in vorbirea uzuala, tot asa cum termenul de clarsenzitivitate - mai lent in a se impune in limbaj - este folosit pentru efectele fizice transmise prin modalitati paranormale. Trebuie stabiliti termeni similari pentru achizitionarea de informatii pe cai paranormale prin miros si gust. Din comoditate, aceste manifestari sunt de obicei grupate in cadrul clarviziunii, desi s-ar putea ca ele sa fie telepatice, precognitive sau retrocognitive. Pot fi, de asemenea, incluse aici premonitiile care in mod traditional sunt atribuite celui de "al saselea simt". ### Faetonul cu coada alba (Phaethon lepturus) Faetonul cu coada alba (inaltime 85 cm) traieste in regiunea Oceanelor Pacific si Atlantic. Coloritul alb al corpului este intrerupt doar de penele negre ale umerilor si ale varfului aripilor. Are marimea unui porumbel. Are aripile foarte ascutite, iar caracteristic cozii sunt cele doua pene in mijlocul ei mult alungite si rigide, in forma de andrea. ### Faetonul comun (Phaethon aethereus) Faetonul comun (inaltime 65-100 cm) zboara deasupra Oceanelor Pacific, Atlantic si Indian. Plonjeaza cu mare iuteala asupra prazii (se hranesc cu pesti sau mluste). Cloceste in crapaturi de stanci, unde depune un singur ou. Penajul este alb cu striuri negre. Are marimea unui porumbel. Are aripile foarte ascutite, iar caracteristic cozii sunt cele doua pene in mijlocul ei mult alungite si rigide, in forma de andrea. ### Pelicanul rinocer (Pelicanus erythrorhynchus) Pelicanul rinocer (inaltime 135-175 cm) se intalneste in America de Nord, avand caracteristic o creasta pe mandibula superioara, care apare in epoca reproducerii, dar care apoi se usuca si cade. Are un cioc foarte lung, pana la 1/2 metru, maxilarul inferior fiind prevazut cu un sac de piele ce se poate dilata mult, si in care pestii se prind ca intr-un volog. Acesta nu se poate scufunda, datorita greutatii mici, datorita oaselor pneumatice usoare si a sacilor aerieni mult dezvoltati, care trimit ramificatii pana sub piele. Corpul este alb cu partea inferioara cenusie-deschis. ### Pelicanul de mare (Pelecanus occidentalis) Pelicanul de mare (inaltime 100-135 cm), raspandit de pe coasta vestica a Canadei pana-n sudul Americii de Nord, in Antile. Pescuieste numai in apa de mare, plonjand asupra pestelui de la inaltimi de 20 de cm. Socul contactului cu apa este amortizat de un strat de aer aflat sub pielea pieptului. Este caracterizat printr-un cioc foarte lung, pana la 1/2 metru, maxilarul inferior fiind prevazut cu un sac de piele ce se poate dilata mult, si in care pestii se prind ca intr-un volog. Acesta nu se poate scufunda, datorita greutatii mici, datorita oaselor pneumatice usoare si a sacilor aerieni mult dezvoltati, care trimit ramificatii pana sub piele. Adultii au colorit cafeniu-albicios pe spate si cafeniu inchis pe abdomen, iar puii cafeniu pe spate si alb dedesubt. ### Pelicanul cret (Pelecanus crispus) Pelicanul cret (inaltime 150-180 cm) cloceste in Delta Dunarii, sosind inca de la inceputul lunii martie. Constituie adevarate comori faunistice nu numai pentru avifauna tarii noastre, dar si pentru a intregii Europe. Adultii au coloritul alb-cenusiudeschis, cret pe cap si gat, iar puii sunt cenusii deschis. Este caracterizat printr-un cioc foarte lung, pana la 1/2 metru, maxilarul inferior fiind prevazut cu un sac de piele ce se poate dilata mult, si in care pestii se prind ca intr-un volog. Acesta nu se poate scufunda, datorita greutatii mici, datorita oaselor pneumatice usoare si a sacilor aerieni mult dezvoltati, care trimit ramificatii pana sub piele. Toamna se indreapta, zburand in carduri, spre cartierele de iernare din sudul Greciei, valea Nilului, Regiunea Golfului si tinutul de coasta din sudul Asiei pana-n vestul Indiei. ### Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) Pelicanul comun (inaltime 140-178 cm) cloceste in colonii in Delta Dunarii pe "insulele" de plaur din zonele greu accesibile imparatiei stufului, sosind inca de la inceputul lunii martie. Penajul adultilor este alb-roz, iar al puilor cafeniu-inchis. Este caracterizat printr-un cioc foarte lung, pana la 1/2 metru, maxilarul inferior fiind prevazut cu un sac de piele ce se poate dilata mult, si in care pestii se prind ca intr-un volog. Acesta nu se poate scufunda, datorita greutatii mici, datorita oaselor pneumatice usoare si a sacilor aerieni mult dezvoltati, care trimit ramificatii pana sub piele. Numeros in trecut, este mult imputinat in momentul de fata, din cauza combaterii nerationale facute de om. In prezent este pus sub protectia legii. Toamna paraseste tinuturile noastre plecand sa ierneze in Delta Nilului, Regiunea Golfului ori pe coastele asiatice pana-n India. ### Corbul de mare cu picioare albastre (Sula nebouxii) Corbul de mare cu picioare albastre (inaltime 85 cm) cuibareste pe coastele Pacificului, din Mexic pana-n Peru. Penajul predominant cafeniu, cu pete albe pe spate. Gatlejul si pantecele sunt albe. Au trupul indesat, ciocul ascutit, aripile ascutite si lungi. Pescuiesc cazand in picaj de la 30-40 m inaltime, adica o distanta mai mare decat a oricarei alte pasare care-si procura hrana in acest mod. Pentru amortizarea socului cu apa, au sub pielea peiptului o "saltea" formata din saci aerieni. ### Corbul de mare alb (Sula bassana) Corbul de mare alb (inaltime 90 cm) este una dintre cele mai mari specii dintre corbii de mare, traind intr-un numar de 20-30 de colonii, cu aproape un total de 100.000 de capete, din nordul Atlanticului pana la Cercul polar. Au trupul indesat, ciocul ascutit, aripile ascutite si lungi. Pescuiesc cazand in picaj de la 30-40 m inaltime, adica o distanta mai mare decat a oricarei alte pasare care-si procura hrana in acest mod. Pentru amortizarea socului cu apa, au sub pielea peiptului o "saltea" formata din saci aerieni. Puii au un penaj brun patat si abia dupa trei ani devine alb ca al parintilor si cu varful aripilor negru. ### "psi" - fortele metapsihice Denumirile de "parapsihologie" si "cercetare metapsihica" au functionat in tandem, accentul fiind pus pe experimente in conditii de laborator cu un numar mare de participanti pentru acumularea datelor statistice de fenomene "psi", un termen care este tot mai des folosit ca denumire atotcuprinzatoare pentru forta sau fortele implicate. A fost introdus de dr. R.H. Thouless de la Departamentul educatiei din Universitatea Cambridge, care, dorind un termen neutru ca sa desemneze totusi subiectul, a considerat ca aceasta litera a alfabetului grec va putea servi ca simbol prescurtat pentru intreaga gama de fenomene metapsihice, cum de altfel o si face. El este in mod curent folosit pentru a desemna fortele metapsihice, ca in "psi-mediat", ceea ce exprima diferenta dintre, sa zicem, un mesaj transmis prin transfer al gandurilor receptat cu mijloace senzoriale si o comunicare telepatica. Implicatia termenilor de "psi" si "paranormal" este deci ca exista forte - sau poate o singura forta ce ia diferite forme - care vor fi in cele din urma "naturalizate". Acest lucru va necesita aproape sigur o schimbare fundamentala in gandirea stiintifica pentru a le putea incorpora, deoarece exista in ele un element care le deosebeste de fortele ce sunt acceptate ca naturale. Daca s-ar intampla ca toate formele de voata sa fie sterse de pe suprafata Pamantului intr-un macel general, forta gravitatiei ar continua sa influenteze fluxul, iar in furtuna ar continua sa fie generata electricitatea in fulgere, dar nimic nu sugereaza ca psi va fi prezent. Intr-un fel aceasta se aseamana cu magnetismul, care este de obicei remarcat numai daca se asigura acest lucru prin aranjamente anume, ca in cazul acelor de busola. Dar psi pare sa aiba nevoie de fiinte vii (nu in mod necesar uman) prin care sa actioneze. Cea mai plauzibila explicatie este ca energia se afla acolo, raspandita in intregul spatiu, asteptandu-si Newton-ul care sa o aduca la stadiul in care stiinta sa o poata intelege; dar in momentul actual o putem doar observa prin intermediul efectelor asupra fiintelor vii si prin medierea acestora. Sau asupra celor morti si prin intermediul lor? Exista multe dovezi ce demonstreaza supravietuirea vietii umane dupa moarte intr-o forma imateriala, ca si capacitatea spiritelor (sau "entitatilor imateriale", cum prefera unii puristi sa le numeasca) de a exercita o influenta nu numai asupra mintiicelor vii, ci si prin efecte de tip poltergeist asupra materiei. S-au depus eforturi serioase pentru a explica aceste fenomene prin postulatul unei extensiuni a puterilor si facultatilor paranormale ale celor vii; dar problema este inca in discutie. In orice caz, in ambee ipostaze, se admite ca psi are nevoie de fiinte sau entitati vii pentru a se putea manifesta. Semnificatia acestui element din psi le scapa de cele mai multe ori oamenilor de stiinta atunci cand pretind demonstratiiale actiunii fortei si se asteapta ca acestea sa fie de genul celor care fac cu magnetismul. Pentru cercetare este mai indicat ca psi sa fie considerat un echivalent al fortei care ii face pe oameni sa se indragosteasca: adica ceva ce se intampla oamenilor prin oameni, dar nu poate fi demonstrat in felul in care magnetizezi o bucata de fier. Unii oameni sunt mai predispusi decat ceilalti si devin canalul prin care vine psi; putini pot uneori porni fluxul dupa propria dorinta. Dar nimeni nu a reusit sa porneasca fluxul si sa-l mentina destul de constant pentru a-i putea convinge pe sceptici. In 1949 Alister Hardy, profesor de zoologie la Oxford, si-a marturisit credinta in telepatie si importanta acesteia in cadrul conferintei anuale a British Association for the Advancement of Science; in anul urmator Royal Institution, ai carei membrii avusesera o atitudine transanta de indiferenta, si-a deschis portile pentru o dezbatere pe aceasta tema; iar in 1955 fundatia stiintifica independenta CIBA a organizat la Londra un simpozion international referitor la perceptia extrasenzoriala. In statele Unite, parapsihologia a fost implementata treptat ca obiect de curs la universitati, iar in 1969 American Association for the Advancement of Science a acceptat ca Parapsychological Association, organism international, sa devina membru afiliat. In ceea ce priveste publicul larg, paranormalul a fost adus in casele oamenilor datorita aparitiilor televizate ale lui Uri Geller. In cadrul lor, el reusea sa indoaie obiecte metalice si sa porneasca ceasuri si pendule care nu mai functionau de mult, nu numai in studio, ci - asa cum sute de telespectatori au marturisit in scris - in casele aflate pe tot cuprinsul tarii. Si, desi ulterior multi din cei care fusesera comvinsi de ceea ce vazusera si-au schimbat parerea, ajungand sa creada ca Geller trebuie sa fi fost un prestidigitator foarte abil, consemnari ale unor "mini-Gelleri" - provenind nu numai din Marea Britanie, ci si din alte parti ale lumii - si despre experiente de laborator organizate cu acestia au mentinut viu interesul publicului, mai ales fata de psihokinezie. In Statele Unite, aparitiile publice ale lui Geller, desi cu rezultate mai putin spectaculoase decat in Marea Britanie, au fost suficiente pentru a-i tulbura pe sceptici, iar in 1975 un grup al acestora a format Committee for Scientific Investigation of Claims for the Paranormal - CSICOP; dar nu a trecut prea mult timp pana ce membrii ce aderasera de buna credinta au inceput sa se retraga cand au constatat ca unii din componentii sai de frunte pareau interesati doar de demolarea acestor fenomene, utilizand in acest scop metode vadit nestiintifice. Pe masura ce au inceput sa apara articole in periodicele de mare popularitate si emisiuni de televiziune pe aceasta tema, el a inceput sa-si cucereasca propria sa pozitie. Cand, in 1981, cititorii "Times"-ului londonez au fost intrebati prin intermediul unui chestionar despre parerile lor, peste 80% au declarat ca accepta existent ESP si a telepatiei; si, desi in cazul acesta a fost vorba de un esantion care s-a autoselectat, fiind constituit din cititorii care s-au deranjat sa completeze si sa trimita chestionarul, in sondajul realizat la nivel national in acelasi an proportia celor de aceeasi opinie a foat aproape la fel de ridicata. La conferinta din 1963 de la Paris a International Astronautics Federation, un reprezentant oficial al American National Astronautics and Space Administration a declarat ca in Statele Unite se efectuau experiente privind "fenomene de transfer de energie" - un domeniu al cercetarii ce fusese, admitea el, in mare parte ignorat de oamenii de stiinta vestici - cu investigarea specifica a relatiei dintre "campurile fizice ale particulelor si nedemonstrabilului camp psi-plasma <>", cu alte cuvinte psihokineza. Rezultatele unor astfel de cercetari, pozitive sau negative, nu au fost facute cunoscute, dar atat americanii, cat si rusii s-au ocupat de cercetarea posibilitatilor de a utiliza ESP sau PK in scopuri militare. Sursa: Brian Inglis, Enciclopedia fenomenelor paranormale 1993 ### Inchinarea dupa modelul ceresc Oamenii sunt creati sa-si plece genunchii, sa-si inalte gandul si sa-si smereasca inima in devotiune inaintea lui Dumnezeu. Pe calea inspre viata cu Dumnezeu sunt, insa, putini care sa aiba sufletele intoarse spre Cruce. Unii oameni sunt dedicati muzicii. Viata lor o reprezinta sunetul care se revarsa in urechile lor sau cu care incanta auzul altora. Altii sunt devotati bursei. Ei petrec ore in sir citind cifre tiparite care pe noi, ceilalti, ne-ar plictisi de moarte. Unii sunt dedicati propriei lor infatisari. Viata lor se deruleaza intre oglinda si magazin. O parte dintre semeni este devotata sportului. In acest caz, timpul se scurge intre antrenamente obositoare si studiul cu pasiune al paginii sportive din ziar. Multi sunt devotati televiziunii. Mana pe telecomanda si orele par sa se scurga pe nesimtite. Sau computerului... Iisus, Imparatul Imparatilor, Cel care i-a facut pe oameni inchinatori, sufera pentru cei care nu-si fac timp sa se gandeasca la El, sa vorbeasca cu El si sa-L asculte! Ultima carte a scripturii, Apocalipsa, consemneaza avertismentul ingerilor impotriva inchinarii la propria persoana, pe care o condamna drept idolatrie. Babilonul si fiara sunt osandite din cauza sistemului lor organizat de inchinare sinelui. Dupa ce infiereaza dragostea pentru sine, aratand cititorilor greseala ce o pot face, le adreseaza invitatia de a se inchina numai lui Dumnezeu. Daca noi suntem de parere ca exista vreo cale de a ne mantui singuri si ne atribuim o parte din slava pentru actiunile noastre, atunci sfarsim inchinandu-ne noua insine in loc sa ne inchinam lui Dumnezeu. Daca noi credem cu adevarat in divina indreptatire oferita de Iisus si pe care o primim prin credinta, atunci vom petrece timp venind la Iisus, inchinandu-ne Lui, slavindu-L pe El si invatand sa ne incredem in El. Daca, in adevar, avem de gand sa ne prosternem fiintele inaintea lui Dumnezeu, atunci nu putem sa ne petrecem viata inchinandu-ne noua sau altora. "Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? Caci numai Tu esti sfant, si toate neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate!" (Apocalipsa 15.3). ### Spiritualismul (Spiritismul) Credinta in existenta unei lumi a spiritelor locuita de sufletele celor morti si de "elemente" nonumane sau cvasiumane (cum ar putea fi numite acestea, desi termenul a fost utilizat cu sensuri diferite) s-a pastrat si in era crestina, iar cateodata unii oameni sustineau ca puateau comunica si chiar intretineau un dialog cu spiritele; celebra a fost Friederica Hauffe, "Vizionara din Prevorst", tratata ca pacient si studiata cu atentie de Justinus Kerner din Weinsberg, Germania. Justinus a fost nevoit sa admita ca, indiferent daca - asa cum era incredintata chiar Friederica - vina o purtau spiritele sau nu, aceasta poseda cu siguranta surprinzatoare puteri de clarviziune si magie. In anii 1840, credinta in comunicarea cu spiritele devenise un lucru destul de obisnuit, fiind cunoscuta sub denumirea de "spiritism" pe continentul european si "spiritualism" in Marea Britanie. Deplasarea obiectelor fara a actiona asupra lor vreo forta i-a consolidat pozita - pentru inceput ca mod de distractie, apoi ca pe un cult si in cele din urma ca pe o religie. Renasterea reala a spiritismului este de obicei datata formal ca incepand din 1848. Atunci, doua din fiicele familiei Fox din Hydesville, statul New York, au provocat o stafie, ce bantuia casa facand zgomote, sa raspunda la "ciocaniturile" lor, iar aceasta s-a conformat. Cele doua surori, Margaret si Kate, au purces la a demonstra ca posedau puteri metapsihice nu doar pentru a produce la distanta ceea ce suna a ciocanituri, ci si pentru a face ca obiectele sa se miste, sa se incline si sa raspunda la intrebari prin intermediul ciocaniturilor sau inclinarilor, metoda utilizata de obicei fiind recitarea alfabetului pana cand o ciocanitura sau o inclinare indica litera adecvata. Fraze intregi puteau fi scrise in acest fel, comunicand uneori informatii pe care cei prezenti nu le-ar fi putut furniza si dand de inteles ca ele proveneau dintr-o sursa a spiritelor. Curand s-a descoperit ca nu era necesara prezenta nici uneia dintre surorile Fox ca "medium" intre spirite si participantii la sedinta si ca nu era important sa fie in grup cineva cunoscut ca posedand puteri metapsihice pentru ca obiectele sa se miste. Multi erau intrigati de informatiile pe care le comunicau stafiile prin intermediul ciocaniturile sau al deplasarii obiectelor, mai ales atunci cand indicau ca "transmitatorul" era un prieten sau o ruda decedata. Chiar cei care nu puteau pune la indoiala ceea ce vazusera cu proprii ochi si auzisera cu propriile urechi manifestau retinere in a consimti ca spiritele aveau vreaun rol. Au existat totusi ocazii in care mesajele transmise pareau a parveni intr-adevar de la un decedat, asa cum s-a intamplat in cazul celebrului matematician Augustus de Morgan, care in 1853 a primit printr-un medium informatii ce nu puteau fi cunoscute decat de el si de tatal lui defunct. ### Misterioasa divinitate a magnetismului animal Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Franz Mesmer a lansat o teorie pentru a explica unele dintre fenomenele pe care David Hume si adeptii sai le respinsesera ca fiind contrare legilor naturii. In esenta era vorba de o versiune reactualizata a teoriei despre mana (Citeste despre mana in articolul Capacitatile paranormale ale samanilor triburilor), ce atribuia fluxul energetic neexplicat unei forme de magnetism ce ajungea pe Pamant de la stele. Asemeni magnetismului, acesta putea fi facut sa patrunda in obiectele inanimate, ca barele de fier sau vasele cu apa; dar putea fi, de asemenea, captat de anumite persoane si transmis prin intermediul lor (sau prin obiecte pe care acestea le magnetizeaza) catre alti indivizi, mai ales in scopul vindecarii bolilor. Mesmer insusi a adoptat o tehnica similara metodei obisnuite a samanilor; el indrepta "fluidul" magnetic catre pacienti; acestia intrau in stare de transa si deseori de convulsii, urmate de coma; cand isi reveneau, se simteau de obicei mult mai bine ca urmare a tratamentului. O cercetare intreprinsa de doctori si oameni de stiinta eminenti, initiata de regele Ludovic al XVI-lea al Frantei la solicitarea Mariei Antoaneta, a confirmat in 1784 ca tratamentul parea intr-adevar sa le foloseasca pacientilor, dar motivul, preciza raportul, era ca procedeul mesmerizarii actiona asupra imaginatiei acestora. Nu se descoperise nici o dovada de existenta a vreunei forte magnetice. Substratul consta in aceea ca magnetismul - atat timp cat avea efect terapeutic - actiona in cadrul legilor naturii. Unul dintre mamebrii comitetului a manifestat totusi rezerve: respectatul om de stiinta Laurent de Jussieu. Acesta observase modul in care pacientii, asezati cu fata in directia opusa, reactionasera totusi la bagheta sau degetul indreptat spre ei de "magnetizator", ce se afla in spatele lor la o distanta de cativa pasi. Desi Jussieu nu era dispus sa admita ipoteza existentei "magnetismului animal", s-a simtit obligat sa admita cel putin posibilitatea "existentei unui fluid sau a unei forte exercitate de om asupra omului si care uneori produce un efect perceptibil". Observatiile lui Jussieu aveau sa fie curand confirmate de discipolii lui Mesmer din diferite parti ale Europei - in mod deosebit de contele Chastenet de Puységur, fost presedinte al societatii Medicale din Lyon. El a descoperit ca poate produce la unii pacienti o stare de transa care, neevoluand spre convulsii sau coma, conducea uneori la o forma de clarviziune a pacientilor, ce descriau imagini pe care nu le vedeau sau puteau ghici ce gandea contele, prin transfer de ganduri. Unul dintre pacienti putea fi oprit in plin flux discursiv prin simplul ordin mintal al contelui. Revolutia Franceza si razboaiele napoleoniene au dus la sistarea acestor cercetari sau le-au fortat sa se retraga in clandestinitate. Dar, dupa 1815, ele au reaparut, cu deosebire in Franta, si cu toate ca magnetismul animal (ceea ce exponentii sai mai credeau ca trebuie sa fie) a fost folosit in continuare, mai ales la tratamentul pacientilor, unele "fenomene de sfera mai inalta" - denumire sub care au ajuns sa fie cunoscute clarviziunea, transferul de ganduri si ocazionalele efecte de magie - erau in permanenta consemnate si confirmate de eminenti de oameni de stiinta ai epocii, din diferite tari. Si, atunci cand Academia Franceza de Stiinte a desemnat o alta comisie de investigatie, raportul din 1831 al acesteia a atestat ca au fost demonstrate si confirmate prin teste unele dintre "fenomenele de sfera mai inalta", printre care si clarviziunea. Aceasta a fost prea mult pentru marea majoritate a membrilor Academiei. Credinta in existenta unor legi imuabile ale naturii devenise in acea perioada convingere; putinta de a "vedea" un obiect ascuns sau un eveniment ce va avea loc la distanta era considerata ca o incalcare a acestor legi. O noua comisie, desemnata in graba, a repudiat verdictul precedentei si, pentru a fi mai siguri, membrii Academiei au cazut de acord sa nu mai cedeze deloc magnetismului animal - nici macar potentialul sau terapeutic. A persistat convingerea ca starea de transa pe care o produceau magnetizatorii trebuie sa fi fost falsa. Pacientii se prefaceau pur si simplu ca ar fi in transa. De-abia distrus conceptul de magnetism animal "fenomenele de sfera mai inalta" au reaparut intr-o forma noua care ameninta chiar mai mult linistea oamenilor de stiinta. Nu numai ca ele erau de domeniul magiei - materia neinsufletita se putea misca fara exercitarea unei forte fizice suficiente, iar uneori chiar fara exercitarea vreunei forte fizice -, ci si pentru ca miscarile puteau fi, si chiar erau, produse, urmarite si relatate de sute de barbati si femei cu reputatie nestirbita din SUA, Marea Britanie si din intreaga Europa. "Nu am nici o indoiala ca in fiecare seama mii de mese se misca in Londra", scria popularul autor Sir David Brewster in primavara anului 1853, "atat de general este entuziasmul". Pasiunea contagioasa ajunsese chiar pana la resedinta regala de la Osborne, unde regina Victoria si sotul sau, printul Albert, au fost uimiti de topaielile mesei. Au aparut o seama de relatari despre mese care nu numai ca se invarteau, se deplasau sau se inclinau, ci cateodata chiar pluteau. Experiente minutioase intreprinse in Elvetia de politicianul si savantul conte Agenor de Gasparin si un profesor de fizica, Marc Thury, au relevat ca existau intr-adevar forte, aparent emanand de la indivizi sau grupuri, care puteau face ca mesele sau alte obiecte sa se comporte ca si cum ar fi fost manipulate de o fiinta puternica si vizibila. ### Cormoranul patat (Phalacrocorax punctatus) Cormoranul patat (inaltime 60 cm) traieste pe tarmurile inalte ale Noii Zeelande. Alb pe piept si pantece, are spatele verzui-deschis cu puncte negricioase. Are un cioc terminat la capat cu un carlig, gat lung, coada rotunjita formata din pene rigide. Nu are glande uropigiene, fapt pentru care, pentru a se usca dupa scufundari repetate, se expune cu aripile intinse in bataia soarelui. Este mare consumator de pesti de tot felul, pe care-i prinde printr-o abila urmarire pe sub apa. ### Cormoranul de guano (Phalacrocorax bougainvillii) Cormoranul de guano (inaltime 75 cm) cloceste in colonii enorme, in insulele de langa coastele peruviene si chiliene. Este socotit, impreuna cu unele sulide, ca cea mai utila pasare salbatica din cate se cunosc, pentru cantitatile enorme de guano, rezultat prin depunerea, in zeci de mii de ani, a excrementelor acestei specii. Specia formeaza unele dintre cele mai mari colonii de pasari cunoscute, putandu-se numara pe o singura insulta cateva milioane de exemplare. Penajul predominant este negru-albastru, iar pantecele alb.Are un cioc terminat la capat cu un carlig, gat lung, coada rotunjita formata din pene rigide. Nu are glande uropigiene, fapt pentru care, pentru a se usca dupa scufundari repetate, se expune cu aripile intinse in bataia soarelui. Este mare consumator de pesti de tot felul, pe care-i prinde printr-o abila urmarire pe sub apa. ### Cormoranul motat (Phalacrocorax aristotelis) Cormoranul motat (inaltime 76 cm) apare rar in Delta sau in regiunea litoralului marin romanesc, cuibarind in unele insule din Marea Neagra, dar indeosebi in cele ale Marii Mediteranene ori pe tarmul atlantic al Europei, pana in Maroc. Unele populatii ierneaza la tarmurile Marii Negre, altele la cele ale Mediteranei. Are coloritul negru cu reflexe metalice verzui. Are un cioc terminat la capat cu un carlig, gat lung, coada rotunjita formata din pene rigide. Nu are glande uropigiene, fapt pentru care, pentru a se usca dupa scufundari repetate, se expune cu aripile intinse in bataia soarelui. Este mare consumator de pesti de tot felul, pe care-i prinde printr-o abila urmarire pe sub apa. ### Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus) Cormoranul mic (inaltime 48 cm) este intalnit numai ca pasare de vara, cuibarind indeosebi in Delta Dunarii, in salciile pitice presarate in intinderile de stufarisuri. Penajul este negru cu nuante aramii pe aripi si capul negru-cafeniu. Are un cioc terminat la capat cu un carlig, gat lung, coada rotunjita formata din pene rigide. Nu are glande uropigiene, fapt pentru care, pentru a se usca dupa scufundari repetate, se expune cu aripile intinse in bataia soarelui. Este mare consumator de pesti de tot felul, pe care-i prinde printr-o abila urmarire pe sub apa. Cuibul si-l face impreuna cu alte specii ca starci galbeni, egretele mici, tiganusi etc. consolidand asa-numitele colonii mixte. Toamna se retrage spre locurile de iernare din sudul Marii Negre si nord-vestul Marii Mediteranene. ### Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) Cormoranul mare (inaltime 91 cm) este prezent aproape tot timpul anului in special in baltile Deltei Dunarii, unde cuibareste in salcii, in colonii. Corpul este negru, cu reflexe aramii pe spate, si cu alb la baza ciocului si regiunea coapselor. Are un cioc terminat la capat cu un carlig, gat lung, coada rotunjita formata din pene rigide. Nu are glande uropigiene, fapt pentru care, pentru a se usca dupa scufundari repetate, se expune cu aripile intinse in bataia soarelui. Este mare consumator de pesti de tot felul, pe care-i prinde printr-o abila urmarire pe sub apa. In prezent este mult imputinat fiind vanat pentru unele pagube aduse sectorului piscicol. Iarna, o parte din pasari se retrag la malul marii, iar altele migreaza mai spre sud, in special in preajma tarmurilor Greciei. ### Randunelele de furtuna (Hydrobatidae) Formeaza o familie de 22 de specii de talie mica, cam cat a unui lastun. Sunt pasari de noapte ce zboara razant la suprafata apei in cautarea hranei, unele oprindu-se in loc, falfaind in aer cu picioarele atarnand. Au ciocul puternic si incarligat. Cuibaresc izolat si in colonii. In general se hranesc cu pesti mici si animale planctonice. Randunica de furtuna pitica (Hydrobates pelagicus) (inaltime 15 cm) cloceste in Islanda si insula Faeroe, insulele britanice, pe coastele vest-europene si ale Marii Mediteranene. Are penajul negru, cu alb la baza cozii. ### Petrelul (Pelecanoididae) Sunt animale de talie mica, cu ciocul si coada scurta. Aripile nu depasesc penele subcaudale. Se scufunda cu usurinta in apa si clocesc in viziuni facute pe tarmul marilor. Se hranesc cu animale marine. Sunt raspandite in oceanele emisferei sudice. Petrelul Magellan (Pelecanoides magellanicus) (inaltime 20 cm) este raspandit in sudul Atlanticului si in Oceanul Indian. Deasupra corpului este negru, iar dedesubt are penajul alb. ### Supranaturalul - Energie provenita de la Duhul Sfant Energia provenita de la Duhul Sfant era considerata in antichitate de origine divina, dar se presupunea ca fiind naturala. Ce altceva putea fi, daca se datora Domnului? Dupa perioada Renasterii insa, oamenii de stiinta au inceput sa constate ca anumite forte cunoscute operau prin intermediul unor legi fixe - si, s-a tras concluzia, imuabile - pe care acestia le-au calificat drept naturale, termenul de "supranatural" intrand in uz pentru a desemna acele fenomene ce par a sfida legile naturii. Pentru un timp acest lucru nu a insemnat vreo desconsiderare la adresa lui Dumnezeu. De fapt, El era acela care stabilea legile, rezervand doar pentru sine (si pentru alti cativa beneficiari, cum ar fi Diavolul) de a le incalca. De cate ori prezentau incalcari evidente, manifestarile erau considerate fie miraculoase, ca in cazul relatarilor despre sfinti si sfinte in stare de levitatie, fie diavolesti, ca in cazul vrajitoriei. Naturalul si supranaturalul au beneficiat de o scurta coexistenta, timp in care fenomenele ce nu fusesera destul de clar definite au fost lasate in categoria manifestarilor oculte ca fiind pur si simplu neexplicate. Totusi, in secolul al XVIII-lea, si-a facut aparitia sceptismului privitor la existenta minunilor, atitudinea impotriva acestora fiind exprimata cu hotarare de filozoful scotian David Hume. Catre mijlocul secolului al XIX-lea, neincrederea ajunsese in punctul urmator, consemnat de istoricul William Hartpole Lecky: "aproape toti oamenii educati intampina relatarea despre o minune petrecuta in perioada contemporana cu absoluta si chiar ironica neincredere care se dispenseaza de orice posibila analiza a probelor". Cu alte cuvinte, supranaturalul era desconsiderat chiar de crestini ca forta a existentei zilnice. Catolicii mai admiteau totusi unele minuni ocazionale, inclusiv vindecarile remarcabile de la Lourdes; dar Vaticanul impusese supunerea probelor unei cercetari atat de stricte incat admiterea oficiala a acestora se producea arareori. Protestantii se mai rugau pentru cei bolnavi (si chiar pentru ploaie in perioadele de seceta prelungita), dar putini isi mai mentineau credinta ferma in bunavointa lui Dumnezeu de a interveni in desfasurarea legilor naturale de pe Pamant, chiar daca acceptau ideea ca El putea sa o faca daca o dorea. Acest lucru este in general valabil si astazi. In lucrarea sa "Miracles" (1947), C.S. Lewis a evidentiat succint punctul de vedere crestin. Pentru el, Supranaturalul (pe care-l scria cu majuscula) insemna existenta a ceva "nu numai dincolo de aceasta natura", distinctie pe care a clarificat-o citand ingerii (nu are importanta, insista el, daca cititorul crede sau nu in ingeri). "Toti ingerii, atat cei <>, cat si cei rai sau <>, pe care ii numim diavoli, sunt la fel de <> in relatie cu acest Natural spatio-temporal: ei se afla in afara lui, avand puteri si un mod de existenta pe care acesta nu-l poate asigura. "Cu alte cuvinte, pentru un crestin, supranaturalul se afla in alt plan al existentei. Pentru teologii catolici insa, distinctia evidentiata de Lewis era oarecum nepotrivita, tinand seama de credinta ce o intretin randuri largi ale credinciosilor in posibilitatea interventiei divine. Acestia intampinau dificultatile crate de faptul ca unele "minuni" incepusera sa arate cam uzate; era din ce in ce mai greu ca puterile de clarviziune sau levitatie sa fie mentionate ca dovezi ale sfinteniei in solicitarea unei sanctificari, de vreme ce aceleasi efecte erau relatate cu sutele in urma sedintelor de spiritism, iar a le califica drept diavolesti - desi acestea erau si inca mai sunt uneori calificate astfel - ar fi insemnat sa i se acorde Diavolului creditului unei influente mai mari decat era convenabil sa admita. Drept compromis, a fost introdus termenul de "preternatural" (neobisnuit, anormal) pentru a servi in rolul adecvat. In lucrarea "On Time" (1983), Michael Shallis atribuie unui calugar dominican, pe care nu-l nominalizeaza, responsabilitatea de a fi dat un exemplu al acestei deosebiri: Se spune ca atunci cand Sfantul Dominic slujea liturghia, in momentul cand ridica ostia si cuminecatura, se inalta si el de la pamant. Transformarea painii in trupul lui Hristos, spunea calugarul, este un fenomen cu adevarat supranatural; starea de levitatie a Sfantului Dominic insa este pur si simplu preternaturala. Toate fenomenele preternaturale sunt dovezi ale supranaturalului si nu supranaturale ca atare. ### Capacitatile paranormale ale samanilor triburilor Atitudinile fata de fenomenele considerate in prezent ca paranormale si convingerile privitoare la originea acestora s-au modificat de multe ori in decursul istoriei; dar relatarile asupra fenomenelor ca atare au ramas surprinzator de consecvente pe toata perioada pentru care dispunem de probe si chiar mai departe in timp, daca acceptam marturiile din comunitatile tribale. Samanii triburilor erau desemnati in mod obisnuit pentru aceasta functie inca din tinerete sau chiar din copilarie, datorita faptului ca prezentau evidente ale capacitatii lor de divinatie - prin puteri extrasenzoriale - si cu atat mai mult daca erau capabili de magie - prin puteri psihokinezice. Stafiile si viziunile constituiau, de asemenea, un aspect obisnuit al vietii triburilor precum si vrajitoarele sau vracii, considerati a poseda puterile unui saman, pe care insa le utilizau mai degraba in scopuri proprii - uneori malefice - si nu in beneficiul tribului. Se considera ca respectivele puteri existau la acei indivizi care au acces la lumea spiritelor. In mod inevitabil, aceasta a condus la randul misionarilor - care timp de secole au constituit sursa principala de informatii despre credintele tribale - a parerii ca puterea utilizata de samani, vrajitori sau spirite deopotriva era de natura diabolica - chiar cand se folosea pentru binele tribului; Diavolul putea foarte bine sa-i ajute pe samani pentru a-si pastra dominatia asupra acestora si a triburilor lor. Dar observatorii cu perspicacitate au inceput sa inteleaga treptat ca cel putin unele triburi aveau idei mai subtile in ceea ce priveste sursa energiei care era captata. Aceasta putea fi utilizata in diverse feluri, dar se considera ca era neutra - in sensul in care forta gravitatiei este neutra. Era "un fel de fluid material lipsit de inteligenta proprie, insa capabil de a primi, incorpora si reflecta impresiile ideilor si spiritelor", cum le-a definit cercetatorul francez Pierre Saintyves in "La Force Magique" (1914), "un gen de spirit impersonal fara idei proprii, in care pot fi incorporate intentiile oamenilor si spiritelor, astfel incat acestia sa-si poata atinge scopurile". "Fluidului" i s-au dat diferite denumiri, dar termenul care s-a bucurat de cea mai larga utilizare pentru a-l desemna in limba engleza a fost cel de mana - denumire folosita pentru el de locuitorii insulelor din sudul Pacificului. O credinta similara - descoperita de membrii Companiei Indiilor Orientale care s-au ocupat cu cercetarea invataturilor hinduse - se refera la "prana", o forma subtila de energie despre care se credea ca se afla raspandita pretutindeni in univers si se manifesta prin intermediul fiintelor umane, unele dintre acestea putand-o chiar utiliza. Traptat s-a evidentiat o deosebire intre fenomenele oculte, pentru care nu exista motiv identificabil, cauza acestora fiind ascunsa, si fenomenele de magie create de samani sau vrajitori ce exploatau fluxul de energie prin clarviziuni sau reprezentari ale actiunii mintii asupra materiei, ambele fiind fenomene obisnuitein comunitatile tribale. Dar conceptul de mana a fost erodat de doua procese evolutive: aparitia statelor cu castele lor conducatoare, prea putin dispuse sa permita supunerea membrilor la poruncile samanilor tribali si dezvoltarea notiunilor ierarhice cu privire la organizarea lumii spiritelor care a condus la conceptia de zei in calitate de conducatori ai acestei lumi si, in cele din urma, asa cum ilustreaza Vechiul Testament, la credinta intr-un singur Dumnezeu atotputernic. Comunitatea israelita era inca in mod evident de tip samanist. Dar pentru ca succesorii samanilor, profetii, se aflau in legatura cu un singur stapan, Dumnezeu, puterile pe care acesta le conferea - fie ele extrasenzoriale, ca in unele relatari de vise precognitive, fie magice, ca in cazul cand Ilie a adus focul din cer - se considerau a fi de natura divina (chiar si atunci cand Dumnezeu le-a imprumutat Diavolului pentru a-i permite acestuia sa-l ispiteasca pe Iov sa se lepede de credinta). Conceptul de mana s-a estompat. Se considera ca energia provenea in intregime de la Dumnezeu, fie care era folosita de spiritele acestuia (ingeri) sau de profetii sai, fie ca o utilizau Diavolul si geniile lui (demoni) ori vrajitoarele aflate sub dominatia sa. Si aceasta a fost conceptia pe care a adoptat-o crestinismul. Intariti in convingerea lor de catre relatarile privind minunile infaptuite de Iisus si discipolii sai si de credinta Sfantului Paul in puterea Sfantului Duh (o emanatie de spirit direct de la Dumnezeu), primii crestini nu se indoiau ca orice credincios poate infaptui si el minuni sau miracole. Esenta credintei crestine timpurii era de fapt "toti putem fi samani acum" - daca puterile sunt folosite pentru Dumnezeu. ### Albatrosul cu picioare negre (Diomedea nigripes) Albatrosul cu picioare negre (inaltime 75 cm) poate sta luni intregi in largul oceanelor, dormind pe valuri si band apa de mare. Datorita aripilor lungi si inguste, poate plana excelent, timp foarte indelungat, folosind curentii de aer. Cloceste in tinuturile pacificului. Se hraneste noaptea, consumand pesti si cefalopede. Corpul este cafeniu-inchis. ### Albatrosul calator (Diomedea exulans) Albatrosul calator (inaltime 110-130 cm), este cea mai mare pasare marina, atingand o anvergura a aripilor de peste 3,5 m. Folosind curentii atmosferici, planeaza excelent, deplasandu-se ore intregi fara sa miste din aripi. Legendele marinarilor spun ca ar putea inconjura Pamantul fara sa fie nevoie sa bata din aripi. Penajul este alb cu varfu aripilor negru. Se hranesc cu sepii si alte animale marine, chiar si cu cadavre de balene. ### Porumbelul capului (Daption capensis) Porumbelul capului (inaltime 35 cm), se regaseste la sudul zonei vanturilor vestice din Oceanul Atlantic, are obiceiul sa urmareasca diferite vase in drumul lor, pentru a-si asigura hrana. Penajul predominant negru, cu pete albe pe spate. Trupul dedesubt este alb. Ciocul este mare, subtire, avand un dinte spre capat. ### Furtunarul urias (Macronectes giganteus) Furtunarul urias (inaltime 82-90 cm) are talia unui albatros si aria de raspandire din regiunile australe ale continentelor din emisfera sudica pana-n Antarctica. El indeplineste pe mare rolul rapitoarelor si al vulturilor continentali. Se gaseste in doua variante de penaj, una alba si una bruna. Ciocul este mare, subtire, avand un dinte spre capat. Hrana consta din cadavrele diferitelor animale si din diferite alte resturi marine. ### Furtunarul (Puffinus puffinus) Foto: Wikimedia Commons Furtunarul (inaltime 35 cm), este observat indeosebi iarna in lungul litoralului Marii Negre. De regula cuibareste in grotele malurilor marine din tinuturile Marii Mediteranene, pe coastele vestice britanice, in Islanda. Este un zburator exceptional, dar se poate lasa si pe suprafata apei. Ciocul este mare, subtire, avand un dinte spre capat. Deasupra corpului este cenusiu inchis, dedesubt alb. Hrana consta din cadavrele diferitelor animale si din diferite alte resturi marine. ### Corcodelul american vestic (Aechmophorus occidentalis) Corcodelul american vestic (inaltime 70 cm), este o specie de talie mare, care traieste in vestul Americii de Nord, fiind singura specie din aceasta familie cu puii fara striuri longitudinale pe corp. Cuibareste in colonii. Are corpul cafeniu, iar gatul albicios. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc. ### Corcodelul de iarna (Podiceps auritus) Corcodelul de iarna (inaltime 32 cm) este singurul corcodel care soseste accidental la noi, numai iarna, si se intalneste de-a lungul raurilor neinghetate ori a baltilor si chiar in tinuturile lacurilor alpine. Vine din locurile de reproducere ale nordului Europei si Siberiei. Vara are penajul brun pe spate, gatul si flancurile corpului roscate. Iarna penajul este brun-albicios. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc. ### Corcodelul pitic (Podiceps ruficollis) Corcodelul pitic (inaltime 25 cm) este cel mai mic corcodel de la noi din tara; se regaseste in preajma baltilor, dar cel mai frecvent in Delta, unde este observat adesea formand mici colonii in mijlocul altora, a diferite specii de laride (pescarusi, chirigheti etc.). Penajul este cafeniu-inchis. In fata si lateral gatul este roscat. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc. Pentru iernare migreaza in regiunea nord-vestica a Asiei si in nordul Africii. Uneori exemplare izolate raman si peste iarna pe luciul baltilor sau a garlelor neinghetate. ### Corcodelul cu gat negru (Podiceps nigricollis) Corcodelul cu gat negru (inaltime 30 cm) se intalneste in diferite balti din tara. Coloritul corpului este cafeniu-inchis, iar gatul negricios. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc. Toamna migreaza spre zonele de iernat din nordul Marii Mediteranene si ale Africii, sud-vestul Asiei si India. ### Corcodelul cu gat rosu (Podiceps griseigena) Corcodelul cu gat rosu (inaltime 45 cm) este intalnit indeosebi in baltile Deltei. Are coloritul corpului cafeniu, iar gatul ruginiu. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc. Toamna migreaza spre tinuturile de iernare din nord-vestul Africii, nord-estul Marii Mediteranene si sudul Marii caspice. ### Corcodelul mare (Podiceps cristatus) Corcodelul mare (inaltime 50 cm) este prezent in toate baltile de la campie si din tara, dar in special in Delta Dunarii, ca pasare de vara. Corpul este cafeniu-deschis, cu un guler de pene cafenii-roscate in jurul gatului. In timpul reproducerii are pe cap doua smocuri de pene. Picioarele sunt dispuse la partea posterioara a corpului, avand tarsele latite ca lama unui cutit. Degetele nu le sunt unite pentru a forma o palmatura, ci fiecare este prevazut separat cu niste mici membrane late, rigide, festonate, permitand o usoara deplasare prin apele cu multa vegetatie submarina. Isi fac cuiburi plutitoare pe stufarisurile de pe apa. La apropierea primejdiei, pasarea ce cloceste acopera in graba cele 4-5 oua si, de pe marginea cuibului, se arunca in apa, pentru a iesi la suprafata, cine stie unde. Corcodeii zboara greoi si numai la nevoie. Pe uscat au o pozitie verticala, neputand merge decat prin tarare anevoioasa. Se scufunda si inoata bine pe sub apa. Puii sunt nidifugi. Hrana consta din pestisori, insecte acvatice, viermi, crustacei etc Toamna migreaza, pentru iernare, in nordul Africii, sudul Europei si al Asiei. ### Fundacul cu gusa rosie (Gavia stellata) Fundacul cu gusa rosie (inaltime 60 cm) este o aparitie rara pe litoralul romanesc, in perioada rece a anului sosind din locurile sale de reproducere din nordul Euroasiei. Tinuturile de iernare propriu-zise sunt in estul Atlanticului, vestul Marii Mediteranene si rareori Marea Neagra. Spatele este de culoare cenusiu inchis, capul cenusiu, cu o pata ruginie in partea dinainte a gatului. Iarna coloritul penajului este gri cu stropi mai deschisi. Fundacul cu gusa depune doua oua iar puii sunt nidifugi. Hrana consta in pesti, moluste, larve de insecte acvatice etc. ### Fundacul polar (Gavia aretica) Fundacul polar (inaltime 70 cm) este specia cea mai numeroasa dintre fundacii de la noi. Populeaza mai ales baltile Deltei, lagunele marine, sosind in anotimpul rece din regiunile de cuibarit ale tinuturilor nordice euroasiatice. De regula ierneaza pe coastele vestice ale Europei, Marii Negre, Marii Caspice etc. Spatele este negru cu siruri de pete albe, iar capul gri. Iarna penajul este uniform brun. Fundacul polar depune doua oua iar puii sunt nidifugi. Hrana consta in pesti, moluste, larve de insecte acvatice etc. ### Fundacul mare (Gavia immer) Fundacul mare (inaltime 80 cm) se intalneste cel mai rar la noi si numai in sezonul rece. Poate fi observat pe apele neinghetate, unde soseste mai mult ratacit din tinuturile arctice ale Canadei, Alaskai, Groenlandei si Islandei, unde cuibareste. Ierneaza, de regula, in partea de nord-est a Atlanticului. Pe spate penajul este negru, stropit cu siruri de pete albe. Capul negru. Iarna corpul este brun-cenusiu.Cuibaresc in preajma baltilor si a lacurilor cu apa dulce. Depun doua oua, iar puii sunt nidifugi. Atat masculii, cat si femelele sunt asemanatori ca penaj.Hrana consta in pesti, moluste, larve de insecte acvatice etc. ### Mansotii (Sphenisciformes) - Pinguinii Alcatuiesc o singura familie (Spheniscidae), cunoscuta mai ales sub numele impropriu de pinguini. Sunt pasari greoaie, cu o tinuta verticala. Sunt total incapabili de zbor. Ca arie de raspandire pot fi intalniti numai in emisfera sudica, in special pe coastele Antarcticii si insulele invecinate. Desi pare curios, una din aceste specii polare ajunge pana-n insulele Galapagos, deci in zona ecuatoriala, dar aceasta se explica prin influenta curentului oceanic rece Humboldt, care circula paralel cu tarmul pacific sud-american dinspre Antarctica spre zonele nordice. De asemenea unele specii populeaza coastele sudice ale Africii ori cele ale Australiei. Dimensiunea corpului variaza de la aceea a unei rate pana la inaltimea de 1,40 m. Penele mansotilor au o raspandire uniforma pe suprafata pielii corpului, fiind asemanatoare, de forma unor solzi mici si tari, strans lipite intre ele. Aripile sunt transformate in lopeti, ale servind pasarilor la inot, iar picioarele drept carma. Unele specii ating inotand o viteza de 36 km pe ora. Deplasarea pe uscat se face mergand in pozitie verticala, dar de multe ori se tarasc pe zapada, ajutandu-se de membre ca sa alunece catre apa. Sternul are o carena dezvoltata: pe ea se insera muschii puternici ai pieptului, care actioneaza la vaslitul aripilor, in timpul inotului. Picioarele sunt scurte, cu tarsul latit si se termina cu degete unite intre ele printr-o pielita inotatoare. Speciile mari depun doar un singur ou, pe care-l clocesc intr-un pliu de piele al abdomenului, intre picioarele pasarii. Speciile mai mici depune 2-3 oua. In timpul clocitului, pasarile stau in pozitie verticala. Tot atunci unii mansoti "postesc" peste doua luni. Dezvoltarea puilor este de tip nidifug. Naparlitul se face prin pierderea tuturor penelor deodata, pasarea stand nemiscata, intre penele cazute, cca 2 saptamani. Dupa ce noul penaj s-a dezvoltat suficient, ei pot intra in apa ca sa-si procure hrana. Mansotii sunt singurele pasari care nu se hranesc cat timp dureaza neparlitul. In prealabil ei insa se ingrasa, pentru a avea rezervele necesare atat nutritiei organismului, cat si elementele nutritive si minerale necesare constituirii noului penaj. Mansotii traiesc in colonii, unele din acestea atingand marimi considerabile, depasind uneori chiar un milion de exemplare. Coloritul caracteristic este negru lucios pe cap si spate si alb pe partea ventrala. In afara perioadei de reproducere, cand vin pe uscat, mansotii isi petrec viata, in general, in mediul marin, ei intreprinzand migratii foarte lungi, in cautarea resurselor bogate in hrana. Pestii, molustele si diferitele cristacee marine intre in regimul lor nutritiv. Principalii dusmani ai mansotilor sunt focile si rechinii. Se cunosc 17 specii din acest interesant grup de pasari, dintre care vom mentiona cateva. Mansonul imperial (Aptenodytes forsteri) are o inaltime maxima de 140 cm, fiind cel mai mare din neamul sau. Cloceste in timpul iernii antarctice cam la -35 grade celsius, in zona Cercului polar de sud. Oul este clocit in special de masculi, timp de 75 de zile, in pliul de piele abdominal al carui dezchizatura se sprijina pe talpi. Femelele apar la apropierea ecloziunii pentru a hrani puii. Mansotul regal (Aptenodytes patagonica) atinge o inaltime maxima de 100 cm si traieste pe coastele insulei Tara de Foc, in sudul arhipelagului Georgia de Sud si pe unele insule din tinuturile subantarctice. Oul este depus in primavara antarctica si este clocit in pliul de piele abdominal. Mansotul pitic (Eudyptula minor) are o inaltime de 40 cm si este cel mai mic reprezentant al grupului, fiind de marimea unei ratusti; este raspandit in regiunile sudice ale Australiei. Mansotul adeliae (Pygoscelis adeliae) (inaltime 70 cm) cloceste in colonii foarte mari, adesea pana la 5 milioane de capete, in titnuturile Cercului polar sudic, dar mai ales pe continentul antarctic. La 7-8 saptamani dupa ecloziune, puii sunt adunati in grupuri de 30-200 exemplare - adevarate "crese polare" - fiind tinuti sub supravegherea mai multor pasari adunate. Mansotul de galapagos (Spheniscus mendiculus) (inaltime 50 cm) este singura specie a grupului care traieste in zona ecuatoriala, ajungand pana in insulele Galapagos. Cuibareste in vizuini sau in crapaturi de stanci. ### Pasarile Kivi (Apteryx australis) Desi mult mai mic decat ceilalti struti, avand o inaltime maxima de 70 cm, kivi face parte din acelasi grup cu acestia. Este o pasare raspandita numai in Noua Zeelanda si insula Stewart. Are un penaj cafeniu uniform, cu aspect paros. Talia este abia cat a unei gaini. Picioarele sunt puternice, prevazute ci patru degete, primul mult mai scurt fata de celelalte. Aripile sunt reduse doar la doua rudimente ca niste cioturi, ce abia se zaresc de sub penaj. Pasarea prezinta un puternic dimorfism sexual de talie, greutatea femelei fiind cam de 2,5 kg, in timp ce a masculului doar de 1,5 kg. Interesant la aceasta specie este si marimea oului, care atinge greutate de 450 g, adica aproape 1/5 din greutatea femelei. El este aproape de marimea aceluia de casuar, desi talia femelei kivi este de peste zece ori mai mica decat a celei de casuar. Aceasta este probabil specia la care oul este cel mai mare in comparatie cu marimea pasarii. O alta curiozitate o constituie pozitia narilor, care sunt asezate de varful ciocului - caz unic la pasari - ca urmare a adaptarii la viata nocturna. Simtul mirosului - caz la fel de singular in lumea pasarilor -, este folosit deci pentru detectarea hranei pe sol. Hrana consta in viermi, larve si alte nevertebrate marunte ce traiesc sub frunze ori pe solul moale. Datorita felului original de detectare a hranei, cat si a traiului nocturn, in care ochii nu sunt folositi, acestia sunt foarte redusi. Ziua, pasarea sta ascunsa pe sub radacinile arborilor ori in diferite gropi ale solului. Kivi este o pasare poliandra, adica o femela se imperecheaza cu mai multi masculi. Si la aceasta specie sarcina clocitului si a cresterii puilor revine masculului, care cloceste singur cele 3-4 oua, depuse la intervale de timp mari. Mai accentuat decat la casuariforme, numarul pasarilor kivi s-a imputinat ingrijoritor de mult, atat datorita actiunii directe a omului, cat mai ales prin introducerea unor animale in Noua Zeelanda in fata carora aceste pasari nu sunt capabile sa se apere. ### Pasarile Emu (Dromiceiidae) Sunt pasari de stepa si semidesert, fapt ce a determinat lipsa castii cornoase de pe cap, specifica casuarilor. Gatul le este acoperit cu pene, neavand portiunile golase ale casuaridelor. Traiesc inca in Australia fiind mult vanate de om ori prada animalelor pe care acesta le-a introdus. O specie care vietuia in insula Cangurilor din sudul Australiei s-a stins recent. EMU (Dromiceius novaehollandiae) este o pasare mai mare decat casuarii atingand o inaltime maxima de 200 cm. Penajul este cafeniu uniform, asemanator la cele doua sexe. Picioarele au tot trei degete, insa ghearele sunt egale ca marime. Poate alerga foarte repede, atingand 70 km pe ora; de asemenea poate inota cu usurinta. Cand se apara, loveste cu piciorul inainte sau lateral. Ouale au un colorit verde inchis si o greutate de cca 700 g. Si la emu grija clocitului revine tot masculului, femela participand numai la inceputul incubatiei si doar noaptea. Dupa o perioada de 56 de zile ies puii, care au un colorit vargat. In cautarea hranei, ei sunt condusi la inceput si de femela, apoi numai de mascul. Hrana este in majoritate de natura vegetala, dar puii, in special, consuma si vertebrate marunte ca reptile si rozatoare. Emu traieste in carduri mici sau mai mari, fiind o pasare sociabila. Datorita modificarii mediului sau de viata aduse de om prin schimbarea habitatelor naturale ale speciei, cat si a introducerii diferitelor animale noi pe continentul australian, numarul sau este in continua scadere. Azi se mai cunosc doua specii care mai traiesc in zonele aride din estul si sud-estul Australiei. ### Pasarile casuarii (Casuariidae) Pasarile casuarii sunt pasari de desisuri, raspandite in nordul Australiei si al insulei Noii Guinee. Au capul acoperit cu un puternic coif cornos, iar corpul este puternic si indesat. Gatul este golas in partea superioara, dar acoperit cu niste ciucuri carnosi. Casuarul australian (Casuarius casuarius) are o inaltime maxima de 160 cm, face parte din cele sase specii de casuari cunoscute si care se deosebesc intre ele, in general, prin marimea taliei si coloritul regiunii golase a gatului. Ca si celelalte specii, este o pasare de padure. Ambele sexe au penajul negru ca taciunele. Corpul este turtit lateral, adaptare ce-l ajuta sa se strecoare usor prin desisuri. Picioarele sunt scurte si foarte puternice, terminate prin trei degete, din care cele interne au niste unghii foarte lungi si taioase, ca niste pumnale, arme redutabile cu care masculii isi pot spinteca usor adversarul in lupta. Ca si strutul afrucan, loveste dusmanul aruncand puternic piriorul inainte. In lupta se ajuta si de niste spini cornosi ascutiti, de forma unor andrele, aflate la rudimentele aripilor. Tot ca o consecinta a adaptarii la viata de padure, capul ii este acoperit cu o puternica casca cornoasa ferindu-l de crengile groase ale arborilor pe sub care isi duce viata. La gat, asemeni curcanului, prezinta niste formatii carnoase de culoare violeta si rosie, prin care masculii isi avertizeaza rivalii si isi atrag femelele in epoca imperecherii. Ca si ceilalti casuari este o pasare foarte solitara. Traieste tot timpul izolat si numai in epoca reproducerii poate fi vazut in grupuri. Dupa imperechere, femela depune 3-6 oua colorate intr-un verde marmorat deschis, cu santulete sinuoase in coaja. Ouale au o greutate de cca 600 g. Clocitul lor, care dureaza 48-54 de zile, precum si cresterea puilor revin tot in sarcina masculului. Desi nu atinge inaltimea strutilor nandu, din cauza picioarelor scurte, unele specii de casuari ii depasesc totusi greutatea. Femelele sunt ceva mai mari decat masculii. Hrana consta indeosebi din fructe, pe care le iau de pe sol sau le rup de pe crengi. Pentru aceasta, uneori sar dupa ele ca sa le ajunga. Pasarea, in fuga ei, poate atinge pana la 50 km pe ora si, in acelasi timp, se poate apleca brusc pe sub obstacole foarte joase. De asemenea este o buna inotatoare. Aria de raspandire a acestei specii este Australia de Nord. ### Nandu sau strutul sud-american (Rhea americana) Nandu sau strutul sud-american (Rhea americana) Nandu sau strutul sud-american este o rudă a struțului african care atinge o înălțime maximă de 170 cm. Greutatea mascului ajunge la 35 kg, iar a femelei la 28 kg. Coloritul - cenușiu uniform - este asemănător la ambele sexe, masculul având gâtul și partea anterioară a pieptului negricioase. Picioarele au coapsele acoperite de pene și sunt terminate prin trei degete. Fuga îi este aproape singura armă de apărare și se caracterizează prin niște zigzaguri rapide, însoțite de mișcări de derutare executate cu ajutorul aripilor, care sunt lăsate să atârne când într-o parte, când în cealaltă a corpului. Nandu poate să traverseze râurile înot, ținând corpul aproape total cufundat în apă. Pasărea este poligamă. Un mascul, în epoca împerecherii, își formează un card de câteva femele în fața cărora rotește cu aripile larg desfăcute. Împerecherea are loc noaptea. Masculul este acela care își va săpa un fel de cuib în sol în mijlocul ierburilor; aici femelele depun mai multe ouă; adesea el adună și ouăle pe care femelele le depun prin apropierea cuibului. Ca un caz aproape unic la păsările poligame, masculul de struț nandu preia și rolul clocitului și al creșterii puilor, femelele neparticipând cu nimic la aceste griji. Ouăle ajung la cca 700 g greutate unul și au o culoare galbenă ca lămâia. După un timp de clocire, ele se spălăcesc devenind crem palid. Incubația celor 12-18 ouă durează cca 35 de zile. Puii cresc repede, iar maturitatea sexuală este atinsă la doi ani. Hrana este predominant vegetală, dar puii, în special, consumă și multe insecte și mici vertebrate. Tineretul și păsările adulte se adună în carduri colindând pampasul. Carnea struților nandu era mult apreciată de bastinași, din care cauză, în trecut, aceste păsări erau vânate fie cu arcurile, fie cu bolasurile, ce constau în două bile legate între ele cu o sfoară și care aruncate cu dibacie se înfășurau în jurul picioarelor animalului în fugă, doborându-l la pământ. În afară de nandu propriu-zis (Rhea americana), ce populează pampasurile din Argentina, Brazilia, altă pasăre ceva mai mică, mult mai rară, descoperită de însuși Darwin, cantonată pe platourile înalte din Anzi și Patagonia, este struțul lui Darwin (Rhea darwinii). ### Struțul african (Struthio camelus) Struțul african Struțul african (Struthio camelus) este pasărea cea mai mare din lume, având o înălțime maximă de 275 cm și atingând o greutate maximă de 150 Kg. După cum o arată și numele, trăiește în ținuturile africane de stepă și semidesert, dar ajunge și în peninsula Arabia. Struțul african are corpul robust, iar aripile - deși aparent dezvoltate - sunt lipsite de putere. Penele aripilor, ca și ale cozilor, nu au duritate. Picioarele sunt foarte puternice, cu coapsele aproape golase, iar numărul degetelor reduse doar la două, caz unic la păsări, de fapt o excelentă adaptare la fugă, în special pe solul nisipos. Într-adevar, struțul african poate alerga cu o viteză de peste 70 km pe oră, rivalizând cu viteza cailor de curse. Pasul unei păsări în plină fugă atinge 5 m. Tot picioarele sunt și o puternică armă de apărare sau de atac. O lovitură dată cu unul dintre ele, prin aruncarea lui înainte, poate doborî un animal destul de puternic, care ar încerca să se apropie de cuib sau de puiul păsării. Capul struțului este disproporțional de mic față de corp. Are însă ochii foarte dezvoltați, iar gâtul lung și subțire îi servește ca un adevărat periscop, pentru a-i permite să scruteze zarea la distanțe apreciabile. Coloritul penajului masculin este negru, în afară de penele aripilor și ale cozii, care sunt de un alb imaculat și folosite - renumitele pene de struț - foarte mult ca podoabă. Femela are un colorit al penelor cafeniu-deschis, uniform, de culoarea nisipului. Struții trăiesc de obicei în carduri, însă în epoca reproducerii se despart în perechi. Într-o adâncitură, pe care o face în sol, femela depune 15-20 de ouă de culoarea fildesului, cu coajă foarte groasă, ce pot ajunge chiar la 2 kg greutatea. Apoi ambii soți se clocesc alternativ: femela ziua, masculul noaptea. Puii ies din ou după o perioadă de incubație de cca 42 de zile. Puii la început, în "peregrinările" lor, vor fi însoțiți de ambii părinți. Până ce ajung mături, adică la 3-4 ani, coloritul puilor se aseamană cu al femelei, după care masculii capătă penaj negru. La adulți, în funcție de zonele geografice, diferă și unele caracteristici ale penajului lor. Struțul african se hrănește în general cu vegetație, dar el consumă și numeroase insecte sau vertebrate mici, mai ales când este pui. Struțul african este crescut și în stare semidomestică, fiind o pasăre sociabilă și ușor de dresat. Populațiile băștinașe îi folosesc asemeni câinilor de pază, pentru turmele lor de vite. Deși pe seama struțului circulă multe legende, cel mai mult s-a încetățenit aceea după care, în caz de primejdie, acesta și-ar ascunde capul în nisip. Relatarea este naivă și inexactă, deoarece dacă într-adevăr struțul ar fi avut acest obicei, prin selecție naturală el ar fi fost de mult timp disărut. Ca pasăre de teren deschis, struțul se odihnește stând culcat pe pământ, cu gâtul întins, lipit de sol, însă este continuu atent la tot ce se petrece în jur. Dacă un presupus dușman se apropie, el nu se ridică imediat, ci îl urmărește din această poziție. Când dușmanul se apropie prea mult, se ridică și fuge cu cea mai mare iuțeala. ### Perversiunile sexuale Intelegem prin perversiunea sexuala o deraiere de la trairea sexuala normala. Ea este in primul rand expresia unei boli psihice. Perversul poate avea in rest un comportament normal, integrandu-se in societate, dar uneori se produc tulburari psihice care necesita internarea in spital de specialitate. Perversul se poate apropia de adolescent pentru a-l folosi in practicile sale si deci unele aspecte ale acestei probleme trebuie cunoscute pentru a putea evita situatii neplacute. a) Homosexualitatea si lesbianimsul - este o inversare a impulsului sexual normal. Ea presupune relatiile intre doi barbati sau doua femei care se iubesc si au relatii sexuale comune. La baza homosexualitatii si lesbianismului pot fi si tulburari hormonale. Exista pericolul ca un homosexual sau o lesbiana sa se apropie de adolescenti pentru a-i seduce; formele de adresare sunt de obicei tipice: incearca sa le afle inclinatiile pentru a le satisface, le apreciaza statura fizica etc.; odata ce adolescentii se simt apreciati, acestia pot sa cada usor in capcana. Se apreciaza ca perversiunile sexuale s-ar datora unor trairi anormale ale sexualitatii in timpul adolescentei. b) Perversiuni cu caracter heterosexual - Exhibitionismul este prezent mai ales la barbatii care isi arata organele sexuale altor persoane, producandu-se atunci orgasmul si ejacularea; alteori se masturbeaza in prezenta altor persoane. - Fetisismul este trairea si cresterea tensiunii sexuale doar daca vede sau atinge un anumit obiect sau parte a corpului partenerului (paruk, picioarele etc.). Acesta este singurul mijloc de stimulare sexuala in lipsa caruia nu se produce orgasmul. - Sadismul isi gaseste satisfactia sexuala doar atunci cand il chinuie pe partenerul sau, producandu-i durere sau traumatisme. Aceste procedee sunt suficiente pentru a produce orgasmul. - Masochismul este inversul sadismului, adica satisfactia va fi atinsa doar atunci cand masochistul este chinuit sau maltratat de catre partenera. - Zoofilia este de obicei expresia unei boli psihice grave, deoarece individul respectiv are contact sexual cu diferite animale. Ea poate fi necesitate pentru crescatorii de animale, care traiesc izolati si este favorizata de lipsa sentimentelor sexuale si de nivelul mintal scazut. - Pedofilia este psihopatia in care un barbat va cauta satisfactia sexuala atacand copii. - Gerontofilia, cand obiectul satisfacerii sexuale devine un om batran. c) Ipsatiunea este autosatisfacerea sexuala obtinuta printr-o mare varietate de mijloace mecanice folosite pentru excitarea organelor genitale. Autosatisfacerea sexuala a primit diferite denumiri: onanie, dupa numele unui personaj biblic, care practica coitul intrerupt cu masura anticonceptionala, sau masturbatie, referindu-se la folosirea mainii pentru obtinerea satisfacerii cautate. Barbatii practica mai mult masturbatia, iar femeile folosesc si alte mijloace. Practicata cu moderatie, ipsatiunea nu este nociva dar ea poate avea urmari pe plan afectiv sau tulburari de dinamica sexuala. d) Narcisismul este situatia in care propriul corp va constitui obiectul sexual, refuzand alte practici sau organe sexuale. Privirea organelor genitale proprii poate duce pana la orgasm. Este mai frecvent la fete decat la baieti. Sursa: Sfaturi pentru tinerii casatoriti, Prof. Dr.Ioan Vinti, Bucuresti 1975 ### Reproducerea umana Pentru ca unirea ovulului cu spermatozoidul sa se produca, contactul sexual trebuie sa coincida cu perioada in care ovulul paraseste ovarul si incepe migratia prin trompe. Aceasta perioada poarta denumirea de perioada de fecundare, sau de fertilizare si coincide de obicei cu intervalul zilelor 10-17 de la prima zi de menstruatie. Probleme generale de ereditare. De obicei copilul poarta trasaturile ambilor parinti, dar pot domina acelea ale unuia dintre ei. Toate aceste insusiri isi au sediul in celulele sexuale. Suportul acestor predispozitii ereditare il constituie cromozonii prezenti in numar constant pentru fiecare specie, in toate celulele organismului. La om, numarul cromozomilor este de 46 din care 44 sunt cromozomi somatici, iar 2 - adica o pereche - sunt sexuali si se noteaza cu X si Y. - O femeie are doi cromozomi X (X . X) - Un barbat are un cromozom X si unul Y (X . Y) Daca la fecundare un cromozom X al ovarului se alatura cromozomului X al spermatozoidului se naste o fata (X . X); daca insa se alatura cromozomului Y al spermatozoidului, atunci se naste un baiat (X . Y). La randul lor, cromozomii sunt formati din gene, raspunzatoare fiecare de o caracteristica ereditara (conformatia nasului, culoarea ochilor). Uneori genele pot sa nu aiba aspect normal; in acest caz ele pot determina boli genetice, motiv pentru care este nevoie ca inainte de casatorie sa se consulte medicul. Inaintea casatoriei este foarte necesara, de asemenea, determinarea factorului Rh in sangele partenerilor. Individul la care lipseste acest factor se numeste Rh-negativ. Cand mama ar fi Rh-negativ si copilul Rh-pozitiv, organismul matern poate forma asa-numitii "anticorpi anti-Rh" care patrund in sangele copilului (de obicei incepand cu luna a VII-a de sarcina) si provoaca boala hemolitica a nou-nascutului. Urmarind dezvoltarea anticorpilor anti-Rh la mama, daca acestia ajung la un titru crescut, copilul este amenintat de aceasta boala grava de care in prezent poate fi salvata. Sursa: Sfaturi pentru tinerii casatoriti, Prof. Dr.Ioan Vinti, Bucuresti 1975 ### Viata lui Alexandru Macedonski (1854-1920) Alexandru Macedonski s-a nascut la Bucuresti in martie 1854. Familia sa era originara din Oltenia. Tatal, generalul Alexandru Alexandru Macedonski, a fost ministru sub Alexandru Ioan Cuza. Poetul a urmat pana in clasa a V-a liceul in Craiova, apoi un institut particular, inscriindu-se mai tarziu la Fcaultatea de litere din Bucuresti. Macedonski incepe sa scrie foarte de tanar si la 18 ani, dupa ce calatorise prin Austria, Italia si Elvetia, isi tipareste intaiul volum de versuri, Prima-verba. Din cauza pamfletelor antimonarhice, este arestat in 1875 de guvernul conservator. Multa vreme a redactat ziare combative, satirice. In 1877 dedica versuri armatei romane, ostasului care infipsese steagul pe reduta Grivita. In ianuarie 1880 Macedonski scoate revista Literatorul, cu o directie "opozita celei de la Iasi". Programul, antipesimist, osandea mai ales poezia dulceaga, de maruntisuri sentimentale, cultivata de autorii de romante. Macedonski se declara partizanul unei arte cu caracter social, pusa in slujba celor multi. In 1881 apare in Literatorul o Prefata la un volum de poezii, care este aproape un manifest al poeziei cu caracter social. Macedonski reia aici ideile sale din poezia Destul. In Destul recomandase numai o poezie energica, aici va preciza ca adevarata poezie este aceea din care se pot trage foloase, poezie care exercita o influenta asupra contemporanilor. Misiunea poeziei este - cum spusese Grigore Alexandrescu - de "a innobila simturile si de a biciui viciurile", de a avea reflexele ei (chiar cand e intima, adica subiectiva, lirica) asupra societatii si epocii. Este indiscutabil un merit al revistei Literatorul de a fi revalorificat poezia cu caracter combativ. Macedonski va pretui pe Bolintineanu si pe Alecsandri si va incuraja talentele tinere, impunand, printre altii, pe tinerii poeti Duiliu Zamfirescu si Traian Demetrescu. O epigrama regretabila, adresata unui X "pretins poet" in momentul cand Eminescu suferea primul soc al bolii sale, a fost folosita de cercurile interesate, care nu pretuisera mai multe pe Eminescu, pentru a ostraciza pe Macedonski, ba chiar pentru a-l exclude din literatura romana. Aceasta ostilitate a oficialitatii a pricinuit multe suferinte poetului, caruia i s-au incredintat decat functii obscure, nepotrivite cu munca artistica. Cu toate acestea, niciodata n-a dezarmat. Volumele de versuri ale lui Macedonski trec neobservate in tara (de pilda, volumul de poezii Excelsior din 1895, reeditata in 1897). Poetul cauta sa se afirme peste hotare, scriind si in limba franceza sau traducandu-se in aceasta limba. Ultimul volum de versuri publicat de Macedonski in timpul vietii este Flori sacre (1912). Majoritatea poeziilor din acest volum sunt dintre 1895 si 1902. Dupa aceasta data poetul s-a dedicat rondelurilor, aparute intr-o culegere postuma. Cu ocazia reaparitiei Literatorului, in 1918, Macedonski incearca sa puna bazele unei "grupari a intelectualilor". A murit in noiembrie 1920. La moartea lui, N.D. Cocea scria in Chemarea: "A tinut cu o mana lira poeziei, cu cealalta biciul... A fost un procuror pentru noi, si pentru generatia lui un revolutionar". Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969 ### Cati doctori chirurgi indieni sunt in Statele Unite? 38% dintre doctorii care opereaza in Statele Unite sunt indieni. ### Țara cu cele mai multe lacuri Țara cu cele mai multe lacuri Canada este statul cu cele mai multe lacuri, aproximativ 36% dintre lacurile Terrei se află pe teritoriul acestui stat. Canada are 31,752 de lacuri mai mari de 3 km pătrați. De asemenea, are 561 de lacuri mai mari de 100 km pătrați. ### De ce tipa persoanele cand se uita la televizor? 35% dintre persoanele care se uita la televizor tipa la acesta. Femeile tipa cel mai des atunci cand se uita la seriale iar barbatii atunci cand se uita la un meciuri de fotbal. ### Nu intreba o femeie de greutatea ei. Te va minte 34% dintre femei mint cu privire la greutatea lor. Indiferent daca greutatea este prea mare, sau prea “mica”, femeia nu-ti va spune adevarul in ce priveste numarului de kilograme pe care il are. De ce? Ca sa nu o judeci ca sunt prea multe sau prea putine. ### Cate CD-uri piratate se vand anual? 33,3% dintre cd-urile de muzica vandute anual sunt piratate. ### Cu cat contribuie soarele la aparitia cancerului? 33,3% dintre cazurile de cancer au drept cauza Soarele. ### Istoria zilei de 14 februarie "Valentine's Day" Prima atestare a zilei de 14 februarie a fost în anul 498. Atunci, trei sfinţi au fost numiţi de papa Gelasius I, data celebrării acestora fiind această zi. Sărbătoarea rămâne asociată cu numele Sfântului Valentin din Roma, trimis la închisoare pentru că oficia în secret căsătorii pentru soldaţii cărora le era interzis acest lucru. Lupercalia, sărbătoare celebrată în Roma antică între 13 şi 15 februarie, reprezintă "strămoşul" Zilei Îndrăgostiţilor de astăzi. Conform Mediafax, această sărbătoare ajuta la purificare şi fertilitate şi implica sacrificarea unei capre şi biciuirea femeilor care îşi doreau să aibă un copil. Interzisă de papa Gelasius I, sărbătoarea a fost înlocuită de Valentine's Day. Cupidon era asociat cu Ziua Îndrăgostiţilor În mitologia romană, imaginea lui Cupidon, fiul lui Venus, este asociată cu Ziua Îndrăgostiţilor. Ce este mai puţin cunoscut este faptul că, la origine, sărbătoarea care celebrează iubirea cuplurilor a fost de fapt cea a celibatarilor. Era o ocazie ideală pentru fetele tinere de a se ascunde pe aleile întunecate ale satului lor, în speranţa de a fi găsite de bărbaţii singuri, după care următorul pas era căsătoria. De la englezi a pornit totul Ziua de 14 februarie a devenit una care celebrează oficial dragostea în secolul al XIV-lea, când au apărut primele scrieri de dragoste. Englezii încep să trimită bileţele de dragoste pe care le numesc "My Valentine", iar celebrul Geoffrey Chaucer menţionează această sărbătoare populară în scrierile sale din 1382. Obiceiuri din Evul Mediu În Evul Mediu, de Ziua Îndrăgostiţilor, băieţii şi fetele trăgeau la sorţi un nume pe care trebuia să îl poarte pe mânecă toată săptămâna următoare. Prima cutie de bomboane de ciocolată decorată pentru Ziua Îndrăgostiţilor a apărut la sfârşitul anilor 1800, în urma unei idei ce i-a venit lui Richard Cadbury, fiul lui John Cadbury, celebrul producător de ciocolată. În epoca medievală, femeile consumau alimente considerate "bizare" de Ziua Îndrăgostiţilor, pentru că le-ar fi ajutat să-şi viseze viitorul soţ. În fiecare an, la data de 14 februarie, în casa Julietei, care se află în Verona, Italia, sunt trimise peste 1.000 de scrisori adresate celebrei eroine. Sursa: libertatea.ro ### Ce suprafață ocupă pădurile în America de Nord? Sursă: Wikipedia Pădurile în America de Nord Acestea ocupă 33% din suprafața (majoritatea sunt în Canada). Acestea au o importanță majoră pentru și viața locuitorilor din America de Nord. Pădurile au o proprietate foarte importantă pentru agricultori. Datorită atragerii precipitațiilor, primele terenuri agricole din America de Nord au fost amenajate în apropierea pădurilor. ### Cat la suta din hrana produsa se arunca? 33% din hrana produsa se pierde sau este aruncata. ### Opera lui Ioan Slavici Opera lui Ioan Slavici Opera lui Ioan Slavici cuprinde comedii, drame, romane și nuvele. Deși a debutat ca dramaturg prin comedia Fata din birău continuând după aceea cu alte comedii și drame istorice, deși a scris numeroase romane, dintre care Mara se detașează, după apreciera lui G. Calinescu, "aproape ca o capodoperă", Slavici este totuși cunoscut mai mult ca nuvelist. Gura satului este o nuvelă construită pe dragostea dintre Marta - fiica Saftei și a lui Mihai, țărani înstăriți - și Miron, cioban sărac. Inițial, sub influența "gurii satului", părinții Martei refuză căsătoria acesteia cu Miron, acceptând-o în cele din urmă. Nuvela, prin profunzimea analizei relațiilor sociale și prin psihologia eroilor, reflectă mentalitatea și tradițiile satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă în Gura satului umorul este absent, în schimb, în Budulea Taichii și în Popa Tanda, el abundă. Huțu, din Budulea Taichii, este tipul intelectualului ridicat din rândurile țărănimii, care, după ce a absolvit seminarul și teologia în străinătate, se reîntoarce în satul natal și se căsătorește cu una dintre fiicele fostului său învățător, Clăiță, dedicându-și viața ridicării culturale a celor din mijlocul cărora s-a născut. Tatăl lui Huțu, Budulea, este tipul țăranului simplu, care prețuiește și admiră pe cei cu învățătură și e mândru de feciorul lui. Popa Tanda, din nuvela cu același nume, este, în mijlocul poporenilor săi, un model de virtute și energie civică. Ajuns preot în Sărăceni, eroul, pe numele adevărat Trandafir, se hotărăște să muncească din răsputeri pentru ridicarea materială a satului, care nu întâmplător fusese numit Sărăceni. După multă "tăndălitură" - umblase printre săteni, de unde și numele eroului: Popa Tanda - acesta reușește până la urmă să schimbe fața satului. Valoarea literară a acestei nuvele a fost apreciată întâia oară de Mihai Eminescu. În 1881, poetul scria că nuvela Popa Tanda este o creație antalogică "demnă de a figura în orice carte de citire". Eroul nuvelei este numit "un mărgăritar de popă românesc, cu gură de lup și inimă de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral și material al unei pustietăți cum e (aceea) a Sărăcenilor..." O altă nuvelă de valoare este Comoara. Țăranul sărac Duțu găsește o comoară, puțin timp după ce-i încolțise în minte ideea îmbogățirii pe această cale. Până atunci, Duțu fusese un om cinstit, cu dragoste pentru soție și copii. "Sănatos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe-un împărat să nu te dai!" - spunea el adesea. După ce găsește o comoară se schimbă subit: stăpânirea ei îl duce spre ferocitate: "e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el." Devine bănuitor, ascunzând comoara într-un loc într-altul, până când ia hotărârea să plece la București cu o parte din ea. Înapoiat în sat, după ce ultimele monede ascunse în căptușeala căciulii sunt predate subprefectului, Duțu își recapătă liniștea sufletească: "Vezi, Duțule, - îi spune Stanca, soția sa -, a fost destul să dai căciula din mână (cu monede), pentru ca să fii om iar în toată firea." Duțu revine omul liniștit și echilibrat de altădată, deoarece - spre deosebire de Lică și Ghiță din Moara cu noroc - el nu dobândise averea prin crimă (ori prin complicitate la crimă), ci printr-o întâmplare mai mult "blestemată" decât norocoasă. Slavici a mai analizat în spirit realist viața satului transilvănean și în unele nuvele: Pădureanca, La crucea din sat, Scormon, Vatra părăsită ș.a. Justețea observațiilor lui Eminescu în ceea ce privește valoarea psihologică și literară a nuvelelor lui Ioan Slavici e confirmată nu numai de supraviețuirea lor, dar și de aprecierile unor critici de mai târziu, în frunte cu G. Călinescu: "Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului." Finețea de bun cunoscător al naturii omenești, talentul de a-și alege din popor figuri dârze, dotate cu voință și perseverență, pe care, punându-le să se miște în situații dramatice, le analizează cu profunzime, darul de a transfigura artistic realitatea - într-un cuvânt, calitățile de prozator ale lui Slavici - culminează în romanul Mara, prin care devine precursorul al lui Rebreanu. Caracterul poplar și realist al prozei lui Slavici nu este un fenomen întâmplător, ci rezultatul unui efort conștient. Un loc deosebit îl ocupa Ioan Slavici, în literatura română prin scrierile memorialistice: Închisorile mele și Amintiri. În Amintiri, autorul aduce prețioase mărturii despre Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc și Maiorescu. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ioan Slavici ### Viața lui Ioan Slavici (1848-1925) Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în satul Siria, lângă Arad, Slavici își petrece copilăria într-un mediu pe cât de pitoresc, în ce privește frumusețile naturii, pe atât de interesant din punctul de vedere al conviețuirii oamenilor de naționalități diferite. Tatăl, Sava Slavici, cojocar și pedagog, citea, în orele de răgaz, cărți din mica bibliotecă pe care și-o alcătuise în casă, încât dragostea de învățătură a fiului său, el i-a sădit-o. Mama, Elena Borlea, era o femeie cu dragoste de oameni, indiferent de naționalitate și religie (în Siria trăiau oameni, maghiari, germani). O influență deosebită asupra copilului a avut-o unchiul dinspre mama, moș Fercu - "fruntea cărturărimii din Siria" - despre care scriitorul va spune mai târziu (în Lumea prin care am trecut): "el a fost cel mai însemnat dintre părinții mei sufletești". Școala primară o urmează la Siria, gimnaziul la Arad, iar liceul la Timișoara (două clase, ultima promovand-o tot la Arad, unde se reîntoarce ca elev pregătit în particular). Examenul de bacalaureat și-l trece în Satu-Mare, în 1868. În toamna aceluiași an, se scrie la Facultatea de drept din Pesta, unde, din cauza stării materiale precare a părinților, rămâne puțin timp. În vara anului 1869, intră ca "scriitor" la notarul din Comlăuș, sat vecin cu Siria, unde acumulează bogate observații asupra vieții oamenilor de acolo, de care se va servi ulterior în Moara cu noroc. În toamna anului 1869, fostul "scriitor" din Comlăuș se înscrie la Universitatea din Viena, o dată cu satisfacerea serviciului militar. Ales președinte al Societății România jună, Slavici pregătește, împreună cu secretarul societății, Mihai Eminescu, - aflat și el la studii la Viena, - sărbătorirea împlinirii a 400 de ani de la întemeierea de către Ștefan cel Mare a Mănăstirii Putna. În vederea acestui însemnat eveniment național, cei doi conducători ai Societății România jună organizează la Putna un "Congres general al studenților români de pretutindeni". Pentru Ioan Slavici, desfașurarea congresului a însemnat "începutul unei conștiente lucrări pentru restabilirea unității culturale a românilor" (Amintiri). Recomandat de Eminescu Convorbirilor literare din Iași, Ioan Slavici debutează în coloanele acestei reviste, în 1871, cu comedia Fata de birău, urmată in 1872 de Zâna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru. O ședere de câteva luni, în toamna anului 1873, ca arhivar la Consistoriul din Oradea, îi dă prilejul să adune noi impresii despre oameni, începând să scrie chiar aici nuvela Popa Tanda. Spre finele anului, Ioan Slavici se înapoiază la Viena spre a-și îngriji sănătatea. Cu acest prilej, a fost ajutat bănește de Junimea. În toamna anului 1874, vine la Iași. După două luni, îl găsim la București întâi ca secretar al Comisiei pentru documentele Hurmuzachi, iar mai târziu ca redactor al ziarului Timpul, unde va lucra până la 1880, având colegi pe Eminescu și Caragiale; după acest an va fi numai colaborator. În 1881, îi apare volumul Novele din popor, recenzat elogios de către Eminescu. În aprilie 1884, revine in Transilvania și începe să conducă la Sibiu ziarul Tribuna, în ale cărui pagini se preconiza crearea unei literaturi "în continuă atingere cu masele mari ale poporului", scrisă într-o limbă înțeleasă de toți românii. Printre colaboratorii Tribunei se numără si George Coșbuc, care publică aici o serie de idile și balade, în frunte cu Nunta Zamfirei (1889). Plătind cu un an de închisoare conducerea Tribunei, Ioan Slavici părăsește, în 1890, Sibiul, revenind la București. La 1 ianuarie 1894, editează, împreuna cu I.L. Caragiale și G. Coșbuc, revista Vatra, care apare până în 1896. În deceniile următoare, tipărește volumele: Din bătrâni (I: 1902, II: 1905); Mara (1906); Închisorile mele (1921); Cel din urmă armaș (1923); Amintiri (1924); Lumea prin care am trecut (apare postum, în 1930). Paralel cu creația literară, Ioan Slavici a desfășurat o neobosită activitate didactică, ca profesor și autor de manuale școlare. Spre sfârșitul vieții, a fost închis - din cauza convingerilor sale politice - de guvernul român în 1916 (5 săptămâni) și în 1918, când a fost condamnat la 5 ani și apoi grațiat. În perioada detențiunii la Văcărești, scriitorul i-a cunoscut pe deținuții socialiști, conducătorii grevei din 13 decembrie 1918, printre care și pe I.C. Frimu. Ioan Slavici s-a stins din viață la 17 august 1925, la Panciu. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Ioan Slavici (1848-1925) ### Arta lui Caragiale. Tehnica artistica. Limba si stilul Lipsa descrierilor de natura in opera lui Caragiale nu este intamplatoare. Dotat cu o inteligenta vie si un ascutit spirit de observatie, Caragiale nu evita aglomerarile umane, ci le cauta. Adunarile publice, berariile cu multimea lor pestrita ii ofereau un bogat material de observatie. Atent la orice miscare, la orice gest al viitorilor sai "eroi", autorul Momentelor nota si utiliza uneori convorbirile la care asista, ca in: Amici, Cam tarziu, C.F.R. Alteori ajungea la genralizari, la tipuri, ca in comediile O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu Reactiunea, O scrisoare pierduta. Conul Leonida, Jupan Dumitrache, Trahanache, Catavencu, Dandanache sunt rezultatul unor astfel de generalizari. Caragiale este cel mai mare creator de "caractere" din literatura romana. Personajele caragialesti sunt caracterizate si prin gesturi, limbaj. Catavencu, demagogul patriotard, urca la tribuna cu un teanc de ziare si hartii care ii erau inutile, dar trebuiau sa dea impresia de maxima documentare. De la plansul ridicol trece la tonul latrator, violent. Vorbirea goala, frazeologia bombastica menita sa insele pe naivi, intre care se numara si Cetateanul turmentat, sunt proprii personajelor caragialesti. Aceasta vorbire lipsita de continut ajunge uneori la incoerenta, la delirul verbal din discursul lui Farfuridi. Caragiale respecta cu strictete particularitatile regionale ale "eroilor" sai. Mariu Chicos Rostogan se exprima intr-un limbaj cu pronuntate trasaturi regionale specific ardelene, in timp ce limba Telegramelor are trasaturile graiului moldovean. Acad, Iorgu Iordan, in stadiul Limba eroilor lui Caragiale, demonstreaza lipsa de cultura a majoritatii personajelor din comediile si proza lui Caragiale prin limbajul pe care acestia il folosesc. Stridenta este cu deosebire incultura functionarilor, vizibila in Proces-verbal. Toate mijloacele de prezentare a personajelor specificate mai sus fac ca acestea sa se miste in fata noastra, sa actioneze, sa traiasca. Chiar atunci cand este vorba de personajele operelor in proza, autorul nu intrerupe actiunea pentru a caracteriza pe "eroi", ci ii lasa sa se autocaracterizeze prin modul lor de a se manifesta. In comediile sale, Cragiale utilizeaza mijloace variate de realizare a comicului. In toate comediile, punctul de plecare il constituie aparitia unei situatii deosebite, a unei confuzii. Conul Leonida, auzind zgomotele unor cheflii, crede ca a sosit reactiunea despre care citise seara in ziare. Rica Venturiano nu ar fi patruns in camera Vetei daca Dinca binagiul n-ar fi inversat numarul 6 etc. Dar, avand acest pretext in aparenta minor, Caragiale se ridica cu un talent artistic unic la prezentarea moravurilor din viata familiala si cea publica de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, precum si la crearea unor tipuri care prin forta lor de viata nu au egal in literatura noastra. Stilul lui Caragiale este oral numai in comedii, unde este cerut de natura genului, dar si in schite si nuvel, autorul comediei O scrisoare pierduta asemanandu-se prin aceasta cu un alt artist al limbii vorbite, Ion Creanga. ### Opera lui Ion Luca Caragiale Opera lui Ion Luca Caragiale Opera lui Ion Luca Caragiale constituie o vastă frescă a societății timpului. În comedii este înfățișat mediul orășenesc (O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută), scriitorul criticând moravurile vieții politice și familiale (necinstea, incultura, orgoliul) ale unor elemente ale burgheziei din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Schițele completează tabloul cu unele aspecte noi, extinzând sfera și asupra începutului secolului al XX-lea. Singura sa dramă, Năpasta, a cărei acțiune este plasată în mediul rural, se distinge prin profunzimea cu care e înfățișat sufletul țăranului român. Caragiale prezintă în comediile sale nu numai moravurile vremii, ci și o serie de tipuri reprezentative, cu însușirile lor particulare bine conturate. Jupân Dumitrache, personajul central al piesei O noapte furtunoasă, cherestegiu și căpitan în garda civică, este dominat de orgoliul său de proprietar. El îi detestă pe funcționari, pe care îi numește: "scârța-scârța pe hârtie", "mațe-fripte" și "coate-goale". Rică Venturiano, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist, se îndrăgostește de Zita, cumnata lui Dumitrache. Din greșeală, Rică Venturiano nimerește în camera Vetei, soția lui Dumitrache, fapt care avea să-l coste scump, dacă nu era recunoscut de ipistatul Nae Ipingescu. Aflând că Rică este autorul articolului din Vocea Patriotului Național, Dumitrache consimte la căsătoria celor doi tineri. Elocvența, în ce privește nivelul politic al unor reprezentanți ai burgheziei, este interpretarea articolului lui Rică de către cei doi prieteni: Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu. Astfel, în stilul său semidoct, Rică Venturiano scrie că "nu trebuie a mânca (de la francezul manquer, a lipsi) de la datoriile ce ne impun solemnamente pactul nostru fundamental, sfânta Costituțiune", la care Nae Ipingescu conchide că e vorba ca nimeni să nu mănânce din sudoarea poporului ("...să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine și ca dumneata, care suntem din popor..."). O întorsătură mai gravă iau lucrurile atunci când în articol se pomenește de sufragiu universal (vot universal). Întrucât înainte fusese vorba de "mâncare", "masă", cei doi prieteni interpretează noțiunea cunoscută de ei ca sufragiu (cel care servește la masă). Spre deosebire de Dumitrache, conul Leonida nu urmărește să urce până în vârful ierarhiei sociale. El este un pensionar cu păreri politice hotărâte, pe care le exprimă cu orgoliu în fața soției sale, coana Efimita. Conul Leonida se războiește cu reacțiunea, dar are idei haotice, care trădează lipsa lui de cultură. Actul de la 11 februarie 1866, care, prin răsturnarea lui Cuza, a însemnat începutul compromisului dintre burghezie și moșierime, e socotit de Leonida drept revoluție. Culmea ridicolului e atinsă de părerile lui Leonida cu privire la republică: "mai întâi și-ntâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir... Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate". Conul Leonida este poltron. Deșteptându-se din somn în zgomotele unor cheflii care treceau pe stradă, Leonida, înspăimântat, caută explicații în gazetă. Rândurile citite îi dezmint părerea că ar fi vorba de revoluție, întărindu-i convingerea că reacțiunea este aceea care îi periclitează liniștea și viața. Slujnica Safta, sosită să facă focul, înștiințează pe conul Leonida și pe coana Efimita despre adevărata stare de lucruri. Farsa D-ale carnavalului se bazează, mai ales, pe comicul produs de situațiile în care se află personajele. Punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, este în același timp cea mai valoroasă comedie din literatura română. Satira necruțătoare a moravurilor politice și familiale din ultimile decenii ale secolului trecut, comedia aduce în scena evenimentele legate de fixarea candidatului guvernamental în capitala unui județ de munte. Faptele sunt tipice pentru timpul în care Caragiale a conceput și a scris capodopera sa. În O scrisoare pierdută partizanii a două grupuri politice aparținând claselor posedante se dușmănesc, se luptă și se împacă. Ridicolul lor este subliniat și mai mult prin inconsecvența dintre intransigența lor inițială și compromisul final la care ajung. Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache, șeful organizației locale a grupării politice guvernamentale, pierde o scrisoare de dragoste primită de la Ștefan Tipătescu, prefectul județului "prieten intim" a lui Zaharia Trahanache. Scrisoarea este găsită de Un cetățean turmentat, de la care este smulsă de către Cațavencu, șeful unei grupări independente, prin mijloace neoneste. Cațavencu spera să fie ales deputat, amenințând pe Tipătescu cu publicarea scrisorii. După ce încearcă zadarnic prin amenințări și promisiuni să capete documentul compromițător, Tipătescu se lasă convins de Zoe să propună candidatura lui Nae Cațavencu. La adunarea electorală care are loc în actul al III-lea, este propus însa Agamemnon Dandanache, candidat trimis de la centru. În încăierarea care se produce între reprezentanții celor două grupări politice în urma acestei știri, Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala căreia se află scrisoarea. Gasita de Un cetatean turmentat, care fusese "impartitor la postie", scrisoarea este restituita "andrisantului", adica sotiei lui Trahanache. Pe de altă parte, Trahanache descoperă o poliță falsificată de Cațavencu. Pierzând nu numai orice șansă de a fi ales deputat, dar riscând chiar să fie făcut răspunzător pentru falsificarea poliței, Cațavencu acceptă situația umilitoare de a conduce manifestația organizată pentru sărbătorirea lui Agamita Dandanache. În 1901 apare volumul de schițe intitulate Momente. La apariția lui, George Ranetti exclamă entuziasmat: "Nu momente, maestre, ci <> trebuie să botezi admirabilul volum". Într-adevăr, cu alte mijloace decât cele din O scrisoare pierdută, Caragiale surprinde aspecte izolate, din conexarea cărora putem reface imaginea societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Deși apreciat în primul rând ca autor dramatic și creator al Momentelor, Ion Luca Caragiale a scris și nuvele remarcabile. La o cercetare mai atentă acestea se pot clasifica în psihologice și fantastice. Nuvelele scrise de I.L. Caragiale sunt: O făclie de Paște, Păcat, În vreme de razboi, La hanul lui Mânjoală, Calul dracului, Kir Ianulea, Abu-Hassan, Două loturi. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ion Luca Caragiale ### Viața lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852 – d. 9 iunie 1912) provine dintr-o celebră familie de oameni de teatru. Tatăl său, Luca, atras în tinerețe de mirajul scenei, după câteva insuccese s-a retras pentru a intra în administrația Mânăstirii Margineni, în calitate de secretar, devenind apoi supleant al Tribunalului Prahova. Frații tatălui său, Costache și Iorga, cunoscuți actori, au desfășurat o activitate rodnică în vederea dezvoltării teatrului și a îmbogățirii repertoriului dramatic în limba română. Costache Caragiale a pregătit, în clasa de conservator unde a fost profesor, numeroși tineri în spiritul dragostei pentru scenă, al interesului pentru dramaturgia română. Costache este autorul comediilor: O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, O soaré la mahala sau Amestec de dorințe etc. Viitorul dramaturg s-a născut la 1 februarie 1852 în satul Haimanale (astăzi satul poartă numele scriitorului). A frecventat școala primară în orașul Ploiești, îndrumat de neuitatul dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, așa cum îl caracterizează scriitorul în schița autobiografică Peste 50 de ani. După terminarea școlii primare, I.L. Caragiale urmează cursurile gimnaziului din Ploiești, citând cu pasiune operele scriitorilor români și capodoperele literaturii universale. În anul 1868 Ion Luca Caragiale se află cu mama și sora sa la București, unde urmează cursurile clasei de declamație și mimică ale unchiului său Costache. Revenit la Ploiești, unde a fost chemat de tatăl său, care își simțea sfârsitul aproape, Caragiale este numit copist la Tribunalul Prahova. Când avea 18 ani, viitorul scriitor se lasă antrenat în aventura fostului ofițer Candiano Popescu, care la 8 august 1870 proclamă "republica" în Ploiești. Întâmplarea este povestita în schița Boborul. Caragiale tatăl murind, grija întreținerii familiei revine fiului. Familia se stabilește acum la București. Cu sprijinul lui Mihail Pascaly, viitorul scriitor este numit sufleor la Teatrul Național. Aici Ion Luca Caragiale îndeplinește și funcția de copist de roluri, ajutându-l pe unchiul său Iorgu în transcrierea unor manuscrise teatrale. În acești ani l-a cunoscut pe MihaI Eminescu. Cu prilejul dispariției genialului poet, Caragiale a scris articolele: În Nirvana, Ironie și Două note. Debutul literar și-l face în 1873, la vârsta de 21 de ani, la revista umoristică Ghimpele. Editează publicațiile Claponul si Calendarul claponului (1877). Tot în acest an scoate împreună cu Fredéric Damé ziarul Națiunea română. Ca și Eminescu, Ion Luca Caragiale a făcut parte din redacția ziarului conservator Timpul, unde lucra și Ioan Slavici. După ce traduce piesa franceză Roma învinsă de Parodi, I.L Caragiale își face intrarea la Junimea, în casa lui Titu Maiorescu, în anul 1878. Începand cu anul 1877, publică cronici dramatice care dovedesc grija autorului lor pentru promovarea a tot ce este valoros în creația dramatică românească. Cercetare critică asupra teatrului românesc (1878) este lucrarea lui Ion Luca Caragiale în care acesta critică localizările și plagiatele ce invadaseră piața noastră literară. El înfierează pe oamenii de teatru (actori, directori de scenă) nepregătiți sau superficiali. Cu privire la repertoriul dramatic original, Ion Luca Caragiale se exprimă entuziast despre drama lui Hasdeu Răzvan și Vidra. Caragiale citește la Junimea comedia O noapte furtunoasă sau numarul 9. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879. "Comercianții și apropiații" care se aflau în sală au întâmpinat cu fluieraturi spectacolul, dovedind prin asemenea manifestări că autorul și-a atins ținta. Următoarea piesă este farsa Conul Leonida față cu Reacțiunea, publicată in Convorbiri literare (1880). Părăsește redacția ziarului Timpul, ducând puțin timp o existență precară. E numit revizor școlar al județelor Neamț și Suceava, apoi al județelor Argeș și Vâlcea. La 13 noiembrie 1884 are loc pe scena Teatrului Național premiera comediei O scrisoare pierdută, capodopera dramaturgiei noastre naționale. Caragiale ocupă însă un modest post de funcționar la Regia monopolurilor statului. În februarie 1885, Ion Luca Caragiale prezintă la concursul Teatrului Național farsa D-ale carnavalului, iar în 1890 apare drama Năpasta. După succesele pe care le-a obținut cu ultimele sale piese, Caragiale ajunge în 1888, pentru o scurtă perioadă de timp, director la Teatrul Național din București. Curand I.L. Caragiale se apropie de mișcarea muncitorească prin legăturile sale de prietenie cu fruntași ai mișcarii socialiste (Gherea și Anton Bacalbașa). La clubul socialist din București, Caragiale ține o conferință. În perioada în care se produce apropierea de mișcarea muncitorească, scoate împreună cu Anton Bacalbașa revista satirică Moftul român. Această revistă a apărut în două serii, prima între 1893 și 1894, a doua în aprilie - noiembrie 1901. Editează împreună cu G. Coșbuc și I. Slavici revista Vatra (1894). Un mărunt publicist, din cercul lui Al. Macedonski, C.A. Ionescu , care semna Caion, îl acuză pe Ion Luca Caragiale că drama Năpasta este plagiată după scriitorul maghiar István Kemeny. Când se dovedește că în literatura maghiară nu a existat niciodată un asemenea scriitor, Caion încearcă să demonstreze că piesa ar fi un plagiat după drama lui Tolstoi, Puterea intunericului. Caragiale deschide un proces împotriva calomniatorului, fiind apărat de prietenul său, scriitorul Delavrancea. Cu toată pledoaria strălucită a lui Delavrancea, Caion este achitat. Murind matușa sa, vaduva Ecaterina Momolo Cardini, Caragiale moșteneste o însemnată avere, care îi permite ca în anul 1904 să se stabilească la Berlin. De aici urmărește atent evenimentele din țară. Numeroase scrieri alcătuite în perioada berlineză sunt un ecou direct al acestor evenimente. Cu prilejul jubileului a patruzeci de ani de domnie a regelui Carol I, Ion Luca Caragiale compune satira antimonarhică Mare farsor, mari gogomani. Evenimentele tragice din 1907 găsesc răsunet în scrisul lui Caragiale. 1907, din primăvară până-n toamnă este un necruțător rechizitoriu împotriva celor care au asasinat 11.000 de țărani. La Berlin, Caragiale a scris nuvele și povestiri: Kir Ianulea, Calul dracului etc. Scriitorul întocmește în această perioadă planul unei comedii, Titirca, Sotirescu et C-nie, în care își propune să prezinte personajele din O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă după trecerea unui sfert de veac. Cu prilejul împlinirii a 60 de ani (1912), Ion Luca Caragiale este invitat în țară de Societatea scriitorilor romani, pentru a fi sărbătorit. Dramaturgul refuză categoric, evitând situația penibilă de a primi ofrande din partea oficialității burghezo-moșierești. În iulie 1912, scriitorul moare subit în urma unui atac de cord. Corpul său a fost transportat la București și înmormântat la cimitirul Belu. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Ion Luca Caragiale ### Procentul nord-americanilor care nu cred ca omul a ajuns pe luna 27% dintre nord-americani cred ca omul nu a ajuns pe Luna. ### Cati soferi conduc dupa ce au baut? 26,2% dintre soferi conduc dupa ce au baut. ### Procentul pestilor din supermarket care provin din crescatorii 26% dintre pestii care ajung in supermarket provin din crescatorii. ### Câte dintre persoanele peste 60 de ani mai au toți dinții? 25,8% dintre persoanele de peste 60 de ani si-au pierdut toti dintii. ### Cat la suta din energia SUA provine din gaz natural? 25% din energia consumata anual in Statele Unite provine din gaz natural. ### Sacrificii mici pentru minuni dumnezeiesti mari Paradoxul crestinismului actual este ca vrea biruinte mari cu investitii minime. Vrem cu cinci minute de rugaciune sa vedem minuni. Cu un capitol de citit din Biblie pe saptamana, am dori sa ne impotrivim ispitelor intalnite in fiecare zi. Cu un program de adunare pe saptamana, ne automultumim ca raiul ne asteapta. Paradoxul crestinismului actual e ca investesti mult in cele de jos, sis totusi credem ca mari comori ne vor astepta dincolo. Am vrea confort aici si bucurie dincolo. Am vrea sa ne stie cat mai putini ca suntem pocaiti, dar totusi sa ne cunoasca Dumnezeu. Am vrea ca leul de la colecta sa aduca cat mai mult rod decat acei euro pusi la banca. Paradoxul crestinismului actual e ca se lupta mereu in a impaca firea cu Duhul. Ne laudam imbracamintea, casa si masina unii altora, dar nu ne intrebam de partasia lui Dumnezeu de saptamana trecuta. Nu ne uitam duminica dimineata cand e ora noua fara cinci minute, ca sa nu intarziem, dar stim unde e asezat ceasul, cand mai sunt cinci minute pana la final, si predicatorul nu da semne de oboseala. Paradoxul crestinismului actual e ca promite mult si costa putin. Se predica despre harul lui Dumnezeu, despre iubirea si dragostea Lui si foarte rar despre "...sa-si ia crucea in fiecare zi si sa Ma urmeze". Se vorbeste despre o mantuire garantata pe viata si rareori despre "...duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur". Grupul de tineri canta despre "ochii-mi plang neincetat", dar lacrimile lipsesc. Pentru ca nu ai cum sa plangi duminica la inchinare daca nu ai trait cu Dumnezeu de luni pana sambata. Tragi cititori, e timpul sa traim o realitate, nu un paradox. O umblare cu Dumnezeu, nu o experienta de un program. O viata pe genunchi zilnica, asta ca sa putem sta in picioare in ziua incercarii. Un cantec dintr-o inima curata, nu doar de pe buze. Sursa: sibiu100.ro / Cristian Boariu ### Cat la suta din suprafata orasului Los Angeles este destinata masinilor? 24% din suprafata orasului Los Angeles este destinata masinilor. ### Specii de pasari devenite extincte 20,3% dintre speciile de pasari au devenit extincte in ultimii 200 de ani, majoritatea din cauza activitatii umane. ### Cati copii obezi sunt in SUA? 20,2% dintre copiii de pana la patru ani din S.U.A. sunt obezi. Principala cauza a obezitatii este alimentatia nesanatoasa. Potrivit medicilor, preferintele alimentare se stabilesc la varsta de 2 ani iar schimbarea dietei este mai dificila dupa aceasta varsta. Putini dintre parinti stiu ca ceea ce se intampla, din punct de vedere alimentar, in primii ani de viata, este hotarator pentru intreaga viata. Pentru o alimentatie optima in perioada copilariei carbohidratii ar trebui sa ocupe cea mai mare parte din alimentatia unui copil - aproximativ 54%, urmati de proteine (32%) si lipide (14%). Surse importante de carbohidrati sunt cerealele integrale si produsele derivate (painea, pastele, orezul si biscuitii simpli sunt cateva exemple). Majoritatea proteinelor (2/3 din aportul total de proteine) ar trebui sa fie de origine animala (carne slaba, oua, lactate degresate sau semidegresate), iar 1/3 de origine vegetala (fasole, naut, linte, mazare, nuci si seminte), iar sursele de lipide recomandate sunt cele de origine vegetala (ulei de masline, in, samburi de struguri). Micul dejun îmbunatateste performanta mentala a copilului si concentrarea la activitatile scolare. Acesta ar trebui sa contina o portie de cereale, o portie de proteine (de exemplu 4-5 migdale) si o portie de lactate (un pahar de lapte). Pranzul trebuie sa contina alimente diverse si consistente. Un meniu sanatos de pranz poate include o ciorba de legume si o portie de peste cu doua felii de paine integrala. Cina trebuie sa contina o portie de cereale, una de proteine si alta de legume. De exemplu, 100 de grame de carne de pui cu orez si salata de cruditati. „Gustările dintre mesele principale trebuie să furnizeze fiecare 10% din necesarul total de calorii pentru o zi. Astfel, la o gustare se pot consuma alimente care să se încadreze în maximum 200 de kilocalorii. Studiile au arătat că gustările bogate în grăsimi pot contribui pe termen lung la instalarea obezităţii infantile”, explică Nicoleta Tupiţă, specialist Nestlé Nesquik Plus. Aceasta problema poate fi combatuta prin alegerea unor gustari echilibrate care sa asigure alimentatia diversificata a copilului. O gustare echilibrata poate fi compusa dintr-un produs lactat (un pahar de lapte sau un iaurt) si un fruct sau o leguma (de exemplu, o banana sau o portocala care are un continut bogat de vitamina C), ceea ce satisface rapid apetitul celui mic, cu un consum redus de calorii. Pentru a oferi laptelui un gust delicios, el poate fi preparat cu 3-4 lingurite de cacao, care pe langa bunatatea gustului de ciocolata, îi asigură copilului o serie de vitamine importante precum vitamina C, vtamina E, vitaminele B1, B3, B5, B6 şi B9. Alte exemple de gustari echilibrate pot fi: un mar (o sursă bogata de vitamine) si 25 de grame de nuci sau fructe uscate sau un sandvici cu carne slaba si o portocala. ### Cand a avut loc primul accident rutier din lume? La 29 iulie, 1834 a fost înregistrat primul accident rutier. O diligenţă cu aburi, a inginerului Edinburg, a lovit o piatră pusă în mod intenţionat în drum. Cazanul cu aburi a explodat, provocând moartea a 5 persoane. ### Cat oxigen produce padurea amazoniana? 20% din oxigenul de pe Terra este produs de padurea amazoniana. ### Genomul uman patentat 19,8% din genomul uman a fost deja patentat. Ce este genomul uman? Genomul uman este genomul speciei homo sapiens, stocat pe 23 de perechi de cromozomi. Douăzeci și două dintre acestea sunt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce cealaltă pereche determină sexul. Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de bază de ADN. Genomul uman haploid conține circa 23.000 de gene codificante, mult mai puține decât se aștepta la început. De fapt, doar aproximativ 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește "junk" DNA. Sursa: wikipedia.org ### Ce suprafață ocupă gheață pe Terra? Ce suprafață ocupă gheață pe Terra? Gheața este o substanță solidă, cristalizată, obținută prin înghețarea apei, substanță al cărei punct de topire (760 mm coloană de mercur) servește drept standard termometric: 0 °C sau +32 °F. Proprietățile fizice ale gheții la 0 °C sunt: densitatea de cca. 900 kg/m³;căldura specifică de aproximativ . 2,1 kJ/kg·°;căldura latentă de topire de cca. 335 kJ/kg;coeficientul conductibilității termice de 2,326 W/m·° Gheața pe Terra ocupă 14,8% din suprafața. ### Opera lui Ion Creangă (1837-1889) Opera lui Ion Creangă Opera lui Ion Creangă este compusă din povești, povestiri și Amintiri din copilărie. Poveștile își au izvorul din folclor. Creangă a cunoscut folclorul direct, încă din timpul copilăriei, încât a rămas înscris în inima sa: "...de la cinci ani, de când am început a înțelege (...), am auzit de sute de ori poveștile pe care vi le povestesc și eu..." Opera lui Ion Creangă Soacra cu trei nurori, prima poveste înscrisă și publicată de Ion Creangă, este construită pe conflictul dintre noră și soacră, prezent și într-o variantă populară armeană, intitulată Soacra. O babă, care avea trei feciori "înalți ca niște brazi și tari de virtute", însă "slabi de minte", ia hotărârea să-i însoare. "Dar tot atunci - adaugă Creanga - (baba) luă hotărârea nestrămutată a ține feciorii sâi și viitoarele nurori pe langă sine, în casa bătrânească..." Rând pe rând, primul și al doilea fecior sunt însurați cu fete - din alte sate - pe placul babei: prima noră - "robace si supusă", a doua - "întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi", așadar, tot "robace" (adică muncitoare) și "supusă". Feciorul cel mic - care se însoară singur - îi aduce babei o noră cu alte trăsături morale, îndeosebi nesupusă. Fiindcă baba le dădea nurorilor de lucru "cu măsură", fără să le recunoască rodul muncii lor, cele două nore mai mari i-au propus celei mici s-o ucidă. În Capra cu trei iezi, Ion Creangă își alege personajele din lumea animalelor, cărora le împrumută caractere omenești, asemănându-se, în această privință, cu La Fontaine. În Punguța cu doi bani, pedepsirea boierului, care, deși bogat, ia "punguța cu doi bani" găsită de cocoșul moșului sărac, se face în numele eticii sătești: la plecarea cocoșului din ograda boierească, după ce înghițise tot bănăritul stăpânului, se iau și toate păsările după el, "de ți se părea că-i o nuntă și nu altceva..." În Dănilă Prepeleac, eroul principal al povestii, Dănilă, din "păcălit" devine Păcală: "Până acum toți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sa râdă el și de dracul". Într-adevar, în prima parte, eroul e un exemplar tipic al prostiei omenești, în a doua, dimpotrivă, un reprezentant biruitor al istețimii. În Povestea porcului, Ion Creangă strecoară aluzii pline de tâlc moral la adresa vieții de toate zilele: o fiică de împărat, căsătorită cu Făt-Frumos preschimbat în porc, aruncând, la propunerea mamei sale, pielea de porc pe care Făt-Frumos o dezbracă seara la culcare, are de suferit blestemul acestuia. După ani de zile de suferință, timp în care fiica de împărat nu încetează să-l iubească pe Fat-Frumos, acesta o izbăvește de blestem. Aluzii satirice, însoțite de precepte pedagogice, se găsesc și în Povestea lui Stan Pățitul, care, prin vioiciunea dialogului, a fost asemuită cu Calul dracului, de I.L. Caragiale, iar prin convertirea fantasticului la realitatea autohtonă, cu Kir Ianulea, de același Caragiale. Povestea unui om leneș constituie un elogiu adus în mod indirect muncii, condamnând lenea. În Fata babei și fata moșneagului, în afară de hărnicie, povestitorul elogiază omenia și condamnă și aici lenea, împreună cu lăcomia. Toate poveștile lui Creangă, oricâte profunde rădăcini ar avea în folclor și oricât de răspândită ar fi aria geografică a motivelor ce stau la baza lor, datorită tratării artistice la care au fost supuse de noul autor, au ieșit "din circuitul folcloric" și au devenit "opera lui Creangă" (G. Calinescu). Talentul de povestitor genial al lui Ion Creangă, prin care a devenit - după expresia lui G. Calinescu - "Homer al nostru", ridicând opera sa la valoarea de "epopee a poporului român", este reliefat în Povestea lui Harap Alb. In literatura română, Creangă continuă în ceea ce privește talentul de povești - realizând un salt uriaș - pe Neculce (întocmai ca și acesta, autorul Amintirilor avea "înscrise în inima sa" faptele pe care le povestea), precum și pe Anton Pann, cu care se înrudește prin oralitatea stilului, cu ajutorul căreia a reușit să restituie poveștii funcția ei estetică primitivă. Cu Anton Pann, Ion Creangă se aseamăna și prin folosirea de proverbe și zicători, al caror înțeles, datorită contextului în care sunt plasate, devine integral inteligibil. Într-o anumită măsura, Creangă continuă și pe Negruzzi, autor al lui "Păcală și Tândală", giuvaer de umor și înțelepciune, făurit cu ajutorul folclorului. După opinia lui G. Ibrăileanu, adevăratul autor al operei lui Creangă este poporul: "Concepția lui Creangă este a poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naștere". O opinie asemănătoare a exprimat despre genialul povestitor și G. Călinescu: "Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune". Întocmai ca și Eminescu, Ion Creangă aparține deopotrivă literaturii române și literaturii universale. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Ion Creangă ### Viața lui Ion Creangă (1837-1889) Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humulești, din fostul ținut Neamț, ținut "plin de legende și proverbe", cum l-a caracterizat cândva Eminescu, ca fiu al lui Ștefan a Petrei și al Smarandei, fiica vornicului David Creangă din Pipirig, al cărei bunic venise din Transilvania (scriitorul va purta așadar numele de familie al mamei). Nică își petrece copilăria la Humulești, unde asculta, în nopțile de iarnă, povești spuse de bătrânii și bătrânele satului: "De câte ori n-am nopți întregi - va marturisi Ion Creangă mai târziu - ca să ascult pe moș Ion sau pe lelea Catinca, povestindu-mi povestea lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosânzeana". Poveștile auzite îl vrăjeau pe copil, aprinzându-i imaginația: "...culcat pe cuptor, ascultam cu amândouă urechile și simțeam atât de mult interes și așa mare ambiție, încât, după ce povestitorul înceta, eu nu putem să adorm ceasuri întregi". După ce primește întâia învățătură de carte în satul natal, cu bădilă Vasile, dascălul bisericii, Ion Creangă este dus la Broșteni, unde urmează câteva luni cursurile școlii primare a lui Alecu Baloș, pentru ca, în toamna aceluiași an (1852), sa treacă la Școala domnească din Târgu-Neamț, unde-l are ca învățător pe Isaia Teodorescu. Doi ani mai târziu, în 1854, este trimis la Școala de catiheți din Fălticeni, iar în 1855 este admis la Seminarul din Socola (Iași), pe care-l frecventează până în 1858. În 1859, Ion Creangă este hirotonist diacon. Nesimțindu-se atras de preoție, în ianuarie 1864 se înscrie la Școala normală "Vasile Lupu" din Iași, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte de a o termina. Deși a fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi și a elaborat, împreună cu alți colegi, valoroase manuale școlare, pentru care a scris povestirile Inul și cămeșa, Acul și barosul, Cinci pâni (pe abecedarul lui va învăța mai târziu Mihail Sadoveanu), totuși Creangă a fost mutat de la o școală la alta, ba chiar și suspendat temporar din învățământ, fiind reintegrat, în 1874, de Titu Maiorescu, venit în fruntea Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor. În 1875, institutorul Ion Creangă este inspectat de Eminescu, pe atunci regizor școlar. Ca și în cazul lui Slavici, pe care, cunoscându-l la Viena, îl recomandase Convorbirilor literare, Eminescu descopera marele talent al lui Creangă și-l introduce la Junimea, unde povestitorul își citește primele lucrări literare. Iacob Negruzzi considera intrarea lui Ion Creangă la Junimea "o fericită achiziție". Cu toată deosebirea de pregătire intelectuală, între Eminescu, cel trecut prin universitățile din Viena și Berlin, și Creangă, cel descins din lumea Humuleștilor si a catiheților, s-a statornicit o sinceră și durabilă prietenie. O dată descoperit de Eminescu și, nu mai încape îndoială, îndemnat să și scrie, Ion Creangă își va publica, rând pe rând, în Convorbiri literare, majoritatea poveștilor sale: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, în 1875; Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, în 1876; Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap Alb, Fata babei și fata moșneagului, în 1877; Ivan Turbincă, în 1878. Tot în Convorbiri literare publică Ion Creangă și povestirile: Moș Nichifor Coțcariul, în 1877, și Popa Duhu, în 1881. Prin septembrie 1880 începe să scrie Amintiri din copilărie. Trei părți au apărut în Convorbiri literare: partea I în ianuarie 1881; a II-a în aprilie 1881, a III-a în martie 1882; ultima parte, scrisă, se pare, în 1888, a fost publicată postum, în 1892, o dată cu apariția primei ediții a operei lui Creangă. Ion Creangă a mai publicat și povestirile Moș Ion Roată și Unirea, în Albumul Macedo-Roman, în 1880, și Mos Ion Roată și Vodă Cuza, în Almanahul României June din Viena, în 1883. Se stinge din viață la 31 decembrie 1889 și este înmormântat la Iași, în cimitirul Eternitatea. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura românî – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Ion Creangă ### Contactul sexual (realizarea sexuala) Prin contact sexual normal intelegem relatia dintre doi oameni maturati sexual, de diferite sexe, indreptate spre satisfactia sexuala si se termina prin ejacularea spermatozoizilor, concomitent cu declansarea senzatiei de placere - asa-numitul orgasm. Contactul sexual are mai multe faze: a) Preludiul, care incepe cu aparitia primelor semne de atractia reciproca. Ca elemente componente ale acestei faze amintim: discutiile dintre parteneri (in special despre dragoste), dansul, cochetaria, etc. In aceasta faza domina excitatiile vizuale si auditive si apar modificari functionale ca: accelerarea respiratiei, a batailor inimii etc. Este faza ce constituie pregatirea fazelor urmatoare. b) Faza jocurilor erotice (excitatia sexuala precopulatoare), in care un rol important il au senzatiile tactile. Ea inepe prin sarut, urmata apoi de atingerea diferitelor zone erotogene. Aceste doua faze sunt uneori neglijate. Barbatul este in general mai usor excitabil decat femeia, de aceea restrangerea acestor faze poate avea consecinte negative pentru femeie (frigiditate, nevroza sexuala). In aceasta faza se produce erectia penisului la barbati si a clitorisului la femei. La barbat, erectia inseamna: alungirea (13-16 cm), ingrosarea (9-11 cm circumferinta), intarirea, ridicarea si curbarea penisului. Erectia poate fi mentinuta in adolescenta pana la o ora. La femeie clitorisul si bulbii vaginali isi maresc volumul si sensibilitatea, muschii din zona genitala se contracta favorizand erectia clitorisului si golirea glandelor Bartholin. Prin secretia acestor glande la nivelul labiilor, se favorizeaza patrunderea penisului in vagin. c) Copulatia (coitul propriu-zis). Pozitia clasica si cea mai frecventa pentru realizarea copulatiei este pozitia specifica umana, fata in fata cu femeia culcata pe spate. Barbatul introduce in vagin penisul erectat si, prin miscari ritmice de dute-vino ale penisului se produce o excitatie crescanda. Punctul culminant al excitatiei sexuale il prezinta orgasmul si ejacularea lichidului spermatic. Orgasmul este corespondentul fiziologic si psihic al ejacularii, o senzatie paroxista de placere, o descarcare nervoasa brusca la barbat si mai lenta la femeie. In general, femeia ajunge mai repede la orgasm decat barbatul si poate avea mai multe orgasme intr-un singur act sexual. La inceputul actelor sexuale, reactia de placere nu se va produce concomitent la ambii parteneri si este nevoie de o anumita experienta a cuplului pentru a ajunge la o concordanta in aceasta privinta. d) Faza terminala este caracterizata de o stare de oboseala, de epuizare fizica, de atenuarea fenomenelor generale si scaderea excitatiei. Ea da o senzatie de satisfactie, consolidand amintirile reactiilor de placere. Orice act sexual se traieste ca ceva unic. O serie de tulburari locale, hormonale si psihice pot perturba actul sexual, facandu-l dificil, neplacut. Durata actului sexual variaza (dupa individ, varsta) de la cateva secunde pana la o ora. In mod obisnuit durata este cateva minute. Ejacularea apare la 2-10 minute dupa intromisiune. Ritmul activitatii sexuale. La unele insecte actul sexual este unic in viata, pe cand la femeia soarecelui de casa este unic pe ciclu. La mamifere, incrucisarea poate fi restransa la un singur sezon pe an (balene, ursi) sau poate avea loc in cateva perioade izolate (iepuri, caini, pisici). La primate, incrucisarea are lor oricand, fara restrictii sezoniere. Se pare ca omul primitiv a fost mai putin excitabil decat omul civilizat, care traieste intr-o atmosfera impregnata de sexualitate. Frecventa activitatii sexuale oscileaza de la 1-6 raporturi sexuale pe saptamana, cu maximum intre 15-35 de ani. Varietatea relatiilor sexuale. Exista specii la care masculul este monogam si altele la care masculul este poligam (poligamia exista si la om). La unele specii masculul si femela sunt legati pe viata, sau numai pentru o anumita perioada (clocirea si cresterea puilor de pasari). Omul reprezinta o perioada de prematuritate sexuala, urmata apoi de o perioada de fecunditate. Activitatea sexuala devine permanenta, neperiodica. La femei actul sexual pare sa fie legat de ciclul menstrual, fiind mai intens inainte si dupa menstruatie, iar, ca o curiozitate, este acceptarea lui si de catre femeia gravida. Consecintele activitatii sexuale variaza dupa specie: - La unele insecte actul sexual este unic, femela devorand masculul in timpul actului sexual (calugarita) sau imediat dupa actul sexual (paianjen). - La animalele superioare actul sexual nu mai este unic, el avand la acestea consecinte endocrine si nervoase. La om el creeaza o stare de multumire, cu sentimente de reusita, contribuind la echilibrul psihosomatic si la dezvoltarea personalitatii sale. Societatea vegheaza la orientarea vietii sexuale pe fagasul util si poate asigura un ritm potrivit de crestere a populatiei. Deflorarea. Ruperea membrelor himenale de la orificiul vaginal se produce de obicei la primul contact sexual si este cunoscuta sub denumirea de Deflorare. Ea este insotita de o sangerare mai mult sau mai putin accentuata. Deflorarea se poate face si manual, alteori se poate produce si in afara unui contact sexual, in timpul unui efort sau traumatism. In cazuri rare, himenul este fibrozat incat este nevoie de incizarea lui de catre medic. La barbat, poate avea loc un fenomen asemanator, care nu trebuie sa coincida insa cu primul coit; ruperea frenului ce leaga pielea care acopera glandul, de varful acestuia, producandu-se o mica sangerare. Sursa: Sfaturi pentru tinerii casatoriti, Prof. Dr.Ioan Vinti, Bucuresti 1975 ### Impulsul sexual Se numeste impuls sexual atractia fata de sexul opus, iar prin libidou intelegem complexul de senzatii care conditioneaza dorinta de apropiere fata de sexul opus. La formele primitive de metazoare, eliminarea celulelor reproductive in mediul inconjurator este un proces pasiv, indiferent de excitatii, deci nu se poate vorbi de impuls sexual. Odata cu revolutia vietuitoarelor, un complex de organe de simt, nervi si glande cu secretie interna, se pun in slujba fecundarii. Copulatia este procedata de un sir de fenomene complicate, de manifestari ale ambelor sexe, care au ca scop apropierea fizica si psihica intre parteneri. Impulsul sexual se dezvolta pe masura ce ovarul si testiculul intra in functiune, rezultatul fiind secretia normala de hormoni. Dezvoltati si erotizati de catre hormoni, centri nervosi actioneaza asupra complexului de organe care participa la acest impuls, ceea ce explica pastrarea senzatiilor sexuale si dupa menopauza. La om, nasterea impulsului sexual este legata de maturatia sexuala. Odata cu aceasta maturatie apare si dorinta de a practica activitatea sexuala. Impulsul sexual va fi declansat in primul rand de factorii hormonali la care se vor asocia si alti excitanti senzoriali si psihici. Factorii hormonali asigura activitatea sexuala a individului, iar cei senzoriali si psihici determina apropierea de o anumita persoana. Excitantii psihici sunt cei care pot transforma impulsul in dragoste. Relatiile de simpatie dintre adolescenti se bazeaza in primul rand pe impresiile ce parvin cu ajutorul organelor de simt, mai ales pe calea analizatorului vizual. Sunt hotaratoare in acest sens trasaturile fetei, conformatia corpului, imbracamintea, coafura , mersul etc. Ca importanta urmeaza excitatii tactili, de exemplu, excitatiile pornite de la asa-numitele "zone erotogene" (organele genitale, coapsele, sanii, buzele). In general orice punct al corpului poate deveni zona erotogena. Excitatiile auditive ca vocea, timbrul, intonatia, constituie de asemenea elemente ale impulsului sexual. Mirosul si gustul au la om o mai mica imprtanta fata de animale, care, in perioada de activitate sexuala, se atrag in primul rand prin mirosuri specifice. Deci, prima faza a activitatii sexuale o constituie impulsul sexual, forta care atrage doi indivizi de sex opus. Acesta este determinat de excitatii hormonali la care se adauga cei psihici si senzoriali. ### Opera lui Mihai Eminescu Opera lui Mihai Eminescu Într-o perioadă de nici două decenii, între 1865 și 1883, anul îmbolnăvirii, când activitatea sa încetează, Mihai Eminescu a creat o operă de proporții monumentale în versuri și proza, din care numai aproximativ o treime a văzut lumina tiparului în timpul vieții lui. Distingem trei etape deosebite iîn creația eminesciană. Prima e a poeziilor de adolescență și tine de la 1865 până la 1869. Sub influența lui Heliade, Murețeanu, Bolintineanu și Alecsandri, Eminescu scrie o poezie însuflețită de idealuri patriotice și umanitare, ca și de multiple întrebări asupra existenței sau de visuri generoase, de dragoste și prietenie. De-aș avea..., O călărire pe zori, La Bucovina, Speranța, Misterele Nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Junii corupți, Amorul unei marmare sunt titluri care vorbesc prin ele insesi. Din aceasta faza dateaza romanul Geniu pustiu, poemul faustic Muresan si un proiect de drama, Mira. A doua etapă se cuprinde între anii 1869 și 1876 și reprezintă o prima încercare de analiză a idealurilor și problemelor intrevăzute anterior. Din ce în ce mai adânc se configurează acum revolta eminesciană împotriva ingrădirilor și pledicilor pe care o întocmire socială strâmbă, lumea marginită, le așează în calea elanurilor de afirmare ale omului. Din această vreme datează Venere și Madona, Epiganii, Mortua est, marele poem postum Memento mori (din care urmează să facă parte Egiptul și Împarat și proletar), poemele de inspirație populară Călin-Nebunul, Călin (file din poveste), Strigoii, Gemenii, poemele de dragoste Noaptea, Sara pe deal și Floare albastră, basmul în proză Făt-Frumos din lacrimă, nuvela Sărmanul Dionis, un proiect de roman, Aur, marire si amor. A treia etapă și cea din urmă, cuprinsă între 1876 și 1883, este faza deplinei maturități și a desăvârșirii artistice, în sensul înlăturării asperităților de expresie, a perfecțiunii formei, pe măsura înălțimii cugetării și sentimentului, a echilibrului și proporției liniilor creației. Un mare număr de poezii erotice (Povestea codrului, Singurătatea, Departe sunt de tine, O rămâi, Pe aceeași ulcioară, Atât de fragedă, Soarele etc.) precedă cele cinci Scrisori și poemul Luceafărul, urmate la rândul lor de alte poezii de dragoste, precum S-a dus amorul, Când amintirile, Adio, Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soț. În sfârșit ediția Maiorească din 1894 aduce un număr de poezii inedite, precum Glossa, Oda (în metru antic), Mai am un singur dor (cu trei variante). ### Viața și opera lui Mihai Eminescu (1850-1889) Viața lui Mihai Eminescu Mihai Eminescu, cel mai mare poet român și unul dintre marii tirici ai lumii, s-a născut în 1850 la Botoșani, și natura Bucovinei e de la început prezentă în opera lui. Copil fiind, „păduri cutreieram”, va spune poetul, impresionat de farmecul locurilor natale, evocatoare totodată ale unei istorii naționale bogate în eroi și fapte de glorie. Încă din anii de școală, Eminescu se arată interesat de teatru, poezie, cultură. Avea 16 ani când trimite, la revista de limbă română „Familia” din Pesta, primele poezii, publicate de Iosif Vulcan, care-i schimbă și numele: din Eminovici, cum se chema de fapt după tatăl său, în Eminescu. Datorăm redactorului „Familiei” cel mai celebru botez din istoria literaturii române. Eminescu colindă țara, trece în Transilvania, iar între 1869 și 1874 se află la Viena și Berlin, unde urmează cursurile universităților de acolo, în scopul obținerii unui doctorat în filozofie. Doctor în filozofie poetul nu va deveni însă, deși prietenii lui de la Junimea l-ar fi dorit, ca să poată fi apoi numit profesor universitar în țară. Din 1870 începuse colaborarea la „Convorbiri literare”, se apropiase de Maiorescu și de Negruzzi și va fi socotit el însuși un junimist important. Întors de la studii, va ține „prelecțiuni populare”, ca toți junimiștii. El e interesat de istorie (în 1871, împreună cu I. Slavici, viitorul prozator, luase parte cu entuziasm la organizarea sărbătorii lui Ștefan cel Mare la Putna, prilej pentru români de a-și afirma istoria proprie într-o Bucovină aflată atunci sub ocupație austriacă) și de filozofie (încearcă să traducă din mari filozofi). E un timp redactor la „Curierul de Iași”, bibliotecar la Iași, revizor școlar, apoi redactor la „Timpul”; în toate aceste funcții pune suflet și consumă multă energie. Rapoartele școlare ale revizorului sunt precise și bogate. Ca redactor și colaborator, el scrie articole politice, fiind unul din cei mai de seamă ziariști români. Ca și Caragiale sau Slavici, contemporani și prieteni cu el, Eminescu ridică gazetăria la nivelul unei veritabile arte. De altfel, anii cei mai rodnici ai gazetarului, cei de la „Timpul” (1877-1883), coincid cu anii cei mai buni ai poetului, care-și scrie și publică în acest interval aproape toate marile creații lirice. În 1883 poetul se îmbolnăvește grav. În timp ce se afla la Viena, într-un sanatoriu, unde îl trimiseseră junimiștii, în țară Maiorescu îi publică un volum de Poezii, singurul apărut în timpul vieții poetului, deși nu el l-a alcătuit. Cei șase ani care despart boala de moartea lui Mihai Eminescu sunt ani de suferință pentru poet, a cărui minte e tot mai des întunecată. El moare la 15 iunie 1889 urmat la câteva luni de Ion Creangă, pe care-l cunoscuse la Iași și care a fost toată viața marele lui prieten. G. Călinescu, autorul unei extraordinare Vieți a lui Mihai Eminescu (1932), va evoca această mare prietenie dintre doi din scriitorii noștri cei mai mari și va scrie aceste emoționante cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se întinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Opera lui Mihai Eminescu Trei ani atrag în mod deosebit atenția în biografia poetică a lui Mihai Eminescu: 1866, anul debutului în „Familia” lui Iosif Vulcan; 1870, anul când începe colaborarea la „Convorbiri literare”, plină de mari consecințe pentru tânărul de douăzeci de ani; și 1883, anul ultimelor capodopere (Odă (în metru antic), Glossă, Luceafărul, Mai am un singur dor etc.) și totodată al morții spirituale a poetului. Între anii 1866 și 1870, mulți comentatori, printre care și G. Ibrăileanu, au văzut o primă perioadă a creației lui Mihai Eminescu, aceea a începuturilor sub influența lui Alecsandri și Bolintineanu, din care poetul iese triumfător cu Venere și Madonă și cu Epigonii, poezii ce deschid epoca maturității lui artistice, atât de bogată în realizări, deși se întinde pe ceva mai puțin de un deceniu și jumătate. Prima poezie, care l-a făcut cunoscut unui public restrâns, este o elegie fără titlu, semnată de M. Eminovici și tipărită alături de alte șase poezii într-o broșură intitulată Laecrimioarele învățăceilor gimnaziaști de'n Cernăuți la mormântul prea iubitulu lor profesoriu Arune Pumnul... Adevăratul său debut literar se face însă la revista „Familia”, în același an (1866), cu poezia De-aș avea... În perioada debutului, Eminescu a încredințat tiparului versuri relativ cuminți, parcă spre a nu șoca gustul literar al timpului, păstrând pentru sine altele mult mai îndrăznețe în idei și limbaj. Este probabil și motivul pentru care Iosif Vulcan, poet el însuși, educat în spiritul literaturii pașoptiste, s-a arătat entuziast de la început de talentul tânărului poet. Ne vom da seama mai bine de idealurile și de limbajul liricii lui Mihai Eminescu din această primă perioadă, citind cunoscuta poezie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, publicată în „Familia”, în aprilie 1867. Poezia are aspectul unei invocații și al unei urări către România - poetul adresându-se direct țării lui. La patru ani de la debut, după ce publicase paisprezece poezii (majoritatea în „Familia”), tânărul poet se hotărăște să se adreseze „Convorbirilor literare”, revista cea mai importantă a epocii, unde știa că va fi citit de Titu Maiorescu. Aflat la studii la Viena, el trimite revistei ieșene poezia Venere și Madonă, care conține câteva din metaforele și comparațiile cele mai puternice din întreaga poezie românească, scrisă până la acea dată: Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce vesteDintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei. Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,Braț molatic ca gândirea unui împărat poet... După acceptarea acestei poezii la „Convorbiri literare”, Mihai Eminescu încredințează revistei poemul Epigonii, însoțit de o scrisoare către Iacob Negruzzi în care își explică ideile, mult deosebite de ale junimiștilor. Concepția despre poezie și misiunea poetului Mihai Eminescu Apărută în „Convorbiri literare” în 15 august 1870, Epigonii a făcut mare impresie asupra junimiștilor „din cauza frumuseții versurilor”, cum își va aminti Iacob Negruzii, și totodată datorită „originalității cugetării” cu care „negreșit că, în fond, nu era cu putință să ne unim”. Din acest lung poem aflăm prima oară ce credea Mihai Eminescu despre poezie și poeți. Autorul evocă cu emoție „zilele de aur a scripturelor române”, adică ceea ce el consideră a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și jumătatea secolului al XIX-lea. Mihai Eminescu știe prea bine că majoritatea poeților acelui timp erau importanți nu atât pentru valoarea în sine, estetică, a poeziei, cât pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Mihai Eminescu i se pare că urmașii acestora sunt niște simpli „epigoni” care au pierdut orice sinceritate a simțirii. Partea a doua a poemului este o satiră la adresa epigonilor, „simțiri reci, harfe zdrobite”, „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”. Poetul spune tot timpul „noi”, incluzându-se printre acești epigoni, parcă spre a mări efectul decepției sale în fața degradării idealurilor: Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Sigur că aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemulțumire al poetului. În cea mai strălucită epocă din literatura noastră, el vede imitația și lipsa idealurilor. Junimiștii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerată a prezentului, în literatura căruia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slabă. Concepția lui Mihai Eminescu diferă de a lui Maiorescu în această privință. Dreptatea era de partea criticului. Observăm, indiferent de justețea unor considerații, că poetul pune un mare accent pe tradiția națională, fiind un mare iubitor al istoriei țării sale, ale cărei figuri le-a evocat, începând cu Mircea cel Mare. În Epigonii găsim caracterizări foarte frumoase și exacte ale unor poeți români. Fabulistul moldovean Donici este „cuib de-nțelepciune”; Anton Pann, care a scris o Poveste a vorbei, alcătuită din proverbe populare, este „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”; Andrei Mureșan, cunoscutul autor al poeziei Deșteaptă-te române, este „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”; C. Negruzii, autorul nuvelei istorice Alexandru Lăpușneanul, este cel care „șterge colbul de pe cronice bătrâne”. Desigur, către Alecsandri se îndreaptă admirația nețărmurită a mai tânărului Eminescu: Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,Ce cu basmul povestește - veselu Alecsandri. E semnificativ să arătăm că, la rândul lui, Alecsandri a știut să treacă plin de demnitate peste orice orgoliu personal și să recunoască indirect în Eminescu pe marele său urmaș. Știm deja că doi tineri scriitori l-au „atacat” în niște conferințe pe bătrânul Alecsandri, opunându-i-l pe Eminescu, și că Maiorescu le-a răspuns în articolul Poeți și critici. Alecsandri a răspuns și el într-o poezie care se încheie cu această admirabilă strofă: E unul care cântă mai dulce decât mine?Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine.Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus... Oarecum în prelungirea atitudinii critice și decepționale din a doua parte a Epigonilor se situează și versurile din Scrisoarea II în care Mihai Eminescu mărturisește cât de greu îi vine poetului să-și urmărească scopurile sale nobile luptând la tot pasul cu greutățile și neînțelegerile: De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?De ce dorm, îngrămpdite între galbenele file,Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt... Când poetul încearcă să toarne în „formă nouă limba veche și-nțeleaptă” sau să-și exprime „tainica simțire”, când „cu sete” caută „forma ce să poată să te-ncapă” (adică să-l exprime), el e iritat de mediocritatea unor contemporani care vor o literatură facilă și fără nobile idei. Mai ales că el știe că există în țara asta un „soi ciudat de barzi” (de poeți) care încearcă să răzbată „închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane”. Mihai Eminescu îi desprețuiește pe acești poeți care „prin protecție de fuste” speră să profite când bărbații cucoanelor cărora ei le dedică versurile lor proaste vor ajunge „cândva miniștri”. Scrisoarea II e o satiră și totodată o plângere amară a marelui poet ce nu se simte capabil să-și înjosească poezia, așa cum o fac numeroși dintre contemporanii săi. O diatribă contra criticii găsim în Criticilor mei, inspirată de o trecătoare supărare a poetului pe criticii săi. Dincolo de aceasta, poezia conține câteva frumoase versuri care arată încă odată cât de convins era Mihai Eminescu de necesitatea unui serios conținut de sentimente și de idei într-o poezie, ce nu trebuie să fie formă goală: E ușor a scrie versuriCând nimic nu ai a spune,Înșirând cuvinte goaleCe din coadă au să sune. Dar când inima-ți frământăDoruri vii și patimi multe,Ș-a lor glasuri a ta minteStă pe toate să le-asculte, Ca și flori în poarta viețiiBat la porțile gândirii,Toate cer intrare-n lume,Cer veșmintele vorbirii. Temele și universul poeziei eminesciene Trei teme esențiale pot fi desprinse din poezia lui Mihai Eminescu, în jurul cărora se grupează elementele universului său: natura, dragostea și istoria. 1) Natura este una tipic romantică. Ea îi apare poetului sub două înfățișări principale. Întâi ca toți romanticii, poetul e atras de o natură de început de lume, de materia care se naște din haos. El imaginează în Scrisoarea I un astfel de început și o astfel de naștere a universului: La-nceput, pe când ființa nu era, nici ființă,Pe când totul era lipsă de viață și voință,Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.Fu prăpastie? genume? Fu noian întins de apă?N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. Aceste imagini cosmogonice (cosmigonie înseamnă naștere a cosmosului, a lumii) le găsim și în multe alte poezii, ca și în marele poem Luceafărul, unde Hyperion face o călătorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naște. De romantismul acesta al viziunii se leagă la Mihai Eminescu predilecția pentru universul nopții, al stelelor și a lumii, al visului, al imensităților, cum sunt cerul și marea. Tudor Vianu nota că, spre deosebire de clasici, care au fost atrași de natura solară a sudului european, cu țărmuri clare de mare și cu temple albe scăldate în lumină, romanticii ca Eminescu sunt preoți ai pădurii pline de umbre și mistere, populate de făpturi reale sau himerice. În al doilea rând, natura eminesciană se înfățișează, mai ales în poeziile de dragoste, ca o natură plăcută, luminoasă, blândă și ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spații cosmice, depărtate și reci ca acelea de unde vine Hyperion în Luceafărul, sau misterioase, nepătrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci și un iubitor de spații familiare, apropiate. Un astfel de spațiu este evocat în poezia La mijloc de codru...: La mijloc de codru desToate păsările ies,Din huceag de alunișLa voiosul luminiș,Luminiș de lângă baltă,Care-n trestia înaltăLegănându-se din unde,În adâncu-i se pătrundeȘi de lună și de soareȘi de păsări călătoare,Și de lună și de steleȘi de zbor de rânduneleȘi de chipul dragei mele. Aici observăm cât de armonioasă este această a doua natură eminesciană. Cerul și pământul se pătrund, soarele și luna se oglindesc în lac, alături de chipul iubitei. E o natură paradisiacă, în care își fac apariția vietăți obișnuite. Ea îi protejează pe îndrăgostiți. Din același moment provin și imaginile interiorului (casa, camera etc.) eminescian, care este unul ocrotitor, chiar dacă uneori sugerează singurătate. Poetul scrie la o masă de brad, ascultând focul ce pâlpâie vesel în cămin sau zgomotul șoarecilor care rod cotoarele cărților din pod. Natura exterioară se prelungește în interior, cu tot firescul. 2) Dragostea (ilustrată în poezii cunoscute, ca: Pe lângă plopii fără soț, Sara pe deal, Atât de fragedă etc.), a doua temă, își are universul ei, direct legat de natură. În general, dintre cele două naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua, cea familiar-protectoare, formează cadrul obișnuit al dragostei. În Lacul, Dorința și în alte poezii, poetul își cheamă iubita „în codrul cu verdeață” sau pe malul lacului „încărcat cu flori de nufăr”; femeia, la rândul ei, vrea să-l smulgă din „nouri și ceruri nalte”, adică din visări filozofice, și să-l aducă pe pământ, alături de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu încep cu o chemare în această natură obișnuită („Vino-n codru la izvorul...”) și se încheie cu o stare de visare, de plăcută cufundare a gândurilor și a simțurilor în foșnetul frunzelor, în murmurul apelor, în dulcea batere de vânt. De fapt, acest lucru arată că iubirea este legată de natură la Eminescu într-un chip mai profund decât s-ar lega sentimentele perechii de îndrăgostiți de cadrul în care ei se găsesc. Iubirea e o formă de a participa la viața lumii, a universului. Îndrăgostiții ce se lasă în voia dragostei lor ajung să se contopească cu ritmul neobosit al naturii înseși. Nu-și pun întrebări, ci visează cu ochii deschiși, pătrunși de armonia codrului și de muzica astrelor. Starea aceasta seamănă cu somnul, cu visul, și este esențial romantică. Pentru romantici, natura este eternă, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul - prin iubire, prin contemplație visătoare, prin somn - aspiră să se contopească cu natura: el vrea să-și uite condiția trecătoare, să se bucure de eternitatea lumii înseși în care se află. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii. 3) A treia temă esențială a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca și natura, istoria, ca temă a operei literare, reprezintă tot o descoperire a romanticilor. În comparație cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria e locul schimbărilor și de aceea ea se înfățișează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul rău. Această strădanie este însoțită de satisfacții, dar și de nemulțumiri profunde, ce generează uneori sentimentul zădărniciei. Memento mori, subintitulat de poet „Panorama deșertăciunilor”, este poemul succesiunii civilizațiilor spre un scop adesea necunoscut. Pe vasta pânză a timpului se perindă „codri de secoli”, „oceane de popoare”, de la primitivii care „în pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră”, trecând prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, până la Dacia măreață și legendară. Dacia este evocată adesea de Eminescu, în opoziție cu lumea decăzută în care credea a trăi el însuși. Tema poemului trebuie legată de prezența „cugetătorului”, care „grămădește lumea într-un singur semn”; cu alte cuvinte, caută să afle înțelesul, sensul istoriei. Trecutul acesta glorios se opune prezentului și în Scrisoare III, care se încheie cu un veritabil pamflet politic. Mihai Eminescu nu e numai poetul evocării unei istorii îndepărtate, ci și martorul uneia contemporane. În Împărat și proletar, Comuna din Paris furnizează imaginației lirice a poetului viziunile primei mișcări proletare care a reușit, pentru scurt timp, instaurarea unei ordini politice comuniste. Mihai Eminescu este aici, ca și în pamfletul din Scrisoarea III, un poet politic, în adevăratul sens al cuvântului. Împărat și proletar conține un discurs al unui „proletar”, care e un adevărat „rechizitoriu social”. Este semnificativ și că, dintre toți poeții europeni ai secolului, Mihai Eminescu este întâiul care a scris despre Comuna din Paris (poemul apare în 1874, la trei ani de la Comună). Atitudini critice la adresa societății contemporane conțin și alte poezii eminesciene: Junii corupți, din tinerețe, e un pamflet contrar tinerilor paraziți ai vremii. Iar în Scrisoarea III satira atinge un punct culminant, cum vom vedea, analizând-o. Rezumând această a treia temă esențială a liricii eminesciene, putem spune că istoria apare la Mihai Eminescu indisolubil legată de ideea de patrie. De la primele sale versuri, poetul cântă „dulce românie”, în spiritul înaintașilor lui pașoptiști. Glorificând Dacia în Memento mori sau evocând epoca lui Mircea cel Mare în Scrisoarea III, înfățișând natura în atâtea poezii sau satirând decăderea moravurilor în Junii corupți și Împărat și proletar, Mihai Eminescu se arată stăpânit de un puternic simțământ patriotic. El nu scrie despre țară doar cu ocazia sărbătorilor naționale; lirica lui e permanentă străbătută de sentimentul iubirii de țară. Proza eminesciană Deși poezia este partea cea mai cunoscută a operei lui Mihai Eminescu, ea nu e singura. Știm că poetul a fost și unul dintre marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicând mai ales în ziarul „Timpul” articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut mare ecou în epocă. Dar Eminescu a scris și proză literară. Ea formează conținutul volumului al VII-lea, din 1977, al marii ediții speciale începute de criticul Perpessicius. Ca și poeziile, bucățile în proză scrise de Mihai Eminescu se împart în antume (publicate de autorul însuși, în timpul vieții) și postume (publicate de alții după moartea lui). Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvelele Sărmanul Dionis și Cezara. Dintre postume, vom aminti un roman neterminat din tinerețe, Geniu pustiu, la care se adaugă numeroase alte povestiri, de obicei numai schițate de Eminescu. Sărmanul Dionis, apărută în „Convorbiri literare” în 1873, după ce a fost citită în cenaclul Junimii, este o nuvelă fantastică, pe un motiv filozofic. În centrul nuvelei se găsește un vis. Ca și în poezie, Mihai Eminescu este atras și în proză de motivul romantic al visului. Cezara, apărută în „Curierul de Iași” din 1876, este o nuvelă romantică, de dragoste. Romanul Geniu pustiu nu a fost publicat de Eminescu în timpul vieții. Prima ediție este din 1904, epocă în care manuscrisele rămase de la poet și predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române încep să fie cercetate și publicate. Romanul are tot caracter romantic. În el descoperim multe idei ce animau spiritul eminescian în anii de tinerețe. După părerea specialiștilor, Mihai Eminescu a lucrat la Geniu pustiu între anii 1868 și 1871. Încercările dramatice ale lui Mihai Eminescu se compun dintr-un număr destul de mare de piese de teatru începute și terminate de autor, uneori doar din simple planuri și ciorne. Mai ales în tinerețe, poetul a fost urmărit de ideea de a scrie teatru. Nici unul dintre aceste fragmente nu a fost tipărit de poet. Ca și o parte din proză și poezie, teatrul a fost descoperit după moartea lui Eminescu, în manuscrisele păstrate de Titu Maiorescu. Unele fragmente de piese nu fac să credem că poetul visa să scrie drame inspirate din istoria națională. Acțiunea din Mira se petrece în vremea lui Ștefăniță-Vodă al Moldovei. În fragmentul pe care G. Călinescu l-a intitulat Decebal, căci în manuscris nu purta nici un titlu, este evocat un episod din epoca războaielor daco-romane. Bogdan Dragoș ne întoarce la epoca descălecatului. Mihai Eminescu a mai încercat să scrie piese despre Alexandru Lăpușneanu. A evocat într-un tablou dramatic pe poetul Andrei Mureșan. Toate aceste încercări sunt importante pentru a vedea cât de vaste erau preocupările poetului și ce pondere acorda el istoriei naționale ca sursă de inspirație pentru scriitor. Mihai Eminescu, poet național și universal Dacă locul celui mai mare poet român în cultura națională n-a fost de nimeni contestat, înțelegerea lui exactă a suscitat de-a lungul vremii două poziții oarecum deosebite, pe care e bine să le reamintim. Întâia dintre ele, care a fost exprimată de către contemporanii poetului și de către generațiile imediat următoare, constă în considerarea lui Mihai Eminescu drept un fenomen aproape inexplicabil în peisajul literar în care a apărut. Treizeci de ani după moartea poetului, în 1919, G. Ibrăileanu continua a-l evoca pe autorul Luceafărului în acești termeni: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apariție aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi”. Ulterior, datorită mai cu seamă străduințelor istoricilor literari, care au acumulat numeroase documente, izvoare, influențe, uneori până la exces, Mihai Eminescu a început să fie privit într-o altă lumină, și anume ca un continuator genial al bogatei tradiții artistice naționale și ca ultimul romantic european, dar care a dat acestui curent literar o tentă națională. „Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”, aprecia g. Călinescu, neegalatul biograf și exeget al creației eminesciene. Astăzi, amândouă punctele de vedere luate separat ni se par unilaterale și căutăm o conciliere. Îl simțim pe Eminescu deopotrivă ca pe un miracol și ca pe o sinteză a celor mai vechi tradiții ale culturii noastre. În esența lor, aceste două puncte de vedere nu se contrazic - pentru că orice mare scriitor constituie în același timp încununarea unei tradiții și inaugurarea unui drum nou. Este locul unde-l putem așeza fără să greșim pe Eminescu, în spațiul generos dintre trecut și viitor pe care îl umple cu personalitatea lui, al cărei geniu creator sintetizează datele oferite de toată dezvoltarea culturală anteioară spre a da la lumină o operă cu desăvârșire nouă. Mihai Eminescu însuși a avut sentimentul, și încă foarte viu, de a se situa într-o viguroasă tradiție culturală românească. Mai multe aspecte ale operei lui ne atrag atenția în acest sens: elogiul constant al valorilor istoriei naționale, patriotismul lui înflăcărat, manifestat nu numai în cultul trecutului, ci și în critica aspectelor negative ale societății contemporane, în interesul pentru folclor, pentru opera artistică a spiritului popular național. Romantismul lui târziu găsește în inspirația folclorică un motiv esențial. Spiritul național, continuarea specificului artistic românesc nu se opun lui Mihai Eminescu receptările ideilor culturii europene, pătrunderii, în gândirea lui, a unui întreg curent de sensibilitate ce a nutrit literatura romantică a secolului al XIX-lea și prin care Eminescu este înrudit cu marii poeți ai lumii. Să adăugăm la aceste note și ceea ce am putea numi „enciclopedismul” eminescian. Ca Heliade înainte, ca Hasdeu în aceeași vreme și mai târziu, Eminescu freamătă de dorința de a cunoaște tainele universului, ale naturii și existenței umane, are tendința de a cuprinde totul și, sistematic, de a ridica efortul de cunoaștere al înaintașilor pe treapta sintezei aristice. Uneori, exagerându-se, din admirație, această înclinare, i s-au atribuit lui Mihai Eminescu vaste cunoștințe în absolut toate domeniile, de la filozofie la economia politică. G. Călinescu avea dreptate să combată ideea unui „monstrum eruditionis”. Dar rămâne evidentă încercarea poetului de a sistematiza într-o viziune enciclopedică ceea ce cultura anterioară îi oferea. Preocuparea pentru istorie (și, după model romantic, nu doar pentru cea națională), pentru creație artistică populară și înclinarea spre originale sinteze enciclopedice sunt cele trei aspecte importante ale tradiționalismului artistic eminescian. Dar Mihai Eminescu nu continuă numai, ci și inagurează o tradiție. Înainte de orice, desigur, în poezie. Poezia lui, o dată depășită epoca începuturilor, este atât de substanțial nouă, încât își pune pecetea pe strădania artistică a mai multor generații. Primul efect, istoricește vorbind, al eminescianismului este copleșitor. Ceea ce Ibrăileanu numea „curentul eminescian” este dezultatul imediat al unei influențe ce condamnă la epigonism pe mulți dintre poeții generației care i-a urmat lui Eminescu. A trebuit să treacă peste treizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu spre a putea constata și un efect cu adevărat rodnic: abia poezia interbelică, a unor creatori ca Bacovia și Arghezi, se arată în stare să redescopere, uneori și grație criticii moderne, ceea ce era fundamental în Eminescu și putea fi folosit creator, fără riscul mimetismului și pastișei, scăpând de otrăvurile dulci-amețitoare de care se îmbătaseră poeții generației lui A. Vlahuță. Distanțarea de tradiția culturală românească mai veche se realizează la Eminescu prin crearea unei poezii înalt filozofice, în care gândirea și vizionarismul domină imaginația lirică, și a unei limbi pe de-a-întregul noi. Nici un poet român nu a îmbrățișat în secolul trecut universul artistic uriaș al lui Mihai Eminescu, nu a avut cugetarea lui capabilă să pătrundă panorama civilizațiilor și sferele filozofiei. Nimeni n-a îmbinat mai bine ca el o minte atât de deprinsă cu abstracțiile și conceptele, cu o expresie atât de plastic muzicală, încât s-ar părea că ideea poate fi percepută și prin senzație. Opera lui Mihai Eminescu nu reprezintă doar „saltul” de la Alecsandri și Bolintineanu la Arghezi și Bacovia, ci descoperă calea poeziei noastre spre universalitate. Eminescu e primul nostru poet de anvergură europeană, primul comparabil cu marii poeți ai lumii, cu Hölderlin, Schiller și Byron, cu Lamartine, Victor Hugo, Leopardi și Heine, cu Pușkin și Lermontov. Opera sa a și fost raportată la opera acestora și la a altora nenumărați, încât contribuția eminesciană la dezvoltarea romantismului într-un specific românesc nu e doar o formulă convențională, ci o realitate incontestabilă. Mihai Eminescu ne dovedește, dacă mai era nevoie, că un poet național poate fi luat în considerare și ca poet universal numai dacă, prin valoarea operei, își deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate și gândire capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecărui popor în parte și ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezintă sinteza tradiției și a noutății, a elementelor artistice românești și a celor universale, el este un poet național și unul universal în aceeași măsură. Prin el, literatura noastră atinge o culme și își face totodată ieșirea necontestabilă în lume. Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Viața și opera literară a lui Mihai Eminescu (1818-1890) ### Cati oameni stangaci sunt pe glob? 11% din populatia lumii este stangace. ### Câți vulcani sunt în Japonia? Câți vulcani sunt în Japonia? În Japonia se află 10,4% dintre vulcanii activi de pe Terra. 196 este totalul vulcanilor din Japonia din care 30 sunt activi. ### Care este suprafața totală de pe Terra utilizabilă în agricultură? Care este suprafața totală de pe Terra utilizabilă în agricultură? Agricultura este știința și arta cultivării plantelor și a creșterii animalelor. Agricultura a fost dezvoltarea cheie în ascensiunea civilizației umane sedentare, prin care agricultura de specii domesticite a creat surplusuri alimentare care le-au permis oamenilor să trăiască în orașe. Istoria agriculturii a început în urmă cu mii de ani. 6% este suprafața totală de pe Terra utilizabilă în agricultură. ### Cat la suta din materia din Univers este vizibila? Dar invizibila? 5% din materia din Univers este materie vizibila. 95% este invizbila si este formata din materie intunecata si energie intunecata. ### Cate mamifere sunt omogene? 3% dintre mamifere sunt monogame. ### Greutatea creierului in raport cu masa corporala 2% este greutatea creierului raportata la masa corporala. ### Cati oameni ajung sa traiasca peste 115 ani? 0,0000000005% din populatia globului ajunge sa traiasca mai mult de 115 ani. ### Practicarea activitatilor sexuale de catre adolescenti Cea mai frecventa intrebare pe care o ridica adolescenta este: cand se va incepe practicarea activitatii sexuale si daca este indicat a avea contact sexual inaintea casatoriei? Stramosii nostri aveau doua raspunsuri: da, pentru baiat si nu pentru fata, deoarece ei considerau că fata trebuie sa intre virgina in casnicie. Astazi aceste convingeri sunt desigur demodate, dar in locul lor nu s-au impus altele. Se impartaseste parerea ca la gradul actual de dezvoltare a stiintei si civilizatiei fiecare va decide singur asupra activitatii sexuale proprii. Dar pentru ca tanarul sa-si poate forma o parere, sa se poata spatani si comporta cu tact, trebuie sa cunoasca problemele de sexologie, anatomia si fiziologia organelor genitale, probleme legate de impulsul sexual precum si diferentele dintre sexe. Stiind despre ce este vorba, va avea si capacitatea de a se orienta si stapani. Exista apoi si alte forte disponibile ca: stima fata de corpul nostru, principii morale, responsabilitatea fata de semeni si, mai ales, fata de copii pe care ii va procrea. Natura nu cunoaste scrupule morale, ci ea isi urmeaza drumul ei spre scopul final: mentinerea speciei. De aceea, orice adolescent trebuie sa priveasca aceste aspecte mai profund ca sa-si poata forma o parere si o conduita proprie. Omul se deosebeste de restul lumii vii prin faptul ca este capabil de dragoste si poate trai senzatii sexuale fara ca acest eveniment sa fie legat de ideea reproducerii. Impulsul sexual la adolescent este mai pronuntat in primii 5-10 ani ai adolescentei, dar totusi el nu este atat de puternic pentru a fi nevoie de calmarea lui prin contacte sexuale. Acest lucru a devenit problema numai datorita faptului ca majoritatea adolescentilor au de timpuriu relatii de natura sexuala cu celalalt sex, stimulandu-si impulsul sexual. Problema este delicata mai ales pentru baietii sub 18 ani, cand impulsul sexual este foarte exprimat, iar experienta lipseste total. Ei cunosc senzatii sexuale proprii, dar nu stiu nimic despre contactul sexual. Sunt curiosi si isi exprima o multime de pareri, unii considerandu-l ca ceva foarte important sau obisnuit, ca mancatul si bautul; altii cauta doar aventura sexuala cu toate peripetiile, iar altii se lasa influentati de prieteni care le prezinta contactul sexual ca ceva necesar, iar daca nu-l vor practica se vor imbolnavi, sau nu sunt "barbati". Si fiindca cel mai ingrozitor pentru un adolescent este faptul de a se indoi de barbatia lui, va cauta sa actioneze in consecinta. Ideea practicarii contactului sexual, inaintea casatoriei, a devenit o obisnuinta la fetele din Romania dupa anii 80'. Dupa anul 1920 femeile s-au revoltat impotriva cerintei de a intra virgine in casnicie. Astazi insa fetele impartasesc parerea ca fiecare are dreptul de a actiona in aceasta privinta asa cum crede de cuviinta. Majoritatea adolescentelor au contact sexual inainte de casatorie, ele nu sunt condamnate de opinia publica si nici vorba sa fie expulzate din societate. Aceste fete motiveaza faptul nu ca o "placere deosebite" ci ca o "intamplare" sau ca le este frica sa-si respinga partenerul pentru a nu-l pierde. Alteori au de compensat complexe de inferioritate, sau ajung la concluzia ca este singura cale de a avea mereu un prieten. Altele sunt convinse ca este o atitudine rationala sau accepta contactul sexual din simpla curiozitate. In cazuri foarte rare poate fi vorba despre un impuls sexual exagerat. Sa analizam acum in ce masura atitudinile tinerilor corespund realitatii. In acest sens trebuie amintit faptul ca impulsul sexual este o parte integranta a personalitatii, iar greselile sau excesele comise pe plan sexual pot avea repercusiuni asupra starii de activitate a tanarului. La adolescent abtinerea de la activitatea sexuala nu va avea urmarile nefavorabile pe care le poate avea la un adult. Ideea practicarii contactului sexual inaintea casatoriei, ca avand un rol educativ, este doar partial adevarat. Tehnica contactului sexual nu trebuie invatata, nu este un talent, o arta care sa necesite o maiestrie deosebite. Pe langa toate scrupulele morale, contactul sexual in afara casniciei poate avea si alte urmari: o sarcina nedorita sau boli venerice. In concluzie, nu se poate da o reteta tip pentru comportamentul sexual nici nu se poate fixa data la care trebuie sa inceapa practicarea lui; dar in nici un caz nu este vorba de un instinct sexual exagerat, diminuat sau patologic. Deci practicarea contactului sexual in adolescenta nu este necesar pentru dezvoltarea armonioasa a personalitatii. Trebuie, de asemenea, acordata atentie si considerentelor morale, sa ne gandim si la persoana cu care avem contact sexual si in ultima instanta trebuie sa luam in considerare copilul pe care l-am putea procrea. Sursa: Sfaturi pentru tinerii casatoriti, Prof. Dr.Ioan Vinti, Bucuresti 197 ### Sentimentele de dragoste dintre adolescenti Adolescenta reprezinta un punct crucial in viata omului; orice moment trait se poate intipari profund, favorizand sau inhiband dezvoltarea anumitor laturi ale personalitatii. Imaginea supra vietii, care i s-a format tanarului in aceasta perioada, va determina modul de viata si in continuare. Subliniem in acest sens problemele legate de alegerea profesiunii, alegere in care aprecierile cadrelor didactice ar trebui sa devina mai insistente, pentru ca educatorul este acela care cunoaste structura psihica si inclinatiile tanarului. Dupa varsta de 14-15 ani tanarul face primii pasi in lumea in care exista doua sexe diferite. Acest moment va constitui inceputul primei dragoste. Baiatul incepe sa remarce pe prietena surorii lui cu care isi va da intalniri etc. Unii adolescenti au in aceasta perioada putina teama de fata, sunt nesiguri, il preocupa parerea ei despre exteriorul lor, modul ei de a gandi si a vorbi. Altii, in schimb, se cred mai cuceritori si vorbesc mereu de vitejiile lor. De obicei, in aceasta perioada, majoritatea adolescentilor sunt nemultumiti de exteriorul lor, de modul de comportare, retragandu-se intr-un complex de inferioritate. Baietii descopera ca poseda calitati care nu trebuie sa fie de natura fizica, ceea ce le va da o anumita siguranta si pe de alta parte observa ca sunt fete ce se intereseaza de tipul masculin linistit, mai mult decat de tipul galagios. Fetele vor descoperi si ele ca sunt totusi atragatoare si atunci conflictele interioare se vor atenua treptat, iesind la iveala trasaturi individuale ale fiecareia. Durata acestui proces depinde atat de temperamentul persoanei, cat si de increderea si incurajarea ce le-o acorda cei din jur. In perioasa 14-20 de ani se incheaga intre tineri prietenia ca le va da un sentiment de siguranta. Astfel, cei doi parteneri vor avea ocazia sa cunoasca unele aspecte generale ale celuilalt sex. Fata isi va da seama de comportamentul masculin, care este orientat nemijlocit spre sexualitate, pe cand ea cauta mai mult prietenie, atentie, romantism. Apropierea fizica intre doi tineri incepe de obicei prin sarut. Crearea unei stari de tensiune poate avea loc prin simpla atingere a mainilor la adolescentii ce se simt atrasi unul de celalalt, prin atingerea anumitor erotogene, prin apropierea fizica din timpul dansului lent. Dar nu orice atingere fizica trebuie sa provoace o stare de excitatie. Din acest punct de vedere dansurile moderne sunt mai decente: tinerii sunt mai concentrati asupra miscarilor, consumul de energie este mai ridicat si deci foarte rar se vor gandi la probleme sexuale. Contactul fizic constituie pana la un moment dat o experienta necesara in dezvoltarea stapanirii de sine. Pozitia fata de aceste prime trairi sexuale variaza in functie de temperament. Limitele apropierii fizice le va stabili de obicei fata, deoarece ea risca eventualitatea unei sarcini, daca jocul erotic va fi dus pana la capat. Pe de alta parte excitatia sexuala atinge punctul culimant mai tarziu decat la partener, fata putand evita o situatie nedorita. Totusi responsabilitatea partenerului nu poate fi exclusa. Aceste opriri bruste ale trairilor sexuale nu sunt daunatoare, nu reduc capacitatea sexuala si de munca, caci tensiunea sexuala se amelioreaza de la sine prin sport, munca, ejacularile nocturne. Exista pericol cand se exagereaza si cand contactul fizic devine baza relatiilor dintre parteneri. Ei se vor casatori poate mai tarziu cu convingerea ca atractia sexuala este suficienta pentru convietuire, recunoscand prea tarziu ca s-au inselat. Pentru a-si da seama de trasaturile caracteristice ale partenerului, tinerii trebuie sa traiasca o serie de situatii in comun, sa discute, sa vada daca au aceleasi preocupari. Prezenta a doi tineri trebuie sa fie mai mult decat un contact fizic, trebuie sa fie un pas inainte pe drumul convietuirii. La un moment dat, dim diverse motive, o pereche se poate desparti; desigur, ei vor suferi dar isi revin in curand prin gasirea unui alt partener. In concluzie, reiese ca tinerii au nevoie in dezvoltarea lor de cat mai multi oameni, caci numai astfel se va forma personalitatea si vor cunoaste modul relatiilor dintre oameni. Un tanar care se retrage din mijlocul semenilor sai procedeaza gresit. El poate sa se realizeze ca intelectual dar in societate poate fi dezagreiat si de obicei viata familiala va fi de asemenea unilaterala. Tanarul trebuie sa fie cat mai multilateral. Prin faptul ca toate impresiile contin farmecul noului, ele prezinta intotdeauna interes. Din acest motiv cele mai multe bucurii le poti trai ca om tanar si este gresit sa le eviti. Sursa: Sfaturi pentru tinerii casatoriti, Prof. Dr.Ioan Vinti, Bucuresti 1975 ### Trairea pubertatii si adolescentei de catre fata Pentru o fata pubertatea inseamna punctul hotarator in viata ei si totodata continuarea fireasca a dezvoltarii psihice. Ea se va indeparta de baieti pentru a se feminiza. Modificarile somatice, ca aparitia sanilor, sunt urmarite cu nerabdare. La aceasta varsta fete sunt mai dezvoltate din punct de vedere psihic. Pentru fete exista teama ca nu vor mai fi iubite si atunci cersesc cu stangacie dovezi de dragoste, nu se dezlipesc de parinti si sfarsesc prin a-i enerva. Daca sunt respinse, ele acorda acestor gesturi o importanta exagerata si trag concluzia ca nu mai sunt iubite. Cu varsta orizontul tinerei fete se largeste si curiozitatea o va face sa evadeze din micul ei cerc familiar; ea are pretentia sa fie considerata adulta si, daca nu este privita astfel, pot aparea unele dificultati. Spre deosebire de baieti care se asociaza in grupuri mari, fetele formeaza de obicei grupuri de 3-4, iar apoi raman doar doua prietene nedespartite. Mereu au ceva "foarte important" sa-si spuna, acasa sau chiar la scoala in timpul orei. Discuta despre celelalte colege, privesc cu desconsiderare pe cele care au deja un prieten, dar de fapt abia asteapta sa aiba si ele unul. Discuta moda, iar obiectul principal al viselor il constituie idolul care neaparat trebuie sa semene cu un actor sau cantaret de muzica usoara. Apoi fata incepe a dori sa iubeasca si daruieste dragostea unei flori, unui cantec etc. Aceasta perioada este de fapt corespondentul perioadei de homosimpatie la baieti, ea avand pe plan psihic o nota sexuala, deoarece obiectul principal al discutiilor il constituie viitorul sot, copii etc. Maturatia sexuala si aparitia menstruatiei nu va produce o tulburare in viata fetelor si nici conflicte pe plan psihic ca la baieti. Impulsul sexual va fi difuz, visele lor includ foarte rar dorinta de contact sexual; ele vor doar sa fie admirate si curate. Urmeaza apoi o perioada cand fetele incep sa se intereseze de baietii de aceeasi varsta, sunt de o cochetarie agresiva si devin curand rivale. Din clipa cand crede ca a intalnit dragostea, adolescenta este convinsa ca va gasi la partener aceeasi inflacarare, dar de multe ori cunoaste deceptii. Impulsul sexual fiind difuz, iar organele sexuale feminine mai putin evidente ca cele masculine, fetele vor practica mai rar masturbatia. Spre deosebire deci de baieti, fetele trec aceasta perioada in mod mai echilibrat. ### Trairea pubertatii si adolescentei de catre baieti Spre deosebire de maturarea sexuala propriu-zisa, maturizarea psihologica se desfasoara mai lent. Desebita traire a pubertatii de catre ambele sexe este hotaratoare pentru viata, ea explica in mare masura deosebirile de comportament a celor doua sexe. La baiat, aceasta perioada este intotdeauna critica, deoarece el simte ca in viata lui intra un element nou, erectia fiziologica, care nu este supusa vointei si este conceputa ca ceva enigmatic, nelinistitor. Daca, pana la un moment dat, puberul se juca impreun cu fetele, considerandu-le de seama lui, curand se va indeparta de ele, fiind atras in special de grupuri de baieti. Acest comportament este caracteristic pentru perioada prepuberala (11-14 ani), este faza de homosimpatie, in care baiatul se preocupa exclusiv de sexul sau. Aceasta perioada se caracterizeaza la baiat prin: - agresivitate (jocuri dure, batai). Baiatului i se pare rusinos sa se imbrace ingrijit, sa se spele, adica sa aiba preocupari feminine; este o perioada plina de eroism; fiecare grup isi are "eroii sai", indrageste un erou din randul adultilor, care in ochii lor este identic cu vitejia lor proprie. Acesta va fi de obicei profesorul de sport sau tatal unui coleg care joaca cu ei fotbal. In orice caz idolul lor va fi intotdeauna un barbat; - in activitatea scolara apar dificultati, nota 4 de exemplu devine dovada unui eroism, tot asa ca si spargerea unui geam; citesc carti de aventuri, istorice, urmaresc filme politiste care vor constitui izvoare de inspiratie; - in conduita lor, baietii devin dificili, sunt neascultatori si obraznici, metodele obisnuite de educatie nu mai au nici un rasunet. Exista insa si exceptii. Copii mai slab dezvoltati din punct de vedere fizic vor trai mai retrasi, nefiind cuprinsi intr-un asemenea grup, colegii punandu-i pe acelasi plan cu fetele. Expulzarea lor din grupul colegilor ii face sa se retraga intr-o viata psihica plina de complexe de inferioritate, care pot duce la nevroze reactive. Acesti baieti pot fi mai dificili decat ceilalti caci numai uneori, in cel mai fericit caz, ei isi vor gasi preocupari cu caracter mai putin agresiv (lectura, desenul, filatelia). Incepe sa se contureze impulsul sexual, exteriorizat la inceput prin homosimpatie. Educatia copiilor in aceasta perioada este foarte dificila si rezultate pozitive obtin numai acei adulti care reusesc sa le castige increderea. Aparitia primelor menifestari sexuale ii vor tulbura mai mult decat i-a tulburat aparitia caracterelor sexuale secundare. Erectia spontana sau ejacularile nocturne sunt fenomene care vor aduce la un conflict, la o stare de tensiune de care ei cauta sa se elibereze in cele mai variate forme. Erectiile spontane pot aparea inainte de maturizarea functiei germinative, fiind o expresie a tensiunii sexuale interioare. Ele nu contin deci dorinta sexuala, ci sunt rezultatul unui impuls sexual difuz. Mai tarziu, la intrarea in functiune a functiei seminale a organelor, erectiile pot fi urmate de ejaculari care survin de obicei noaptea. Ejacularile sunt cu totul normale si continua pana la varsta cand incepe o viata sexuala regulata. Frecventa lor este diferita si variaza in functie de starea sanatatii si de oboseala. Ele pot fi provocate si de filme, literatura, vise erotice. La inceput copilul este dezorientat, nu se va adresa parintilor, de aceea trebuie sa i se explice semnificatia acestei ejaculari si necesitatea igienei corporale. La un moment dat, baiatul isi da seama ca prin provocarea ejacularii, frictionand cu mana penisul in erectie, tensiunea interioara poate fi inlaturata. Acest procedeu numit masturbare (onanie), este si ea o faza a maturatiei sexuale prin care trece adolescentul. Se presupune ca aproximativ 90-95% dintre barbati au practicat in timpul vietii masturbatia. Daca vorbim despre acest fenomen la un adolescent, trebuie sa pornim de la consideratia ca este ceva normal, trecator si numai un mijloc de anihilare a tensiunii sexuale. Prin urmare este gresita parerea de a vedea in masturbatia adolescentului simptomele unei boli psihice, ea devine perversiune doar la barbatul adult, cand acesta inlocuieste complet contactul sexual normal cu masturbatia. Varsta la care copii incep sa se masturbeze, variaza de la caz la caz, ea putand fi practicata chiar si inaintea maturarii sexuale. Parintii si educatorii au obligatia de a explica ce este masturbatia si de a-i preveni de urmarile daunatoare ale exceselor (astenie, oboseala, nevroza). Remediul cel mai indicat al acestei stari de tensiune il constituie sportul, munca fizica si intelectuala intensa. In concluzie, problemele sexuale ale adolescentului nu trebuie exagerate, fiindca si ele constituie doar o parte din multitudinea factorilor care actioneaza asupra lui la aceasta varsta. ### Viața și opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) Bogdan Petriceicu Hasdeu Bogdan Petriceicu Hasdeu (n. 26 februarie 1838 - d. 25 august 1907) a fost un scriitor de formație intelectuală multilaterală și un bun filolog. Tatăl și bunicul, Alexandru și Tadeu Hasdeu, erau cărturari de seamă, cu înclinații literare și preocupări de folclor, încât Bogdan va crește într-un climat cultural favorabil. Până la vârsta de 12 ani, este elev la diferite școli din Polonia, unde tatăl funcționează ca profesor și unde are prilejul să învețe limbile polonă și rusă. În 1850, o dată cu stabilirea familiei la Chișinău, trece la liceul din acest oraș, pe care-l frecventează până în 1852. Între 1852 și 1854 este student la Harkov, înscris la filologie și drept. În 1857, Bogdan Petriceicu Hasdeu se stabilește la Iași, ca profesor și custode la Biblioteca Națională, unde editează revistele România (1858) și Din Moldova, denumită apoi Lumina (Din Moldova), 1862-1863. Transferat în 1863 la București, își continuă activitatea publicistică, întemeind și conducând reviste și ziare cu mare ecou în configurația literară a vremii: Aghiuta (1863-1864) și Satyrul (1866) - reviste umoristice; Arhiva istorică (1864-1865); Traian (1869-1870), transformat în Columna lui Traian (1870-1877 și 1882-1883), și Revista nouă (1887). Ca urmare a studiilor sale istorice, în 1876 Bogdan Petriceicu Hasdeu este numit director la Arhivele statului; în același an, este ales membru al Societății academice; cu doi ani mai înainte, i se încredințase catedra la Universitatea din București. Concomitent cu activitatea publicistică și de profesor universitar, Hasdeu scrie poezie, teatru, studii de istorie, filozofie, etnografie și folclor. Creația sa poetică este cuprinsă în volumele Poesie (1873) și Sarcasm și ideal (1897). În domeniul teatrului, scrie Răzvan și Vidra (1867) și Trei crai de la răsărit (Orthonerozia, 1871-1872), iar într-al prozei, nuvela Micuța (1863), romanul istoric neterminat Ursita (1865) și monograful Ioan-Vodă cel Cumplit (1865). Cuvente den Batrani (3 volume, 1878-1882) este o operă de erudiție, rod al preocupărilor sale lingvistice și folclorice. Ca istoric, scrie între 1873 și 1875 Istoria critică a românilor, iar ca filolog, după ce se ocupă de "misterul dac", adică de resturile dacice în limba română, concepe cel mai vast dicționar al limbii române: Etymologicum Magnum Romaniae (4 volume, 1886-1898), în care-și propune să trateze monografic fiecare cuvânt. Astfel conceput, dicționarul a rămas, se înțelege, neterminat (a ajuns până la litera "B" - bărbat). Spre sfârșitul vieții, zdrobit de moartea prematură a fiicei sale Iulia, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage de la Universitate și de la conducerea Arhivelor statului, trăind retras la Câmpina, unde-și construiesc un castel, denumit mai apoi muzeul memorial. Moare în august 1907. Opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu Talent multilateral, cu sclipiri de geniu, dotat cu sensibilitate și perspicacitate, poliglot, cu o vastă cultură, Bogdan Petriceicu Hasdeu a abordat poezia, proza, teatrul, filozofia; a întreprins cercetări de istorie, etnografie, folclor, filologie, lingvistică; s-a avântat în politică și ziaristică, scriind pamflete; a condus reviste literare, susținând polemici rămase celebre; ca profesor universitar, a ținut cursuri de filologie, publicând studii și participând la congrese internaționale, în urma cărora numeroase academii din lume l-au ales membru de onoare. Activând în domenii diverse, care i-au solicitat la maximum aptitudinile, Bogdan Petriceicu Hasdeu n-a putut excela în toate. Ca poet, el a creat poezii reușite, fără să atingă culmi; ca prozator a dat la iveală - prin Ursita - întâiul roman istoric, de proporții reduse, însă s-a oprit aici; în domeniul comediei, piesa Trei crai de la răsărit a fost întrecută, în perspectiva timpului, de O noapte furtunoasă a lui Caragiale; în schimb, drama istorică Răzvan și Vidra a rămas o operă valoroasă. În totalitatea activității sale, Hasdeu "a fost un geniu universal". Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața și opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu ### Viata și opera lui Alexandru Odobescu (1834-1895) Alexandru Odobescu (n. la București în 23 iunie 1834 - d. 10 noiembrie 1895 la București) a fost o persoană reprezentativă a perioadei pașoptiste, fiind primul scriitor savant din literatura română. El a imprimat un spirit nou procesului de dezvoltare multilaterală a culturii, exercitându-și talentul în mai multe direcții. Primele elemente de învățătură le primește în casă, sub supravegherea mamei sale, Catinca Odobescu. La vârsta de 10 ani este înscris la "Sf. Sava", școala pe care o frecventează până la izbucnirea revoluției din 1848. Doi ani mai târziu, fostul școlar de la Sf. Sava sosește la Paris, pentru completarea studiilor, unde rămâne până în 1855. Aici, tânărul Odobescu se alătură Societății Junimea română, în cadrul căreia desfășoară o vie și rodnică activitate. În 1851, rostește conferința Viitorul artelor în România, în care subliniază caracterul național și popular pe care trebuie să-l aibă artele în România. În acest studiu, Alexandru Odobescu extinde principiile Daciei literare la toate artele (muzică, pictură, sculptură, arhitectură), încadrându-se în curentul național și popular, a cărui ideologie o îmbogățește. Tot în 1851, publică în revista Junimea română - editată de societatea cu același nume - articolul Muncitorul român, vibrant elogiu adus frumuseților patriei. Pe țăranii iobagi îi deplânge și le prevede un viitor mai bun. În 1853, Odobescu își trece bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de litere. Se înapoiază în patrie, în 1855, făcând un popas la Dresda, unde cercetează galeriile de artă (în august 1852, vizitează British Museum din Londra). Stabilit la București, Alexandru Odobescu ocupă diverse funcții, îndeletnicindu-se intens și cu literatura. În 1857, publică în ziarul Românul și, după aceea, în broșură, nuvela istorică Mihnea-vodă cel Rău, iar în 1860, în Revista Carpaților, Doamna Chiajna. În același an, tipărește ambele nuvele în volum, sub titlul: Scene istorice din cronicele românești. Între aprilie 1861 - decembrie 1863, întemeiază și conduce Revista română, al cărei program continuă Dacia literara și Romania literară în condițiile noi, create de Unirea din 1859. Deși de scurtă durată, Revista română a întrunit în paginile ei, prin grija lui Alexandru Odobescu, pe cei mai de seamă reprezentanți ai scrisului românesc de atunci: V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, N.Filimon (al cărui roman, Ciocoii vechi și noi, se publică în întregime aici). În Revista română s-au publicat pentru întâia oară și fragmente din Istoria românilor sub Mihai-voievod Viteazul (titlul dat de Alexandru Odobescu) a lui N. Bălcescu. Tot în Revista Română, Odobescu a publicat studiile cu caracter folcloristic: Cântecele poporane în raport cu țara, istoria și datinile românilor și Răsunete ale Pindului în Carpați. În 1870, scriitorul este ales membru al Societății academice, iar în 1847 este numit profesor de arheologie la Universitatea din București. În același an, publică Pseudo-Kynegetikos. Ca profesor de arheologie, Alexandru Odobescu va continua la îndrumarea arheologiei românești către cercetarea relicvelor autohtone (în 1869, publicase Notice sur le Trésor de Pétrossa - Notițe asupra tezaurului de la Pietroasa). În decembrie 1877 apare, sub îngrijirea sa, Istoria românilor sub Mihai-voievod Viteazul a lui N. Bălcescu, pe care o însoțește de o caldă "Precuvântare". La începutul anului următor, ține două conferințe: Moții și Curcanii (în ultima elogiază vitejia soldaților în timpul asaltului de la Rahova). Între 1882-1887, scriitorul se află la Paris, ca secretar de legație. La înapoierea în țară, își tipărește, în 1887, în trei volume, prima culegere din opera sa: Scrieri literare și istorice. În anul 1891, este numit director al Școlii Normale Superioare din București, funcție pe care o va îndeplini până la moartea sa. În 1889, apare la Paris, în limba franceză, primul volum din monumentala monografie Le Trésor de Pétrossa (Tezaurul de la Pietroasa); următoarele două fascicule din monografie vor apărea postum. Opera lui Alexandru Odobescu Ca scriitor, Alexandru Odobescu s-a impus prin nuvelele sale istorice Mihnea-vodă cel Rău și Doamna Chiajna, precum și prin Pseudo-Kynegetikos, sinteză a întregii sale creații artistice. Fără formația științifică de lingvist a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Odobescu a avut opinii dintre cele mai juste. El a fost adversarul ortografiei etimologizante, propusă de latiniști (din acest punct de vedere, Alexandru Odobescu continuă lupta începută de Heliade Rădulescu în prefața Gramaticii românești, din 1828, și de Alecu Russo, în Cugetări, 1855), susținând, ca și ei, principiul fonetic. Caracterul progresist al orientării lui Alexandru Odobescu în probleme de limbă și ortografie se desprinde din numeroase lucrări, studii și rapoarte academice. Odobescu a avut și preocupări folclorice. În studiul Cantece poporane, în raport cu țara, istoria și datinile românilor, el consideră, ca și Herder, cântecele populare "glasuri ale popoarelor", ceea ce înseamnă că pot fi folosite ca izvoare istorice și ca documente ale psihologiei și limbii naționale. În alt studiu, Răsunete ale Pindului în Carpați, Alexandru Odobescu întreprinde o minuțioasă cercetare a Mioriței, la a cărei temelie crede că stă un vechi "linos", adică un cântec de jale la moartea unui tânăr nevinovat, motiv folcloric răspândit mai întâi la românii din Pind și ajuns apoi la cei din Dacia. Prin aceste studii, Odobescu are meritul de a fi preconizat și realizat cele dintâi studii comparative folcloristice din țara noastră. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viata și opera lui Alexandru Odobescu ### Viața și opera lui Nicolae Filimon (1819-1865) Nicolae Filimon, fiul preotului Mihai sin Mihai de la biserica Enii, s-a născut în anul 1819. Între 1831-1833, viitorul scriitor urmează două clase la Colegiul "Sf. Sava". Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, Ion Ghica relatează că pe lângă grupul cântăreților bisericești, numiți psalti, din care făcea parte și Anton Pann, "se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de țârcovnic". Acesta era Nicolae Filimon, care, deși aspirant la preoție, cunoștea "din scoarță în scoarță" Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena, de I. Barac. În 1843, când sosește în București artista germana Henrietta Karl, N. Filimon se angajează în trupa acestei artiste în calitate de corist, apoi ca flautist în orchestra operei italiene. Documentele timpului nu atestă participarea lui Nicolae Filimon la revoluția de la 1848. Din însemnările sale, din articolele publicate și din opera sa literară, scriitorul apare ca un luptător pentru libertate, însuflețit de idei mari, generoase. Activitatea de publicist și-a început-o în 1857, la ziarul Naționalul, în calitate de cronicar muzical și dramatic. În cronicile sale urmărește atât educația muzicală a maselor cât și critica obiectivă a producțiilor artistice. Cu toate că era mare admirator al muzicii italiene, el pune un mare accent pe spectacolele Teatrului Național, care nu erau frecventate de spectatori în măsura celor străine. Nicolae Filimon este convins că teatrul are o menire socială. El apreciază repertoriul clasic al literaturii universale, dar cere autorilor piese inspirate din realitățile naționale. Scriitorul găsește bogate surse de inspirație în literatura populară. Împreună cu P. Ispirescu, el este inițiatorul culegerilor de folclor în proză, publicând în Țăranul român basmele: Roman Năzdrăvan, Omul de flori cu barba de mătase sau povestea lui Făt-Frumos și Omul de piatră. În 1858 călătorește cu vaporul pe Dunăre spre Occident: Pesta, Viena, Praga, München, apoi în Italia: Milano, Florența etc. Impresiile de călătorie le publică în foiletonul ziarului Naționalul, în Revista Carpaților și apoi în volumul Excursiuni în Germania meridională. În 1859 este numit secretar al Comisiei documentale. Această comisie se ocupă cu păstrarea actelor ieșite din cancelariile domnești. În 1862 lucrează la Arhivele statului. În această calitate strânge material documentar pentru romanul Ciocoii vechi și noi. Nicolae Filimon moare în martie 1865. Opera lui Nicolae Filimon În 1860 Nicolae Filimon publică nuvele romantice: Friederich Staaps sau atentatul de la Schönbrunn contra lui Napoleon I și Mateo Cipriani. Amândouă nuvelele au ca personaj principal răzvrătiți sociali și sunt ecouri ale călătoriei pe care a întreprins-o în străinătate. În prima nuvelă, studentul german Fr. Staaps încearcă să-l omoare pe Napoleon I, asupritorul poporului sau. Este prins și adus în fața împăratului, care intenționează să-l ierte, dar Friederich îl sfidează. A doua nuvela, Mateo Cipriani, are un pronunțat caracter romantic. Vizitând mănăstirea dominicanilor din Fiesole, autorul ascultă istoria tânărului Mateo Cipriani povestită de un călugăr. Mateo Cipriani, copil părăsit, nu-și cunoaște părinții. Osândit fiindcă omorâse pe zbirul care-i ucisese prietenul, i se aduse grațierea tocmai în clipa când era executat. Femeia care-i aducea vestea anulării pedepsei era chiar mama lui. Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala este prima lucrare de critică socială a scriitorului. Mitică Râmătorian, eroul narațiunii, aparține familiei spirituale a lui Clevetici și Rică Venturiano. Acțiunea nuvelei se desfășoară între 1858-1860, după Convenția de la Paris. Conflictul gravitează în jurul renunțării lui Mitică Râmătorian la ideile liberale, pe care le preferă în mod demagogic. Mitică Râmătorian cade în dizgrația slujnicei Rezi, pe care o frecventă, și e bătut de prietenul acesteia. Apoi e chinuit la poliție, fiind pârât ca ar fi făcut parte din complotul împotriva unuia dintre caimacami. Nicolae Filimon întrebuințează procedeul întâlnit la Alecsandri, pe care-l vom găsi și la Caragiale, de a caracteriza personajele prin numele pe care le atribuie. Râmătorian este un fricos, un om fără convingeri politice, lipsit de demnitate. Alte personaje ale nuvelei care poartă nume la fel de semnificative: Găinescu, un colportor, Arcadie Rasolescu etc. Nicolae Filimon rămâne în literatura română prin romanul Ciocoii vechi și noi. Deși personajele sunt schematice, romanul trăiește prin interesante tablouri de epocă, văzute cu ochii unui muzeograf și cu priceperea unui arhivist. Aspectul integral negativ al eroului principal și viziunea antitetică a personajelor sunt procedee romantice. Desfășurarea acțiunii, mersul ei către deznodământ sunt caracteristicele romanului popular, în care binele iese victorios, iar reprezentanții tendințelor negative se prăbușesc, cu toată dorința lor de a învinge prin cele mai necinstite și inumane mijloace. În evoluția romanului romanesc, Ciocoii vechi și noi marchează o etapă importantă. După încercările lui Kogălniceanu (Tainele inimii) și Bolintineanu (Manoil și Elena), Ciocoii vechi și noi este primul roman realizat, cu o acțiune interesantă, cu un erou viabil. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața și opera lui Nicolae Filimon ### Viața si opera lui Ion Ghica (1816-1897) Ion Ghica, născut în 1816 la București, aparține prin vârstă generației pașoptiste; activitatea literară propriu-zisă și-a început-o însă târziu, în 1880. Atunci a început să publice în Convorbiri literare, Analele Academiei Române și din 1889 în Revista noua a lui Hasdeu cunoscutele sale Scrisori către V. Alecsandri, de-a lungul a doisprezece ani. Coleg cu Gr. Alexandrescu la școala lui Vaillant și cu Nicolae Bălcescu la colegiul "Sf. Sava", Ion Ghica și-a trecut bacalaureatul în științe la Sorbona, în 1836, și a devenit inginer de mine în 1841, ca unul ce urmase Școala de mine din Paris. Întors în țară, a fost întâi profesor de mineralogie la Academia Mihăileană din Iași și a redactat împreună cu Kogălniceanu și Alecsandri revista Propășirea. Deoarece făcuse parte din societatea Frăția, în 1848 a fost trimis ca agent al Țării Românești la Constantinopol, unde a rămas și după revoluție. Între 1854 și 1859 a guvernat insula Samos, cu titlul de bei (prinț). În 1859-1860 este ministru de interne sub Alexandru Ioan Cuza și, după răsturnarea acestuia (la care a luat parte), prim-ministru și ministru de externe. Membru al Academiei române din 1874, a condus patru ani, între 1877-1881, Teatrul National din București. Apoi a fost ministru plenipotențiar al României la Londra și din această vreme datează corespondența sa literară cu V. Alecsandri. Deși era mai mare cu doi ani decât acesta, i-a supraviețuit șapte ani, murind în aprilie 1897. Opera lui Ion Ghica Genul epistolar folosit de Ion Ghica a fost inaugurat în literatura română de C. Negruzzi, prozator cu care Ghica are multe asemănări. În ceea ce privește tematica, Ion Ghica se întâlnește adesea cu romancierul N. Filimon, uneori cu Alecsandri prozatorul și autorul de comedii, anticipând totodată pe Ion Creangă, mai ales pe cel din Amintiri. Memorabile sunt evocările sale Din vremea lui Caragea și Din timpul zaverei, adică dinaintea și din epoca răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Aici intră și scrisorile Școala acum 50 de ani (de pe la 1830), Dascălii greci și dascălii români și Tunsu și Jianu (despre haiducii cu aceste nume). Urmează scrisorile care oglindesc figuri și evenimente din epoca dinaintea și din timpul revoluției de la 1848, ca Teodor Diamant (socialist utopic, creatorul primului falanster romanesc), Amintiri despre Grigore Alexandrescu, Nicu Bălcescu și altele. Încă dinainte de revolutie, Ion Ghica compusese un roman de moravuri, în care critica societatea bucureșteană revoluționară, narând istoria lui Alecu Soricescu, deținut de o vreme de Alexandru Ghica, la Ploiești, deoarece încercase a răsturna "un sistem de corupție, de nedreptate și de rușine". (Și în broșură în limba franceza Privire asupra stării actuale a Valahiei..., Paris, 1835, autorul infiera guvernarea lui Alexandru Ghica, deși era rudă cu el, acuzându-l de a se fi înconjurat de o carte abjectă și de miniștri incapabili și de a fi săvârșit cele mai arbitrare infracțiuni anticonstituționale.) Personajul devenea apoi un parvenit, ispravnic în județul său și proprietar al moșiei Mămăligeni, un Dinu Păturică monden. Critica moravurilor sociale dintre 1800 și 1860 a fost reluată în Scrisori către V. Alecsandri, opera de maturitate, în care observația împrejurărilor tipice se împletește cu crearea de personaje tipice, într-o viziune pitorească, satirică și umoristică de un mare interes documentar și artistic. Fără a avea darul invenției de întâmplări, Ion Ghica este un incomparabil povestitor de lucruri văzute și trăite, un evocator plin de culoare al primilor săi zeci de ani ai secolului al XIX-lea. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica București 1969 ### Opera lui Vasile Alecsandri Opera lui Vasile Alecsandri Opera lui Vasile Alecsandri cuprinde atât poezie cât și proză, teatru și publicistică. Poezia de inspirație folclorică În prefața din 1852 a culegerii intitulate: Poezii poporale, balade (cântice bătrânești), adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, poetul afirmă: "Comori neprețuite de simțiri duioase, de idei înalte, de notițe istorice, de crezări superstițioase, de datini strămoșești și mai cu seamă de frumuseți poetice pline de originalitate și fără de seamăn în literaturile străine, poeziile noastre populare compun o avere națională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru nația română. ...Agiutat de câteva persoane, iar mai cu seama de D. A. Russo, am adunat, în deosebite călătorii prin munții și prin câmpiile înflorite ale țarei noastre o parte din poeziile poporale, și acum săvârșind coordonarea lor, le închin patriei mele ca cea mai dreaptă avere a ei". Colecția începe cu Miorița, capodopera poeziei noastre populare, descoperită de Alecu Russo la Soveja. Între alte balade aflate în această culegere găsim: Dolca, Mihu Copilul, Toma Alimoș etc. Pentru prima oară în literatura română, Vasile Alecsandri a pus în lumină marea frumusețe, marea valoare literară a poeziei populare. După modelul creațiilor populare, Vasile Alecsandri scrie între 1842 și 1852 poezii inspirate din folclor. Aceste poezii, intitulate Doine, sunt publicate la Paris în 1853 în același volum cu ciclul Lăcrimioara și cu un al treilea ciclu, Suvenire. Din culegerea Doine remarcam: Doina, Baba Cloanța, Sora și hoțul, Crai-nou, Altarul mănăstirii Putna (după legenda a III-a din O samă de cuvinte de Ion Neculce), Andrii Popa, Groaza etc. Importantă pentru demonstrarea circulației unei teme folclorice este poezia Zburătorul, deși nu atinge valoarea artistica a poeziei lui Heliade. În 1842, în urma călătoriei prin munți, Vasile Alecsandri compune poezia Doina. Ea are semnificația descoperirii comorilor folclorice de către poet și în același timp este o prefață a întregului ciclu, sintetizând tematica poeziilor populare. Lirica erotică - Lăcrămioare Prieten intim cu Costache Negruzzi, la moșia căruia (Manjina) merge deseori, Vasile Alecsandri cunoscu pe Elena, sora lui Negruzzi. Culegerea intitulată Lăcrămioare  conține poeziile de iubire închinate Elenei Negruzzi. Poezia 8 mart este denumită astfel după ziua în care cei doi tineri, la Blânzi, moșia Elenei, și-au deschis inimile unul altuia. Despărțirea, cu prilejul plecării Elenei pentru a-și îngrijii sănătatea, plimbările celor doi îndrăgostiți pe țărmurile însorite ale Italiei, toate sunt consemnate cu o exactitate de memorialist în poezii ca: Despărțirea, Așteptarea, Veneția, Barcarolă venețiană, O seară la Lido etc. Lirica erotica a lui Alecsandri poarta amprenta romantismului. Poezia din dragoste a acestuia aduce în atmosfera încărcată de senzualism a începuturilor poeziei noastre lirice o notă proaspătă de sentimentalism, de puritate, care ridică iubirea pe o treaptă necunoscută până atunci în literatura română. Pastelurile După vârsta de 40 de ani, lirica erotică este înlocuită de cea descriptivă. Pastelurile constituie o etapă importantă în ansamblu creației lui Vasile Alecsandri, exprimând marea sa dragoste pentru frumusețile naturii patriei. Apărută sporadic, în unele strofe din Primăvara amorului a lui Iancu Văcărescu sau în prezentarea înserării și a nopții din Zburătorul lui Heliade, ori în poeziile lui Vasile Cârlova sau Grigore Alexandrescu, natura constituie pentru prima oară tematica liricii unui poet în Pastelurile lui Vasile Alecsandri. Pastelurile, publicate în majoritate în Convorbiri literare, ne oferă posibilitatea să cunoaștem, în același timp, unele manifestări ale firii poetului, prezentându-ne atmosfera de creație de la Mircești. Cele mai numeroase pasteluri sunt consacrate iernii: Iarna, Gerul, Viscolul, Sania, Miezul iernii, La gura sobei, Bradul, Sfârșitul iernii. Primăvara, anotimpul florilor și al păsărilor călătoare, este întâmpinat cu entuziasm tineresc în poezii ca: Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineața, Tunetul. Alecsandri prezintă cu interes și simpatie muncile câmpului și pe cei care le îndeplinesc în poeziile: Plugurile, Sămănătorii, Secerișul, Cositul. Pastelurile lui Alecsandri având ca tema viața satului și muncile țăranilor au un caracter optimist, specific poetului de la Mircești. Țăranii sunt veseli, ei lucrează cu o bună dispoziție caracteristică modului în care Alecsandri concepe viața rustică. Alecsandri descrie și natura Orientului în poezii ca: Mandarinul și Pastel chinez. Numeroase pasteluri au fost inspirate de obișnuitul său loc de creație, Mirceștii: Serile la Mircești, Lunca din Mircești, Malul Siretului. Poezia cu caracter social si patriotic Pe lângă poeziile publicate în culegerea Margaritarele, legate de evenimentele politice de o deosebită importanță pe care poetul le-a pregătit și la care a participat direct: Deșteptarea României, Moldova în 1857 și Hora Unirii, Alecsandri cântă în Dezrobirea țiganilor, publicată în culegerea Suvenire, lichidarea rămășiței sclavagiste. La 31 ianuarie 1844, Mihail Sturdza incuviințează să se voteze de către Obșteasca adunare eliberarea țiganilor de pe moșiile statului și cele mănăstirești. Alecsandri se arata entuziasmat. Culegerea de versuri închinate exclusiv eroismului ostașilor români în lupta pentru independență este Ostașii noștri. Această colecție conține poezii epice, ca: Sergentul, Peneș Curcanul, Frații Jderi, Căpitanul Romano, dar și poezii lirice: Hora de la Plevna, Hora de la Grivița, Oda ostașilor români. Poezia Eroii de la Plevna, care face parte din același ciclu, a fost publicată mai târziu. Legende Culegerea Legende conține compuneri epice cu o tematică variată. Un loc deosebit de important în ansamblul acestui ciclu îl ocupă legendele cu subiect din trecutul de luptă al poporului nostru. Dumbrava Roșie (după O samă de cuvinte de Ion Neculai) povestește lupta moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare și victoria acestora împotriva oștirii poloneze conduse de Albert, mândrul crai al Lehiei. Dan, căpitan de plai, poem epic, având ca punct de plecare un cântec popular a cărui acțiune este plasată în secolul al XV-lea, vorbește despre patriotismul bătrânului Dan. Acesta, căzut prizonier la tătari, cere hanului învoirea de a se întoarce la hotarul țării pentru a săruta pământul strămoșesc. După ce-și îndeplinește această ultimă dorință, bătrânul Dan revine în cortul hanului și cade mort. Răzbunarea lui Statu-Palma este un fragment de basm. Uriașii Strâmbă-Lemne și Sfârmă-Piatră, care iubeau pe frumoasa Trestiana, fata lui Statu-Palma, zărind-o pe aceasta zburând pe un cal năzdrăvan alături de Făt-Frumos, aruncă în aer enormii bolovani și copaci dezrădăcinați pentru a-i nimici pe fugari. Dar bolovanii și copacii se prăbușesc din înălțimi și strivesc pe cei care i-au aruncat. Totul a fost pus la cale de Statu-Palma. Acesta s-a răzbunat, astfel, pentru batjocurile suportate din partea celor doi uriași, care ironizau urâțenia piticului. Alte legende explică originea unor flori sau a unor păsări: Legenda lăcrămioara, Grup Sanger, Legenda ciocârlie, Legenda rândunicăi etc. Ultima categorie de legene sunt cele care se referă la aspecte din viața Imperiului Otoman: Hodja Murad Pasa, Murad Gazi sultanul si Becri Mustafa, Garda saraiului etc. Proză Prima lucrare în proză a lui Vasile Alecsandri a fost nuvela romantică Buchetiera de la Florența, publicată în Dacia literară în 1840. Nuvela este un ecou al călătoriei prin Italia a scriitorului în tovărășia prietenului C. Negruzzi. Istoria unui galben este o frescă a moravurilor societății contemporane lui Alecsandri. Într-o noapte, poetul este trezit de un zgomot metalic ce se auzea dintr-o cutie, în care dimineața pusese un galben olandez și o para turcească. Scriitorul surprinde convorbirea dintre cele doua monede. Galbenul povestește paralei, pe care o reîntâlnește după o lungă dispariție, întâmplările prin care a trecut între timp. Alecsandri ne prezintă astfel o întreagă galerie de tipuri cu obiceiurile caracteristice epocii. Galbenul trece din buzunarul unui boiernaș în cel al unui judecător, apoi mărește venitul unui jucător de cărți, de la acesta trece la un zaraf, de la zaraf la un căpitan de haiduci și, mai târziu, atârnă în salba unei tinere țigănci. Teatrul În 1840, când Negruzzi, Alecsandri și Kogălniceanu au fost numiți și directori ai Teatrului Național din Iași, Vasile Alecsandri și-a propus să contribuie la îmbogățirea repertoriului dramatic în limba română. Prelucrările și localizările din teatrul francez trăiesc prin naturalețea dialogului, prin efectele indiscutabile ale comicului. Sunt comedii în care problemele sunt atât de proprii epocii lui Alecsandri, încât este inutil a mai căuta punctul de plecare. Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, prima comedie originală, aduce pe scena conflictului dintre generații prin opoziția dintre boierii de modă veche și bonjuriști, tineri cu studii în străinătate și cu un limbaj franțuzesc. Comicul este mai mult exterior. Opoziția dintre bătrânul Damian și nepotul său Iorgu constă mai mult în diferența de limbaj decât în conflictul de idei. Pentru educarea artistică a unui public neobișnuit cu forme dramatice mai complicate, Alecsandri scrie numeroase comedii într-un act și cântecele comice. Situația fetei de măritat de care mamele căutau să scape cât mai repede și care era în primejdie de a nu se căsători dacă părinții nu se înțelegeau cu privire la zestre este prezentată în comedia într-un act Piatra din casă. Tot într-un act este scrisă și comedia Rusaliile. Suzana, soția țăranului Toader Buimăcilă, vornicul satului, este asaltată cu declarațiile sentimentale de Ionus Galuscus și de Tachi Răzvrătescu. Pentru a scăpa de aceștia, Suzana le înscenează o farsă, dându-le întâlnire noaptea și cerându-le sa vină în haine femeiești spre a nu fi recunoscuți. Inoportunii cuceritori sunt capturați cu plasa de pește de către țăranii care își închipuiau că prind rusaliile. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatură română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Vasile Alecsandri ### Viața lui Vasile Alecsandri (1818-1890) Vasile Alecsandri (născut în iunie 1818) este scriitorul cu opera cea mai bogată în literatura secolului al XIX-lea. Întâmplările copilăriei fericite sunt povestite într-o scrisoare către Ion Ghica, în care este evocată figura lui Vasile Porojan, fiu de rob țigan, isteț tovarăș de joacă, meșter neîntrecut în confecționarea și înalțarea zmeilor. Întâiul dascăl i-a fost călugărul maramureșean Gherman Vida, cel care purtase peste munți, în traistă, un manuscris al cronicii lui Șincai. Călugărul locuia în casa Alecsandri, unde venea sa ia lecții și Mihail Kogălniceanu. De aici, tinerii trec în 1828 la pensionul francezului Cuénim, ce se afla la marginea lașului. În 1834, Vasile Alecsandri pleacă la Paris cu un grup de tineri din care făceau parte, printre alții, Alexandru Cuza, viitorul domn, și pictorul Ion Negulici. Aici se împrietenește cu Ion Ghica și ceilalți tineri munteni veniți la studii în capitala Franței. Vasile Alecsandri studiază, pe rând, medicina și dreptul, care nu-l atrag. Frecventează, în schimb, teatrele și începe, încă de atunci, să scrie în limba franceză. În 1839 se întoarce în țară. Sosit la Iași, Vasile Alecsandri intră în viața publică. Este numit de domnitor "șeful mesei pensiilor". În vara anului 1842 Vasile Alecsandri călătorește prin Munții Moldovei. Cu acest prilej descoperă frumusețile poeziei populare, despre care citise articole în Dacia literara și despre care discutase cu Negruzzi, Kogalniceanu și Russo. Primind direcția teatrului din Iași (1840), împreună cu M. Kogalniceanu și C. Negruzzi, scriitorul își dă seama de necesitatea întocmirii unui repertoriu național: În Iorgu de la Sadagura, prima sa piesa originală, îi critică pe cei care disprețuiau tot ce este național: "limba, obiceiuri, distracții, până și Moldova însăși". Vasile Alecsandri a avut un rol important în mișcarea revoluționară din martie 1848 de la Iași. El a participat direct la evenimente, după unii a redactat singur petiția către Mihail Sturdza. În aceste momente de avânt patriotic, Alecsandri compune poezia Deșteptarea României, cu caracter revoluționar și unionist. După înfrângerea mișcării, Vasile Alecsandri se îndreaptă spre Hangu, apoi trece munții în Transilvania. La Brașov, unde se stabilește. Alecsandri publică broșura intitulată: În numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu, în care protestează împotriva samavolniciilor de care s-a folosit Mihail Sturdza pentru a ține Moldova în lanțuri și întunecime. Moldovenii care se aflau în Brașov, alcătuiesc doua acte de mare însemnătate: o proclamație împotriva lui Mihail Sturdza și un program de revendicări, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. Din Brașov Alecsandri pleacă la Cernăuți și de aici în Franța. Reîntors în țară, poetul își consacră din nou activitatea marilor evenimente politice. În 1855 apare revista Romania literară, continuatoarea tradițiilor Daciei literare. Cea mai importantă preocupare a revistei a fost propagarea ideii unirii. În paginile ei au publicat: Vasile Alecsandri, Bolintineanu, C. Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Al. Odobescu și alții. După Unirea Principatelor, poetul devine ministru de externe sub Cuza și agent diplomatic în Occident. Eroismul soldaților și ofițerilor români în Războiul pentru Independență este elogiat în culegerea de poezii Ostașii noștri. Astfel, Vasile Alecsandri poate fi socotit rapsodul tuturor marilor evenimente din timpul vieții sale. Vasile Alecsandri își petrece restul zilelor între călătoriile frecvente în capitala Franței și izolarea voluntară la Mircești, unde are răgazul să scrie cea mai mare parte a operelor din această perioadă. În ultimii ani ai vieții, poetul se bucură de un prestigiu literar unanim recunoscut. El este regele poeziei, așa cum îl caracterizează Eminescu în Epigonii: Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice... Vasile Alecsandri a murit la Mircești în august 1890. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Vasile Alecsandri ### Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 – d. 20 august 1872) s-a născut în Bolintinul-din-Vale, fiind fiul subprefectului Enache Cosmad. A învățat la școala de la Coltea și la Sf. Sava. La 23 de ani publică în Curierul de ambe sexe (1842) prima poezie, O fată tânără pe patul morții, care i-a adus elogiile lui Heliade Rădulescu și mai târziu pe acelea ale lui Eminescu în Epigonii. În 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, Dimitrie Bolintineanu pleacă la Paris pentru studii. Încă din primul său volum publicat în 1847 (Colecție din poeziile d-lui Bolintineanu) se vede ura împotriva tiraniei și ideea de luptă pentru libertate. Volumul apărea sub lozinca "În unire nădejdea". Alte versuri din această fază au fost publicate abia în 1869 sub titlul Poezii din tinerețe. Întors în țară puțin înainte de revoluția din 1848, Dimitrie Bolintineanu se dedică entuziast revoluției, redactând împreună cu Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și Nicolae Bălcescu ziarul Poporul suveran. Poezia Cântec de libertate avea caracter de manifest, chemând cetățenii la luptă. Când turcii vin să înăbușe "rebeliunea (...)", poetul face parte din delegația trimisă să întâmpine pe Faud-Pasa, alături de Bălcescu, Boliac, Ion Ionescu de la Brad și alții. Arestat si exilat, ia calea pribegiei. Merge în Transilvania, la Constantinopole și apoi la Paris. În 1851 încearcă să pătrundă în țară, fără a izbuti. Călătorește de asemenea prin Siria și Palestina, Egipt, Macedonia, redactând memoriile în proză și scriind versuri de inspirație locală ca Florile Bosforului și Macedonele. În 1857 primește în sfârșit autorizația de întoarcere în țară și sosit la Iași participă la ședința divanului ad-hoc în care se hotărăște Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. În slujba Unirii este pus si ziarul Dâmbovița, scos la București între 1858-1860. Sub Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Bolintineanu este ministru de externe în 1861 și ministru al Instrucțiunii Publice în 1863. În 1872, moare la vârsta de numai 53 de ani. Opera: Opera lui Dimitrie Bolintineanu este amplă (a publicat peste 40 de volume) și multilaterală. A scris în toate genurile literare (poezii, proză, teatru, critică literară, biografii romanțate), destingându-se în poezie prin tehnica muzicală și în proză prin observația atentă a mediului românesc (în romanele Manoil și Elena) și oriental (Călătorii în Palestina și Egipt, Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii la românii din Macedonia si muntele Athos). Manoil și Elena sunt printre primele încercări de romane în literatura română. Din poeziile sale grupate în mai multe cicluri (Legende istorice, Basme, Florile Bosforului, Macedonele, Reverii, Diverse) au devenit populare, prin conținutul lor patriotic și prin forma contabilă, Legendele istorice, inspirate din trecutul național de luptă pentru libertate. În ciclul acestora intră și cele doua poeme epice mai întinse Andrei sau luarea Nicopolei de români (episod dinainte de bătălia de la Călugăreni) și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște, tablou din vremea luptelor dintre boierimea feudală și domnie sub Mircea Ciobanul (secolul al XVI-lea). O mențiune specială merită poemul byronian filozofic Conrad, în care sentimentul patriotic se îmbină cu revolta împotriva asupririi de orice fel (Dimitrie Bolintineanu sesizează chiar exploatarea capitalist-colonialistă). Din Basme trebuie reținut poemul Mihnea și baba prin desăvârșita tehnică muzicală și blestemul împotriva tiraniei, iar din Macedonele, acea grațioasă evocare a vieții românilor din Macedonia în San-Marina, poem al transhumanței păstorilor de la munte in Valea Vardarului. Figurile care ne întâmpină în Legende istorice sunt acelea ale domnitorilor luptători pentru independența națională împotriva jugului turcesc, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Petru Rareș, dar și ale oamenilor din popor, ca Ferentarul (infanteristul), Căpitanul de vânători, Fata de la Cozia, Daniel Sihastru, Maria Putoianca, Popa Stoica. Cele mai cunoscute publicări ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare și San-Marina. Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969 ### Viața și opera lui Alecu Russo (1819-1859) Alecu Russo s-a născut în 1819 la Chișinău. După cum povestește scriitorul însuși în Amintirile sale, publicate în 1855, copilăria și-a petrecut-o într-un "sat frumos rășchirat intre grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului", în Străjeni. Aici a auzit el întâi de Ileana Cosânzeana, de lupte și năvăliri, de haiducii Novaci și Codreni, de faptele vitejești ale trecutului și de răzbunările poporului asuprit. Codrii Bâcului fiind "o așezare de apărare" împotriva ciocoilor. La vârsta de zece ani, după ce învățase mai întâi cu un dascăl grec, Alecu Russo este trimis la studii în Elveția, însușindu-și temeinic limba franceză și în parte și limba germană. A făcut și studii practice la o casă de comerț turcească din Viena. Întors în țară în 1836, stă ceva timp la Iași, vechea capitală a Moldovei. Vara ia drumul munților, împreună cu Vasile Alecsandri si alții, atras de frumusețile naturii, de Piatra teiului, de Stânca corbului, de oameni și de cântecele bătrânești. Ca rezultat al șederii în Iași și al excursiilor în munți, scrie, în limba franceză, primele sale încercări literare: La Pierre du tilleul, Le Rocher du corbeau, Jassy et ses habitants en 1840, iar în limba română, articolul Studii naționale, cuprinzând povestiri despre haiduci, "apărători meniți a restabili cumpăna dreptății". În 1841 scriitorul funcționează la o judecătorie din Piatra. Destituit în 1844. Alecu Russo revine la Iași, atras de atmosfera culturală prerevoluționară, în care se înregimentează cu entuziasm. Peste doi ani, în 1846, i se reprezenta la Teatrul Național comedia-vodevil într-un act Băcălia ambițioasă și drama-farsă într-un act Jignicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul Național. Piesele nu s-au tipărit și manuscrisele s-au pierdut, știm însă din însemnările scriitorului și dintr-o cronică dramatică din Albina românească, la care autorul a răspuns prin articolul Critica criticii, că erau îndreptate împotriva boierimii retrograde și a ciocoimii. O lună și mai bine de zile cat a stat la Mânăstirea Soveja, Alecu Russo a redactat un jurnal în limba franceză, Sauvégea, și a descoperit balada populară Miorița, pe care i-a comunicat-o lui V. Alecsandri. Deși nu se afla printre semnatarii proclamației întocmite după întrunirea de la Hotelul Petersburg din Iași și lansată la 28 martie 1848, Alecu Russo a participat la mișcarea revoluționară din Moldova, căci după înăbușirea revoluției a fost nevoit să ia drumul pribegiei. Merge la Viena unde îl întâlnește pe Bălcescu, după care vine la București cu gândul de a pătrunde în Moldova și a relua acțiunile revoluționare, lucru ce n-a fost cu putință. În schimb, la 3 mai 1848, Russo ia parte la marea adunare de pe Câmpia Libertății de lângă Blaj. Emigranții moldoveni se întâlnesc apoi la Brașov, unde V. Alecsandri redactează Prințipiile noastre pentru reformarea patriei (12/24 mai 1848) și Proclamația partidului național către români (1 iunie 1848). Amândouă semnate și de Alecu Russo. În tot acest timp, activitatea revoluționară a lui Alecu Russo este febrilă. Participă la cea de-a doua adunare a revoluționarilor bănățeni, conduși de Eftimie Murgu, la Lugoj. În drumul spre Cluj, Alecu Russo este arestat la Dej și dus la Cluj, unde stă aproape două luni în închisoare ca "suspect", până ce, eliberat în urma protestelor prietenilor săi, ajunge în Bucovina și după un popas de alte două luni și jumătate la moșia lui Eudoxiu Hurmuzachi, sediul refugiaților revoluției moldovene, pleacă la Paris, unde va rămâne până în 1851. Desigur ca Russo s-a încadrat în mișcarea de regrupare a forțelor revoluționare inițiată la Paris de N. Bălcescu. În orice caz, poemul Cântarea României, apărut în revista emigrației, România viitoare, reprezintă contribuția lui Alecu Russo la lupta de eliberare națională dusă de patrioții români după înăbușirea revoluției de la 1848. Întors în țară în 1851, Alecu Russo intră în rândul avocaților, a "vechililor", cum se numeau aceștia pe atunci în Iași. Viața sa agitată, lipsită de mijloace materiale, l-a împiedicat să se ocupe mai mult de literatură, cum poate ar fi dorit. Mai tot ce a început în această epoca a rămas neterminat. De pilda, Studie moldovană și cele două lucrări mai întinse în România literară, revista lui Vasile Alecsandri, Cugetări (1855) și Amintiri (1855). Opera lui Alecu Russo Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba română între 1846 și 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul 1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul Cântarea României. Memorialist interesant în Amintiri, Alecu Russo s-a făcut cunoscut mai mult ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist și ca autor al poemului patriotic revoluționar Cântarea României. Trebuie amintit însă și rolul său de îndrumător în teatru, în critica literară, în folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație. Poemul Cântarea României a avut un larg ecou printre contemporani, mai întâi prin excelenta versiune a lui N. Bălcescu. În 1858, D. Bolintineanu încearcă o traducere în versuri a poemului, atras de conținutul lui patriotic, fără a putea da un echivalent. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969 ### Nicolae Bălcescu (1819-1852) Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 – d. 29 noiembrie 1852) a fost un scriitor, istoric și revoluționar român. Prin lucrarea sa cea mai de seamă, Românii supt Mihai-voievod Viteazul, Nicolae Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul. Fiu de boiernaș, Nicolae Bălcescu s-a născut la București, în iunie 1819. Rămas orfan de tată, este crescut de mama sa, Zinca Bălcescu, petrecându-și o parte din copilărie la Bălcești, în Argeș. Prima învățătură o primește în limba greacă, acasă. Este înscris apoi la Școala "Sf. Sava", unde-l are profesor, printre alții, pe Ion Heliade Rădulescu și unde devine coleg cu Ion Ghica. Paralel cu istoria națională, Nicolae Bălcescu cercetase cu atenție lucrările vechilor istorici greci și romani: Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, precum și scrierile unor istorici mai noi. După absolvirea Școlii "Sf. Sava", tânărul Bălcescu cere, în iunie 1838, să intre "în slujba oștirii". Este primit și obține gradul de iuncar. Considerând armata ca pe "o avangardă a norodului", propune deschiderea unei școli pentru învățarea militarilor "de rangurile de jos". Propunerea îi este aprobată și Nicolae Bălcescu devine, în timpul liber, profesor benevol la această școală. El învață gradele inferioare - chiar și ostașii pe rând - să scrie și să citească, vorbindu-le cu însuflețire despre Mihai Viteazul, Stefan cel Mare și alte figuri de luptători din trecutul eroic al patriei. Superiorii lui Bălcescu n-au văzut cu ochi buni școala pentru luminarea militarilor "de rangurile de jos" și au desființat-o. În toamna anului 1840, iuncarul Nicolae Bălcescu participă la acțiunea revoluționară a lui Mitita Filipescu împotriva domniei. Descoperiți înainte de a trece la acțiune, tinerii revoluționari sunt arestați și pedepsiți aspru (Nicolae Bălcescu este condamnat la trei ani de închisoare, întemnițat întâi la Gorgani, apoi la Mărgineni). Închisoarea nu i-a înăbușit elanul revoluționar, ci l-a-ntărit. Ieșit din închisoare după doi ani și jumătate, fostul iuncar se dedică cu și mai multă abnegație pregătirii revoluției. În 1834, întemeiază, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, societatea conspirativă Frăția. Paralel cu pregătirea revoluției, Nicolae Bălcescu scrie o serie de studii cu caracter istoric si social. Astfel, în 1844, publică in revista Propășirea studiului: Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. În 1845, Bălcescu tipărește în Magazin istoric pentru Dacia (pe care-l editează împreună cu August Treboniu Laurian) lucrarea: Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor. Un an mai târziu, în 1846, apare - tot în Magazin istoric pentru Dacia - studiul Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri. Adept al principiului că pămantul trebuie să aparțină celor care-l muncesc, Nicolae Bălcescu ajunge la concluzia că robia muncitorilor plugari trebuie să înceteze. Tot acum Bălcescu mai publică în Magazin istoric pentru Dacia și studiul: Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpurile măririi lor, completare la Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. În același an, Nicolae Bălcescu pleacă la Paris, unde începe să adune material pentru opera sa capitală Românii supt Mihai-voievod Viteazul. De aici trimite, în noiembrie 1847, o vibrantă epistolă către V. Alecsandri: "România va fi iubita noastră - se destăinuie el către prietenul său de la Iași -. Într-însa și printr-însa să reînnoim frăția noastră. Cântă-mi dor, iubite poete, cântă-mi România...". În februarie 1848, Nicolae Bălcescu participă la revoluția de la Paris. În aprilie 1848, înapoindu-se în țară, începe, împreună cu Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti ș.a. pregătirea revoluției. Este reorganizată societatea Frăția, înființată în 1843. Bălcescu cutreieră în taină plaiurile prahovene, pentru a atrage în luptă pe "ciocănașii" de la Ocna Telega. El stabilește un plan de izbucnire simultana a revoluției, în mai multe locuri: la Telega - în Prahova, la Ocnele Mari - în Vâlcea, la Islaz - în Romanați si la București. Fiind însuflețit de o înflăcărare și inepuizabil patriotism, având clarviziunea politică si dând dovadă de o iscusită strategie, Nicolae Bălcescu a fost unul dintre conducătorii de seamă ai revoluției. El insistă și reușește să se introducă în Proclamația de la Islaz articolul 13, care prevedea împroprietărirea imediată a țăranilor clăcași. Se deplasează la Buzău, pentru a se informa de starea de spirit a poporului, ori la Giurgiu, pentru a-l înfrunta, pe cale diplomatică, pe Fuad Effendi. După înăbușirea revoluției, Bălcescu este arestat; reușește însă să evadeze. Câteva luni pribegește prin Transilvania, oprindu-se în desișurile Munților Apuseni, pe ale căror piscuri se întâlnește cu Avram Iancu și revoluționarii săi. Ajuns la Paris, Nicolae Bălcescu întemeiază, împreună cu alți revoluționari emigranți, revista România viitoare, apăruta într-un singur număr, în care își publică studiul Mersul revoluției în istoria românilor. Asemenea romanticilor revoluționari (Michelet, Mickiewicz și alții), el își exprimă convingerea că poporul român are de îndeplinit, alături de popoarele civilizate ale lumii, o misiune istorică. Misiunea istorică a poporului român constă în "a crea o nație de frați, de cetățeni liberi...". Tot la Paris publică Nicolae Bălcescu și broșura Question économique des Principautés Danubiennes (Chestiunea economică a Principatelor Dunărene). Bolnav, Bălcescu este sfătuit de medici să plece în sudul Franței, unde se străduiește să termine Românii supt Mihai-voievod Viteazul. După cum arată și titlul, opera nu este concepută ca o biografie a lui Mihai, ci ca o evocare a uneia din cele mai mărețe etape a istoriei poporului român, caracterizată prin titanismul luptei pentru libertate și unitate națională. Sărac, departe de țară, măcinat tot mai mult de boală, Nicolae Bălcescu se stinge din viață în noiembrie 1852, la Palermo, in Sicilia. Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969 ### Opera lui Costache Negruzzi Sursă foto: commons.wikimedia.org Opera lui Costache Negruzzi Scrierile publicate de Costache Negruzzi în periodicele vremii: Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Dacia Literară, Propășirea etc. au fost adunate în 1857 în volumul intitulat Păcatele tinerețelor. Acest volum cuprinde atât poezii cât și lucrări în proză, opere originale și traduceri. Scrierile publicate în acest volum sunt împărțite de autor în patru cicluri. Primul ciclu, Amintiri de junețe, cuprinde schița Cum am învățat românește, nuvele romantice: Zoe, O alergare de cai etc. În ciclul al doilea, Fragmente istorice, se găsesc scrieri inspirate din cronicele și legendele Moldovei: Aprodul Purice, primul poem eroic în literatura română, Alexandru Lăpușneanul, Sobieski și romanii, Regele Poloniei și domnul Moldovei. Neghina și pălămidă, al treilea ciclu, conține poezii. Cele mai multe dintre acestea sunt prelucrări (Potopul, Melancolie, Gelozie) și traduceri. În sfârșit, al patrulea ciclu, Negru pe alb, conține treizeci de "scrisori la un prietin". Cele mai valoroase opere ale lui Costache Negruzzi sunt cele cu subiect istoric. Ca pe mulți scriitori ai epocii, problemele limbii române l-au preocupat și pe Costache Negruzzi. Un număr de patru scrisori (XIV, XV, XVI si XVII), fiecare dintre ele purtând titlul de Critică, tratează astfel de teme. În aceste schițe, ocupându-se de aspecte ce prin natura lor sunt aride, Costache Negruzzi știe să fie atractiv, interesant. Scrierea limbii române cu alfabetul chirilic, adaptarea acestui alfabet la nevoile limbii noastre, reducerea slovelor pe care o efectuase încă Heliade Rădulescu în gramatica sa din 1828 și necesitatea folosirii neologismelor sunt principalele probleme de care se ocupă Negruzzi în scrisorile amintite. Preocuparea lui Costache Negruzzi pentru problemele de limbă apare și în corespondența sa cu Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi etc. Negruzzi a susținut părerile lui Heliade din prima fază a activității sale, când acesta era partizanul ortografiei fonetice. De îndată ce Heliade Rădulescu a căzut în mânia italienismului, Negruzzi s-a desolidarizat și l-a combătut. Descoperirea creațiilor folclorice, studierea și folosirea lor ca sursă a unor opere literare originale constituie o preocupare însemnată a scriitorilor grupați în jurul Daciei literare. Scrisoarea XII (Păcală si Tăndală) este o culegere de proverbe grupate pe teme și încadrate ingenios într-un început de basm plin de umor popular. Sistemul grupării proverbelor pe teme după conținutul lor moral va fi folosit si de Anton Pann in Povestea vorbei. În articolul Cântece populare ale Moldovei, Negruzzi arată că "fieștecare țară are cântecele sale, a căror muzică și poezie sunt potrivite cu firea pământului său și a caracterului ei". Costache Negruzzi dă exemple de cântece istorice, religioase, de dragoste, de nuntă și de codru sau voinicești, evocând, în cadrul acestora din urmă, figuri de vestiți haiduci ca Vasile cel Mare și Bujor (de Vasile cel Mare va vorbi Mihail Sadoveanu în Hanul Ancuței). În dezvoltarea poeziei românești, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri care atinge, încă de la început, câteva culmi. Unele schițe din Negru pe alb sunt modele de neîntrecut, iar Alexandru Lăpușneanul, capodopera sa, elogiata și M. Eminescu, este prima nuvelă istorică din literatura noastră. Ca în opera multor scriitori contemporani, în opera lui C. Negruzzi sunt predominante aspectele romantice: Zoe, O alergare de cai, Alexandru Lăpușneanul etc., care coexistă cu cele clasice din Negru pe alb. Nu poate fi neglijată activitatea scriitorului legată de crearea repertoriului dramatic în limba română, chiar dacă avem de-a face mai mult cu prelucrări, adaptări și traduceri decât cu lucrări originale. Costache Negruzzi aduce o contribuție importantă la dezvoltarea limbii literare române. Utilizarea arhaismelor atunci când este necesară prezentarea culorii locale, ca în Fragmente istorice, alături de folosirea rațională a neologismelor, pentru care militează în Scrisoarea XIV, constituie un merit incontestabil al scriitorului moldovean. ### Viața lui Costache Negruzzi Costache Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeștii Vechi, în județul Iași și a fost creatorul prozei artistice, autorul celei mai valoroase nuvele istorice din literatura noastră. Tatăl său, paharnicul Dinu Negruț, om iubitor de cultură, avea o bibliotecă bogată pentru vremurile acelea. Costache Negruzzi învață cu dascăli care îi predau acasă cunoștințe de greacă și franceză. Astfel, la 13 ani, citea în grecește pe Homer și Euripide, dar nu putea descifra slovele chirilice din cărțile românești ce se aflau în biblioteca tatălui său. Neplăcut surprins de această constatare, paharnicul Dinu își duce fiul la examenul public ce se ține la Seminarul de la Socola, în clasa dascălului Ion Alboteanu. Dascălul, angajat să-l învețe pe tânărul fiu de boier scrierea și citirea limbii române, dă dovadă de un pedantism revoltător, socotind necesar să înceapă învățătura de la primele noțiuni, adică de la predarea slovelor, astfel că, indignat, copilul învață singur să citească, folosindu-se de lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Această scenă este narată cu un inimitabil umor în schița Cum am învățat românește. În 1821, din cauza Eteriei, Dinu Negruț se refugie cu familia peste Prut. În primăvara anului 1822, ducându-se la Chișinău să-și găsească rudele și cunoscuții, Dinu Negruț își aduse și fiul. Aici se afla și poetul rus Alexandru Puskin, din care Negruzzi va traduce mai târziu Șalul negru și Carjaliul. Înapoindu-se în țară în 1823, familia Negruț găsi casa prădată de ieniceri. Tatăl își pierduse averea, astfel că, murind în 1826, datoriile trecură asupra fiului, care fu silit sa intre într-o slujbă. Duce o existență liniștită, singurele evenimente mai importante din viața lui fiind cele de ordin cultural. În 1840 apare, în primul număr al Daciei literare, principala opera a lui Costache Negruzzi și capodopera nuvelei istorice românești, Alexandru Lăpușneanul. În același an, direcția Teatrului Național din Iași este încredințată lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi și Vasile Alecsandri. Pentru îmbogățirea repertoriului, alături de tovarășii săi din conducerea teatrului, Costache Negruzzi traduce, adaptează și prelucrează diverse piese. Astfel, traduce: Crispin, rival stăpână-său de Lesage, fragmente din Femeile savante de Moliere, Maria Tudor si Angelo de Victor Hugo. Muza de la Burdujani este o adaptare fără deosebită valoare literară, ca și Cârlanii sau Doi țărani și cinci cârlani (Cârlanii). Toate aceste piese nu sunt lipsite de importanță, datorită faptului că au constituit începutul dramaturgiei românești, iar autorul lor este unul din pionierii repertoriului dramatic în limba română. La mișcarea de la 1848 de la Iași, Costache Negruzzi n-a participat, dar elogiază în Scrisoarea XXIII fapta eroică a Anei Ipătescu. În 1855 colaborează la revista Romania literară, condusă de Vasile Alecsandri. Evenimentul important al Unirii găsește în Costache Negruzzi un adept luminat, dar moderat. Pentru conținutul progresist, critic, al unora din operele sale, este exilat în două rânduri la moșie: o dată în 1838 pentru scrisoarea Vandalism și a doua oară în 1844 pentru povestirea Toderica. După 1859 a fost sfetnic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și membru al Societății academice. Costache Negruzzi moare în august 1868. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Costache Negruzzi ### Opera lui Grigore Alexandrescu Opera lui Grigore Alexandrescu Opera lui Grigore Alexandrescu are un conținut variat. Ea cuprinde poezii lirice: meditația, elegii, satire, epistole. Nici poeziile epice nu lipsesc din scrierile poetului. Specia preferată este fabula. Cu toate acestea Grigore Alexandrescu a compus și unele balade: Câinele soldatului, Ucigașul fără voie. În proză Alexandrescu scrie, cu prilejul vizitei pe care a făcut-o în Oltenia cu prietenul său Ion Ghica, Memorial de călătorie. În opera lui Grigore Alexandrescu, romantismul și clasicismul coexistă. Meditațiile, lirica patriotică și cea erotică sunt romantice. Fabulele, satirele, epistolele sunt clasice. Unele poezii ale lui Grigore Alexandrescu se resimt de influența preromantismului și a romantismului contemplativ, melancolic. Adio. La Târgoviște aduce un suflu de tristețe. Pe ruinele Târgoviștei, poetul meditează la gloria trecătoare a tuturor lucrurilor omenești. Faima vechii cetăți de scaun a pierit, așa cum a trecut și cea a orașului sirian Palmira, distrus de Aurelian în 273 e.n., sau cea a Romei. În ultima parte a poeziei, Alexandrescu este copleșit de amintiri. Viața lui tristă de copil orfan îi apare în fața ochilor și îl determină să reflecteze asupra morții. Această parte a poeziei este scrisă sub influența romanticului francez Lamartine și a poetului român Vasile Cârlova. Tot sub influența lui Lamartine este scrisă și poezia Meditația. Poetul părăsește însă curând această atitudine melancolică, depresivă, caracteristică elegiilor din prima perioadă a activității sale, fiind înlocuită cu un romantism militant, activ, ce vibrează de un puternic sentiment patriotic. Poezii ca Anul 1840, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani, Umbra lui Mircea. La Cozia sunt elocvente în această privință. Lirica patriotică În lirica lui Grigore Alexandrescu, un loc important este deținut de poeziile cu teme din istoria națională. În Răsăritul lunii. La Tismana este evocat eroismul ostașilor lui Basarab I, care în 1330 au înfrânt la Posada armata lui Carol Robert. Poetul este cuprins de indignare la gândul că urmașii acestor luptători își câștigă hrana în dureri, stropind pământul cu sudoarea frunții lor. În Mormintele. La Drăgășani Grigore Alexandrescu deplânge soarta eteriștilor, care, luptând pentru libertatea patriei lor, au căzut eroic pe pământul țării noastre. În felul acesta, Grigore Alexandrescu extinde ideea luptei pentru libertate, cuprinzând în sfera ei și lupta altor popoare împotriva dominației otomane. Cea mai mare realizare dintre poeziile de evocare istorică este Umbra lui Mircea. La Cozia. Poezia de critică socială Orientându-se spre clasicism și având ca model pe Boileau, în epistole și satire, și pe La Fontaine sau Florian, în fabule, poezia socială a lui Grigore Alexandrescu este originală în conținutul ei. Toate aspectele negative ale societății din perioada lui Alexandrescu, abuzurile reprezentanților orânduirii feudale, demagogia patriotardă a liberalilor, lipsa de cultură a claselor conducătoare, superficialitatea tineretului, venalitatea judecătorilor etc. sunt surprinse cu un neobosit spirit critic. Interesul este sporit printr-o prezentare sugestivă, antrenantă. Capodopera literaturii de critică socială a lui Grigore Alexandrescu este Satira. Duhul meu. Fabula Grigore Alexandrescu rămâne cel mai de seamă reprezentant al fabulei în literatura noastră. Unele din fabulele lui sunt traduceri din La Fontaine (Catârul ce-și laudă nobilitatea, Măgarul răsfățat) și Florian (Privighetoarea și păunul, Vulpoiul predicator, Papagalul și celelalte păsări). Dar Alexandrescu creează multe fabule originale: Câinele izgonit, Privighetoarea în colivie, Boul și vițelul, Mierla și bufnița, Pisica sălbatică și tigrul, Iepurele, ogarul și copoiul, Corbii și barza etc. În fabulă, originalitatea nu constă numai în noutatea temei, ci în puterea de adaptare a acesteia la realitățile locale. În acest sens, sunt originale și fabulele Privighetoarea și măgarul (după Kralov), Toporul și pădurea (după fabula lui La Fontaine Pădurea și tăietorul de lemne), Dreptatea leului (La Fontaine: Animalele bolnave de ciumă) etc. Abuzurile monarhului și ale marilor dregători, caracterul justiției feudale, pentru care numai cei puternici au dreptate, apar evident în fabule ca: Dreptatea leului, Elefantul etc. Demagogia burgheză, înșelarea maselor cu fraze sforăitoare constituie tema fabulelor: Vulpea liberală, Vulpoiul predicator, Uliul și găinile, Câinele și cățelul. Concepția burgheză despre egalitate, meschinăria ce se ascunde în dosul vorbelor umflate sunt dezvăluite cu subtila ironie în Câinele și cățelul. Cuvântarea dulăului Samson este tipic demagogică. El se declară adeptul teoriilor egalitare și se revoltă împotriva animalelor cu pretenții aristocrate: leii, urșii, lupii. Dialogul cu Samurache scoate în relief esența concepției oratorului. El vrea egalitate, dar nu pentru căței. Boul și vițelul demască parvenitismul. Vițelul este dat afară de unchiul său, care, ajuns în post mare, nu-și mai cunoaște ruda săracă. Fabulele lui Grigore Alexandrescu oglindesc o epocă plină de contradicții. Boierimea își trăia declinul politic, burghezia se pregătea să-i ia locul. Scrisă în perioada 1839-1841, fabula Toporul și pădurea reflectă o stare de spirit existentă în unele pături sociale înainte de revoluția de la 1848. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera lui Grigore Alexandrescu ### Viața lui Grigore Alexandrescu (1810 - 1885) Grigore Alexandrescu (n.22 februarie 1810 - d.25 noiembrie 1885), o mare figură, nu numai pentru începuturile noastre literare, ci pentru întreaga moastră literatură, un scriitor care n-a fost numai o verigă însemnată în desfășurarea culturii, limbii și poeziei neamului nostru, ci încheagă o adevărată personalitate, minunată ca putere și noutate de simțire și de cugetare, trainică și pentru totdeauna, iată un mare poet, peste care vremea a așternut aproximativ douăzeci și cinci de ani de activitate, un om așadar care ar trebui să trăiască încă în amintirea vie a multora dintre contemporanii săi. Pentru a studia viața lui Grigore Alexandrescu, nu avem decât un singur izvor mai închegat, deși nu fără lipsuri și greșeli: Scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alexandrescu. Viața lui Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu este al treilea cântăreț al ruinelor Târgoviștei, după Heliade și Cârlova, născut în 1810. Copilăria și-o petrece în orașul natal, învățând greaca modernă cu dascăli greci. Cunoaște bine greaca veche, putând recita pe dinafară pe Anacreon si scene întregi din Sofocle și Euripide. Citise de asemenea cărțile populare românești, Alexandria și Istoria lui Arghir. După moartea părinților, Grigore Alexandrescu vine în 1830 la București, fiind găzduit de un unchi, părintele Ieremia, într-un beci aflat sub scara Mitropoliei. În 1831 este înscris la cursurile de limba și literatura franceză ale profesorului Vaillant. Aici este coleg cu C.A. Rosetti și Ion Ghica. Acesta din urmă ne lasă amintirile interesante despre poetul târgoviștean într-o scrisoare către Vasile Alecsandri. Cerându-i să recite Epistola lui Boileau către Molière, Grigore Alexandrescu trezește admirația profesorului și colegilor printr-o perfectă cursivitate și dicțiune. Împrietenit cu Ion Ghica, cunoaște în casa acestuia pe poetul Iancu Văcărescu, căruia-i recită toate poeziile dintr-o culegere intitulată Poezii alese din ale lui D. Marelui logofăt I. Văcărescu. Poetul a fost impresionat de poezia Epistola D.I.V., autorul "Primăverei amorului", pe care Gr. Alexandrescu i-o dedică de ziua numelui. Grigore Alexandrescu continua cursurile Colegiului "Sf. Sava", locuind în acest timp la Heliade Rădulescu, așa cum relatează Ion Ghica. Primele poezii ale lui Grigore Alexandrescu au fost publicate în cursul anului 1830, în paginile Curierului românesc. În curând apare primul volum de versuri al poetului, intitulat Eliezer și Neftali (1832). Acest volum cuprinde tălmăciri și poezii originale. În anii 1833-1835 Grigore Alexandrescu participă la activitatea Societății filarmonice. Contactul cu Câmpeanu, membru al Societății filarmonice, pe atunci maior în armata națională, determină pe Grigore Alexandrescu să se înroleze, la sfârșitul anului 1834, ca iuncar, apoi ca ofițer. Legătura cu membrii filarmonicii, care ii propuneau sa îmbogățească repertoriul teatral în limba română, determină pe Alexandrescu să traducă piesele Alzira si Meropa de Voltaire. Poetul participă la adunările societății secrete care luase ființă în cadrul filarmonicii și care urmărea răsturnarea regimului feudal al lui Alexandrescu Ghica. În aceste împrejurări s-a format conștiința de artist și de cetățean a lui Grigore Alexandrescu. Ca militar, Grigore Alexandrescu a fost întâi la dejurstvă, apoi la Focșani, pentru a controla pașapoartele și a ține socoteală turmelor de oi care trec granița. Impresiile culese aici ne sunt cunoscute din Epistola D.I.C. (Ion Câmpeanu). În 1840 a fost arestat sub pretextul ca ar fi luat parte la acțiunea revoluționară împotriva lui Al. Ghica și pentru poezia Anul 1840. Doi ani mai târziu, în 1842, îi apare la Iași un volum de poezii. În același an călătorește cu I. Ghica la mănăstirile din Oltenia. Această călătorie îi sugerează temele poeziilor: Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana și Mormintele. La Drăgășani. În Memorial de călătorie sunt descrise toate împrejurările acestei excursii interesante și rodnice pentru activitatea poetului. Anul 1848 îl găsește pe Grigore Alexandrescu printre revoluționari, numele lui figurând printre redactorii Poporului suveran, dar nu a jucat un rol important în timpul revoluției. În timpul domniei lui Cuza, Grigore Alexandrescu deține postul de director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Face parte în 1860 din Comisia centrala de la Focșani. Aici se îmbolnăvește de o boală grea, care l-a ținut, așa cum se exprima I. Ghica "aproape un sfert de secol, mort între cei vii". Moare în noiembrie 1885. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Grigore Alexandrescu (1810 - 1885) ### Vasile Cârlova (1809-1831) Vasile Cârlova s-a născut în 1809, după unii istorici literari, la Târgoviște, după alții, la Buzău și este primul poet român modern. De timpuriu Vasile Cârlova a învățat grecește si franțuzește; cunoașterea limbii franceze îi dă posibilitatea să-l citească pe Voltaire (din a cărui piesă, Zaire, a tradus actul I), pe Volney, scriitor preromantic, și pe romantici, îndeosebi pe Lamartine. În 1830, intră în rândurile oștirii, fiind primit cu gradul de sublocotenent. Un an mai târziu, în septembrie 1831,Vasile Cârlova se stinge din viață la Craiova, în vârstă de numai 22 de ani. Moartea lui Vasile Cârlova a impresionat profund pe contemporani. I. Heliade Rădulescu, care-l prețuia foarte mult, scrie elegia La moartea lui Cârlova. El îl numește pe poetul mort în floarea vârstei "stea care răsare chiar într-al său opus". Două decenii mai târziu, în manuscrisul lucrării Românii supt Mihai-voievod Viteazul, Bălcescu va evoca astfel figura lui Cârlova, deplângându-i în accente dramatice moartea timpurie: "... Cârlova! floarea poeziei, june cu inima de foc. Ca o cometă trecătoare, tu strălucești un minut peste Romania uimită și încântată de lucirea ta. O moarte cruda te răpi fără vreme; dar apucași a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută și o scânteie dătătoare de viață pentru viitor..." Opera: De la Vasile Cârlova ne-au rămas cinci poezii, dintre care trei: Ruinurile Târgoviștii, Pastorul întristat și Înserarea au apărut în timpul vieții, în Curierul românesc (1830), iar două: Rugăciunea și Marșul (Oștirii române) postum (în aceeași revistă, 1839). Prin caracterul modern al temei și prin reușita versului, autorul acestor poezii îi depășește pe predecesorii săi. ### Opera literară a lui Ion Heliade Rădulescu Opera literară a lui Ion Heliade Rădulescu Opera literară a lui Ion Heliade Rădulescu cuprinde versuri și proză artistică. Poetul concepe poeme filozofice de esență religioasă, ca Anatolida sau Omul și forțele, ori altele, în care pătrund ideile lui Fourier, reprezentant al socialismului utopic francez, ca Santa Cetate. În acest ultim poem, poetul visează o fericire edenică printr-o deplină egalitate între oameni. Heliade are și o încercare de epopee, Mihaida, având în centru pe eroul de la Călugăreni, simbol al unității naționale în epoca respectivă, dar mersul acțiunii este întrerupt de inutile teorii cosmogonice, care caută să situeze locul lui Mihai în univers, iar stilul este artificial și prolix. Scriitorul concepe, în 1836, planul unei vaste opere poetice, din care n-a reușit să realizeze și să publice decât fragmente izolate. Această întinsă operă poetică ar fi cuprins, în patru volume, întreaga istorie a omenirii, a cărei evoluție ar fi fost explicată pe baza miturilor religioase. Dintre fragmentele rămase ne interesează cu deosebire cele care fac parte din al treilea volum, intitulat Patria sau Omul social, și anume O noapte pe ruinele Târgoviștii, Zburătorul etc. Ruinele fostei cetății de scaun a Tării Românești au inspirat lui Heliade poezia O noapte pe ruinele Târgoviștii. Umbrele voievozilor apărute pe ziduri sunt un îndemn la luptă, la unire: Preste Carpați acuma vulturul rumân zboară;D-aicea spre Moldova își ia falnic zbor;Două capete are, cu patru ochi măsoară,E-n toată Rumânia acum poruncitor. O noapte pe ruinele Târgoviștii a fost integrată temei preromantice a ruinelor; poezia este străbătută de un autentic suflu patriotic. În Curierul românesc din 11 octombrie 1831, în care este anunțată moartea tânărului poet de 22 de ani, Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu publică poezia La moartea lui Cârlova, în care durerea sinceră este copleșită de accente romantice. Tema folclorică a zburătorului, de intensă circulație în literatura noastră, se referă la o ființă misterioasă care, după credința populară, este pentru tinerele fete cauza frământărilor erotice. Ea a mai fost tratată în literatura noastră și de Cezar Boliac, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Ion Heliade Rădulescu este un prozator remarcabil. Lucrarea Dispozițiile și încercările mele de poezie conține elemente autobiografice cu privire la anii de studiu și la primele încercări literare. Alte scrieri: Domnul Sarsailă autorul, Coconița Drăgan, Coconul Drăgan etc. sunt pamflete de o reală valoare literară. Prin figura domnului Sarsailă, Heliade caricaturizează pe unii pretinși poeți, al căror talent constă în ținuta extravagantă pe care o afișau și în dezordinea din viața lor personală: "Domnul Sarsailă i-a intrat în cap să-și facă numele nemuritor... Stă acum și se gândește, se gândește și iar se mai gândește. Apoi zice: Ca să mă fac autor, trebuie să dau cărți la lumină, și fiindcă autor nu e fitecine, eu dară trebuie să fiu deosebit de ceilalți... Așa... în casa care voi locui trebuie să am câteva cărți, cât se va putea în limbi mai streine; în cămara mea cu cât va fi mai nemăturat, cu atât o să dau un ton ca prea puțin mă gândesc la lucrurile acestea trecătoare ce n-au aface cu nemurirea... Când ies afară, ca să mă cunoască de departe, trebuie să-mi pui ochelari la nas; hainele să-mi fie deosebite;... mantaua... aruncată într-un chip clasic - ba romantic; crevată mare, dezmățată, sau nicidecum;... când voi vorbi cu oamenii, să mă rățoiesc, să-mi mușc buzele, să pui ochii în grindă, ca să seamăn inspirat;... Dacă mă zic rumân, să scriu cât voi putea mai nerumânește, ca să seamăn înalt..." Deschizător de drumuri în multe direcții ale culturii românești, Heliade este legat de dezvoltarea învățământului, de începuturile presei și ale criticii literare, de evoluția teatrului. Părerile judicioase din prefața Gramaticii românești au deschis un nou orizont studiilor lingvistice. Scriitor talentat, dar inegal, cu idei progresiste, dar și cu concepții mistice, Ion Heliade Rădulescu a ajuns în ultima parte a activității sale la exagerări absurde, cum sunt cele privitoare la considerarea limbilor română și italiană ca două dialecte ale aceleiași limbi. Ion Heliade Rădulescu a avut în epoca sa un important rol de îndrumător literar. Prin traducerile sale din operele clasicilor și romanticilor cât și prin operele sale originale, scriitorul a fost inițiatorul unei literaturi valoroase, iar prin articolele din Curierul românesc și Curierul de ambe sexe a stimulat literatura în limba română. Poezia Zburătorul constituie punctul culminant al creației sale. Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Opera literară a lui Ion Heliade Rădulescu ### Alfabetul chirilic Vechile noastre texte romanesti sunt scrise cu alfabet chirilic, alcatuit din 43 de litere. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si oranduielilor gramaticii romanesti (1787), Ienachita Vacarescu propune reducerea alfabetului chirilic, de la 43 la 33 de litere. Ion Heliade Radulescu il reduce la 28 (27), introducand treptat, in publicatiile sale, litere latine in locul celor chirilice. Alfabetul chirilic a fost inlocuit oficial cu cel latin in 1860. ### Activitatea culturala a lui Ion Heliade Radulescu Personalitate multilaterala si complexa, I. Heliade Radulescu a fost deschizator de drumuri in numeroase domenii ale culturii si literaturii romane din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Continuator al lui Gheorghe Lazar, Heliade aduce o contributie importanta la dezvoltarea invatamantului in limba romana. Conducator al ziarelor Curierul romanesc si Curierul de ambe sexe, el desfasoara o rodnica activitate de indrumator literar. Numele lui Vasile Cârlova, inceputurile literare ale lui Grigore Alexandrescu sunt legate de Heliade. In Curierul romanesc si Curierul de ambe sexe, au aparut operele multor scriitori. Tot aici s-au publicat si primele incercari de critica literara. Prin activitatea in cadrul Societatii filarmonice si al Scolii de muzica vocala, de declamatie si literatura, Heliade contribuie la dezvoltarea teatrului in limba romana. Traducator pasionat din clasici si romantici, Heliade este un scriitor talentat, dar inegal, autor de lucrari stiintifice si filozofice. ### Viața lui Ion Heliade Rădulescu (1802 - 1872) Ion Heliade Rădulescu s-a născut în ianuarie 1802 la Târgoviște. Învață să citească românește descifrând slovele din Alexandria. La treisprezece ani se înscrie la Școala grecească de la Măgureanu, după ce studiase limba greacă acasă. Apoi, în 1818, trece la Școala română de la "Sf. Sava", condusă de profesorul transilvănean Gheorghe Lazăr. După absolvirea cursurilor, Ion Heliade Rădulescu deveni profesor și ajutor al lui Lazăr, după moartea căruia preia conducerea școlii până în 1828. La "Sf. Sava" Heliade a predat gramatica, retorica, istoria, logica, geografia, matematica. Greutățile în care s-a zbătut pentru a-și ține lecțiile ne sunt reprezentate emoționant într-o scrisoare către Costache Negruzzi. Rândurile pe care le reproducem ne înfățișează condițiile în care se desfășoară învățământul în perioada când Ion Heliade Rădulescu a condus școala "Sf. Sava": "Venea iarna; lemne nicăieri; fiecare școlar aducea câte un lemn după unde găsea, care abia era în stare să încălzească preajma unei sobe sparte ce umple casa de fum și să topească fulgii de zăpadă, ce vijalia ii repezia pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna înghețată pe compas și pe creta ne facem lecția..." Participă alături de Dinu Golescu la înființarea Societății literare (1827). În 1828 tipărește la Sibiu Gramatica românească, iar la 8 aprilie 1829 apare la București, sub conducerea lui Heliade, primul număr din Curierul românesc, căruia îi adaugă în 1837 Curierul de ambe sexe. Ion Heliade Rădulescu participă și la înființarea Societății filarmonice, iar în 1834, la examenul de absolvire a Școlii de muzică vocală, de declamație și de literatură, înființată din inițiativa membrilor Societății filarmonice, se reprezintă Mahomet de Voltaire și Amfitrion de Molière, ambele în traducerea lui Ion Heliade Rădulescu, care era profesor de literatură și director al școlii. Până în 1848 activitatea bogată de ziarist, traducător, editor a lui Heliade continuă cu succes. Opera de traducător a acestuia este considerabilă. În spiritul timpului, el traduce atât din operele scriitorilor clasici (Molière), dar cu deosebire din bogata literatură romantică a secolului (Lamartine, Byron). În 1846 ia inițiativa înființării unei Biblioteci universale, în care își propune să publice tot ce era mai reprezentativ în literatura și filozofia universală. În pregătirea și desfășurarea revoluției bughezo-democratice din Țara Românească Ion Heliade Rădulescu a avut un rol important, deși în problema împroprietăririi țăranilor, obiectiv principal al revoluției, a adoptat o atitudine moderată. După înăbușirea revoluției, Ion Heliade Rădulescu s-a expatriat ca și alți conducători ai ei. După o ședere de câțiva ani la Paris, apoi la Constantinopol, s-a înapoiat în țară în 1859. În 1867, Ion Heliade Rădulescu este membru al Societății literare române și primul ei președinte. A murit in 1872. ### Primele teatre din Romania Primele reprezentatii teatrale in Tarile Romane au fost date de trupe straine, cu deosebire franceze, care ne vizitau tara. In timpul domnilor fanarioti, reprezentatiile teatrale aveau loc in limba greaca. Pentru a oferi posibilitatea desfasurarii unor astfel de reprezentatii, domnita Ralu, fiica lui Caragea, cladi o sala la Cismeaua rosie din Bucuresti. Prima reprezentatie teatrala in limba romana a avut loc la Iasi, in 1816, cu piesa Mirtil si Hloe, o traducere a lui Asachi din Florian. Spectacolul a fost organizat de Gheorghe Asachi. La Bucuresti, prima piesa jucata in limba romana a fost Hecuba de Euripide, pe scena teatrului de la Cismeaua rosie, in 1819. Cu acest prilej, Iancu Vacarescu a compus un prolog in versuri, in care subliniaza rolul educativ al teatrului: V-am dat teatru, vi-l paziti Ca un locas de muze. Cu el curand veti fi vestiti Prin vesti departe duse. Prin el naravuri indreptati, Dati ascutiri la minte. Podoabe limbei voastre dati Cu romanesti cuvinte. Un pas mai departe il face teatrul romanesc, in Moldova, prin numirea in 1840 a scriitorilor Mihail Kogalniceanu, Costache Negruzzi si Vasile Alecsandri ca directori ai Teatrului National din Iasi. In aceasta cladire ei au contribuit la imbogatirea repertoriului dramaturgiei romanesti. ### Aparitia presei in Romania Un rol important in promovarea unei literaturi inaintate si in raspandirea ideilor revolutionare l-au avut ziarele si revistele epocii. Incercari de infiintare a unor ziare si reviste romanesti dateaza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Astfel, medicul transilvanean Ion Molnar-Piuariu cere, in mai multe randuri, invoirea guvernului sa tipareasca ziare pentru tarani. In 1827 apare primul ziar in limba romana, Fama Lipskii, din care nu s-a descoperit pana in prezent decat un singur numar. Bazele presei romanesti au fost puse in Tara Romaneasca de Ion Heliade Radulescu, in Moldova de Gheorghe Asachi si in Transilvania de Gherghe Baritiu. In 1829 apare la Bucuresti, sub redactia lui Ion Heliade Radulescu, Curierul Romanesc. Gazeta isi propune ca pe langa informatii politice si comerciale sa publice si "insemnari pentru cresterea si sporirea litaraturii romanesti". Deoarece scrierile literare se inmultesc, se simte nevoia unui supliment. Acest supliment literar denumit Curierul de ambe sexe (1837). In Moldova, Gheorghe Asachi editeaza in 1829 Albina Romaneasca, careia din 1837 ii adauga suplimentul literar Alauta romaneasca. La fel se petrec lucrurile si in Transilvania, unde in 1838, sub conducerea lui Gheorghe Baritiu, apar la Brasov oublicatiile: Gazeta de Transilvania si suplimentul ei, Foaie pentru minte, inima si literatura. O importanta deosebita pentru dezvoltarea unei literaturi originale in limba romana o are revista Dacia literara, ce apare in 1840, la Iasi, sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu. In primul numar al revistei, in articolul-program intitulat Introductie, Mihail Kogalniceanu se declara adeptul unei literaturi originale, in limba romana: "Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa, precum ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura. Mai in toate zilele ies de sub teasc carti in limba romaneasca. Dar ce folos! Ca sunt numai traductii din alte limbi si inca si acelea de-ar fi bune. Traductiile insa nu fac o litaratura. Noi vom prigoni cat vom putea aceasta manie ucigatoare a gustului original, insusirea cea mai pretioasa a unii literaturi". Kogalniceanu recomanda scriitorilor sa-si aleaga pentru operele lor subiecte din istoria nationala, din frumusetile naturii, din folclor: "Istoria noastra are destule fapte epice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte carti". Revista se intituleaza Dacia literara pentru ca isi propune sa obtina colaborarea scriitorilor de pe tot cuprinsul locuit de romani, de pe intregul teritoriu al fostei Dacii, ocupandu-se in exclusivitate de literatura: Introductia este strabatuta de ideea unitatii culturale: "Literatura are trebuinta de unire, iar nu de dezbinare; cat pentru noi dar, vom cauta sa nu dam cea mai mica pricina, din carea s-ar putea isca o urata si neplacuta reunire. In sfarsit, talul nostru este realizatia dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti". Kogalniceanu militeaza pentru o critica obiectiva care sa aprecieze opera literara pe deasupra animozitatilor ce exista uneori intre scriitori. Autorul Introductiei este pentru o colaborare rodnica, combatand polemicile sterile: "Critica noastra va fi nepartinitoare, vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmasi a arbitrarului nu vom fi arbitrari in judecatile noastre literare. Iubitori a pacei, nu vom primi nici in foia noastra discutii ce ar putea sa se schimbe in vrajbe". Importanta revistei Dacia literara consta in primul rand in faptul ca a indicat un program fundamental in dezvoltarea literaturii noastre din secolul al XIX-lea. Interzisa dupa trei numere de la aparitie, Dacia literara este continuata de Propasirea, aparuta in 1844. Titlul acestei publicatii este suprimat de cenzura, revista aparand numai cu subtitlul Foaie stiintifica si literara. Tot acum se editeaza reviste de specialitate, in care apar studii si documente referitoare la istoria poporului roman. Kogalniceanu editeaza in 1840-1841 (vol. I) si 1845 (vol. II) la Iasi Arhiva romaneasca, iar N. Balcescu si August Treboniu Laurian fac sa apara in 1845 publicatia intitulata Magazin istoric pentru Dacia. In timpul revolutiei de la 1848 apar ziare ca Pruncul roman si Poporul suveran - la Bucuresti, Nationalul - la Craiova, iar in 1849 Espatriatul - la Brasov. La Poporul suveran, de sub redactia lui D. Bolintineanu, colaboreaza: N. Balcescu, Cezar Boliac, Gr. Alexandrescu si alti scriitori militanti pentru idealurile revolutiei. In articolul-program al acestui ziar se mentioneaza: "Tinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului roman. Glasul sau se va ridica cu energie contra tiraniei... Redactia acestei foi va primi orice plangere dreapta a cetatenilor si va face sa rasune coloanele sale in favorul celor nedreptatiti. Va avea drept tinta, asemenea, unirea provinciilor romane si tot ceea ce va putea duce Romania la fericire si marire". Este semnificativ faptul ca Proclamatia de la Islaz apare in acelasi numar al revistei Foaie pentru minte, inima si literatura din Brasov, care publica marsul revolutionar al lui Andrei Mureseanu, Desteapta-te romane, cu titlul Un rasunet. La Paris, in 1850, Balcescu grupeaza pe emigrantii romani in jurul revistei Romania viitoare. Pe aceeasi linie de preocupari cu Dacia literara, Alecsandri editeaza in 1855 revista Romania literara, la care colaboreaza: V. Alecsandri, D. Bolintineanu, M. Kogalniceanu, C. Negruzzi, A. Russo, Gr. Alexandrescu si altii. Presa din perioada pregatirii si desfasurarii revolutionarilor de la 1848 a contribuit la dezvoltarea culturii noastre nationale, la mobilizarea fortelor progresiste in vederea luptei revolutionare. La ziarele si revistele din aceasta perioada au colaborat cei mai importanti scriitori ai epocii: M. Kogalniceanu, N. Balcescu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Boliac etc. Colaborarea scriitorilor dintr-o provincie la publicatiile din alta provincie (de pilda, N. Balcescu la Propasirea) anticipeaza pe cale culturala unirea politica, care va fi realizata in 1859. Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana - Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969 ### Aparitia scolilor in limba romana   Primele scoli de un grad mai inalt in limba romana au fost infiintate la Iasi de Gheorghe Asachi si la Bucuresti de Gheorghe Lazar. La Blaj existau scoli cu limba de predare romana inca din anul 1754; la Arad se infiinteaza prima scoala pentru pregatirea invatatorilor (Preparandia) in 1812. In Moldova, Gheorghe Asachi a introdus limba romana in invatamantul de la Trei-Ierarhi, infiintand in 1814 un curs de inginerie, a carui prima promotie a absolvit scoala in 1818. Tot Asachi reorganizeaza in 1828 Seminarul de la Scoala si infiinteaza Scoala Vasiliana de la Trei-Ierarhi cu un ciclu elementar de trei clase, unul normal de doi ani si altul gimnazial de patru ani, avand ca limba de predare la toate materiile limba romana. In 1835, prin stradania lui Gheorghe Asachi, ia fiinta Academia Mihaileana, numita astfel dupa numele lui Mihail Sturdza, domnul de atunci al Moldovei. Aceasta scoala avea toate gradele de invatamant, de la cel elementar pana la cel superior. In Tara Romaneasca, sub conducerea carturarului Gheorghe Lazar, se deschide in martie 1818 Scoala romana de la "Sfantul Sava" prin transformarea Academiei domnesti. In Instiintarea catre "de toata cinstea vrednica tinerime", din august 1818, dascalul transilvaniei arata ca poporul nostru, "care este asa de vechi, asa de vestit , proslavit si inzestrat cu toate darurile duhovnicesti", are nevoie de "o scoala mai de treaba, o Academie, cu stiinta chiar in limba maicii sale". Aceasta scoala a functionat cinci ani, cu o intrerupere in 1821. Lazar a murit tanar, in 1823, dar scoala infiintata de el a continuat sa functioneze pana in 1828, condusa de elevii sai: Ion Heliade Radulescu, Eufrosin Poteca etc. Numarul scolilor in limba romana creste in Moldova si Tara Romaneasca. Dinicu Golescu infiinteaza pe mosia sa din Golesti, in 1826, o scoala unde puteau invata si fii de tarani. In Transilvania se mentine traditia culturala a scolilor din Blaj. Noii organizatori ai invatamantului sunt Timotei Cipariu la Blaj si Gheorghe Baritiu la Brasov. In 1834 se infiinteaza la Brasov prima scoala comerciala. Printre profesorii acestei scoli s-a numarat si Gheorghe Baritiu, figura proeminenta a revolutiei de la 1848 din Transilvania. ### Tonton Macoutes - Politia secreta a lui Duvalier La scurt timp dupa ce a ajuns la putere in Caraibe, "Papa Doc" Duvalier si-a infiintat propriul grup de sprijin de politie secreta, Tonton Macoutes. Numele venea de la un cuvant creol ce insemna "bau-bau" si era folosit in mod traditional ca sa sperie copii neascultatori. Duvalier si-a recrutat oamenii pentru Macoutes dintre inadaptatii si infractorii din societatea haitiana. Fiecarui crecrut i s-a dat o arma si niste bani, iar apoi a fost lasat sa se dezlantuie impotriva nefericitilor lui compatrioti. Una dintre primele lor indatoriri era sa-i pedepseasca pe locuitorii celui mai sarac cartier din Port-au-Prince, care indraznisera sa voteze impotriva lui Duvalier la alegerile prezidentiale. A fost sapata o groapa mare langa o biserica din preajma orasului si, la caderea noptii, soseau camioane pline cu votanti ai opozitiei, cu calus in gura si legati de maini si de picioare. Ei erau aruncati in groapa si acoperiti cu tone de ciment ud, netezit deasupra si lasat sa se usuce. Ceilalti candidati la presidentie au fugit imediat din tara, lasandu-l doar pe liderul opozitiei, Clement Jumelle, care a fost haituit ca un caine pe strazi, dar in cele din urma a reusit sa se ascunda in jungla. Imbracati in uniforme zdrentaroase, asemanatoare cu cele ale fascistilor italieni, si purtand niste sinistri ochelari de soare intunecati, Macoutes semanau teroare in tara. Duvalier le daduse mana libera sa jefuiasca, sa hartuiasca si chiar sa ucida pe oricine nu facea parte din elita politica, ceea ce ei au facut cu mare placere. Intre timp "Papa Doc" s-a inconjurat de o aura mistica de voodoo. In mod discret, Macoutes difuzau imagini care-l aratau pe Duvalier invesmantat in frac, cu joben alb si purtand ochelari de soare. Acesta era costumul purtat traditional de zeul voodoo Baron Samedi, care, in cultura haitiana, sta la raspantii pe drumul catre moarte. Cei mai multi Macoutes erau negri care ii urau pe mulatrii cu pielea mai deschisa, care formau vechea elita din Haiti. Unii erau bougans, sau preoti voodoo, in mod special loiali lui Duvalier, care-i incurajau sa-l informeze in legatura cu orice nemultumire pe care o observau in timpul ceremoniilor religioase. Perspicace, Papa Doc nu a ignorat femeile: mii de negrese sarace au fost recrutate ca membre ale organizatiei inarmate Fillettes Laleau. Aceasta s-a transformat intr-o forta formidabila, nemiloasa si devotata de criminale; unele dintre ele aveau sa comande curand unitati de barbati Macoutes. Duvalier l-a ales in calitate de comandant suprem al Tonton Macoutes pe Clément Barbot, un fost politist crud si razbunator. Sub conducerea lui Barbot, Macoutes au primit libertate si mai mare sa extorcheze si sa ucida in schimbul protectiei oferite de presedinte. Unii membri pusesera chiar sa construiasca celule de propriile case, transformand literalmente aplicarea legii intr-o industrie casnica. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Gruparea de aparatori a lui Ivan cel Groaznic Este foarte probabil ca increderea in straini a lui Ivan cel Groaznic sa fi fost o precautie inteleapta, caci Rusia, spre deosebire de tarile occidentale ale vremii, nu poseda ordine cavaleresti, deci implicit nu avea un cod al onoarei sau, daca avea, acesta era limitat. Drept urmare, existau putine reguli de conduita etica printre aristocrati; juramintele de credinta erau inutile. Din acest motiv, Ivan a decis sa-si alcatuiasca propria grupare de aparatori bastinasi, opricinicii, fanatici brutali, care nu-i erau credinciosi decat lui. Folosindu-se de aceasta banda de calareti inarmati pana-n dinti, Ivan a inceput o domnie a terorii pentru orice individ sau grupare din Rusia care dovedea cele mai neinsemnate divergente de opinii. In toiul noptii, opricinicii incalecau pe cai negri si, invesmantati complet in negru, tabarau asupra victimelor lor. Alegerea culorii era semnificativa. Negrul a fost asociat adesea cu despotismul; si primul imparat al Chinei, Qin Shi Huang Di, il folosea pentru steagurile si flamurile sale. Ivan si-a dat seama, asa cum avea s-o faca si Hitler cinci secole mai tarziu, ca vederea unei cete brutale de barbati imbracati in uniforme negre inspira teroare in randul populatiei. In timp ce nazistii din SS purtau o banderola cu dublu fulger ca insemn, emblema opricinicilor era o matura si un cap de caine. Combinatia simboliza misiunea lor de a indeparta tradarea in Rusia cu cea mai desavarsita ferocitate. Avand mana libera din partea stapanului lor, opricinicii isi vedeau de treaba cu un zel total - violand, torturand, furand si tragand in teapa, adeseori fara nici o legatura cu apararea tarului. Ivan a construit chiar si un palat pentru ei la Moscova, unde de multe ori participa la torturile zilnice si executia prizonierilor inchisi in temnitele sale. Dupa care, in cate un acces periodic de pietate si remuscari, Ivan isi impune cate o penitenta si fonda un ordin religios dedicat opricinicilor si insista ca toti membrii sa faca parte din el. Data fiind libertatea lor aproape totala, opricinicii au devenit din cale-afara de zelosi, jefuind si pradand toata tara. Drept urmare, economia rusa a intrat intr-un declin sever. Impozitele nu erau suficiente pentru a intretine fortificatiile impotriva tatarilor si a altor barbari; Rusia a suferi daune atat de mari, incat, in 1572, cu impulsivitatea-i caracteristica, Ivan a desfiintat brusc si definitiv gruparea opricinicilor, inlocuind-o cu bande de indivizi mai diferiti, dar la fel de cruzi. Motivele exacte ale gestului nu sunt cunoscute. Este posibil sa fi fost impulsionat de victoria decisiva a fortelor rusesti impotriva tatarilor din Crimeea si a aliatilor lor turcidin Afara Moscovei, fapt ce a eliberat Rusia de amenintarea unor invazii ulterioare. Greseala pe care o facusera opricinicii fara sa vrea a fost ca au avut un succes prea mare in folosul lor, devenind astfel o amenintare pentru tar si un pericol pentru stat. Drept pedeapsa pentru infractiunile lor anterioare, Ivan a confiscat mosiile proaspat dobandite de membrii de vaza ai organizatiei si le-a inapoiat proprietarilor initiali. Pentru a sublinia dizgratia, a fost interzis chiar si rostirea cuvantului opricinic. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### CEKA - primul serviciu secret de politie din Rusia Primul serviciul de politie secreta moderna, complet prevazut cu puteri judiciare de a aresta, judeca si pedepsi a aparut in Rusia sovietica abia in secolul XX. Acesta era CEKA, o organizatie care a preluat activitatea vechii politii tariste Ohrana. Multi dintre agentii Ohrana si-au transferat pur si simplu angajamentele si loialitatea catre noul regim si au inceput sa lucreze pentru cei pe care altadata ii persecutasera.CEKA avea misiunea de a combate inamicii externi si contrarevolutionarii interni, folosind pentru depistarea lor resurse din serviciile de contrainformatii.CEKA a reusit să distruga toate grupurile contrarevolutionare. In plus, CEKA a jucat un rol important in distrugerea bandelor criminale. In timpul razboiului civil, CEKA si-a format primele unitati militare, imbracate in negru, care actionau ca trupe de soc. ### Rolul Garzii Pretoriene Garda Pretoriana a fost infiintata de catre Octavian Augustus la scurt timp dupa venirea sa la putere in Imperiul Roman, in 27. i.Hr. Rolul garzii era de a proteja imparatul si de a suprima nemultumirea poporului. Dezvoltandu-se din garda de corp personala a suveranului, a ajuns sa indeplineasca functia unei politii secrete la Roma. Este semnificativ faptul ca multi dintre membrii sai au renuntat la uniformele militare pentru haine civile, pentru ca acest lucru le permitea sa se amestece in multime fara sa fie observati, sa culeaga informatii si sa-i tina sub observatie pe potentialii conducatori ai opozitiei. Cu mult mai bine platiti decat soldatii romani obisnuiti, pretorienii au devenit din ce in ce mai influenti. Condusi de comandantul lor, Lucius Aelius Sejanus, acestia si-au demonstrat nou dobandita importanta asasinandu-i cu cruzime pe toti potentialii rivali si adversari politici ai imparatului Tiberius. Acest act de barbarie i-a transformat pe pretorieni in puterea cruciala a Romei si noii fauritori de imparati ai imperiului, rol pe care l-au jucat prima data in anul 41 d.Hr., cand s-au asigurat ca la tron este ales Claudius. Din acel moment, fiecare imparat a trebuit sa ramana in relatii bune cu Garda Pretoriana, garantandu-le o parte din prazile imperiale si oferindu-le functii profitabile cand se retrageau din activitate. In cel mai rau caz, imparatul risca sa fie obligat sa faca gesturi de conciliere ori sa fie inlaturat de la putere. In timpul razboiului civil care a urmat dupa moartea lui Nero, in anul 69 d.Hr., Garda a avut un rol fundamental pentru a decide cine va fi noul imparat; apoi, pe masura ce Roma decadea tot mai mult, pretorienii au gravitat in jurul unor imparati din ce in ce mai slabi, pana cand in cele din urma l-au sprijinit pe candidatul nepotrivit, uzurpatorul Maxentius, care in 312 d.Hr. a suferit o infrangere zdrobitoare in lupta cu Constantin, la podul Milvian. De aceea, prima miscare a noului imparat a fost sa desfiinteze Garda Pretoriana definitiv, declarand ca devenise nimic mai mult decat o banda de tradatori pe care nu te poti bizui. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 Sursa foto: wikipedia.org ### Crimele infioratoare comise de Vlad Tepes Odata ajuns la putere in Valahia, Vlat Tepes a dorit cu orice pret sa-i pedepseasca aspru pe nobili din Targoviste care il tradasera pe tatal sau si fratele lui. In primavara lui 1457, el i-a invitat pe nobili impreuna cu familiilor lor la masa de Paste. Dupa ospat, invitatii au fost luati de soldati si fortati sa mearga pe jos 80 kilometri pana la cetatea Poienari, unde au fost folositi ca muncitori la constructia unei noi fortarete. Dupa ce a fost terminata, cinci luni mai tarziu, toti supravietuitorii au fost trasi in teapa. Aceasta emblema a cruzimii lui Vlad provoca invariabil dureri insuportabile timp de ore intregi, sau chiar zile, iar executantii erau experti in a prelungi agonia. O brosura germana publicata la Nürnberg in 1488 relateaza: "Unii erau ingropati pana la brau, apoi se tragea cu sageti in ei, iar altii erau arsi sau jupuiti de vii. Odata a comandat sa fie confectionat un vas mare, acoperit cu scanduri cu gauri in ele. Prin aceste gauri erau introduse capetele prizonierilor, care erau astfel imobilizati. Vasul era apoi umplut cu apa si sub el se aprindea un foc mare, astfel incat oamenii urlau infiorator, in timp ce erau fierti pana mureau. Mame si copiii lor de tata erau trasi impreuna in teapa, astfel incat copii dadeau convulsiv din picioare la pieptul mamelor pana mureau. Crestini, evrei si pagani erau trasi in teapa laolalta si apoi lasati sa zaca pe jos ca broastele pe moarte." Daca aceste relatari sunt imposibil de verificat, nu exista indoiala ca Vlad isi punea in aplicare pedepsele cu o satisfactie neobisnuita; exista trei sau mai multe surse independente care confera in mare masura veridicitatea. O alta poveste spune cum si-a pus marca caritatii sale asupra bolnavilor si saracilor din Valahia, invitandu-i pe toti la un ospat in orasul Targoviste, unde fusese pregatita pentru ei o masa bogata. La miezul noptii a aparut Vlad, la fel ca Dracula, si i-a intrebat daca mai doresc si altceva, adaugand: "Ati vrea sa scapati pentru totdeauna de griji?". Cand audienta si-a dat acordul in gura mare, el a ordonat ca usile si ferestrele salii sa fie blocate cu scanduri si sa i se dea foc. Nimeni nu a scapat din flacari. Ca explicatie, Vlad le-a spus boierilor ca acesti oameni sarmani nu vor mai fi o povara pentru ei si pentru ceilalti; el a distrus saracia din Valahia dintr-o lovitura. Cea mai cumplita dintre toate atrocitatile a avut loc in orasul Brasov, in 1459, atunci cand negustorii au ignorat amenintarile lui si au continuat sa-si mentina taxele percepute de la valahi. Vlad a condus asaltul supra orasului, dandu-i foc si tragand in teapa pe multi dintre locuitori pe dealul Tampa din apropiere. Scena a fost imortalizata pe o gravura in lemn cu totul macabra care a aparut pe frontispiciul unui pamflet tiparit la Nürnberg in 1499. Ea il infatiseaza pe Vlad luandu-si masa inconjurat de victimele trase in teapa, in timp ce oamenii sai continua sa cioparteasca membrele victimelor de langa masa. Desi este posibil ca povestea sa fi fost inflorita peste timp de fauritorii de mituri, distrugerea Brasovului este un fapt istoric, care sporeste reputatia lui Vlad ca om capabil de o razbunare teribila. Sursa: Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Strategiile demonice de lupta ale lui Vlad Tepes Istoricul grec Chalkondyles scrie in lucrarea sa Dovezile istoriei, strategiile de lupta ale conducatorului valah Vlad Tepes pe care acesta le-a pus in practica impotriva otomanilor: "Armata otomana a traversat un camp de tepe, de vreo trei kilometri lungime si un kilometru latime. Erau acolo tepe mari in care se puteau vedea infipte corpuri de barbati, femei si copii, aproape douazeci de mii, dupa cum spuneau ei; un spectacol pe cinste pentru turci si pentru sultan! Uimit, sultanul spunea neincetat ca nu putea cuceri tara unui om care putea face astfel de lucruri groaznice si neobisnuite si isi folosea puterea si supusii in astfel de moduri. El avea obiceiul sa spuna ca acest om care a facut astfel de lucruri era capabil de mai mult. Iar ceilalti turci, vazand atat de multi oameni trasi in teapa, erau speriati de moarte. Erau copii agatati de mamele lor pe tepe, iar pasarile isi facusera cuiburi in pieptul lor." Pe langa descrierea facuta de istoricul grec, Vlad Tepes mai avea si calitatea de a-l ademeni pe dusman sa inainteze dupa care ataca subit, parjolind pamanturile, arzand satele si otravind fantanile, pentru a-i taia dusmanului aprovizionarea. Se spune ca odata a dus bolnavi de ciuma in tabara otomana pentru a raspandi boala printre ei. Ce-i drept, cu aceste strategii a reusit sa apere tara de otomani, insa metodele sunt parca prea demonice. ### Schimbarile aduse societatii libiene de Muammar al-Gaddafi In septembrie 1969, tanarul Gaddafi, in varsta de 27 de ani, se numara printre ofiterii care au pus mana pe putere la Tripoli. Inca de la inceput, el a condamnat Israelul si a anuntat ca din acel moment Libia va fi guvernata de legile Coranului. Fara intarziere, societatea, care pana atunci fusese relativ libera, a fost supusa unor legi aspre, potrivit carora hotilor li se taiau mainile, iar femeile erau omorate cu pietre pentru adulter. Alcoolul a fost interzis si au fost inchise toate cluburile de noapte, cazinourile di bordelurile. Gaddafi s-a implicat personal foarte activ in inchiderea lor, insotindu-i adesea pe soldati cand veneau sa bata usile in cuie. La teatrul Bowdlerina, cel mai faimos cabaret din Tripoli pentru turisti, s-a suit chiar pe scena in timpul spectacolului, agitand o pusca, apoi a tras cateva focuri in tavan, in timp ce clientii ingroziti se buluceau spre iesire. "Aceasta cloaca a depravarii occidentale este acum inchisa oficial", a strigat Gaddafi. Singura religie tolerata acum in Libia era islamul; la fel ca turcii dupa caderea Constantinopolului, Gaddafi a transformat toate bisericile si sinagogile in moschei. Au intrat in vigoare restrictiile cunoscute ale despotismului: presa a fost cenzurata, activitatea politica interzisa, sindicatele desfiintate. Parul lung la barbati a devenit prohibit, iar lungimea fustelor la femei era controlata pe strada de mulahi platiti de stat. A infiintat o politie de stat clasica, care nu recurgea la tortura sau crima asa cum se proceda de obicei in alte state unde era acelasi regim. Sursa: Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Crimele lui Ivan cel Groaznic comise in numele lui Dumnezeu Ivan cel Groaznic traia cu ferma convingere ca se afla pe pamant pentru a implini lucrarea Domnului si pentru a conduce Rusia prin drept divin. "Nu sunt supusul nimanui, doar al lui Hristos, fiul lui Dumnezeu", spunea el fara echivoc. In aceasta calitate, nu trebuia sa-si justifice campania de razbunare impotriva boierilor, nici uciderea oricui indraznea sa-i nesocoteasca vointa. Un astfel de om se punea in calea vrerii lui Dumnezeu, deci era un eretic si trebuia sa fie omorat. Ivan ajunsese chiar sa creada ca folosirea violentei impotriva dusmanilor era datoria lui sfanta si ca, de fapt, cruzimea in sine avea un efect purificator asupra celor care o indurau. Acest mod de a conduce regalitatea era pur rusesc, fiind de neconceput oriunde altundeva in Europa - poate doar cu exceptia Spaniei, in perioada de apogeu a Sfintei Inchizitii. Este posibil ca interpretarea data de Ivan rolului sau de tar sa fi fost acceptata datorita naturii neobisnuit de pioase a poporului rus; este posibil ca poporul sa fi impartasit convingerea de nezdruncinat a acestuia ca Tarul avea dreptul dat de Dumnezeu de a-i pedepsi pe cei care-i incalcau vointa. Intr-o scrisoare catre prietenul sau din copilarie si cel mai apropiat sfetnic, printul Andrei Kurbski (1528 - 1583), Ivan isi declara din nou aceasta credinta cu o simplitate care te lasa fara grai: "Daca esti atat de drept si de pios... de ce nu-ti ingadui sa accepti suferinta din partea mea, stapanul tau, si astfel sa mostenesti coroana vietii?" Desi Ivan pretindea ca purifica lumea de pacatosi, metodele indelungate folosite si profundul interes personal pe care-l manifesta in ceea ce priveste aspectele tehnice ale mortii sugereaza ca adevarata lui motivatie era de fapt pura satisfacere a impulsurilor sadice. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Deciziile sadice ale Imparatului Caligula Chiar de la inceputul domniei sale, Caligula s-a purtat cu o perversitate tulburatoare; pe cand vizita o legiune romana stationara pe Rin, a decis decimarea acesteia de indata, pe motiv ca soldatii se rezvratisera impotriva tatalui sau, Germanicus (c.16 i.Hr. - 19 d.Hr), cu 24 de ani mai inainte. Obiceiul brutal al decimarii era o traditie romana acceptata. Soldatii erau dispusi in formatie de parada, apoi li se comanda sa traga la sorti unul din zece oameni care avea sa fie omorat in bataie cu batele de camarazi. Dar cand legionarii s-au infuriat, iar soldatii pareau in pragul unei razmerite, Caligula, un las notoriu, in ciuda brutalitatii lui, a batut grabit in retragere, intorcandu-se la Roma. Caracterul aleatoriu al deciziilor sale, in acest caz, ca si in privinta multor alte aspecte ale domniei sale, dar si cruzimile lui gratuite i-au socat pe romani. La Roma, imparatul si-a gasit rapid alte victime mai usoare - cetateni romani instariti, pe care ii acuza de tradare ca sa le ia averile. Se spune ca a risipit rapid cei 27 de milioane de sesterti de aur pe care ii mostenise de la Tiberius. Dar aceasta era nimic in comparatie cu cruzimile la care ii supunea pe cei care il suparasera in tinerete sau ii criticau acum puterea. Mania sa era in mare masura indreptata impotriva Senatului, dintre ai carui membri unii erau arestati arbitrar, apoi supusi torturii si unei morti lente si agonizante pentru presupusa infidelitate. Sadismul sau innascut era evident, caci ii obliga pe parinti sa fie martori la executia copiilor lor, in vreme ce el statea si privea, amuzandu-se. Se deda la glume macabre, ordonand arderea unui scriitor pentru ca scrisese ceva ambiguu, sau punea sa fie batuti oameni pana cand aproape mureau, pentru ca pe urma sa le dea voie sa-si revina ca sa le prelungeasca suferinta. Pe langa sadism, Caligula simtea nevoia de a soca si a umilii - ca razbunare pentru nefericirea propriei copilarii plina de durere, de pe insula Capri. Umilintele pe care le-a indurat acolo au fost platite cu varf si indesat de cei care nu putusera sa-l apere pe el sau familia lui de tirania si perversiunile sexuale ale lui Tiberius. Dispretul sau pentru ceea ce trecea drept moralitate romana a iesit la iveala cand a decis sa deschida un bordel in propriul palat. Primii clienti au fost senatorii terifiati, care au fost chemati acolo impreuna cu sotiile lor sa il serveasca. Dupa cina a dus-o pe fiecare sotie in dormitorul sau, lasandu-l pe sotul umilit sa stea cu ceilalti in tacere. Cand se intorcea in incapere, isi povestea cu lux de amanunt ispravile sexuale. O astfel de atitudine era de nesuportat, iar asasinarea imparatului, candva iubit de oameni, a devenit inevitabila. Eliberarea de sub tiranie a avut loc in anul 41 d.Hr., in ianuarie, cand cativa membri ai Garzii Pretoriene l-au injughiat mortal pe holul palatului sau. In mod irdonic, conducatorul acestora a fost Cassius Chaerea, un ofiter de care Caligula isi batuse joc in fata intregii curti pentru ca era efeminat. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Barbariile comise de Shaka, regele Zulus Exploratorul Henry Fynn, care a avut posibilitatea sa ajunga si prin regatul Zulus, a povestit la intoarcere momentele de groaza prin care a trecut in perioada petrecuta acolo. Pe cand se afla la curtea regelui zulus Shaka (c. 1787 - 1828; a domnit 1816 - 1828), a observat ca cea mai mica, aproape imperceptibila miscare de deget a regelui insemna ca cineva trebuie sa dispara urgent. In prima zi petrecuta la curte, Fynn a fost martor la executia a zece barbati; apoi, in alta zi, la 60 de baieti sub doisprezece au fost ucisi inainte ca Shaka sa ia micul dejun. Metoda de executie la zulusi era ruperea brusca a gatului, dar oricine era acuzat de vrajitorie era spanzurat de picioare de un copac si ars lent pana murea. Uneori, dupa tehnica facuta celebra de Vlad Tepes, victimei i se vara o tepusa prin anus si era lasata sa agonizeze pana la moarte. Pe toata durata sederii sale la curtea lui Shaka, Fynn a fost martor, cu o groaza din ce in ce mai mare, la astfel de atrocitati cotidiene, cum ar fi masacrarea a 500 de femei pentru presupusa vrajitorie. Brutalitatea parea a fi regula generala pe tot cuprinsul regatului zulus. Si mama lui Shaka, Nandi, avea autoritatea de a ordona executii, iar fiecarui sef de sat i se permitea sa ucida pe oricare dintre oamenii sai. Unul dintre cele mai bizare evenimente la care a fost martor Fynn a fost ceremonia de doliu care a urmat dupa moartea lui Nandi. A fost strans un grup de 8000 de oameni carora li s-a ordonat sa nu manance ori sa bea, ci sa boceasca. Cei care nu au reusit sa lacrimeze sau care au fost gasiti la raul din apropiere, incercand sa bea apa, au fost omorati in bataie de ceilalti. Pana a doua zi dupa-amiaza, Fynn a calculat ca 7000 de oameni pierisera in acest mod, in timp de Shaka si capeteniile lui se dedau la nerusinate reprezentatii de suferinta. Dar ororile nu s-au sfarsit acolo. Shaka a ordonat apoi executia uneia dintre matusile lui, pe care nu o placuse Nandi, iar soldatii au fost trimisi sa-i ucida pe toti cei care nu venisera sa-si exprime durerea. Intr-un ultim gest de brutalitate, toate femeile gasite insarcinate in interval de un an de la moartea lui Nandi au fost executate, impreuna cu sotii lor. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Metodele draconice de conducere ale dictatorului Idi Amin Cand a pus mana pe putere in Uganda, pe 25 ianuarie 1971, Idi Amin s-a miscat rapid, pentru a se razbuna pe tara care-l respinsese si-l dispretuise cand era copil. Fiecare membru al administratiei predecesorului sau, Milton Obote (1924 - 2005; presedinte 1966 - 1971 si 1980 - 1985), a fost capturat si executat imediat de plutonul de executie. Apoi a ordonat arestarea e numerosi specialisti capabili ai tarii, printre care avocati, clerici, profesori si chiar medici. Crimele lor erau ca primisera educatia care ii fusese refuzata lui Amin si ca prosperasera intr-o societate care pe el il respinsese. In realitate, doar fortele britanice de ocupatie il tratasera cu oarecare respect si-i aratasera calea de iesire din saracia si nefericirea pe care le traise in copilarie. Toate ororurile la care si-a supus victimele in acele primele zile ale guvernarii sale sunt la fel de ingrozitoare si primitive ca acelea pe care le comisesera nazistii sau chiar Ivan cel Groaznic. Presedintele Curtii Supreme ugandeze, Benedicto Kiwanuka (1922 - 1972), a fost aruncat in inchisoare, unde i s-au taiat mainile si picioarele, apoi organele genitale, care i-au fost indesate in gura, inainte ca tortionarii lui sa-l arda de viu. Frank Kalimuzo, prorector al Universitatii Makere, a fost arestat in aceeasi zi si nu a mai fost vazut in viata niciodata. Statuse toata noaptea nepasator, ascultand la radioul ugandez cum este denuntat, in timp ce isi astepta ucigasii sa soseasca. Cei mai multi dintre condamnatie erau dusi mai intai la palatul din Kampala al fostului rege al Ugandei, Kabaka, unde lui Amin ii placea sa-i urmareasca cum agonizeaza si implora mila in timp ce erau torturati si supusi supliciilor. Dupa care, ca o reiterare a atacului sangeros al lui Stalin impotriva Armatei Rosii, Amin a pus sa fie arestati si impuscati majoritatea ofiterilor superiori ai armatei ugandeze. Foarte curand s-a dovedit ca nimeni din Uganda care primise o educatie aleasa nu era in siguranta. Dupa uciderea sau fuga din tara a oficialitatilor de rang inalt, functionarii publici obisnuiti s-au straduit sa mentina pe linia de plutire economia ugandeza si administratia, care se indreptau insa rapid spre colaps. Apoi si acestia au ajuns tinta atacurilor lui Amin, cei mai norocosi fiind concediati din functii, dar altii impuscati, impreuna cu nenumarati ofiteri de politie. Singura autoritate ramasa era armata, condusa acum de ofiterii inferiori. Pentru a sarbatorii prima aniversare a loviturii de stat, Amin a mai lovit o data, dand ordin ca 503 detinuti de la inchisoarea Mutakula din Kampala sa fie masacrati. Se estimeaza ca intr-un an, peste 30.000 de ugandezi fusesera ucisi de noul regim. Aproape in fiecare seara, un Amin stralucitor aparea la televiziunea controlata de stat, dand mereu asigurari poporului, in felul lui parintesc, ca totul merge bine si ca mortile despre care ar fi putu auzi erau rezultatul unor accidente sau al ciocnirilor de granita cu trupele tanzaniene, fiind insa investigate cu mare atentie de fortele de securitate ugandeze. Amin a renuntat ulterior la discursurile lui oficiale catre popor in favoarea diatribelor spontane, rostite cu obisnuita lui jovialitate de mascarici. Ororile adevarate mascate de aceasta jovialitate au iesit la iveala cand, in cele din urma, armata tanzaniana a invadat Uganda, alungand de la putere regimul lui despotic. In subsolul cartierului general al lui Amin, soldatii au gasit un canal de scurgere patat de sange, unde prizonierii erau fortati sa se intinda pe jos inainte de a fi impuscati, astfel incat sa li se scurga sangele pe canal fara sa pateze podeaua. Era un procedeu simplu; urmatoarea persoana care avea sa fie executata cara cadavrul predecesorului sau catre o gramada de afara, apoi se intorcea si coboara, luand-i locul in canal. Oroarea absoluta a acestei metode sordide reflecta ura pe care o nutrise Amin impotriva societatii ugandeze. Avand in vedere natura masacrelor tribale din Africa, asa cum mai tarziu aveau sa fie observate in Congo si Rwanda, nu a fost surprinzator ca acesta s-a folosit de grupul sau minoritar, nubienii, pentru a se razbuna pe triburile in mod traditional mai numeroase si mai puternice si pe comunitatea asiatica al carei rol in economia ugandeza era important, comunitate pe care o alungase din Uganda in septembrie 1972. Cand, dupa rasturnarea lui de la putere, a fost intervievat in Arabia Saudita, Amin a fost intrebat daca are remuscari pentru ceea ce facuse in Uganda. "Nu", a replicat el. "Doar nostalgie". Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Copilaria lui Iosif Stalin Nascut in 1879, el a crescut intr-un orasel din Georgia, ca fiu nelegitim, avand un tata vitreg betiv care il umilea batandu-l fara mila in prezenta mamei lui neputincioase. Nu exista nimeni care sa-l apere ori sa-i acorde atentue. Ura lui Stalin pentru tatal lui vitreg trebuie sa fi fost foarte puternica; se spune chiar ca in 1906 el a incercat sa angajeze un taietor de lemne din Telavi care sa-l ucida. In plus, Stalin suferea permanent din cauza sanatatii precare, mostenire care avea sa-l urmareasca in timpul vietii de adult. O epidemie de variola la varsta de sapte ani l-a lasat cu fata puternic ciupita de varsat si cu porecla de "Sifiliticul" din sat. Oricum, ce era mai rau avea sa vina. La putin timp dupa aceea, a fost calcat de o caruta; infectia care a urmat l-a lasat cu un umar beteag, ceea ce l-a scutit de armata in timpul Primului Razboi Mondial. Unii biografi au sugerat ca rana nu a fost accidentala, ci rezultatul unei batai deosebite de crunte, primita de la tatal sau. Se pare ca fracturile netratate, de tipul celei de care a suferit el, sunt comune la copii batuti. Ei ridica bratul stang pentru a se apara de batul din mana dreapta a parintelui. In cazul lui Stalin, bratul stang a ramas cu sapte centimetrii mai scurt decat cel drept si adesea era nevoie sa fie sustinut cu o legatura. Ghinionul a lovit din nou peste cinci ani, cand a fost calcat a doua oara. Piciorul i-a fost grav afectat, rana care i-a provocat pentru totdeauna un mers dizgratios. Unii biografi au speculat ca aceasta acumulare de vatamari a insemnat ca Stalin a suferit de dureri tot restul vietii si de aceea a dezvoltat o animozitate amara si cinica fata de ceilalti, care, la randul ei, a contribuit la natura lui iritabila si sadica. Ca tanar, Stalin trebuie sa fi fost o aparitie respingatoare, caci era scund si cu urme de varsat pe fata, cu un brat cu sapte centimetri mai scurt si cu degetele de la ambele picioareunite. Mai mult, el a trebuit sa poarte stigmatul nelegitimitatii: mama lui, Ekaterina Geladze, a fost o servitoare care a ramas gravida cu stapanul ei. Acesta a maritat-o cu cizmarul satului, un betiv care-si batea nevasta si copilul. Batjocorit de oamenii din Gori, Stalin a indurat nefericirea zilnica aproape ca un proscris, singura compensatie fiind rarele semne de afectiune ale mamei sale si relativa prosperitate din familie. Viata lor de familie, asa cum era ea, s-a terminat brusc atunci cand tatal vitreg i-a abandonat si a plecat in alt sat. Se spune ca, ajunsi saraci, mama lui a innebunit pe jumatate din cauza grijilor si era vazuta umband pe strazile din Gori cu parul despletit, rugandu-se, cantand si mormaind singura. Purtarea ei a trezit in Stalin o hotarare de neclintit sa nu se lase niciodata dobarat de greutati. De-a lungul vietii, el nu a fost vazut niciodata plangand sau aratandu-si emotiile in public; a adoptat, in schimb, o mina zambitoare si increzatoare. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Craciun fericit si la multi ani! Fie ca de Sfanta Sarbatoare a Nasterii Domnului sa aveti parte de sanatate, pace, bucurie, zăpadă, viaţă indelungata, dăruire, iertare, zâmbet si intelepciune. Va doresc sa aveti parte numai de fericire in casa si familie. La multi ani! ### Istoria nasterii Domnului Iisus Hristos Creştinii care respectă calendarul îndreptat (stilul nou) sărbătoresc la 25 decembrie Naşterea Domnului, zi care se numeşte popular Crăciunul. Naşterea Domnului este a doua sărbătoare ca importanţă în creştinism, după Paşti. Crăciunul are la bază pasajul biblic care spune că Fecioara Maria după ce i s-a vestit că va naşte în mod miraculos pe Mesia a rămas însărcinată. (Matei I,18-II,1-23, Luca I-II ). Ea era împreună cu Iosif în Bethleem, pentru a se înscrie la recensământul comandat de împăratul roman Augustus (27 a.Hr - 14 d.Hr). În acel moment s-a împlinit vremea să nască şi n-au găsit adăpost decât într-un staul amenajat într-o grotă la marginea oraşului. Aici în simplitate şi-n sărăcie s-a născut Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis să se facă om pentru a-i mântui pe oameni. Naşterea lui n-a rămas neobservată. Păstorii din preajmă au avut o revelaţie: un înger le-a vestit că s-a născut Mesia cel aşteptat. Au mers, s-au convins, şi au răspândit vestea. Trei înţelepţi, numiţi în acea vreme magi, au venit din Orient, călăuziţi de o stea până în locul unde s-a născut Hristos şi i-au adus pruncului daruri, recunoscând că s-a născut un împărat. În amintirea stelei care i-a condus pe magi, copiii obişnuiesc să meargă astăzi cu steaua, vestind că Fecioara Maria a născut pe Mesia. Doar regele Iudeii, Irod, nu s-a bucurat de acest eveniment, pentru că îşi vedea ameninţată regalitatea. Nu ştia că pruncul Iisus avea să fie un altfel de împărat – al unei Împărăţii spirituale. Creştinii aud această istorie evanghelică, în Biserici, la Liturghia sărbătorii, precum şi colindele care vestesc Naşterea Domnului. Sursa: romania-actualitati.ro ### Legenda lui Moș Crăciun Crăciunul a devenit sărbătoare legală în multe ţări abia în secolul al XIX-lea. Nu au existat brazi împodobiţi şi colinde dintotdeauna. Până la faima actuală de personaj retras în Laponia, care într-o noapte face înconjurul lumii pentru a împărţi daruri, Moş Crăciun a parcurs un drum lung. Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară - de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun - şi imaginea contemporană - de personaj iubit de copii - există mari diferenţe. Tradiţiile contemporane despre "sfântul" Crăciun, despre Moşul "darnic şi bun", "încărcat cu daruri multe" sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sud-est european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară. Termenul de "moş" indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mileniului 1 î.H. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie). Legenda lui Moș Crăciun Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca cioban sau baci la turmele fratelui. Cine a fost acest personaj atât de important? În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. Este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână), dar face şi figură apocrifă ("S-a născut înaintea tuturor sfinţilor", fiind "mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos"). Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul volumului "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", legendele Naşterii ne invită în peisajul etnografic al unui sat pastoral, unde trăiau Moş Ajun şi Moş Crăciun, care avea case mari şi multe grajduri. Pe neaşteptate, în viaţa lor apare o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, le cere ajutorul. Dacă primul o refuză, cel de-al doilea îi întinde o mână. Neştiind însă că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Crăciuneasa o ajută să nască, fără ştirea soţului ei, dar este pedepsită apoi de el cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind "primul creştin", "Sfântul cel mai bătrân", "soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Se spune că el s-a căit atât de mult, încât a doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci, de unde tradiţia de a face daruri de Crăciun, mai ales copiilor. În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc. Crăciunul este singurul cuvânt în limba română care desemnează Naşterea Domnului. Legendele spun că Moş Crăciun era un cioban rău, care nu a vrut să o lase pe Maica Domnului să nască în staulul său. În satul Harpia, oamenii cred că dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea. Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în toate satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor. În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor. Oliver Cromwell a interzis colindele de Crăciun Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care în secolul al XVII-lea a interzis colindele. Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc este unul scris de Ritson, în 1410. În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor, acompaniat la chitară. Una dintre ele era "Silent Night, Holy Night", care azi este cântată în peste 180 de limbi de milioane de persoane. Povestea bradului de Crăciun O altă poveste mai puţin cunoscută legată de Crăciun este faptul că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii. Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus. Sărbătoarea naşterii era considerată în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată "Natalis Solis Invicti", festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie "zi sfântă" într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907. Spiriduşii nu au fost mereu prietenii Moşului Cândva, spiriduşii furau cadourile de sub brad , nu le aduceau. Ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şu urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, mai degrabă aşteptau daruri decât să le facă. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun. Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius sau Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii şase. Dar unde locuiesc? Cum au apărut renii şi casa din Laponia? Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea "A Visit From St. Nicholas" (cunoscută şi ca "The Night Before Christmas") în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale. În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Azi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul de credinţă ale locului exact al satului lui Moş Crăciun. Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu. Sursa: realitatea.net ### Traumele copilariei lui Adolf Hitler Chinurile suportate de Adolf Hitler in copilarie au fost fundamentale pentru evolutia caracterului sau pervers. Tatul lui, Alois Hitler, un mic functionar vamal al orasului austriac Linz, a fost descris de vecinii sai ca fiind "un om sever, opresiv, pedant si foarte necomunicativ". Asemeni multor germani din epoca sa, tatal lui Hitler era obsedat de uniforme si insista sa fie fotografiat de cate ori purta una - obsesie pe care a mostenit-o si fiul sau. Acesta era un pacat minor in comparatie cu bataile pe care le aplica sotiei si tanarului Adolf atunci cand era beat. Din nefericire, comportamentul sau era cat se poate de obisnuit printre tatii germani ai timpului. Scriitoarea Alice Miller considera ca, prin aplicarea acestor pedepse, un parinte ca Alois Hitler incerca sa recastige puterea pe care o pierduse in copilarie in favoarea tatalui sau, atunci cand si el era batut. Dar violenta prost reprimata a lui Alois se poate sa fi fost agravata de banuiala ca el, un antisemit cunoscut, era rodul relatiei dintre mama sa si un evreu. Unii istorici au speculat ca atacul lui Hitler impotriva evreilor a fost alimentat de o dorinta personala de a indeparta suspiciunile asupra acestei tare ereditare. Razbunarea lui a fost "Solutia finala", o incercare de a elimina intreaga populatie evreiasca a Germaniei si a tarilor ocupate din estul Europei. Se poate, de asemenea, argumenta ca, neavand un fiu pe care sa-l bata, Hitler a batut in locul acestuia in mod simbolic o intreaga rasa de oameni. Mama lui Hitler, Karla, nu pare sa fi fost disponibila ori sa-i fi aratat suficienta dragoste pentru a compensa ostilitatea extrema a tatalui. poate ca era prea speriata de Alois ca sa-i arate fiului o tandrete vizibila. Familia Hitler trebuie sa fi fost o familie lipsita cu desavarsire de afectiune: cand a murit fratele mai mic, niciunul dintre parinti nu a asistat la inmormantare. Adolf, in varsta de unsprezece ani, a fost singurul participant la funeralii. In societatea catolica rurala a epocii, acest lucru a starnit multe barfe, la fel ca si lipsa unei pietre de mormant pentru copilul mort. Tanarul Hitler a fost izolat in nefericirea sa toata copilaria. El nu a fost capabil sa puna la indoiala corectitudinea deciziilor tatalui sau, cam in acelasi fel in care va nega mai tarziu dreptul poporului german de a-i pune la indoiala dictatele. Asa cum orice semn de nesupunere provoca o bataie de la Alois, tot asa orice act de disidenta a unui cetatean german atragea dupa sine, tortura si adesea uciderea acestuia. Intre cinci si saisprezece ani, Hitler a urmat cinci scoli diferite, dupa cum se muta tatal sau neincetat, de la o slujba functionareasca la alta. Intr-o noapte, nevoind sa mai indure inca o bataie, baiatul si-a dat jos hainele si a incercat sa fuga pe o fereastra zabrelita. Tatal sau l-a surprins in timpul actiunii si a chemat-o pe mama pentru a-si bate joc de goliciunea lui, asa cum statea ghemuit in mijlocul camerei. Acela a fost momentul, isi aminteste Hitler mai tarziu, cand s-a hotarat sa nu mai planga niciodata atunci cand tatal il batea. Brutalitatile au continuat: Alois nu permitea nicio conversatie in casa atunci cand era prezent si nu isi striga fiul pe nume niciodata, dar fluiera dupa el ca dupa un caine. Dupa atatia ani de astfel de tratament, Hitler era mort din punct de vedere moral. Din nefericire pentru popoarele Europei de Est, la Hitler, dorinta razbunarii personale pentru experinetele teribile ale copilariei a coincis cu cea a majoritatii poporului german care cauta un tap ispasitor - un grup social de invinuit pentru infrangerea din Primul Razboi Mondial (1914 - 1918) si pentru umilitoarele daune de razboi pe care fusesera nevoiti sa le plateasca aliatilor victoriosi. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Copilaria lui Ivan cel Groaznic Tanarul Ivan cel Groaznic a suferit in copilarie umilinte mari. Atunci cand Vasili al III-lea (1479-1533; tar al Rusiei 1505-1533) a murit pe neasteptate, in februarie 1533, tanara si neexperimentata lui sotie si mama lui Ivan a devenit Mare Cneaghina (Printesa), cu responsabilitatea conducerii Rusiei. Dupa cinci ani a murit si ea in conditii misterioase, lasandu-si tanarul fiu in grija unui consiliu format din boieri, nobili cunoscuti pentru disensiunile si tradarile lor. Prea tanar pentru a interveni, Ivan putea numai sa priveasca cum printul Obolenski, iubitul defunctei sale mame, a fost arestat si aruncat in temnita, unde a murit de foame. Toti cei care il iubisera pe print cand era mic au avut aceeasi soarta. Lipsit de ajutorul mamei sale, Ivan a fost lasat aproape singur si in voia sortii la periculoasa curte ruseasca. Ca tovaras avea numai un frate mai mic, surdo-mut. Conducerea consiliului era acum in mainile a doi boieri puternici, fratii Suiski, care isi foloseau pozitia pentru a se imbogati pe ei si pe favoritii lor pe seama tanarului tar. Tratamentul la care l-au supus pe Ivan a fost cel care a nascut in el ura pentru boieri, in general, si pentru Suiski in special. Fratii isi afisau dispretul pentru Ivan in fata intregii curti, cu o grosolonie si o lipsa de respect flagrante. Comportamentul lor a avut un efect devastator asupra lui Ivan, al carui bunic suferise umilinte asemanatoare din partea tatarilor din Crimeea. In fiecare an, cnezul rus era silit sa mearga la curtea hanului si sa se umileasca aruncandu-se in genunchi si hranind cu ovaz din coiful sau calul favorit al hanului, Nepotul sau indura acum umilinte asemanatoare, de data aceasta nu din partea strainilor, ci din cea a membrilor propriei curti; si totusi era lipsit era lipsit de putere de a-i contesta. Ivan isi elibera frustrarea in acte meschine de cruzime lipsita de sens, aruncand animale vii din varful turnurilor palatului si razand cand se faceau bucati pe pietrele de jos. Cand i s-a spus povestea lui Vlad Tepes, se pare ca a recunoscut in el un tovaras de suferinta si l-a ales pe despotul valah ca model. Odata ajuns la conducere, Ivan a dorit cu orice pret sa razbune umilintele din copilarie si a hotarat sa-i faca pe boieri sa plateasca scump aroganta si lipsa de respect de care dadusera dovada.Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Vlad Tepes tradat in copilarie de familia sa Pericolul si nesiguranta au bantuit copilaria conducatorului valah Vlad Tepes. Destinat sa fie personajul principal in lupta micii sale natiuni pentru independenta fata de turcii otomani, inceputul vietii sale ar fi putut fi cu greu mai nesigur. Vlad s-a nascut in cetatea Sighisoarei din Transilvania. In 1431, tatal sau, pretendent al tronului Tarii Romanesti, a fost chemat la Nürnberg de catre Sigismund, Imparatul Sfantului Imperiu Roman de Neam German. Acolo a fost facut membru al Ordinului Dragonului, o onoare neobisnuita, care cerea ca el si urmasii lui sa apere crestinatatea impotriva turcilor. Tanarului Vlad viata i-a rezervat cele mai mari greutati atunci cand, in pofida juramantului depus, tatal sau a semnat un tratat de supunere fata de sultanul turc si drept dovada de buna credinta si-a lasat zalog ca ostatici fii, pe Vlad, de sase ani, si pe fratele sau, Radu. Fara a se putea impotrivi, baietii au fost dusi in orasul turcesc Adrianopol. In urmatorii sase ani cei doi au fost tinuti intr-o stare de mare nesiguranta la curte sultanului si au trait cu frica permanenta ca vor fi executati rapid in cazul in care tatal lor, asa cum era de asteptat, se va razvrati impotriva stapanilor turci. La inceputul captivitatii, nefericirea lui Vlad a fost exacerbata de conditiile in care era tinut, inchis intr-o temnita subterana, cu hrana putina. In schimb, fratele sau, Radu, care era un baiat frumos, s-a convertit la islam si a devenit unul dintre favoritii sultanului. Pentru Vlad, aceasta a fost o dubla tradare: nu numai ca tatal sau s-a predat dusmanului fara lupta, dar si fratele sau schimbase tabara. Aceste evenimente au contribuit la formarea caracterului razbunator de mai tarziu al lui Vlad Tepes; acest lucru a alimentat obsesia lui pentru impartirea pedepselor de o cruzime extrema oricarui era suspectat de infidelitate. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Reformele aduse de Qin Shi Huang Di ca imparat Primul imparat al Chinei, Qin Shi Huang Di, a suferit mult in copilarie din cauza mamei sale care fusese dezonorata dupa ce s-a descoperit ca se purtase ca o prostituata obisnuita, iar printre numerosii ei amanti se afla si amfitrionul unui bordel care trecea drept eunuc. O astfel de dezonorare si de umilinta in societatea chineza a avut un efect profund asupra lui Qin. Cariera lui ulterioara poate fi vazuta ca o incercare hotarata de a se razbuna pe comportamentul conservator si ipocrit al curtii chineze prin distrugerea a numeroase dintre traditiile ei indelung pastrate. Cel mai evident exemplu a fost o initiativa care a socat autoritatile de tip feudalale epocii; el a hotarat sa aboleasca de mult stabilitul titlu de rege in favoarea aceluia de imparat, sau huangdi in chineza. De asemenea, a lansat un atac fundamental la adresa unei traditii de la curte, veche de secole, prin interzicerea numelor postume sub care erau cunoscuti dupa moarte fostii regi. Astfel a hotarat ca viitoarele generatii se vor referi la el pur si simplu ca la Primul Imparat, iar la succesorii lui ca la Al Doilea Imparat, Al Treilea si asa mai departe pentru urmatoarele zece mii de generatii. Pentru a intari atmosfera de schimbari radicale la curtea lui, a ordonat ca negrul, asociat in mod traditional cu apa si schimbarea, sa devina noua culoare imperiala oficiala. Familiile care detinusera putere sub vechiul regim erau acum ignorate si inlocuite de doar trei functionari de stat, numiti gong: Cheng Xiang era echivalentul unui prim-ministru modern, Tai Wei, ministru de razboi, iar Yu Shi Dai Fu administrator general, ajutandu-l pe prim-ministru. Teoretic, cei trei gong se controlau unii pe altii, in timp ce puterea suprema ramane concentrata in mainile imparatului. Ierarhic, sub gong existau noua qing ale caror responsabilitati includeau ingrijirea palatului, a familiei regale si a imparatului. Pus in fata posibilitatii unei opozitii a aristocratiei deposedate, Qin a impus legi aspre si pedepsirea severa a oricarui disident si in special a numerosilor invatati confucianisti traditionali care i se opuneau. La randul lor, confucianistii au inceput sa predice impotriva noilor reforme periculoase ale imparatului, provocandu-i astfel mania, incat nu numai cartile lor au fost distruse din ordin imperial, dar 400 dintre cei mai vehementi invatati au fost arsi de vii intr-un auto-da-fé barbar. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Copilaria umilitoare a imparatilor Nero si Caligula In lumea antica, umilintele si privatiunile suferite in copilarie de imparatii romani Caligula si Nero s-au reflectat in actele lor de cruzime de mai tarziu. Precedentul pentru domniile lor tiranice a fost creat de imparatul Tiberius, care a desfiintat drepturile politice ale poporului prin transferul puterii legislative de la adunarile populare la Senat. Revizuirea lex majestatis de catre Tiberius astfel incat sa curpinda orice cuvinte, priviti sau gesturi care puteau fi interpretate ca ostile persoanei imparatului, combinata cu o lege prin care Senatul recompensa pe oricine dadea informatii despre cetateni, a devenit cel mai important instrument al despotismului in Imperiul Roman. Dintr-o lovitura, Tiberius crease o intreaga noua clasa de informatori, delatores, care actionau ca spioni guvernamentali. Printre primele victime ale acestui regim s-au numarat mama si fratii tanarului Caligula, care au fost arestati in 29 d.Hr. sub banuiala de tradare si au fost torturati cu brutalitate, iar apoi lasati sa moara de foame. Desi pana la urma i-a fost crutata viata, pentru presupusa tradare a tataului sau, tanarul Caligula a primit o pedeapsa care era mult mai perversa si insidioasa. In fiecare zi trebuia sa-l serveasca plin de umilinta pe Tiberius la curtea acestuia de pe insula Capri, unde un grup de tineri baieti, "plevusca lui", il distrau pe batranul imparat cu o varietate de placeri sexuale, printre care muscarea organelor genitale in timp ce acesta inota. Istoricul roman Suetonius (c. 69-140 d.Hr.), care va enumera mai tarziu in cele mai mici detalii atrocitatile lui Caligula, scria: "Cat timp a ramas pe insula, au fost incercate multe tertipuri pentru a-l face sa-si arate nemultumirea fata de Tiberius, dar, pentru ca era foarte circumspect, Caligula a evitat sa cada in cursa". Viata periculoasa si nesigura, in care putea sa piarda in orice moment favorurile lui Tiberius si sa aiba o soarta asemanatoare restului familiei, a contribuit la actiunile brutale si razbunatoare ale lui Caligula atunci cand a ajuns imparat. Tratamentul la care ii supunea pe senatorii romani era in mod special pervers, avand intentia de a-i umili si a-i pedepsi pentru presupuse fapte rele. La ordinul sau, orice tata si fiu banuiti de lipsa de loialitate erau arestati si apoi executati in prezenta celorlalti, sub privirile imparatului. Nepotul lui Caligula, Nero, a suferit o teroare si nesiguranta asemanatoare in copilarie; el afirma odata ca cea mai veche amintire a lui a fost ca era smuls plangand din bratele mamei sale, Agrippina, in timp ce era tarata de soldati pentru a fi trimisa singura in exil si dizgratie. In cei mai importanti ani pentru formarea sa, si Nera a fost lipsit de mama, dar cand Agrippinei i s-a permis sa se intoarca, ea si-a tinut fiul sub o dominatie stricta, stiind ca el va fi o carte utila de jucat la curte. Era o femeie dominatoare, descrisa de Suetonius ca "masculina". A dobandit o putere mai mare decat orice alta femeie inaintea ei la curte. Desi i se interzisese sa intre in Senat, Agrippina avea o usa special construita prin care putea urmari si asculta dezbaterile. Totusi, intemnitarea ei pe cand Nero era inca copil a insemnat dezonoare sociala si privatiuni economice, iar Nero a fost condamnat la o copilarie lipsita de iubire. El a fost crescut de sclavi aproape in saracie la o ferma a unei matusi, care ii asigura de nevoie strictul necesar. Nu este de mirare ca in viata de adult Nero s-a dedat tuturor exceselor, razbunandu-si copilaria neglijata. Pentru a mai adauga ceva la umilintele baiatului, mama lui Nero a fost acuzata de purtari sexuale necuviincioase: se pretindea ca s-ar fi culcat cu propriul frate, care era si amantul imparatului Caligula, situatie care a fost complicata si mai mult de faptul ca Agrippina fusese candva si amanta lui Caligula. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Drama copilariei lui Saddam Hussein Pe cand Saddam Hussein avea doar cateva luni, mama lui si-a abandonat fiul si caminul dintr-un sat de langa Tikrit, in Irak, si s-a dus sa traiasca cu un alt barbat intr-un alt sat. Cum tatal lui Hussein murise, singurul ramas sa aiba grija de copil a fost unchiul sau, un fost soldat brutal pe nume Talfah Khairallah. In 1942, cand Hussein avea cinci ani, Talfah a fost implicat intr-o tentativa de revolta impotriva fortelor britanice de ocupatie si a fost arestat. Abandonat pentru a doua oara, Hussein a fost dus de catre vecini inapoi la mama sa. Ea se recasatorise, iar copilul o incurca. Hussein i-a devenit imediat antipatic tataului vitreg, care l-a tratat cu o ostilitate nemiloasa, abia ingaduindu-i sa intre in casa si batandu-l adesea cu bata. Au fost experiente traumatizante, dar Hussein nu a cazut prada disperarii. Mai degraba el a jurat ca atunci cand va fi mare nu se va mai supune nimanui, niciodata. Hussein a devenit un singuratic, respins de familia sa si evitat de ceilaltibaieti din sat. Efectele acestei traume nu au intarziat sa apara in comportamentul sau antisocial: a inceput sa poarte cu el o bara de metal pentru a se apara si se distra inrosind-o in foc si ranind animalele cu ea. Lipsit de educatie de catre tatal vitreg, a inceput sa fure de la vecini, pana cand a fost prins si trimis la un centru de detentie pentru copii. Cand era inca adolescent, Hussein a comis prima lui crima politica, asasinand un adept al conducatorului comunist general Abdul Karim Kassem (1914-1963), care intamplator era si cumnatul sau. Nu este deloc surprinzator faptul ca la maturitate acest copil a devenit un despot crud si nemilos, incapabil sa aiba incredere chiar si in cei mai apropiati colaboratori si ducand o viata violenta, al carei scop era sa-i intimideze pe ceilalti. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Frica despotilor de zei Despotii au existat dintotdeauna printre noi si existau deja inca de cand mici grupuri, de maxim 20-30 de oameni, au venit pe uscat din Africa, acum 2000 de generatii; pentru supravietuirea lor, aceste grupuri ratacitoare de vanatori-culegatori depindeau de prezenta si conducerea unor indivizi puternici si inteligenti. Astfel de oameni erau esentiali atat pentru reusita expeditiilor de vanatoare, cat si pentru a asigura apararea impotriva hoardelor rivale. Ei aveau in comun abilitatea innascuta de a conduce atunci cand era nevoie, capacitatea de a analizat o situatie si a gasi apoi solutia cea mai buna pentru grupul lor. Probabil ca ei se bucurau de o pozitie de frunte pentru tovarasii lor si cautau sau cereau putere si recunostiinta in schimbul acestor calitati. Apoi, pe masura ce grupurile primitive s-au sedentarizat si au aparut primele forme de agricultura, functia conducatorului s-a schimbat. A devenit astfel necesara o forma de conducere mai complexa; pe masura ce oamenii au inceput sa-si construiasca locuinte permanente, sa domesticeasca animale si sa cultive pamantul, era necesar ca grupurile sedentare sa fie pregatite sa faca fata unui atac. Triburile primitive considerau ca tot ce se afla in jurul lor este insufletit si credeau ca fiecare lucru din natura este inzestrat cu suflet sau spirit. Fiecare animal, deal sau munte, fiecare padure si gradina, fiecare apa, mai ales torentele si izvoarele cu virtuti medicinale, toate aveau propria zeitate. Aceasta credinta i-a facut pe primii oameni sa se teama de nestatornicia si capriciile spiritelor care stapaneau dezastrele naturale mai mult decat se temeau de atacul altor oameni. Arheologia a dezvaluit ca, in acest stadiu de dezvoltare sociala, vrajitoriile samanilor aveau drept scop sa-i induplece pe zei si sa asigure recolte bune. Curand au aparut primi regi-preoti, care s-au bucurat de acelasi statut asemanator zeilor ca faraonii de mai tarziu ai Egiptului. Odata ce munca in agricultura a fost imbunatatita cu aproximativ 5000 de ani in urma prin inventarea plugului, pe vaile fluviilor din Mesopotamia au aparut societati mai avansate si mult mai bogate. Insasi regalitatea devenise mai sofisticata si mai impunatoare. Au fost inaltate mari monumente care celebrau puterea si charima marilor conducatori, iar sacrificiile umane s-au inmultit, ca un tribut adus indivizilor puternici si nemilosi. Ceremoniile si ritualurile erau ingrediente mistice pe care se bizuiau regii pentru a-si sublinia importanta. Puterea acestor regi despotici ramane inca inextricabil legata de religie, care combina puterea lor lumeasca cu amenintarea supranaturalului. Aliatii lor erau preotii si prorocii, care erau chiar mai importanti decat soldatii pentru mentinerea controlului asupra oamenilor. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Caderea ultimului despot Saddam Hussein In seara zilei de 9 aprilie 2003, o coloana de puscasi marini americani a patruns in Piata Firdos din centrul Bagdadului, din Irak, si a lansat atacul asupra statuii gigantice a lui Saddam Hussein, care se inalta acolo de ani de zile ca intruchipare a domniei despotului peste poporul irakian. In timp ce echipele de filmare inregistrau momentul pentru posteritate, un soldat a urcat pe umarul statuii si i-a pus in mod simbolic un lat de gat, iar apoi un steag american pe fata. Dupa aceea multimea adunata a fost indemnata de eliberatorii autoproclamati sa puna statuia la pamant. Deoarece aceasta nu putea fi doborata, americanii au adus un vehicul blindat greu care, cu ajutorul unor lanturi de otel, a inceput s-o balanseze din ce in ce mai mult, dand-o in cele din urma jos de pe piedestalul sau. Cand statuia s-a prabusit la pamant, oamenii s-au napustit la ea, dansand exaltati si lovind cu picioarele idolul cazut, in semn de dispret. In acea zi a cazut in mod simbolic ultimul dintr-un lung sir de despoti care, de-a lungul istoriei, si-au condus popoarele fara mila, cruzi si dispretuitori. Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009 ### Previziunea lui Nostradamus pentru 2014 Nostradamus: La mort subite du premier personnage Aura changé et mis un autre au regne Tost, tard venu à si haut et bas aage, Que terre et mer faudre que on la craigne Traducere: Moartea neasteptata a intaiului dintre toti Va aduce schimbarea si un alt conducator Devreme, dar si prea tarziu, un tanar va ajunge la putere Iar el, pe apa sa uscat, trebuie temut. Previziunea: Din prezicerea pentru 2014 facuta de Nostradamus putem deduce ca un presedinte care controleaza in momentul de fata lumea (ex: presedintele SUA sau Rusia) va fi inlaturat de la putere sau va deceda iar in locul lui va ajunge la putere un tanar care prin deciziile lui va invrajbii o lume intreaga O a doua varianta este ca un nou papa sa fie ales. In termenii lui Nostradamus, un papa poate fi un premier personnage. Un papa reprezinta: Capul Bisericii Catolice; Singurul judecator al drepturilor sale; Tatal suveran al tuturor regilor de pe Pamant. Potrivit lui Nostradamus "Iar el, pe apa sa uscat, trebuie temut", de el se vor teme cardinalii traditionalisti ramasi, insa, as spune, nu pentru deciziile proaste pe care le va lua, ci pentru faptul ca nu va mai servi intersele conducarorilor. ### Viata lui Nostradamus (1503 - 1566) Nostradamus a fost atat catolic, cat si evreu. Chiar daca pare un paradox, nu era perceput astfel in Franta secolului al XVI-lea, care se inchina lui Dumnezeu, sub forma Inchizitiei, dar si lui Mamon, sub forma jefuirii de catre biserica a proprietatilor altora. Timp de treizeci de ani, sub domnia regelui René cel Bun, evreii din Provence au primit drept de libera practica in religie, dar toate astea s-au sfarsit odata cu moartea lui René, in 1480, data care, din nefericire, a corespuns cu fondarea Inchizitiei spaniole. Pana la nasterea lui Nostradamus, in 1503, cei mai proeminenti evrei s-au convertit, cu prudenta, la o forma pragmatica de catolocism, gratie edictelor din 1488 date de Carol al VIII-lea, respectiv Ludovic al XII-lea, in 1501. Acest lucru nu a impiedicat Coroana franceza sa le fure ocazional proprietatile, dar le-a oferit o masura de protectie intr-o tara subit inundata de intoleranta religioasa si de paranoia. Astfel, copilul Michel de Nostredame nu a fost circumcis (pedeapsa fiind, comform legii levitice, alungarea din sanul poporului lui Israel) si botezat in ritul crestin, dar, in acelasi timp, a pastrat, prin intermediul celor doi bunici, un acces intim la lantul evreiesc al traditiilor din Schalscheleth Hakabbalah, care i s-a potrivit foarte bine in ipostaza sa ulterioara de profet si prezicator. Ca rezultat al educatiei sale, Nostradamus aproape ca s-a confundat cu magia si, cu siguranta, cu misticismul si Cabala, care reprezentau cautarea evreiasca a unei noi intelepciuni intr-o sinteza creativa intre mitologiile vechiului Egipt, a vechii Grecii, a astrologiei asiriene, magiei babiloniene, divinatiei arabe si filozofiei lui Platon. Natura mistica si secreta a Cabalei i-a oferit o modalitate de evadare foarte necesara de la realitatile vietii evreiesti din Europa Inchizitiei si un panaceu impotriva convertirilor fortate care au urmat mortii lui René. Printr-un noroc chior, orasul nativ al lui Nostradamus, St. Rémy, era locul perfect pentru studiul Cabalei, deoarece Provence era recunoscuta, in general, ca leaganul primei comunitatii cabalistice din Franta. Paradoxul, poate, Nostradamus, pe langa faptul ca era cabalist, alchimist si talmudist, a fost intreaga viata si un catolic fervent si cu siguranta nu ar fi fost acceptat la Universitatea din Avignon (care, pe atunci, nu facea parte din Franta) daca nu ar fi fost sincer in aceste orientari si in evitarea ereziei luterane aproape omniprezente. Mai tarziu, s-a inscris, din nou fara probleme, la venerabila Universitate din Montpellier (fondata in 1220) pentru a studia medicina - o miscare inteleapta, intrucat Montpellier detinea, fara indoiala, cea mai mare scoala de medicina a acelor timpuri. Dupa inscrierea la Montpellier - care se desfasura in maniera medievala a unei dezbateri formale, supravegheate, intre studenti si profesori, si nu prin examinarea scrisa -, Nostradamus a fost aruncat in vartejul unei epidemii de ciuma. Desi stanjenit de accesoriile sofisticate purtate de medicii acelor vremuri (vesta de piele, ochelari, masca de burete si o haina colorata cu diverse prafuri), Nostradamus a dat lovitura pe un teritoriu complet nou inventand o pulbere purificatoare care, tindem sa credem, a inspirat o incredere neasteptata la pacientii lui. Ca o consecinta directa a acestei experiente, Nostradamus a devenit un fel de autoritate in tratarea ciumei, un talent care a fost greu incercat cand maladia a lovit din nou, in timpul activitatii sale ca medic la Agen, cand si-a pierdut tanara sotie si pe cei doi copii. Drept urmare, Nostradamus nu a suferit numai de pe urma criticii obisnuite de tipul "Doctore, vindeca-te mai intai pe tine", ci a fost si dat in judecata pentru returnarea zestrei de familia innebunita de durere a sotiei sale. Traumatizat de pierdere, Nostradamus a pornit la drum si a calatorit prin multe parti din Franta, Italia si Sicilia inainte de a se stabili in Salon de Provence. Aici, la varsta de patruzeci si patru de ani, a cunoscut o vaduva, Anne Ponsarde Gemelle, cu care s-a casatorit la 11 noiembrie 1547. S-au mutat intr-o casa pe Rue Ferreiraux (care acum ii poarta numele), iar Nostradamus, foarte cautat in acea vreme pentru leacurile sale si nu numai si-a continuat calatoriile. In acea perioada, datorita intalnirilor sale cu farmacisti, medici si magicieni a inceput sa-si banuiasca darul profetiei si al clarviziunii. Nu era singurul, desigur. Sub domnia regilor dinastiei Valois, estimarile ajungeau la 30.000 de astrologi, vrajitori, alchimisti, si profeti, care practicau numai in Paris si este meritul lui Nostradamus si al artei sale ca s-a ridicat, inexorabil, deasupra tuturor. La trei ani de la publicarea lucrarii Traité Des Fardemens in 1552 (un tratat la moda asupra alifiilor, dulceturilor si conservantilor de toate felurile), Nostradamus a continuat - mai degraba ca o incercare, trebuie spus - cu prima editie a faimoaselor Centurii (1555), temandu-se, conform elevului sau, Jean Aymes de Chavigny, de izolare si batjocora. Cele trei sute cinci zeci de catrene, spre surprinderea tuturor, inclusiv a lui Nostradamus, au facut senzatie. Chemat la Paris de regina lui Henric al II-lea, Caterina de Medici, imediat dupa publicare, Nostradamus s-a intors bogat la Salon, descoperind, pe pielea sa, ca activitatile private (alcatuirea horoscopului personal si alinarea durerilor curtenilor) erau considerabil mai profitabile si mult mai putin precare decat cititul in stele. Totusi, Nostradamus a continuat sa o sfa