Decolonizarea franceza caracterizata prin criza

Pentru Franta, decolonizarea reprezinta un proces caracterizat prin crize, mai ales in cazul Algeriei, insa ulterior se gasesc noi forme de cooperare cu fostele colonii.

Intre 1946-1954, in colonia Indochina Franceza are loc un razboi de eliberare cu pierderi mari de ambele parti, in urma caruia Franta declara retragere din regiune. In 1956 si 1957, protectoratelor Maroc si Tunisia li se acorda independenta, insa Algeria, care zguduia aproape un milion de colonisti europeni, este mentinuta ca parte a Frantei. Se aproba o lege care da dreptul musulmanilor algerieni sa fie alesi ca deputati in Adunarea Nationala din Paris si se organizeaza o adunare legislativa algeriana in care reprezentarea francezilor si a localnicilor sa fie egala, desi ultimii ii depasesc pe primii in proportie de sase la unu. Populatia araba cere libertate si porneste un razboi sangeros de independenta dupa revolta din 1954. Armata franceza stationata in Alger actioneaza pe cont propriu, profitand de slabiciunea guvernului din Paris, care era gata sa recunoasca dreptul la autodeterminare al algerienilor. Algerienii francezi radicali infiinteaza o grupare terorista, Organization Armee Secrete (OAS). Deoarece Egiptul sprijinea miscarea de eliberare algeriana, Franta, impreuna cu Marea Britanie, ocupa Canalul Suez, dar SUA, Uniunea Sovietica si ONU le obliga sa se retraga. In ciuda opozitiei puternice a mai multor generali, Charles de Gaulle incepe negocierile politice cu guvernul algerian in exil. Tratatul de la Evian din 8 aprilie 1962 aduce Algeriei independenta fata de Franta.

Cu toate acestea, Franta incearca sa dezvolte parteneriate egale cu fostele sale colonii. Ajutorul pentru dezvoltare francez era indreptat in mare parte spre aceste tari, iar cooperarea in politica externa, de securitate, culturala si economica era reglementata prin tratate.

Sursa foto: polkamagazine.com