Metodele draconice de conducere ale dictatorului Idi Amin

Cand a pus mana pe putere in Uganda, pe 25 ianuarie 1971, Idi Amin s-a miscat rapid, pentru a se razbuna pe tara care-l respinsese si-l dispretuise cand era copil. Fiecare membru al administratiei predecesorului sau, Milton Obote (1924 – 2005; presedinte 1966 – 1971 si 1980 – 1985), a fost capturat si executat imediat de plutonul de executie. Apoi a ordonat arestarea e numerosi specialisti capabili ai tarii, printre care avocati, clerici, profesori si chiar medici. Crimele lor erau ca primisera educatia care ii fusese refuzata lui Amin si ca prosperasera intr-o societate care pe el il respinsese. In realitate, doar fortele britanice de ocupatie il tratasera cu oarecare respect si-i aratasera calea de iesire din saracia si nefericirea pe care le traise in copilarie. Toate ororurile la care si-a supus victimele in acele primele zile ale guvernarii sale sunt la fel de ingrozitoare si primitive ca acelea pe care le comisesera nazistii sau chiar Ivan cel Groaznic. Presedintele Curtii Supreme ugandeze, Benedicto Kiwanuka (1922 – 1972), a fost aruncat in inchisoare, unde i s-au taiat mainile si picioarele, apoi organele genitale, care i-au fost indesate in gura, inainte ca tortionarii lui sa-l arda de viu. Frank Kalimuzo, prorector al Universitatii Makere, a fost arestat in aceeasi zi si nu a mai fost vazut in viata niciodata. Statuse toata noaptea nepasator, ascultand la radioul ugandez cum este denuntat, in timp ce isi astepta ucigasii sa soseasca. Cei mai multi dintre condamnatie erau dusi mai intai la palatul din Kampala al fostului rege al Ugandei, Kabaka, unde lui Amin ii placea sa-i urmareasca cum agonizeaza si implora mila in timp ce erau torturati si supusi supliciilor. Dupa care, ca o reiterare a atacului sangeros al lui Stalin impotriva Armatei Rosii, Amin a pus sa fie arestati si impuscati majoritatea ofiterilor superiori ai armatei ugandeze. Foarte curand s-a dovedit ca nimeni din Uganda care primise o educatie aleasa nu era in siguranta. Dupa uciderea sau fuga din tara a oficialitatilor de rang inalt, functionarii publici obisnuiti s-au straduit sa mentina pe linia de plutire economia ugandeza si administratia, care se indreptau insa rapid spre colaps. Apoi si acestia au ajuns tinta atacurilor lui Amin, cei mai norocosi fiind concediati din functii, dar altii impuscati, impreuna cu nenumarati ofiteri de politie. Singura autoritate ramasa era armata, condusa acum de ofiterii inferiori.

Pentru a sarbatorii prima aniversare a loviturii de stat, Amin a mai lovit o data, dand ordin ca 503 detinuti de la inchisoarea Mutakula din Kampala sa fie masacrati. Se estimeaza ca intr-un an, peste 30.000 de ugandezi fusesera ucisi de noul regim. Aproape in fiecare seara, un Amin stralucitor aparea la televiziunea controlata de stat, dand mereu asigurari poporului, in felul lui parintesc, ca totul merge bine si ca mortile despre care ar fi putu auzi erau rezultatul unor accidente sau al ciocnirilor de granita cu trupele tanzaniene, fiind insa investigate cu mare atentie de fortele de securitate ugandeze. Amin a renuntat ulterior la discursurile lui oficiale catre popor in favoarea diatribelor spontane, rostite cu obisnuita lui jovialitate de mascarici. Ororile adevarate mascate de aceasta jovialitate au iesit la iveala cand, in cele din urma, armata tanzaniana a invadat Uganda, alungand de la putere regimul lui despotic. In subsolul cartierului general al lui Amin, soldatii au gasit un canal de scurgere patat de sange, unde prizonierii erau fortati sa se intinda pe jos inainte de a fi impuscati, astfel incat sa li se scurga sangele pe canal fara sa pateze podeaua. Era un procedeu simplu; urmatoarea persoana care avea sa fie executata cara cadavrul predecesorului sau catre o gramada de afara, apoi se intorcea si coboara, luand-i locul in canal. Oroarea absoluta a acestei metode sordide reflecta ura pe care o nutrise Amin impotriva societatii ugandeze. Avand in vedere natura masacrelor tribale din Africa, asa cum mai tarziu aveau sa fie observate in Congo si Rwanda, nu a fost surprinzator ca acesta s-a folosit de grupul sau minoritar, nubienii, pentru a se razbuna pe triburile in mod traditional mai numeroase si mai puternice si pe comunitatea asiatica al carei rol in economia ugandeza era important, comunitate pe care o alungase din Uganda in septembrie 1972. Cand, dupa rasturnarea lui de la putere, a fost intervievat in Arabia Saudita, Amin a fost intrebat daca are remuscari pentru ceea ce facuse in Uganda. „Nu”, a replicat el. „Doar nostalgie”.

Sursa: Tom Ambrose, Despoti si dictatori, Litera 2009