Misterioasa divinitate a magnetismului animal
Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Franz Mesmer a lansat o teorie pentru a explica unele dintre fenomenele pe care David Hume si adeptii sai le respinsesera ca fiind contrare legilor naturii. In esenta era vorba de o versiune reactualizata a teoriei despre mana (Citeste despre mana in articolul Capacitatile paranormale ale samanilor triburilor), ce atribuia fluxul energetic neexplicat unei forme de magnetism ce ajungea pe Pamant de la stele. Asemeni magnetismului, acesta putea fi facut sa patrunda in obiectele inanimate, ca barele de fier sau vasele cu apa; dar putea fi, de asemenea, captat de anumite persoane si transmis prin intermediul lor (sau prin obiecte pe care acestea le magnetizeaza) catre alti indivizi, mai ales in scopul vindecarii bolilor.
Mesmer insusi a adoptat o tehnica similara metodei obisnuite a samanilor; el indrepta „fluidul” magnetic catre pacienti; acestia intrau in stare de transa si deseori de convulsii, urmate de coma; cand isi reveneau, se simteau de obicei mult mai bine ca urmare a tratamentului. O cercetare intreprinsa de doctori si oameni de stiinta eminenti, initiata de regele Ludovic al XVI-lea al Frantei la solicitarea Mariei Antoaneta, a confirmat in 1784 ca tratamentul parea intr-adevar sa le foloseasca pacientilor, dar motivul, preciza raportul, era ca procedeul mesmerizarii actiona asupra imaginatiei acestora. Nu se descoperise nici o dovada de existenta a vreunei forte magnetice.
Substratul consta in aceea ca magnetismul – atat timp cat avea efect terapeutic – actiona in cadrul legilor naturii. Unul dintre mamebrii comitetului a manifestat totusi rezerve: respectatul om de stiinta Laurent de Jussieu. Acesta observase modul in care pacientii, asezati cu fata in directia opusa, reactionasera totusi la bagheta sau degetul indreptat spre ei de „magnetizator”, ce se afla in spatele lor la o distanta de cativa pasi. Desi Jussieu nu era dispus sa admita ipoteza existentei „magnetismului animal”, s-a simtit obligat sa admita cel putin posibilitatea „existentei unui fluid sau a unei forte exercitate de om asupra omului si care uneori produce un efect perceptibil”.
Observatiile lui Jussieu aveau sa fie curand confirmate de discipolii lui Mesmer din diferite parti ale Europei – in mod deosebit de contele Chastenet de Puységur, fost presedinte al societatii Medicale din Lyon. El a descoperit ca poate produce la unii pacienti o stare de transa care, neevoluand spre convulsii sau coma, conducea uneori la o forma de clarviziune a pacientilor, ce descriau imagini pe care nu le vedeau sau puteau ghici ce gandea contele, prin transfer de ganduri. Unul dintre pacienti putea fi oprit in plin flux discursiv prin simplul ordin mintal al contelui.
Revolutia Franceza si razboaiele napoleoniene au dus la sistarea acestor cercetari sau le-au fortat sa se retraga in clandestinitate. Dar, dupa 1815, ele au reaparut, cu deosebire in Franta, si cu toate ca magnetismul animal (ceea ce exponentii sai mai credeau ca trebuie sa fie) a fost folosit in continuare, mai ales la tratamentul pacientilor, unele „fenomene de sfera mai inalta” – denumire sub care au ajuns sa fie cunoscute clarviziunea, transferul de ganduri si ocazionalele efecte de magie – erau in permanenta consemnate si confirmate de eminenti de oameni de stiinta ai epocii, din diferite tari. Si, atunci cand Academia Franceza de Stiinte a desemnat o alta comisie de investigatie, raportul din 1831 al acesteia a atestat ca au fost demonstrate si confirmate prin teste unele dintre „fenomenele de sfera mai inalta”, printre care si clarviziunea.
Aceasta a fost prea mult pentru marea majoritate a membrilor Academiei. Credinta in existenta unor legi imuabile ale naturii devenise in acea perioada convingere; putinta de a „vedea” un obiect ascuns sau un eveniment ce va avea loc la distanta era considerata ca o incalcare a acestor legi. O noua comisie, desemnata in graba, a repudiat verdictul precedentei si, pentru a fi mai siguri, membrii Academiei au cazut de acord sa nu mai cedeze deloc magnetismului animal – nici macar potentialul sau terapeutic. A persistat convingerea ca starea de transa pe care o produceau magnetizatorii trebuie sa fi fost falsa. Pacientii se prefaceau pur si simplu ca ar fi in transa.
De-abia distrus conceptul de magnetism animal „fenomenele de sfera mai inalta” au reaparut intr-o forma noua care ameninta chiar mai mult linistea oamenilor de stiinta. Nu numai ca ele erau de domeniul magiei – materia neinsufletita se putea misca fara exercitarea unei forte fizice suficiente, iar uneori chiar fara exercitarea vreunei forte fizice -, ci si pentru ca miscarile puteau fi, si chiar erau, produse, urmarite si relatate de sute de barbati si femei cu reputatie nestirbita din SUA, Marea Britanie si din intreaga Europa.
„Nu am nici o indoiala ca in fiecare seama mii de mese se misca in Londra”, scria popularul autor Sir David Brewster in primavara anului 1853, „atat de general este entuziasmul”. Pasiunea contagioasa ajunsese chiar pana la resedinta regala de la Osborne, unde regina Victoria si sotul sau, printul Albert, au fost uimiti de topaielile mesei. Au aparut o seama de relatari despre mese care nu numai ca se invarteau, se deplasau sau se inclinau, ci cateodata chiar pluteau. Experiente minutioase intreprinse in Elvetia de politicianul si savantul conte Agenor de Gasparin si un profesor de fizica, Marc Thury, au relevat ca existau intr-adevar forte, aparent emanand de la indivizi sau grupuri, care puteau face ca mesele sau alte obiecte sa se comporte ca si cum ar fi fost manipulate de o fiinta puternica si vizibila.
