Clarviziunea prin clarauditie

Termenul de clarauditie a intrat in uzul mesmeristilor si spiritualistilor la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a determina sunetele sau vocile auzite in urechea interna ca si cum ar fi fost reale si a ajuns sa fie considerate ca reprezentand una din formele de clarviziune, in sensul larg al notiunii. Ea poate fi totusi telepatica sau precognitiva sau poate lua forma unei experiente din domeniul aparitiilor.

Samanii erau deseori de parere ca informatiile ce le parveneau de la spirite erau pronuntate cu glas tare. La fel credeau si profetii din Vechiul Testament. In prima carte a lui Samuel se aminteste ca modul de comunicare prin clarauditie „era pretios in vremurile acelea; viziunea deschisa nu exista” – adica, nu exista clarviziunea; astfel incat batranul Eli, atunci cand a descoperit ca baiatul Samuel poate auzi poruncile Domnului, a stiut ca Israelul avea un nou profet „si intregul Israel, de la Dan la Beersheba, a cunoscut ca Samuel fusese menit sa fie profet al lui Dumnezeu”.

O alta personalitate importanta a vremii care avea darul clarauditiei este Socrate, care auzea instructiunile daemonului. „Facultatea divina a carei sursa este vocea ce-o aud are obiceiul de a mi se opune in permanenta chiar in privinta unor fleacuri in cazul in care sunt pe cale sa fac un pas gresit sau sa comit o eroare in orice problema”, le spusese el judecatorilor care l-au condamnat la moarte; dar vocea nu l-a indrumat in aceea ocazie. „Care cred eu ca este explicatia acestei taceri? Va voi spune. Este comunicarea faptului ca ceea ce mi se intampla este un bine si ca aceia dintre noi care cred ca moartea este un rau se inseala.”