Cum vanau si se hraneau hominizii in epoca de piatra?

În paleoliticul inferior (circa 1.000.000-120.000) hominizii au ajuns să vâneze animale mari – precum rinocerul pădurilor şi elefantul stepelor – ajutându-se de ţepuşe şi de suliţa de lemn (a cărei lungime era suficient de mare pentru a ţine aceste animale la o distanţă care să asigure o oarecare siguranţă vânătorilor – probabil trei metri) care avea vârful călit în foc. O tactică des folosită în vânătoare era hăituirea: prin colaborare, hominizii goneau un grup de animale sau animale izolate de grup spre buza unei prăpăstii sau un mal mai înalt, unde jos, la piciorul malului au amenajat în prealabil ţepuşe ascuţite orientate cu vârful în sus. Uneori erau folosite şi gropi, ascunse de crengi peste care au fost presărate frunze şi iarbă uscată. Animalele în goana lor şi împinse de cele din spate, cad de la înălţime şi se înfig în ţepuşe.

Acesti hominizi (cu siguranţă sinantropul) folosea focul dar nu ştiau decât să-l întreţină şi să-l alimenteze, luându-l din surse naturale – incendii provocate de trăsnete, de căldura soarelui, de la meteoriţi, de la vulcani sau de aprinderea spontană a gazelor naturale. Focul era folosit pentru încălzit, pentru călirea vârfurilor ţepuşelor, pentru a ţine la distanţă animalele periculoase de grotele în care locuiau, pentru a le goni în hăituire, pentru a frige carnea şi a o face astfel mai uşor de digerat. În această perioadă cât şi în cea următoare, singura armă a reprezentat-o suliţa din lemn cu vârful ascuţit cu ajutorul unei lame tăioase din silex şi apoi călită la foc pentru a-i mări rezistenţa. Locurile preferate pentru locuit erau cavernele din preajma râurilor pentru că asigurau apa de băut dar şi condiţii bune pentru pescuit şi de vânătoare a animalelor care veneau pentru a se adăpa. În plus, malurile înalte ofereau un adăpost natural.