Istoria evreilor

Istoria evreilor

Evreii aveau un foarte pronunţat simţ al trecutului. Considerau că omenirea, fiind opera Creatorului, are evoluţie liniară. Această concepţie, strâns legată de credinţa monoteistă iudaică, este ilustrată de prima carte a Bibliei, Geneza.

În mod tradiţional, istoria ebraică cuprinde mai multe secvenţe: epoca Patriarhilor, robia egipteană, epoca Judecătorilor, epoca regatului unitar, epoca regatelor Iuda şi Israel, epoca dominaţiei persane, epoca elenistică şi epoca romană.

Populaţia pre-israeliană era de origine semitică. În Canaan, epoca neolitică este reprezentată de numeroase descoperiri arheologice, cea mai cunoscută fiind aceea de la Ierihon.

În conformitate cu textul biblic, epoca Patriarhilor se deschide cu figura lui Avraam, cel care a făcut primul pact cu divinitatea, şi în jurul căruia s-a cristalizat primul nucleul ebraic originar în Ur-ul Chaldeiei. Urmând îndemnul divin, Avraam şi soţia sa Sarra, în fruntea clanului lor, au pornit spre nord, oprindu-se în cetatea Harran,lângă Sodoma.

Din Harran, Avraam se îndreaptă spre Canaan, pământul făgăduit de Dumnezeu urmaşilor săi, lăsând în Harran o parte a însoţitorilor săi condusă de Lot. În Canaan, clanul lui Avraam va întâlni populaţii canaaneite.

După tradiţia biblică, fiul lui Avraam, Iosif, a fost trădat de fraţii săi care l-au vândut unor negustori care îl duc în Egipt; acolo ajunge la mare cinste la curtea faraonului şi, profitând de poziţia sa,cheamă în Egipt pe tatăl şi pe fraţii săi. Astfel începe, conform tradiţiei, perioada egipteană, cunoscută şi sub numele de robia egipteană.

Originea sud-mesopotamiană a nucleului originar ebraic, ridică serioase semne de întrebare. Numele de Chaldeea a apărut relativ târziu, nu mai devreme de secolele X-IX î.Hr., el fiind folosit mai cu seamă în timpul Regatului Noului Babilon (sfârşitul sec.VII. î.Hr.), deci mult mai târziu decât perioada când se presupune că a trăit Avraam (3000-2800 î.Hr.).

Apoi, originea din Ur-ul Chaldeei este foarte îndoielnică, deoarece descoperirile din ultimele decenii de la Ebla (azi Tell-Mardik) din Syria, precum şi altele mai vechi din Mari, de pe cursul mijlociu al Eufratului, au scos la lumină numeroase documente care pun într-o nouă lumină povestirea biblică.

În conformitate cu inscripţiile descoperite în aceste localităţi, exista în această arie geografică un număr de antroponime care ţin de ciclul lui Avraam şi de antroponimia ebraică cum ar fi Abramu, Ibrium sauEbrium, Israilu şi Bene Iamina, care amintesc de nume familiare Bibliei, ca Avraam, Eber, strămoşul său, Israel şi tribul ebraic al beniamiţilor care, toate, îi fac pe cercetători să considere că, dacă povestirea despre Avraam conţine ceva istoric în ea, atunci în această regiune trebuie căutată originea nucleului primitiv ebraic, sau măcar nucleul originar al temei.

În tot cazul, faptul că evreii primitivi se ocupau cu creşterea vitelor, explică bine aceste perigrinări, deoarece ei erau în permanentă căutare de noi locuri pentru păşune.

Perioada egipteană a istoriei evreilor nu este cunoscută şi din surse extrabiblice,ceea ce este greu de explicat dacă Iosif a jucat, aşa cum spune Scriptura, un rol atât de important la curtea faraonului. De fapt, cea dintâi menţionare a Israeliţilor în vreun document egiptean este Stela lui Israel , din vremea faraonului Merneptah (1237-1223), în care sunt lăudate victoriile regelui egiptean, prin care a reuşit să supună pe Israel.

Deoarece scriitorii biblici nu amintesc nimic despre victoria lui Merneptah asupra lui Israel, eveniment care, în conformitate cu cronologia biblică a avut loc în epoca judecătorilor, se poate deduce ca aceştia nu aveau amintiri autentice despre o perioadă şi mai veche. Probabil că nu este o întâmplare că în naraţiunea despre şederea evreilor în Egipt, faraonii nu au niciodată nume proprii.
.
.
În Egipt, evreii locuiau în răsăritul Deltei, în ţinutul Goşen. Nu ştim cu siguranţă cât au stat acolo. După o perioadă în care evreii au trăit în bune relaţii cu statul egiptean, cu timpul aceste relaţii s-au deteriorat, făcându-i pe evrei să părăsească Egiptul.

Nu ştim exact când a început exodul evreilor din Egipt. Coroborând datele biblice cu cele egiptene, unii cercetători consideră că perioada cea mai probabilă ar fi primele decenii de domnie ale faraonului Ramses al II-lea (aprox.1290-1280). Cel care acondus pe evrei din Egipt către Ţara Făgăduită a fost Moise.

Acesta a făcut un nou legământ cu Divinitatea pe muntele Sinai, unde a şi primit legile pe care toţi credincioşii trebuiau să le respecte. Drumul din Egipt către Canaan a durat mult timp, 40 de ani, presărat cu numeroase peripeţii. Înainte de a ajunge în pământul făgăduit, Moise moare, iar cel care duce la îndeplinire planul divin a fost Iosua.

Cucerirea Canaanului a durat mult timp. În conformitate cu cronologia biblică evreii ar fi revenit în Canaan către a doua jumătate a secolului al XIII î.Hr. Şi în legătură cu istoricitatea acestei povestiri biblice, sunt unele semne de îndoială.

După Biblie, evreii au asediat Ierihonul, dar cercetările arheologice au dovedit indubitabil că în vremea aceea, această cetate nu mai exista de secole. Dubii serioase sunt şi cu privire la epoca Judecătorilor, deoarece, în conformitate cu Biblia, această epocă corespunde cu epoca Regatului Nou egiptean, când Egiptul a stăpânit mult timp Canaanul. Or, este foarte ciudat că în Cartea Judecătorilor nu este nici o aluzie la dominaţia egipteană, iar sursele egiptene ignoră cu desăvârşire personajele amintite în această carte.

În Canaan, triburile israelite s-au organizat într-o confederaţie al cărui centru este reprezentat de un sanctuar comun. La Silo, la nord de Ierusalim, a fost aşezat chivotul sfânt, unde erau păstrate vechile scrieri sfinte ebraice. Epoca Judecătorilor nu reprezenta un stat teocratic, deoarece aceşti judecători aveau o putere politică limitată. La temelia autorităţii lor, era harul divin. Printre judecători s-au remarcat Gedeon şi Debora.

Apariţia statului evreu s-a petrecut în contextul aşezării filistenilor în Canaan. Aceştia reprezentau una dintre numeroasele populaţii, numite de sursele egiptene “ale mării”, care au provocat mari distrugeri în Anatolia, Syria, Fenicia, Canaan şi în Egipt.

Venirea lor în Canaan este plasată între anii 1175-1172. De la această populaţie a rămas până astăzi numele de Palestina. Originea lor nu este sigur cunoscută. Biblia spune că ei veneau din Keretim, adică din Creta, dar nici o descoperire din aceast ă insulă nu confirmă spusele Scripturii.

Unii cercetători vorbesc despre originea balcanică a filistenilor, datorită unor apropieri toponimice precum şi asemănării dintre ceramica filistenă şi cea miceniană. Alţii consideră că aceştia ar fi migrat din vestul sau sud-vestul Asiei Mici.

Învăţatul american W.F.Albright consideră că ei erau originari din Lydia, deoarece singurul cuvânt filisten păstrat seran, cu înţelesul de conducător, este apropiat de cuvântul lydian, tyranos care are aceeaşi semnificaţie. Apoi, eroul biblic Goliath are o terminaţie care este obişnuită în antroponimia lydiană. Probabil limba filistenilor era indo-europeană.

În Canaan, filisteni vor domina mai cu seamă sudul ţării, cu centrele mai importante la Gaza, Ascalon, Asdod, Ecron, Gad şi Lachiş, unde arheologii au descoperit urme însemnate ale prezenţei filistenilor. După tradiţia biblică, dominaţia filistenilor a durat 40 de ani, până către 1136. Cel care a început lupta de eliberare de sub dominaţia filistenilor a fost Samson, care a fost judecător timp de 20 de ani (1136-1116).

Regatul Israelului apare pe la 1050-1020, în condiţii internaţionale favorabile,când marile state orientale, Assyria, Babilonul şi Egiptul erau într-un pronunţat declin. Cel care a contribuit la apariţia acestui stat a fost Samuel, care a combinat funcţiile de profet, preot şi judecător.

Sub conducerea sa, Israelul a revenit la vechiul legământ al lui Moise, prin aceasta contribuind mult la renaşterea spiritului comunitar. El a contribuit de asemenea la ascensiunea lui Saul din tribul Beniamiţilor ca să domnească peste evrei. Cartea I a Regilor ne dă informaţii despre disputele dintre Saul şi David, în urma cărora David este nevoit să se retragă la Gaza, şi cu sprijin filisten să ducă un război de hărţuire împotriva lui Saul. În urma morţii acestuia şi a fiilor săi, David devine rege,către anul 1010.

Regele David (1010-970) este cel care organizează pe baze noi statul evreu unificat. El duce lupte cu filistenii, pe care îi învinge, transformându-i în vasali. În cel de-al şaptelea an al domniei sale, cucereşte Ierusalimul, care devine capitala statului şi centrul religios al evreilor.

Chivotul legământului a fost aşezat aici într-un cort pe muntele Sion, înlocuit mai târziu de templul lui Solomon. Organizează curtea regală, administraţia şi armata. Acordă o deosebită atenţie culturii. După tradiţie, regele era un bun cântăreţ, pe seama lui fiind puşi Psalmii.

A înfiinţat la curte funcţia de cronicar, care a fost reprezentată de Iosaft, cel care a întocmit probabil Cronica regelui David din Cartea I a Cronicilor. Probabil tot pe timpul lui David a fost întocmită Cartea Rut, care va primi forma definitivă mai târziu, ce relatează despre originea familiei regale.

Lui David îi urmează la domnie fiul său Solomon (970-930 a.C.). Tradiţia biblică îl prezintă în general în culori favorabile, el fiind considerat, pe bună dreptate, cel care a făcut din statul evreu unul din puterile importante ale vremii. Această situaţie a fost favorizată şi de o perioadă de relativă linişte care a fost în regiunea syro-palestiniană.

Şi el contribuie la o mai bună conducere a statului. Face o reformă administrativă înlocuind vechea organizare pe ce 12 triburi, în 12 provincii conduse de funcţionari regali, fiecare regiune trebuind să suporte o lună pe an cheltuielile necesare între ţinerii curţii şi a aparatului birocratic. A construit mari edificii care îl apropie pe regele evreu de marii monarhi orientali.

După 4 ani de domnie, începe zidirea templului, la care s-a lucrat şapte ani. Timp de două zeci de ani s-a lucrat la palatul regal. În politica externă, Solomon a stabilit relaţii amicale cu regele Hiram al Tyrului. Cu sprijinul acestuia, construieşte o puternică flotă cu ajutorul căreia evreii făceau comerţ în întregul bazin al Mediteranei. Toate acestea au necesitat mari resurse, care au fost mobilizate prin numeroasele dări şi corvezi la care a fost supusă populaţia.

Pe seama regelui Solomon sunt puse Proverbele lui Solomon, Eclesiastul şi Cântarea cântărilor, care în realitate au fost realizate mai târziu. Opera istoriografică a continuat prin Cronica regelui Solomon din Cartea a III-a a Regilor.

După moartea lui Solomon, statul evreu începe să decadă. În timpul domniei lui Roboan (930-913), în Israel au loc numeroase răscoale. Cu ajutorul faraonului Şeşonk, Ieroboan reuşeşte, în 926, să-l înfrângă pe Roboan. Ierusalimul a fost cucerit şi templul jefuit. Luptele ţin 50 de ani şi se vor solda cu dispariţia statului evreu unitar, din care se vor desprinde 2 state, Iudeea şi Israelul.

În Iudeea va continua să domnească regi din dinastia lui David, în timp ce în nord, în Israel, dinastiile se vor schimba repede. Cea mai importantă a fost aceea întemeiată în anul 885 î.Hr. de comandantul militar Omri, în timpul căreia ţara va cunoaşte o relativă prosperitate.

În anul 841 î.Hr., dinastia întemeiată de Omri este înlăturată prin revolta lui Iehu, care inaugurează o nouă perioadă caracterizată prin interzicerea închinării la idoli. Prin anul 745 î.Hr., dinastia lui Iehu a fost desfiinţată prin campania regelui assyrian Tiglatpalasar al III-lea, care a cucerit Damascul şi Israelul, procedând la deportări masive de populaţie, în locul celor deportaţi fiind aduşi alţi locuitori.

Aceştia au fost aşezaţi în provincia Samaria, şi, de şi au fost treptat iudaizaţi din punct de vedere religios, ei nu au fost niciodată complet asimilaţi.

În 722-721 î.Hr., Israelul este desfiinţat ca stat în urma ofensivei regelui assyrian Sargon II. Şi cu această ocazie s-au făcut deportări masive. Regatul Iuda, a acceptat să fie vasal Assiriei.

După prăbuşirea Assyriei, Egiptul şi Regatul Noului Babilon îşi dispută supremaţia în regiunea syro-paelstiniană. În anul 597, Nabocodonosor al II-lea cucereşte Iudeea. O parte a aristocraţiei evreieşti este dusă în captivitate la Babilon.

Noul rege Sedechia, impus de babilonieni, va încerca după zece ani, să înlăture jugul străin. Dar iudeii sunt din nou înfrânţi, aristocraţii au fost masacraţi şi cea mai mare parte a populaţiei este dusă în captivitate în Mesopotamia unde va sta până în anul 538 când, după prăbuşirea regatului babilonian, regele persan Cyrus le permite să revină în patrie şi să-şi reconstruiască templul.

Atitudinea statului persan faţă de evrei a fost în general tolerantă, ceea ce explică de ce scriitorii biblici înfăţişează cu o anumită simpatie pe regii perşi.

În urma campaniei lui Alexandru Macedon, care a avut ca rezultat desfiinţarea Imperiului Persan, Palestina va face parte din imperiul acestuia şi, după moartea sa, teritoriul va fi disputat de cei doi principali moştenitori ai imperiului lui Alexandru, Egiptul Lagizilor şi statul Seleucizilor. În anii 323-cca. 200, Palestina a fost inclusă în Egipt, după care va face parte din Regatul Seleucizilor.

Ca urmare a unei neîncetate lupte pentru independenţă, în anul 129 Iudeea este recunoscută ca stat independent, sub regele Ioan Hircan (134-104). Pentru a-şi menţine independenţa, noul stat iudeu a trebuit să poarte războaie aproape neîncetate cu Lagizii sau cu Seleucizii.

În anul 63 î.Hr., în urma campaniei sale orientale, generalul roman Pompeius reorganizează teritoriile recent cucerite. El include statul elenistic al Iudeei în Provincia Syria, ca stat clientelar autonom. Începe astfel epoca dominaţiei romane, care va dura până în anul 634, când arabii au cucerit Palestina.

Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu