Expeditiile lui Cian Ţian
Expeditiile lui Cian Ţian
Chinezii ştiau numai foarte vag în ce regiune i-au zdrobit hunii pe iuecizi şi nu ştiau de loc încotro pornise fiul căpeteniei ucise cu partea ce mai rămăsese din poporul său.
Or, cârmuitorii chinezi considerau că tocmai el sau urmaşii lui pot fi acei aliaţi de nădejde, mult aşteptaţi împotriva duşmanului comun. În primul rând trebuiau găsiţi iuecizii. S-a făcut apel la cei doritori să plece în căutarea lor. Alegerea căzu asupra unui ofiţer din garda imperială — Cian Ţian, poate din pricină că acesta se distingea prin rezistenţă şi o mare putere fizică.
Misiunea era grea, întrucât chinezii nu cunoşteau pe atunci geografia Asiei centrale, şi totodată foarte primejdioasă: oriîncotro plecaseră iuecizii înfrânţi, era neîndoielnic că ei se îndepărtaseră mult spre apus, dincolo de stepa uriaşă sau de deșerturile care se întindeau pe mii de li1 şi ale căror stăpâni deplini erau hunii.
Lui Cian Ţian i s-a dat o suită de 100 de oameni. Printre tovarăşii săi de drum se afla şi hunul Tanî. El a devenit prieten apropiat şi tovarăş credincios al lui Cian Ţian, ajutor, călăuză şi translator de neînlocuit, cel puţin la început, până când Cian Ţian a învăţat limba hunilor.
Cian Ţian şi-a început călătoria în anul 138 î.e.n. Împreună cu suita sa el a pornit din capitala Chinei, situată pe cursul inferior al râului Veihe (afluent al lui Huang He), spre apus, iar după ce a trecut Huang He s-a îndreptat spre nord-vest.
Înaintând spre nord de-a lungul munţilor Nanşan, el a trecut Marele zid chinezesc şi a fost prins îndată de huni. Aceştia au adus întreaga solie la cartierul general al căpeteniei lor (şaniui), al treilea mare conducător al uniunii militare de triburi a hunilor.
Căpetenia a poruncit ca solia să fie reţinută. El a cruţat însă pe toţi membrii săi, nepedepsindu-l nici măcar pe Tanî, pe care putea să-l considere transfug. Iar curând după aceea, lui Cian Ţian i s-a dat de soţie fiica unui nobil hun, care i-a născut un fiu.
Solul chinez a trăit vreo zece ani în mijlocul hunilor, bucurându-se de toată libertatea. Cian Ţian a profitat de aceasta pentru a strânge informaţii precise despre popoarele care locuiau în apus şi despre drumurile pe care se putea ajunge până la ele; bineînţeles, cel mai mult îl interesau iuecizii.
În anul 128 î.e.n., profitând de un moment favorabil, Cian Ţian a fugit de la huni împreună cu soţia şi micul său fiu, cu credinciosul său tovarăş Tanî şi cu o parte a suitei sale. Timp de câteva săptămâni fugarii au mers spre apus.
Ei au trecut mai întâi de la o oază la alta, de-a lungul povârnişurilor sudice ale munţilor Tian-Shan de răsărit, apoi prin teritoriile usunilor nomazi care „sunt confundaţi de obicei cu hunii”, prin văile de munte şi trecătorile de mare altitudine din Ţian-şanul central, până au ajuns pe malul sudic al lacului Issîk-Kul, în oraşul Cigu — reşedinţa căpeteniei tribului usunilor.
De aici, prin trecătorile de mare altitudine şi pe valea Narînului (unul dintre izvoarele fluviului Sîr-Daria), chinezii au coborât în valea Fergana, în ţara Davan şi au ajuns în capitala ei, „Guişan” (Kassan).
Aici, în partea de apus a văii Fergana, s-au întâlnit pentru prima oară în istorie căile bătătorite de reprezentanţii a două mari popoare antice — grecii şi chinezii: în anul 328 î.e.n., exact cu 200 de ani înainte de venirea lui Cian Ţian dinspre răsărit, s-a apropiat dinspre apus de valea Fergana una dintre armatele lui Alexandru Macedon.
Oştenii lui Alexandru au străbătut însă ţări cu o civilizaţie înaltă, teritorii bine cunoscute de perşii antici şi cucerite dinainte de ei, în timp ce Cian Ţian a trecut prin regiuni de deşert, prin stepă sau munţi înalţi cu totul necercetaţi.
Cârmuitorul din Davan, o ţară agricolă destul de dezvoltată, l-a primit cu ospitalitate pe Cian Ţian, nădăjduind să lege cu ajutorul lui relaţii comerciale directe cu îndepărtata Chină.
El i-a dat lui Cian Ţian călăuze care să-l ducă la tribul nomad kanghiui, care trăia în stepele din regiunea fluviului Sîr-Daria, la nord-vest de Davan. Kanghiuii l-au ajutat pe Cian Ţian să-i găsească, în sfârşit, pe iuecizi, care trăiau la sud de ei, între deşertul Kîzîlkum şi Amu-Daria.
Cartierul general al iuecizilor — Kuşania — se afla pe valea cursului mijlociu al râului Zeravşan. Cian Ţian n-a mai găsit acolo pe urmaşii căpeteniei ucise de huni, la care fusese trimis cu zece ani în urmă. Între timp, nepotul căpeteniei întreprinsese o expediţie spre sud, dincolo de fluviul „Guisui” (Amu-Daria), supusese regatul greco-bactrian, în descompunere, situat în partea de răsărit a podişului Iranului şi rămăsese acolo (capitala sa se afla la Bactria, care mai târziu a primit numele de Balh).
Cian Ţian a ajuns în regatul cucerit de iuecizi pe care el îl numeşte „Dasia”. Dar regele nici nu se gândea să se răzbune pe huni şi respingea însăşi ideea unei alianţe cu îndepărtata Chină. Cian Ţian a rămas în Dasia timp de un an de zile.
Regele nu şi-a schimbat hotărârea, dar solul a profitat de acest timp pentru a strânge informaţii despre această ţară. Spre uimirea sa, Cian Ţian a găsit în Dasia mărfuri din China centrală (pânzeturi şi beţe de bambus din bazinul cursului mijlociu al fluviului Yangtze. Aceste mărfuri erau aduse de neguţătorii localnici dintr-un oarecare stat indian „Şendu”, situat „la câteva mii de li de Dasia spre sud-est”.
În anul 127 î.e.n., Cian Ţian a pornit înapoi. El a ocolit pe la nord Pamirul, pe care îl numeşte Ţunlin (munţii Cepei). El a observat că Pamirul reprezintă o mare cumpănă a apelor; de aici unele râuri curg spre apus, iar altele spre răsărit, în direcţia Chinei.
Prin valea Alai, Kaşgar şi Iarkend, Cian Ţian a ajuns la Hotan. Înaintând de la o oază la alta de-a lungul marginii sudice a deşertului Takla-Makan, el a ajuns într-o imensă depresiune unde se află lacul rătăcitor, fără scurgere — Lobnor.
În anul când Cian Ţian a fost acolo, apa lacului era sărată şi el l-a denumit chiar Lacul Sărat. Probabil că a auzit de la localnici că lacul dispare uneori şi a ajuns la următoarea concluzie: „De la Iuitian (Hotan) râurile curg spre răsărit şi se varsă în lacul Sărat (Lobnor). Lacul Sărat se strecoară sub pământ şi la sud izvorăşte din el fluviul Galben (Huang He). Fluviul Galben curge spre împărăţia de mijloc” (China).
Acum ştim că această concluzie era o mare greşeală geografică. Lacul Lobnor este situat la o altitudine de numai 780 m, iar izvoarele fluviului Huang He — lacurile cu apă dulce Djarin-Nur şi Orin-Nur din partea de răsărit a podişului Tibetului — se află la aproape 800 de km sud-est de Lobnor, la o altitudine de peste 4.230 m.
În acea vreme, însă, în secolul al II-lea î.e.n., concluzia greşită a lui Cian Ţian constituia un pas înainte în comparaţie cu străvechea legendă chineză după care Huang He ar izvorî din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2.500 li (circa 1.500 km).
Regiunea situată la răsărit de lacul Lobnor era stăpânită de huni, care l-au reţinut din nou pe Cian Ţian. Abia peste un an el a izbutit să fugă cu familia sa şi cu credinciosul Tanî.
Nu aveau cu ei nici un fel de merinde. Adesea scăpau de foame numai datorită faptului că Tanî era un iscusit trăgător cu arcul. „Când nu mai aveam încotro, el ucidea păsări şi fiare şi aducea hrană”. În anul 126 î.e.n., Cian Ţian s-a întors cu familia sa în patrie după o absenţă de aproape treisprezece ani. Dintre ceilalţi membri ai soliei sale nu s-a întors în China decât Tanî.
Potrivit calculelor lui Cian Ţian — destul de precise pentru epoca lui — el a străbătut în timpul peregrinărilor sale circa 25.000 de li, adică 15.000 km.
El a fost primul care a adus în China informaţii exacte despre stepele şi deşerturile din Asia centrală, despre marile lanţuri de munţi — Tian-Shan şi Pamir (munţii Cepei), precum şi despre marile râuri din Asia centrală ce izvorăsc din aceşti munţi: Sîr-Daria şi Amu-Daria, care se varsă în „Marea de apus” (el confunda marea Aral cu marea Caspică) şi Tarim care se varsă în Lobnor.
El a fost primul care a descoperit drumul din Extremul Orient spre „Ţinutul de apus”, iar de acolo spre India. Şi tot el a fost primul care a arătat că din China în India duc şi alte drumuri mai scurte şi, după părerea lui, mai puţin primejdioase, prin munţii de sud-vest din bazinul cursului mijlociu al fluviului Yangtze (Siciuan) peste podişul Yunanului.
Împăratul U Di a poruncit în primul rând să se trimită în India patru solii din diferite puncte ale bazinului cursului mijlociu al fluviului Yangtze. Aceste solii n-au ajuns la ţintă: după ce au străbătut 500—1.000 km au fost nevoite să se întoarcă din cauza împotrivirii muntenilor ostili.
Încercarea neizbutită de a descoperi drumurile sudice spre India (iar prin ea spre Dasia şi Davan) a silit din nou guvernul chinez să-şi îndrepte atenţia spre drumul nordic către ţările din apus. Între timp, Cian Ţian a fost numit comandant al unui mare detaşament militar şi în jurul anului 123 î.e.n. a participat la o nouă expediţie împotriva hunilor.
Expediţia a fost încununată de succes, datorită faptului că Cian Ţian cunoştea perfect „locurile bogate în iarbă şi apă”, astfel că oastea n-a dus lipsă de nimic. La întoarcere, el a căpătat titlul de prinţ. În anul următor, însă, oastea chineză a fost înfrântă de huni.
Cian Ţian a fost acuzat că înfrângerea s-a produs din vina lui, i s-a retras titlul de prinţ, a fost degradat şi condamnat la moarte, dar „plătind o sumă drept răscumpărare, a devenit om simplu” (anul 122 î.e.n.).
Totuşi, împăratul U Di a continuat să se sfătuiască în problemele privitoare la regiunile apusene cu marele călător căzut în dizgraţie. În jurul anului 106 î.e.n., Cian Ţian a fost trimis în oraşul Cigu (Tian-Shanul central) cu un detaşament de 300 de călăreţi, cu cirezi uriaşe de vite cornute mari şi mici, cu o suită numeroasă şi cu multe daruri pentru căpeteniile usunilor.
El l-a convins pe conducătorul suprem al usunilor să încheie alianţă cu China. Din Cigu el şi-a trimis ajutoarele la regii şi căpeteniile de triburi din Asia centrală precum şi în „Ansi” (Parţia) şi „Şendu” (India). În felul acesta, China a stabilit pentru prima oară relaţii directe cu ţările din Asia anterioară şi de sud. În jurul anului 105 î.e.n. Cian Ţian s-a întors în China şi peste un an a murit (104 sau 103 î.e.n.).
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici
