Cuceririle şi descoperirile geografice ale vechilor Perşi

Cuceririle şi descoperirile geografice ale vechilor Perşi

Pe la mijlocul secolului al VI-lea î.e.n., regele Cirus al II-lea, care a reunit sub stăpânirea sa triburile persane din Iranul de vest, a cucerit o serie de ţări situate în podişul Armeniei, în Asia mică şi Mesopotamia.

Apoi Cirus al II-lea a trecut la cucerirea regiunilor nordice ale podişului Iran şi a ţărilor învecinate, locuite de triburi nomade crescătoare de animale.

Fără îndoială că urarţii ştiau mai de mult, cel puţin din auzite, de marea „Hyrcanum” (Caspică), care se întindea la răsărit de ţara lor. Dar expediţiile întreprinse de perşi în nord au lărgit şi consolidat cunoştinţele despre Caspică.

Herodot (secolul al V-lea î.e.n.), care poate fi numit pe drept cuvânt în aceeaşi măsură „părintele geografiei” ca şi „părintele istoriei”, şi-a format pe baza izvoarelor persane o imagine corectă despre Marea Caspică ca despre un lac uriaş: „Ea este o mare izolată, care nu se uneşte cu nici o altă mare.

De-a lungul ţărmului apusean al acestei mări se întinde Caucazul, cel mai mare dintre munţi ca suprafaţă şi cel mai înalt. Spre răsărit se află o câmpie nesfârşită…” (I, 202—204). Această descriere justă a fost ignorată (câteva veacuri, până în secolul al II-lea î.e.n.) de către geografii din antichitate.

Ei presupuneau şi indicau pe hărţi că Marea Caspică comunică, fie cu marea Azov şi marea Neagră, fie cu Oceanul Îngheţat de nord. După cum se vede din citatul de mai sus, Herodot avea o imagine justă şi despre câmpiile „nesfârşite” de dincolo de Caspică, care au fost de asemenea descoperite de perşi în timpul expediţiilor de cucerire ale lui Cirus.

Pe căile care duceau spre stepele şi pustiurile de dincolo de Caspică, perşii au străbătut ţara părţilor, care mai târziu a jucat un rol însemnat în comerţul de intermediere dintre Asia de apus şi Asia centrală, unde se terminau drumurile de caravane ale chinezilor.

Din Parţia, care se afla lângă colţul de sud-est al mării Caspice, perşii au trecut lanţul muntos Kopet-Dag, dincolo de care începe deşertul Karakum. Este puţin probabil ca ei să fi înaintat mult de-a lungul ţărmului răsăritean al mării Caspice şi, în orice caz, nu au trecut peste paralela de 40°. În schimb, spre răsărit, perşii au pătruns adânc pe continent.

Ei au ajuns până la povârnişurile nordice ale munţilor Hinducuş şi au cucerit malul stâng al fluviului Oxus (Amu-Daria), în regiunea cursului său mijlociu. Probabil că ei au coborât pe valea râului Oxus şi au ocupat oazele din Horezm, pe cursul inferior al acestui fluviu. În timpul uneia dintre expediţii, armata lui Cirus a străbătut întregul podiş al Iranului de la apus spre răsărit, a supus triburile de munteni care trăiau pe povârnişurile de sud-est ale munţilor Hinducuş şi s-a oprit în valea râului Kabul, afluent de pe dreapta al Indului.

Probabil că tot în acest timp perşii au atins râul Piandj (Oxus-ul superior). Dar încercarea de a cuceri regiunile din Asia centrală de pe fluviul Iaksart (Sîr-Daria), unde trăiau în acea vreme sciţii-massageţi (înrudiţi cu iuecizii din cronicile chineze), s-a încheiat prin zdrobirea perşilor şi prin moartea lui Cirus (anul 529 î.e.n.). După moartea lui Cirus, fiul său Cambize a cucerit Egiptul, iar pe timpul lui Darius (521—486) perşii au cucerit malul drept al Indului, pătrunzând în bazinul cursului superior al fluviului Sîr-Daria (în valea Fergana).

Aşadar, dincolo de hotarele podişului Iran, vechii perşi au descoperit cea mai mare parte a teritoriului din Asia centrală, dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria, precum şi lanţurile de munţi care-l străjuiesc la sud. Înspre nord-vest, Darius I a încercat să cucerească stepele de pe ţărmurile Mării Negre (în jurul anului 512 î.e.n.), dar a fost înfrânt de sciţii din această regiune şi s-a retras.

Mai izbutite au fost expediţiile lui spre apus, care s-au încheiat prin cucerirea strâmtorilor Mării Negre şi a Traciei de nord, precum şi a peninsulei Barka (Cirenaica, la apus de Egipt).

De numele lui Darius I este legată organizarea a două importante expediţii pe mare: una, cea de apus, a ocolit litoralul de sud-est al Europei, de la strâmtorile Mării Negre până la golful Taranto (Italia de sud, sau Marea Grecie cum i se spunea pe atunci); cealaltă expediţie, de răsărit, comandată de Skilak din Carianda, a coborât pe Ind (probabil de la gurile Kabulului), a ieşit în Marea Arabiei, a ocolit Arabia şi şi-a încheiat călătoria care a durat 30 de luni (aproximativ 510—508 î.e.n.) lângă golful Suez din Marea Roşie. În felul acesta s-a demonstrat că se poate stabili legătura directă, pe mare, între regiunile periferice din apus şi răsărit ale marelui imperiu persan.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici