Sciţia descrisă de Herodot

Sciţia descrisă de Herodot

Prima descriere despre Sciţia şi a popoarelor din această regiune, care a ajuns până la noi, aparţine lui Herodot.

Herodot începe descrierea râurilor din Sciţia cu Istros (Dunărea), care „curge prin întreaga Europă şi îşi are izvorul la celţi”. El socoteşte Istros drept cel mai mare dintre fluviile cunoscute, fiind totdeauna bogat în apă, atât vara cât şi iarna.

După Istros, cel mai mare dintre râurile scitice este Borysthenes (Niprul). Herodot nu se înşeală arătând că Borysthenes curge dinspre nord, dar nu spune nimic despre pragurile lui, de unde rezultă că nu le cunoştea. „În apropiere de mare el se uneşte cu râul Hypanis şi se varsă într-un lac comun” (IV, 35).

Este cert că aici, prin Hypanis, Herodot înţelege Bugul de sud, iar prin „lacul” în care se varsă Bugul de sud şi Niprul el înţelege desigur limanul Nistrului.

Pe ţărmul stâng al cursului inferior al fluviului Borysthenes s-ar afla regiunea păduroasă Hilea. Până la Hilea trăiesc sciţii agricultori, iar dincolo de ea — sciţii nomazi, crescători de animale.

„Toată această ţară, cu excepţia regiunii Hilea, este lipsită de păduri. Nomazii ocupă o regiune care se întinde spre răsărit pe o distanţă de 14 zile de drum, până la râul Gerrhos” (IV, 19).

„Dincolo de râul Gerrhos se aflau aşa-numitele posesiuni regale; acolo trăiesc sciţii cei mai viteji şi mai numeroşi, care pe ceilalţi sciţi îi consideră drept sclavi ai lor. Spre sud, ei se întind până în peninsula Taurică (Crimeea), iar spre răsărit… posesiunile lor ajung, în parte, până la râul Tanais (Don)” (IV, 20).

Ţara locuită de sciţi se termină la Don. Dincolo de Don trăiesc sauromaţii (sarmaţii), care ocupă o regiune din stepă pe o distanţă de 15 zile de drum, începând de la gurile Donului spre nord. Pe timpul lui Herodot, grecii nu cunoşteau Volga (ea este pomenită pentru prima dată de Ptolemeu în secolul al II-lea al erei noastre, sub numele finic de Rha).

Ei cunoşteau, pare-se, destul de bine numai cursul inferior al râurilor scitice, de la Nistru la Don, dar auziseră de la triburile cu care făceau negoţ povestiri — uneori fantastice — despre regiunile împădurite şi „pustii”, situate la nord de zona de litoral şi despre locuitorii acestor regiuni: „neurii” — vârcolaci, care în fiecare an se prefac pe câteva zile în lupi; „androfagii” — nomazi canibali; „budinii”, roşcovani şi cu ochi albaştri, „care se hrănesc cu păduchi”; vânătorii „thyssageţi”, din ţara cărora izvorăsc patru râuri care se varsă în lacul Maeotis; „melanhlenii” („mantii negre”); vânătorii „iyrci”, pe care comentatorii îi identifică prin asemănare a numelor cu iugrii din cronicile vechi ruseşti.

După Herodot, partea din Sciţia cunoscută de greci „reprezintă o câmpie cu un strat gros de pământ negru”; dincolo de ea se întinde „un pământ pietros şi accidentat”.

„Dacă străbaţi o bucată bună de drum prin această ţară cu relief neregulat, dai de locuitorii din regiunile situate la poalele unor munţi înalţi; se spune că, atât bărbaţii, cât şi femeile sunt pleşuvi din naştere, au nasul plat şi fălci mari; graiul lor e deosebit; se îmbracă la fel ca sciţii, dar se hrănesc cu fructele arborilor… numele lor este agripei… Aşadar, până la pleşuvi ţara este cunoscută, iar despre popoarele care trăiesc dincolo de ei nimeni nu poate să spună nimic sigur, căci ele sunt separate de munţi înalţi şi inaccesibili şi nimeni nu trece peste aceşti munţi…” (IV, 23—25).

„…Mai la nord de ţara de care ne ocupăm ninge totdeauna, dar vara — după cum e şi de aşteptat — mai puţin decât iarna… Iarna face ca regiunile nordice ale acestui continent să fie de nelocuit… Aceste informaţii privesc regiuni foarte îndepărtate” (IV, 31).

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici