Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici
Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici
Învăţaţii greci legau teoria sfericităţii Pământului de studierea deosebirilor dintre anotimpuri în diferite ţări şi, ca urmare, a rezultat împărţirea globului pământesc în zone. Strabon, care era şi el un adept al teoriei sfericităţii Pământului, teorie pe care o lega direct de împărţirea globului pământesc în zone, ne furnizează mult material preţios cu privire la istoricul acestei probleme.
El citează numele unora dintre predecesorii săi, printre care şi Poseidonios. Acesta din urmă, în afara împărţirii Pământului în cinci zone necesare pentru observaţii astronomice, propunea şi o altă împărţire, mai complicată, în nouă zone: trei nelocuite — una ecuatorială şi două polare — şi şase locuite — două reci, două temperate şi două subtropicale.
Strabon era de părere că pentru orice scopuri ştiinţifice este suficientă împărţirea Pământului în cinci zone: ecuatorială — „de nelocuit din cauza arşiţei”, două polare — „de asemenea de nelocuit, din cauza frigului” şi două „mijlocii — temperate şi locuite” (II, 3, § l).
Teoria lui Poseidonios despre Oceanul Mondial unic îndreptăţea speranţa că într-o zi se va putea ajunge pe mare în cele trei zone locuite din emisfera sudică. Pentru adepţii acestei teorii, zona ecuatorială nelocuită nu putea să constituie o barieră de netrecut, care să împiedice pătrunderea în regiunile locuite ale emisferei sudice — „lumea cealaltă”; pentru aceasta trebuiau ocolite pe mare pustiurile ecuatoriale, „lipsite de viaţă”.
Pentru adepţii lui Ptolemeu, însă, aceasta era o acţiune fără perspective de reuşită, căci Ptolemeu, deşi accepta împărţirea globului pământesc în zone, nega existenţa unui ocean care înconjură uscatul.
Toţi geografii antici, indiferent de şcoala din care făceau parte, trăgeau din teoria sfericităţii Pământului concluzia că există un uscat ipotetic care ocupă o parte însemnată sau chiar cea mai mare parte a emisferei sudice.
Unii (de pildă Mela) îşi închipuiau că în sud se află un continent înconjurat din toate părţile de ocean; alţii — că o suprafaţă imensă de uscat înconjură Oceanul Indian (Ptolemeu). Mai târziu, acest continent sudic a căpătat denumirea de „Terra australis”.
Existau şi alte considerente teoretice în sprijinul existenţei continentului „Terra australis”. Învăţaţii presupuneau că dacă în emisfera nordică există o masă continentală uriaşă, care în mod convenţional se împarte în trei continente, în emisfera sudică trebuie să existe o masă identică, pentru „echilibru”… Şi întrucât, după cum spunea Eratostene, „Pământul locuit trebuie să aibă, în concordanţă cu natura, lungimea cea mai mare între apusul şi răsăritul soarelui”, şi continentului sudic i se dădea o anumită formă, şi anume el era alungit mult mai mult în direcţia est-vest decât spre sud.
Această ipoteză care a apărut cu cel puţin două secole înainte de era noastră, s-a dovedit foarte viabilă şi s-a menţinut timp de peste 2000 de ani, până la călătoria întreprinsă de James Cook în jurul lumii, prin apele antarctice ale emisferei sudice, adică până în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea.
Ca şi alte câteva mari erori geografice, această ipoteză a jucat un rol însemnat în istoria descoperirilor geografice. Uriaşul continent sudic, despre care se credea că se întinde în Oceanul Pacific de la latitudinile ecuatoriale până la polul Sud, a fost căutat de spanioli în secolul al XVI-lea, şi la începutul secolului al XVII-lea, de olandezi la mijlocul secolului al XVII-lea şi de englezi şi francezi în secolul al XVIII-lea.
În căutarea lui s-au făcut o serie de descoperiri remarcabile. Succesiv au fost considerate ca margine tropicală nordică a continentului sudic: Noua Guinee, insulele Solomon, Noile Hebride, Noua Olandă (care în secolul al XIX-lea a primit numele de Australia) şi Noua Zeelandă.
Continentul sudic se îngusta treptat, se îndepărta de ecuator spre tropicul sudic, iar de acolo spre zona temperată (Noua Zeelandă). Cook l-a împins şi mai departe, dincolo de Cercul polar de sud. Acolo, continentul sudic a fost descoperit la începutul secolului al XIX-lea de expediţia rusă a lui Bellingshausen şi Lazarev. Mai târziu el a primit numele de Antarctica.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Împărţirea globului pământesc în zone de către grecii antici
