Descoperirea şi colonizarea Groenlandei
Descoperirea şi colonizarea Groenlandei
În jurul anului 920, normandul Gunnbjörn, care se îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus şi a descoperit o serie de insule mici, denumite într-o legendă islandeză „insuliţele de coastă Gunnbjorn”.
În zare, dincolo de aceste insule, se vedea un pământ muntos acoperit de zăpadă şi gheaţă, de care el nu s-a putut apropia din pricina gheţarilor. În jurul anului 980, în aceeaşi regiune, un grup de normanzi a fost nevoit să-şi petreacă iarna pe nişte insuliţe (Skär) pe care le-au luat drept insuliţele lui Gunnbjorn. Întorşi în patrie ei au confirmat că dincolo de ele se află un pământ întins.
În timpul acesta, în Islanda, trăia Erik Raude (Erik cel Roşu), care fusese alungat din Norvegia pentru că săvârşise o crimă. Dar nici aici el nu s-a înţeles cu oamenii şi a fost surghiunit pe trei ani din pricina „caracterului său nestăpânit”.
În jurul anului 982, Erik a plecat cu câţiva oameni credincioşi să caute pământul cel mare din apus. Mai verosimil pare că Erik a plecat din Islanda de-a dreptul spre vest între paralelele de 65—66° latitudine nordică şi la aceste latitudini îndepărtate a văzut pământ.
După o serie de încercări nereuşite de a-şi croi drum printre gheţuri, Erik a pornit de-a lungul coastei spre sud-vest, parcurgând aproape 650 km, până a atins extremitatea sudică a pământului pe care l-a cercetat (capul Farvel, sau Farewell, în dreptul paralelei de 60° latitudine nordică). Erik şi tovarăşii săi de drum au debarcat pe o insuliţă dincolo de acest carp şi au petrecut acolo iarna.
În cursul verilor din cel de-al doilea şi al treilea an de exil, Erik a cercetat pe o distanţă de peste 600 km (aproximativ între paralelele de 60—65° latitudine nordică) ţărmul apusean al ţării, acoperit de un gheţar uriaş şi brăzdat de fiorduri adânci.
Erik a studiat coasta ca un bun gospodar, ţinând seama într-un mod uimitor de condiţiile naturale ale ţării. Iată ce scria în această privinţă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, danezul Rink Hinrik Johan, un mare cunoscător al naturii şi istoriei Groenlandei, care a trăit acolo mulţi ani: „…Dacă izbuteşti să ajungi până la ţărm, pătrunzi într-un labirint de stânci, insuliţe, capuri abrupte şi golaşe pe care viaţa nu este posibilă din lipsă de mijloace de existenţă.
Nenumărate golfuri, şerpuind între insule şi peninsule, pătrund în interiorul ţării şi acolo, la capătul lor, la 50—60 km şi chiar mai departe de gura golfului, se deschide o mică regiune de şes care putea să li se pară [normanzilor]… bună pentru colonizare.
Este uimitor însă cum găseau ei aceste terenuri răzleţe prielnice pentru locuit… Acum noi cunoaştem amănunţit această coastă, dar cu toate că au trecut mai bine de 100 de ani de când există aici aşezări daneze, nu s-au putut găsi pentru colonişti locuri mai prielnice decât cele indicate de Erik”.
Aşadar, după căutări care au durat doi ani, Erik a găsit pe coasta de sud-est, cercetată de el pe o distanţă destul de mare, câteva porţiuni de şes, relativ bine apărate împotriva vânturilor reci şi acoperite în timpul verii de vegetaţie.
Contrastul dintre pustiul de gheată înconjurător şi aceste regiuni era atât de mare, încât Erik a denumit coasta Groenlanda — „Pământul verde”, un nume nu prea potrivit pentru uriaşa insulă cu o suprafaţă de peste 2.000.000 km2, din care numai 15% este neacoperită de gheţuri.
O legendă islandeză afirmă că prin „denumirea prietenoasă” Erik a vrut să-i înşele pe islandezi, pentru a-i convinge să vină să trăiască pe noul pământ cu climă aspră. Dar numele dat de Erik se referea la început numai la regiunile într-adevăr ospitaliere descoperite de el pe coasta de sud-vest şi abia mai târziu a fost extins asupra întregii insule.
În anul 985 Erik s-a întors în Islanda. Recrutarea coloniştilor s-a făcut cu foarte mult succes. În anul următor (986) el a condus spre apus o flotilă alcătuită din 25 de vase. În timpul unei furtuni care s-a dezlănţuit pe drum, intre Islanda şi Groenlanda, câteva vase au pierit, alte câteva s-au întors înapoi, dar cea mai mare parte din ele — 14 vase — pe care se aflau vreo 500 de colonişti au ajuns în Groenlanda de sud.
Ei s-au aşezat în locurile indicate de Erik. El însuși a ales pentru întemeierea unei aşezări o regiune de pe coasta sudică (în dreptul paralelei de 61° latitudine nordică), la capătul unui fiord unde se află astăzi localitatea Julianehaab.
În cursul secolelor X—XI, pornind de pe ţărmul de sud, normanzii s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean al Groenlandei până la cercul polar de nord. Ei s-au aşezat în grupuri mici, în locurile ferite din fundul fiordurilor. Coloniştii aduseseră cu ei animale domestice, dar principala lor îndeletnicire nu a fost creşterea vitelor, ci pescuitul şi vânătoarea.
În căutarea animalelor marine, ei au navigat departe spre nord, de-a lungul coastei apusene, ajungând până la paralela de 73°. Ei au căutat să înainteze spre nord şi de-a lungul ţărmului răsăritean al Groenlandei, aproape inaccesibil din pricina gheţurilor, s-au îndeletnicit şi aici cu vânătoarea de mamifere marine dar nu au întemeiat nici o aşezare permanentă.
Aşezările normande de pe coastele de sud şi sud-vest ale Groenlandei, între 60 şi 65° latitudine nordică, au dăinuit aproape 400 de ani. În secolul al XIII-lea, când colonia a ajuns la cea mai mare înflorire, pe această coastă existau 280 de aşezări, e drept foarte mici.
Având nevoie de grâne, lemn şi obiecte de fier, coloniştii erau siliţi să menţină o legătură permanentă cu Islanda. În schimbul mărfurilor care le erau necesare, coloniştii expediau prin Islanda în Europa blănuri, piei de mamifere marine, colţi de morsă, fanon de balenă etc.
Atât timp cât Islanda a fost independentă, colonia din Groenlanda s-a dezvoltat. În secolul al XIII-lea, populaţia europeană se cifra (după diferite calcule) la 3.000—6.000 de oameni. După anexarea Islandei la Norvegia (1281), situaţia coloniştilor din Groenlanda s-a înrăutăţit simţitor. Le lipseau adesea lucrurile cele mai necesare, întrucât vasele islandeze îi vizitau din ce în ce mai rar.
Situaţia coloniştilor a devenit desperată la sfârşitul secolului alâ XIV-lea, când şi Norvegia şi-a pierdut independenta, trecând sub stăpânirea Danemarcei. Regii danezi au proclamat comerţul cu insulele din nord-vest drept monopol al lor.
Ei menţineau o legătură permanentă cu insulele Feroe şi cu Islanda, dar în îndepărtata Groenlanda nu permiteau să se expedieze din Danemarca decât o corabie pe an, care adesea nici nu ajungea până la insulă. Islandezilor li s-a interzis să navigheze până în Groenlanda.
În cele din urmă Groenlanda a fost complet părăsită. Neavând lemn, nici fier, coloniştii nu puteau să construiască corăbii noi şi să le repare pe cele vechi. Din pricina lipsei de pâine, ei au început să se îmbolnăvească1. Cei mai mulţi dintre colonişti au murit; restul s-au sălbăticit şi s-au amestecat cu eschimoşii de prin partea locului.
Descoperirile făcute de normanzi în partea de nord-vest a Oceanului Atlantic au fost înfăţişate în 1427 pe o hartă a danezului Klaudius Klausen Svart, mai cunoscut sub porecla latină de Claudius Clavius Niger. Această hartă s-a păstrat. Este interesant că pe ea Groenlanda este înfăţişată ca o parte a Europei.
Fără îndoială că şi celelalte ţinuturi descoperite de normanzi la sud de Groenlanda erau socotite drept insule europene, şi nu ţărmuri ale „Lumii Noi”. Până în epoca marilor descoperiri, nu putea să apară ideea unui nou continent apusean, pe care nu l-au cunoscut „nici măcar cei din antichitate”.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici
