Cuceririle arabilor şi căile lor comerciale în evul mediu

Cuceririle arabilor şi căile lor comerciale în evul mediu

În secolul al VII-lea e.n. arabii care locuiau în peninsula Arabică au început să-şi extindă puterea şi noua lor religie „mahomedană” sau „musulmană” — islamul (în limba arabă — supunere) asupra unui teritoriu imens.

Spre răsărit ei au cucerit întregul podiş al Iranului şi Turkestanul; la nord de peninsula Arabică au pus stăpânire pe Mesopotamia, pe podişul Armeniei şi pe o parte din Caucaz; la nord-vest au ocupat Siria şi Palestina; la vest au cucerit întreaga Africă de nord. În anul 711 arabii au trecut strâmtoarea Gibraltar, care de atunci a început să poarte acest nume arab şi în câteva luni au cucerit aproape întreaga peninsulă Iberică.

În felul acesta, în secolul al VIII-lea e.n. cuceritorii arabi stăpâneau ţărmurile de apus, de sud şi de răsărit ale mării Mediterane, ţărmurile mării Roşii şi ale golfului Persic şi coasta nordică a mării Arabiei.

Ei s-au stabilit, de asemenea, de-a lungul principalelor drumuri pe uscat care legau Europa de răsărit, prin Asia centrală sau prin Caucaz şi podişul Iranului, cu India, precum şi de-a lungul părţii apusene a Marelui drum al mătăsii. Datorită acestui fapt, arabii au devenit intermediari în comerţul Europei cu întreaga Asie de sud şi sud-est, precum şi cu China.

Încă din antichitate şi la începutul evului mediu, arabii au jucat un rol foarte important în comerţul dintre ţările situate în jurul Oceanului Indian. Ei au ocupat poziţiile cheie pe marile drumuri comerciale din partea de răsărit a Oceanului Indian şi-au devenit stăpâni deplini în partea lui apuseană.

Pe la mijlocul secolului al VIII-lea ei au descoperit în zona apuseană a Oceanului Indian insulele Comore şi s-au instalat temeinic aici. În jurul secolului al IX-lea, au descoperit Madagascarul şi au stabilit relaţii comerciale cu populaţia malaieză locală. Mai târziu au înfiinţat o factorie comercială pe mica insulă Mozambic, situată în dreptul ţărmului african al strâmtorii largi care desparte Madagascarul de continent. Mozambicul a devenit punctul cel mai sudic ocupat de arabi în Africa.

Vasele arabe din evul mediu erau construite din trunchiuri de cocotieri. „Vasele lor sunt proaste şi multe se scufundă pentru că nu sunt bătute în cuie de fier, ci legate cu frânghii făcute din scoarţa nucilor indieni [cocos]… Aceste frânghii sunt rezistente şi nu putrezesc în apă sărată. Corăbiile au un catarg, o pânză şi o vâslă; ele nu sunt acoperite. Vasele sunt încărcate cu mărfuri peste care se întind piei, iar pe acestea se aşază caii duşi spre a fi vânduţi în India… Navigaţia cu aceste corăbii este periculoasă, căci în marea Indiană sunt furtuni dese, din care cauză multe din ele pier” (Marco Polo, cap. 37).

Corăbiile arabe, uşoare şi cu fundul plat, navigau lunecând de obicei de-a lungul ţărmurilor şi numai navigatorii arabi foarte experimentaţi îndrăzneau să traverseze cu ele Oceanul. Într-unul din porturile de pe ţărmul strâmtorii Ormuz, mulţi negustori arabi îşi transbordau mărfurile pe jonci chinezeşti sau pe mari corăbii comerciale chinezeşti.

Pe acestea din urmă se afla totdeauna o puternică pază militară care le apăra de piraţii aciuaţi în golfurile mici şi ferite ale insulelor asiatice. Corăbiile chinezeşti din evul mediu erau prevăzute cu aruncătoare de flăcări care azvârleau păcură aprinsă. Din strâmtoarea Ormuz negustorii mergeau de-a lungul ţărmului nordic al mării Arabiei spre India, apoi de-a lungul coastei Malabar, spre Ceylon.

De aici coteau spre nord-est şi înaintau de-a lungul coastei Coromandel (răsăritene) a peninsulei India. Uneori corăbiile cu negustori arabi ajungeau până la delta Gangelui, iar apoi coteau spre ţărmul Indochinei. De cele mai multe ori, însă, ele nu mergeau decât până la vărsarea râului Kistan, iar apoi traversau golful Bengal şi înaintau spre est până la insulele Adamane.

De aici corăbiile mergeau în direcţia sud-est pe lângă insulele Nicobare, spre ţărmul nordic al Sumatrei. Mai departe, drumul ducea prin strâmtoarea Malacca şi marea Chinei de sud spre China. Punctul cel mai nordic până unde ajungeau negustorii arabi care navigau pe vas chinezeşti era probabil portul Ganpu de lângă oraşul Hanciu, în provincia Ceţzian.

Din ţările asiatice se trimeteau în Europa, prin oraşele comerciale arabe, foarte multe mărfuri. Dar ţările arabe propriu-zise furnizau relativ puţine mărfuri. În general, ele vindeau în Europa mărfuri aduse de peste mări, din îndepărtatele „Indii”, prin golful Persic, la Bagdad sau prin marea Roşie spre istmul Suez.

De la Bagdad şi de pe ţărmul sudic al istmului Suez mărfurile indiene erau transportate cu cămilele în oraşele siriene sau în Alexandria din Egipt, în această perioadă, Alexandria cunoaşte cea de-a doua înflorire (după epoca elenistică) şi devine din nou unul dintre cele mai însemnate porturi din Marea Mediterană. Principalele mărfuri indiene erau ţesăturile scumpe, fildeşul, pietrele preţioase şi perlele, dar mai ales mirodeniile.

În Europa medievală, vitele erau tăiate în masă toamna târziu, când începea să dispară nutreţul de pe păşuni. Carnea se săra şi se ţinea în butoaie. Se foloseau multe condimente şi mirodenii, pentru ca ea să nu-şi piardă gustul şi să nu se strice. Aceste mirodenii erau preţuite pe pieţele din Europa de vest ca aurul. Mirodeniile tropicale nu existau pe atunci decât în Asia de sud şi sud-est. În comerţ, primul loc îl ocupa piperul.

El era răspândit aproape în toate regiunile tropicale ale Asiei, dar se cultiva cel mai mult pe coasta Malabar. În afară de aceasta, Malabarul mai dădea ghimber şi cardamonă (Ellettasia cardamonna). Indonezia furniza cuişoare şi nucşoară, iar Ceylonul, scorţişoară. Tot acest comerţ indian cu Europa era monopolizat de arabi.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici