Prinţul Henric navigatorul
Prinţul Henric navigatorul
La expediţia portugheză de la Ceuta din 1415 a participat prinţul Henric (n. 4 March 1394 – d. 13 November 1460) (infantele Henrique) în vârstă de 20 de ani, poreclit după multe secole (în secolul al XIX-lea) Navigatorul, deşi n-a întreprins niciodată vreo călătorie mai lungă, ci s-a ocupat doar cu organizarea expediţiilor maritime.
La Ceuta el a obţinut unele informaţii exacte despre Africa de vest: a aflat astfel că la sud de munţii Atlas se întinde uriaşul pustiu Sahara, în care se întâlnesc oaze locuite.
A aflat, de asemenea, că maurii de prin partea locului trimit caravane prin pustiu, spre un fluviu mare, şi aduc de acolo aur şi sclavi negri. Dincolo de zona deşerturilor, în Africa occidentală curg într-adevăr două fluvii mari: unul spre vest — Senegalul, iar altul spre est — Nigerul. În secolul al XV-lea, cele două fluvii erau confundate între ele şi se credea chiar că sunt legate de Nil.
În mintea lui Henric Navigatorul aceste informaţii s-au împletit cu legenda biblică despre ţara Ofir, de unde regele Solomon şi-ar fi procurat aurul pentru construirea templului din Ierusalim. El a hotărât să ajungă cu orice preţ, pe mare, în ţara aurului şi a sclavilor, trimiţându-şi corăbiile de-a lungul ţărmului apusean al Africii. În tot cursul vieţii sale el a căutat cu o perseverenţă excepţională să atingă acest scop.
Timp de mai bine de patruzeci de ani (a murit în 1460), Henric a trimis o expediţie după alta pentru cercetarea ţărmurilor atlantice ale Africii, precum şi după aur şi sclavi.
După ce s-a întors din Ceuta în patrie, Henric a devenit conducătorul („Marele maestru”) ordinului portughez al lui Crist, organizaţie semi-militară şi semi-monahală, care dispunea de sume uriaşe de bani. Henric s-a retras la Sagres — localitate situată în sud-vestul Portugaliei, lângă capul São Vicente — unde a întemeiat cu fondurile ordinului un observator şi o şcoală de navigaţie.
Deoarece marinarii portughezi nu ştiau să folosească hărţile maritime şi cu atât mai puţin să le întocmească, el a invitat profesori-cartografi, evrei din Catalonia, originari din insulele Baleare.
Istoricii burghezi au creat o legendă în jurul virtuţilor lui Henric Navigatorul, dându-i o aureolă de sfânt. „Buzele lui n-au cunoscut vinul şi… nu s-au atins niciodată de buze femeieşti… Nici unul dintre cei care l-au jignit n-au auzit de la el vreun cuvânt de ocară” (O. Peschel).
Se pretinde că Henric ar fi fost „plin de dragoste pură” pentru ştiinţă, „credincios visului nobil” despre India, unde milioane de păgâni ar putea fi convertiţi la Creştinism. Nu există însă nici o dovadă că prinţul ar fi fost călăuzit de asemenea simţăminte. India era foarte departe, pe când sclavii şi aurul din Africa erau în orice caz mult mai aproape.
Totuşi, cam în jurul anului 1440, după ce a citit „Cartea” lui Marco Polo, prinţul a propus căpitanilor săi să adune informaţii despre calea maritimă spre India şi despre ţara creştină africană a „regelui-preot Ioan” — Etiopia.
Foarte curând după aceea, portughezii au reuşit să ajungă până la capul Bojador (26° latitudine nordică), situat la două sute de kilometri sud de insulele Canare. Capul Bojador, în jurul căruia se învolburau talazuri înspumate, înainta departe în marea presărată cu recife, iar în largul mării portughezii nu se încumetau încă să iasă.
De altfel, nici ţărmurile acestui cap nu aveau nimic atrăgător, deoarece Sahara ajunge aici chiar până la ocean. Nicăieri nu se zărea vreun petec de verdeaţă sau vreo aşezare omenească.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand
