Descoperirea ţării Rio de Oro şi începutul negoţului de sclavi portughezi
Descoperirea ţării Rio de Oro şi începutul negoţului de sclavi portughezi
În 1434, Gil Eannes, acuzat că face contrabandă cu sclavi răpiţi din insulele Canare, a ocolit capul Bojador şi, pentru a-şi răscumpăra vina, a adus de acolo prinţului Henric… flori, ca dovadă că şi acolo viaţa este posibilă.
În 1435 el a înaintat departe spre sud, dincolo de capul Bojador, iar un curtean al lui Henric, Affonso Gonçalves Baldaya, a navigat şi mai departe şi a descoperit în dreptul tropicului nordic un golf care pătrundea adânc în uscat.
Ulterior, însă, înaintarea spre sud a devenit mai lentă şi abia în 1441 portughezii Antão Gonçalves şi Nuno Tristão au ajuns până la capul Blanco (denumirea spaniolă; în portugheză Branco = Alb).
Această regiune, pustie în aparentă, era locuită; când debarcau portughezii puneau uneori pe fugă pe pescarii mauri. Din ordinul prinţului, Gonçalves a adus de acolo „zece negri, bărbaţi şi femei”. Prinţului i-a dat speranţe şi faptul că el a adus şi puţin nisip aurifer.
Portughezii au cercetat văile secate ale unor râuri de mult dispărute, pe care le întâlneau adesea în această regiune de litoral, dar n-au găsit acolo nici măcar urme de aur. Totuşi, această regiune tristă şi lipsită de apă — partea de vest a pustiului Saharei care se întinde de la povârnişurile de sud-vest ale munţilor Atlas până la capul Blanco — a fost denumită de portughezi, ca şi golful — Râul de Aur (în spaniolă Rio de Oro).
Până atunci, expediţiile lui Henric au fost vădit deficitare. Prinţul cheltuise fonduri uriaşe pentru a descoperi nişte insule nelocuite în Oceanul Atlantic şi teritorii aproape nelocuite pe ţărmurile lui.
De aceea, tot mai frecvent i se făceau lui Henric mustrări aspre pentru cheltuirea fără socoteală a fondurilor ordinului lui Crist. În sfârşit, în 1443 o expediţie portugheză condusă de Nuno Tristão a ocolit capul Blanco şi a descoperit un grup de insuliţe nisipoase şi joase — Arguin.
În întâmpinarea portughezilor au ieşit zeci de luntri făcute din trunchiuri de copaci, în care se aflau pescari aproape goi. Tristão a capturat aici vreo treizeci de sclavi, pe care i-a vândut cu un preţ foarte mare la Lisabona. Feţele lor păreau oribile portughezilor, dar trupurile zvelte şi muşchiuloase erau minunate.
„Au cap de satir şi corp de Antinous” — scriau contemporanii despre aceşti „negri”. În anul următor (1444) au plecat spre Arguin şase corăbii sub comanda lui Lanzarote, un alt curtean al prinţului. Cuviosul prinţ şi-a rezervat o cincime din profituri.
Un cronicar portughez spune că „în sfârşit domnul, cel care recompensează faptele bune, a găsit cu cale ca pentru marile necazuri îndurate în slujba sa, să le dăruiască o zi victorioasă, glorie pentru muncă şi răsplata pagubelor, întrucât au fost prinşi în total 165 de bărbaţi, femei şi copii”.
Dar după această „zi victorioasă” vânătoarea de sclavi n-a mai fost atât de izbutită, pentru că locuitorii se împrăştiau cuprinşi de panică. Totuşi, Lanzarote a adus două sute treizeci şi cinci de sclavi. Din cheltuitor nechibzuit, Henric s-a transformat într-un erou în ochii nobililor şi negustorilor portughezi.
Ulterior, cucernicul prinţ, dacă nu a introdus chiar el, în orice caz a încurajat dresarea câinilor pentru prinderea oamenilor. Discipolii lui Henric îi torturau pe negrii surprinşi pe ţărm, pentru ca aceştia să le arate drumul spre satele lor.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand
