Diogo Cão şi descoperirea Congo-ului şi Angolei

Diogo Cão şi descoperirea Congo-ului şi Angolei

La sfârşitul anului 1481 şi la începutul anului 1482, regele portughez João al II-lea a trimis sub comanda lui Diogo Azanbuja o flotilă spre Coasta Aurului pentru a întemeia acolo o colonie.

Azanbuja a construit fortul São Jorge da Mina („Mina sfântului Gheorghe”), prescurtat La Mina, în regiunea căruia s-au descoperit mari zăcăminte de aur. Pentru extracţia aurului era nevoie de mulţi sclavi şi de aceea din La Mina erau trimise corăbii spre sud în căutarea unor noi regiuni pentru vânătoarea de negri.

În cadrul expediţiei lui Azanbuja, una din caravele era comandată de Diogo Cão. Despre el s-au păstrat foarte puţine date, de altfel şi acestea contradictorii, în care cronologia evenimentelor este confuză.

Versiunea cea mai demnă de crezare aparţine unui tovarăş al său de drum, geograful bavarez Martin Behaim, care consideră că această călătorie a lui Cão în cursul căreia s-au făcut mari descoperiri, a avut loc în anii 1484— 1486.

Ieşind din portul La Mina şi ocolind capul Lopez (în dreptul paralelei de 1° latitudine sudică), Cão a înaintat apoi spre sud-est cale de 700 de km. În această regiune apa se deosebea mult la culoare de cea din largul oceanului, părea amestecată cu apă dulce şi Cão a ajuns la concluzia justă că se află în apropierea gurilor unui fluviu foarte mare.

Astfel au fost descoperite gurile fluviului Congo. Cão a debarcat pe ţărm (la paralela de 6° latitudine sudică) şi a aşezat acolo un padrão — stâlp de piatră cu stema portugheză, cu numele regelui şi al navigatorului şi cu data descoperirii.

El a numit marele curs de apă „râul Padrão” (Rio do Padrão), dar acum, acest nume s-a păstrat numai pentru capul sudic din estuarul fluviului Congo (Punta do Padrão). Pe ţărm, Cão a întâlnit negri din triburile bantu şi a făcut cu ei „târg mut”, căci limba acestora răspândită pe atunci în întreaga Africă ecuatorială şi într-o parte a Africii de sud nu avea nimic comun cu dialectele negrilor din golful Guineea pe care portughezii îi foloseau ca tălmaci.

Cão a trimis câţiva marinari în sus pe „râul Padrăo”, pentru a stabili relaţii cu „regele” local; în acel moment, pe ambele maluri ale fluviului, în zona litoralului, exista un mare stat de tip prefeudal — Congo — iar acest nume a trecut şi asupra fluviului.

După ce solii s-au întors (nu s-a stabilit cu ce rezultate), Cão şi-a continuat călătoria spre sud şi a străbătut în această direcţie încă vreo 2.000 de km, aşezând cel puţin alte două padrão: unul în dreptul paralelei de 13°5′ latitudine sudică pe coasta Angolei, iar altul în dreptul paralelei de 22° latitudine sudică, pe capul Cross, adică în Africa de sud-vest (în secolul al XIX-lea s-au găsit toate cele trei padrão şi, în plus, între ele, resturile unui al patrulea).

Aşadar, Cão a descoperit coasta apuseană a Africii de la sud de ecuator, înainte necunoscută, pe o întindere de 20° latitudine. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Cão mai târziu. După o versiune el ar fi murit în sud-vestul Africii, iar după alta s-ar fi întors în 1486 în Portugalia.

P.S.: În jurul anului 1480, Martin Behaim (1459—1507), originar din Nürnberg, s-a stabilit împreună cu un grup de flamanzi în insulele Azore; el a participat la expediţia lui Cão, după cât se pare, în calitate de astronom. Mai târziu, în 1492, a fost la Nürnberg, unde a construit un glob mare („Mărul pământului”) — cel mai vechi dintre globurile ce s-au păstrat până astăzi.

Pe glob există o serie de inscripţii, printre care şi cele referitoare la expediţia lui Cão. Istoricii germani ai epocii marilor descoperiri au exagerat adesea importanţa lui Behaim, dar cei mai de seamă dintre ei — bavarezii O. Peschel şi S. Ruge — au arătat că pe globul lui M. Behaim greşelile în ceea ce priveşte indicarea latitudinii anumitor puncte ajung până la 16°, în timp ce pe alte hărţi din acea vreme ele depăşesc rar 1°. Prin urmare, spun ei, „Behaim a fost un învăţat mediocru şi un prost cosmograf” şi remarcă ironic: „…portughezii n-au tras prea mari foloase de pe urma erudiţiei concetăţeanului nostru”.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand