Antiohia
Antiohia
Antiohia – cetate fondată de Antigonus, general al lui Alexandru Macedon, şi mărită în 307 î.H. de Seleucus, un alt general al aceluiaşi, care a denumit-o după numele soţiei sale, Antiohia, de origine tracă. Cetatea ar fi fost făcută pe locul uneia persane, numită de greci Artemis Persana, iar de localnici Meroe (alta decât Meroe din Africa, la cataractele Nilului).
Mai târziu romanii au numit această Antiohia „de pe Orontes”, după numele râului care trecea pe acolo, spre a o deosebi de multe alte Antiohii ale lumii antice: Mygdonia, în vechea Mesopotamie, Pisidia, în Phrigya, în Lydia, în Troia, în Cydnus (care se numea şi Tarsus, după numele munţilor Tarsus, azi Caucaz), în Taurum (probabil Alep), în Susiana, Antiohia Semiramis (Accra, azi Akko, în Israel), Antiohia Margiana, azi Merv în Turkmenistan, oază în deşertul Kara Kum, Antiohia în Scythia (în Uzbekistan, lângă Taşkentul de azi) ş.a.
Situaţia lingvistică a Antiohiei pare să probeze faptul că ea transcende cu mult în timp şi spaţiu numele soţiei generalului Seleucus. Dimitrie Cantemir, care a studiat mai în profunzime migraţia toponimelor pe planetă, afirmă, în Istoria Imperiului Otoman, că ele migrează de la Est spre Vest, ca şi populaţiile, adică în sens invers mişcării de rotaţie a pământului, fiindcă această direcţie dă mai multă stabilitate mişcării (e vorba de civilizaţia calului, sub imperiul căreia suntem până astăzi) şi este mai favorabilă adaptarii organismului la un alt fus orar.
Aşa pare să se fi întâmplat şi cu numele Antiohiei, care vine dinspre centrul Asiei spre Asia Mică. Oricum, numele îl reproduce pe acela folosit de greci. Marea Antiohie, cetate creştină a începuturilor, a fost Antiohia pe Orontes, azi în Turcia, nu departe de graniţa cu Siria. Iar o legendă spune că Tigran, întemeietorul Armeniei, ar fi curtat-o pe frumoasa Antiohia, ceea ce, în ordine creştină, e adevărat, Armenia fiind creştină ca stat încă din 302 d.H.
Pentru creştinism este importantă din cauza celor trei drumuri ale sfântului Pavel (Saul, după numele ebraic), care, însoţit de Baraba cipriotul (semn al alianţei iniţiale a lumii din Mediterana de Est contra stăpânirii romane – de altfel chiar împărţirea în două a creştinismului poartă pecetea acestei falii iniţiale, pre-creştine. Răsăritenii simţeau creştinismul apusean ca pe o tentativă a Imperiului Roman de a-şi păstra identitatea iniţială şi de a-i domina).
Sf. Pavel a propovăduit creştinismul în sec. I d.H. mergând pe toată aria dintre Antiohia, Troia şi Cipru. Mai târziu cele şase cruciade (în principal ale Franţei) au consfinţit separarea creştinsmului în ortodox şi catolic. Antiohia a aparţinut Bizanţului şi ortodoxiei orientale. Nici chiar faptul că arabii au cucerit Ierusalimul (Salladin, 1187 d.H.), iar Constantinopolul a cerut ajutor Romei, n-a mai putut reface integritatea creştinismuluii. Schisma s-a pronunţat în 1204 d.H., iar urmaşii Bizanţului (mulţi refugiaţi în Cipru şi de acolo în zonele Veneto şi Friuli din Peninsula Italică) au reproşat întotdeauna Romei căderea cetăţii în mâinile otomanilor la 1453.