Formarea limbii române
Formarea limbii române
Formarea limbii române a început odată cu poporul român, pe teritoriul Daciei, de-a lungul mai multor secole, din limba latină vulgară (de la, vulgus = popor, spre deosebire de latina literară, cultă, în care sunt scrise textele literare, istorice, filozofice latinești), vorbită de romanii cuceritori și din limba dacilor băștinași, în următoarele condiții istorice:
După cucerirea Daciei de către romani în anul 106 al erei noastre, a urmat o intensă acțiune de colonizare a acestei noi provincii romane de la extremitatea nord-estică a imperiului, unde se intensificase pericolul invaziei popoarelor migratoare. Colonizarea și împroprietărirea în Dacia a veteranilor au consolidat poziția stăpânirii romane la nordul Dunării.
Limba latină vulgară vorbită în epoca aceea – care era mult mai simplă, dar nu radical diferită de limba latină cultă – a devenit limba oficială în administrație și în relațiile cu băștinașii. Faptul acesta este explicabil nu numai prin stadiul mai înaintat al culturii și civilizației romane, ci și prin nevoia găsirii unei modalității de comunicare între cuceritori și cuceriți. În decursul celor 165 de ani de stăpânire a Daciei de către romani, în limba acestora au pătruns multe cuvinte din limba vorbită de geto-daci autohtoni.
În urma conviețuirii îndelungate a geto-dacilor cu coloniștii romani și a înrudirii lor, s-a ajuns la contopirea elementului autohton, geto-dacii, cu cel roman, astfel încât, în anul 271, când administrația și armata romană s-au retras în sudul Dunării, procesul de contopire a băștinașilor cu romanii era foarte avansat. Din această populație daco-romană s-a format, în secolele următoare, poporul român, iar din limba latină vorbită de romanii cuceritori și din cea vorbită de geto-dacii autohtoni s-a plămădit limba acestui popor nou, format aici.
Începând din secolul al VI-lea, pe teritoriul de azi al României au pătruns grupuri de slavi, care au fost asimilați de populația daco-romană.
La venirea slavilor, limba română, în structura sa romanică, era formată.
Structura gramaticală a limbii române, este cea a limbii latine, iar vocabularul fundamental cuprinde 60-66% cuvinte de origine latină. Din lipsa unor documente scrise, este greu de stabilit care dintre cuvintele limbii române sunt de origine geto-dacă. Pe baza cercetărilor întreprinse până acum, peste 160 de cuvinte pot fi considerate de proveniență geto-dacă (de exemplu: baltă, barză, căciulă, cătun, fluier, mânz, moș, murg, pupăză, țap, țarc și altele).
Important este de reținut faptul că, în folosirea (adică frecvența, circulația) în vorbire a cuvintelor, cele de origine latină prezintă peste 80%, dovadă incontestabilă a latinității limbii române.
Cu toate particularitățile pe care le-a dobândit cu timpul, limba română rămâne înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, formând marea familie a limbilor romanice.
Ca urmare a formării ei în cea mai de răsărit dintre provincii romane, limba română ocupă un loc aparte printre limbile romanice.
Fiind izolată în estul Europei, limba română a conservat mai bine decât celelalte limbi romanice specificul roman al limbii cuceritoare, apropiindu-se, în multe privințe, de italiană, limba formată chiar pe teritoriul locuit inițial de romani.
Printre particularitățile care merită să fie menționate, enumerăm:
a) prezența sunetelor ă și î, inexistente în limbile romanice occidentale;
b) așezarea articolului hotărât la sfârșitul substantivelor și al adjectivelor, formând corp comun cu acestea;
c) păstrarea genului neutru, larg folosit în limba latină, dar dispărut în limbile romanice occidentale.
Sursa: Ion Popescu – Limba Română-Gramatică, Editura didactică și pedagogică București 1984 – Formarea limbii române
