Apogeul monarhiei absolutiste franceze sec. XVII-XVIII
Apogeul monarhiei absolutiste franceze
După moartea lui Ludovic al XIII-lea, fiul său fiind minor, conducerea a luat-o cardinalul Mazarin (1643). Acesta a înfrânt răscoala aristocraților (așa-numite „fronde”) și a pregătit pentru tânărul rege condițiile unei domnii absolutiste.
Ludovic al XIV-lea și-a început domnia în 1661. după moartea lui Mazarin și a condus până în 1715. Bun organizator, cult, talentat om politic, ambițios, iubitor de lux și de glorie a urmărit să mărească Franța și să-i sporească puterea și gloria. Se credea „rege de drept duvin”. Dispunea, după voie, de viața supușilor săi. Gândirea lui politică se cuprindea în formula: „Statul sunt eu”.
De fapt, nesocotind voința poporului, regele conducea în numele nobilimii. Statul francez era o monarhie feudală absolutistă.
Urmând să ajungă cel mai strălucit monarh al vremii, Ludovic al XIV-lea a pus să se construiască la Versailles un adevărat oraș de palate și castele. Aici a adunat marea nobilime, căreia i-a dat slujbe fără importanță: să asiste la „scularea”, la „masa”, la „plimbarea” sau la „culcarea” regelui.
Aceste momente obișnuite din viața fiecărui om se săvârșeau la Versailles cu un ceremonial precis, obligatoriu, cu măreție, fast și lux. Astfel s-a format „cultul majestății regale”. Curtea din Versailles era cea mai strălucită curte regală din Europa.
Reformele lui Colbert. Ca să poată domni după dorința sa, Ludovic al XIV-lea și-a ales ajutoare dintre oamenii care îi îndeplineau poruncile fără cârtire. Cu ajutorul lor a întărit mult monarhia franceză.
Cel mai de seamă colaborator al lui Ludovic al XIV-lea a fost Colbert, fiul unui negustor de postav. Foarte priceput, stăruitor, credincios și supus, „boul de muncă al regelui”, cum îi spuneau aristocrații, s-a ocupat de finanțe, de industrie, de comerț, de colonii, de marină, de dezvoltarea artelor.
Ca să procure banii necesari pentru curte și pentru armată, ca să întărească statutul feudal, Colbert a făcut, cu învoirea lui Ludovic al XIV-lea, o serie de reforme: a stabilit un buget, cuprinzând veniturile și cheltuielile statului; a dezvoltat industria, înființând multe manufacturi unde se fabricau îndeosebi obiecte de lux pentru curtea regală și pentru nobilime: postavuri fine, catifele, mătăsuri, tapiserii (gobleuri), oglinzi, mobile de lux, obiecte de artă; s-a dezvoltat comerțul; s-au îmbunătățit căile de comunicație; a construit numeroase corăbii și a modernizat porturile: Marsilia, Toulon, Brest, Bordeaux; a întemeiat mai multe companii comerciale maritime, care transportau mărfuri franceze și aduceau din alte țări, și mai ales din colonii, mirodenii, zahăr, fructe, metale prețioase.
Atât industria cât și comerțul au fost foarte amănunțite și sever organizate. Cine nu respecta regulile de fabricație ori de vânzare era aspru pedepsit.
În agricultură, pe lângă cereale și pășuni, s-au extins culturile de in, cânepa, tutun, viță-de-vie, așa după cum cultivau dudul necesar pentru creșterea viermilor de mătase.
Reformele lui Colbert nu făcu din Franța una dintre țările bogate ale lumii atunci.
Viața poporului. Dar de fapt aceste reforme au contribuit prea puțin la îmbunățirea vieții poporului. Ludovic al XIV-lea a folosit bogăția țării pentru întreținerea armatei, pentru a înfrumuseța construcțiile din Versailles, pentru luxul de la Curte, pentru întărirea puterii regale.
După moartea lui Colbert, ca să poată scoate și mai mulți bani, el a sporit mereu impozitele. Cu toate că mureau din zori până în noapte, oamenii din popor trăiau greu. Locuiau în case proaste. Se îmbrăcau în straie mizerabile, iar foamea îi chinuia zilnic. Regele Ludovic al XIV-lea a făcut o mare greșeală persecutând pe protestanți.
Aceștia au fugit din Franța, lipsind țara de zeci de mii de oameni harnici, buni meșteșugari și soldați. Era firesc ca atât țăranii, cât și orășenii săraci să se răscoale. Cea mai mare răscoală a fost cea a țăranilor din centrul Franței, numită răscoala cărmășarilor (1702-1705).
Războaiele pentru dominația europeană și pentru colonii. Ludovic al XIV-lea a căutat să cucerească noi teritorii, să întindă Franța la „granițele naturale”, adică până la țărmul mărilor, la munții Pirinei și Alpi, iar spre răsărit, până la fluviu Rin. Pentru aceasta a purtat, între 1667 și 1714, războaie cu Spania, Olanda, Anglia și Imperiul german. Prin pacea de la Utrecht (1713), Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, a fost recunoscut rege al Spaniei. Dinastia lui Bourbon a înlocuit în această țară dinastia Habsburg.
Totodată, căutând să ocupe și colonii, Franța a luat în stăpânire valea fluviului Mississippi din America de Nord, teritoriul numit Louisiana.
Unii istorici l-au numit pe Ludovic al XIV-lea „regele soare”, iar epoca lui „epoca de aur”. Dar cheltuielile mari, luxul de la curte și mai ales războaiele lungi și grele au sărăcit țara și au sporit nemulțumirile maselor populare.
Criza regimului feudal absolutist în Franța. Urmașul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a fost un monarh leneș, dornic doar de petreceri și lux. Celor care îi atrăgeau atenția că duce țara de râpă, le răspundea: „după mine, potopul”. În timpul său, Franța s-a amestecat în trei războaie, purtate pe uscat și pe mare. Înfrântă, ea a pierdut prestigiul și o colonie foarte importantă, Canada, pe care au ocupat-o englezii, în urma păcii de la Paris (1763).
Risipa de la curtea regală, corupția clasei conducătoare, exploatarea nemiloasă a poporului, rămânerea în urmă a economiei au făcut ca regimul feudal absolutist din Franța să intre într-o perioadă de criză, care-l va duce la prăbușire.
În secolul al XVIII-lea, în Franța au trăit scriitori și filozofi vestiți. Cei mai străluciți au fost: Voltaire, Montesquieu și Jean Jacques Rousseau. În operele lor, ei criticau orânduirea feudală, condamnau absolutismul regal și propuneau îndreptarea lucrurilor prin legi bune ori prin revoluție.
Scrierile lor au revoluționat gândirea vremii și au influențat pe despoții luminați în politica lor de reformare a țărilor. Dar, mai ales, au înrâurit gândirea tineretului revoluționar. De aceea, vremea lor se mai numește și iluminismul sau epoca luminilor.
Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Apogeul monarhiei absolutiste franceze sec. XVII-XVIII