Domnia lui Petru I și a Ecaterinei a II-a

În secolul al XVII-lea Rusia era o țară înapoiată. Poporul era crunt asuprit. Legăturile cu Europa erau sporadice. Datorită muncii poporului și priceperii unora dintre conducătorii săi, în veacul al XVIII-lea, Rusia s-a ridicat în rândul celor mai mari țări europene.

Domnia lui Petru I (1689-1725)

Unul dintre cei mai de seamă conducători ai Rusiei a fost țarul (împăratul) Petru I. Făcea parte din Dinastia Romanov.

În politica sa a urmărit două mari idei: să modernizeze Rusia și să obțină ieșire la Marea Baltică și la Marea Neagră.

Mai întâi el a căutat să dezvolte economia Rusiei, prin crearea a numeroase întreprinderi industriale și comerciale. A reorganizat armata, a construit porturi bune și o puternică flotă, a înființat școli superioare tehnice, militare și navale. A întreținut legături strânse cu apusul Europei.

Reformele lui Petru I au stârnit opoziția bisericii și a boierilor conservatori. Ei l-au atras de partea lor chiar pe fiul țarului.

Extinderea teritorială. Ca să extindă hotarele Rusiei, Petru I a purtat războaie cu turcii și suedezii. Luptând cu armatele turcești, la nordul Mării Negre, Petru a ocupat cetatea Azov. De asemenea, între Rusia și Suedia s-a dus un război lung, numit războiul nordic, pentru ținuturile de la Marea Baltică. La început, Rusia a fost învinsă. În 1709 însă, țarul Petru I a câștigat victoria de la Poltava. Regele Suediei, Carol al XII-lea, a fugit la Constantinopol și a cerut protecție sultanului. Turcia a intrat în război.

Războiul nordic s-a terminat abia în 1721. În cursul războiului, Rusia țaristă a cucerit provinciile baltice: Estonia, Ingria (actual regiune suedeză), Carelia, Livonia (ținut istoric din regiunea baltică; azi regiunea se întinde în parte pe teritoriul Estoniei și Letoniei). În aceste ținuturi nou cucerite, Pentru I a întemeiat orașul Petersburg, care va deveni capitala Imperiului Rus.

În lupta împotriva Imperiului Otoman, Pentru I s-a aliat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. A fost însă înfrânt la Stănilești, pe Prut (1711).

Dezvoltată economicește și extinsă mult teritorial, Rusia a devenit una dintre țările mari ale Europei.

Domnia Ecaterinei a II-a

Cea care a continuat politica lui Petru I a fost Ecaterina a II-a (1762-1796). În timpul ei, Rusia a reluat războiul cu turcii, a ocupat Crimeea și și-a extins hotarele până la Nistru. O parte dintre aceste războaie s-au purtat pe teritoriul României. Ala, de pildă, în anul 1789, o armată rusă condusă de generalul A.V. Suvorov a înfrânt, în apropiere de Râmnicu Sărat, o mare armată otomană. În armata lui Suvorov au luptat și numeroși voluntari români.

Războiul țărănesc condus de Pugaciov. În tot acest timp, pueterea boierilor ruși s-a întărit foarte mult. Ei asupreau nespus țărănimea rusă. În 1773, un număr mare de țărani din Ural s-au răsculat, sub conducerea lui Emilian Pugaciov. Împotriva țăranilor au fost trimise armate puternice. Răsculați au rezistat mai bine de un an și n-au încetat lupta decât după ce Pugaciov a fost prins și spânzurat.

Ca să evite alte răscoale țărănești, Ecaterina a II-a a reorganizat administrația și armata.

Împărțirea Poloniei. În timp ce Anglia și Franța își formau imperii coloniale, Imperiul habsburgic și cel țarist au ocupat întinse teritorii și au ajuns să stăpânească multe popoare devenind imperii multinaționale. Printre popoarele subjugate de aceste noi imperii a fost și poporul polonez. În evul mediu, Polonia a fost una din țările mari ale Europei. Ea se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Regele Ioan Sobieski, un bun conducător politic și militar, a luptat împotriva turcilor la Viena (1683), contribuind la depresurarea ei. Polonia, ca membră în liga Sfântă, a dus războiul cu Turcia până la pacea de la Karlowitz.

Dar în veacul al XVIII-lea Polonia a decăzut mult. Cauzele decăderii erau: exploatarea maselor populare, certurile neîntrerupte dintre feudali, alegerea unor regi incapabili, atacurile vecinilor: turci, tătari, suedezi, germani, ruși.

Socotind că „anarhia” din Polonia – cum numeau monarhii vecini mișcările revoluționare ale poporului – era o primejdie pentru propriile lor state, Frederic al II-lea și Ecaterina a II-a au hotărât, în 1772, să împartă Polonia: acestora li s-a alăturat și Maria Tereza.

Văzându-și teritoriul foarte mult micșorat, petrioții polonezi au încercat să reorganizeze statul: au căutat să dea legi noi, să dezvolte economia și cultura, să întărească armata. Un rol deosebit l-a avut Constituția din 1791, una dintre primele legi fundamentale cu caracter progresist din Europa. Dar marile puteri vecine nu vedeau cu ochi buni întărirea Poloniei. Continuau să se amestece în viața ei internă, impunând pe conducătorii care le conveneau.

În 1793, Rusia și Prusia au trecut la cea de-a doua împărțire a Poloniei. Patrioții polonezi, conduși de Tadeusz Kościuszko, au organizat o rezistență eroică. Ei au luptat pentru „libertate, integritate, independență”.

În 1795, Rusia, Monarhia habsburgică și Prusia au făcut a treia împărțire a Poloniei. Mulți patrioți au pierit în luptă ori au emigrat în străinătate.

Poporul a continuat însă, în tot veacul al XIX-lea, o eroică luptă pentru dezvoltarea culturii poloneze, pentru libertate și unitate națională.

Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Domnia lui Petru I și a Ecaterinei a II-a