Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu
Revoluția de la 1821
Revoluția de la 1821 marchează un adevărat salt în istoria poporului rămân, fiind orientată spre o nouă epocă de dezvoltare a Țărilor Române.
Prin programul ei care revendică independența națională, libertatea personală, egalitatea în fața legilor și abolirea tuturor îngrădirilor din calea practicării industriei și a comerțului, prin forța sa motrice, reprezentată de masele populare, prin organizarea și conducerea ei, prin amploarea și răsunetul pe care l-a avut, revoluția de la 1821 se deosebește esențial de răscoalele țărănești, spontane și neorganizate ale evului mediu.
Premisele social-economice și politice ale revoluției de la 1821
Fenomenele de destrămare a orânduirii feudale, care s-au făcut simțite încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au accentuat și amplificat la începutul secolului al XIX-lea. Întreaga economie se baza, ca și până acum, pe agricultură. În vechile rânduieli își făceau loc însă fenomene noi ca: sporirea obligațiilor țărănimii față de stăpânii de moșie și față de stat, extinderea suprafețelor rezervate numai stăpânului feudal, dar cultivate de țărani (rezerva feudală), răspândirea sistemului de arenzi etc. Atrași de creșterea posibilităților de comercializare a produselor agrare, stăpânii de moșie urmăresc să intensifice exploatarea, să cultive noi suprafețe. În Transilvania, de exemplu, robotele (zile de muncă) erau foarte apăsătoare, ajungând în cazul anumitor categorii de țărani dependenți, la peste 2000 anual. La aceasta se adaugă numeroase alte dări, servicii și prestații, înscrise în lege sau așezate după bunul plac al stăpânilor, pe care țăranii trebuiau să le îndeplinească, fie că erau iobagi urbariali, adică aveau dreptul la folosință a unei întinderi mai mici sau mai mari de pământ, fie că dețineau suprafețe ca jeleri, în condiții mai puțin sigure și în general mai mici decât țăranii urbariali.
În Țara Românească și Moldova populația era mai rară (față de aproape 2.500.000 locuitori, câți avea Transilvania în jurul anilor 1784-1878, Țara Românească număra aproximativ 1.7 milioane locuitori în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu) și țăranii puteau să ia mai mult pământ în folosință. Aceștia prestau un număr redus de zile de clacă (aproximativ 12 pe an), numai că boierii tindeau tot mai mult să mărească numărul zilelor de clacă (ajungând de fapt până la 18-20), să reducă suprafața pământurilor folosite de țărani, să sporească arenzile sau să convertească claca în bani. În plus, stăpânii de moșie, care au început să-i trateze pe țărani ca pe niște chiriași pe pământurile lor, au introdus, puțin câte puțin, și nartul, adică au fixat anumite norme de lucru pentru o zi. Cum acestea nu se puteau îndeplini în vremea fixată, țăranii au ajuns să facă două, trei sau chiar patru zile fizice pentru „ziua de nart”. De asemenea, țăranii trebuiau să dea zeciuiala sau dijma (adică a zecea parte din unele produse obținute în propria gospodărie).
Dar principala formă de exploatare a țărănimii în Țara Românească și Moldova era fiscalitatea excesivă. În timp ce boierii, indiferent de rang sau treaptă, erau scutiți de impozite și se bucurau încă și de dreptul de monopol asupra vânzării unor produse la sate, al morăritului și al înființării de bâlciuri pe moșiile lor, țăranii – atât cei liberi, cât și cei dependenți – erau supuși la dări și impozite mereu crescânde.
Despre greutatea dărilor, boierul luminat Dinicu Golescu scria, în 1826: „…birnicul Țării Românești, care lăcuiește într-acel bogat și frumos pământ, este într-o sărăcie și ticăloșie atât de mare, cât un străin este peste putință să crează această proastă stare. Și că pentru banii de bir s-au urmat și pedepse, ca să dea ceia ce nu are și atât cât nu poate agonisi”.
Cum stăpânii de pământ obțineau de la autorități permisiunea de a se folosi exclusiv de numeroși țărani, care erau scutiți de dări (așa-zișii scutelnici), rămânea ca dările acestora să fie repartizate pe restul gospodăriilor țărănești nescutite, astfel că pe această cale impozitele deveneau și mai apăsătoare.
În Principate numărul țăranilor liberi era ridicat (circa 30%), numai că și situația lor era destul de grea datorită birurilor, despuierii lor de unele pământuri, încălcărilor din partea oamenilor stăpânirii. Chiar pandurii din județele Gorj și Mehedinți, care fuseseră scutiți de dări în urma încadrării lor ca oșteni, se vedeau amenințați să fie readuși în situația de birnici.
Abuzurile permanente ale administrației, corupția și silniciile slujbașilor și ale stăpânilor de moșii, în disprețul oricăror norme de lege, creau o stare continuă de insecuritate a oamenilor, a avutului și persoanei lor. La acestea se adăugau desele incursiuni ale cetelor pașei din Vidin, Pasvanoglu, care prădau și jefuiau așezări pe întinse zone, mai ales în Oltenia. Ca o reacție, haiducia, formă de rezistență populară, a căpătat, nu întâmplător în această vreme, o mare extindere.
Economia Țărilor Române se resimțea tot mai greu nu numai datorită exploatării, abuzurilor și neajunsurilor interne. Situația se agrava considerabil datorită dominației străine și împrejurărilor externe generale în care se aflau acestea. În această perioadă s-au ascuțit contradicțiile și rivalitățile dintre cele trei imperii vecine: otoman, țarist și habsburgic pentru dominație și expansiune în Sud-Estul Europei. Declinul Imperiului otoman sporea criza „problemei orientale”, așa cum a fost numită lupta pentru „moștenirea” acestui imperiu în Europa. Ca și în secolul al XVIII-lea, Țările Române au continuat să fie teatru de operații militare purtate de cele trei puteri, cu toate urmările ce decurgeau de aici: rechiziții forțate, corvezi și impozite extraordinare, încălcări și distrugeri de bunuri materiale. Mai mult, au avut loc și pierderi teritoriale. După ce la 1775 partea de nord a Moldovei, a fost smulsă de Imperiul Habsburgic (ulterior s-a numit Bucovina, adică țara pădurilor de fag), la 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin pacea de la București, partea dintre Prut și Nistru a Țării Moldovei (Basarabia) a fost încorporată Imperiului țarist.
În ciuda unor prevederi care îngrădeau amestecul Imperiului Otoman în Principate, așa cum au fost cele înscrise în Hatișeriful din 1802, Poarta exercita asupra Țărilor Române o suzeranitate brutală și apăsătoare. Tributul către Poartă, sistemul de cumpărare a domniilor, rechizițiile și monopolul comercial pe care Imperiul l-a impus Munteniei și Moldovei sleiau economia celor două țări.
Regimul domniilor fanariote cunoaște, în ultima treime a secolului al XVIII-lea, o stare de criză. Au avut loc, este adevărat, unele măsuri de reforme sau inițiative culturale pornite chiar de la curtea domnească. Peste toate domina însă nevoia de bani și goana de înavuțire, încât marele poet Eminescu spunea că „întreaga administrațiune, de la voievod până la vătășel, devenise o companie de exploatare, și deci ne dăm bine seama, ne încredințăm că voievodul e mai mult samsarul decât șeful acestei companii, care își face operațiunile cu termen scurt și cu risc foarte mare”.
În aceste condiții este lesne de înțeles de ce regimul fanariot ajunsese focarul nemulțumirilor manifestate în rândurile celor mai largi straturi sociale.
În ciuda acestor mari obstacole și dificultăți, semnele noului își croiau drum în sânul societății. Economia producea mai mult și căuta să se adapteze cerințelor pieței, viața orășenească pulsa mai rapid, meșteșugurile se înmulțeau și se diversificau; începeau să-și facă loc manufacturile – de hârtie, de potasă, de postav, de cherestea, de porțelan, de paste făinoase, de ceară și lumânări – care au ajuns să numere câteva zeci în Transilvania, iar în Moldova și Țara Românească, 15-18. În Munții Apuseni și în bazinul Banatului progresa mineritul.
Țăranii înșiși urmăreau să însămânțeze suprafețe mai întinse, învoindu-se cu stăpânii de moșie pentru prisoase, să defrișeze pământuri înțelenite.
Comerțul dădea o nouă pulsație vieții economice, Țările Române dispunând de însemnate cantități de vite și grâne pentru export, de sare, lână, unt, miere, silitră și lemn. Cu cât în viața economică, socială și culturală prindeau să se înfiripe și să se dezvolte elementele noi, cu atât vechile întocmiri politice și sociale deveneau mai stânjenitoare, atrăgându-și nemulțumirea și protestul.
În preajma revoluției, se ascuțise la maximum criza regimului fanariot, se adânceau contradicțiile feudalismului. Starea de nemulțumire cuprinsese toate păturile active, ale societății, de la țărănimea liberă și aservită la meșteșugari și negustori, de la mica boierime la boierimea de țară, nelegată de fanarioți. Curentul de înnoire națională, sădit de Gheorghe Lazăr și de școala sa, ca și de alți cărturari ai vremii, începea să primenească spiritele, pregătindu-le pentru apropierea unor nesperate transformări. În această atmosferă avea să izbucnească revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
Revoluția de la 1821 – parte integrantă a mișcării de eliberare a poporului din Sud-Est Europei
Având rădăcinile în condițiile istorice de dezvoltare a poporului român și în necesitățile de ordin social și național care se puneau în fața societății, revoluția de la 1821 se încadrează, în același timp, în fenomenul general al mișcării europene din epocă, în primul rând al luptei de eliberare a popoarelor din Sud-Estul Europei, aflate sub dominația turcească.
Într-adevăr, în desfășurarea evenimentelor din această zonă apare un fapt nou, menit să le schimbe cursul și înfățișarea: popoarele aflate sub stăpânirea străină, socotite până în acest moment doar obiect de dipsută între marile puteri, se ridică la luptă. De acum înainte ele vor juca un rol care va decide, în cele din urmă, evoluția istorică în Sud-Estul european.
La 1804 în Serbia, a izbucnit o insurecție care se dezvoltă progresiv în 1813 și 1815 căpătând caracterul unei revoluții de eliberare națională. Unele căpătenii ale sârbilor au găsit adăpost în Țările Române, atrăgând și participarea directă a unor detașamente formate din panduri români la lupta lor insurecțională.
Mișcarea de renaștere a poporului grec a cunoscut, de asemenea, o mare amploare prin crearea la Odesa (1814) a societății secrete Eteria (tovărășie). Aceasta avea secții în diferite țări, unde existau comunități grecești, desfășurând o activitate intensă și în Țările Române.
Și în alte părți ale Europei frământările și mișcările insurecționale sfidau fațada de ordine și de „legitimitate” pe care Congresul de pace de la Viena (1815) căutase s-o impună pe continent prin voința celor trei monarhi: țarul Rusiei, împăratul Austriei și regele Prusiei. În Spania (1814-1819), Portugalia (1820-1821) și Italia (1820-1821) au izbucnit mișcări insurecționale. Se pregătea de insurecție poporul polonez. În Rusia a avut loc mișcarea decembriștilor (1825) împotriva absolutismului țarist al lui Nicolae I. Societățile secrete împânzeau numeroase țări ale Europei. Dincolo de ocean, în America Latină, se desfășura lupta de eliberare națională a popoarelor continentului de sub dominația spaniolă și portugheză. În această mare frământare înnoitoare a popoarelor, pe vaste zone și în forme variate, a vibrat și năzuința de emancipare a românilor în 1821.
Izbucnirea, desfățurarea și programul revoluției de la 1821
În timp ce la București se stingea, în condiții puțin lămurite, ultimul domn fanariot, Alexandru Șuțu, fostul comandant de panduri, Tudor Vladimirescu, pornea din București, cu o ceată de apropiați și tovarăși loiali spre Gorj și Mehedinți, hotărâți să ridice poporul la luptă.
Cunoscând oamenii și locuitorii, având legături printre panduri și chiar printre dregătorii județelor oltene, Tudor a reușit în scurtă vreme să aprindă flacăra revoltei.
La 23 ianuarie 1821, la Padeș, acolo unde fusese înainte vătaf de plai, Tudor lansează vestita sa „Proclamația către țară”, către tot nordul românesc, „ori de ce neam ar fi”, cerându-i să se răscoale împotriva tuturor asupritorilor. Conținutul social al proclamației, reflectat de precizările referitoare la răpirea pământurilor boierești și mănăstirești și împărțirea acestora țărănimii, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie, redobândirea drepturilor pierdute, explică adeziunea entuziastă a poporului la revoluție.
Încă la Paris, unde se adunaseră țăranii din 51 de state, Tudor atribuie taberei strânsă în jurul său nu numai un rol militar, dar și de Adunare a poporului, de instituție politică, pentru conducerea țării. Revoluția de la 1821 era deci o emanație a poporului și exprima voința lui.
După ce organizează în partea de nord a Olteniei puncte de sprijin ale revoluției (întărind mănăstirile Tismana, Strehaia și Motru), Tudor îndreaptă Adunarea sa către Craiova, așezându-și tabăra, pentru o etapă mai îndelungată, la Țânțăreni (circa 40 km de Craiova).
Între timp, ecourile Proclamației lui Tudor Vladimirescu au pătruns adânc în țară și au dat imbold întregii revoluții. Alături de clăcași și moșeni, în oastea pandurilor s-au înrolat și elemente ale burgheziei în formare: mica boierime, târgoveți, mici slujbași etc. Ea a ajuns să numere câteva mii de oameni. Căpitanii lui Tudor Vladimirescu erau mai ales din rândurile micii boierimi (mazili, neamuri) din fostul corp de oaste al pandurilor.
În același timp revolta punea stăpânire pe satele din Oltenia, se propaga cu iuțeală în Muntenia și chiar în Moldova; țăranii au început să atace conacele, deciși să se răfuiască cu stăpânii de moșii, și nu mai dădeau ascultare autorităților, amenințând cu o revoluție generală.
Spre sfârșitul lunii februarie, Tudor Vladimirescu pornește cu oastea sa, sporită, instruită și organizată, spre București. El caută să lămurească obiectivele revoluției în proclamațiile și apelurile pe care le lansează. O mare importanță au Cererile nordului românesc, documentul programatic cel mai precis conturat și reprezentativ pentru revoluția de la 1821, redactat în februarie 1821, expunând însă mai ales revendicări de ordin imediat.
Se cerea, astfel, ca dregătoriile țării (adică funcțiile) atât în aparatul de stat, cât și cele bisericești să nu se mai vândă, ci să se obțină pe merit. Pentru a ușura strângerea impozitelor, se cerea fixarea a patru dări pe an, la câte trei luni; se prevedeau măsuri pentru înlesnirea comerțului intern și extern, prin desființarea taxelor; programul urmărea, de asemenea, desființarea unor privilegii boierești și, fapt de mare semnificație, reînființarea armatei naționale; „țara să fie vrednică a-și face și a ține patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute de armăuți de toate dările și cu leafă ușoară…”
Izvorâte din preocuparea de a pune în aplicare cât mai curând un program de reforme, Cererile norodului românesc exprimă, desigur, năzuința mai generală de modernizare a societății românești.
Ceea ce l-a preocupat în permanență pe Tudor Vladimirescu și ceea ce a pus pecetea specifică pe revoluția de la 1821 a fost îndepărtarea regimului fanariot și redobândirea „dreptății țării”. Acest regim era pus în cauză pentru „prăpădenia” țării, iar îndepărtarea lui socotită o condiție indispensabilă pentru orice operă de înnoire. În timpul revoluției s-a desprins, astfel, mai ales aspectul național al luptei de eliberare, sub forma înlăturării regimului fanariot.
Ajuns în București, după un adevărat marș victorios, la 21 martie Tudor își așază tabăra la Cotroceni și este primit cu o însuflețire extraordinară de populația Capitalei, care vedea în el un izbăvitor. Timp de aproape două luni, Tudor Vladimirescu, a realizat de fapt cârmuirea țării, sprijinindu-se pe oastea sa și încrederea pe care i-a acordat-o poporul. Tudor nu s-a proclamat domn, dar mulțimea îl numea Domnul Tudor.
Revoluția decurgea însă în împrejurări interne și externe foarte complicate. Astfel, la Iași, intrase, între timp, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă, nepotul fostului domnitor fanariot cu același nume. În planurile inițiale, el urma să treacă prin Țările Române, și cu sprijinul unor forțe din sud-estul european, să mute lupta de eliberare greacă pe pământul strămoșilor săi. Cu destulă siguranță, Ipsilanti lasă să se înțeleagă că acțiunea îi va fi sprijinită de Rusia. Atât planurile sale cât și forțele de care dispunea s-au dovedit însă departe de a răspunde realităților.
Auzind de acțiunea lui Ipsilanti și de declanșarea revoluției române, țarul Alexandru I, aflat la un congres al Sfintei Alianțe la Laybach (Lubliana de azi), condamnă ambele mișcări.
Între revoluția de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă se pare că au existat anterior unele înțelegeri de coordonare a acțiunilor. Apropiate prin spiritul și prin năzuința eliberatoare care le anima, cele două mișcări aveau însă preocupări și obiective concrete diferite și chiar divergente. Tudor era „un patriot român”, cum îl numea Marx, urmărind în primul rând înlăturarea „abuzurilor și tiraniilor regimului fanariot”.
Împrejurările impuseseră lui Tudor conlucrarea cu boierii care, la moartea domnitorului Șuțu, formaseră Comitetul de oblăduire (guvernul provizoriu), deși existau destule motive de bănuială și adversitate între cele două părți. Se știe că încă de la izbucnire, comitetul de oblăduire încercase să înăbușe revoluția de la 1821, acoperind-l pe Tudor cu învinuiri și amenințări. Mai presus de orice era însă teama boierimii de nemulțumirea populară pe care o întruchipa revoluția lui Tudor Vladimirescu. Nu întâmplător la apropierea lui de București, boierii și cei care doreau să se pună la adăpost de „încercarea vremii”, au părăsit orașul, trecând în Transilvania sau refugiindu-se pe la diferite mănăstiri, prin locuri socotite de ei sigure. Oricum s-ar fi realizat, de bună voie sau de nevoie, înțelegerea lui Tudor cu Comitetul oblăduirii ducea fatal la slăbirea ascuțișului social al revoluției.
În această vreme, Alexandru Ipsilanti, părăsind gândul de a trece Dunărea, pleacă din București spre Târgoviște, unde se credea mai în siguranță în cazul unei invazii turcești. Și, într-adevăr, de îndată ce Poarta Otomană simte că Rusia nu va interveni, trimite trupe de represiune în Principate. În fața invaziei turcești, care venea din trei direcții, Tudor voia să se retragă în Oltenia, unde începuseră pregătirile în vederea organizării rezistenței armate. El ar fi dorit să obțină „drepturile țării” prin tratative cu Poarta, dar la agresiune înțelegea să răspundă „cu sabia mea, în casa mea”.
La plecare (15 mai), oștirea se mai împuținase. Totuși, Tudor dispunea de 4000 de panduri, 500 de arnăuți călări și 4 tunuri. Pe drum, chiar din mijlocul taberei sale, la Golești, Tudor a fost ridicat însă de oamenii lui Ipsilanti, care au profitat de nemulțumirea unor căpetenii din cauza disciplinei severe pe care Vladimirescu o instituie și a unor pedepse date de el. Soarta îi era de acum pecetluită: ajuns la cartierul general al lui Ipsilanti, în Târgoviște, el este învinuit, sub diferite pretexte, de legături ascunse cu turcii și asasinat în nopate de 26/27 mai.
Moartea lui Tudor a fost o jertfă de erou. Ea a dat un sens și mai înalt faptelor și năzuințelor sale. Curând după sfârșitul lui Tudor începe să se destrame și oastea sa, pe care o organizase și cu care se identificase.
Este drept, 800 de panduri au luptat vitejește în apropiere de Drăgășani, alături de oastea eteristă, unde au încercat să opună rezistență înaintării trupelor turcești. Bătălia a fost însă pierdută; resturile oastei eteriste au fost urmărite până la Sculeni și mănăstirea Secu, în Moldova, unde luptătorii greci s-au apărat și au murit eroic. Alte focare de rezistență ale pandurilor în Oltenia au fost și ele înăbușite.
Însemnătatea și urmările pe care le-a avut revoluția de la 1821
Anul 1821 reprezintă un moment de mare importanță în istoria României. Poporul a dezlănțuit o luptă deschisă împotriva vechilor rânduieli politice și social-economice, care stânjeneau dezvoltarea societății. Urmărind în mod special înlăturarea regimului fanariot, revoluția de la 1821 a exprimat năzuința generală de înnoire a poporului nostru, de regenerare socială și națională. Prin aceasta, ea deschide o nouă epocă – epoca modernă în istoria României.
A avut și consecințe imediate, căci, în urma evenimentelor din 1821, Poarta Otomană a pus capăt regimului fanariot, revenindu-se, astfel, din 1822, la domniile pământene, sub care se va consolida autonomia Principatelor și va progresa economia și cultura.
Consecințele revoluției conduse de Tudor Vladimirescu se regăsesc și în Moldova: țăranii dădeau vii semne de nemulțumire; trecerea eteriștilor prin provincie determinase o stare de încordare și stârnise reacții diferite, iar față de situația creată în urma ocupației ambelor țări de către Poartă, fruntașii politici ai acestora au susținut în comun proiectele de reforme. De altfel, Tudor Vladimirescu însuși se gândea la conlucrarea muntenilor cu moldovenii pentru susținerea cauzei comune. Într-o scrisoare din 5 aprilie 1821, el îi îndemna pe boierii munteni să ia legătura „cu dumnealor, boierii moldoveni, ca unii ce suntem, de un neam, de o lege și subt aceeași stăpânire și ocrotiți de aceeași putere”, pentru ca „fiind la un gând și într-un glas cu Moldova, să putem câștiga, deopotrivă, dreptățile acestor Principate, ajutându-ne unii pe alții”.
Revoluția de la 1821 a avut un puternic ecou și în Transilvania. Țăranii au aflat de Proclamația de la Padeș, iar autoritățile raportau cu neliniște despre știrile care circulau prin sate că un „crăiuț” pe nume „Tudoraș” va sosi de peste munți „să facă dreptate”, de îndată ce „va mântui lucrul cu boierii” în Țara Românească. Alături de năzuințele sociale, românii din Transilvania vedeau în acțiunea lui Tudor o cale spre îndeplinirea dorințelor lor naționale.
Revoluția de la 1821 a contribuit, astfel, la cristalizarea conștiinței naționale a poporului român. Năzuințele care au animat-o și problemele pe care le-a dezvăluit au dat un imbold puternic luptei ulterioare a poporului nostru, în mod special și nemijlocit, evenimentelor anului 1848. Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu au relevat rolul lui Tudor Vladimirescu ca exponent al intereselor sociale și naționale ale românilor, precum și radicalizarea spiritului revoluționar al poporului român în perioada de după 1821.
Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu
