Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească

Mulți români, surghiuniți în 1848, printre care și poetul Vasile Alecsandri, au stăruit din răsputeri să convingă guvernele marilor puteri: Franța, Anglia, Prusia să se preocupe de soarta poporului român.

La Congresul de la Paris, din 1856, marile puteri au discutat și problema legată de Unirea Principatelor Române. Dar, pentru că adversarii unirii se arătau foarte îndărătnici, Congresul de la Paris a hotărât să fie întrebat poporul român dacă dorește sau nu unirea. Pentru aceasta s-au ales Adunările ad-hoc formate din toate păturile sociale.

Cu mare entuziasm, reprezentanții națiunii române au votat pentru unire. Deputații țărani au cerut și rezolvarea problemei pământului și a drepturilor civile și politice ale țărănimii.

Pentru că s-au opus Turcia, Austria și Anglia, Convenția de la Paris a admis numai ca statul român să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar cu doi domni, două guverne și două armate separate.

Poporul n-a respectat întru totul hotărârile Convenției de la Paris. El a ales, la 15 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, cunoscut încă din 1848 ca neînfricat partizan al unirii și al întăririi țării prin reforme economice, sociale și politice. La 24 ianuarie 1859 s-a realizat unirea principatelor române datorită unioniștilor și poporul din Țara Românească care au impus alegerea aceluiași domn, Alexandru Ioan Cuza.

Având un singur conducător, cele două Țări Române erau, în fapt, unite prin voința poporului.

Alexandru Ioan Cuza a cârmuit țara doar șapte ani (1859-1866). Cu marea lui dragoste de țară și popor, cu priceperea lui politică și diplomatică, Cuza l-a convins pe sultan să-l recunoască domn și deci unirea. Ajutorul său cel mai de seama a fost cărturarul și omul politic Mihail Kogălniceanu. Sub conducerea lor s-au înfăptuit importante reforme care au consolidat unirea: s-au unificat administrația, guvernul și armata; s-au secularizat averile mănăstirești; s-a dat legea rurală prin care s-a desființat clăcășia și s-au împroprietărit mare parte din țăranii fără pământ. De asemenea, învățământul elementar a devenit obligatoriu.

De asemenea, Cuza a sprijinit lupta de eliberare a popoarelor vecine.

Cu vremea, puterile garante au acceptat ca țara să se numească România. Toate acestea au fost cu putință pentru că Unirea și modernizarea României, reprezentau voința întregii națiuni române.

Formarea statului național român, eveniment deosebit de important în istoria modernă a poporului român și chiar în cea a Europei, a deschis calea dezvoltării mai puternice a forțelor de producție, a trecerii pe calea capitalistă a țării noastre.

Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească