Epoca de piatră pe teritoriul României

Epoca de piatră pe teritoriul României a debutat acum aproximativ 600.000 de ani, de când datează cele mai vechi unelte de piatră cioplită. Dar descoperirile de la Bugiulești (în Oltenia) a unor oase de animale sparte intenționat a făcut să se creadă că ființe făuritoare de unelte au existat aici încă acum două milioane de ani.

Epoca de piatră pe teritoriul României este împărțită în trei perioade:

• paleoliticul
• mezoliticul
• neoliticul

Paleoliticul (600.000-10.000 î.Hr)

Dezvoltarea societății omenești în epoca paleoliticului are loc în condiții mult deosebite de cele de astăzi, datorită glaciațiunilor (perioada de accentuată răcire a climei). Oamenii sunt obligați să locuiască în peșteri și numai în anumite perioade, mai calde, ei se așează temporar în adăposturi de sub stânci sau pe terasele râurilor.

Primele unelte de piatră sigur cioplite de mâna omului, vechi de circa 600.000 de ani, au fost descoperite la noi pe valea Dârjovului (jud. Olt) și la Racovița (jud. Sibiu); ele sunt simpli bolovani de râu ciopliți la unul din capete pentru a se obține un vârf ascuțit sau o muche tăioasă; aceste unelte se încadrează în așa-numita cultură de prund.

În arheologie, prin „cultură” se înțelege un complex de vestigii ale vieții materiale și spirituale a omului: așezări, locuințe și alte construcții, unelte, arme, vase de lut ars, podoabe și obiecte de uz practic, rituri și ritualuri religioase sau funerare etc.

Numele culturilor se dau fie după localitatea unde au fost făcute primele descoperiri (ori descoperirile mai importante), fie după anumite trăsături caracteristici. De exemplu, cultura de prund se cheamă astfel pentru că uneltele sunt bolovani de râu ciopliți sumar.

Pe valea Dârjovului s-au mai descoperit toporașe de mână care puteau fi mânuite fără ajutorul vreunei cozi de lemn, iar de la Ripiceni, în Moldova, ca și din alte părți, provin unelte formate din așchii cioplite.

Fazele următoare ale paleoliticului sunt mult mai bine cunoscute. Așezările peșteri (Ohaba-Ponor în Transilvania, Baia de Fier în Oltenia) sau de pe terasele înalte ale râurilor (Ripiceni-Izvor, pe Prut) au furnizat nu numai unelte – vârfuri, cuțite, răzuitoare -, ci și cele dintâi oase umane. De la sfârșitul epocii paleolitice se semnalează descoperiri numeroase și variate, făcute pe Ceahlău, în peștera de la Ripiceni și în peștera Cioclovina din ținutul Hunedoarei: vârfuri de suliță, dăltițe, răzuitoare, lame de diferite forme și întrebuințări.

Toate aceste descoperiri demonstrează că uneltele devin, treptat, mai numeroase și mai bine executate, mai bine adaptate diferitelor munci. Omul ajunge să dispună de unelte și arme specializate de piatră și de os: sulițe pentru vânătoare, cuțite, răzuitoare, harpune de pescuit, străpungătoare și ace etc., la care se adaugă, firește, diferite unelte de lemn. Acestea reprezintă un mare progres, deși omul nu ajunge încă să-și producă singur hrana, ci și-o ia din natură prin vânătoare, pescuit și cules. Paralel, omul învață mai întâi să folosească focul din natură, iar apoi să-l producă.

În lupta cu natura și procesul muncii, omul se dezvoltă și din punct de vedere fizic.

Cele dintâi ființe făuritoare au dispărut încă acum 3 sau 4 milioane de ani, în Africa. Ele erau însă puțin dezvoltate: deși umblau în două picioare, aveau un creier relativ redus. De aceea savanții le-au dat numele de hominizi sau oameni-maimuță. Cu timpul, luptând pentru a supraviețui și învățând să-și confecționeze unelte tot mai variate și mai perfecționate din piatră cioplită, hominizii au evoluat și s-au transformat: au apărut tipuri noi, superioare, dintre care cele mai importante au fost omul de Neanderthal și homo sapiens („omul inteligent”). Acesta din urmă, asemănător oamenilor de azi, este caracteristic pentru ultima parte a epocii paleolitice.

Societatea umană se dezvoltă de la ceata primitivă la ginți și triburi.

În decursul mileniilor, gândirea omului progresează și ea. La început, omul nu făcea nici o deosebire între el însuși și natura înconjurătoare, considerându-se din instinct ca o parte componentă a ei. Treptat oamenii ajung la conștiința propriei lor umanități, socotindu-se deosebiți de natură; ei încep acum să încerce a explica fenomenele naturale, dar experiența și cunoștințele reduse nu le permiteau o înțelegere rațională și o explicare exactă a acestor fenomene. În asemenea condiții, oamenii ajung să creadă în existența unor forțe supranaturale (demoni, zeități etc.) pe care caută să și le facă binevoitoare prin diferite acțiuni magice, ceremonii, ritualuri, jertfe: apare, în aceeași vreme, o credință naivă în viața de dincolo de mormânt, oglindită în grija cu care oamenii încep să-și îngroape morții.

De credințele magico-religioase se leagă și manifestările artei paleolitice, de pildă minunatele desene realiste de animale, scene de vânătoare etc. care împodobesc pereții unor peșteri din Franța, Spania, Africa de Nord. În România, asemenea picturi rupestre (picturi pe stâncă) datând din această epocă nu s-au găsit deocamdată, dar cercetările au început să dea la iveală vestigii ale artei paleolitice, dintre care amintim figurina urmană cioplită în piatră de la Lapoș (jud. Prahova).

Mezoliticul (10.000 – 4.500 î.e.n)

Principalele progrese realizate de om în această perioadă relativ scurtă sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coadă de lemn care ușurează mântuirea, a bărcii scobite dintr-un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a porcului. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii, pentru mezolitic fiind caracteristice uneltele de foarte mici dimensiuni (microlite); în general, mai multe asemenea unelte se fixau, pentru a putea fi folosite, într-o ramă de lemn. Pe teritoriul țării noastre, uneltele microlitice au fost descoperite pe Ceahlău, la Băile Herculane (jud. Caraș-Severin), la Ripiceni și la Lapoșu.

Neoliticul (4.500 – 2.500 î.e.n.)

Epocă de mari progrese în istoria omenirii, neoliticul e caracterizat, în primul rând, prin apariția noii tehnici de șlefuire a pietrei. Mai mult, către mijlocul epocii neolitice omul născocește și procedee de perforare a pietrei; topoarele vor fi acum șlefuite, perforate și fixate în cozi de lemn, ceea ce le sporește productivitatea. Fiind însă munci destul de grele și de migăloase, șlefuirea și perforarea nu se folosesc în toate cazurile, uneltele cioplite continuând să existe și în epoca neolitică.

În neolitic apar, pe lângă meșteșugul mai vechi al împletitului existent încă în paleolitic, meșteșuguri casnice noi: torsul, țesutul și olăritul. Oamenii învață să modeleze cu mâna vase de lut, pe care le usucă la soare și le ard, la început în gropi deschise, dar mai târziu în adevărate cuptoare. Vasele de lut se produc în cantități uriașe; ele au o mare însemnătate, căci permit omului să-și pregătească o parte din hrană prin fierbere și să păstreze în condiții mai bune proviziile vegetale și animale. Din ceramică se mai confecționează greutăți pentru război și țesut și pentru plasele de pescuit, prâsnele de fus, statuete etc.

Progresul cel mai important realizat în epoca nouă a pietrei constă, fără îndoială, în faptul că omul se transformă din culegător și vânător în producător de hrană. În adevăr, el domesticește acum aproape toate animalele cunoscute azi ca atare și învață să cultive plantele comestibile și textile, lucrând pământul cu ajutorul săpăligilor din corn de animal (cultivate primitivă, grădinărit). Aceste două cuceriri reduc simțitor dependența omului față de capriciile naturii, îi permit să acumuleze rezerve de hrană și, deci, contribuie la sporirea populației și la progresul general al societății.

Organizarea socială

Deși uneltele perfecționate sporesc considerabil productivitatea muncii în comparație cu paleoliticul și cu mezoliticul, în producție continuă să dăinuiască necesitatea unirii eforturilor unor colective mari. Mijloacele de producție – și în primul rând pământul – aparțin întregii obști, iar cultivarea plantelor și creșterea animalelor se fac în comun.

Această situație contribuie la întărirea organizării gentilice, care tocmai acum ajunge la cea mai mare înflorire. Ginta matriliniară este celula economică fundamentală a societății, iar tribul reprezintă un colectiv uman numeros și bine închegat, care stăpânește un anumit teritoriu.

Munca femeilor, care se ocupă de cultivarea plantelor, de tors, țesut și olărit, dobândește o importanță considerabilă în viața comunităților umane; de aceea, femeia ocupă în societatea neolitică o poziție deosebită, bucurându-se de mare cinste. Adeseori, femeile dețin în gintă și în trib o situație predominantă, ceea ce a adus neoliticul și numele de epoca matriarhatului (de la cuvintele: latinesc mater = mamă și grecesc ache = autoritate, putere).

Așezările neolitice

Produsele realizate transformă în mod radical viața oamenilor în epoca neolitică. Comunitățile umane nu mai cutreieră teritorii întinse în căutare de vânat sau de plante sălbatice comestibile, ci se așază statornic, îndeletnicindu-se cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Deși unele peșteri continuă să servească drept locuințe, oamenii se stabilesc mai ales de-a lungul văilor fertile ale râurilor, pe terase, locuind în bordeie sau chiar făcându-și case cu scheletul de lemn și cu pereții împletiți din nuiele și lipiți cu lut. Vatra de foc e nelipsită din locuințele neolitice.

Cultura spirituală a oamenilor este strâns legată de noile realități economice. În așezări sunt foarte frecvente statuetele de lut ars sau de piatră, îmfățișând femei – imagini ale unor divinități ale fecundității și fertilității – și animale; aceste credințe și culte sunt în legătură cu cultivarea plantelor și cu creșterea animalelor. Nu lipsesc nici statuete masculine; au devenit faimoase cele două statuete de lut ars (una masculină, căreia arheologii i-au dat numele de „Gânditorul”, cealaltă feminină) descoperite la Cernavodă și aparținând culturii Hamangia. Splendid este și grupul statuar de lut, numit după locul descoperirii, „Hora de la Frumușica”; el aparține culturii Cucuteni-Ariușd și înfățișează un grup de femei prinse într-un dans.

Cultul morților (al strămoșilor) este atestat pentru prima dată în România în epoca neolitică. Morții sunt îngropați ghemuiți și legați în această poziție, obicei explicat prin teama superstițioasă că morții ar mai putea reveni printr cei vii. Cel mai mare cimitir cunoscut la noi din această epocă a fost săpat la Cernica, în apropierea Bucureștilor; recent un alt cimitir neolitic a fost descoperit la Iclod (jud. Cluj).

Perioada de trecere spre epoca bronzului (1.900 – 1.700 î.e.n)

Încă din eneolitic, în așezările culturilor Cucuteni-Ariușd și Gumelnița încep să apară vestigii ale unei populații străine: vase mai grosolane, ornamente prin impresiuni făcute în lutul moale cu un șnur sau cu pieptenele. Ceva mai târziu își fac apariția, în diverse puncte ale teritoriului României, morminte și cimitire de înhumație, în care scheletele sunt presărate cu o substanță minerală roșie (ocru), simbolizând probabil sângele. Toate acestea sunt semne ale pătrunderii dinspre stepele din nordul Mării Negre (stepele nord-pontice) ale unei populații noi, deosebită de autohtoni (băștinași). Ea face parte, după părerea specialiștilor, din marea familie a popoarelor indo-europene și se îndeletnicește mai ales cu păstoritul. Treptat, noii-veniți, din ce în ce mai numeroși, își impun cultura lor materială și spirituală și-i asimilează pe băștinași. Specialiștii numesc acest fenomen procesul de indo-europenizare a ținuturilor noastre, ceea ce înseamnă că locuitorii lor au ajuns să vorbească o limbă indo-europeană primitivă, încă nediferențiată.

În urma unui îndelungat proces de diferențiere, din această populație indo-europeană, răspândită pe o arie geografică vastă din sud-estul Europei, au luat naștere popoarele atestate de izvoarele antice: grecii, ilirii și tracii. În sândul numerosului neam tracic, procesul de diferențiere a continuat, dând naștere tracilor propriu-ziși și daco-geților. Întrucât formarea daco-geților, ca ramură distinctă a marelui neam tracic, se petrecea în spațiul carpato-danubiano-pontic, se poate spune că daco-geții sunt autohtoni pe teritoriul României.

Paralel cu acest proces au loc și modificări importante în viața și structura societății.

Cultivarea plantelor cu săpăliga, așa cum se practica în neolitic și eneolitic, nu putea asigura o creștere prea mare a producției; pentru aceasta era nevoie de o agricultură practicată de suprafețe mai întinse, cu ajutorul plugului tras de vite. Plugurile primitive, făcute din lemn și având brăzdatul de piatră sau de corn de cerb, sunt semnalate încă din neolitic și eneolitic, dar vor fi pe larg folosite abia în epoca următoare. Folosirea plugului și creșterea vitelor în turme mari (la unele triburi această ocupație devineprecumpănitoare) fac să sporească însemnătatea muncii bărbatului și să scadă importanța rolului femeii în producție. Femeia începe să-și piardă poziția avută până acum în cadrul societății, iar locul ginților matriliniare îl iau, treptat, gințile și marile familii patriarhale, întemeiate pe poligamie (un singur bărbat avea mai multe soții); în cadrul lor descendența și rudenia se socotesc pe linia paternă, iar bărbatul cel mai în vârstă era considerat stăpânul absolut al familiei.

Legată strâns de cultivarea primitivă a plantelor, societatea eneolitică decade, fapt oglindit arheologic în așezări. Procesul de destrămare a societății gentilice matriliniare e grăbit de pătrunderea pe teritoriul României a triburilor păstorești din ținuturile nord-pontice, la care domneau rânduielile patriarhale.

Peioada de tranziție spre epoca bronzului, perioadă zisă și „a aramei”, este o vreme frământată, caracterizată prin mari mișcări de triburi. Creșterea vitelor devine, pentru un timp, ocupația de căoetenie. Vechile culturi eneolitice dispar, lăsând locul altora, noi; cea mai caracteristică și mai răspândită pe teritoriul României este cultura Coțofeni, numită astfel după o localitate din Oltenia.

Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca de piatră pe teritoriul României