Civilizația românească la începutul feudalismului (sec. al VII-lea – al XIII-lea)
Izvoarele istorice arată că civilizația românească la începutul feudalismului trăia organizată în obști teritoriale sau sătești. Obștea este o formă de organizare a producției, o comunitate de muncă, în cuprinsul căreia membrii comunității dețin un teritoriu împărțit în arabil și nearabil. Terenul arabil se distribuie în loturi, iar terenul nearabil (fânețele, pășunile, pădurile și apele) este folosit în comun.
Conducerea obștii a fost colectivă și se exercită prin adunările și sfatul oamenilor buni și bătrâni, la care se adaugă conducătorii satelor, judele (termen de origine latină) sau cneazul (termen de origine slavă), jurătorii care exercitau justiția pe baza dreptului pământului sau dreptului românesc.
În teritoriul său, obștea a trecut printr-un proces de diferențiere. Treptat și adeseori prin luptă, cneazul pune stăpânire pe loturile comunității, îi servește pe posesorii acestora, ocupând uneori și părți din pământurile stăpânite în comun.
Astfel, cu timpul, din interiorul obștii se ivește atât feudalul, stăpânul unor pământuri mai întinse, care vor constitui viitoarele domenii, cât și țărănimea aservită. Obștea, chiar aservită de feudal, supraviețuiește până la sfârșitul feudalismului. În Țările Române s-au păstrat însă și comunitățile obștești neaservite, care cuprind de-a lungul evului mediu țărănimea liberă.
Din organizarea de obște, prin unirea mai multora, au rezultat cnezatele și voievodatele.
Cnezatul a fost în primul rând un conducător al statului, având atribuții administrative și judiciare, la început deosebindu-se prea puțin de membrii obștii.
Cu timpul, pe măsura dezvoltării feudalismului, diferențierea de avere și putere sporește, mai cu seamă după ce cnejii devin, la sfârșitul sec. al XIII-lea, stăpâni ereditari ai satelor. O parte din cneji ajung la o mai mare putere, prin unirea mai multor cnezate într-un voievodat.
Viața economică
Izvoarele narative se mărturisesc începând cu vechea cronică rusă, Povestea anilor care au trecut, un aflux de produse care se schimbă la Dunărea de Jos, aduse din cele mai îndepărtate regiuni, din Boemia, Ungaria.
Izvoarele arheologice tot mai bogate, în ultimele decenii, dovedesc o intensă activitate economică pe meleagurile românești. Cuvintele vechi mărturisesc și ele îndeletniciri economice care se exprimă prin verbele latine: a ara, a țese, a frământa, a măcina etc.
Vechimea agriculturii la români este dovedită de numele latin al plugului de lemn (aratrum) și de denumirea plantelor cultivate: mei, grâu, orz, secară. La rândul lor, izvoarele narative, cronicile, vorbesc despre bogățiile subsolului, despre importantele acumulări de avere ale voievozilor din sec. XI-lea.
Ilustrative pentru vechimea lor sunt îndeletniciri ca: extragerea sării și a păcurii. Diploma ioaniților (1247) ne furnizează știri despre viața economică din viitorul stat feudal Țara Românească, în care se dezvoltase agricultura, confirmată de existența morilor.
Date însemnate despre îndeletnicirile economice din Transilvania în sec. al XII-lea – al XIII-lea evidențiază și documentele care vorbesc despre punerea în valoare a unor terenuri agricole, precum și despre bogățiile subsolului (sarea, aurul, argintul și fierul). Cercetările arheologice aduc dovezi despre obținerea minereului de fier pe ambele laturi ale Carpaților.
Circulația bunurilor pe teritoriul românesc
Se constată și o intensă circulație a bunurilor, dovedită de terminologia românească provenită din limba latină: a vinde, a schimba, a cumpăra, negustor; alți termeni, de origine slavă: târg, vamă, precupeț, a plăti indică o nouă etapă în viața economică. Odată cu întemeierea orașelor apar și alți termeni noi: oraș, bani, bâlci, aldămaș, chezaș, iarmaroc.
Din aceste câteva exemple rezultă o continuitate de civilizație de la antichitate la evul mediu, a cărei purtători au fost românii. Cercetările arheologice, izvoarele narative și exemple oferite de limba română dovedesc pe teritoriul de astăzi al României, înainte de apariția statelor feudale, o activitate creatoare desfășurată de o populație aflată pe calea feudalizării.
Un rol însemnat l-au avut drumurile comerciale care străbăteau teritoriul țării, legând Europa de Asia. Activitatea negustorilor străini, a genovezilor la gurile Dunării, în porturile Vicina, Chilia și Cetatea Albă, ca și comerțul prosper sunt un indiciu pentru activitatea economică a localnicilor angajați în tranzacțiile negustorești.
Drumurile care străbăteau Țările Române, cum erau „drumul moldovenesc”, ce trecea prin Moldova de la nord la sud, sau drumul ce lega Transilvania cu Țara Românească și cu alte regiuni, cum era coasta Mării Adriatice, dovedesc proprietatea vieții economice.
Organizarea societății feudale
Începând din sec. IX-lea, în izvoarele istorice, apar tot mai des informații despre organizarea socială feudală pe teritoriul țării. Apariția cnezatelor și voievodatelor este o dovadă despre existența unei societăți împărțite în clase.
În sec. al XIII-lea, izvoarele menționează existența unor feudali locali, cunoscuți sub numele de cneji, care în această vreme, sunt încă foarte puternici, constituind o importantă forță socială. Ei reprezintă feudalitatea românească unitară, dovedind aceeași dezvoltare de o parte și de alta a Carpaților.
În Transilvania, odată cu organizarea domeniilor feudale, ecleziastice și nobiliare, apare mica și marea nobilime. Nobilimea română, cunoscută sub denumirea de cneji în Țara Hațegului și în Maramureș, boieri în Țara Făgărașului, ne apare bine conturată și ierarhizată, stăpânind sate și ctitorind monumente feudale. În Țara Românească feudalii erau numiți în Diploma ioaniților „maiores terrae”. Alături de feudali laici, biserica catolică și mai târziu și cea ortodoxă ajung să stăpânească mari domenii.
În aceste secole de început ale feudalismului, țărănimea își păstrează în marea ei majoritate libertatea rezistând feudalizării. Aservirea obștilor țărănești se accentuează în sec. XIII-lea, în Transilvania, odată cu organizarea domeniilor feudale, iar în Țara Românească și Moldova după jumătatea sec. XIV-lea. Țărănimea aservită purta numele de iobagi în Transilvania sau rumâni și vecini în documentele muntene și moldovene. Izvoarele menționează și robii, o categorie socială inferioară țărănimii.
Formațiunile politice românești în secolele al IX-lea și al XI-lea
Apariția cnejilor și accentuarea procesului de feudalizare a dus la cristalizarea clasei feudale. Această clasă, pentru a-și asigura dominația asupra membrilor obștii, organizează, prin unirea mai multor cnezate, voievodatele, în frunte cu un voievod.
În Transilvania izvoarele narative ne indică, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, în Crișana, voivodatul (ducatul) lui Menumorut, cu centrul la Biharea; un al doilea voievodat se constată între Mureș și Dunăre, condus de Glad, cu reședința în cetatea Cuvin, iar în podișul Transilvaniei, de la poalele Meseșului și izvoarele Someșurilor, voievodatul lui Gelu, cu centrul, probabil la Dăbâca, unde cercetările arheologice ale ultimilor ani au scos la iveală o cetate întărită, datând din această vreme.
Pentru prima jumătate a sec. al XI-lea, izvoarele narative atestă două voievodate, mai întinse și mai bogate: unul în Transilvania, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia), dezvoltat din voievodatul lui Gelu, o țară „foarte întinsăși bogată”. În Banat voievodatul lui Ahtum, care, așa cum ne povestește Legenda Sfântului Gerard, era o formațiune politică puternică, dispunând de o armată și desfășurând o politică externă proprie.
Pentru aceeași epocă la est și sud de Carpați izvoarele istorice atestă o evoluție asemănătoare cu cea din nordul și vestul acestora, adică organizarea societății în cnezate și voievodate. Organisme politice similare se constată în Dobrogea, în 943, unde stăpânea jupan Dimitrie.
La sfârșitul sec. al X-lea bizantinii revin la Dunărea de jos, organizând o unitate administrativă, tema Paristrion. Unele izvoare ne indică în sec. al XI-lea, în Dobrogea existența și a altor formațiuni politice prestatale, ele încep să intre în legătură cu statele feudale vecine. Informațiile sporesc.
Astfel, în Moldova, sunt pomeniți berladnicii, o populație în sudul și centrul Moldovei, implicată în acțiuni militare în exteior. Stăpânirea lor se formează de-a lungul drumului comercial ce lega orașele de la Dunăre de statul Haliciul, situat în nordul teritoriului moldovean.
Pătrunderea maghiarilor și secuilor în Transilvania
Începând cu sec. al IX-lea apare în istoria aeuropeană un popor de origine fino-ugrică, maghiarii. Veniți din regiunea munților Urali, se deplasează pe parcursul mijlociu al Volgăi și Kamei. Aici, triburile maghiare ajung în contact cu diferite alte populații turce și bulgare.
Acestea au influențat limba și felul de viață al maghiarilor. Mai târziu, în același secol, maghiarii sunt constatați între Don și Nipru, regiune pe care o părăsesc sub presiunea pecengilor, stabilindu-se la sfârșitul sec. al IX-lea la vest de Nistru, în nordul Mării Negre, în Atelkuz.
De aizi, în urma înfrângerii suferite din partea bulgarilor, ei trec Carpații și se așază în Panonia și Câmpia Tisei. În noua patrie, societatea maghiară evoluează spre feudalizare, sub influența procesului de destrămare a raporturilor tribale și a civilizației pe care o întâlnesc. Din Panonia fac, la începutul sec. al X-lea, incursiuni în Transilvania.
În această etapă datorită rezistenței populației autohtone – rămânii, nu se poate vorbi de o cucerire a țării și, cu atât mai puțin, de o organizare a acesteia. Cucerirea sistematică se realizează numai din a doua jumătate a sec. al XI-lea, după ce procesul de creștinare a maghiarilor în ritul catolic și de integrare în feudalitatea apuseană avusese loc.
Pătrunderea regalității maghiare în Transilvania a întâmpinat rezistența voievodatelor românești. De aceea, pentru consolidarea stăpânirii lor în Transilvania sunt așezați secuii în regiuni unde trăia populația românească în formele ei de viață tradițională.
Întâi în părțile vestice ale țării, apoi în părțile Târnavelor și în cele din urmă în sud-est, în vederea apărării granițelor. Maghiarii și secuii, integrându-se civilizației existente, vor contribui alături de români la sporirea acesteia, prin munca ce o desfășoară și mai apoi prin lupta comună a asupriților împotriva asupritorilor.
Colonizarea sașilor
Sașii, germani originari din Flandra, Luxemburg și din teritorii de la apus de Rin, au început să se așeze la începutul sec. al XII-lea, în părțile de vest ale Transilvaniei, aproape de Alba Iulia; alte grupuri sosesc în sec. al XIII-lea. Colonizarea s-a făcut, deci, începând cu sec. al XII-lea, având cauze sociale și economice – creșterea populației și procesul de feudalizare în locurile lor de baștină.
Colonizarea sașilor s-a desfășurat pașnic, ei fiind chemați de puterea centrală care le-a acordat privilegii, libertatea personală și juridică. Ei s-au stabilit mai cu seamă în părțile Sibiului și Târnavelor, Brașovului, Orăștiei, Bistriței. Sașii s-au integrat de la început civilizației noii lor patrii, contribuind substanțial la creșterea materială și spirituală, la dezvoltarea orașelor medievale, având un rol major în legăturile economice dintre Țările Române.
Așezarea teutonilor
Aducerea cavalerilor teutoni, un ordin militar religios, a avut loc în 1211 în Țara Bârsei. Ea nu a putut avea efecte durabile în civilizația Transilvaniei, datorită caracterului militar al ordinului și pentru că au fost alungați în 1225. De prezența lor se leagă, totuși, colonizarea populației germane din Țara Bârsei.
Formațiunile politice românești în secolele al XII și al XIII-lea
Începând cu sec. al XII-lea și mai ales în secolul următor, știrile despre români sunt tot mai numeroase, întrucât regatele feudale interesate în extinderea stăpânirii lor asupra teritoriilor românești, alături de biserica catolică, exercită o presiune crescândă asupra formațiunilor politice românești existente.
Izvoarele istorice din aceste veacuri se înmulțesc, devin mai bogate și ne transmit mai exact faptele istorice. Astfel constatăm, pe de o parte, o continuitate a formațiunilor politice întâlnite anterior și, pe de alta, apariția altora noi. La începutul sec. al XIII-lea sunt înregistrați în documentele papale, bradnicii în sudul Moldovei.
Informații mai însemnate despre organizarea politică a românilor de la sud de Carpați oferă Diploma ioaniților. Potrivit informațiilor diplomei, pe viitorul teritoriu al Țării Românești, încă înainte de 1247, constatăm existența a cinci formațiuni prestatale cu o structură feudală.
Acestea erau: Țara Severinului, unde s-a organizat în 1230, de către regalitatea maghiară, Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi, în depresiunea Târgu Jiului, între depresiunea Tismanei și Olt, care încorpora Țara Hațegului, voievodatul lui Seneslau, în Argeș, Muscel, Dâmbovița, care se prelungește în Țara Făgărașului și cnezatele lui Ioan și Farcaș.
Unele dintre aceste formațiuni dispuneau de o largă autonomie politică (voievodatele lui Litovoi și Seneslau), putere militară și economică. Totodată, diploma reflectă procesul de evoluție de la cnezat la voievodat. Dovadă că cercetările arheologice de la Argeș ne indică o așezare pe cale de urbanizare.
Alături de voievodate mai erau și alte formațiuni politice românești: Țara Făgărașului (Terra Blachorum), Amlașul, Țara Maramureșului, Țara Loviștei, Vrancea, Câmpulung etc. ultimele pomenite de Dimitrie Cantemir. În aceste țări românești se constată o feudalitate românească puternică, reprezentată de cnejii români.
Structura socială, organizarea voievodatelor, larga lor autonomie, recunoscută de regalitatea maghiară, întinderea lor teritorială, bogățiile de care dispuneau sunt indicii despre evoluția formațiunilor prestatale spre organizarea statală.
Din această vreme și în legătură cu luptele purtate împotriva tătarilor, regalitatea maghiară manifestă pretenții de putere suzerană asupra cnezatelor și voievodatelor românești. Ea încearcă să impună o stăpânire efectivă.
Marea invazie tătaro-mongolă
Marea invazie tătaro-mongolă din 1241 atinge, în drumul ei spre centrul Europei, și teritoriul țării noastre. Cele trei coloane ale invadatorilor afectează regiuni întregi ale țării noastre, pustiind așezări rurale și urbane, orașe ca Rodna, Bistrița, Oradea, Alba Iulia, Brașov și Sibiu.
Despre devastările pricinuite, călugărul orădean, Rogerius, ne-a lăsat o plastică și emoționantă descriere în opera sa Carmen miserabile. Din acest timp tătarii vor exercita – la sud și est de Carpați – o dominație variabilă ca intensitate, care va dura până în sec. al XIV-lea.
Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Civilizația românească la începutul feudalismului (sec. al VII-lea – al XIII-lea)
