Principatul Transilvaniei (1541-1699)

Principatul Transilvaniei

Principatul Transilvaniei a fost o formațiune statală între anii 1541- 1699 care a urmat după voievodatul Transilvaniei și care cuprindea comitatele din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei districte (Braşov, Făgăraş şi Bistriţa), precum şi comitatele apusene din „Partium” (Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior,Bihor, Zarand şi Arad).

Istoric

Înfrângerea Ungariei medievale la Mohács (1526) a însemnat dispariția acestei puteri de pe harta politică a Europei centrale. Evenimentul prilejuiește o accentuare a confruntărilor politice și militare dintre habsburgi și Imperiul Otoman, agravate în Transilvania de lupta grupărilor nobiliare care se înfruntă cu forțe crescânde.

Pe fundalul acestor evenimente pătrund și se afirmă ideile Reformei religioase, ca expresie a gândirii burgheze, îndreptate împotriva bisericii catolice. Reforma critica starea socială existentă și alimenta mișcările sociale orășenești. Sub forma luteranismului a devenit religia oficială a sașilor iar calvinismul și unitarianismul au cuprins o parte din populația maghiară. Reforma străbate, pe alocuri, și mediul românesc.

În aceste împrejurări voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya ocupă tronul Ungariei, deținându-l până în 1540. În toată această perioadă teatrul confruntărilor militare dintre habsburgi și Imperiul Otoman se mută în Transilvania, unde intervin și domnii din Moldova și Țara Românească așa cum a făcut Petru Rareș. Interesat într-o politică antiotomană, Petru Rareș, deși îl sprijină de la început pe Ferdinand, văzând incapacitatea habsburgilor de a se constitui într-o forță eficientă antiotomană, îl sprijină apoi pe Ioan Zápolya.

Învinge armatele lui Ferdinand la Feldioara (22 iunie 1529), întărind astfel situația partidei adverse. Și o obține și pe cea proprie prin obținerea unor cetăți și domenii în Transilvania: Cetatea de Baltă, Ciceul, Ungurașul, Rodna și Bistrița.

Pentru moment domnul Moldovei ajunge un element de decizie pe scena politică transilvăneană, contribuind prin stăpânirile sale la accentuarea conștiinței de neam la românii din interiorul arcului carpatic.

Situația Transilvaniei până la moartea lui Ioan Zápolya rămâne confuză datorită instabilității politice prilejuită de lupta pentru stăpânirea țării. În 1538 se încheiase la Oradea un tratat de pace între Ferdinand și Zápolya, potrivit căruia, la moartea acestuia din urmă, Transilvania urma să treacă pe seama habsburgilor.

În acest cadru al planurilor habsburgice antiotomane se situează și politica lui Petru Rareș. Imperiul nu a fost însă în măsură să se angajeze în lupta antiotomană, astfel domnul Moldovei este înlăturat din domnie în 1538. de către turci, în timp ce Zápolya se supune din nou sultanului.

După moartea lui Zápolya se deschide succesiunea și lupta cu turcii care nu acceptă prevederile tratatului de la Oradea. În timp ce Ungaria este transformată în pașalâc, în Transilvania se organizează, la mijlocul veacului, principatul autonom sub suzeranitatea otomană.

Principatul a fost o nouă formă de conducere

În fruntea Transilvaniei era un principe ales de dietă și confirmat de sultan. Țara își păstrează instituțiile ei proprii și se dezvoltă nestingherită de îngrădirile regalității maghiare.

Deși tributar Porții Otomane, Principatul Transilvaniei, prin poziția sa geografică, mai aproape de puterile creștine, se bucură de o instituție mai bună, de o mai mare libertate de mișcare. În condițiile organizării pașalâcului de Buda, Principatul Transilvaniei se orientează și mai mult spre Țara Românească și Moldova.

Noua formă de organizare politică, principatul, a exprimat interesul celor trei națiuni politice, adică a stărilor privilegiate, nobilimea, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor. Sub raport religios principatul a reflectat interesele celor patru religii admise ca oficiale: catolică, luterană, calvină și unitariană.

Acesta este așa-zisul sistem al toleranței, întemeiat numai pe aceste religii, cu excluderea celei ortodoxe care reprezenta populația românească majoritară. Acest sistem s-a cristalizat în timpul lui Ștefan Báthory, ajuns principe în 1571. Sistemul politic al principatului îi excludea pe români, atât din rândul „națiunilor” privilegiate, cât și din rândul religiilor admise.

Ștefan Báthory desfășoară, ca principe, o politică turcofilă, accentuată, atunci când ajunge în 1575 rege al Poloniei. Această politică este curmată de Sigismund Báthory (1586) care aderă la „Liga creștină” antiotomană.

Sigismund Báthory, prin așa-numitul plan dacic, a realizat prima unire, efemeră, a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, în 1595.

În anul 1599 Mihai Viteazul a ocupat temporar Transilvania și a supus-o autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania a intrat la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom, cu parlament propriu (Dieta Transilvaniei).

În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

După 1699 Principatul Transilvaniei a continuat să existe ca entitate politică separată denumită Marele Principat al Transilvaniei, însă fără armată și fără politică externă proprie. Titlul de principe al Transilvaniei a fost atunci preluat de împărații din Casa de Habsburg.

• Sursa:
  Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Principatul Transilvaniei (1541-1699)
• Wikipedia