Dinamica apelor oceanice: valuri, maree, curenți

Apa oceanelor și a mărilor este într-o continuă mișcare, mai ales la suprafață. Cauzele care provoacă dinamica apelor oceanice mișcarea sunt: vânturile, atracția Lunii și Soarelui, diferența de densitate și salinitate a apei, erupțiile vulcanice și cutremurele.

a. Valurile

Vântul izbește în mod neuniform suprafața mării, impunând acesteia o mișcare ondulatorie, denumită val.

La un val se deosebesc următoarele elemente: creasta (linia cea mai înaltă), baza (linia cea mai joasă), înălțimea și lungimea (distanța pe orizontală între două creste sau între două baze de valuri consecutive). Când baza valului atinge fundul mării, cum se întâmplă în zonele de țărm, atunci frecarea reduce viteza de ondulare în partea de jos a valului, iar creasta are tendința să avanseze spre țărm sau să se răstoarne în această direcție; în acest caz, apa se deplasează, formând așa-zisele valuri de translație; unele dintre valuri se răstoarnă cu putere, producând fenomenul de deferlare.

În oceane, în timpul furtunilor obișnuite, valurile ating 6-8 m înălțime. Cele mai mari valuri observate au fost de 18 m înălțime și 400 m lungime.

După încetarea vântului, mișcarea ondulatorie mai poate continua câtva timp, sub formă redusă; este fenomenul de hulă.

Valurile produse de cutremure sau de erupții submarine pot ajunge până la 35 m înălțime. Ele sunt numite în Japonia tsunami.

b. Mareele

Pe țărmul atlantic al Franței, de exemplu, se observă cum de două ori pe zi apa oceanului se ridică și pătrunde pe gurile râurilor, fenomenul fiind denumit flux, după care se retrage, formând refluxul. Mișcarea aceasta este aproape generală în oceanele și mările larg deschise și este cunoscută sub numele de maree.

Fenomenul se produce astfel: Luna, prin forța ei de atracție, face ca suprafața oceanului să se ridice deasupra locului prin care ea trece, determinând un val de flux; la punctul opus, de partea cealaltă a Globului, Luna acționează asupra centrului Pământului, micșorează forța de gravitație a acestuia și apa se ridică de asemenea în flux.

Cum Luna revine la meridianul locului după 24 h și 50′, aceste două valuri de flux se deplasează și ele ca niște unde, cu aceeași viteză. Ca urmare, în același loc avem la 12 h 25′ câte un flux urmat de reflux.

Din cauza inerției apei și a configurației țărmurilor, fluxul nu se produce exact când Luna se află la meridianul locului, ci cu o întârziere care diferă de la un loc la altul. Diferența orară între trecerea Lunii la meridian și producerea fluxului se numește ora portului. De obicei, atunci când intră sau pleacă navele din port.

De două ori pe lună, mareele sunt mai înalte (se numesc ape vii), iar de alte două ori sunt minime (ape moarte). În primul caz, Luna, Soarele și Pământul sunt pe aceeași linie și atracția solară se însumează cu cea a Lunii (la conjuncție și la opoziție), iar în al doilea caz, forța de atracție a Soarelui se opune celei a Lunii, diminuând-i efectul (la cuadratură).

Înălțimea fluxului oscilează între 3-4 m în oceanul larg deschis, dar se ridică mult în golfuri și strâmtori, unde poate atinge 7-18 m. Cea mai înaltă maree se formează în Golful Fundy – Canada (18-20 m).

În timpul fluxului, apa pătrunde pe gurile de vărsare ale fluviilor ca un val puternic, lărgindu-le și formând estuare. Pe fluviul Amazon valul mareic atinge 4,5 m înălțime și pătrunde pe un râu în sus până la 1000 km; localnicii numesc acest fenomen pororoca.

c. Curenții

Vânturile regulate sau cele periodice, precum și diferența de densitate a apelor dintre două zone care comunică între ele pun apa oceanică în mișcare, pe direcții fixe, formând curenți. Aceștia se deplasează la suprafață cu 0,3-4 km/h, dar pot atinge și 7-10 km/h (Curentul Floridei la ieșirea din golful Mexic). În adâncime, mișcarea se reduce mult.

Curenții formați de vânturile regulate și care stau permanent sub influența lor poartă numele de curenți de derivă (exemplu, deriva vânturilor de vest în jurul Antarcticii). Majoritatea curenților însă circulă împinși de apa din spate și după ce ies din raza de acțiune a vânturilor; aceștia sunt curenții liberi.

Viteza și direcția curenților oceanici sunt influențate de mișcarea de rotație a Pământului (forța Coriolis determină abaterea lor spre dreapta în emisfera nordică și spre stânga în emisfera sudică), de forța de frecare (datorită căreia viteza scade cu adâncimea apelor), de configurația bazinelor oceanice și de morfologia reliefului submarin.

Curenții poartă diferite denumiri locale, mai ales după țărmurile din apropiere; de exemplu, în Oceanul Atlantic, Curentul Ecuatorial de Nord intră în golful Mexic, de unde iese sub numele de Curentul Golfului (Gulf Stream), se întinde în lungul Europei sub numele de Curentul Atlanticului de Nord, iar în sud este închis de Curentul Canarelor (curent rece de compensare).

Nivelul oceanului oscilează în timpul geologic datorită mișcărilor tectonice, acumulărilor de sedimente, cât și datorită extinderii sau topirii calotelor glaciare. Aceste schimbări lente pe verticală ale nivelului oceanic poartă numele de mișcări eustatice.

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Dinamica apelor oceanice: valuri, maree, curenți