Marea Unire din 1918
Marea Unire din 1918 a fost o împlinire a poporului român care de-a lungul epocii moderne a arătat cu câtă tărie s-a zbătut prin lupte sângeroase pentru libertatea și unirea românilor. Marea unire de la 1 decembrie 1918 se înscrie, în același timp, în cadrul marilor prefaceri internaționale care s-au petrecut spre sfârșitul primului război mondial.
Lupta popotului român pentru realizarea marii uniri
Consecințele primului războiului mondial s-au răsfrânt și asupra situației maselor muncitoare de toate naționalitățile din Transilvania. Pe front au fost trimiși să lupte, pentru o cauză care nu era a lor, sute de mii de soldați. În fabrici și întreprinderi se simțea acut lipsa brațelor de muncă. Agricultura era paralizată de rechizițiile forțate și de concentrări. Aprovizionarea cu bunuri de primă necesitate s-a înrăutățit, iar din 1917 s-a făcut simțită foametea.
După intrarea României în război, guvernul maghiar a intensificat măsurile represive împotriva populației românești din Transilvania. Fruntașii mișcării de eliberare erau urmăriți cu severitate. Au fost suspendate numeroase publicații românești, printre care ziarul socialist „Adevărul”, revista „Luceafărul” din Sibiu și ziarul „Românul” din Arad. Ceasurile imperiului austro-ungar erau însă numărate. Pe front și în spatele lui au început să apară semne de nemulțumire încă din 1916. În lunile mai-iunie 1916 minerii din Valea Jiului au declarat o puternică grevă. La sate, atmosfera devenea tot mai încordată: protestul și nemulțumirile pătrundeau adânc în rândurile populației orășenești.
Pe acest fundal care prevestea agravarea contradicțiilor sociale și naționale s-a răspândit suflul eliberator al Marii Revoluții Socialiste din Octombrie.
Revoluția din Octombrie, care a dus la instaurarea Puterii Sovietice în Rusia, a găsit un puternic răsunet în mișcarea muncitorească și revoluționară din România, contribuind la radicalizarea și cristalizarea pozițiilor ideologice din sânul mișcării, în urma dezbaterii problemelor pe care revoluția le-a ridicat și a propagării experienței marelui eveniment.
Adeziunile entuziaste de simpatie la cauza revoluției reflectau dorința transformării radicale a societății, a victoriei lumii noi. „Strigați și cântați de bucurie - suna un manifest de salut din partea unui grup de socialiști români - De azi începe o nouă eră în istoria lumii! Revoluția rusă a făcut primul pas, nimicind cu avânt titanic tot ce i-a stat în cale. De acum soarta lumii e legată de victoria proletariatului".
Alături de acțiunile din țară în sprijinul revoluției socialiste, cauza acesteia a fost apărată direct cu arma în mână pe câmpul de luptă de către detașamente revoluționare românești. Astfel, la Odesa s-a format dintre muncitorii și soldații români, evacuați acolo în timpul războiului, primul batalion revoluționar internațional care a participat la apărarea cuceririlor revoluției. Ulterior s-au alcătuit și alte detașamente insurecționale românești care au luptat pe alte teatre de operații.
Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a dat impuls puternic și luptei de eliberare națională. Principiile revoluționare privind autodeterminarea națională corespundeau năzuințelor adânci ale popoarelor aflate sub dominație străină, dorinței legitime de a rupe legăturile istorice ale acestei dominații.
După ce, la 22 ianuarie 1918, s-a constituit Republica Moldovenească Independentă, la 27 martie a aceluiași an, Basarabia, teritoriu al Moldovei care în 1812 fusese încorporat în Rusia țaristă, s-a unit cu România în urma hotărârii reprezentanților pupopulației dintre Prut și Nistru.
Prăbușirea Imperiului țarist sub loviturile revoluției socialiste a grăbit și prăbușirea Imperiului austro-ungar, împlinindu-se astfel cele prevăzute, încă din 1888, de Engels: „Dacă mâine despotismul din Petersburg ar cădea, pomâine nu ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie…”
O dată cu accentuarea crizei Imperiului austro-ungar, evenimentele au început să se desfășoare cu repeziciune și în Transilvania. În ciuda interdicțiilor, muncitorii au pornit să-și refacă organizațiile profesionale și politice, să organizeze greve și demonstrații. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul socialist „Adevărul”. În ianuarie și iunie 1918 Imperiul dualist a fost cuprins de două greve generale cu un pronunțat caracter politic, care s-au întins și în Transilvania. În mai 1918, s-a întrunit Congresul socialiștilor români care a dezbătut problema războiului și a păcii și a contribuit la intensificarea mișcării socialiste din Transilvania.
În condițiile războiului a căpătat o semnificație aparte și lupta pentru votul universal care a frământat masele în întreaga perioadă de la începutul secolului al XX-lea. Această revendicare exprimă, în cursul anului 1918, năzuința unor pături largi ale populației spre înnoirea hotărâtă a vieții politice.
Pe valul nemulțumirilor crescânde ale maselor populare și al ascuțirii crizei tuturor resorturilor politice-statale ale dublei monarhii, s-au întețit criticile curentelor de opoziție la adresa politicii oficiale a cercurilor guvernamentale. Deși denunțau „politica stupidă de asimilare” a naționalităților de clasele dominante maghiare și germane, chiar și cei mai proeminenți reprezentanți ai acestor curente, ca de pildă conducătorii Partidului Radical din Ungaria, se pronunțau în fond pentru integrarea statutului multinațional ungar.
O ultimă încercare de a-și salva tronul a întreprins, la 3 octombrie, împăratul Carol I, lansând manifestul „Către popoarele mele credincioase” în care propunea reorganizarea federativă a Austro-Ungariei în șase regate independente.
Dar Imperiul austro-ungar se îndrepta inevitabil spre prăbușire. Evenimentele decisive ale acestui proces s-au petrecut în lunile octombrie-noiembrie 1918: o amplă mișcare revoluționară a maselor cu caracter social, înfrângerea armatelor austro-ungare și o suită de acțiuni ale popoarelor din cuprinsul dublei monarhii, pentru întemeierea de state naționale proprii.
Astfel, la 28 octombrie 1918, au ieșit de sub tutela dominatoare austriacă cehii și slovacii, care au proclamat, cu două zile mai târziu, Republica Cehoslovacă independentă. Aproape concomitent s-a constituit statul independent al sârbilor, croaților și slovenilor. Flacăra revoluției a izbucnit și în cele două capitale ale imperiului – la Viena și Budapesta, la 29 octombrie și respectiv 31 octombrie – ducând la înlăturarea monarhiei și la desfacerea Imperiului dualist. Înlăturând monarhia, atât Ungaria cât și Austria s-au proclamat republici.
În această mare mișcare istorică s-au situat și evenimentele din octombrie-noiembrie 1918 din Transilvania și Bucovina.
Lupta pornită de masele muncitorești încă din etapele anterioare s-a revărsat în toamna anului 1918 într-un adevărat torent revoluționar al proletariatului, al țărănimii și soldaților întorși de pe front.
Formele caracteristice de luptă ale muncitorilor au fost grevele generale și demonstrațiile politice. La Timișoara, muncitorii au ocupat clădirea poștelor și telecomunicațiilor, la Reșița au fost dezarmați jandarmii și s-a manifestat pentru republică, în bazinul carbonifer Valea Jiului s-au alcătuit consilii muncitorești.
La sate, în sute de localități, țăranii luau în stăpânire depozitele de cereale, atacau conacele, izgoneau autoritățile locale. În numeroase comune, țăranii români și maghiari acționau în comun. Acțiunea revoluționară a țărănimii a slăbit puterea moșierimii și totodată a înlăturat în foarte multe localități autoritățile administrative și jandarmerești, ușurând astfel sarcina preluării puterii de stat de organele naționale românești și contribuind la realizarea unirii Transilvaniei cu România.
Mișcarea muncitorească parcurgea un rapid proces de reorganizare, de creștere a combativității sale, caracterizat prin împletirea strânsă a sarcinilor de ordin social cu cele de ordin național. Ideea autodeterminării românilor din Transilvania și din Bucovina și a unirii lor cu România a devenit în toamna anului 1918 ideea de bază care a polarizat energiile mișcării socialiste de dincolo de Carpați. În felul acesta, mișcarea socialistă a fost un factor activ de cea mai mare importanță la realizarea unirii. Din inițiativa mișcării socialiste, la sfârșitul lunii septembrie 1918 s-au reluat legăturile dintre socialiști și reprezentanții Partidului Național Român în vederea coordonării acțiunilor lor.
Cauza marii unirii era propagată în străinătate și prin activitatea neobosită pe care au desfășurat-o numeroși soli ai poporului român care s-au aflat în timpul războiului în diferite centre europene sau din S.U.A. Împrejurările războiului aduseseră în aceste centre o puternică și reprezentativă emigrație românească: oamenii politici și ziariști, savanți și scriitori. Marea Unire era susținută intens prin presă și conferințe, în adunări care reuneau mii de simpatizanți, precum și pe cale diplomatică. La Paris s-a constituit, în octombrie 1918, Consiliul Național al Unității Române având rol de coordonator al mișcării pentru unire.
În această vreme, progresa rapid mișcarea de eliberare și în Bucovina. La 4 octombrie 1918, deputații români din Bucovina au declarat în parlamentul din Viena că vor face uz de dreptul de autodeterminare și au alcătuit Consiliul Național Român pentru Bucovina. Deputatul socialist George Grigorovici declara cu acest prilej: „unirea românilor este un ideal și o țintă pe care românii o vor urmări totdeauna și în veci! Bucovina trebuie restituită patriei”.
„Paravanul tăcerii”, adică tăcerea impusă de guvernanții unguri, a fost rupt și de partidul Național Român din Transilvania. La 18 octombrie 1918, în parlamentul de la Budapesta, a produs o puternică impresie expunerea poziției Partidului Național Român în problema națională, care a fost socotită o adevărată declarație de independență: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară – se preciza în această declarație – așteaptă și cere, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. La 18/31 octombrie 1918, s-a constitui Consiliul Național Român Central, ca for de coordonare a mișcării de eliberare din Transilvania și de unire cu România. În componența sa au intrat șase reprezentanți ai Partidului Național și șase social-democați.
Concomitent, pe întinsul întregii provincii se desfășura intens procesul de formare a consiliilor locale și a gărzilor naționale, organisme reprezentative ale populației românești și nuclee ale noii administrații și ale apărării acesteia. Adunările de organizare a consiliilor și gărzilor naționale s-au transformat în manifestări entuziaste pentru unire.
La începutul lunii noiembrie, Consiliul Național Român Central, care își avea sediul la Arad, a cerut guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei. La această cerere imperativă, Consiliul Național Ungar și guvernul de la Budapesta au căzut de acord să organizeze la Arad, între 13 și 15/25-28 noiembrie, tratative cu Consiliul Național Român. Tratativele au eșuat datorită faptului că delegația maghiară promitea „autodeterminarea în cadrul Ungariei”, în timp ce delegația română proclama necesitatea recunoașterii dreptului românilor la independență deplină. Această idee captase mințile și conștiința întregii populații românești din Transilvania, devenind o uriașă forță materială în împrejurările din toamna anului 1918. Analizând situația creată, Consiliul Național Român a ajuns la concluzia că se impune ca imperativ istoric convocarea unei Adunări naționale care să reafirme și să decidă, totodată, voința de unire a poporului român. Experiența seculară a luptei de eliberare din Transilvania consacrase Adunarea Națională ca forma politică cea mai reprezentativă și autorizată a națiunii în ceasurile hotărâtoare ale istoriei.
La 18 noiembrie 1918, românii transilvăneni au adresat un manifest către opinia publică mondială, vestind țelul unirii și principiile călăuzitoare ale acțiunilor care conduceau la realizarea acestui țel.
Mișcarea pentru Marea Unire se dezvoltă, în mod impetuos și în Bucovina. În plină prăbușire a Imperiului austro-ungar, clubul parlamentar al românilor bucovineni de la Viena s-a transformat în Consiliul Național. Mai târziu, la 14-27 octombrie 1918,
la Cernăuți, s-a convocat o adunare a reprezentanților din întreaga provincie, devenită Adunare Constituantă, care s-a pronunțat pentru „unirea Bucovinei cu celelalte țări românești într-un singur stat național independent”.
Adunarea Constituantă a reorganizat Consiliul Național, care a condus în continuare mișcarea națională. S-au dezbătut intens aspectele reformelor care urmau să fie adoptate, s-au luat legăturile cuvenite cu reprezentanții altor naționalități din Bucovina.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al populației din Bucovina a hotărât unirea cu România.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Însemnătatea istorică pentru Marea Unire din 1918
În ultima decadă a lunii noiembrie au intrat în faza finală și pregătirile pentru convocarea Adunării Naționale a românilor din Transilvania la Alba Iulia. „Istoria ne cheamă la fapte” – cu aceste cuvinte se deschidea textul Convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de care opinia publică românească lua cunoștință. Potrivit regulamentului stabilit în vederea desemnării delegaților, urmau să fie alese 1228 de persoane, dintre care jumătate prin vot universal, iar jumătate desemnați de partidele politice (Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat), de instituțiile centrale și obștești, de școli și biserici.
În rândurile celor aleși ca deputați se aflau reprezentanți ai tuturor păturilor și categoriilor sociale și profesionale din toate colțurile provinciei. Muncitorii erau reprezentați prin 150 de delegați oficiali. Mandatele (credenționale) delegaților subliniau că aceștia sunt „autorizați a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română”. Ele erau întărite și de adeziunea în scris a participanților la adunările de alegeri ale delegaților. Aceste adeziuni purtau sute de semnături, fiind o mărturie puternică a voineței de unire cu România.
Alegerile deputaților și pregătirile pentru organizarea Marii Adunări Naționale au imprimat astfel un și mai puternic avânt mișcării pentru unire. „Națiunea română – scria, în preajma Adunării, gazeta socialistă „Adevărul” – voiește acum să devină cu desăvârșire liberă și să se contopească într-un singur stat național. Românii din Transilvania și Ungaria, fără deosebire de clasă, voiesc să se unească cu frații lor de peste munți… Alba Iulia va însemna pentru noi începutul unei vieți noi. Să mergem cu toții acolo”. Și într-adevăr, din orașe și din sate, din toate părțile Transilvaniei, s-au îndreptat spre Alba Iulia, la marea sărbătoare a Unirii, peste 100.000 de persoane. Ca și la 1848, veniseră zeci de mii de țărani; ei erau temelia vieții naționale românești în Transilvania, ei au format temeiul Marii Adunări; în freamătul mulțimilor adunate se aflau aproape 10.000 de muncitori, subliniind prin prezența lor adeziunea la unire, dar și năzuința spre dreptate și libertate socială.
Marea Adunare de la Alba Iulia a dat astfel hotărârilor luate un caracter plebiscitar. În rândurile reprezentanților „generației unirii” și-au înscris numele fruntași ai Partidului Național Român ca Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, exponenți ai mișcării socialiste ca Ion Mihuț, Ion Ciser, cunoscutul poet Emil Isac etc.
La ședința delegațiilor, Vasile Goldiș, om cu vederi largi burghezo-democratice, a prezentat un raport cu caracter politic și Rezoluția de Unire; 14 adunări de masă aclamau în această vreme unirea, în timp ce în satele și orașele Transilvaniei se desfășurau alte zeci și sute de adunări locale consacrate marelui eveniment. Mulțimea fremătândă trăia un moment unic în care se închegau eforturile, lupta și năzuințele multor generații.
Adunarea Națională de la Alba Iulia a fost, prin hotărârea pe care a luat-o și prin principiile care au călăuzit-o, un mare act istoric, iar Rezoluția adoptată, unul dintre documentele fundamentale ale poporului român.
Primul punct al Rezoluției de la Alba Iulia
„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie|1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.”
Conținutul rezoluției cuprindea, de asemenea, o serie de alte principii importante străbătute de suflu democratic, înaintat: necesitatea asigurării depline, în cadrul noului stat român, a libertății naționale pentru naționalitățile conlocuitoare, înfăptuirii unui regim democratic în toate domeniile vieții publice, realizarea unei reforme agrare radicale și a unei legislații muncitorești la nivelul statelor capitaliste avansate.
În relațiile internaționale, Rezoluția exprima dorința realizării unei comuniuni libere a națiunilor, asigurarea dreptății și libertății pentru toate națiunile mari și mici, și eliminarea, pe viitor, a războiului ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaționale.
Pentru conducerea Transilvaniei, până la integritatea ei administrativă cu țara, s-am constituit un organ parlamentar – Marele Sfat Național – care a desemnat apoi Consiliul Dirigent (guvern provizoriu). Ambele organisme au păstrat legături strânse cu guvernul de la București. Ele aveau sarcinile limitate pe perioada de autonomie. Unirea a fost ratificată ulterior pentr-un Decret al statului român.
Pe plan internațional, Marea Unire din 1918 și-a găsit consacrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles încheiate după primul război mondial. Astfel, în tratatul de pace dintre Austria, pe de o parte, și puterile aliate și asociate, pe de altă parte, încheiat la Saint-Germain la 10 septembrie 1919, se consacra unirea Bucovinei cu România. De asemenea, tratatul de la Trianon din 4 mai 1920, care stabilea condițiile de pace ale puterilor aliate și asociate cu Ungaria, consfințea unirea Transilvaniei cu România. Tratatele de pace au marcat recunoașterea juridică internațională a actelor istorice realizate și împlinite prin voința nestrămutată de unire și libertate a poporului român, a maselor populare.
Legitimată de întreaga istorie a poporului nostru și pecetluită cu lupta și jertfele sale, Marea Unire a fost astfel consfințită și de sistemul de pace de la Versailles.
Legitimitatea istorică a unirii Transilvaniei cu România a fost înțeleasă și de reprezentanții cu vederi înaintate din rândurile naționalităților, care au condamnat politica de asuprire din Imperiul Austro-Ungar și au îmbrățișat principiile autodeterminării popoarelor. Astfel, Consiliul Național Maghiar de la Târgu Mureș, luând act de realizarea unității naționale a românilor, a susținut dreptul de autodeterminare a popoarelor nemaghiare din Ungaria. Președintele Consiliului, Endre Antalffy, a acționat pentru a se aplana orice excese, pentru ca întreaga viață din Transilvania, așezată pe noi baze, să se desfășoare normal.
Populația săsească a convocat, în ianuarie 1919, o adunare la Mediaș care a adoptat o rezoluție de adeziune la Unire. „Având în vedere unirea Transilvaniei cu România – specifica rezoluția – și fiind convinși de importanța mondială a acestui act, sașii din Transilvania se pronunță, conform principiului de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută cordial poporul român și îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naționale”.
De asemenea, șvabii din Banat au aderat la unire printr-o adunare întrunită în mai 1920 la Timișoara. Populația maghiară și germană s-a încadrat, astfel, în statul unitar român, înțelegând, prin reprezentanții ei lucizi și înaintați, necesitatea istorică a acestui act și legătura indisolubilă a destinelor lor cu destinele și înflorirea patriei comune.
Operă a întregului popor român, Marea Unire din 1918 a exprimat o adâncă necesitate istorică și un deziderat secular al românilor de pretutindeni.
Marea Unire a creat un cadru propice, firesc, pentru dezvoltarea mai accentuată a economiei, științei și culturii, a întregii societăți, pentru punerea în valoare a resurselor materiale și spirituale ale poporului român. O dată cu realizarea unirii și cu transformările pe care le-au marcat evenimentele acestei perioade, s-a deschis o etapă nouă în evoluția României.
Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București, 1988 – Istoria modernă a României, clasa a IX-a – Marea Unire din 1918
