Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX

Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX

După unificarea deplină, Germania a cunoscut o impetuoasă dezvoltare economică. În special s-a dezvoltat industria extractivă, metalurgică, electrotehnică și chimică. Pentru aceasta, s-au folosit, pe lângă propriile sale resurse, și minereurile Alsaciei și Lorenei. De un mare ajutor i-au fost cele cinci miliarde franci aur smulse de la Franța. În construcția industriei a aplicat tehnica modernă și cele mai noi cuceriri ale științei. În mai puțin de 20 de ani Germania s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrială; ea a ajuns și întrecut Anglia și Franța, devenind prima țară industrială din Europa și a doua în lume după S.U.A. Mărfurile germane, de calitate mai bună și mai ieftină, concurau pe cele engleze și franceze.

Ajutată de industrie, s-a dezvoltat și agricultura. Pe marile moșii se foloseau mașini perfecționate, înrășăminte chimice, semințe selecționate etc.

Și în Germania s-au format monopoluri și o puternică oligarhie financiară. Cel mai mare trust german era trustul metalurgic Krupp din orașul Essen, cu 45.000 de muncitori. Bancherii germani făceau export de capital, adică împrumutau cu bani țările balcanice, America Latină și China.

Politica internă și mișcarea muncitorească din Germania

Constituit prin unirea statelor germanice, în urma războaielor purtate de Dinastia Hohenzollern, Imperiul german era un stat în care militarii aveau un rol important. Parlamentul avea puteri limitate și formale. Aproape întreaga putere în stat se afla în mâna împăratului și a cancelarului, ca exponenți ai marii burghezii și ai marilor moșieri; Wilhelm I a lăsat toate treburile statului în seama cancelarului Bismarck (1862-1890). În guvernarea lui, Bismarck s-a sprijinit pe marea burghezie și pe moșierime; a apărut interesele lor lovind, în schimb, în masele populare și mai ales în clasa muncitoare, de care se temea.

O dată cu creșterea industriei a sporit și numărul muncitorilor. Forța proletariatului german și influența lui în rândul poporului, în viața politică au crescut mult după 1875, când s-a format Partidul Socialist German. Bismarck a încercat să reprime mișcarea muncitorească, interzicând, prin lege, activitatea Partidului Socialist. Partidul Socialist și-a continuat însă activitatea în ilegalitate, până în anul 1890, când noul împărat, Wilhelm al II-lea, a anulat legea împotriva socialiștilor. Printre conducătorii de frunte ai socialiștilor germani s-au distins: August Bebel, Roza Luxemburg și Karl Liebknecht. Partidul Socialist German a obținut succese în alegerile parlamentare. În anul 1910 avea majoritatea în Parlament (110 deputați). Totuși, Partidul Socialist din Germania n-a reușit să împiedice militarismul german de a declanșa primul război mondial.

Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Germania la sfârșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX