Epoca sumeriană a Mesopotamiei
Epoca sumeriană a Mesopotamiei
Numele de Sumer este de origine accadiană. Sumerienii îşi numeau propria ţară Kengir sau Kalam. Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri.
Prima epocă istorică a Mesopotamiei, cea sumeriană, este perioada înfloririi unei civilizaţii extraordinare, în care s-au pus bazele panteonului mesopotamian, a fost creată scrierea cuneiformă, iar artele şi ştiinţele au înregistrat progrese remarcabile.
Cercetătorii admit, în general, că sumerienii nu au fost autohtoni în patria lor istorică. Acest lucru rezultă din analiza lingvistică a numelor de locuri din Sumer şi a unor cuvinte referitoare la agricultură şi la meseriile de bază păstrate în sumeriană, care nu se explică prin această limbă.
Cele mai vechi urme de locuire din sudul Mesopotamiei datează din jurul anului 4500 a.C. Sunt agricultori originari din regiunile mai înalte din nord sau din est, cunoscut sub numele de ubaidieni.
Despre limba acestei populaţii nu se ştie mai nimic, cu excepţia acelor urme păstrate într-un număr de denumiri geografice şi de cuvinte din sumeriană.
Unii învăţaţi denumesc această populaţie subareană şi cred că este originară din regiunea Subir, aflată în nordul Mesopotamiei. După ubaidieni, au venit triburile semitice originare din nord şi din vest, infiltrate în regiune ca agricultori sau cuceritori.
Originea sumerienilor nu este clară. În Biblie, s-a păstrat o preţioasă tradiţie care spune că sumerienii erau veniţi de undeva din Orient. Sunt cel puţin două teorii majore referitoare la originea acestei populaţii. Una dintre ele susţine originea nordică a sumerienilor, din sudul Mării Caspice şi din nordul Iranului.
Această ipoteză se sprijină mai ales pe unele vagi asemănări dintre limba sumeriană cu limbile turcice. Cea de a doua teorie susţine originea răsăriteană a sumerienilor, din aria civilizaţiei Indusului, fiind invocate în favoarea sa unele asemănări dintre cele două civilizaţii. Nici una din cele două teorii nu este suficient de argumentată pentru a putea fi considerată sigură.
Nici data sosirii sumerienilor în patria lor istorică nu este certă, opiniile cercetătorilor mergând de la jumătatea mileniului al IV-lea a.C., până către începutul mileniului al III-lea.
În tot cazul, civilizaţia sumeriană este produsul fuziunii etnice şi culturale între populaţiile ubaidiene, semitice şi sumeriene; ea este numită sumeriană, deoarece limba sumeriană este aceea care a dat expresia scrisă a acestei civilizaţii.
Limba sumeriană, cunoscută din numeroase inscripţii, este atestată încă din jurul anului 3100 a.C. Ea a fost înlocuită treptat, după anul 2000 a.C. ca limbă vorbită de limba semitică accadiană, dar a supravieţuit ca limbăde cult până târziu, la începutul epocii persane.
Afinităţile lingvistice ale limbii sumeriene nu au putut fi stabilite cu siguranţă; dintre toate apropierile făcute, cele mai semnificative sunt cele cu limbile turcice. Ea este o limbă de tip aglutinant, deoarece păstrează rădăcina intactă, în timp ce exprimarea diferitelor schimbări morfemice se face cu ajutorul prefixelor, infixelor şi sufixelor.
Limba sumeriană avea cel puţin două dialecte, cel mai important fiind eme – KU, dialectul oficial sumerian, şi eme -SAL, dialectul folosit în compunerea imnurilor şi incantaţiilor.
Cercetările arheologice din sudul Mesopotamiei precum şi datele oferite de inscripţii arată că din a doua jumătate a mileniului al IV-lea se produce o dezvoltare economică, ce are la bază progresele din agricultură, meşteşugărit şi comerţul la mare distanţă.
Este vorba de folosirea pe scară din ce în ce mai largă a irigaţiilor artificiale, decultivare a unor noi soiuri de cereale, mai productive. Apoi, dezvoltarea metalurgiei bronzului a contribuit la confecţionarea unor arme mai bune şi la stabilirea unor relaţii cu Anatolia, Assyria şi Iranul, unde existau zăcăminte de cupru şi de cositor.
Pe fundalul acestei dezvoltări economice, se cristalizează aristocraţia sumeriană denumită în textele vechi cu termeni de lugal, ensi şi patesi. În ceea ce priveşte oamenii de rând, liberi din punct de vedere juridic, cea mai răspândită denumire este cea semitică păstrată în Codul lui Hammurabi, – muşkenum.
La începutul epocii sumeriene nu exista un stat cu acest nume, forma de organizare politică fiind cea de oraş-stat. Principalele oraşe-state sumeriene erau: Eridu, Ur, Larsa, Umma, Uruk, Nipur, Surrupak, Kiş.
Cele mai importante izvoare referitoare la istoria Sumerului sunt listele dinastice, în care faptele mitice se împletesc cu cele reale. În aceste liste dinastice, trecutul istoric al Mesopotamiei se împărţea în două mari perioade: înainte şi după potop. Aceeaşi împărţire se regăseşte şi în opera lui Berosos, scriitor de origine greco-chaldeană, autor al unei istorii a Mesopotamiei în limba greacă.
Aşa cum reiese din izvoarele mai sus amintite, între oraşele-stat sumeriene sa dus o acerbă luptă pentru hegemonie. Se pare că aceste lupte erau determinate într-o bună măsură de necesitatea de a controla întregul sistem de irigaţie, care avea o importanţă vitală pentru economia sumeriană.
Într-o primă perioadă, regele din Lagaş a avut o poziţie dominantă stăpânind şi peste Ur. În 2850 a.C. Lagaşul îşi pierde această poziţie, devenind dependent de Suruppak. Ulterior şi oraşul Suruppak îşi pierde întâietatea, oraşul Ur căpătând un rol dominant. Concomitent cu ridicarea oraşului Ur,capătă importanţă alte două centre: Kiş şi Lagaş.
Întemeietorul dinastiei din Lagaş este Ur Nanşe, în anul 2520 a.C. În 2400 oraşul este încă un centrul important, aşa cum o dovedesc reprezentările de pe “Stela vulturilor”, dar la scurt timp supremaţia sa este contestată de către conducătorii Ummei. După unele tulburări sociale Lagaşul cunoaşte o nouă dezvoltare în timpul lui Urukagina (cca. 2360 a.C).
Despre acest rege vorbesc un mare număr de inscripţii, care îl prezintă ca pe un monarh preocupat de bunul mers al ţării. În timpul său a fost elaborat cel mai vechi cod de legi cunoscut până acum, cu un conţinut variat.
Regele Urukagina ia unele măsuri în folosul populaţiei sărace. Restabileşte vechile dări în natură, ca şi vechea organizare judecătorească a comunităţilor rurale. A micşorat dările la care erau supuşi meseriaşii, a interzis sechestrarea averii mobile şi imobile a militarilor şi văduvelor şi a pus pe cetăţeni sub protecţia legilor împotriva cămătăriei omorurilor, jafurilor.
Activitatea reformatoare a lui Urukagina a fost întreruptă, după opt ani de domnie, de un nou conflict cu oraşul Umma; Urukagina a fost înfrânt, iar Lugalzaggisi impune dominaţia Ummei asupra Lagaşului.
Regele Lugalzaggisi (2373-2349) a cucerit şi celelalte oraşe sumeriene,realizând pentru prima oară unitatea politică a Sumerului. Documentele din timpul domniei acestui rege spun că ţara sa se întindea de la Golful Persic până la “Marea de Sus” (Marea Mediterană). Capitala acestui întins stat a fost Urukul.
Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu
