Dusmanii de pe ocean ai lui Cristofor Columb
Dusmanii de pe ocean ai lui Cristofor Columb
Strana caravela spaniola porneste cu toate panzele sus spre bogatele Indii. Oceanul e linistit iar pe cer nu se observa nici un nor. Deodata o lovitura asurzitoare zguduie corabia lasand in urma o gaura prin care navalesc apele inspumate ale oceanului.
Comenzile capitanului sunt acoperite de strigatele echipajului. In cateva clipe, cutezatorul vas este inghitit de valuri, purtand cu el in adancuri taina dezastrului.
Daca agerul capitan ar fi avut inspiratia sa cerceteze fundul incercatei sale caravele, ar fi avut motive de ingrijorare si si-ar fi amanat plecarea.
Lemnul vasului scufundat ani in sir in apa marii era ciuruit de sute si mii de canale, incat oricand o izbitura mai puternica de val l-ar fi sfaramat in bucatele.
Corabierii din vechime puneau asemenea naufragii pe socoteala monstrilor marini sau a unor fiinte supranaturale care se maniau ca nu li se aduc jertfe, sau care pedepseau cine stie ce faradelege a echipajului. Nimanui nu-i trecea prin minte ca batranele vase purtau in fibra lemnului germenul mortii sub forma unor marunte fiinte marine.
In cea de-a patra calatorie intre Europa si Lumea Noua pe care o descoperise, Cristofor Columb si-a pierdut toate corabiile si a trebuit sa ceara ajutor locuitorilor insulei Jamaica.
Cu acest prilej s-a aflat, in sfarsit, ca vinovat de acest dezastru n-a fost vreun uragan, ci o mica scoica, tarelul sau viermele-de-corabii, care „ciuruia” la fel ca si cariul coca de lemn a navelor, slabind-o atat de tare incat nu mai rezista la izbirea valurilor.
In 1730 molusca a fost invinovatita de o eventuala distrugere a Olandei, cand a atacat grinzile si armaturile digurilor. Trista ei faima l-a indemnat pe marele Linne, creatorul „nomenclaturii binare”, deci „nasul” plantelor si animalelor, sa-i adauge la numele stiintific de Teredo navalis si porecla de „Calamitas marium”, adica „Napasta marilor”.
Taretii seamana mai degraba cu niste viermi, avand trup lung de 5-25 cm, subtire si cilindric, cu cap acoperit de piele aspra ca o razatoare si o coada bifurcata. Cochilia lor, prea putin dezvoltata, e in forma de sa, terminata cu o tesla usor indoita spre interior.
Apa marii inmoaie lemnul, oricat de rezistent ar fi el, ajutand scoicii sa-si construiasca micile sale galerii. Taretii isi lucreaza canalele ca un dulgher. Capul lor, primind un aflux de sange, se umfla si actioneaza ca un ciocan asupra micutei tesle a cochiliei care scobeste lemnul.
Pe masura ce animalul inainteaza, razatoarea de pe cap largeste si netezeste casuta, iar pielea sa secreta un lichid care se intareste formand un fel de tubulet folosit ca armatura a galeriei. Animalul are un instinct deosebit de ascutit care il avertizeaza de prezenta in apropiere a unei casute locuite sau chiar a unui vechi tub parasit. De aceea, galeriile lor nu se intalnesc niciodata, ci merg totdeauna paralel.
Organismul scoicii este un adevarat depozit de substante hranitoare. De aceea molustele pot supravietui mult timp cand sunt scoase din apa.
Pescarii si navigatorii care vor sa scape de ele trebuie sa-si traga pe uscat cel putin o luna ambarcatiunea si sa-i injecteze lemnul cu catran.
Pescarii si in general intreprinderile piscicole au de suferit de pe urma „dulgherilor” marini nu numai datorita distrugerii barcilor dar si a compromiterii constructiilor de sub apa, vechilor cherhanale, pilonilor de sustinere, pontoanelor unde se descarca pestele sau stalpilor de lemn de care se fixeaza plasele de pescuit.
Daca la tarmul marii veti intalni asemenea franturi de lemn, ciuruite de galerii, fiti siguri ca ele sunt opera micilor scoici…
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris