Descoperirea Europei occidentale de către Romani

Descoperirea Europei occidentale de către Romani

Până în secolul al II-lea î.e.n., în afară de peninsula Italică şi de insulele din marea Mediterană, romanii cunoscuseră bine extremitatea sud-vestică a Europei — peninsula Iberică şi regiunea muntoasă care o desparte de continentul european; ei au desăvârşit descoperirea podişului Meseta, a munţilor Pirinei şi a bazinelor marilor fluvii care izvorăsc din aceşti munţi, şi anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tag), Durius (Duero) şi Iberus (Ebru).

Tot până în acea perioadă ei au cercetat la nord de peninsula Italică principalele trecători alpine prin care năvăleau în Italia cartaginezii, iar mai târziu, cimbrii. La vest de lanţul muntos al Alpilor, romanii au cercetat, cu ajutorul grecilor din Massalia, Galia de sud cu bazinele fluviilor Rhodanus (Ronul) şi Garumna (Garona), precum şi munţii Jura şi Podişul Central.

Este indiscutabil că romanii au cunoscut cel mai târziu în secolul al II-lea î.e.n. bazinele marilor fluvii din Galia centrală şi de nord ca de pildă Liger (Loara), Sequana (Sena) şi Rhenus (Rinul), care despărţea Galia de Germania, cu toate că tradiţia istorică leagă aceste descoperiri de campaniile lui Caius Iulius Caesar (mijlocul secolului I î.e.n.).

Autorul cărţii „De bello gallico” („Însemnări despre războiul galic”) n-a făcut decât să desăvârşească prin expediţiile sale descoperirile realizate de massalioţi sau de alţi aliaţi ai romanilor, negustori şi exploratori, ale căror nume n-au ajuns până la noi.

În documentele romane din secolul al II-lea î.e.n. sunt indicate triburile oare locuiau în Galia de nord şi de est, în bazinele fluviilor Sena şi Rin, de la izvoare şi până la vărsarea lor, şi anume: helveţii, belgii, sequanii etc. După ce a trecut strâmtoarea îngustă care despărţea Britania de regiunea locuită de belgi, Iulius Caesar a năvălit în valea fluviului Tamesis (Tamisa).

E adevărat că romanii au părăsit curând acele locuri (Britania a fost cucerită mai târziu, în secolul î.e.n.), dar expediţia lui Iulius Caesar poate fi considerată ca a doua descoperire a Britaniei. În timpul acela romanii au aflat şi de marea insulă Hibernia (Irlanda), situată dincolo de principala insulă britanică, dar e puţin probabil să fi ajuns acolo, căci aveau o idee foarte neclară chiar şi despre poziţia Hiberniei.

Romanii au extins cercetarea Britaniei în secolul î.e.n. În anul 43, legiunile romane, trecând strâmtoarea, au cucerit jumătatea de sud a principalei insule (în afară de Wales); totodată ei au înaintat spre nord-est până la râul Humber, iar spre nord-vest au ajuns ceva mai târziu la marea Irlandei. În jurul anului 60 ei au cucerit insula Anglesey din această mare.

Descoperirea Britaniei s-a încheiat în anii 78-85 e.n. pe timpul guvernatorului Iulius Agricola. Acesta a cucerit la apus peninsula Wales, la nord-est a trecut râul Tay, iar undeva la poalele munţilor Grampiani, a înfrânt pe muntenii din Caledonia. El a stabilit însă graniţa mai la sud, în partea cea mai îngustă a insulei, între gurile râurilor Clyde şi Forth (Scoţia centrală).

Pe timpul lui Agricola, corăbii romane navigau în marea Irlandei şi se pare că tocmai atunci s-a stabilit cu precizie poziţia geografică a Irlandei faţă de principala insulă britanică. Chiar Agricola a trimis din gurile râului Tay o flotilă spre nord. „Ocolind ţărmul mării celei mai de margine” (dinspre est spre vest), navigatorii romani s-au convins că Britania este o insulă şi totodată au descoperit, pentru a doua oară după Pytheas, insulele Orcade şi le-au cucerit.

Dar romanii nu s-au îndepărtat prea mult spre nord căci se apropia iarna şi pământul pe care l-au zărit departe spre miazănoapte şi l-au considerat drept „Ultima Thule”, era, fără îndoială, una din insulele Shetland.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici