Legendarele insule rătăcitoare
Legendarele insule rătăcitoare
În vechime se credea că în Oceanul de apus (Atlantic) se află nişte insule denumite de antici „binecuvântate” sau „fericite” (Insulae fortunatae, cum le-au numit autorii latini) şi alte insule care ar fi servit drept adăpost unor exilaţi sau chiar unor popoare întregi.
Încă înainte de era noastră, Aristotel pomenea de nişte insule care se află în ocean dincolo de „Coloanele lui Hercule”.
Autorii antici de mai târziu relatează că aceste insule ar fi fost descoperite încă de fenicieni şi au devenit adăpostul cartaginezilor după ce romanii le-au distrus oraşul. În secolul I î.e.n., despre insulele din Oceanul Atlantic vorbeşte Pliniu cel Bătrân, iar ceva mai târziu (sfârşitul secolului I sau începutul secolului al II-lea) — Plutarh.
El le situează în jurul Britaniei, iar insulele numite „sfinte” le aşează mult mai spre vest, la o distanţă de cinci zile de drum, atribuindu-le o natură minunată şi o climă dulce. Este foarte probabil că aceste date se întemeiau pe descoperirea reală a insulelor Canare şi Madera, şi poate chiar şi a insulelor Azore, de către navigatorii din antichitate.
Cu câteva secole înainte de cea de-a doua descoperire — definitivă — a acestor insule de către navigatorii europeni în secolele XIII—XIV, în jurul secolului al IX-lea e.n. se poate urmări reînvierea legendei (sau mai exact a legendelor, căci erau câteva) despre Insulele fericite din Oceanul de apus.
Cea mai veche dintre aceste legende a apărut în Irlanda, aproximativ în secolul al IX-lea. Pustnicii irlandezi din insulele Feroe şi din Islanda aveau tendinţa de a-şi părăsi insula de baştină relativ dens populată cu a ei „deşertăciune lumească” şi de a se aşeza pe insule îndepărtate, pierdute în mijlocul oceanului, unde puteau „să-şi izbăvească sufletul” nestânjeniţi.
Dar de acolo ei au fost alungaţi de normanzii păgâni. După cum se vede din lucrările irlandezului Dicuil, în mănăstirile din ţara sa erau mereu citite operele autorilor din antichitate în oare se căutau indicaţii directe sau aluzii la existenţa îndepărtatelor Insule fericite.
Povestirile despre călătoriile reale ale asceţilor irlandezi în insulele aflate în partea de nord a Oceanului Atlantic erau amestecate cu informaţiile unor învăţaţi cu autoritate în timpurile vechi despre insulele paradisiace din partea centrală a Oceanului de apus. Astfel se poate explica apariţia legendei despre călătoriile „sfântului” Brandan şi despre insula descoperită de el.
Brandan ar fi plecat la sfârşitul secolului al IV-lea de pe ţărmurile Irlandei spre vest împreună cu un grup de discipoli ai săi, a rătăcit prin ocean, a descoperit la o mare depărtare o insulă minunată, a locuit acolo şi s-a întors în patrie după mulţi ani.
Această legendă, înfrumuseţată şi colorată de fantezia populară, a circulat aproape în toate ţările din Europa occidentală. Cartografii din evul mediu plasează insula „sfântului” Brandan în părţile cele mai pustii ale Oceanului de apus. La început ea a fost situată la vest de Irlanda.
Mai târziu, pe măsură ce se descopereau în jumătatea nordică a oceanului pământuri care prin natura lor nu aveau nimic comun cu insulele paradisiace, insula „sfântului” Brandan se „deplasa” pe hărţi tot mai spre sud.
Pe o hartă veneţiană din 1367 această insulă este situată în locul unde se află insula Madera, iar Martin Behaim o plasează pe globul său (1492) la vest de insulele Capului Verde, în apropiere de ecuator. Cu alte cuvinte, insula „sfântului” Brandan a devenit o insulă „rătăcitoare” şi în cele din urmă a dispărut cu totul, fără ca acest nume să se fi atribuit vreunui pământ real.
O altă misterioasă insulă „rătăcitoare” — Brasil — a avut o soartă mai fericită. Născută în evul mediu din fantezia unui autor necunoscut şi indicată de cartografi mai întâi la sud-vest de Irlanda, insula Brazil a fost deplasată tot mai departe spre sud şi spre vest de coastele Europei, până când (la începutul secolului al XVI-lea) şi-a cedat numele insulei imaginare Lumea nouă, situată chiar la ecuator, insulă care s-a dovedit a fi partea răsăriteană a continentului sud-american.
În secolul al XVI-lea cu numele acestei insule imaginare a fost „botezată” uriaşa colonie portugheză Brazilia.
La vest de strâmtoarea Gibraltar, fantezia medievală a situat (se pare în secolele VIII—IX), „Insula celor şapte oraşe”. O legendă hispano-portugheză relata că după înfrângerea creştinilor de către musulmani (mauri) în bătălia de lângă Jerez de la Frontera şi după extinderea stăpânirii maurilor asupra întregii peninsule Iberice (la începutul secolului al VIII-lea) un arhiepiscop şi şase episcopi au fugit într-o insulă îndepărtată din Oceanul Atlantic unde au întemeiat şapte oraşe creştine.
Pe hărţi, această „insulă” imaginară apare abia la începutul secolului al XV-lea, uneori alături de o altă insulă, şi mai misterioasă, cu enigmaticul nume de Antilia.
Descoperirea de noi pământuri în Oceanul Atlantic a împins insulele fantastice departe spre vest. Soarta lor ulterioară a fost diferită, în epoca marilor descoperiri, conchistadorii spanioli au căutat zadarnic (la mijlocul secolului al XVI-lea) „Insula celor şapte oraşe”, la nord de Spania nouă (Mexic), adică în centrul continentului Americii de nord.
Numele legendar Antilia s-a păstrat până astăzi, fiind purtat de insulele Antile mari şi mici (pentru prima dată ele sunt denumite astfel pe harta lui Cantino din 1502).
Aceste miraje au jucat un rol de seamă în istoria marilor descoperiri. Trecute pe hărţi în baza indicaţiilor date de cosmografii din evul mediu, ele au fost privite de Columb şi de continuatorii săi ca puncte sigure de escală pe drumul de la ţărmurile Europei până în „Indii”.
Căutarea „Insulei celor şapte oraşe” i-a dus pe spanioli la descoperirea regiunilor din interiorul Americii de Nord — bazinele fluviilor Mississippi şi Colorado.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici
