Prima etapă a expansiunii maritime a Portugaliei
Prima etapă a expansiunii maritime a Portugaliei
Lupta creştinilor împotriva maurilor (musulmani de origine arabă şi berberă), care în secolul al VIII-lea cuceriseră aproape întreaga peninsulă Iberică, s-a terminat cu succes în partea apuseană, portugheză, a peninsulei pe la mijlocul secolului al XIII-lea (1249), când creştinii au cucerit ultima posesiune maură (Algarve) din Portugalia de sud. În lupta împotriva maurilor, regii portughezi au fost în permanenţă sprijiniţi de burghezia de la oraşe.
Încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea o expediţie mixtă portughezo-italiană a descoperit pentru a doua oară insulele Canare. Cam în aceeaşi perioadă, navigatori italieni necunoscuţi au descoperit insulele Azore şi Madera, care nu erau locuite.
Ei le-au trecut pe hărţi şi le-au dat denumiri italiene; o parte din acestea — traduse în limba portugheză — s-au menţinut până astăzi. Toate cele trei arhipelaguri din Oceanul Atlantic sunt indicate pe harta Catalană din 1375.
În prima etapă, expansiunea maritimă a Portugaliei, spre sud, a fost favorizată de poziţia ei geografică avantajoasă, ea fiind situată la extremitatea sud-vestică a Europei. Expansiunea a fost determinată de particularităţile dezvoltării istorice a Portugaliei.
Portugalia a terminat reconchista (recucerirea ţării de la mauri) cu aproape două secole şi jumătate înaintea Castiliei vecine. Puterea regală, care se sprijinea mai ales pe burghezia din oraşele de pe litoral — Lisabona şi Porto (Oporto) şi pe nobilii — mici proprietari (hidalgo) a înfrânt mai devreme decât în alte state din peninsula Iberică influenţa clerului local pe care l-a transformat într-o unealtă docilă în lupta pentru absolutism.
Sprijinindu-se pe aceşti trei aliaţi, regii portughezi au zdrobit înaintea celor spanioli puterea marilor feudali. În propriul său interes şi în interesul burgheziei din oraşele de pe litoral cu care era aliată, puterea regală a desfăşurat energic încă la începutul secolului al XIV-lea (Diniz I) construcţia de corăbii şi a creat o importantă flotă militară.
În secolul al XIV-lea corăbiile portugheze făceau curse regulate cu scopuri comerciale în Ţările de jos şi în Anglia de sud, iar în direcţia sud-vest vizitau insulele Canare şi navigau de-a lungul coastelor de nord-vest ale Africii, aproximativ până la paralela de 28° latitudine nordică. În ultimul pătrar al secolului al XIV-lea, Portugalia şi-a asigurat definitiv independenţa faţă de Castilia, iar în secolul al XV-lea intervenea chiar în luptele interne din această ţară vecină.
Ca urmare, la începutul secolului al XV-lea, la extremitatea sud-vestică a Europei, pe ţărmul Oceanului Atlantic, s-a format un puternic stat maritim, în care toate grupurile dominante erau interesate în continuarea expansiunii pe mare.
Această expansiune nu oferea nici o perspectivă în marea Mediterană, unde continuau să domine catalanii, genovezii şi veneţienii care acaparaseră întregul comerţ al Indiei (îndeosebi prin Egipt) cu Europa. Marea Nordului şi marea Baltică erau dominate de puternica Uniune hanseatică, ajunsă în acel moment la cea mai mare înflorire.
Spre apus se întindea Oceanul Atlantic neexplorat, dincolo de care, după cum se credea atunci, se aflau bogatele ţări ale Asiei. Portughezii au întreprins cercetări şi în această direcţie, dar ele nu au dus decât la descoperirea pentru a doua oară a insulelor Azore nelocuite şi la colonizarea lor lentă (începând din 1445).
Perspective bogate oferea portughezilor singura direcţie rămasă neexplorată, aceea spre sud, de-a lungul coastelor continentului african. Expansiunea maritimă intensă spre sud a fost precedată de încercarea de a cuceri Africa de nord-vest (Marocul de astăzi). În 1415, portughezii au cucerit Ceuta. Dar această cucerire nu le oferea perspective prea mari şi abia după câteva decenii (în 1471) a urmat ocuparea temporară a unei mici regiuni învecinate cu strâmtoarea Gibraltar — „Algarve de peste mare”.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand
