Cauzele expansiunii spaniole peste ocean

Cauzele expansiunii spaniole peste ocean
Harta Peninsulei Iberice de la finalul sec. XV.

Cauzele expansiunii spaniole peste ocean

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, nu numai în Portugalia, dar şi în alte ţări vest-europene de pe ţărmurile Oceanului Atlantic s-a manifestat tendinţa de a se descoperi un drum direct pe mare spre „Katai” şi „Indii — patria mirodeniilor” unde se credea că există şi foarte mult aur. În acea vreme, în Europa occidentală feudalismul se afla în stadiul de descompunere, se dezvoltau marile oraşe şi se extindea comerţul atât între ţările europene cât şi cu un şir de ţări din afara Europei.

Banii deveniseră un mijloc universal de schimb şi nevoia de bani crescuse considerabil. De aceea, în Europa a sporit mult cererea de aur, ceea ce a stimulat într-o măsură şi mai mare tendinţa de a ajunge în „Indii”. Totodată, însă, în urma cuceririlor otomane, ţărilor din Europa occidentală le era tot mai greu să folosească vechile căi terestre combinate cu cele maritime, din răsărit, ce duceau spre Asia de sud şi de est. De căutarea căilor maritime de sud spre „Indii” se ocupa numai Portugalia.

Celorlalte ţări de pe malul Atlanticului le rămânea deschisă, spre sfârşitul secolului al XV-lea, numai calea spre apus, prin oceanul necunoscut. Ideea că există un asemenea drum a luat naştere în Europa în epoca Renaşterii, datorită răspândirii teoriilor antice cu privire la sfericitatea pământului, iar călătoriile pe distanţe lungi au devenit posibile în urma succeselor realizate în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în domeniul construcţiei de corăbii şi al navigaţiei.

Regele Ferdinand si Regina Isabella
Regele Ferdinand al Aragonului si regina Isabella a Castiliei.

Acestea erau premisele generale ale expansiunii ţărilor vest-europene peste ocean. Faptul că tocmai Spania a fost cea dintâi care a trimis, în 1492, spre vest mica flotilă a lui Cristofor Columb, se explică prin condiţiile istorice din această ţară de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Una dintre aceste condiţii a fost întărirea, în ultimul pătrar al secolului al XV-lea, a puterii regale spaniole, care înainte era limitată. Întărirea ei începuse în 1469, când regina Isabella a Castiliei s-a căsătorit cu Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului.

Peste zece ani acesta a devenit rege al Aragonului, şi astfel, în 1479 s-au unit, de fapt, cele mai mari state din peninsula Iberică — Castilia şi Aragonul — şi a luat fiinţă Spania, ca stat unitar. Printr-o politică iscusită, puterea regală s-a întărit. „Cu ajutorul burgheziei de la oraşe, perechea regală a pus frâu nobilimii recalcitrante şi marilor feudali. Înfiinţând în 1480—1485 inchiziţia, regii au transformat biserica în cea mai teribilă armă a absolutismului.

Sub presiunea forţelor unite ale Castiliei şi Aragonului, ultimul stat musulman din peninsula Iberică — emiratul Granadei — n-a putut să reziste multă vreme. La începutul anului 1492 trupele spaniole au intrat în Granada. Perioada reconchistei — recucerirea de către domnitorii creştini a ţărilor din peninsula Iberică ocupate în anul 711 de musulmani — „mauri” — s-a încheiat după opt secole. A început perioada expansiunii spaniole peste ocean.

Spania unită, care devenise cel mai puternic stat vest-european, a păşit pe arena mondială.

Expansiunea peste ocean interesa atât puterea regală, cât şi burghezia de la oraşe şi biserica catolică — puternicii ei aliaţi în lupta împotriva nobilimii feudale. Burghezia căuta să lărgească izvoarele acumulării primitive şi invidia Portugalia vecină pentru succesele realizate în expansiunea peste mări. Biserica catolică năzuia să-şi extindă influenţa asupra ţărilor „păgâne”.

Forţa militară pentru cucerirea „Indiilor păgâne” trebuia s-o furnizeze nobilimea spaniolă. Acest lucru era, atât în interesul ei, cât şi în interesul principalilor ei adversari — puterea regală absolutistă şi burghezia de la oraşe.

Cucerirea Granadei a pus capăt războiului purtat în Spania aproape fără întrerupere împotriva maurilor „necredincioşi”, război care devenise o meserie pentru multe mii de nobili cu proprietăţi mici — „hidalgo”. Rămaşi astfel fără ocupaţie, ei deveniseră şi mai primejdioşi pentru monarhie şi pentru oraşele spaniole în dezvoltare, decât în ultimii ani ai reconchistei, când regele, în alianţă cu oraşele, trebuise să ducă o luptă înverşunată împotriva bandelor tâlhăreşti de nobili.

Regii trebuiau să scape de elementele turbulente, să găsească o ieşire pentru energia acumulată de mica nobilime spaniolă. Soluţia acceptabilă pentru rege şi oraşe, pentru cler şi nobilime, era expansiunea peste ocean, al cărei proiect Columb îl propunea de mai mulţi ani.

Tezaurul regal, mai cu seamă cel al Castiliei, era în permanenţă gol, iar expediţiile peste ocean spre ţările asiatice făgăduiau suveranilor spanioli venituri fabuloase. Nobilimea spaniolă, la rândul ei, visa să dobândească teritorii peste ocean, dar şi mai mult visa la aurul şi pietrele preţioase din „Katai” şi „India”, căci majoritatea nobililor erau datori vânduţi cămătarilor.

Tendinţa spre îmbogăţire era îmbinată în peninsula Iberică cu fanatismul religios, generat de luptele seculare duse de creştini împotriva musulmanilor şi mereu întreţinut de cler. Nu trebuie, însă, să exagerăm importanţa fanatismului religios în expansiunea colonială spaniolă (ca şi în cea portugheză).

Pentru iniţiatorii şi organizatorii expansiunii peste ocean, pentru vestiţii conducători ai conchistei, zelul religios era o mască obişnuită şi comodă sub care se ascundeau năzuinţele spre putere şi îmbogăţire personală. Cu o forţă zguduitoare i-a caracterizat pe conchistadori un contemporan al lui Columb, episcopul Bartolomeo Las Casas, autorul lucrărilor „Scurtă dare de seamă despre jefuirea Indiei” şi „Istoria Indiei” în mai multe volume, care a spus: „ei mergeau cu crucea în mână şi cu pofta nesăţioasă de aur în inimă”.

Marx a calificat-o pe Isabella, făţarnica protectoare a lui Columb, drept o „fanatică ipocrită”. După cât se pare, Isabella a fost o intrigantă foarte abilă; abia la sfârşitul secolului al XIX-lea un remarcabil biograf al lui Columb, care nu l-a cruţat nici pe el, a putut să scrie cu deplină îndreptăţire: „Istoricul care studiază firile lor (ale lui Ferdinand şi Isabellei) după documentele epocii nu poate să nu recunoască faptul că ei se caracterizau prin trăsături ce corespundeau foarte puţin cu cerinţele nobleţei şi ale cucerniciei… Adesea aceşti monarhi spanioli se arătau mult mai perfizi şi mincinoşi decât admiteau teoriile din vremea lor… şi în această privinţă regina era mai vinovată decât regele…

„Istoricul… are prilejul să afle din documentele de arhivă cele mai secrete planuri ale ei şi să cântărească cele mai ascunse dorinţe ale sufletului ei, care au fost tăinuite cu grijă contemporanilor. Astăzi ea se reflectă într-o mie de oglinzi care o demască…” (J. Winsor).

Fără îndoială că „regii catolici” apărau cu zel interesele bisericii numai atunci când ele coincideau cu interesele lor personale. „Lipsa de cucernicie”, adică ipocrizia bigotă a Isabellei a fost sesizată abia de urmaşii care au scormonit arhivele istorice; Ferdinand însă a fost, după cât se pare, un actor mai puţin iscusit decât soţia sa. Făţărnicia lui era evidentă şi pentru contemporanii săi, cel puţin pentru unii atât de perspicace ca italianul Machiavelli. Iată ce scria Machiavelli în celebrul său tratat „Principele”, într-unul din capitolele căruia face o aluzie directă la Ferdinand, iar într-altul îl numeşte chiar:

„Un domnitor trebuie să aibă o deosebită grijă… ca oamenilor, atunci când îl ascultă şi îl privesc, să li se pară că el întruchipează evlavia, credinţa, omenia, sinceritatea, religia înseşi. Cea mai importantă este aparenţa acestei din urmă virtuţi…

Există în epoca noastră un domnitor — nu este nevoie să-l numim — care niciodată nu propovăduieşte altceva decât pace şi credinţă, iar în realitate este un mare duşman, atât al păcii, cât şi al credinţei…” (cap. XVIII). „Ferdinand de Aragon, actualul rege al Spaniei, se poate spune că e un rege nou, pentru că dintr-un rege slab el a devenit… primul suveran al lumii creştine… La începutul domniei sale a atacat Granada, această acţiune constituind baza puterii lui… Pentru ca să se poată încumeta la întreprinderi şi mai mari, el, acţionând totdeauna în numele credinţei, s-a dedat la o cruzime cucernică, alungând din regatul său pe marrani1 şi ruinându-i…” (cap. XXI).

Faptul că în această privinţă Columb nu se deosebea de regii în slujba cărora a făcut marile sale descoperiri, rezultă deosebit de clar din documentele scrise de el însuşi sau dictate de el.


Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand