Cum a evoluat notatia muzicala?

In antichitate, pentru “a insemna” cantecele, vechii greci s-au folosit de literele alfabetului. Ele aratau inaltimea relativa a sunetelor, durata acestora fiind apoi exprimata prin alte semne, speciale, notate deasupra literelor respective. Sistemul acesta literal s-a mentinut la popoarele anglo-saxone pana azi. (Astfel C=do, D=re, E=mi, F= fa, G=sol, A=la, H=si, B=si bemol etc.) Inainte de aparitia portativului muzical s-a folosit notatia numita “neumatica” (puncte si virgule, intrebuintate inaintea erei noastre de popoarele din Asia, Orientul Mijlociu si nordul Africii). Sistemul acesta de notare arata mersul liniei melodice (ascendent, descendent). In Bizant (si de aici in tot rasaritul Europei) a aparut insa un alt sistem de notatie muzicala, cel “diastematic” (mentinut pana azi in muzica religioasa – notatia psaltica). In acest sistem se indica intervalele muzicale, si nu inaltimea reala a sunetelor prin anumite semne. Abia in secolul al XI-lea, italianul Guide d’Arezo a dat denumirile primelor sase sunete din gama si a propus utilizarea unui portativ alcatuit din patru linii (acesta ulterior s-a dezvoltat pana la 11 linii, unele dintre ele colorate). Portativul s-a definitivat abia in secolul al XVI-lea la forma cunoscuta azi.