Viața lui Ion Luca Caragiale (1852-1912)


Ion Luca Caragiale (1852-1912)

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852 – d. 9 iunie 1912) provine dintr-o celebră familie de oameni de teatru. Tatăl său, Luca, atras în tinerețe de mirajul scenei, după câteva insuccese s-a retras pentru a intra în administrația Mânăstirii Margineni, în calitate de secretar, devenind apoi supleant al Tribunalului Prahova.

Frații tatălui său, Costache și Iorga, cunoscuți actori, au desfășurat o activitate rodnică în vederea dezvoltării teatrului și a îmbogățirii repertoriului dramatic în limba română. Costache Caragiale a pregătit, în clasa de conservator unde a fost profesor, numeroși tineri în spiritul dragostei pentru scenă, al interesului pentru dramaturgia română. Costache este autorul comediilor: O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, O soaré la mahala sau Amestec de dorințe etc.

Viitorul dramaturg s-a născut la 1 februarie 1852 în satul Haimanale (astăzi satul poartă numele scriitorului). A frecventat școala primară în orașul Ploiești, îndrumat de neuitatul dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, așa cum îl caracterizează scriitorul în schița autobiografică Peste 50 de ani.

După terminarea școlii primare, I.L. Caragiale urmează cursurile gimnaziului din Ploiești, citând cu pasiune operele scriitorilor români și capodoperele literaturii universale.

În anul 1868 Ion Luca Caragiale se află cu mama și sora sa la București, unde urmează cursurile clasei de declamație și mimică ale unchiului său Costache.

Revenit la Ploiești, unde a fost chemat de tatăl său, care își simțea sfârsitul aproape, Caragiale este numit copist la Tribunalul Prahova.

Când avea 18 ani, viitorul scriitor se lasă antrenat în aventura fostului ofițer Candiano Popescu, care la 8 august 1870 proclamă “republica” în Ploiești. Întâmplarea este povestita în schița Boborul.

Caragiale tatăl murind, grija întreținerii familiei revine fiului.

Familia se stabilește acum la București. Cu sprijinul lui Mihail Pascaly, viitorul scriitor este numit sufleor la Teatrul Național. Aici Ion Luca Caragiale îndeplinește și funcția de copist de roluri, ajutându-l pe unchiul său Iorgu în transcrierea unor manuscrise teatrale.

În acești ani l-a cunoscut pe MihaI Eminescu. Cu prilejul dispariției genialului poet, Caragiale a scris articolele: În Nirvana, Ironie și Două note.

Debutul literar și-l face în 1873, la vârsta de 21 de ani, la revista umoristică Ghimpele.

Editează publicațiile Claponul si Calendarul claponului (1877). Tot în acest an scoate împreună cu Fredéric Damé ziarul Națiunea română.

Ca și Eminescu, Ion Luca Caragiale a făcut parte din redacția ziarului conservator Timpul, unde lucra și Ioan Slavici.

După ce traduce piesa franceză Roma învinsă de Parodi, I.L Caragiale își face intrarea la Junimea, în casa lui Titu Maiorescu, în anul 1878.

Începand cu anul 1877, publică cronici dramatice care dovedesc grija autorului lor pentru promovarea a tot ce este valoros în creația dramatică românească.

Cercetare critică asupra teatrului românesc (1878) este lucrarea lui Ion Luca Caragiale în care acesta critică localizările și plagiatele ce invadaseră piața noastră literară. El înfierează pe oamenii de teatru (actori, directori de scenă) nepregătiți sau superficiali. Cu privire la repertoriul dramatic original, Ion Luca Caragiale se exprimă entuziast despre drama lui Hasdeu Răzvan și Vidra.

Caragiale citește la Junimea comedia O noapte furtunoasă sau numarul 9. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879. “Comercianții și apropiații” care se aflau în sală au întâmpinat cu fluieraturi spectacolul, dovedind prin asemenea manifestări că autorul și-a atins ținta.

Următoarea piesă este farsa Conul Leonida față cu Reacțiunea, publicată in Convorbiri literare (1880).

Părăsește redacția ziarului Timpul, ducând puțin timp o existență precară. E numit revizor școlar al județelor Neamț și Suceava, apoi al județelor Argeș și Vâlcea.

La 13 noiembrie 1884 are loc pe scena Teatrului Național premiera comediei O scrisoare pierdută, capodopera dramaturgiei noastre naționale. Caragiale ocupă însă un modest post de funcționar la Regia monopolurilor statului.

În februarie 1885, Ion Luca Caragiale prezintă la concursul Teatrului Național farsa D-ale carnavalului, iar în 1890 apare drama Năpasta.

După succesele pe care le-a obținut cu ultimele sale piese, Caragiale ajunge în 1888, pentru o scurtă perioadă de timp, director la Teatrul Național din București.

Curand I.L. Caragiale se apropie de mișcarea muncitorească prin legăturile sale de prietenie cu fruntași ai mișcarii socialiste (Gherea și Anton Bacalbașa). La clubul socialist din București, Caragiale ține o conferință.

În perioada în care se produce apropierea de mișcarea muncitorească, scoate împreună cu Anton Bacalbașa revista satirică Moftul român. Această revistă a apărut în două serii, prima între 1893 și 1894, a doua în aprilie – noiembrie 1901. Editează împreună cu G. Coșbuc și I. Slavici revista Vatra (1894).

Un mărunt publicist, din cercul lui Al. Macedonski, C.A. Ionescu , care semna Caion, îl acuză pe Ion Luca Caragiale că drama Năpasta este plagiată după scriitorul maghiar István Kemeny. Când se dovedește că în literatura maghiară nu a existat niciodată un asemenea scriitor, Caion încearcă să demonstreze că piesa ar fi un plagiat după drama lui Tolstoi, Puterea intunericului. Caragiale deschide un proces împotriva calomniatorului, fiind apărat de prietenul său, scriitorul Delavrancea. Cu toată pledoaria strălucită a lui Delavrancea, Caion este achitat.

Murind matușa sa, vaduva Ecaterina Momolo Cardini, Caragiale moșteneste o însemnată avere, care îi permite ca în anul 1904 să se stabilească la Berlin. De aici urmărește atent evenimentele din țară. Numeroase scrieri alcătuite în perioada berlineză sunt un ecou direct al acestor evenimente.

Cu prilejul jubileului a patruzeci de ani de domnie a regelui Carol I, Ion Luca Caragiale compune satira antimonarhică Mare farsor, mari gogomani.

Evenimentele tragice din 1907 găsesc răsunet în scrisul lui Caragiale. 1907, din primăvară până-n toamnă este un necruțător rechizitoriu împotriva celor care au asasinat 11.000 de țărani.

La Berlin, Caragiale a scris nuvele și povestiri: Kir Ianulea, Calul dracului etc.

Scriitorul întocmește în această perioadă planul unei comedii, Titirca, Sotirescu et C-nie, în care își propune să prezinte personajele din O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă după trecerea unui sfert de veac.

Cu prilejul împlinirii a 60 de ani (1912), Ion Luca Caragiale este invitat în țară de Societatea scriitorilor romani, pentru a fi sărbătorit. Dramaturgul refuză categoric, evitând situația penibilă de a primi ofrande din partea oficialității burghezo-moșierești.

În iulie 1912, scriitorul moare subit în urma unui atac de cord. Corpul său a fost transportat la București și înmormântat la cimitirul Belu.


Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Ion Luca Caragiale

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: