Clarviziunea calatoare

Mesmeristii primei jumatati a secolului al XIX-lea povesteau mereu de cazuri de clarviziune „calatoare” printre „inaltele fenomene”, dar intr-un sens nelamurit. Ei ordonau unui subiect hipnotizat sa viziteze o alta incapere din aceeasi cladire – sau o incapere din alt oras – si sa o descrie, povestind in acelasi timp ce se intampla acolo in acel moment, amanuntele putand fi controlate mai tarziu.

Dintre „vizionarii calatori”, cel mai vestit a fost Alexis Didier, care si-a castigat in secolul XIX-lea o reputatie internationala datorita abilitatii sale de a spune persoanelor necunoscute lui, adeseori straini curiosi si sceptici, ceea ce putea „vedea” cand „calatorea” in orice loc pe care acestia doreau sa-l indice; o abilitate confirmata in urma unor teste de chiar cel mai mare magician al epocii, Robert-Houdin. Intr-o imprejurare, M. Séguier, presedintele tribunalului francez, a crezut ca l-a prins pe Alexis cu o greseala cand, descriindu-i – la cerere – alcatuirea biroului sau, acesta a pomenit de un clopotel asezat pe birou. Séguier stia ca pe biroul sau nu fusese nici un clopotel in dimineata respectiva, dar, la intoarcerea acasa, a descoperit ca fusese pus acolo de sotia sa. J.B. Marcillet, managerul si hipnotizatorul lui Alexis, a strans o multime de astfel de relatari, atestate de personalitati cunoscute ale vietii publice – printre care si Victor Hugo. Singura explicatie l-a care s-au putu gandi defaimatorii sai a fost aceea ca Marcillet trebuie sa fi avut agenti in intreaga europa, care sa fi aflat dinainte cine urma sa-l testeze pe Alexis si sa-i fi furnizat acestuia informatiile necesare despre respectivele persoane; o ipoteza atat de hazardata incat devenea fara voie o marturie in favoarea puterilor lui Alexis.

Dar „calatorea” intr-adevar Alexis – poseda el un component metapsihic care vizita in realitate locurile pe care le descria? Una din convingerile asociate samanismului era ca spiritul samanului putea, daca dorea, sa-si paraseasca trupul in timp ce se afla in transa si sa viziteze locuri aflate la zece sau o suta de mile distanta pentru a culege informatii.

O data cu crearea Societatii pentru Cercetari Metapsihice in secolul al XIX-lea si strangerea de catre Gurney si altii a tuturor relatarilor anecdotice vrednice de incredere, pe care puteau pune mana, referitoare la fenomene metapsihice de orice fel, au fost primite si cercetate cateva cazuri cuprinzand cateva elemente reale de „calatorie”. Reverendul P.H. Newman descria cum, pe cand era inca sceptic in privinta unor asemenea manifestari, a visat ca a vazut-o pe femeia ce urma sa-i fie sotie urcand treptele unei scari si ca el a cuprins-o cu bratul dupa mijloc; isi notase ora, zece fix; iar cand s-a trezit, a doua zi de dimineata, i-a scris acesteia, povestindu-i visul. Scrisoarea lui s-a incrucisat pe drum cu una din partea ei, care relata ca, in timp ce se ducea la culcare, la zece fix, i-a auzit pasii pe scara si i-a simtit bratul in jurul mijlocului.

A urmat o perioada de experimente in cadrul carora cercetatori metapsihici amatori incercau sa „calatoreasca” pentru a-i vizita pe cei dragi sau pe unii colegi, iar in cateva cazuri persoanele vizitate au relatat despre viziuni sau voci, confirmand faptul ca acel calatos isi facuse intr-un fel simtita prezenta. Dar interesul pentru acest gen de cercetare a scazut si, cand au inceput din nou sa fie consemnate relatari cu privire la experiente de clarviziune calatoare, accentul s-a pus pe un alt tip de fenomen: relatarile unor persoane care, pe cand dormeau, motaiau sau isi pierdusera cunostinta, au simtit ca si-au parasit trupul si s-au inaltat catre tavan, de unde au observat si uneori au ascultat ce se intampla dedesubp.

Sursa: Brian Inglis – Enciclopedia fenomenelor paranormale, 1993

%d blogeri au apreciat: