Istoria hittiţilor
Istoria hittiţilor
Principalele izvoare pentru istoria timpurie a hittiţilor sunt cele peste 10.000 de inscripţii provenind din coloniile comerciale assiriene din Cappadocia, precum şi arhiva regală de la Hattusas, care conţin numeroase documente scrise în hittită, accadiană şi hurrită.
La acestea se adaugă, desigur, cercetările arheologice şi un număr de documente accadiene şi assiriene.
În lumina acestor documente, în primele secole ale mileniului II î.Hr., Asia Mică era împărţită în mai multe principate autonome, aflate, în unele cazuri, în raporturi de dependenţă faţă de assirieni.
În inscripţiile paleo-assiriene (cca. 1950-1780), conducătorii acestor principate erau amintiţi sub numele ruba’um sau sharrum şi foarte rar ruba’um rabi’um, cu înţelesul de „mare rege”. Între aceste principate, mai importante par a fi fost Kussara, Hattusas, Nesa, Zalpa, Shalatiwar, Purushkhanda, Wakhshaniya ş.a.
Către sfârşitul sec. XIX-lea î.Hr. principatul cu centrul la Kussara a început să joace un rol proeminent, deoarece de aici a început opera de unificare a acestor principate.
Documentele Regatului vechi hittit amintesc de activitatea unificatoare a regelui Anitta din Kussara care a cucerit un teritoriu vast, care se întindea de la vărsarea râului Halys în nord, unde era oraşul Zalpa, până în sud la oraşul Shalatiwar, incluzând şi oraşele Hattusas, Kaneş (Nesa) şi Purushkhanda.
Cercetările arheologice precum şi unele documente contemporane arată că îndelungatele războaie ale lui Anitta, care au indus o stare generală de nesiguranţă, au determinat sfârşitul activităţii comerciale assiriene din Asia Mică.
Cu regele Anitta (cca. 1800-1750), începe epoca Regatului vechi hittit (cca.1800-cca.1500). Capitala acestui stat a fost la început la Kussara apoi la Nesa (Kaneş).
Un alt vechi suveran hittit a fost Labarnash (Tabarnas), despre care se aminteşte într-un edict de mai târziu, din jurul anului 1500 î.Hr, al regelui Telepinu.
El a încheiat procesul de unificare a statului, iar activitatea acestui rege a fost, se pare, atât de importantă, încât ea s-a păstrat foarte vie, numele de Labarnash devenind titlu dinastic, aşa cum a fost cazul, mai târziu, cu Caesar şi Augustus.
În vârful ierarhiei politice hittite se afla suveranul, labarna, care era şef militar suprem, judecător şi preot. Regina – tawananna – juca un rol important la curte.
Acum apare un aparat birocratic şi se constituie vechiul drept hittit pe care îl cunoaştem printr-un număr de inscripţii care au ajuns până la noi. În sfârşit, tot din această perioadă, s-au păstrat unele însemnări de cronică, care vorbesc despre unele evenimente importante din statul hittit.
Între 1650-1620 î.Hr. este domnia lui Hattusili I, în timpul căruia capitala statuluia fost mutată la Hattusas (azi Bogaz-köy), situată la circa 150 km est de Ankara. El a iniţiat o politică expansionistă. A trebuit să facă totodată faţă unor dificultăţi interne provocate de nemulţumirea unei părţi a aristocraţiei faţă de concentrarea puterii în familia regală.
Mursili I (1620-1590 î.Hr.) continuă politica expansionistă, cucerind teritorii din Syria de nord. În anul 1595, el face o lungă incursiune de peste 2000 km în Mesopotamia, cucereşte Babilonul. Hittiţii nu şi-au instaurat dominaţia în Mesopotamia, deoarece, revenit în capitală, regele este asasinat în urma unui complot de palat.
Ultimul suveran important al vechiului regat este Telepinu I (circa 1525-1500), care a pus capăt gravelor dezordini interne provocate de aristocraţie. Face acesteia unele concesii, dar reuşeşte să menţină unitatea statului. Din timpul său avem şi primul cod de legi hittit.
Epoca Regatului milociu (1500-1380) este o perioadă puţin cunoscută. Puterea centrală decade, de această situaţie profitând statul hurrit de la Mitanni care devine putere hegemonă în Orientul apropiat, anexând numeroase teritorii care până atunci aparţinuseră hittiţilor. Pentru a contracara pericolul mitannian, suveranii hittiţi caută sprijinul Egiptului, plătind tribut faraonului Tutmes al III-lea.
Începând cu 1380 începe o nouă epocă în istoria hittiţilor, epoca Imperiului hittit (1380-1200), când statul hittit va cunoaşte maxima sa dezvoltare. Această epocă este deschisă de domnia lui Suppiluliuma I (1380-1346), care este cel mai însemnat suveran din istoria acestei perioade.
El şi-a extins autoritatea asupra întregii Anatolii şi asupra regatelor Arzawa, Kizzuwatna şi Wilusa, situate în sudul şi estul Anatoliei. În politica sa externă, Suppiluliuma a profitat de slăbiciunea statului Mitanni şi a Egiptului, reuşind să-şi impună dominaţia asupra statului Mitanni şi asupra unor teritorii întinse din Syria şi Liban.
După domnia glorioasă a lui Suppiluliuma, urmaşii săi vor reuşi să păstreze un timp moştenirea acestuia. Dintre aceştia, regele Muwatali (1315-1296) a fost confruntat cu încercarea faraonilor egipteni de a îndepărta prezenţa hittită în regiunea syro- palestiniană.
A rezultat o mare confruntare militară la Kadeş, pe Orontes, în anul 1299, pe care o cunoaştem atât din surse egiptene cât şi din surse hittite. Războiul, încheiat nedecis, a adus la un tratat de pace prin care se stabileau sferele de influenţă în Syria.
Acordând o mare atenţie regiunii syro-palestiniene, Muwatali mută capitala statului la Dattassa, situată mai aproape de această regiune, Hattusas rămânând mai departe un centru politic foarte important.
După domnia regelui Muwatali, statul hittit este confruntat cu numeroase probleme externe. Principatele vasale din sudul şi din vestul Anatoliei profitau de orice situaţie pentru a-şi câştiga independenţa. Prăbuşirea statului hittit se va produce însă brusc, în jurul anului 1200 î.Hr., datorită atacurilor “popoarelor mării”.
Dispariţia statului hittit a contribuit la o mai rapidă răspândire a metalurgiei fierului, metalurgie cunoscută multă vreme numai hittiţilor.
Populaţia hittită nu a dispărut totuşi, deoarece mai târziu, mai ales în sudul Anatoliei şi în nordul Siriei, au apărut unele mici principate hittite, de la care ni s-au păstrat mai multe inscripţii hieroglifice. Studiile lingvistice au dovedit că urmaşii hittiţilor au supravieţuit în Cilicia şi Licia până în epoca romană.
Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu
