Imperiul Ahemenizilor (persan) (550-330)
Imperiul Ahemenizilor
În provincia Persida, vechiul Ansan din epoca babiloniana, locuiau cele zece triburi ale persilor aflate sub dominatia mezilor. În jurul anului 700 î.Hr. aceste triburi s-au unit sub conducerea lui Ahemene (în iraniana Hakamanis), cel care a dat numele dinastiei Ahemenizilor.
Persii erau condusi de regi proprii care recunosteau dominatia mezilor. Primii regi persani au fost Cyrus (în iraniana Kurus) I si Cambyse (în iraniana Cambujia).
Împrejurarile care au dus la impunerea hegemoniei persilor în Iran sunt redate în mod romantat de Herodot. Este vorba de casatoria fiicei lui Astyages cu Cambyses I al persilor.
Din aceasta casatorie s-a nascut Cyrus, care a avut o soarta asemanatoare cu aceea a lui Moise sau a lui Romulus si Remus. El a profitat de slabiciunea statului mezilor pentru a impune dominatia persana.
Regele Cyrus al II-lea (559-529) este creatorul statului persan mondial. El a fost unul dintre cei mai de seama monarhi ai antichitatii, care a transformat Persia dintr-o putere regionala în cel mai întins imperiu al antichitatii. În timpul domniei sale persii duc numeroase razboaie de cucerire.
În anul 546 î.Hr., ei cuceresc Lydia, ocupa Sardesul si-l captureaza pe regele Cresus. Lydia a fost transformata în satrapie persana, cu numele Sparda. Odata cu cucerirea Lydiei, persii cuceresc si cetatile grecesti de pe litoralul vestic al Asiei Mici, ceea ce a provocat un nou si ultim val colonizator grec în vest, mai ales în Italia.
Între anii 545-539, Cyrus supune vaste teritorii din estul Iranului si din Asia Centrala, precum Drangiana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana s.a. Profitând de slabiciunea Regatului Noului Babilon, în anul 539, persii invadeaza Mesopotamia,trec cu usurinta de fortificatiile construite în timpul lui Nabucodonosor al II-lea si ocupa Babilonul fara lupta.
Dupa aceasta victorie, Cyrus se proclama “rege al universului, marele rege, puternicul rege, regele Babilonului, regele Sumerului si Accadului, regele celor patru parti ale lumii”, cumulând astfel toate titlurile regale care aparusera în Mesopotamia în milenara ei istorie.
În vederea campaniei împotriva Egiptului, Cyrus a dorit sa puna ordine la granita nordica a imperiului sau, acolo unde triburile iraniene ale sacilor si massagetilor produceau nesiguranta. El moare în timpul luptelor cu aceste populatii.
Îi urmeaza la domnie fiul sau Cambyses al II-lea (529-522). A fost un rege cu un caracter dificil, fiind foarte banuitor si crud. El a dus la bun sfârsit planul tatalui sau de a cuceri Egiptul. El înfrânge pe egipteni în batalia de la Pelusion.
Herodot, principalul nostru izvor despre aceste evenimente, ne da numeroase amanunte despre aceasta cucerire si despre extraordinara impresie asupra contemporanilor: lybienii s-au supus fara lupta, iar grecii din Cyrene au acceptat sa plateasca tribut.
Înainte de a porni în campania egipteana Cambyses al II-lea a ucis pe fratele sau Bardias (Smerdis) care fusese numit de Cyrus al II-lea sa supravegheze tinuturile din rasaritul imperiului; a ordonat si asasinarea sorii sale si a îngropat de vii 12 nobili de la curte si a ucis multi altii.
Nemultumirile acumulate datorita acestei conduceri despotice au provocat revolta din anul 512-521. Magul Gaumata, care semana foarte bine cu Bardias, fratele regelui, s-a proclamat rege dându-se drept fiul lui Cyrus, anuntând tuturor provinciilor ca a luat locul nebunului de Cambyse. Cambyse a pornit catre Persia pentru a înabusi rascoala, dar moare pe drum, în Syria.
Domnia lui Gaumata nu a durat mult, deoarece s-a aflat ca nu era fiul lui Cyrus. Complotistii, în frunte cu Darius, satrapul Partiei, a ucis pe falsul Bardias si pe toti magii pe care se sprijinea. În fruntea statului a venit regele Darius (în iraniana Darayavas) (522-486).
El era fiul lui Histaspes, si facea parte dintr-o ramura colaterala a Ahemenizilor. A fost cel mai de seama suveran persan, în timpul caruia imperiul creat de Cyrus al II-lea va ajunge la maxima sa întindere. Despre domnia sa, în afara de informatiile lui Herodot, avem si marea inscriptie de la Behistun în care sunt descrise realizarile regelui.
În primii sase ani de domnie, în imperiu au fost numeroase rascoale. Dupa ce acestea au fost înabusite, Darius a luat unele masuri care au sporit puterea centrala, si au îmbunatatit situatia economica. Face o reforma administrativa, împartind întregul imperiu în 21 de satrapii, fiecare satrapie fiind condusa de un satrap (= îngrijitorul tarii), care era reprezentantul regelui în teritoriu.
Satrapiile corespundeau în general cu teritoriul populatiilor supuse. Adeseori, datorita marilor distante pâna la centrul political imperiului, satrapii aveau tendinta sa devina tot mai autonomi. Pentru a evita posibilele defectiuni ale satrapilor, acestia erau supravegheati de alti reprezentanti ai regelui numiti “ochii si urechile regelui”.
Darius a acordat o mare atentie problemelor economice. Pentru a usura legaturile cu satrapiile, regele a initiat un vast program de constructii de drumuri. Cel mai renumit dintre acestea era acela care lega capitala Persepolis de orasul Sardes din vestul Asiei Mici, lung de cca. 2400 km. Soselele erau prevazute cu statii de posta unde se schimbau caii, ceea ce facea ca corespondenta sa ajunga la destinatie într-un timp record pentru acele vremuri.
A batut moneda de aur, dareicul, în numar asa de mare, încât acesta a devenit principala moneda a vremii. A construit o noua capitala la Persepolis, situata la altitudinea 1570 m, pe care a împodobit-o cu numeroase constructii monumentale. Urmasul sau, regele Xerxes, a dus la bun sfârsit construirea noului oras. El va fi distrus de Alexandru Macedon, dupa care va înceta sa mai aiba vreo importanta deosebita.
În politica externa, Darius a avut mai putin succes. În anul 519 a înglobat Pungeabul, teritoriul din centrul Indiei, ceea ce a facut ca suprafata imperiului sa depaseasca cinci milioane de km patrati. În anul 513, începe campania împotriva scitilor.
Armatele persane patrund prin tinuturile tracice, trec Dunarea, dar scitii evita lupta, retragându-se în nesfârsitele stepe din nordul Marii Negre. Descriind aceasta expeditie, Herodot da si unele informatii despre lumea getica.
O alta pagina din politica externa a lui Darius o reprezinta raporturile cu lumea greaca. Cetatile grecesti din vestul Asiei Mici, cazute sub dominatia persana înca din timpul regelui Cyrus al II-lea, suportau greu dominatia persana.
În anul 500 î.Hr., ele s-au revoltat, fiind sprijinite formal de cetatile din Grecia. La început, rasculatii au avut succes, dominatia persana fiind înlaturata din vestul Asiei Mici. Dar persii îsi mobilizeaza fortele si îi înfrâng pe rasculati.
Sprijinul acordat rasculatilor de unele cetati grecesti a constituit pretextul razboaielor îndelungate dintre greci si persi, cunoscute în istoriografie sub numele de razboaiele medice (492-479). În prima parte a razboiului, persii au avut unele succese, dar apoi au fost înfrânti în batalia de la Marathon din Attica.
Statul persan era numai în aparenta unul centralizat. Vastul teritoriu era format dintr-un mare numar de populatii cu origini, limbi, religii si traditii adesea foarte diferite. În realitate, Imperiul persan era mai degraba o adevarata piramida de regate si guvernorate locale (satrapii).
Acest lucru rezulta si din titulaturile suveranilor persani si ale dinastilor locali. În vechea persana, hsaça (în avestica xsathra) înseamna „tara”, “tinut”, iar „tara supusa” se numea dahyu. Deasupra fiecareia dintre acestea domnea un hsayathiya, “stapânitor”, „rege”, iar „stapânitorul suprem”, „regele suprem” era hsayathiya hsayathiyanam, adica „regele regilor”.
După domnia lui Darius, imperiul persan cunoaşte un lent proces de decădere. Urmaşii săi, Xerxes I (486-465), Artaxerxes I Longimanus (465-425), Xerxes al II-lea (425-424), Darius al II-lea Nothos (423-404), Artaxerxes al II-lea Mnemon (404-359) şi Artaxerxes al III-lea Ochos (359-338) şi Arses (338-336) se vor confrunta cu numeroase răscoale ale provinciilor, şi în special cu cele din Egipt.
Încercările regilor persani de a fi arbitri lumii greceşti au dat rezultate numai în parte. Ultimul rege persan, Darius al III-lea Codomanul (336-330), nu a putut să reziste ofensivei lui Alexandru Macedoncare, printr-o campanie fulgerătoare, reuşeşte, în numai câţiva ani, să desfiinţeze vastul imperiu persan (anul 330 î.Hr.).
Campania lui Alexandru Macedon marchează o nouă epocă în istoria Iranului, cea elenistică. Iranul va face parte din regatul Seleucizilor, care se va forma în urma unui lung şir de războaie dintre generalii lui Alexandru.
În timpul epocii elenistice (330-427), în Iran vor veni numeroşi greco-macedoneni, iar limba greacă va fi limba statului Seleucizilor. Cu toate acestea, elementul iranian autohton a fost preponderent. În jurul anului 250 î.Hr., profitând de unele dificultăţi ale statului Seleucizilor, în Iran pătrund triburile iraniene ale parnilor care s-au aşezat la început în provincia Parţia şi vor lua numele de parţi.
Ei erau conduşi de Arsace, care a pus bazele dinastiei Arsacizilor şi regatului parţilor (247 î.Hr. – 224 î.Hr.). Într-o primă etapă, parţii au recunoscut, măcar formal, autoritatea regilor seleucizi, dar treptat ei se vor emancipa, formând un stat independent în centrul Iranului.
Între anii 171-138, în timpul domniei regelui Mitradate I, regatul parţilor devine cea mai mare putere a Orientului. Profitând de criza regatului Seleucid, parţii cuceresc,în anul 160, Media, apoi Babilonia, partea vestică a regatului parţilor devenind centrul politic şi economic al ţării, cu oraşele Seleucia de pe Tigru şi Ctesifon, acesta din urmă devenind noua capitală a ţării.
În anul următor, anexează Elamul, Persida şi sudul Bactrianei. Între anii 140-139, în urma războiului purtat cu regele seleucid Demetrios alII-lea, Mitradates I dobândeşte independenţa deplină a statului, îşi ia titlul de „mare rege”, şi bate pentru prima dată monedă cu propriu-i chip şi cu o legendă în limba greacă. Limba oficială a statului parţilor continuă să fie cea greacă.
Timp de peste două secole, raporturile dintre romani şi parţi au fost adesea încordate, ducând la numeroase războaie. În anul 53 î.Hr. romanii suferă o gravă înfrângere la Carrhae, în urma căreia prestigiul roman este grav afectat în Orient.
Împăratul Augustus a reuşit, în urma unor tratative îndelungate, să repatrieze o parte a prizonierilor de război şi a steagurilor capturate de parţi. Împăratul Traianus a purtat un lung şi dificil război împotriva parţilor (114-117), în urma căruia Mesopotamia este cucerită şi transformată în provincie romană.
În timpul împăratului roman Septimius Severus, un nou conflict dintre cele două state (197-199) a dus la cucerirea Seleuciei şi Ctesifonului. A fost o grea lovitură dată prestigiului Arsacizilor, de care va profita aristocraţia iraniană pentru a instaura o nouă dinastie, care deschide o nouă epocă în istoria Iranului, aceea a Sasanizilor (224-651).
Noul stat iranian se întindea de la Eufrat până la Indus. Suveranii acestui stat se revendicau de la tradiţia ahemenidă, respingând civilizaţia elenistică. Liantul religios al iranienilor a fost zoroastrismul care a devenit religie oficială de stat.
Limba oficială a regatului Sasanizilor a fost persana medie (pahlevi). Statul Sasanizilor a devenit pentru patru secole principala putere a Orientului, cu care Imperiul roman, devenit mai târziu bizantin, va avea numeroase conflicte.
Dintre suveranii Sasanizi, Şapur I (241-272) a purtat războaie victorioase cu romanii; în timpul regelui Chosroe I (531-579), statul Sasanizilor a cunoscut maxima întindere teritorială. Tot acum a fost şi epoca de aur a culturii iraniene. Statul Sasanizilor a fost desfiinţat între anii 632-631, când arabii cuceresc Iranul.
Sursa: Istoria antică universală, Mihail Vasilescu
