Plante cu infatisare si nume de animale

Plante cu infatisare si nume de animale

Din cele mai vechi timpuri oamenii au constatat că unele plante prezintă asemănări izbitoare cu animalele sau cu părţi ale lor, dându-le numiri cu rezonanţă zoologică.

În pădurile tropicale, cu greu se poate deosebi un şarpe de o liană. Unele caclee (Echinocactus) din pustiurile mexicane pot fi confundate cu nişte arici de nisip în poziţie de apărare. Tulpina cquisetaceelor seamănă cu o coadă de cal.

Luxurianta lume a orhidaceelor oferă remarcabile corespondenţe în ce priveşte forma florilor cu lumea insectelor, mai cu seamă cu albinele şi fluturii.

Rizomii unor plante pot fi luaţi drept şerpi, viermi, cuiburi de păsări sau chiar corali. Florile de verigei (Orobanche vulgaris) seamănă cu o gură de lup, iar cele de Antirrhinum majus cu un cap de leu.

Desigur că aceste analogii, pur formale şi accidentale, au aţâţat puternic fantezia omului din popor şi i-au impresionat chiar şi pe primii reprezentanţi ai ştiinţelor naturii.

In antichitate, ca şi în evul mediu, lipsa mijloacelor de cercetare şi puţinătatea cunoştinţelor de morfologie au dat loc unor explicaţii care de care mai năstruşnice, în ce priveşte modul cum iau naştere animalele.

Astfel, marele învăţat al antichităţii elene, Aristotel, ale cărui concepţii erau ridicate la rangul de dogme în epoca feudală, socotea că „răţuştele de mare”, un neam de râcuşori, iau naştere din ghindele căzute din stejarii ce cresc pe ţărmurile mării şi că raţele şi gâştele noastre domestice provin din raţele de mare care au părăsit apa.

În legătură cu această credinţă greşită, K. M. Zawadski relatează un fapt amuzant. In evul mediu, călugării şireţi foloseau cu abilitate această poveste ca să obţină dreptul de a mânca gâşte şi raţe în zilele de post, judecând „logic” că, de vreme ce ele au provenit din „raţele de mare”, iar acestea s-au format din ghinda stejarului, înseamnă că raţele şi gâştele sunt de provenienţă vegetală!

Moda unor explicaţii fanteziste născute din insuficienta cunoaştere a organelor şi sistemului de reproducere în lumea vie a bântuit cu furie în tot cuprinsul evului mediu. Au apărut ca prin minune copaci miraculoşi care dau naştere la miei, la sălbăticiuni şi felurite soiuri de păsări.

În cărţile unor teologi naturalişti ca Thomas de Cantimpre, Michael Scott, Albert de Bollstădt, Vincent de Beauvais, Basiliscus şi chiar ale unor naluralişli laici ca Van Helmont ori Aldorvandi, care reiau opera lui Aristotel, îmbogăţind-o cu poveştile antice cuprinse în Physiologus şi cu propriile lor observaţii, se vorbeşte cu seriozitate despre asemenea geneze uluitoare, se întocmesc planşe amănunţite reprezentând diferite faze ale procesului naşterii unor animale din plante şi se dau chiar reţete pentru obţinerea lor.

O dată cu dezvoltarea zoologiei şi botanicii şi cu dezvăluirea proceselor intime ale reproducerii, teoria „generaţiei spontanee” şi-a pierdut treptat creditul, fiind definitiv zdrobită de strălucitele experienţe ale savantului francez L. Pasteur.

Totuşi, „comparatismul anatomic” bazat pe analogiile fizionomice dintre plante şi animale s-a menţinut încă multă vreme. Botanistul italian Gianbattista Porta, în lucrarea sa Phytognomica (1588), face o clasificare originală a plantelor pe bază de analogii, introducând printre alte grupe vegetale şi pe acelea asemănătoare cu diferite animale cum ar fi scorpionul, musca, şarpele etc.

Această tendinţă a manifestat-o şi Karl Linne atunci când, introducând nomenclatura ştiinţifică binară, în vederea creării unui sistem universal de denumire a plantelor, a atribuit multor genuri şi specii vegetale numiri zoologice în limba greacă sau latină. Datorită lui şi celor care i-au continuat în acelaşi spirit opera de inventariere a naturii, nomenclatura botanică este plină de numiri care sugerează analogia dintre plante şi animale.

Vom aminti cu titlu informativ doar câeva din acestea: coada-calului, brădişor, cătina-albă, floarea-de-colţ, talpa-gâştei, osul-ipurelui, piciorul-cocoşului, ochiul-şarpelui etc.

Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris