Plante cocotate

Plante cocotate

În încâlceala înspăimântătoare a pădurilor ecuatoriale şi tropicale, lupta pentru captarea luminii ia proporţii dramatice. Copacii falnici reuşesc să-şi atingă obiectivul. La fel şi lianele, care îşi răsucesc trunchiurile volubile pe suporţii naturali ai pădurii. In schimb, plantele ierboase cu statură mijlocie primesc, în condiţii normale, o cantitate insuficientă de lumină.

De aceea, multe specii înzestrate cu clorofilă s-au adaptat la un mod de existenţă simbiotic, ducându-şi existenţa nu pe sol, cum ar fi firesc, ci pe trunchiul copacilor, la înălţimi variabile, acolo unde găsesc „ochiuri” prin care razele solare se mai pot strecura.

Şi cum aceste plante trăiesc în afara mediului obişnuit de viaţă, deci pe alte plante, au primit numele de epifite. Printre plantele epifite se află majoritatea speciilor de orhidee, bromeliacee, peperoniacee, unele ferigi, dar şi o serie de cactuşi.

Raporturile dintre gazdă şi oaspeţi sunt unilateral pozitive şi unilateral neutre, o formă, deci, de comensalism în care oaspeţii au indiscutabile avantaje, iar gazdele nu sunt în general afectate, întrucât plantele epifite îşi prepară singure hrana. Doar rareori, din cauza prea marii aglomerări de oaspeţi, gazdele se frâng şi se prăbuşesc sub greutatea acestora.

Adaptările plantelor epifite pentru o viaţă simbiotică sunt deosebit de expresive. Organul cel mai afectat este rădăcina. în general, rădăcinile servesc doar la fixare; ele nu extrag din arborele-suport nici apă, nici substanţe organice.

La unele epifite – cum ar fi Tillandsia usneoides – rădăcinile lipsesc complet, iar tulpina redusă e asemănătoare cu lichenul mătreaţa-bradului (Usnea barbata), de la care a împrumutat numele. Planta se fixează pe diferite suporturi cu ajutorul unor crampoane.

În cele mai multe cazuri, plantele epifite, absorbind apa din atmosferă cu ajutorul rădăcinilor aeriene adventive, au căpătat adaptări speciale pentru procurarea şi păstrarea acesteia. La numeroase epifite, rădăcinile sunt înzestrate cu un ţesut epidermic asemănător unui văl, numit velamen radicum, care reţine apa din precipitaţii.

Când plouă, apa intră în celule prin nişte pori şi este păstrată aici chiar şi în timpul secetos, graţie celulelor periferice care se umplu cu aer, împiedicând astfel transpiraţia.

Bromeliaceele – adesea întâlnite prin case ca plante ornamentale – păstrează apa de ploaie în nişte pâlnii formate la baza plantei prin alăturarea frunzelor, alcătuind adevărate rezervoare, cu pereţii adesea coloraţi într-o nuanţă roşie.

La exemplarele mai mari de Bilbergia, Neorelegia sau Vriesia imperialis, aceste pâlnii, care cuprind apă şi pulberi organice, reprezintă un biotop original, aici trăind în asociaţie protozoare, viermi turbelariaţi, limacşi, insecte, păianjeni, broscuţe.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris