Plantele furnicilor

Plantele furnicilor

Se pare că, dintre toate animalele, furnicile sunt cele mai dispuse să ducă un trai comun cu plantele, să se folosească din plin de „avantajele” unor spaţii locative confortabile, înzestrate cu rezervoare de dulciuri, dar, într-un anumit fel, să le răspundă cu „contraservicii”, apărându-le şi chiar procurându-le materia primă.

Plantele atrag furnicile prin sucurile dulci secretate de anumite glande de pe frunze şi tulpini, prin „gogoşile” de pe frunze.

Printre cei mai vestiţi simbionţi vegetali ai furnicilor se numără salcâmul cornut (Acacia cornigera), ale cărui frunze sunt înzestrate la bază cu doi spini puternici ce comunică între ei, îndoiţi asemenea unui corn de bou.

Spaţiul gol din interiorul spinilor este locuit de două specii de furnici, Pseudomyrmex bicolor şi Crematogaster, atrase de belşugul de nectar secretat de peţiol. Fiind antagonice, aceste furnici nu trăiesc împreună, ci pe exemplare separate de copaci.

Cu acest soi de copaci, s-a făcut o experienţă interesantă. Cultivat în grădină, deci lipsit de simbiontul său animal, şi-a pierdui caracterele câştigate în stare sălbatică. Spinii săi au devenit moi şi plini de măduvă, iar cantitatea de nectar a scăzut considerabil.

N-a fost greu de presupus că forma, dimensiunile şi duritatea spinilor depindeau de simbioza cu furnicile, a căror prezenţă iritantă îi transformase în nişte organe redutabile de apărare împotriva erbivorelor. Profitul plantei de pe urma traiului în comun cu furnicile era evident.

Alături de spini, mirosul usturător provocat de acidul formic, impregnat în frunze şi ramuri, contribuie şi el la alungarea duşmanilor, deci la protecţia gazdelor.

In pădurile arhipelagului malaiezian, şi în special în insulele Moluku, se întâlneşte o frumoasă euforbiacee, Endospermum moluccanum. Tulpina sa este plină de scorburi, adăpostul unui neam de furnici care se hrănesc, de asemenea, cu nectarul produs de peţioli.

Se pare că dimensiunile considerabile ale acestui copac se datoresc excitaţiei chimice produse de prezenţa furnicilor, deoarece atunci când el este cultivat în grădinile botanice tropicale, cu toate îngrijirile atente ce i se dau, nu atinge nici măcar a treia parte din dimensiunile sale obişnuite.

Şi la o verbenacee exotică, Clerodendron fistulosum, furnicile locuiesc în interiorul tulpinii. Internodurile acesteia sunt foarte umflate şi interiorul lor comunică cu exteriorul printr-un orificiu aşezat dedesubtul locului de inserţie a frunzei.

La această plantă, serviciul adus de furnici este de altă natură. Este de ajuns ca un animal să atingă o frunză sau o ramură şi furnicile năvălesc asupra oaspetelui nepoftit, alungându-l cu muşcături cumplite.

Cei mai bine studiaţi dintre arborii „gazde de furnici” – mirmecofili – sunt Cecropia şi Myrmecodia.

Cecropia – arbore drept şi zvelt, cu frunze mari, digitiforme, rudă cu urzica noastră – creşte în America, din Mexic până în Brazilia, în interiorul tulpinilor lor trăiesc unele din cele mai războinice furnici, Azteca; acestea îşi apără cu străşnicie locuinţa de asalturile furnicilor-tăietoare-de-frunze, care adeseori năvălesc în mare număr asupra acestor copaci.

Myrmecodia este o rubiacee epifită, care trăieşte în vârful copacilor tropicali, agăţată de ramuri prin câteva rădăcini adventive. La prima vedere seamănă cu un cartof enorm şi ţepos, pe care cresc, din loc în loc, tulpini cu câteva frunze.

Aceste tubercule gigantice sunt străbătute în interior de numeroase galerii comunicante ce se deschid în afară prin mai multe orificii. Toate cavităţile sunt locuite de furnici, care îşi apără cu furie teritoriul la cel mai mic semnal de alarmă.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris