Garofiţa cu prea frumoase brâuri

Garofiţa cu prea frumoase brâuri

Acum mai bine de 120 de ani, doi vainici botanişti ardeleni, Schot şi Kotschy, străbătând sălbaticele şi prăpăstioasele creste ale Pietrei Craiului s-au întors din obositoarea lor expediţie cu un trofeu rarisim: o garofiţă nouă pentru ştiinţă, pe care au botezat-o Dianthus callizonus, adică garofiţă cu prea frumoase brâuri.

Concentratul etimologic al termenului savant conţine poate vibraţia de admiraţie a descoperitorilor pentru gingăşia cromatică a florii, dar nu ne sugerează nici pe departe uimitorul joc al penelului naturii.

Vom lăsa deci pana de literat a savantului Ion Simionescu să facă portretul acestei neîntrecute garofiţe: „Petalele răsfrânte larg sunt de un roş de cârmâz şters. Pe ele sunt trase dungi, în lung, de un roş mai închis, iar spre lăuntrul florii o rotiţă de dantelă fină cu ochiuri mici de aceeaşi culoare mai închisă. Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un joc de verde şi alb neîntrecut… Micuţa Dianthus cullizonus poate fi luată ca tipul artei întrebuinţată de natură pentru pictarea unei flori”.

Garofiţa Pietrei Craiului a produs nu numai admiraţie, dar şi nedumerire în rândul oamenilor de ştiinţă. Lăsând la o parte faptul că n-a mai fost întâlnită în nici un loc din lume şi nici măcar pe unul din munţii vecini cu Piatra Craiului, această garofiţă nu seamănă cu nici o altă garofiţă cunoscută, reprezentând o unitate izolată din punct de vedere sistematic, în care se găsesc întrunite caracterele a două grupe sistematice ale genului: alpini şi glauci.

Nici până astăzi originea sa n-a fost lămurită. Se pare că Dianthus callizonus reprezintă o specie relictă, aparţinând unui trunchi primitiv al genului care mai are un reprezentant oarecum asemănător doar în Himalaya. Din acest trunchi s-au desprins în alte părţi ale Europei speciile actuale de garofiţe alpine. N-ar fi exclus ca această specie să fi apărut la începutul erei neozoice, în miocen.

Urmărind cu atenţie poziţia geografică a masivului Piatra Craiului în sistemul orogenetic al Carpaţilor Meridionali, vom avea poate cheia acestei enigme floristice. Masivul îşi înalţă singuratica şi imensa coamă de piatră ca un zid despărţitor între larga trecătoare a Branului şi apele Văii Bârsei şi ale Dâmboviţei.

În partea de nord-est se întinde câmpia Bârsei, în faţa căreia Piatra Craiului Mică stă ca un puternic contrafort. Piatra Craiului Mare, despărţită de avanpostul ei printr-o despicătură adâncă, aşa numita Curmătură, se leagă, în dreptul vârfului La Om, de Munţii Făgăraş prin culmea Tămaşului.

Din acest punct, creasta Pietrei Craiului se arcuieşte spre sud, pierde din înălţime şi sfârşeşte în culmile domoale dintre Valea Dâmboviţei şi Valea Dâmbovicioarei. Poziţia izolată a acestui munte, pornindu-şi culmile din plină câmpie, strivindu-şi flancul de masivul Făgăraş şi apoi înfundându-şi lent cealaltă extremitate în pereţii unor văi cu altitudine din ce în ce mai joasă, explică în mare măsură supravieţuirea străvechii sale comori floristice.

Ţara Bârsei nu putea fi o cale de acces a speciilor alpine dinspre munţii Bârsei şi Bucegi. La rândul lor, munţii Făgăraş, munţi formaţi din roci cristaline, ca şi culmea Iezer-Păpuşa, din apropiere, constituiau bariere edafice în calea migrării unor specii caracteristice rocilor calcaroase.

In acest fel, mărunta garofiţa a rămas prizoniera muntelui care timp de o jumătate de milion de ani a păstrat-o în sipetele sale stâncoase.

Ea totuşi nu poate fi întâlnită pe tot cuprinsul masivului. O vom găsi mai ales pe versantul vestic al masivului, dinspre Valea Dâmboviţei, fie în pajiştile situate la limita dintre etajul subalpin şi zona alpină, fie prin stâncăriile înierbate, însorite din porţiunea inferioară a zonei alpine, în asociaţie cu multe specii comune munţilor calcaroşi şi în special Bucegilor.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris