Istoria florii soarelui
Istoria florii soarelui
Pe piaţa noastră întâlnim: ulei de soia, de arahide, de dovleac şi de porumb, apoi uleiul verde de cânepă din care se face săpunul, precum şi universalul ulei de in, folosit în farmacie (leac suveran la arsurile mai uşoare, provocate mai cu seamă de soare) şi în industria vopselurilor, fiind cel mai bun sicativ.
Insă uleiul care şi-a câştigat în ţara noastră cel mai generos drept de folosinţă este uleiul de floarea-soarelui.
Helianllius annuus – floarea-soarelui – care-şi plimbă uriaşu-i taler după soare, îşi are originea în ambele Americi (în cea de Nord cresc 50 de specii, iar în cea de Sud, 17) în depozitele preistorice de la Castle Park (Colorado) s-au găsit seminţe de floarea-soarelui sălbatică, aducând o confirmare a ipotezei că originea acestei plante se află în America.
Prima informaţie despre cultura florii-soarelui o deţinem din anul 1588, de la colonistul din Virginia, Thomas Hariot, care descrie destul de exact „planta solis”, cultivată printre rândurile de porumb, din ale cărei seminţe indienii preparau pâine şi supă.
În anul 1615, Champlain o întâlneşte la indienii canadieni de lângă Lacul Simkoe (Ontario), care obţineau din seminţe un ulei cu care se ungeau pe cap, în timp ce indienii apaşi, după relatările lui Cremony, foloseau infuziile făcute din florile tubuloase ale calatidiilor la tratarea bolilor de piept, iar indienii zuni amestecau rădăcinile de Helianthus cu alte rădăcini pentru obţinerea unui antidot la veninul muşcăturilor de şarpe.
Etnologii care au studiat folclorul amerindian au constatat prezenţa acestei plante – socotită sacră – în legendele şi ceremoniile diverselor populaţii de piei-roşii.
Astfel, indienii hopi, din estul Arizonei, îşi împodobeau capetele cu inflorescenţe de floarea-soarelui în timpul dansurilor rituale sau le aşterneau de-a lungul drumului procesiunii. Petalele uscate şi măcinate erau folosite în vopsitul negru al păsărilor artificiale.
Colibele rotunde „Kiva”, construite pentru ceremoniile închinate spiritului Kachina, erau împodobite cu desene murale ce reprezentau o plantă de floarea-soarelui cu o inflorescenţă (calatidiu) mare, cu flori ligulate galbene, conturate în negru, cu flori tubulare negre şi cu tulpinile şi frunzele colorate în albastru-închis.
La triburile seiene, floarea-soarelui era folosită în „dansul bizonului” sau „dansul nebunesc”, în antiteză cu inflorescenţele de scaiete care întruchipau inamicii din triburile vecine.
In Europa ea a fost cultivată pentru prima dată în anul 1510, în grădina regală din Madrid, din seminţe aduse din Mexic. În anul 1576, botanistul belgian Lobelius o botează cu numele ştiinţific pe care îl poartă şi azi.
La noi în ţară, ea a fost introdusă la începutul veacului trecut. Prima ei atestare; este… tabloul pictorului ieşean Ludovic Stavski, „Iaşul în 1842″, care o include într-un peisaj. De altfel, şi marele pictor olandez Vincent van Gogh (1853-1890) a imortalizat această plantă în celebrele sale pânze.
Planta se bucură de o deosebită atenţie, deoarece aduce bune servicii omului chiar în afara uleiului comestibil, deosebit de apreciat.
Astfel, turtele oleaginoase servesc la fabricarea de halva, iar cojile, rezultate din decorticarea seminţelor, sunt folosite drept combustibil, material de construcţie în plăcile fibro-lemnoase şi la obţinerea drojdiei furajere, a furfurolului şi a altor produse chimice.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
