Istoria cămilelor

Istoria cămilelor

N-am fi bănuit ca patria cămilelor este America dacă paleontologii n-ar fi făcut o descoperire senzațională, în anul 1906. În urmă cu un milion de ani, în California, nu departe de Los Angeles, se găsea un mare lac cu țărmuri primejdioase.

Animalele de stepă venite aici să se adape rămâneau înțepenite în „asfaltul" lichid care îi înconjura țărmurile. Jucând rolul unei materii balsamice, asfaltul împacheta ca pe mumiile egiptene corpul animalelor ucise de foame în această perlidă capcană.

În zece ani de muncă, au fost scoase din acest „asfalt" peste o sută de mii de osemințe, excelent păstrate în uimitoarea „cutie de conserve'". Printre acestea, au fost găsite și resturile camilei gigantice căreia i s-a dat numele de Camelops hesternus.

Răcirea climei și apoi vânarea fără crutare au fost cauzele care au determinat camilele să părăsească America de Nord. Puținele cămile gigantice care au mai rămas au fost consumate până la una de populațiile amerindiene, înainte de sosirea conchistadorilor spanioli.

Aceștia n-au găsit decât trofee strămoșești formate din craniile unor animale ciudate, care mult mai târziu, cercetate de oamenii de știință, s-au dovedit a fi ale unor cămile primitive. Urmașii sau rudele apropiate ale acestora au apucat să migreze în două direcții.

Străbătând junglele Americii Centrale, strămoșii lamelor au ajuns pe piscurile Anzilor, unde s-au găsit la adăpost și unde viețuiesc și azi, până la altitudini de 5-6 000 m, fiind domesticite de băștinași.

Alte rude apropiate au scăpat prin istmul ce lega Alaska de Asia, ajungând în deşertul Gobi (unde se mai găsesc și azi cămile sălbatice) și în India. Din India s-au răspândit în Arabia, trecând prin Iran și Irak, dar fără să pătrundă în Africa.

Israelul a fost regiunea cea mai occidentală pe care au atins-o vreodată cămilele în acea vreme. Totuși, două specii fosile au fost descoperite în Europa central-orientală: una în Rusia, alta în România. Primele știri despre existența cămilei datează cam de acum 6000 de ani, din Egipt.

Fiind socotită un animal „necurat" (probabil din cauza cocoașelor, unde se credea că ar sălașlui duhuri rele), cămila a fost multă vreme ocolită. Abia de 2500-3000 de ani ea a fost domesticită, dovadă că Biblia amintește că regina din Saba vine să-l viziteze pe înțeleptul rege Solomon însoțită de o lungă caravană de cămile cu poveri.

Așadar, în Africa ea a apărut foarte târziu, ca prizoniera a omului și nu ca animal liber. Tot în urmă cu 3000 de ani a apărut și o nouă specie, selecționată de om: dromaderul, cămila cu o singura cocoașă, mai tânără decât cămila bactriană, cu două cocoașe.

Acesta avea câteva caracteristici remarcabile: alerga foarte repede, putând să acopere distanța de la Mecca la Medina (380 km) în 24 ore, avea o extraordinară rezistență la sete și se mulțumea cu vegetația foarte săracă a pustiului pe care n-o atingea nici un animal.

În timpul războiului de secesiune din America, cele 78 de camile, aduse din Turcia în 1856 pentru înzestrarea cu mijloace de transport a forturilor militare care se găseau în pustiuri, au fost împărțite între „nordiști" și „sudiști".

La sfârșitul ostilităților, cămilele sudiștilor, căpturate de nordiști, au fost vândute la circuri și menajerii, în timp ce animalele nordiștilor capturate de sudiști au fost lăsate în libertate, revenind la starea de sălbăticie.

Spre sfârșitul veacului trecut, Arizona a devenit, după deșertul Gobi, a doua regiune a lumii unde aceste animale mândre trăiesc în stare naturală. Vânate de cow-boy și mâncate cu plăcere de populațiile de amerindieni, cămilele sălbatice au fost luale sub protecție după anul 1960, măsura salvatoare pentru aceste ființe, care au revenit în patria natală după îndelungi și aventuroase peripeții.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris